Sunteți pe pagina 1din 55

Facultatea de Sociologie Psihologie

Evaluare psihologica
(Psihodiagnoza Personalitatii)

Note de curs

Lect. Univ. Dr. Catalin NEDELCEA

2007
CUPRINS

PARTEA I-a – Aspecte generale privind masurarea personalitatii 3

1. Termeni cheie 3
1.1. Psihodiagnoza personalitatii 3
1.2. Teorie a personalitatii 3
1.3. Masurare 3
1.4. Psihometrie 3
1.5. Norma – etalon 4
1.6. Calitati psihometrice ale testelor 4

2. Instrumente si metode utilizate pentru evaluarea psihologica a personalitatii 4

3. Tipuri de teste de personalitate 4

4. Domenii, scopuri si cerinte privind utilizarea testelor de personalitate 5


4.1. Domeniul clinic 5
4.2. Domeniul organizational 6
4.3. Domeniul educational 7
4.4. Domeniul judiciar 7
4.5. Evaluarea corelativa a perechilor sau grupurilor de subiecti 7
4.6. Cercetarea 7
4.7. Responsabilitati etice, profesionale si legale privind utilizarea testelor de personalitate 8
4.7.1. Licentierea 8
4.7.2. Responsabilitati etice 8

5. Limite si dificultati intrinseci masurarii personalitatii prin chestionare 9

6. Modalitati de concepere a personalitatii abordabile prin chestionare 9


6.1. Modelarea personalitatii ca un sistem de dimensiuni sau trasaturi 9
6.2. Structuri cognitiv-preferentiale de personalitate 10
6.3. Teoriile cognitiviste: constructele personale si stilurile apreciative 10

PARTEA a II-a – Aspecte generale privind constructia testelor de personalitate 11

7. Cerinte generale si etape generale in construirea unui chestionar de personalitate 11


7.1. Asamblarea unui esantion de itemi 11
7.1.1. 2 probleme esentiale 11
7.1.2. Cerinte in construirea testului 11
7.2. Aplicarea experimentala a esantionului de itemi 12
7.2.1. Surse de eroare in evaluare 12
7.3. Validarea statistica preliminara 12
7.3.1. Cerinte pentru validarea statistica preliminara 12
7.4. Standardizarea interpretarii prin etalonarea chestionarului 13
7.4.1. Cerinte privind etalonarea 13

8. Strategii de construire a chestionarelor de personalitate 13


8.1. Metoda intuitiva sau abordarea rationala 13
8.2. Metoda empirica sau a criteriului extern 14
8.3. Metoda analizei factoriale sau a criteriului intern 15

9. Aspecte generale si probleme privind construirea itemilor 16


9.1. Strategii generale de construire a itemilor – Problema limbajului 16
9.2. Relatia item – trasatura 18
9.3. Caracteristici de suprafata ale itemilor 19
9.3.1. Forma de raspuns 20
9.3.2. Forma Itemului 20
9.4. Caracteristici semantice ale itemilor 21
1
Partea a III-a – Principale chestionare de personalitate 23

10. Inventarul psihologic California – CPI 23


10.1. Conceptia privind evaluarea personalitatii si constructia testului 23
10.2. Critici aduse chestionarului 23
10.3. Variantele 1996 (434) si 2002 (260) 24
10.3.1. Cele 20 de dimensiuni ale personalitatii normale (scalele populare) 25
10.3.2. Scale vectoriale si modelul cuboid 26
10.3.3. Scale speciale ale CPI 27
10.4. Interpretarea profilului CPI 27
10.4.1. Considerente generale 27
10.4.2. Pasi in interpretarea profilului 28

11. Inventarul multifazic de personalitate Minnesota – MMPI si MMPI-2 29


11.1. Scale de validare a profilului 29
11.2. Scale clinice ale MMPI 31

12. Chestionare de personalitate construite de R.B. Cattell 32


12.1. Conceptia lui Cattell privind personalitatea umana si evaluarea acesteia 32
12.2. Caracteristici ale testului 16PF 34
12.2.1. Critici aduse chestionarului 35
12.3. Cei 16 factori primari si cei 4 factori secundari din 16PF 35
12.4. Chestionarul de personalitate pentru adolescenti – HSPQ 36
12.4.1. Dimensiunile personalitatii si devenirea lor in adolescenta 37
12.4.2. Cei 14 factori primari si cei 3 factori secundari din HSPQ 37
12.5. Chestionarul C de anxietate 39

13. Chestionare de personalitate construite de H.J. Eysenck 40


13.1. Conceptia lui Eysenck privind personalitatea si masurarea acesteia 40
13.2. Cei 3 superfactori ai personalitatii 41
13.3. Factorii secundari 42
13.4. Date privind testele EPI si EPQ 43
13.4.1. EPI 43
13.4.2. EPQ 44

14. Inventarul de personalitate Freiburg – FPI 45


14.1. Scalele FPI R 45

15. Modelul Big Five si inventarul NEO PI R 46


15.1. Date generale despre modelul Big Five in cunoasterea personalitatii 46
15.2. Tipuri de instrumente construite in cadrul modelului Big Five 47
15.3. Modelul Costa si McCrae 47
15.4. Superfactorii personalitatii si fatetele acestora in NEO PI R 48

16. Chestionare nonverbale de personalitate – NPQ si FF NPQ 50


16.1. Date generale privind NPQ si FF NPQ 50
16.2. Scalele NPQ 52
16.3. Scalele FF NPQ 52
16.4. Evaluari clasice versus evaluari nonverbale 52

Bibliografie 53

Conditii prealabile:

Discipline obligatorii
Bazele teoretice ale evaluarii psihometrice
Psihologia personalităţii

Discipline recomandate
Statistică psihologică
Psihopatologie şi psihiatrie

2
Psihodiagnoza inteligenţei şi aptitudinilor
PARTEA I-a
Aspecte generale privind masurarea personalitatii

1. Termeni cheie

1.1. Psihodiagnoza personalităţii

Deşi termenul de psihodiagnoza personalităţii este pe larg acceptat şi utilizat în comunitatea


psihologilor, sub raport conceptual şi de conţinut nu reprezintă termenul cel mai adecvat. În primul
rând, diagnoza personalităţii nu se defineşte ca tip de demers specific, diferit de alte ramuri ale
psihodiagnosticului, ci mai degrabă prin domeniul sau obiectul investigaţiei – personalitatea umana.
Când vorbim despre psihodiagnoza personalităţii avem în vedere utilizarea instrumentelor
psihodiagnostice în scopul investigării, evaluării sau predicţiei în ceea ce priveşte unele structuri sau
trăsături ale personalităţii sau a unor activităţi umane specifice condiţionate de aceste trăsături sau
structuri. În cel de-al doilea rând, termenul nu precizează tipul de metodologie utilizată în scop
diagnostic, respectiv dacă este o diagnoză proiectivă sau psihometrică.

Probabil termenul cel mai adecvat pentru domeniul de conţinut abordat în acest curs este acela de
evaluare psihometrică a personalităţii.

1.2. Teorie a personalităţii

Pentru a putea utiliza un test, este necesară cunoaşterea teoriei personalităţii care stă la baza sa. Sunt
constructori de teste care preferă să măsoare dimensiuni ale personalităţii consacrate în psihologie,
precum cele teoretizate de Jung în MBTI sau SLIP (SLTDI) şi constructori care preferă să ajungă
prin studiu sistematic la modele ale personalităţii, cum este cazul majorităţii constructorilor
consacraţi de teste. În testele de personalitate, laturile acesteia se regăsesc în scalele testelor şi sunt
de regulă denumite trăsături, dimensiuni sau constructe.

1.3. Măsurare

Cel mai simplu, în domeniul personalităţii măsurare înseamnă a da o valoare numerică unui aspect
psihic. Măsurarea se poate face pe mai multe tipuri de scală: nominală, ordinală, de interval şi de
raport. De interes pentru psihodiagnoza de personalitate sunt măsurările pe scale de interval şi de
raport, deşi există excepţii de la această regulă, în relaţie cu constructul măsurat. De exemplu,
inventarele tipologice de tip MBTI, stabilind apartenenţa individului la o structură tipologică
prestabilită, realizează de fapt o măsurare pe scală nominală.

Important de notat că toate testele psihometrice de personalitate se bazează pe autoevaluări sau


heteroevaluări conştiente, aspectele inconştiente ale psihismului rămânând neexplorate. Apoi, aceste
evaluări pot fi viciate de faptul că sunt bazate pe opinii ale subiectului, presupoziţia că aceste opinii
sunt evaluări valide fiind cumva implicită. In sfarsit, evaluăriile pot fi influenţate de capacitatea şi
dorinţa de autodezvăluire a subiectului.

1.4. Psihometrie

Cel mai simplu, psihometrie înseamnă a aprecia anumite caracteristici ale unui individ, având ca
unitate de măsură media populaţiei din care face parte. Psihometria este ramura din psihologie care
se ocupă cu acest tip de masurare. Stabilirea unităţii de măsură (norma) este muncă pură de

3
cercetare, în care instrumentul este experimentat, urmărind a se stabili calităţile sale psihometrice şi
etalonat cu ajutorul unui eşantion normativ. Un test psihometric este asadar acela care realizeaza
raportarea individului investigat la un sistem normativ, respectiv scorurile de referinta ale populatiei
din care acesta face parte.

1.5. Normă – etalon

Existenta unui sistem de norme, respectiv a unui etalon relevant, reprezinta o conditie fundamentala
pentru utilizarea unui test psihologic. Realizarea unui etalon presupune investigarea populatiei
pentru care este construit testul, bazata pe utilizarea unui esantion reprezentativ. Scorurile obtinute
sunt procesate statistic si structurate intr-un sistem de norme – valori la care sunt raportate scorurile
brute ale subiectilor examinati si prin intermediul carora aceste scoruri brute capata semnificatie
psihologica. Din acest punct de vedere, este improprie utilizarea unui test psihologic pentru care nu
exista studii de etalonare pe populatia in care este utilizat. Normele pentru diferite caracteristici
investigate cu ajutorul testelor pot sa difere semnificativ de la o cultura la alta, motiv pentru care
este obligatorie realizarea unor studii de estimare a calitatilor psihometrice si de etalonare pentru
orice test tradus dintr-o alta limba.

1.6. Calităţi psihometrice ale testelor

Calitatile psihometrice sunt cele care definesc valoarea testelor ca instrumente de masura, respectiv
capacitatea acestora de a surprinde in mod real, acurat si sistematic realitatea psihologica pe care isi
propun s-o masoare. Principalele calitati psihometrice ale testelor sunt validitatea – respectiv
capacitatea testului de a masura ceea ce isi propune sa masoare, fidelitatea – capacitatea testului de
a oferi masuri consistente si stabile si discriminarea – capacitatea de a diferentia intre indivizi in
raport cu constructele evaluate. Este contraindicata utilizarea testelor care nu prezinta calitati
psihometrice acceptabile sau teste despre care nu sunt cunoscute valorile acestor indici.

2. Instrumente şi metode utilizate pentru evaluarea psihologică a personalităţii

Există mai multe categorii de astfel de instrumente şi metode utilizate în domeniul psihodiagnozei
personalităţii:
a. Instrumente psihometrice: chestionarele, inventarele şi testele care măsoară diferite aspecte sau
trăsături ale personalităţii sau încearcă surprinderea unei imagini generale de ansamblu asupra
acesteia, pornind de la o concepţie teoretică de lucru. Esenţiale pentru aceste instrumente sunt două
problematici: cea a măsurării în psihologie şi cea a relaţiei dintre test şi viziunea teoretică asupra
personalităţii.
Această categorie constituie domeniul principal al cursului.
b. Teste proiective. Acestea constituie un domeniu distinct în evaluarea psihologică şi fac obiectul
unui curs separat.
c. Probe calitative, de tipul testelor situaţionale sau utilizarea unor metode şi tehnici precum
observaţia sau interviul clinic. Aceste metode şi tehnici sunt abordate în contextul altor discipline,
cum ar fi metodologia cercetării, psihodiagnosticul clinic şi chiar psihologia organizaţională.

Încercând a răspunde unei cerinţe esenţiale şi fundamentale în evaluarea psihologică şi chiar în


cercetare, se impune cu necesitate corelarea acestor tipuri de metode şi tehnici în demersul
concret de evaluare. Niciodată nu vom face evaluare utilizând un singur tip de metodă, ci
întotdeauna prin corelarea informaţiilor obţinute cu ajutorul mai multor metode.

3. Tipuri de teste de personalitate

4
Putem formula mai multe tipologii în funcţie de criteriul utilizat.
a. Una dintre acestea a fost formulată la punctul anterior.
b. O tipologie rezultă din strategia folosită în costrucţia testelor (pt. cele psihometrice). Conform
celor trei tipuri de strategii de construcţie, rezultă 3 tipuri de teste: empirice, factoriale sau rezultate
prin metoda raţională.
c. După criteriul sănătăţii psihice, întâlnim teste clinice şi teste destinate evaluării normalităţii.
d. După criteriul vârstei subiecţilor cărora se adresează putem distinge între teste pentru adulţi şi
teste pentru adolescenţi.
Nu există teste de personalitate pentru copii, deşi există posibilitatea ca unele teste de personalitate
să fie aplicate copiilor pentru o anumită vârstă. Majoritatea testelor de personalitate sunt aplicabile
începând cu vârsta de 13-14 ani.
e. Considerând persoana care face evaluarea întâlnim teste bazate pe autoevaluare (de tipul
chestionarelor sau inventarelor) şi teste de heteroevaluare (liste de adjective sau scale clinice).
f. După tipul de răspuns solicitat de la subiect la itemi, întâlnim teste cu răspuns dihotomic,
trihotomic, pe scală Likert, cu alegere forţată (ipsative) sau de tip Q-sort.
g. După modalitatea de administrare, desprindem între teste cu administrare exclusiv individuală şi
teste care pot fi administrate colectiv.
h. Teste pe computer şi teste creion – hârtie. În utilizarea testelor în formă computeriată se impune
reevaluarea calităţilor psihometrice ale acestora, în special a fidelităţii. Înmulte cazuri programele
de computer sunt utilizate pentru calcularea scorurilor subiecţilor şi trasarea profilelor.
i. După variabila investigată întâlnim teste unidimensionale sau parţiale, care măsoară o singură
trăsătură de personalitate şi teste care urmăresc evaluarea întregii personalităţi, o imagine de
ansamblu.
j. Introducând o variabilă contextuală, deprindem între două categorii de teste: care evaluează
subiectul independent de contextul particular în care se află sau în care se face evaluarea şi teste
care evaluează subiectul în interacţiune cu situaţia. Această a doua categorie o întâlnim în special în
domeniul organizaţional sau educaţional.

4. Domenii, scopuri şi cerinte privind utilizarea testelor de personalitate

4.1. Domeniul clinic

Există câteva scopuri specifice privind utilizarea testelor de personalitate în domeniul clinic şi
psihoterapie. Acestea sunt în mod evident interdependente şi decurg într-o anumită măsură unul din
altul, motiv pentru care nu insistăm asupra acestei idei.
a. În primul rând putem vorbi despre un scop diagnostic, în sensul de contribuţie la diagnosticul
psihiatric sau de evidenţiere şi explicare a unor mecanisme cauzale implicate în geneza unei
tulburări psihice. Este vorba, de exemplu, despre evidenţierea nivelului nevrotismului unui subiect
care solicită asistenţă de specialitate pentru acuze de tip anxios sau depresiv sau despre utilizarea
rezultatelor la un test clinic tip MMPI pentru a evidenţia tipul e tulburare prezentată de un pacient
(cu ajutorul scalelor clinice ale testului). Ideea de bază este aceea de a stabili un diagnostic, de a
cunoaşte, de a putea oferi o explicaţie pentru unele fapte plasate la nivelul biografiei obiective a
clienţilor.
b. În cela de-al doilea rând putem aduce în discuţie un scop de tip predictiv sau prognostic. În cadrul
acestei abordări problematica este aceea de a anticipa evoluţia viitoare a subiectului, eventual
înscris într-un program terapeutic sau profilactic. O altă finalitate de tip predictiv vizează
evidenţierea resurselor personale pe care se poate baza intervenţia de tip recuperativ. În acest caz,
datele recoltate prin aplicarea testelor vor constitui un punct de pornire important privind
structurarea unor obiective sau programe de intervenţie sau de orientare preferenţială a acestor
programe.
c. Validarea unor intervenţii de tip recuperativ sau corectiv constituie cel de-al treilea scop posibil
privind utilizarea testelor psihologice în domeniul clinic. Avem în vedere nu numai testele de
5
personalitate, ci şi testele destinate investigări funcţiilor psihice, a capacităţii intelectuale sau a
potenţialului aptitudinal, precum şi unele instrumente construite special pentru practica clinică,
destinate a evalua fie complianţa subiectului, fie evoluţia dispoziţiei acestuia (scale clinice).
Maniera de utilizare specifică în acest context este cea test – retest, accentul căzând asupra analizei
comparative a celor două seturi de scoruri. De exemplu, evoluţia rezultatelor la un test de
inteligenţă poate evidenţia recuperarea sau depăşirea unei depresii (care atrage un anumit nivel de
bradipsihie tradus în performanţe scăzute la test în fază iniţială) sau un anumit nivel de retard sau
deficit intelectual (în cazul menţinerii unor scoruri scăzute după remiterea unui episod psihotic). Un
alt exemplu poate viza modul în care evoluează scalele clinice MMPI în urma tratamentului
medicamentos sau în urma psihoterapiei sau modul în care se modifică în urma psihoterapiei
scorurile la factorul Nevrotism şi faţetele acestuia din NEO PI R. În acest mod sunt date o măsură şi
o valoare obiectivă rezultatelor unei intervenţii specifice.

4.2. Domeniul organizaţional

Foarte inalt specifice domeniului organizaţional sunt două tipuri de demersuri, care au scopuri
specifice şi diferenţiate: selecţia şi evaluarea de personal.
a. În selecţia de personal accentul cade asupra validităţii predictive a setului (bateriei) de
instrumente utilizate, deci a problematicii corelaţiei între predictori (rezultatele la teste) şi criteriu
(eficienţa subiectului în rolul profesional, rezultatele în locul de muncă vizat). De amintit că în mod
uzual în selecţia de personal se utilizează baterii mai largi, care cuprind şi alte tipuri de probe decât
cele de personalitate, precum şi faptul că, în funcţie de profesia sau postul avut în vedere pentru
selecţie, instrumentele utilizate vor fi diferenţiate.
Revenind la problematica corelaţiei predictor – criteriu şi a alegerii instrumentelor pentru selecţie,
amintim că există 4 situaţii posibile, psihologul diagnostician urmărind una anume dintre acestea.
Prima situaţie vizează o corelaţie nulă (rezultate slabe la teste şi rezultate profesionale slabe), în
care instrumentul respectiv nu are valoare predictivă, deci nu poate fi utilizat pentru selecţie (nu este
relevant). Următoarele două situaţii vizează corelaţia negativă (rezultate bune la teste şi rezultate
profesionale slabe sau rezultate slabe la teste şi rezultate profesionale bune) şi conduc către cele
două tipuri de eroare posibile a fi comise de psiholog. Şi într-un caz şi în celălalt dintre ultimele
două problema este aceea a alegerii greşite a instrumentelor pentru selecţie, ele neavând valoare
predictivă. În sfârşit situaţia vizată de psiholog în selecţie este aceea a corelaţiei pozitive şi înalte
între predictor şi criteriu (rezultate înalte şi la probele administrate şi în activitatea profesională),
ceea ce indică o valoare predictivă ridicată a instrumentului şi posibilitatea utilizării acestuia în
selecţie.
De-a lungul timpului, în selecţia de personal au fost construite mai multe soluţii pentru atingerea
acestui tip de corelaţie, începând cu construirea profesiogramelor (psiho-profesiograme), a
profilelor ocupaţionale şi mergând către utilizarea grupurilor de experţi sau a evaluării bazate pe
interacţiunea individ – situaţie profesională. Fiecare dintre strategiile sau soluţiile enumerate
presupune parcurgerea anumitor paşi şi demersuri specifice.

b. Evaluarea personalului aduce în atenţia psihologului provocarea de a da o măsură obiectivă


evoluţiei în timp a subiectului angajat în carieră, a modului în care acesta face faţă în condiţiile
solicitărilor postului, a progreselor realizate, a achiziţiilor în urma unor programe de perfecţionare
sau training etc. Evaluarea personalului pote fi extrem de utila si dintr-o perspectiva manageriala,
oferind managerilor posibilitatea de a-si adapta si ajusta interactiunile cu fiecare subordonat, in
functie de dominantele structurii personalitatii acestora.
Numai o parte a instrumentelor existente pot fi utilizate în acest scop, cum ar fi spre exemplu un test
de rezistenţă la frustrare sau stres în condiţiile unui job foarte solicitant sau reaplicarea unui test de
personalitate construit prin strategia empirică pentru a ilustra modul în care personalitatea
subiectuluieste influenţată de parcurgerea unui traseu profesional anume.
O situaţie aparte o constituie acele profesii sau posturi care necesită o avizare iniţială, eventual
periodică, în care criteriile de evaluare sunt clar stabilite şi normate, psihologul stabilind în urma
aplicării testelor un calificativ de tipul apt – inapt.
6
În cel mai înalt mod specifică evaluării de personal este necesitatea ca psihologul să identifice acele
criterii relevante şi să construiască modalităţi şi instrumente de evaluare specifice realităţii
organizaţiei în care activează. Diversitatea pe acest plan este foarte mare, ceea ce impune un demers
de cercetare şi resurse de tip creativ ale psihologului, acesta având sarcina de a adapta şi construi
instrumente şi modalităţi de evaluare care să-i permită atingerea scopurilor specifice din
organizaţie.

Un caz aparte al evaluarii de personal este acela in care scorurile la testele psihometrice sunt
utilizate pentru proiectarea sau echilibrarea echipelor de lucru. In aceasta situatie evaluarea vizeaza
fie echilibrarea structurii echipelor din punct de vedere a prezentei anumitor caracteristici
psihologice, fie structurarea unor echipe care prezinta o distributie anume a unui set de trasaturi.

4.3. Domeniul educaţional

Domeniul educaţional poate fi plasat din persectiva evaluării psihologice la intersecţia dintre cel
clinic şi cel organizaţional, pe de o parte datorită demersurilor vizând consilierea psihologică iar pe
de altă parte datorită celor vizând orientarea profedsională sau a carierei, ca tipuri de demersuri
definitorii pentru activitatea psihologului diagnostician în domeniul educaţional. Dacă din
perspectiva orientării carierei activitatea psihologului se apropie mai degrabă de specificul selecţiei,
din perspectiva consilierii şcolare se apropie mai degrabă de domeniul clinic.
Există însă o serie de aspecte specifice. În orientarea vocaţională accentul cade asupra corelaţiei
dintre potenţialul aptitudinal sau de personalitate şi structurile motivaţionale ale subiectului
(interese, aspiraţii etc), pe de o parte iar pe de altă parte asupra corelaţiei dintre structurile
motivaţionale ale subiectului şi realitatea pieţei forţei de muncă (oferte şi posibilităţi).
În ceea ce priveşte consilierea, amintim în primul rând faptul că aceasta este plasată în domeniul
normalităţii psihice, cazurile de tulburări intrând în sfera psihologului clinician. Scopurile
consilierului vizează ca prin instrumentele diagnostice utilizate să faciliteze o mai bună
autocunoaştere a subiectului, precum şi o adaptare mai eficientă a acestuia la cerinţele şi condiţiile
mediului şi procesului educaţional.
În ceea ce priveşte testele de personalitate, apare restricţia legată de vârsta subiecţilor cuprinşi în
procesul educativ.

4.4. Domeniul judiciar

Este un domeniu oarecum particular, în care activitatea psihologului diagnostician poate căpăta
valenţe care o apropie mai degrabă de un demers de cercetare sau mai degrabă de unul de
investigaţie clinică.

4.5. Evaluarea corelativă a perechilor sau grupurilor de subiecţi

Aceste situaţii sunt cumva de tip particular şi se pot plasa practic în oricare dintre domeniile
aplicative menţionate la punctele anterioare. Este cazul de exemplu al evaluării cuplurilor în situaţii
de consiliere sau psihoterapie sau cazul evaluării echipelor de lucru în domeniul organizaţional,
indiferent dacă în componenţa acestora intră 2 sau mai multe persoane. Particular şi specific pentru
acest tip de abordare este faptul că analiza nu este focalizată asupra scorurilor individuale, ci mai
degrabă asupra modului în care scorurile la teste obţinute de persoane diferite corelează între ele şi
se manifestă la nivel comportamental. Scopul unor astfel de evaluări poate fi acela de a explica
unele fenomene disfuncţionale, de a face predicţii sau de a contura direcţii de interveţie.

4.6. Cercetarea

7
Cercetarea psihologică este un demers ce poate fi plasat în contextul oricăruia dintre domeniile
enumerate mai sus sau poate avea un caracter independent relativ la un domeniu anume, în
cercetarea fundamentală sau atunci când psihologul activează în cadrul unui institut de cercetare.
Problematica specifică a utilizării testelor de personalitate în cercetare priveşte selectarea unor
instrumente adecvate obiectivelor cercetării (situaţie în care alegerea instrumentelor poate deveni o
sursă de eroare), precum şi cea a construcţiei unor instrumente de natură a răspunde obiectivelor
cercetării.

O situaţie particulară este aceea în care cercetarea are drept scop construirea şi standardizarea unui
instrument psihodiagnostic sau importul acestuia dintr-oaltă cultură (traducerea, adaptarea şi
standardizarea acestuia).

Multe teste psihometrice, in special cele cu numar redus de itemi, sunt preferate de catre cercetatori,
oferind scoruri care permit analize statistice multiple şi variate. În plus, oferă un plus de
obiectivitate a evaluării fata de situatiile experimentale clasice.

4.7. Responsabilitati etice, profesionale si legale privind utilizarea testelor de


personalitate

4.7.1. Licentierea

Majoritatea testelor psihologice intra sub incidenta legii care reglementeaza dreptul de proprietate
intelectuala, precum si sub incidenta legilor civile, facand obiectul unor tranzactii comerciale. De
regula, utilizarea testelor psihologice necesita obtinerea unei licente de utilizare de catre psiholog.
Din punct de vedere legal si profesional, este interzisa utilizarea unui test fara licenta de utilizare,
daca regimul juridic al acestuia solicita licentierea. Inainte de utilizarea unui test, recomandam
informarea cu privire la regimul juridic si comercial al acestuia.

In principiu, licentierea acopera doua categorii de aspecte. In primul rand ea garanteaza si


reglementeaza legalitatea utilizarii si respectarea dreptului de proprietate asupra probei. In cel de-al
doilea rand, obtinerea licentei garanteaza un nivel minim de pregatire si cunostinte, necesare pentru
utilizarea probei respective.

4.7.2. Responsabilitati etice

Facand obiectul activitatii psihologilor, utilizarea testelor psihologice trebuie sa respecte


principalele principii si domenii ale eticii profesionale. Din acest punct de vedere sunt 3 aspecte
fundamentale care trebuie sa intre in atentia utilizatorului de teste:
1. Protectia subiectului va fi avuta in vedere in special atunci cand rezultatele la teste sunt folosite
pentru a lua decizii in legatura cu subiectul, asa cum este cazul situatiilor de selectie si evaluare
profesionala, in unele cazuri clinice sau acolo unde exista responsabilitati de ordin judiciar pentru
subiectul evaluat. Protectia si preocuparea pentru bunastarea subiectului trebuie de asemenea avuta
in vedere atunci cand subiectului ii sunt comunicate rezultatele evaluarii, in sensul ca aceasta sa nu
dauneze imaginii de sine a subiectului.
2. Dreptul la informare al subiectilor va fi respectat atat in faza de pregatire a evaluarii, cat si in
ceea ce priveste comunicarea rezultatelor. Subiectul va trebui informat cu privire la scopurile si
continutul evaluarii, modul de garantare a confidentialitatii datelor, precum si la consecintele pe
care le poate avea evaluarea, de exemplu pentru cariera acestuia. Ca principiu, este necesara
obtinerea consimtamantului informat al subiectului pentru parcurgerea evaluarii.
3. Relatia cu tertii reprezinta probabil domeniul cel mai dificil de abordat din perspectiva etica de
catre utilizatorii de teste si care poate genera cele mai multe dileme etice. Psihologul va trebui sa
aiba intotdeauna in vedere faptul ca principala responsabilitate din perspectiva etica vizeaza
subiectul evaluat si in niciun caz un tert, chiar daca acesta este un parinte, o organizatie angajatoare

8
sau o institutie a statului. Aceasta decurge din principiul amintit la punctul 1, respectiv din natura
umanista si liberala a profesiei de psiholog. De exemplu, este interzis ca psihologul sa accepte
examinarea psihologica pentru concedierea unor angajati sau orice forma de discriminare a
subiectilor de catre un tert avand ca baza rezultatele la teste. Toate aceste aspecte vor trebui avute in
vedere si specificate in etapa negocierii contractului cu tertii.

5. Limite şi dificultăţi intrinseci măsurării personalităţii prin chestionare

Există 4 mari categorii de limite:


a. limite care ţin de capacitatea de operaţionalizare a dimensiunilor (constructelor) de măsurat (de
fapt de limitele acestei capacităţi)
b. care ţin de capacitatea de exprimare (în itemii chestionarului) a conţinuturilor dimensiunii
c. care ţin de posibilitatea de control a transmiterii şi mai ales a receptării cortecte a probei
d. care ţin de intenţionalitatea şi starea internă a rspondentului.
Intervenţia acestor variabile poate conduce către erori în evaluare (surse de eroare).

Soluţii conturate pentru depăşirea acestor limite:


a. reconsiderarea în timp a modului de construire a itemilor
b. utilizarea procedurilor statistice pentru a elimina sursele de distorsionare sau pentru a construi
modele de control a corelării informaţiilor
c. construirea de noi taxonomii asupra personalităţii.

Apare de asemenea întrebarea legitimă dacă chestionarul ca instrument, a cărui standardizare ne


împinge spre inferenţe tipologice cu nivel mediu de generalitate, este capabil să surprindă şi
unicitatea, forma vie a psihismului care se manifestă în realitate (clasica problema a abordării
nomotetice sau idiografice).

Alte probleme legate de evaluarea personalităţii prin chestionare:


a. probleme legate de vizibilitatea (transperenţa itemilor)
b. care ţin de schimbarea sau constanţa comportamentului individual
c. care ţin de specificitatea răspunsului la item (ceea ce atrage dificultăţi în gruparea itemilor în
categorii)
d. care ţin de determinaarea unor criterii externe de validare
e. care ţin de interpretarea datelor: o interpretare factuală, literală (apropiată de situaţia interviului)
sau una psihologică – diagnostică (bazată pe validarea chestionarului)
f. probleme care ţin de ambiguitatea răspunsurilor la itemi (ceea ce semnifică existenţa unor
posibilităţi largi de interpretare a fiecărui răspuns) sau specificitatea foarte mare a itemilor (ceea ce
scade gama de posibilităţi de interpretare).

6. Modalităţi de concepere a personalităţii abordabile prin chestionare

6.1. Modelarea personalităţii ca un sistem de dimensiuni sau trăsături

Construcţia testelor de personalitate a fost influenţată în cea mai înaltă măsură de teoriile care
concep personalitatea ca un sistem (structură) de trăsături, acestea din urmă fiind înţelese ca moduri
specifice şi carecteristice de comportament, cunoaştere, simţire.

Prin termenul de trăsătură de personalitate înlelegem o dispoziţie sau caracteristică subiacentă ce


poate fi folosită ca explicaţie pentru regularităţile şi consistenţa comportamentului individual
(Dictionary of psychology, 1985). Acest sens de definire a trăsăturilor de personalitate implică o

9
bază explicativă, o teorie asupra personalităţii, datele recoltate prin teste neputând fi interpretate
fără cunoaşterea acestei teorii.

În perioada de construire a marilor teste empirice, Wiggins definea o trăsătură de personalitate ca un


pattern de comportament observabil şi nu ca o simplă dispoziţie psihică (explicaţia
comportamentului putând fi găsită la un alt nivel), în timp ce actualmente tendinţa este aceea de a
concepe trăsăturile ca şi constructe explicative.

Costa şi Mc Crae definesc trăsăturile de personalitate ca dimensiuni ale diferenţelor individuale


privind tendinţa de a apărea / prezenta patternuri consistente de gândire şi acţiune. Există două
implicaţii ale acestei idei:
a. Reliefarea (prin teste adecvate) a acestor trăsături ne dă posibiitatea de a infera asupra subiectului
şi mai ales asupra comportamentului, gândirii, simţirii concrete a acestuiea şi
b. Putem vorbi despre trăsătură ca prorpietate a unui individ ce justifică plasarea sa de-a lungul unei
dimensiuni a psihismului (bipolaritatea factorială),. Trăsătura devenind astfel o explicaţie posibilă
asupra comportamentului persoanei.

6.2. Structuri cognitiv-preferenţiale de personalitate

Modelarea personalităţii în termeni de structuri preferenţiale reprezintă o tendinţă complementară


celei în care personalitatea era abordată prin trăsăturile sau dimensiunile de bază.. Această tendinţă
este preocupată de structurile şi tipurile comune. Este vorba de o abordare, o perspectivă
diferenţială versus una bazată pe ceea ce este comun interindividual (o abordare idiografică sau una
nomotetică după Allport). Ideea de bază a acestei abordări este aceea conform căreia fiecare individ
prezintă o echilibrare specifică a unor tipuri sau structuri de bază.
De bază în această abordare sunt teoriile asupra tipurilor, dintre care una fundamentală este cea
jungiană. Aceasta din urmă se particularizează cumva prin faptul că a condus la viziuni care îmbină,
sintetizează această tendinţă cu cea diferenţiatoare. În psihologia personalităţii au fost construite
numeroase tipologii, pornind de la presupunerea că există patternuri coerente de comportamment
sau stiluri consistennte de acţiune suficient de bine definite pentru a permite o taxonomie a
persoanei de-a lungul acestor tipuri.
Până în anii 80, în diagnoza personalităţii s-a manifestat tendinţa de aplicare în diagnoză a
tipologiilor temperamentale sau de orientare a valorilor. Actualmente se manifestă o tendinţă de a
integra o viziune tipologică cu perspectiva diferenţială.

6.3. Teoriile cognitiviste: constructele personale şi stilurile apreciative

Psihologia cognitivă defoneşte psihismul ca sistem funcţional apărut şi dezvoltat în funcţie de


mediu şi necesităţile acestuia. Ca o altă idee ade bază a acestei abordări, reţinem faptul că nu toate
aspectele funcţionării psihice sunt utile pentru adaptare sau supravieţuire, apărând cumva ca
anomalii.
Într-o variantă clasică, abordarea cognitivă cercetează şi ierarhizează structurile mentale în funcţie
de relaţia lor directă cu adaptarea organismului la realitate. O perspectivă cognitivistă mai nouă
depăşeşte această viziune, aducând în sfera preocupărilor şi ceea ce este distorsionat, iraţional,
anormal etc şi de aici apare perspectiva unor structuri care pot explica singularul, excentricitatea,
chiar boala, înţelese ca alternative cu valoare de supravieţuire în circumstanţe iraţionale.
Un model de bază pentru această abordare este modelul constructelor personale al lui Kelly iar un
altul este cel privind stilurile cognitive (dependent de câmp vs independent, internalizant vs
externalizant, impulsiv vs reflexiv, evolutiv vs reductiv). La acestea se adaugă alternanţa între stiluri
(mobilitate vs fixitate), varierea între stiluri în funcţie de situaţie. În România au existat cercetări ale
lui Marcus, Catina şi Minulescu cu privire la unele stiluri apreciative cu rol prognostic pentru
orientarea vocaţională. Cercetările lui Marcus privind empatia au relavat importanţa criteriului

10
afectiv în apreciere, prin utilizarea prevalentă a propriei experienţe afective: stil analogic, empatic,
reflexiv, detaşat etc.
Ideea de bază a noii abordări cognitive este aceea de a include în evaluare şi modelare atât
mecanismele cognitive (de procresare logică), cât şi a celor inconştiente de natură afectivă. De
amintit că această orientare nu a generat niciun instrument complex acreditat şi utilizat pe plan
internaţional.

PARTEA a II-a
Aspecte generale privind constructia testelor de personalitate

7. Cerinţe generale şi etape generale în construirea unui chestionar de


personalitate

7.1. Asamblarea unui esantion de itemi

7.1.1. Există 2 probleme esenţiale în construirea şi experimentarea unui chestionar de evaluare a


personalităţii:
a. definirea constructului, deci a trăsăturii care va fi măsurată. Aceasta se va face în funcţie de
scopul testării şi de orientarea teoretică cu care operează autorul.
b. Construirea unui set de itemi prin care subiectul este chestionat în legătură cu acele
comportamente sau situaţii care sunt relevante pentru trăsătura respectivă. Răspunsurile subiectului
la itemi vor servi ca indicatori ai constructului.

Aceste două probleme sunt strâns legate şi presupun un demers unitar prin care pornind de la o
definiţie de lucru asupra constructului psihologul traduce dimensiunile acesteia îninr-un set de
itemi. Este vorba de un proces de operaţionalizare gradată a constructului, până la transpunerea
acestuia în itemi.

În definirea constructului psihologul poate opera cu o definiţie specifică asupra acestuia sau îşi
poate construi propria definiţie de lucru reunind elemente prin care constructul rerspectiv este
definit de către mai mulţi autori sau în mai multe lucrări. De exemplu, Porot semnalează trei
condiţii esenţiale ale anxietăţii: sentimentul unui pericol indeterminat, acompaniat de fantasme
tragice; starea de atenţie faţă de pericol, alerta psihică; convingerea de neputinţă şi sentimentul de
dezorganizare. Dacă utilizăm drept reper modul de definire cu care operează proiecte de tip DSM
sau ICD va fi necesar să adăugăm simptomatologia somatică în definiţia anxietăţii şi să facem unele
diferenţieri mai fine între tipurile concrete de manifestare a anxietăţii. În sfârşit, dacă operăm în
cadrul unei definiri din perspectiva terapiei cognitiv-comportamentale vom accentua asupra
perturbărilor cognitive ce apar în anxietate sau asupra modului detaşat de autoexperimentare şi
asupra calităţilor experienţei emoţionale dacădefiniţia este una experienţială. Modul de definire este
strict dependent de scopul testării. Pentru a satisface o pretenţie de exhaustivitate, este necesară o
muncă prealabilă de documentare în problematica respectivă şi construirea unei definiţii de lucru de
tip integrativ sau sumativ.

În pasul următor vor fi identificate dimensiunile definiţiei, cu un grad de generalitate mai redus.
Acestea vor rezulta în funcţie de tipul de definiţie cu care autorul operează şi descopul evaluării.
Dacă scopul este evaluarea nivelului anxietăţii pacienţilor din clinică, centrarea va fi asupra
simptomelor iar dimensiunile pot viza de exemplu principalele tipuri de manifestări ale anxietăţii:
emoţionale, somatice, comportamentale şi cognitive. Într-o definiţie de tipul celei utilizate de Porot
aceste dimensiuni sunt sugerate chiar de autor. Unii autori precum Anastasi recomandă ca procesul
11
de operaţionalizare să continue prin identificarea de variabile şi indicatori, cu un nivel de
generalitate tot mai redus, aceştia din urmă urmând a fi traduşi în itemi. Organizarea este una de tip
arborescent, de la general la particular. Este posibil ca o dimersnsiune sau o variabilă a
constructului să fie reprezentată în instrumentul final printr-un număr inegal de itemi, în funcţie de
măriea acesteia şi relevanţa ei în definirea constuctului.

7.1.2. Cerinţe în construirea testului

a. Alegerea tipului de probă sau de chestionar depinde de scopul evaluării (ce testăm) şi de
domeniul de aplicare (de ce testăm şi pe cine). Ideea este de a răspunde unor probleme specifice ale
contextului şi ale subiecţilor vizaţi care pot deteriora comunicarea prion chestionar devenind surse
de eroare în evaluare.

b. Cerinţe ce ţin intrinsec de construirea chestionarului: adecvarea conţinutului itemilor, numărul de


itemi, omogenitatea sau neomogenitatea acestora, calităţile itemilor, relaţia existentă între item şi
trăsătură etc. Toate aceste aspecte vor afecta calităţile psihometrice ale testului, deci valoarea
acestuia ca instrument de măsurare.

7.2. Aplicarea experimentală a eşantionului de itemi

Un studiu pilot iniţial se poate face pe un număr minim de 20 subiecţi (după Meili, 1964). Scopul
acestui studiu pilot este acela de a aduce corecţii chestionarului, de a răspunde unor întrebări care
privesc intervenţia necontrolată a anumitor aspecte sau variabile ce pot influenţa rezultatele şi
fidelitatea testului.

7.2.1. Surse de eroare în evaluare care apar şi pot fi corectate în această etapă:
a. Standardizarea corectă (sau incorectă) a instructajului şi/sau condiţiilor specifice de răspuns,
b. Standardizarea tipului de răspuns,
c. Formularea unor itemi/scale de validare (control) a chestionarului în raport cu atitudinea
subiectului (estimarea incorectă a unor manifestări simptomatice sau situaţionale, atitudini de faţadă
sau bazate pe dezirabilitatea socială etc),
d. Construirea unor exemple introductive.

7.3. Validarea statistică preliminară

Această etapă are ca scop eliminarea itemilor neomogeni, nesemnificativi, care dublează un aspect
investigat etc. Se realizează în genere pe un număr de subiecţi suficient de larg ca să permită
clarificarea următoarelor aspecte:
a. Nivelul de dificultate al itemilor,
b. Precizarea grilei de răspuns (repartiţia itemilor în funcţie de posibilităţile de răspuns),
c. Capacitatea de discriminare.

Scopul acestei etape este acela de a elimina acei itemi care sunt neadecvaţi şi de a ordona itemii în
funcţie de gradul de dificultate (dacă este cazul să facem această ordonare, în special pentru probe
ce presupun performanţa rezolutivă) şi de tipul de grilă folosit (nu se vor pune, de exemplu prea
mulţi itemi într-o succesiune prelungită de reacţii relevante prin acelaşi fel de răspuns: Da sau Nu).
Tot în această etapă vor fi eliminaţi şi acei itemi care sunt reprezentativi pentru trăsătură dar care,
datorită unor motive precum dezirabilitatea, primesc acelaşi tip de răspuns de la majoritatea
subiecţilor.

În această etapă vom obţine o repartiţie echilibrată a itemilor în chestionar; adecvarea nivelului de
dificultate a limbajului la cel al populaţiei vizate; eliminarea acelor itemi ce nu contribuiela sau sunt
irelevanţi pentru posibilitatea de a dihotomiza subiecţii în funcţiede variabila testată. Această din
12
urmă calitate – capacitatea de discriminare – este considerată, alături de omogenitate, ca fiind
inseparabilă de validitatea testului (Meili). Capacitatea de discriminare se determină statistic prin
corelaţia cu un criteriu extern fie prin comparaţia corelaţiei fiecărui item cu rezultatele globale ale
scalei/chestionarului erxperimentat.

7.3.1. Cerinţe pentru validarea statistică preliminară

a. Lucrul cu un grup de subiecţi semnificativ pentru dimensiunea avută în vedere (criteriu extern).
b. Sarcina testului (conţinutul itemilor) să se refere la variabila avută în vedere.

7.4. Standardizarea interpretării prin etalonarea chestionarului

7.4.1. Cerinţe privind etalonarea

a. Construirea chestionarului în formă finală (definitivă). Problema aici este aceea de a respecta
cerinţale din etapele anterioare
b. Construirea unui lot (eşantion) de subiecţi adecvat, cât mai diversificat în funcţie de de criteriile
specifice categoriei populaţionale testate cu ajutorul instrumentului.

În această etapă aplicăm forma definitivă a chestionarului, exemplele de familiarizare cu proba


(dacă este cazul), experimentarea limitei de timp de răspuns (dacă este cazul, vom cere fiecărui
subiect să încercuiască ultimul item la care a răspuns, din minut în minut, până când ultimul subiect
termină de răspuns).

Tot în această etapă suntem interesaţi de valoarea testului ca măsură standardizată. Aici sunt
realizate cercetări privind validitatea diferitelor scale sau faţete, sunt continuate investigaţiile
privind fidelitatea, corelaţii cu alte teste, studii factoriale care să permită descoperirea de noi grupări
(faţete sau factori specifici), studii privind validitatea predictivă sau de criteriu etc.

8. Strategii de construire a chestionarelor de personalitate

Megargee (1972) inventariază 3 astfel de stategii sau metode: a. Metoda intuitivă sau abordarea
raţională, b. Metoda criteriului extern sau metoda empirică, c. Metoda criteriului intern sau
metoda factorială. Desigur, pot exista şi strategii de construcţie care combină elemente specifice
celor trei metode, numite strategii mixte.

8.1. Metoda intuitivă sau abordarea raţională

Autorul chestionarului este cel care decide ce itemi vor fi incluşi în chestionar şi care sunt
conţinuturile relevante pentru a traduce trăsătura într-un comportament. Acest fapt face ca o serie de
aspecte cum ar fi cunoştinţele acestuia de psihologie, experienţa în construirea şi utilizarea de teste
şi cunoaşterea problematicii specifice a trăsăturii ţintă să capete o importanţă specială.

Hase şi Goldberg (1967) realizează o tipologie a abordărilor raţionale folosind 2 criterii. Folosind
drept criteriu modul de selectare a conţinutului itemilor, disting între abordări în care selecţia se
bazează pe înţelegerea strict intuitivă a trăsăturii şi abordări în care selecţia este ghidată de o teorie
formalizată asupra personalităţii. Un al doilea criteriu priveşte instanţa care selecţionează itemii şi
diferenţiază între strategii în care autorul chestionarului este cel care optează şi strategii în care se
constituie un grup de persoane care face selecţia (judecători, experţi).

Megargee (1972) deferenţiază între selecţii pur intuitive şi cele mixte (parţial empirice), în care
selecţia este parţial ghidată de date experimentale. De exemplu, este cazul a 4 dintre scalele CPI
13
construite pe baza analizei consistenţei interne. În astfel de scale autorul selectează intuitiv un lot de
itemi care par să traducă (reflecte) trăsătura investigată, selecţia iniţială este analizată sub aspectul
consistenţei interne şi sunt păstraţi acei itemi care obţin un coeficient de corelaţie satisfăcător (un
nivel suficient de încredere).

Paşi

a. selecţia intuitivă a conţinuturilor itemilor şi a lotului iniţial de itemi


b. administrarea întregului lot de itemi unui grup de subiecţi
c. calcularea scorurilor totale la această scală preliminară
d. calcularea corelaţiilor dintre scorurile la itemi şi scorurile totale pentru toţi itemii din lotul
preliminar
e. utilizarea coeficienţilor de corelaţie drept criteriu pentru selecţia finală a itemilor (vor fi selectaţi
acei itemi cu cele mai mari corelaţii între scorurile proprii şi cele totale).

Într-un astfel de demers mixt, datele empirice pot fi utilizate pentru a creşte validitatea
discriminativă a testului prin eliminarea itemilor cu patternuri de răspuns ambigui sau care prezintă
corelaţii semnificative cu scale care măsoară alte trăsături.

Avantaje si dezavantaje

Dupa Megargee, principalele avantaje ale strategiei intuitive ar fi legate de:


a. validitatea de conţinut ridicată
b. coerenţă intrinsecă (consistenţă internă) a instrumentului.

Principalele dezavantaje ale metodei rationale tin de:


a. omogenitatea şi conţinutul itemilor depind de abilitatea autorului de a-şi imagina şi anticipa
răspunsurile la problemele itemilor ale subiecţilorcaracterizaţi prin trăsătura respectivă
b. transparenţa instrumentului, facilitatea pentru subiect de a înţelege sensul itemilor şi modelul de
răspuns expectat de autor/chestionar, ceea ce deschide posibilitatea distorsionării voite a
răspunsurilor pentru a simula/disimula/da răspunsuri dezirabile. Acesta este motivul pentru care
unele chestionare precum CPI sau MMPI au construite scale de validare a profilului individual sau
scale de corecţie a scorurilor individuale.

8.2. Metoda empirică sau a criteriului extern

Selecţia itemilor în test este ghidată doar de relaţia empiric determinată între itemul testului şi o
măsură criteriu specifică.

Etape

a. asamblarea unui eşantion iniţial de itemi, pe baze raţionale sau folosind itemi din alte chestionare
b. administrarea setului de itemi la două grupuri de subiecţi care diferă între ei doar la nivelul
trăsăturii evaluate
c. determinarea pentru fiecare lot a frecvenţei răspunsurilor acord/dezcord
d. determinarea semnificaţiei statistice a difernţelor obţinute
e. itemii care difernţiază semnificativ cele două loturi sunt selectaţi pentru scala preliminară
f. scala rezultată este aplicată din nou loturilor criteriu iniţiale
g. dacă răspunsurile analizate sunt satisfăcătoare, scala va fi validată pe noi loturi pentru a identifica
şi elimina itemii cu o capacitate scăzută de discriminare
h. această scală prescurtată şi rafinată va fi din nou validată.

Avantaje

14
a. depăşeşte abilitatea intuitivă a unei singure persoane
b. reprezintă o consecinţă a comportamentului (răspunsului) unui număr mare de persoane faţă de
conţinutul itemilor şi poate detecta astfel itemi discriminativi pentru respectiva trăsătură, care sunt
departe de a fi evidenţi de la sine. Prin această metodă a fost construită, de exemplu, scala de
socializare din CPI.

Apare o cerinţă foarte importantă legată de această modalitate de selecţie, anume aceea a unei mari
acurateţi în selecţionarea loturilor criteriu de subiecţi, cazul contrar conducând spre selecţii greşite,
de itemi irelevanţi.

Concluzionând, în cadrul acestei metode relaţia empiric stabilită între itemi şi un criteriu extern şi
nu conţinutul manifest al itemilor determină selecţionarea acestora pentru chestionarul final. Un
item va fi inclus în test dacă este capabil în mod empiric să diferenţieze cele două loturi, indiferent
dacă răspunsurile subiecţilor par paradoxale (relaţia cu criteriul este obscură) sau direcţia lor pare
absurdă. Psihologul nu va fi preocupat de adevărul literal al răspunsului subiectului la item, ci
interesul său va fi orientat către relaţia dintre răspunsul subiectului la item şi alte dimensiuni
comportamentale implicite. Din aceste motive, scalele derivate empiric pot fi mai subtile şi mai
dificil de trucat decât cele raţionale. Scăderea validităţii aparente/de conţinut (implicită acestui tip
de scală) face ca testul să fie mai greu acceptat de către subiecţi („nu înţeleg de ce te interesează
acest lucru” sau „de ce acest aspect are relevanţă pentru angajarea mea”) şi mult mai dificil de
explicat nespecialiştilor care presupun existenţa unei relaţii directe între item şi constructul
investigat.

Această metodă de selectarea itemilor într-un chestionar devine decisivă atunci când se pune
problema utilităţii predictive a instrumentului în raport cu diferite criterii, deci pentru construirea
unor chestionare de tip vocaţional, clinic sau pentru măsurarea unor trăsături care sunt marcate de
prejudecata mentalităţii comune.

8.3. Metoda analizei factoriale sau a criteriului intern

Pune accent pe analiza criteriului intern, respectiv pe tehnici statistice care permit ca, odată cu
identificarea unui factor care apare ca dimensiune responsabilă de variaţia semnificativă a
comportamentului, să construim şi o scală pentru a defini psihologic şi a evalua respectivul factor.

Paşi

a. construirea pe baze apriori a unui lot relativ mic de itemi (celelalte metode presupuneau o selecţie
finală dintr-un număr iniţial mare de itemi posibili), itemi ce par să fie strâns legat de factorul vizat
b. aceşti itemi sunt administraţi unui număr mare de subiecţi, testaţi adesea în paralel şi cu alte
instrumente semnificative în raport cu factorul-dimensiunea vizată
c. se realizează o intercorelare a itemilor, matricea rezultată fiind analizată factorial, rotată conform
procedurii alese şi obţinându-se astfel o clusterizare care este responsabilă de un anumit cuantum al
variaţiei comportamentului subiecţilor testaţi
d. se determină încărcătura factorială a fiecărui item (corelaţia cu fiecare factor rezultat)
e. vor fi selectaţi pentru scala finală acei itemi care au cea mai înaltă încărcătură factorială.

Rezultatul va fi o soluţie structurală simplă, în care fiecare factor este responsabil pentru o anumită
trăsătură.

În această metodă pot interveni erori datorate metodei de analiză factorială sau datorită lipsei de
distinctivitate conceptuală între structură şi fenomen. Astfel, abilitatea cercetătorului constă în
analiza semnificaţiei psihologice a itemilor care structurează un anume factor, pentru a da
consistenţă psihologică, sens calitativ produsului analizei cantitative. Majoritatea chestionarelor

15
contemporane sunt construite cu ajutorul acestei metode, existând chiar tendinţa de fi pus sub
semnul întrebării orice chestionar care nu a fost supus analizei factoriale.

Avantaje si dezavantaje

Avantajul principal al unei astfel de scale este puritatea factorială şi omogenitatea sa, ceea ce
înseamnă că scoruri egale semnifică performanţe echivalente la testul respectiv (deziderat central
pentru orice instrument de psihodiagnostic).

Dezavantajul testelor factoriale vine din faptul că scalele factoriale nu relaţionează suficient de
flexibil şi relevant cu comportamentul viu, deci cu modele comportamentale complexe în care
factorul respectiv apare doar ca una dintre dterminante (fapt acuzat adesea de psihodiagnosticienii
de orientare clinică).

In sfarsit, un caz special de strategie de construire a chestionarelor de personalitate este cel al


abordarii lingvistice, care este prezentat detaliat la capitolul privind abordarea Big Five.

9. Aspecte generale şi probleme privind construirea itemilor chestionarelor de


personalitate

În istoria psihodiagnozei s-a remarcat o anumită evoluţie a preocupărilor vis a vis de construirea
itemilor. Angleitner, John şi Lohr (1986) amintesc despre o anumită neglijare în faza de început a
construirii de teste de personalitate, a preocupărilor legate de proprietăţile itemilor, în favoarea
centrării aproape exclusive asupra principiilor de construire a scalelor. De aici rezultă inevitabil o
sursă importantă de eroare în evaluare.

În sfârşit, actualmente există câteva probleme legate de construcţia itemilor care intră în sfera
preocupărilor creatorului de teste: cum trebuie construit lotul iniţial de itremi; cum trebuiesc scrişi
itemii; cum influenţează caracteristicile formale şi de conţinut ale formulării modul în care vor
prelucra subiecţii acel item. Aceste categorii de probleme au preocupat pe creatorii clasici de teste
şe se află în dezbaterile actuale în domeniu.

9.1. Strategii generale de construire a itemilor - Problema limbajului

În 1957, Loevinger aducea în discuţia specialiştilor o anumită problematică. El incriminează faptul


că deficienţa majoră care apare în procesul de generare a itemilor pentru a reprezenta un anumit
construct ţine de imposibilitatea de a-l repeta ca pe orice experiment psihologic. Această deficienţă
ar ţine de gradul mare de subiectivitate care vine din partea cercetătorului care construieşte testul. El
a încearcat să structureze câteva reguli privind construirea lotului iniţial de itemi, pornind de la
postularea realităţii că itemii lotului iniţial sunt întotdeauna extraşi dintr-o arie de conţinuturi mai
largă decât trăsătura propriuzisă. De aici apare posibilitatea erorii legată de selecţia unor itemi care
traduc alte conţinuturi.
Regulile formulate de Loevinger:
a. Necesitatea de a fi construiţi şi itemi care să evalueze alte trăsături, înrudite dar cu valoare
discriminativă faţă de trăsătura avută în vedere,
b. Itemii trebuie aleşi astfel încât să reprezinte toate conţinuturile posibile care ar putea exprima
trăsătura respectivă, în funcţie de toate teoriile cunoscute,
c. Domeniile conţinuturilor ar trebui să fie reprezentative pentru importanţa lor existenţială.

În 1967, Jackson accentuează asupra necesităţii de a opera definiţii specifice şi reciproc exclusive
pentru fiecare construct (trăsătură), bazate pe trecerea în revistă a literaturii de specialitate privind
dimensiunea respectivă. Sistemul propus de Jackson („sistem secvenţial de dezvoltare a scalei de
16
personalitate”) consta în aceea că unui grup de judecători experţi li se dau descrieri ale unor
persoane ţintă care manifestă în înaltă măsură în comportamentul lor trăsătura investigată. În pasul
următor ei vor judeca şi ranga probabilitatea ca aceste persoane să aprobe fiecare dintre itemii
propuşi. O altă sarcină a grupului de judecători experţi era aceea de a stabili gradul, măsura în care
itemii pot fi consideraţi relevanţi pentru constructul respectiv.

În 1983, Buss şi Craik propun un al doilea model coerent privind generarea itemilor (primul fiind al
lui Jackson), pornind de la ceea ce autorii numesc „frecvenţa acţiunii” şi care se bazează pe
prototipicitatea unui comportament pentru o anumită trăsătură. Paşi:
1. selectarea în mod sistematic a unui set de trăsături dintr-un model structurat de comportament
interpersonal (realizat de Wiggins în 1979).
2. un eşantion larg de subiecţi are sarcina de a identifica comportamentele observabile care
corespund trăsăturii (generează acte comportamentale care pot fi considerate manifestări ale
trăsăturii),
3. alt lot de subiecţi apreciază prin rangare gradul de prototipicitate al acestor acte comportamentale
pentru trăsătura dată. Această evaluare se face pornind de la un set de reguli de evaluare a
prototipicităţii şi este bazată pe consensul unui mare număr de vorbitori ai unei limbi, fiind prima
tentativă de a capitaliza cunoştinţele semantice ale oamenilor în legătură cu acele comportamente
care sunt tipice pentru o anumită trăsătură.
Dezavantajul principal al metodei constă în faptul că nu mai este la fel de utilă atunci când se pune
problema construirii unor itemi pentru investigarea unei trăsături pentru care nu există denumiri
elaborate la nivelul limbajului comun (nu ne putem aştepta ca oamenii să aibă intuiţii semantice
relevante), cum ar fi de exemplu cazul unor dimensiuni ce se manifestă în afecţiunile psihice.

Problema fundamentală care apare ca sursă de eroare în evaluare şi este legată de generarea itemilor
este subiectivitatea iniţială din partea autorului testului. Această problemă nu poate fi corijată prin
metodele statistice de experimentare, întrucât ceea ce nu a fost cuprins în test şi este relevant pentru
trăsătură nu mai poate fi recuperat pentru a deveni parte a scalei rezultate. Un alt mod în care se
manifestă subiectivitatea autorului este legat de decizia acestuia privind denumirea scalei sau
factorului rezultat, decizie care va reflecta preconcepţiile acestuia. Această problemă se manifestă
chiar şi în chestionarele actuale, cum este de exemplu situaţia factorului V din chestionarele de tip
Big Five.
O altă problemă comună în modelele propuse de Buss şi Craik sau de Jackson se leagă de definirea
relevanţei pentru personalitate a anumitor cuvinte din limbajul curent. Allport şi Odbert (1936)
consideră de exemplu (într-o modalitate clasică) că relevanţi pentru personalitate sunt acei termeni
care pot fi folosiţi pentru a „distinge comportamentul unui om de comportamentul altuia”.

În 1990, Angleitner, Ostendorf şi John propun un model de definire şi operare selectivă prin trei
modalităţi. 1. Prima dintre ele identifică o taxonomie a tipurilor de caracteristici de personalitate
care pot fi regăsite direct la nivelul limbajului natural (substantive, verbe, adjective, adverbe etc).
Această clasificare cuprinde 6 categorii de conţinuturi: a. trăsături stabile; b. stări şi dispoziţii
psihice; c. activităţi; d. roluri sociale, relaţii şi efecte sociale; e. abilităţi şi talente; f. caracteristici
care ţin de prezenţa fizică. 2. A doua modalitate se referă la specificarea unor criterii de excludere:
a. un termen nu este relevant pentru personalitate dacă este nondistinctiv şi nu se aplică la toţi
indivizii; b. Termeni ce se referă la originea geografică, naţionalitate, identităţi profesionale sau
legate de o anumită muncă; c. Termeni care se referă doar la o parte din persoană şi d. Termeni a
căror implicaţie pentru personalitate este metaforică şi neprecisă. 3. cea de-a treia modalitate este o
grilă de identificare prin care se exclud acei termeni care nu se potrivesc în oricare dintre
următoarele propoziţii criteriu:
1. Pentru adjective – „Cât de ...... sunt?”, „Cât de ...... s-a comportat X?”
2. Pentru substantive – „Este X ......?”, „Poţi să spui că X este un ......?”
3. Pentru substantive atributive – „ ...... lui X este remarcabilă?”, „Prezintă (posedă) X ......?”

17
Hofstee (cercetând limba olandeză) în 1990, indică 5 tipuri de obstacole ce trebuie avute în vedere
atunci când se pune problema utilizării limbajului natural în construirea unui sistem ştiinţific de
categorii psihonosologice: 1. domeniul este greu de delimitat (atât categoriile ca atare cât şi alegerea
itemilor din interiorul acestor categorii), 2. măsura în care termenii sunt traductibili dintr-o limbă în
alta este limitată, 3. rolul copleşitorr al aspectelor evaluative în limbajul comun este stânjenitor
pentru un punct ştiinţific de vedere, 4. nu se pot aplica taxonomizări simple sau reguli precise, 5.
mulţi termeni (sau expresii) sunt paradoxali când sunt folosiţi la persoana întâia (autodescrieri). Pe
de altă parte, încercările de a construi un limbaj total artificial s-ar dovedi inutile într-un sens sau
altul (fie că nu ar fi înţeles, fie că termenii ar asimila repede impedimentele limbajului curent).
Principala strategie pentru a depăşi această situaţie (obstacole) constă în selectarea acelor termeni
care se subsumează principiului polarităţii trăsăturilor de personalitate. Acelaşi autor pledează
pentru formularea itemilor la persoana a treia singular (cerinţa abandonării chestionarelor care cer
subiectului să se autocaracterizeze în funcţie de itemi care generează paradoxuri când sunt aplicaţi
la persoana întâia). O altă recomandare a autorului vizează heteroevaluarea (aceleaşi chestionare
completate de alte persoane care cunosc pe cea testată), procedură care poate include sau nu şi
persoana testată ca judecător.

Mc Crae (1990) afirmă un scepticism legat de capacitatea omului obişnuit (nespecialist) de a


înţelege adevărtele baze ale personalităţii. După opinia sa, în studierea limbii trebuie să se continue
examinarea legăturilor empirice cu alte sisteme ale personalităţii, să se depăşească utilizarea
lexiconului pentru a analiza limbajul vorbit şi scris actual. Ei (Costa şi Mc Crae) dezvoltă variante
ale aceluiaşi chestionar destinate autoevaluării (persoana I-a singular) sau heteroevaluării (persoana
a III-a singular).

De Raad face unele studii (1992) privind diferenţierile între adjective, substantive şi verbe după
capacitatea acestora de a capta şi reda sensuri ale personalităţii. El dentifică faptul că utilizarea
ideosincratică în scalele de evaluare este mai probabilă pentu substantive decât pentru verbe şi
pentru verbe în raport cu adjectivele. Aceste diferenţieri conduc în practică la diferenţe în ordinea
factorilor derivaţi prin ele sau chiar în numărul factorilor rezultaţi. Factorii derivaţi prin substantive
prezintă o tendinţă spre o descriere mai coerentă şi bine definită. Ei tind să cuprindă cele mai
extreme semnificaţii ale dimensiunilor derivate din utilizarea adjectivelor. De asemenea, ei au o mai
largă variaţie în sensuri. Aceste aspecte confirmă caracteristica substantivelor de a fi reprezentative
prin ele însele. Verbele îşi extrag parţial sensurile din situaţii interpersonale, fiind astfel mai
condiţionate şi necesitând mai multă specificare. Un studiu realizat pe limba germană subliniază
capacitatea verbelor de a capta aspecte temperamentale.

În cercetările privind dimensiunile Big Five apare concluzia că o posibilă sursă de variaţie a acestor
dimensiuni în diferite limbi ţine de modurile diferenţiate de relaţionare între cele trei categorii de
termeni (adjective, substantive şi verbe), moduri specifice pentru fiecare limbă. Concluziile
cercetătorilor se îndreaptă către un acord în ceea ce priveşte o mai bună capacitate a adjectivelor de
a deveni descriptori de personalitate, dar este preferabil să se combine capacităţile de captare a
diferitelor clase lingvistice, conform specificului fiecărei limbi (De Raad şi Hofstee, 1993). O altă
recomandare cu referire la modalitatea de utilizare practică priveşte utilizarea de propoziţii şi fraze
în cea mai simplă formă acceptabilă gramatical şi nu a unor cuvinte singulare (Goldberg 1982,
Brigs, 1992).

O altă tendinţă, contrară, este promovată de alţi creatori de teste precum Gough şi constă în aceea că
strategiile sunt utilizate într-o manieră flexibilă iar instrumentele sunt dezvoltate din interiorul
aceluiaşi lot iniţial de itemi (unii preluaţi, alţii rescrişi sau nou creaţi). Un studiu comparativ relevă
faptul că scalele care evaluează constructe similare tind să cuprindă itemi relativ asemănători,
indiferent de diferenţele dintre chestionare privind construcţia sau chiar teoria de bază (de exemplu
itemi care descriu reacţii psihofiziologice pentru scalele de nevrotism sau itemi care descriu
comportamente pentru scalele de extraversie sau minciună). Angleitner concluzionează în 1986 că
între cercetători pare să existe o intuiţie împărtăşită privind ce tipuri de itemi sunt mai adecvate în
18
măsurarea / exprimarea unor trăsături de personalitate, chiar dacă aceste intuiţii nu au fost până în
prezent sistematizate.

9.2. Relaţia item - trăsătură

Ca primă etapă în construirea itemului, decizia privind trăsătura şi conţinuturile psihologice implică
o constantă raportare a itemului la validitatea sa discriminativă:
1. Definirea trăsăturii într-o modalitate optimă se face din perspectiva unei teorii structurale care
reflectă importanţa pentru viaţă a diferenţelor interindividuale generate de dimensiunea psihică
avută în vedere.
Această definire trebuie realizată explicit, fiind descrise atât relaţiile de tip convergent cât şi cele de
tip divergent cu alte trăsături (constructe) şi cu tipurile relevante şi specifice de manifestare a
trăsăturii respective.
2. Pentru evitarea formulării unor itemi nereproductibili sau de tip ideosincratic se vor utiliza loturi
de subiecţi pentru generarea exemplarelor fiecărui tip de itemi iar selecţia se va baza pe acordul
între un număr mai mare de persoane judecător privind gradul de relevanţă al conţinutului itemului
pentru trăsătură.
3. Pentru a capta influenţa contextului situaţional, se va avea în vedere faptul dacă în textul itemului
sunt incluse aspecte relevante ale acestuia (ale contextului) şi dacă conţinutul este cât mai explicit
posibil.

Angleitner realizează o descriere sistematică a relaţiei item - trăsătură pornind de la propriile


cercetări şi rezultatele obţinute de Janke (1973) şi Lennertz (1973). El prezintă un sistem format din
7 categorii, dintre care primele două sunt centrale (fiind prezente cu mare frecvenţă în aproximativ
toate genurile de chestionare. Celelalte 5 categorii se referă la conţinuturi indirect legate de trăsătura
de personalitate, fapt responsabil de altfel şi de diferenţele care apar în stabilitatea răspunsurilor la
itemii de aceste tipuri.

Denumire Definirea conţinuturilor psihologice

1. Descrieri de reacţii* Sunt trăiri evaluate prin itemi şi pot fi:


a. deschise, comportamente observabile
b. acoperite, interne, neobservabile de alţii: senzaţii, sentimente,
cogniţii interioare
c. simptome precum reacţii fiziologice

2. Atribute ale trăsăturii* Reprezintă dispoziţii, de obicei descrise prin adjective sau
substantive şi pot fi:
a. nemodificabile
b. modificabile, când sunt specificate frecvenţa, durata, contextul
situaţional

3. Dorinţe şi trebuinţe** Intenţia de a se angaja în comportamente specificate, dorinţa


pentru ceva anume (nu şi acelea pentru care se specifică
realizarea în prezent)

4. Fapte biografice** Itemi centraţi pe aspecte din trecut

5. Atitudini** Opinii puternic susţinute, atitudini şi opinii faţă de diferite categorii


de subiecte generale, personale, sociale

6. Reacţii ale altora** Itemi care descriu comportamente, reacţii şi atitudini ale altora faţă
de persoană

7. Itemi bizari** Majoritatea de acest fel descriu comportamente şi trăiri evident


neobişnuit, stranii, anormale

Note
* categorii centrale, prezente cu mare frecvenţă în aproximativ toate genurile de chestionare
19
** categorii care se referă la conţinuturi indirect legate de trăsătura de personalitate

9.3. Caracteristici de suprafaţă ale itemilor

Problema care apare în discuţie în etapa de scriere propriuzisă a itemilor (după selectarea
constructului şi a conţinuturilor relevante) este legată de posibilitatea de a da cea mai adecvată
formă pentru diferitele tipuri de conţinuturi. Apar două aspecte legate de această problematică: a.
Găsirea formei celei mai adecvate pentru a da itemului calitatea de indicator al constructului şi b.
Găsirea formei de răspuns cea mai adecvată pentru a da subiectului posibilitatea de a-şi exprima
propria situaţie

9.3.1. Forma de răspuns

Răspunsurile la itemi pot fi subsumate unor comportamente verbale înalt standardizate,


comportamente provocate de stimuli verbali. Problemele care apar aici sunt legate de tipul de
răspuns solicitat de la subiect: dihotomic, trihotomic, pe o scală Likert sau cu alegere forţată
(exprimare seacă şi generală a itemului iar răspunsurile redau conţinutul propriuzis al diverselor
comportamente posibile).

În tipul clasic de răspuns de tip Da/Nu, Adevărat/Fals , eventual cu un răspuns mediu de tip Nu ştiu,
subiectul trăieşte dificultatea de a lege un răspuns prea extremizat. Dacă este utilizat acest format de
răspuns este important să se moduleze conţinutul itemului prin specificarea frecvenţei sau a
intensităţii manifestării descrise, pentru a evita ca şi itemul să exprime situaţii la fel de extreme ca şi
răspunsurile. Răspunsurile dihotomizate pot fi utilizate numai la itemii modulaţi.
În prezent nu se mai folosesc răspunsuri de tip Nu ştiu sau ?, considerându-se a fi nesatisfăcătoare
din punct de vedere al informaţiei (pot traduce fie neînţelegerea itemului, fie nesiguranţa
subiectului, fie un grad intermediar de răspuns de răspuns în situaţia unor itemi nemodulaţi)
(Anastasi, 1957). Goldberg (1981) indică cel puţin 4 modalităţi de apreciere de către subiecţi a
răspunsurilor de tip mediu: 1. o atribuire situaţională (conduita mea depinde de situaţie), 2. o
expresie a incertitudinii (nu pot decide, nu-mi cunosc suficient de bine acest aspect), 3.
ambiguitatea itemului (nu sunt sigur ce înseamnă), 4. neutralitatea (mă aflu undeva la medie în ceea
ce priveşte această caracteristică).
Cercetările au demonstrat că şi modularea prin intensitate, frecvenţă sau măsură reprezintă o sursă
de ambiguitate (deci de eroare), deoarece subiecţii nu înţeleg aceleaşi lucruri prin cuvinte ca rar,
uneori, adesea, frecvent.

În timp, a fost preferată ca formă de răspuns tehnica alegerilor forţate (dezvoltată în perioada anilor
40 de chestionarele destinate selecţiei profesionale). În esenţă această formă cere subiecţilor să
aleagă între două sau mai multe răspunsuri de tip descriere, fraze care par egale din perspectiva
acceptabilităţii dar care au validitate diferită faţă de criteriul extern. De obicei se construiesc pereci
sau tetrade (de fapt două perechi: 2 răspunsuri dezirabile şi 2 indezirabile). În forme şi mai extinse /
(de tip 5 variante de răspuns), subiectului i se cere de obicei să precizeze care este răspunsul cel mai
caracteristic şi cel mai puţin caracteristic pentru el. O formă specială a tehnicii alegerilor forţate este
cea a sortării Q, dezvoltată de Stephenson (1950), care cere subiectului să rangheze un număr impar
de răspunsuri-situaţii, în funcţie de un criteriu dat, începând de la o extremă către cealaltă. Intenţia
este de a da subiectului posibilitatea de a se exprima personal.

Răspunsurile pe scală Likert sunt folosite în special în studiul atitudinilor. Problema care apare este
legată de numărul de variante de răspuns. Se apreciază că scalele cu mai mult de 5 trepte nu reuşesc
diferenţieri acceptabile, diferenţa dintre treapta 2-3 de exemplu fiind grevată de subiectivitatea
respondentului. Preferabile sunt scalele cu 5 trepte. O altă problemă se leagă de transparenţa
itemilor şi de ideea de dezirabilitate, ceea ce poate conduce subiectul către falsificarea în acest sens
a răspunsurilor.

20
Un tip special de răspuns care combină variantele prezentate mai sus este folosit de autorii Neo Pi R
(Costa şi Mc Crae), prin care se cere subiectului să-şi exprime acordul sau dezacordul faţă de o
anumită afirmaţie pe o scală gradată în 5 trepte (Dezacord total, Dezacord parţial, Neutru, Acord
parţial, Acord total).

9.3.2. Forma itemului

Sub acest aspect, diversitatea care apare în practică este dezarmantă. Opinia curentă asupra
caracteristicilor de suprafaţă precum lungimea itemului sau complexitatea sintactică a propoziţiei /
frazei este că acestea trebuie corelate cu modul în care se face prelucrarea itemului de către subiecţii
respondenţi. Foss şi Hakes (1978) sau Wiggins (1965) sprijină ideea că gradul de
comprehensibilitate al propoziţiilor este invers proporţional cu numărul mai mare de transformări
implicate şi numărul nivelelor în procesările înţelegerii. Altfel spus, itemul va fi cu atât mai
inteligibil cu cât numărul de transformări este mai mic.

Există 3 aspecte fundamentale ale structurii de suprafaţă a itemilor:


1. Lungimea (numărul de cuvinte, litere, propoziţii - indicată o lungime medie de 12 cuvinte)
2. Complexitatea (corelată pozitiv cu numărul de negaţii, trecerea la diateza pasivă, timpul trecut,
alte moduri verbale decât indicativul, referinţa personală)
3. Formatul propriuzis al itemului (dat de tipul de propoziţie şi de tipul de răspuns)

Lievert (1969), Lohr şi Angleitner (1980), Angleitner (1986) recomandă itemi cât mai scurţi, cu
evitarea multor propoziţii şi negaţii. Lungimea medie a itemilor din principalele chestionare
analizate (altele decât Big Five) este de aproximativ 12 cuvinte. Conjugarea la timpul trcut şi la
modul subjonctiv sau condiţional apare doar în 10,5 % dintre cazuri. Doar 4,5% dintre itemii
curenţi nu au referinţă personală. Există şi o corelaţie posibilă cu categoria de relaţie item -
trăsătură. Astfel, chestionarele care conţin itemi biografici (MMPI de exemplu) conţin şi cel mai
mare număr de itemi la trecut; frecvenţa mare a itemilor legaţi de dorinţe, interese, atitudini, opinii
(specifică pentru 16 PF de exemplu) conduce la exprimarea prin acţiuni de natură ipotetică, deci
verbe la modurile subjonctiv sau condiţional.

9.4. Caracteristici semantice ale itemilor

Se referă la acele caracteristici responsabile de apariţia unor dificultăţi sau confuzii în prelucrarea
cognitivă a conţinuturilor itemilor de către subiecţi.

Angleitner (1986) descrie 5 caracteristici semantice care intervin semnificativ îngreunând sau
simplificând procesările răspunsului:

1. Comprehensibilitatea (cât de uşor poate fi înţeles)


Cauzele care conduc spre o comprehensibilitate scăzută ţin de utilizarea unor cuvinte neobişnuite, a
unor structuri propoziţionale complicate, forţate sau neclare sau de erorile gramaticale.

2. Ambiguitatea (posibilitatea atribuirii a mai mult decât un înţeles)


Este incertitudinea legată de înţelesul stimulului (spre deosebire de echivocitate înţeleasă ca difernţă
între persoane în ceea ce priveşte interpretarea itemului, după Goldberg 1963). Cauzele ambiguităţi
ţin de prezenţa unor cuvinte sau afirmaţii cu mai multe înţelesuri; de relaţii echivoce existente între
propoziţiile frazei; de incompatibilitatea dintre itemi şi formatul răspunsului (prin introducerea unei
negaţii, a unor conjuncţii de tip sau / sau, a unor fraze cu mai multe propoziţii principale).
Aceste erori pun subiectul în 2 posturi tipice: a. Nu recunoaşte natura ambiguă a itemului şi pur şi
simplu îl înţelege greşit (interpretându-l în alt sens decât cel vizat de psiholog) şi b. Recunoaşte
ambiguitatea itemului, însă nu este sigur de care dintre înţelesurile posibile este vorba.

21
3. Nivelul de abstractizare (cu cât informaţia este mai abstractă cu atât cere o procesare mai
desfăşurată)
Nivelul de abstractizare ridicat intervine în procesele de comparare item - experienţă personală. Un
item concret (care afirmă o informaţie specificată, care se referă la comportamente clar specificate,
numesc condiţii şi situaţii semnificative sau includ fapte a căror veridicitate poate fi afirmată) ajută
la o evocare rapidă din memorie. Itemul abstract cere procesarea în continuare a înţelesului său,
integrarea treptată şi/sau suplimentarea informaţiei prin exemple, referinţe la fapte concrete. Itemii
abstracţi sunt de regulă cei care prezintă atitudini, opinii, descrieri generale, cer interpretarea unor
evenimente generale sau integrarea lor de-a lungul unor situaţii diverse, comparaţii cu standarde
nespecificate, inferenţe personale. Cercetările indică o relaţie direct proporţională între gradul de
abstractizare şi diferenţierile în modul cum înţeleg subiecţii aceşti itemi (Angleitner, 1986).

4. Gradul de referinţă personală (informaţia care include direct şi semnificativ pe subiect)


Gradul în care conţinutul itemului este semnificativ pentru imaginea de sine a subiectului este în
relaţie directă cu capacitatea acestuia de a răspunde pe baza unei percepţii sau experienţe proprii
asupra lucrurilor, în măsura în care subiectul este direct menţionat prin item, fie la nivelul trăirii
unor evenimente, fie la nivelul acţiunii şi al implicării emoţionale. Referinţa personală intervine în
stadiul comparării item-eu.

5.Evaluarea (dezirabilitatea socială a conţinutului)


Măsura în care un item evocă valori, standarde aprobate social, determinări şi prjudecăţi comune,
este direct proporţională cu probabilitatea ca subiectul să selecteze răspunsul în sensul dezirabilităţii
sociale. Acest gen de judecată intervine mai ales în stadiul evaluărilor asupra utilităţii.

22
PARTEA a III-a
Principale chestionare de personalitate

10. Inventarul psihologic California – CPI

Autor: Harrison G. Gough

Variante 1951 1957 1972 1987 1996 2002


Nr. Scale 15 18 18 20 29 29
Nr. Itemi 548 468 + 12 480 462 434 260

Aplicabilitate: începând de la vârsta de 13 ani


Tip de răspuns: dihotomic - Adevărat / Fals
Fidelitate: tip test – retest, între 0.55 şi 0.75 după un an.
Validitate: peste 1000 de studii destinate validării, experimentării, predicţiei şi aplicării pe noi
populaţii. O serie de studii indică o bună validitate de construct.

10.1. Concepţia privind evaluarea personalităţii şi construcţia testului

Preocuparea primă a lui Gough nu a fost crearea şi expereimentarea de instrumente, ci acea de a


dispune de un instrument de evaluare centrat pe persoană. Această nevoie a stat la baza iniţiativei
sale, a construcţiei şi experimentării chestionarului său. Chestionarul nu caută în primul rând norma,
tipologiile sau dimensiunile generale ale personalităţii, ci un mod de a înţelege persoana, cazul viu.
În construcţia scalelor CPI nu a adoptat o viziune formală asupra personalităţii (autorul fiind sceptic
privind posibilităţile de aplicare în practică a poziţiilor teoretice), ci a adoptat o metodă care
porneşte de la situaţiile în care se cerea utilizat testul. În funcţie de aceste situaţii, a construit
măsurători care se bazau pe acele constructe deja operaţionale în felul în care se comportă indivizii
în contexte specifice. Concepţia este aceea a derivării scalelor pe cale empirică şi se bazează pe de o
parte pe tradiţia empiristă a Universităţii Minnesota iar pe de altă parte pe experienţa lagată de
MMPI, CPI voindu-se a fi un instrument simetric faţă de acesta. Dacă MMPI era destinat
psihopatologiei, CPI a fost construit în replică pentru evaluarea normalităţii, a persoanei sănătoase
psihic în ipostaza ei reală, dinamică, adică în interrelaţionare. Dacă MMPI fusese construit pornind
de la variabilele clinice, de la concepte derivate empiric din experienţa clinică, în cazul Cpi s-a pus
problema găsirii realităţilor, a variabilelor fiinţei normale aflată în relaţii sociale.

Perspectiva de la care a pornit Gough a fost dublă: de la contextul de utilizare şi de la acele


concepte populare, care există feja în domeniul comportamentuluinterpersonal. Este vorba despre
acei termeni descriptivi pe care oamenii îi folosesc în mod uzual pentru a-şi descrie modurile de a
se comporta şi caracteristicile ce ţin de personalitate. Gough priveşte un concept popular nu doar ca
pe un termen utilizat în vorbirea curentă, ci şi ca pe unul care are calitatea de a transcende o
23
societate particulară, apărând în vorbire acurentă a diferitelor societăţi. El se sprijină pe şi caută
aceio termeni care apar în relaţionarea socială curentă şi în limbajul cotidian, atribute ce se pot
regăsi în toate culturile şi care au o relaţie directă şi integrală cu formele de interrelaţionare socială.
Pentru Gough scopul fiecărei scale este să reflecte cât de fidel posibil un aspect anume, o temă a
comportamentului interpersonal, altfel spus să evaşueze tocmai constructul aşa cum este definit
cultural, cu toate conotaţiile sale subtile şi denotaţiile formale.

10.2. Critici aduse chestionarului

1. Critici legate de validitatea scalelor: scalele nu au validitate de construct şi semnificaţie precisă;


conceptele populare sunt cuvinte cu un bagaj excesiv de înţeles conotativ, devenind astfel
imposibilă operaţionalizarea şi definirea ştiinţifică exactă.
2. Lipsa de omogenitate a scalelor şi redundanţa acestora, ele neprezentând toate puritatea factorială
caracteriristică altor teste, toate corelând relativ înalt între ele (Thorndike arată că doar 4 din cele 18
nu corelează cel puţin în măsură de 0.5 cu unele dintre celelalte) şi cu dezirabilitatea socială. Există
de asemenea o serie de itemi ai testului care sunt comuni pentru mai multe scale. Gough încearcă să
rezolve această problemă prin utilizarea sistematică în construcţia scalei a analizei conceptuale, care
include atât validarea practică cât şi pe cea de construct şi chiar le depăşeşte.
Goldberg 1972 şi Gough însuşi argumentează că de obicei scalele CPI conduc către 4 factori de
personalitate (cele 4 grupe descale) iar Mc Crae şi John (1992) afirmă că cei 5 superfactori Big Five
pot fi găsiţi în CPI.
3. Lipsa de semnificaţie psihologică a scalelor. Conform normelor prescrise de Cronbach (1959),
unele criterii utilizate în dezvoltarea scalelor CPI nu au fost adecvate pentru definirea constructului,
un bun exemplu fiind scala de sociabilitate în care au fost selectaţi acei itemi care corelau cu un
numă de activităţi extracuriculare.

10.3. Variantele 1996 (434 itemi) şi 2002 (260 itemi)

Ultima revizie a CPI a fost făcută în 1996, fiind restandardizat (reetalonat) cu ajutorul unui eşantion
de 3000 bărbaţi şi 3000 femei. Este vorba despre varianta cu 434 itemi a testului. Tot cu ocazia
acestei revizii a fost realizat un studiu privind utilizarea testului începând cu vârsta de 13 ani.
Această variantă a testului păstrează un număr de 158 itemi comuni cu MMPI 2 şi necesită din
partea subiectului abilităţi de citire simple (clasa a V-a la americani).

Studii recente cu ajutorul analizei factoriale au identificat 5 factori în cadrul testului, numiţi: 1.
Ascendenţă (Ascendance), 2. Dependability (Dependenţă?), 3. Comunalitate / Convenţionalitate
(Communality / Conventionality), 4. Originalitate (Originality) şi 5. Feminitate / Masculinitate
(Femininity / Masculinity)

Această variantă cuprinde 29 scale (31 pentru varanta românească): 20 scale populare, 3 scale
vectoriale, 6 scale speciale. Versiunea românească prezintă 8 scale speciale, apărând suplimentar
scalele Hos (Hostility – Ostilitate) şi Fght (Fighter Factor – Luptător)

Varianta din 2002 poartă numele de Spectrum CPI 260™. Ea cuprinde 29 scale (31 pentru varianta
românească): 20 scale populare, 3 scale structurale şi 6 scale speciale. Versiunea românească
prezintă 8 scale speciale, apărând suplimentar scalele Hos (Hostility – Ostilitate) şi Fght (Fighter
Factor – Luptător).
Faptul că numărul de itemi este redus la aproape jumătate (260 faţă de cei 434 ai variantei din 1996)
reduce timpul de aplicare cu 40%, ceea ce face din CPI 260 un instrument relativ uşor de utilizat în
domeniul organizaţional.

Această variantă a fost tradusă şi etalonată în România pe un eşantion de 3200 subiecţi (1600
bărbaţi şi 1600 femei), vârste cuprinse între 14 şi 82 de ani (cu o medie de 30 şi o abatere stadard de
24
10.2). Eşantionul american pe care a fost realizată proba a fost format din 6000 subiecţi (3000
bărbaţi şi 3000 femei). Ambele eşantioane au fost formate din studenţi, absolvenţi de liceu şi
angajaţi în diferite profesii.

Cu excepţia scalei Ac unde s-a obţinut o corelaţie de 0.56, între scalele CPI 260 şi cele similare ale
CPI 434 există corelaţii cuprinse între 0.85 şi 0.99. Valoarea consistenţei interne pentu scalele CPI
260 RO variază între 0.34 (scala Re) şi 0.93 (vectorul 3).

Ambele variante permit evaluatorului calcularea următorilor indici de validitate a protocolului:


Fake good – tendinţa de falsificare în sens pozitiv a răspunsurilor = 32.30 + 0.49 Do + 0.67 Em +
1.12 Gi - 0.62 wb - 0.58 Fx. Scorul critic pentru acest indice este 65.50. un scor mai mare indică
tendinţa de falsificare în sens pozitiv.
Fake bad – tendinţa de falsificare în sens negativ = 100.67 – 2.32 Cm – 0.44 Wb – 0.31 Fx + 0.18
Ac.
Dacă scorul la fake bad este mai mare sau egal cu 66 şi dacă scorul la Random este mai mic sau
egal cu 51.49, protocolul este considerat fake bad.
Dacă scorul la fake bad este mai mare sau egal cu 66 şi dacă scorul la Random este mai mare sau
egal cu 51.50, protocolul este considerat random.
Random – tendinţa de a răspunde la întâmplare = 42.77 + 0.30 In + 0.37 Gi + 0.49 To – 0.29 Cm.
Random vs fake – raportul random / fake

10.3.1. Cele 20 de dimensiuni ale personalităţii normale (scalele populare)

Pentru fiecare scală, manualul furnizează pentru zonele de semnificaţie ale acesteia (peste sau sub
medie) atât aspectele care au format conţinutul propriuzis al itemilor, cât şi unele atribute care
reprezintă felul în care persoanele evaluate sunt descrise de alţii, deci percepţia socială asupra lor.
Cele 20 de scale populare sunt sunt structurate in 4 grupe sau domenii de evaluare.

1. Prima grupa cuprinde 7 scale, care evaluează calităţile interpersonale ale individului: încredere
în sine, echilibru, amiţie şi eficienţă pe planul relaţiilor sociale. Gruparea defineşte şi ceea ce la
nivel comun se numeşte inteligenţă socială. Ea se referă la dimensiunile personalităţii care intervin
în afirmarea persoanei, imaginea de sine şi adecvarea interpersonală. Este formată din scalele:
1. Dominanţă – Do,
2. Capacitate de statut – Cs,
3. Sociabilitate – Sy,
4. Prezenţă socială – Sp,
5. Acceptare de sine – Sa,
6. Independenţă – In,
7. Empatie - Em

2. A doua grupa cuprinde 7 scale, care evaluează valorile interne şi standardele aşteptate de
ceilalţi, ceea ce s-ar putea numi management de sine: maturitate, autocontrol, responsabilitate.
Grupa indică acele dimensiuni ale personalităţii care sunt implicate în opţiunile valorice şi
maturitatea interrelaţională a persoanei. Este formată din scalele:
8. Responsabilitate – Re,
9. Conformism social – So,
10. Autocontrol – Sc,
11. Impresie bună – Gi,
12. Comunalitate – Cm,
13. Sănătate (Bunăstare personală) – WB,
14. Toleranţă – To.

3. A treia grupa cuprinde 3 scale, care evaluează nevoia de realizare şi atributele cognitive
individuale, motivaţii şi stil de gândire: motivaţie, tenacitate, perseverenţă, capacitate de organizare.
25
Evaluarea vizează mai ales nivelul motivaţional în sensul potenţialului de realizare personală şi al
focalizării pe valorile intelectuale. Este formată din scalele:
15. Realizare prin conformism – Ac,
16. Realizare prin independenţă – Ai,
17. Eficienţă intelectuală – Ie.

4. A patra grupa cuprinde 3 scale, care evaluează unele caracteristice personale definite prin
aspecte precum: capacitate de adaptare, sensibilitate. Gruparea face trimitere către unele modalităţi
întelectuale care modelează un stil personal. Este formată din scalele:
18. Intuiţie psihologică – Py,
19. Flexibilitate – Fx,
20. Feminitate / Masculinitate – F/M

10.3.2. Scale vectoriale si Modelul cuboid

Există 3 scale vectoriale, care configurează 4 stiluri de viaţă / tipologii umane. Aceste scale se
bazează pe un model cuboid asupra personalităţii umane, elaborat de Gough în 1987 cu ajutorul
analizei factoriale.

Unele teste de personalitate cum ar fi MMPI sau MCMI (Millon Clinical Multiaxial Inventory)
prezintă avantajul că odată trasat profilul, este suficient să examinăm scalele pentru a putea şti un
diagnostic al pacientului, mai precis dacă acesta este nevrotic, psihotic sau nu este un subiect
patologic. Versiunea originală a CPI nu oferea examinatorului o astfel de posibilitate, motiv pentru
care Gough a dezvoltat o modalitate de interpretare structurală a scorurilor CPI, cu scopul de a
alerta psihologul în legătură cu tipul de personalitate pe care o evaluează. Această modalitate este
disponibilă începând cu varianta din 1987 a testului.

Cei trei vectori


Vectorul 1 - Prima dimesiune se referă la extraversie, ascendenţă socială şi asigurare de sine (self-
assurance).
Vectorul 2 - Cel de-al doilea vector reprezintă gradul în care individul răspunde şi aderă la normele
sociale (numit de Gough Norm favoring / Norm questioning).
Vectorul 3 - Cel de-al treilea vector evaluează gradul în care persoana şi-a realizat sau integrat
propriul tip de bază (de personalitate).

Cele 4 tipuri de personalitate

Gough a numit aceste tipuri de bază cu litere din alfabetul grec vechi: Alfa, Beta, Gama şi Delta şi a
folosit un sistem de scorare în 7 trepte pentru vectorul 3 (1 – foarte scăzut, 2 – mult sub medie, 3 –
sub medie, 4 – mediu, 5 – peste medie, 6 – mult peste medie, 7 – foarte înalt) pentru a specifica
tăria relativă cu care se manifestă fiecare tip în personalitatea şi interacţiunile persoanei. Deci, un
scor 7 la Alfa reprezintă un tip alfa pe deplin realizat. Gough a determinat faptul că aceste 4 tipuri
sunt relativ egal distribuite în populaţia generală.

Tipul Alfa – Stilul de viaţă bazat pe implementare


Combină aderenţa la norme cu o orientare către exterior în ceea ce priveşte relaţiile interpersonale şi
este considerat un stil foarte managerial. Sunt oameni de bază în majoritatea organizaţiilor şi au un
stil de interacţiune participativ. Sunt focaşlizaţi pe sarcini şi productivi. Sunt văzuţi de ceilalţi ca
fiind puternici, ambiţioşi, asertivi, extraverţi şi orientaţi către acţiune. Ca manageri, ei sunt centraţi
pe atingerea scopurilor orgamnizaţionale, respectarea termenelor limită şi sunt văzuţi ca fiind
influenţi.
La scorurile foarte înalte întâlnim lideri carismatici.

26
La scorurile foarte joase întâlnim persoane manipulative şi centrate pe sine (intolerante faţă de
persoanele care nu sunt în acord cu ei, autoritari, punitivi şi preocupaţi doar de atingerea propriilor
scopuri).

Tipul beta – Stilul de viaţă suportiv


Combină acceptarea normelor cu o orientare mmai degrabă introvertă faţă de lume. Sunt persoane
percepute ca fiind lente, responsabile, stabile, dependente, moderate, pricepute şi predicitbile. Sunt
cei care păstrează normele şi valorile într-un grup. Ca manageri, ei sunt centraţi tot pe realizarea
scopurilor organizaţionale, numai că într-un mod mai lent şi mai aşezat. Sunt persoane care au
nevoie să le fie trasate direcţii de către manageri şi sunt buni în roluri executive.
La scorurile foarte înalte sunt modele din care te poţi inspira în legătură cu proprietatea şi bunătatea
şi de asemenea modele parentale.
La scorurile foarte joase sunt persoane foarte precaute, rigide, caracterizate printr-un conformism
temător.

Tipul Gama – Stilul de viaţă inovator


Combină evaluarea (respingerea) normelor cu o orientare extravertă. Sunt vizionari, poate acei
lideri strtategici ce pot schimba orientarea unei organizaţii. Contestă şi pun sub semnul întrebării
status-quo(urile). Ca manageri, pun sub semnul întrebării misiunea şi scopurile organizaţionale,
preferă să schimbe directivele organizaţionale şi sunt orientaţi către inovaţie. Sunt percepuţi ca
inovativi, inteligenţi şi aventuroşi.
La scorurile foarte înalte sunt creativi, vizionari, imaginativi, inovativi.
La scorurile foarte scăzute sunt rebeli, impulsivi, intoleranţi, autoindulgenţi şi disruptivi.

Tipul Delta – Stilul de viaţă vizionar


Combină îndoiala legată de norme cu o orientare detaşată şi introvertă. Sunt persoane reflexive,
detaşate de mediu, preocupate şi perceptive şi au tendinţa de a fi experţi tehnici sau ştiinţifici. Ca
manageri tind să lucreze cel mai bine în colective mici sau organizaţii mici în care pot fi cumva
independenţi.
La scorurile foarte înalte găsim persoane idealiste, preocupate, imaginative, artistice sau vizionare.
La scorurile foarte scăzute persoane rezervate, conflictuale, bulversate şi fragmentate. La extrema
de jos a sorurilor putem vorbi de fragmentare şi dezorganizare la nivelul personalităţii. Astfel de
scoruri obţin pacienţii psihiatrici cronici.

10.3.3. Scale speciale ale CPI

Scalele speciale sunt utilizate în special în scop de cercetare sau atunci când în evaluare sunt
necesare date suplimentare. Ele reflecta constructe ale personalitatii implicate in special in
activitatea de munca si dezvoltarea carierei. Cele 8 scale speciale in varianta romaneasca a CPI 260
sunt:
1. Potential managerial - Mp
2. Orientarea catre munca – Wo
3. Temperament creativ – CT
4. Leadership – Lp
5. Amicabilitate – Ami
6. Orientare spre aplicarea legii – Leo
7. Ostilitate – Hos
8. Luptator - FF

10.4. Interpretarea profilului CPI

10.4.1. Consideraţii generale

27
Autorul atrage atenţia asupra muncii de construire de ipoteze de natură explicativă şi de
interpretarea în lucrul cu profilele CPI, spre deosebire de situaţia alltor teste în care trasarea
profilului reprezintă cumva pasul final. În CPI nu lucrăm cu o simplă înşiruire de trăsături, ci
evoluăm treptat în interpretare spre o structură care ne poate deschide noi ipoteze.

Interpretarea profilului se poate face doar de către un profesionist care cunoaşte foarte bine pe de o
parte testul, pe de alta teoriile asupra persoanlităţii, teoriile dezviltăţii, teoriile despre motivaţie şi
valori. Cel mai adecvat mod de învăţare este lucrul împreună cu un specialist care are experienţă în
lucrul cu testul. Începătorul poate de asemenea să folosească mai multe instrumente dintre care
unele pe care le cunoaşte mai bine şi să lucreze într-o manieră comparativă sau corelativă. Lucrul pe
scorurile obţinute de persoane care aparţin unor populaţii clar determinate poate fi o altă strategie.
Al altă modalitate este învăţarea din erori. Se recomandă ca în perioada de formare psihoogul să se
centreze pe extragerea câtor mai multe informaţii din profilul cu care lucrează, lucrând preferabil în
orb (fără a cunoaşte alte date despre persoana pe care o evaluaeză).

10.4.2. Pasi in interpretarea profilului

1. Determinarea validităţii profilului utilizând scorurile subiectului la scalele de validare: Gi, Cm şi


Wb.
Scorurile mici la Wb şi Cm (începând de lascorul de 30 dar mai ales cele sub 20 note standard)
indică tendinţa subiectului de a răspunde acceptând ca adevăraţi itemi de tip simptomatic, deci
tendinţa de falsificare în sensul înrăutăţirii.
Scorul scăzut la Gi este în acest sens şi mai relevant pentru această tendinţă de falsificare în sensul
înrăutăţirii. Scorul critic este de 30 exprimat în note standard.
Invalidarea în acest sens a profilului nu ne va permite să utilizăm adecvat chestionarul pentru a
diagnostica forţa sau slăbiciunea eului sau pentru a evalua dinamica şi tendinţele conflictuale.
Scorurile înalte la Gi (peste 70 note standard) indică tendinţa subiectului de a falsifica în sens
pozitiv, cu scopul de a se pune într-o lumină favorabilă. De obicei acest gen de falsificare determină
o creştere a scorurilor pe ansamblu (la majoritatea scalelor). Un studiu a demonstrat că un grup de
alcoolici (cunoscuţi pentru tendinţa de disimulare în sens pozitiv) a scos pe ansamblu scoruri mai
înalte la Gi decât un grup de subiecţi căruia i s-a cerut să falsifice în mod intenţionat.
Depistarea acestei tendinţe, la fel ca şi în cazul celei menţionate anterior, nu face improprie
interpretarea profilului ci aduce în atenţia examinatorului necesitatea unei precauţii în interpretatre
şi în special în desprinderea unor concluzii privind subiectul. El va interpreta scorurile acestuia în
lumina tendinţei prezentte, relativizând oarecum concluziile desprinse şi punând un accent sporit pe
corelarea cu alte surse informaţionale.

Incepand cu varianta 1987 sunt disponibile unele ecuaţii de regresie cu semnificaţie statistică care
elimină treptat posibilitatea diferitelor genuri de atitudini şi falsificări (Fake Good, Fake Bad si
random). Invalidarea nu semnifică imposibilitatea interpretării, ci dă o cheie de acces către unghiul
din care vor fi făcute interpretările.

2. Interpretarea structurală a scalelor (modelul cuboid), respectiv analiza tipului de personalitate si a


nivelului de integrare a tipului personal.

3. Interpretarea scalelor individuale şi analiza interacţiunilor între scale care pot afecta semnificaţia
unor scale individuale.

Aprecieri mai exacte privind unele scoruri individuale se pot face utilizând normele unor grupuri de
referinţă, situaţie în care interes vor prezenta în special scorurile extreme (estew situaţia în care
comparăm scorurile unui student la psihologie cu scorurile unei populaţii mai largi de psihologi, în
scop predictiv).

28
a. Un prim demers în interpretare priveşte listarea scalelor cu scoruri înalte şi scoruri scăzute şi
desprinderea semnificaţiei acestor scoruri prin analiză conceptuală. De menţionat că în acest tip de
interpretare trebuie ţinut cont de interacţiunile posibila între scale, dintre care unele deja menţionate
de autor.

b. Analiza modurilor de relaţionale între scale sau analiza de pattern reprezintă un alt demers în
interpretare, cu scop de a verifica ipotezele apărute din analiza celor 4 grupări de scale. De interes
aici este ideea că interpretarea unei scale îşi capătă sensul complet numai prin corelarea cu alte
scale, deci printr-o analiză structurală. Modul de manifestare a unei trăsături evidenţiată prin test va
fi reliefat prin semnificaţia altor scale (în raport cu care capătă sens comportamental).
Astfel de grupări senificative între scale sunt cele între Do şi Gi sau Sy, între So şi Sc, Re şi Cs, Re
şi Do, Ac şi Ai.
Dacă şi Do şi Gi prezintă scoruri înalte în cadrul unui profil, putem vorbi despre o persoană care
doreşte să domine, să conducă, însă acordând respect celorlalţi. Dacă avem situaţia Do înalt şi Gi
scăzut putem vorbi despre un conducător egocentric. Combinaţia Do scăzut şi gi înalt poate
conduce către ipoteza că este o persoană care evită potiţii de responsabilitate socială. Pentru
domeniul scorurilor submedii putem vorbi despre un subiect retras, mai puţin eficient social, uşor
de ofensat.
Dacă So şi Sc au împreună scoruri înalte putem vorbi despre o persoană statornică în felul de a se
manifesta, cu gravitate şi siguranţă de sine. So ridicat şi sc scăzut traduc un comportament critic,
combativ şi dominant. So scăzut şi Sc ridicat indică o persoană cu un comportament mai degrabă
fals, defensiv, care nu prezintă încredere. So şi Sc scăzute amândouă indică agresivitate,
încăpăţânare, un mod excitabil şi refractar de afi.

4. Investigarea patternurilor scorurilor în interiorul celor 4 grupe de scale. Diferite zone


problematice sau de dezechilibru subiectiv pot fi evidenţiate considerând aceste grupări ca de sine
stătătoare, făcând fiecare trimitere către o anunmită sferă a vieţii şi personalităţii subiectului. Pentru
majoritatea scalelor CPI scorurile peste medie (50 + 10 note standard) sugerează sănătate şi
echilibru, în timp ce sorurile sub medie (50 – 10 note standard) sugerează dezechilibre şi probleme
legate de comportament.

5. Integrarea datelor despre subiect recoltate prin CPI cu datele disponibile din alte surse.

11. Inventarul Multifazic de Personalitate Minnesota – MMPI si MMPI - 2

Prima ediţie a testului apare în 1951, autorii fiind Stark R. Hathaway şi J. Charnley McKinley, de la
Universitatea Minnesota. Ultima ediţie a fost realizată în 1990 de o echipă formată din J. Butcher,
G. Dahlstrom, J. Graham şi A. Tellegen şi poartă numele de MMPI – 2.
MMPI fiind un test dstinat evaluării clinice, problema care apare legat de acesta priveşte relaţia
dintre modificarea concepţiilor privind psihopatologia şi concepţia despre evaluarea psihologică
de-a lungul a celor peste 50 de ani de existenţă şi utilizare a testului. Varianta din 1951 a testului
aparţine ca şi concepţie unei generaţii trecute de teste clinice şi a fost supusă unor repetate
reevaluări, varianta MMPI 2 (aflată în uz curent în momentul de faţă) fiind diferită faţă de prima
variantă ca mod de concepere a diagnosticului. Validarea prin criteriul extern (care în momentul
construcţiei testului a constituit o mare realizare), în prezent constituie o sursă de discuţii privind
validitatea diagnostică a scalelor separate, categoriile nosologice psihiatrice modificându-se destul
de mult în acest interval de timp.

Interpretarea se face separat pe cele 2 sexe, existând seturi de norme diferenţiate. Vârsta minimă de
aplicare este 16 ani.

11.1. Scale de validare a profilului

29
În varianta 1951

1. Scala „?”
Scorul brut indică umărul de itemi la care subiectul a răspuns Nu ştiu. Când scorul este foarte
ridicat, rezultatele întregului test nu sunt valide. Scorurile înalte indică o subevaluare în ansamblul
profilului.
Psihastenicii şi melancolicii obţin în general rezultate relativ ridicate.

2. Minciună – „L” (Lie)


Are 15 itemi care au fost reţinuţi în baza criteriului că subiectul ar putea admite un comportament
nefavorabil şi sunt notaţi în manieră inversată, punctându-se respingerea. S-a constatat că unele
tipuri de comportamente nefavorabile sunt admise de peste 95% dintre subiecţii normali. Un scor
înalt indică tendinţa subiectului spre a se prezenta (conştientă sau cvasiconştientă) într-o lumină
favorabilă, ceea ce conduce spre o subapreciere a notelor patologice. Scala nu invalidează
posibilitatea de a interpreta profilul, ci indică o subestimare a scalelor psihopatologice (scorurile la
acestea fiind în realitate mai înalte).
La subiecţii normali s-a constatat o corelaţie între rigiditate şi o notă L ridicată.
Semnificaţia unei note ridicate:
- în isterie ridicarea notei rezultă dintr-o atitudine inconştientă
- la unii paranoici şi în psihopatii nota ridicată traduce o dorinţă conştientă a subiectului de a se
prezenta într-o lumină favorabilă.
Ideea este deci aceea de a interpreta corelativ scorurile la L.

3. Scala „F”
Are un total de 24 itemi, care întrunesc de regulă acordul majorităţii subiecţilor. Nota brută medie
se situează între 4 şi 10.
Răspunsurile la itemi fiind de tip convenţional, există si tendinţă a subiecţilor neconvenţionali de a
prezenta scoruri brute ridicate, de obicei între 10 şi 20.
Un scor brut peste 20 indică fie faptul că subiectul nu a înţeles proba, fie faptul că subiectul prezintă
o anomalie mentală serioasă. În această ultimă situaţie (în cazul unui subiect cu IQ normal) nota
ridicată F indică gradul de anormalitate a subiectului.

4. Scala „K”
A fost construită pentru a se putea corija o eventuală influenţă a atitudinii subiectului, dar poate
evidenţia şi unele simptome patologice.
Este strâns legată de L şi F însă explorează un alt tip de variabile ce pot conduce la distorsiune.
Subiecţii cu scor ridicat tind să adopte o atitudine defensivă faţă de obiceiurile lor psihologice şi de
aceea tind să prezinte un profil „normalizat”. Subiecţii cu scor scăzut au o tendinţă contrară, spre
autocritică şi admiterea unor simptome anormale, chiar dacă importanţa reală a acestora este
nesemnificativă.
Nota la K are şi o semnificaţie în sine, scorul ridicat fiind un prognostic bun pentru un bolnav
mental prin aceea că indică capacitatea acestuia de a-şi rezolva propriile probleme.

Diferenţa F – K (indicele de disimulare)


Calculul acestei diferenţe permite investigarea existenţai unui trucaj deliberat al răspunsurilor. În
mod normal diferenţa este cuprinsă între +11 şi -12, media fiind de -9.
Gough consideră că o diferenţă cuprinsă între +4 - +7 ridică o uşoară îndoială, una cuprinsă între +7
- +11 este suspectă iar una superioară sau egală cu +12 este în mod sigur legată de o falsificare în
sens patologic.
Atunci când diferenţa F – K indică o falsificare a răspunsurilor profilele au o formă atipică, fie în
formă de dinţi de fierestrău, fie flotante (note T superioare lui 70).

În varianta MMPI – 2, fata de scalele enumerate, apar suplimentar urmatoarele scale de validare

30
5. Scala Backside F sau B(F)
Contine itemi din cea de-a doua jumatate a chestionarului si controleaza tendinta de distorsionare a
raspunsurilor pe parcursul avansarii in chestionar. Daca scorul sugereaza invaliditate iar scala F
sugereaza validitate, va fi necesara precautie in interpretarea scalelor suplimentare si de continut ale
chestionarului. Daca si B(F) so F sugereaza invaliditate, profilul nu poate fi interpretat.

6. Scala TRIN (true response inconsistency)


Contine 23 perechi de itemi cu continuturi opuse. Un scor inalt sugereaza tendinta subiectului de a
raspunde cu Da iar un scor scazut tendinta de a raspunde cu Nu

7. Scala VRIN (variable response inconsistency)


Un scor inalt la scala VRIN ( peste 80 note T) indica tendinta subiectului de a raspunde
inconsistent. Un scor inalt la F asociat cu un scor inalt la VRIN sugereaza o maniera de raspuns la
intamplare, o stare de confuzie sau inabilitati legate de citire. Un scor inalt la F impreuna cu un scor
mic la VRIN sugereaza exagerarea raspunsurilor sau o stare psihotica.

8. Scala S (superlative self assessment scale)


A fost construita pentru a tria in maniera de screening pilotii de avion si are in componenta 5
subscale: 1. Credinta in bunatatea umana, 2. Serenitate, 3. Satisfactia de viata, 4. Rabdare / negarea
furiei si iritabilitatii si 5. Negarea viciilor morale.

9. Scala F(P) – Infrequency – psychopathology scale


Scala are 27 de itemi care sunt acceptati cu frecventa foarte redusa atat de subiectii normali cat si de
cei patologici si se utilizeaza impreuna cu scala F. Scala permite asadar diferentierea intre subiectii
normali si cei patologici.

11.2. Scalele clinice MMPI

1. Ipohondrie – Hs (Hypocondriasys)
2. Depresie – D (Depression)
3. Isterie – Hy (Histery)
4. Deviaţie psihopată – Pd (Psychopatic deviation)
5. Masculinitate / Feminitate – Mf (Masculinity / Femininity)
6. Paranoia – Pa (Paranoia)
7. Psihastenie – Pt (Psychastenia)
8. Schizofrenie – Sc (Schizofrenia)
9. Hipomanie – Ma (Hypomania)
10. Introversie socială
Nu este o scală clinică propriuzisă, ea putând fi aplicată şi subiecţilor normali. A fost construită prin
discriminarea între un lot de studenţi care se angajează în puţine activităţi extracurriculare şi un lot
cu caracteristici opuse. Scorurile ridicate indică tendinţa de evitare a contactelor sociale.

Suplimentar, pot fi calculate scorurile pentru:


11. Anxietate – Ai
12. Raportul de interiorizare – Ir

In MMPI - 2, suplimentar fata de scalele clinice de baza, apar o serie numeroasa de scale aditionale
sau subscale ale scalelor de baza, care pot fi grupate in 3 categorii:

a. Subscale dezvoltate de Harris si Lingoes


1. Depresie subiectiva – D1
2. Retardare psihomotorie – D2
3. Disfunctionalitati fizice – D3
4. Lentoare mentala – D4
31
5. Ruminare (Brooding) – D5
6. Negarea anxietatii sociale - Hy1
7. Nevoia de afectiune – Hy2
8. Oboseala – indispozitie – Hy3
9. Acuze somatice – Hy4
10. Inhibarea agresivitatii – Hy5
11. Neintelegeri familiale – Pd1
12. Probleme cu autoritatea – Pd2
13. Imperturbabilitate sociala – Pd3
14. Alienare sociala – Pd4
15. Alienare de sine – Pd5
16. Idei de persecutie – Pa1
17. Hipersenzitivitate (Poignancy) – Pa2
18. Naivitate – Pa3
19. Alienare sociala – Sc1
20. Alienare emotionala – Sc2
21. Slabiciunea managementului de sine(autoreglare – Ego Mastery), Cognitiv – Sc3
22. Slabiciunea managementului de sine, Conativ – Sc4
23. Slabiciunea managementului de sine, Inhibitie defectuoasa – Sc5
24. Experiente senzoriale bizare – Sc6
25. Amoralitate – Ma1
26. Accelerare psihomotorie – Ma2
27. Imperturbabilitate – Ma3
28. Inflatie Eului – Ma4
29. Timiditate – Si1
30. Evitare sociala – Si2
31. Alienare – Sine si ceilalti – Si3

b. Scale de continut
1. Anxietate – ANX
2. Temeri – FRS
3. Obsesivitate - OBS
4. depresie – DEP
5. Preocupari (ingrijorari) legate de sanatate – HEA
6. Gandire bizara – BIZ
7. Furie - ANG
8. Cinism – CYN
9. Practici antisociale – ASP
10. Prsonalitate de tip A – TPA
11. Stima de sine scazuta – LSE
12. Disconfort social – SOD
13. Probleme familiale – FAM
14. Interferenta cu munca – WRK
15. Indicator (atitudine) negativ pentru tratament – TRT

c. Scale suplimentare
1. Anxietate – A
2. Reprimare – R
3. Taria Eului – Es
4. Scala de alcoolism revizuita a lui MacAndrew – MAC-R
5. Scala de potential adictiv – APS
6. Scala de admitere a dependentei (Adiction Admission Scale) – AAS
7. Ostilitate supracontrolata – OH
8. Dominanta – Do
32
9. Responsabilitate sociala – Re
10. Inadaptare in mediul universitar (College Maladjustment) - Mt
11. Rol masculin - GM si Rol feminin – GF ( Gender)
12. Scala de stres posttraumatic a lui Keane – PK
13. scala de stres posttraumatic a lui Schlenger – PS
14. Scala de stres marital.

12. Chestionare de personalitate construite de R. B. Cattell

12.1. Concepţia lui Cattell privind personalitatea umană şi evaluarea acesteia

Pentru Cattell, personalitatea are un sens direct diagnostic şi diferenţial, cunoaşterea acesteia
permiţând o predicţie asupra a ceea ce va face persoana într-o situaţie dată. El face distincţia între
trăsături şi tipuri ca alternative în explorarea personalităţii, definind tipul ca un model particular şi
recurent de atribute prin care se dau semnificaţii conotative. Atibutul se poate defini ca un aspect
unitar şi discret iar autorul a fost procupat iniţial de o definire ştiinţifică exactă a acestor atribute sau
trăsături.

El nu porneşte de la o teorie formală asupra persoanlităţii sau de la un cadru clinic de referinţă (cum
este cazul MMPI), ci porneşte de la date strict ştiinţifice şi de la cercetări empirice. El a studiat un
număr mare de subiecţi, colectând un volum foarte mare de date prin chestionare, teste obiective,
observaţii directe, cotări ale conduitei în situaşii reale. Datele recoltate au fost preluate prin analiză
factorială iar factorii obţinuţi sunt condideraţi ca reprezentând chiar trăsăturile personalităţii,
responsabile de variaţia comportamentului subiecţilor.
Pentru Cattell, analiza factorială are 2 obiective:
1. Să determine structurile factoriale, respectiv factorii ca aspecte structurale ale personalităţii şi
2. Să ofere o estimare numerică a poziţiei (dotării) fiecărui individ în raport cu fiecare factor, ca
mijloc de predicţie asupra comportamentului acestuia.

Factorii se pot schimba de la o cercetare la alta datorită erorilor de eşantionare sau odată cu
avansarea în vârstă a subiecţilor sau în experimentarea instrumentului pe o altă populaţie sau
cultură. Ceea ce nu se modifică însă este ceea ce Cattell numeşte trăsătura sursă, care rămâne
identică şi care produce un factor. El vede aceste trăsături sursă în raport cu factorii în acelaşi raport
în care se află genotipul cu fenotipul. Pentru a identifica aceste tăsături sursă el a realizat un amplu
studiu lingvistic, sintetizând din dicţionare şi din literatura psihologică şi psihiatrică, toate
denumirile trăsăturilor de personalitate. El s-a folosit de asemenea de cele 45000 de cuvinte descrise
de Allport şi Odbert ca trăsături de personalitate. Grupându-le în sinonime, a redus lista la 171
denumiri de trăsături de sine stătătoare. Un studiu realizat pe un lot de 100 subiecţi prin
heteroevaluare (pe o scală cu 3 valori: mediu, peste medie, sub medie) şi corelaţii statistice l-a
condus spre reducere la un număr de 53 clusteri nucleari. Continuând experimentul pe un lot mai
larg (208 subiecţi) evaluaţi fiecare de câte 2 evaluatori externi şi supunând datele unei analize
factoriale, ajunge la un număr de 12 trăsături de personalitate, considerate surse primare ale
acesteia.

Cattell a propus mai multe taxonomii asupra trăsăturilor de personalitate:


1. Face distincţia între trăsături: a. comune şi b. unice, distincţie făcută şi de Allport. Trăsătura
comună este cea pe care o are fiecare individ într-un anume grad de dezvoltare (inteligenţa de
exemplu) iar trăsăturile unice sunt cele care sunt rar împărtăşite de alţii şi apar mai ales în sfera
intereselor şi atitudinilor.
2. O altă taxonomizare grupează trăsăturile în: a. capacităţi sau abilităţi care determină cât de
eficientă este persoana în a acţiona în vederea atingerii unui anumit scop; b. trăsături

33
temperamentale, care definesc stilul sau tempoul de acţiune şi; c. trăsături dinamice, acele
modalităţi sau forţe care activează şi conduc comportamentele (motivaţii, tebuinţe).
3. Poate mai importantă este distincţia între trăsăturile a. de suprafaţă şi b. sursă.
Trăsăturile de suprafaţă sunt un set de caracteristici superficiale ale personalităţii, care corelează
între ele fără a constitui un factor, în măsura în care nu sunt determinate de aceeaşi trăsătură sursă.
Ele sunt întâlnite închestionar ca factori secundari. Reprezintă clusteri de corelaţii care nu se pot
defini ca entităţi factoriale distincte şi depind dirct de variabilele care sunt incluse în matricea de
corelaţii (trăsăturile sursă). Au în primul rând o valoare descriptivă, asemeni sindroamelor clinice.
Au o mai mică stabilitate şi o natură mai puţin permanentă, ele fiind mai puţin importante pentru
înţelegerea personalităţii.
Trăsăturile sursă rezultă, sunt definite prin factorii primari care rezultă în urma analizei. Ele
definesc elemente de bază ale persoanlităţii, sunt stabile, permanente şi importante pentru
comportament.
Trăsăturile sursă pot şi şi ele împărţite în:
- trăsături constituţionale, care îşi au originea în condiţiile interne ale organismului (nefiind în mod
necesar înnăscute) şi depind de fiziologia acestuia,
- trăsături care ţin de mediu derivă din influenţele cadrului socio-fizic asupra personalităţii.
4. În afara acestor taxonomizări Cattell subliniază importanţa considerării forţelor dinamice sau
motivaţionale ale personalităţii şi identifică două tipuri de trăsături dinamice: a. sentimente şi b.
ergi. Ambele se manifestă la nivelul atitudinilor subiectului.
Termenul de erg este derivat din grecescul ergon şi este utilizat de autor pentru a înloui conceptul
prea vag de impuls sau instinct. Un erg este energia sursă pentru întreg comportamentul, unitatea de
bază a motivaţiei, fiind orientate spre scopuri precise. Cercetările bazate pe analiza factorială au
extras 11 ergi ca motive umane fundamentale: 1. curiozitatea, 2. sexualitatea, 3. gregaritatea, 4.
nevoia de protecţie, 5. afirmarea de sine, 6. nevoia de securitate, 7. foamea, 8. mânia, 9. dezgustul,
10. atractivitatea, 11. supunerea.
Sentimentul este o trăsătură sursă de tip mediu, deci un model de atitudini învăţate de individ,
centrat pe aspecte importante din viaţa lui (partener, profesie, religie etc).
Diferenţa dintre erg şi sentiment ţine de durabilitatea diferită a acestora. Ergul este constituţional şi
în consecinţă permanent,nedispărând niciodată total din psihicul persoanei şi variind doar în
intensitate, în timp ce sentimentul, format prin învăţare, poate fi supus în timp procesului invers şi
astfel să dispară, pierzându-şi importanţa pentru viaţa persoanei. Pentru fiecare persoană există un
sentiment de sine, un model sau set de sentimente care funcţionează ca sentiment – master. Acest
sentiment faţă de propria persoană este cel mai important şi cel puţin teoretic se va reflecta în toate
atitudinile persoanei; asigurând unitatea şi stabilitatea comportamentului, organizarea tuturor
trăsăturilor sursă, el controlează toate structurile personalităţii.

12.2. Caracteristici ale testului 16PF

în 1950 apare prima formă a chestionarului, care a fost suspusă apoi unui larg număr de cercetări de
validare empirică. Varianta aflată în uz în mod curent este datată din 1970, autori fiind Cattell, Eber
şi Tatsuoka.

Scopul autorului a fost acela de a evalua trăsăturile identificate prin analiză factorială. Inventarul
porneşte de la cele 12 trăsături sursă definite prin analiza factorială iar itemii sunt selectaţi pe baza
saturaţiei în factorii respectivi fără a se specifica modul în care au fost ei formulaţi sau aleşi de autor
pentru lotul de itemi experimental.

Multe dintre denumirile trăsăturilor sunt formulări speciale ale lui Cattell, cu scop de a elimina
toate conotaţiile specifice limbajului uzual şi a atinge o exactitate de nivel ştiinţific a terminologiei.
El a ales soluţia redefinirii exacte a conceptelor folosite şi a sistematizării şi codării termenilor. În
acest sens chestionarul este destinat a fi utilizat doar de cătreprofesionişti familiarizaţi cu teoria lui
Cattell şi cu semnificaţia exactă a fiecărui factor.

34
Cattell a fost printre primii autori care au instaurat o rigoare în multitudinea de termeni pentru
diferiţi factori ai personalităţii, introducând un cod universal denumit „index universal - UI”, care îi
permite să înmagazineze coerent rezultatele diferitelor cercetări. Sistematizarea iniţială folosea
litere, care au fost înlocuite de simboluri numerice. Fiecărui factor i se dă un indicativ de cod UI,
factorii de tip abilitate mentală nefiind separaţi în lista autorului de cei temperamentali sau
dinamici.

Formulările itemilor au trei modele: a. unii includ întrebări legate de comportamentul subiectului
respondent sau exprimă unele opinii sau atitudini generale despre oameni şi b. Itemi care cer
subiectului să aleagă întredouă posibile ocupaţii, activităţi recreative, tipuri de oameni sau
alternative privind judecăţi de valoare. c. Există şi itemi verbali sau numerici destinaţi evaluării unui
factor de abilitate rezolutivă.

Chestionarul are 2 forme paralele de câte 187 itemi. Acestea pot fi utilizate simultan pentru o mai
mare fidelitate a evaluării sau poate fi utilizată numai una dintre forme, între acestea existând
corelaţii înalte în ceea ce priveşte fidelitatea şi având caracteristici psihometrice relativ echivalente.

Foaia de profil a testului indică manifestările comportamentle pentru cele două extreme ale
dimensiunii.

Există date privind o bună validitate de construct a testului.

Vârsta de aplicare – începând de la 16 ani. În funcţie de grupul de vârstă vizat, există mai multe
variante ale testului:
- The high school personality questionnaire (HSPQ), pentru vârste între 12-15 ani
- The child's personality questionaire, pentru vârste cuprinse între 8-11 ani
- The early school personality questionaire, pentru vârste între 6-7 ani
- The pre-school personality quiz, pentru vârste între 4-6 ani

Normele pentru fiecar scală (factor) sunt diferenţiate pe sexe. Există elaborate de asemenea seturi
de norme speciale pentru diferite culturi (inclusiv norme româneşti), precum şi pentru diferite
grupuri clinice sa ocupaţionale.

Tipul de răspuns la itemi este trihotomic, răspunsurile fiind punctate cu 0, 1 sau 2 puncte.

Timp de completare 35-45 minute

12.2.1. Critici aduse testului

Consistenţă internă scăzută. Cattell argumentează că universul semantic cuprins de itemi est prea
larg pentru a putea construi o scală omogenă. Oricum, un test cu valoare scăzută ridică numeroase
probleme pentru utilizatorul practician. Dacă am accepta ca un coeficient de fidelitate minimal de
0.7 pentru utilizarea testului cu subiecţi individuali, 10 dintre cele 16 scale de bază ale testului devin
inutilizabile (prezintă un coeficient mai mic de 0.7. În special factorii N şi Q3 rezintă coeficienţi de
fidelitate extrem de mici.
Fidelitate forme paralele scăzută. Cele 2 forme ale testului nu sunt în realitate cu adevărat paralele.
Coeficienţii de corelaţie calculaţi între scalele formelor paralele sunt în majoritatea cazurilor mult
sub valoarea de 0.7, ceea ce conduce către ideea că una sau ambele forme ale testului sunt invalide.

Critici privind validitatea scăzută a testului. Acestea datează încă din 1969, când Eysenck a eşuat în
una dintre cercetările sale în tentativa de a reproduce structura factorială propusă de Cattell (care în
cazul unei structuri corecte ar fi trebuit să fie reproductibilă în condiţiile utilizării unui eşantion de
subiecţi suficient de mare). Ideea de bază este aceea că structura factorială propusă de Cattell este
neclară, cei 16 factori de bază neputând fi confrimaţi prin cercetări ulterioare.
35
Cu toate aceste critici, există numeroase cercetări care demonstrează utilitatea testului pentru a
discrimina între diferite grupuri clinice sau ocupaţionale, ceea ce pledează pentru validitatea
semnificaţiei scalelor în ciuda neclarităţii factoriale.

12.3. Cei 16 factori primari şi cei 4 factori secundari ai 16 PF

Factorii (rezultaţi statistic în urma analizei factoriale) sunt constructe bipolare care încearcă să
plaseze comportamentele specifice respectivei dimensiuni pe o scală gradată între cei doi poli, unul
definit printr-o maximă exprimare a dimensiunii iar celălalt prin opusul acesteia. Testul evaluează
practic poziţia individului de-a lungul acestui continuum. Semnificative pentru comportamentul
persoanei sunt acele scoruri care se înscriu în afara zonei medii. Cattell a folosit un sistem de
normare în 11 clase standardizate, semnificative fiind scorurile peste 7 (inclusiv) şi sub 3 (inclusiv).

1. Factorul A – Schizotimie versus ciclotimie,


2. Factorul B – Abilitate rezolutivă generală. După autor, scala măsoară factorul general numit
inteligenţă. El distinge între inteligenţa fluidă (capacitate înnăscută ce poate fi aplicată la toate
tipurile de conţinuturi) şi inteligenţa cristalizată (abilităţile achiziţionate prin educaţie). Inteligenţa
fluidă influenţează pe cea cristalizată în sensul că va media aporturile şi beneficiile provenite din
învăţarea şcolară.
3. Factorul C – Instabilitate emoţională versus stabilitate emoţională (forta Eului),
4. Factorul E – Supunere versus dominanţă,
5. Factorul F – Expansivitate versus nonexpansivitate,
6. Factorul G – Supraeu slab versus forţa supraeului,
7. Factorul H – Threctia versus parmia. Aceste două denumiri ascund manifestările opuse ale
dimensiunii responsabile la un pol de timiditate şi sensibilitate la ameninţare iar la celălalt de curaj
şi lipsa de sensibilitate în faţa ameninţărilor. Termenul de threctia vine de la cuvântul englez threat
= ameninţare, asociată cu o reactivitate ridicată a sistemului nervos autonom (faţă de ameninţare) şi
este opus termenului parmia care indică o predominanţă parasimpatică.
8. Factorul I – Harria versus premsia. Denumirile provin din engleză. Harria vine de la hardness and
realism, indicând aspectul de duritate şi realism în mediul de formare. Premsia vine de la protected
emotional sensitivity, ceea ce indică formarea într-un mediu cultural rafinat, care protejează
sensibilitatea şi gustul estetic.
9. Facorul L – Alexia versus pretension. Scorurile joase (polul alexia) definesc indivizi caracterizaţi
prin încredere, adaptabilitate, cooperare, absenţa geloziei sau invidiei, interes faţă de ceilalţi, o
gravitate amabilă şi plină de spirit. Scorurile înalte (polul protension) prezintă un individ tensionat,
neîncrezător, gelos, îndărătnic, suspicios, timid, rigid în relaţii şi gândire, indiferent faţă de ceilalţi,
egocentric, interesat mai ales de viaţa sa interioară decât de oameni.
10. Factorul M – Praxernia versus autia. Factorul defineşte o dimensiune a personalităţii dificil de
integrat în limbajul uzual. Scorurile scăzute (polul praxernia) defineşte un individ practic şi
conştiincios, care ţine la formă, este capabil să-şi păstreze sângele rece, este relativ lipsit de
imaginaţie. Scorurile înalte (polul autia) definesc un tip neconvenţional excentric, imaginativ,
boem, mai puţin preocupat de conştiinciozitate, cu aspect exterior calm, cu izbucniri emoţionale
isterice ocazionale.
11. factorul N – Naivitate versus subtilitate
12. Factorul O – Încredere versus tendinţa spre culpabilitate,
13. Factorul Q1 – Conservatorism versus lipsa de respect pentru convenţii,
14. Factorul Q2 – Dependenţa de grup versus independenţa personală,
15. Factorul Q3 – Sentiment de sine slab versus sentiment de sine puternic,
16. factorul Q4 – tensiune ergică slabă versus tensiune ergică ridicată. Cattell interpretează acest
factor în sensul nivelului de excitaţie şi tensiune datorate pulsiunilor nedescărcate sau frustraţiei.
Scorurile sczute indică un mod destins, calm, nonşalant, satisfăcut de a trăi.Polul opus (scoruri
înalte) indică un individ încordat, tensionat, excitabil şi cu sentimente de frustrare.

36
Factorii secundari au semnificaţia unor trăsături de suprafaţă ale personalităţii. Ei au fost definiţi şi
determinaţi de Cattell în mod experimental. Scorurile la aceşti factori se calculează în funcţie de
contribuţia (ponderea) fiecăruia dintre factorii primari în clusterul factorial, utilizându-se notele
standard (nu brute). Scorurile pot obţine valori între 0 şi 10, având semnificaţia unor scoruri pe
scală standardizată în 11 clase. În practică se utilzează un sistem de calcul mai rapid care permite
rotunjirea notei finale şi a contribuţiei cotelor componente. Acest sistem de calcul suferă de o
relativă imprecizie, în sensul că poate conduce la obţinerea unor scoruri sub 0 sau peste 10. Acestea
se rectifică prin rotunjirea la nivelul cotei mai celei mai apropiate, respectiv 0 sau 10.
17. Factorul I – Adaptare versus anxietate
18. Factorul II – Introversie versus extraversie
19. Factorul III – Emotivitate versus dinamism
20. Factorul IV – Supunere versus independenţă

12.4. Chestionarul de personalitate pentru adolescenţi - HSPQ (High School


Personality Questionaire)

În literatura psihologică pot fi identificate 4 perspective care intervin în inferenţele asupra


comportamentului, care sunt tot atâtea modalităţi de a descrie personalitatea:
1. Considerând personalitatea ca fiind compusă dintr-un număr determinat de trăsături, virtual
prezente, se pune problema măsurii în care fiecare dintre acestea este operantă în structura dată.
2. Considerând central caracterul situaţional al comportamentului se pune problema determinării a
ceea ce îi asigură consistenţa de-a lungul situaţiilor.
3. Considerând caracterul adaptativ al comportamentului (capacitatea de a face faţă situaţiilor de
viaţă), apare preocuparea pentru evidenţierea mijloacelor utilizate de persoană pentru a face
operante diferite dimensiuni ale personalităţii pe care le prezintă.
4. Considerând interrelaţia dintre dimensiunile personalităţii în comportamentul real, se impune
cercetarea modului particular de funcţionare a acestora.

Cattell şi echipa sa au lucrat în contextul acestei ultime perspective, care este în fapt un proces
complex de prelucrare a informaţiilor recoltate, având o secvenţialitate specifică:
a. Căutarea dimensiunilor personalităţii care sunt semnificative în existenţa persoanei respective
b. Determinarea gradului în care acestea sunt prezente, a specificului lor
c. Determinarea modului în care iondividul le face operante în diferite situaţii existenţiale
d. Cercetarea situaţiilor şi condiţiilor în care apar aceste inserţii adaptative
e. Determinarea adecvării la real a utilizării de către individ a caracteristicilor pe care le posedă
f. Construirea unei imagini interacţioniste privind interrelaţiile dimensiunilor respective în
comportament.

Într-un astfel de demers, problema vârstei şi a stabilităţii factoriale a constituit o preocupare de bază
atât pentru echipa de cercetare a lui Cattell, cât şi pentru Eysenck şi echipa acestuia de cercetare. Ei
au relevat faptul că există trăsături de personalitate care apar în adolescenţă, în timp ce altele dispar
în aceeaşi perioadă, la fel ca şi existenţa unor factori care sunt prezenţi de-a lungul tuturor vârstelor.

12.4.1. Dimensiunile personalităţii şi devenirea lor în adolescenţă

Cattell şi Sealy descoperă că o serie de aspecte majore ale personalităţii se modifică de-a lungul
adolescenţei iar aceste schimbări capătă un specific aparte funcţie de sexul subiectului.

12.4.2. Cei 14 factori primari şi cei 3 factori ecundari din HSPQ

1. Factorul A – Schizotimie / ciclotimie


2. Factorul B – Inteligenţă
3. Factorul C – Stabilitate emoţională

37
4. Factorul D – Temperament flegmatic / excitabil. Este un factor caracteristic acestei perioade de
vârstă. Scorurile scăzute indică o conduită placidă, indiferenţă şi un mode de manifestare calm şi
liniştit. Scorurile înalte indică un copil cu pretenţii, nerăbdător, excitabil, care captează atenţia
anturajului, hiperreactiv, uşor de distras de la ceea ce face, cu tendinţe spre gelozie, egoism,
nervozitate. Faţă de factorul C, accentul cade asupra excitabilităţii de natură temperamentală, pe
nota de insecuritate şi instabilitate şi de asemenea, asupra manifestării irepresibile a emotivităţii.
5. Factorul E – Dominanţă
6. Factorul F – Expansivitate
7. Factorul G – Forţa supraeului
8. Factorul H – Threctia – parmia
9. Factorul I – Harria – premsia
10. Factorul J – Zeppia – coasthenia. Este un factor specific adolescenţei, care dispare în perioada
maturităţii. Polul zeppia descrie un adolescent căruia îi place să acţioneze în colectiv, este
prevenitor, îşi pune în valoare şi îşi construieşte personalitatea prin acţiuni de grup, pare viguros,
gata să accepte normele comune, adaptabil, plin de vioiciune. Polul coasthenia se manifestă prin
individualism, tendinţa de a fi dificil de satisfăcut, de a acţiona singur, de autosuficianţă, tendinţa de
a fi opozant.
11. Factorul O – Încredere – neîncredere
12. Factorul Q2 – Dependenţă de grup
13. Factorul Q3 – sentiment de sine
14. Factorul Q4 – Tensiune ergică

Tendinţe în dezvoltarea personalităţii în adolescenţă (Sealy şi Cattell, 1966)

Trăsătura sursă Caracteristici


A - schizotimie vs ciclotimie Între 11 – 17 ani creşte sociabilitatea şi se reduce însingurarea. La
băieţii de peste 18 ani creşte obiectivitatea, la fete apare o tendinţă
slabă spre ciclotimie

B – inteligenţă Apare o creştere stadială de la 11 la 15 ani

C - forţa eului Nu există o creştere semnificativă pentru niciunul dintre sexe

D - flegmatic vs excitabil Între 11 – 17 ani la ambele sexe se întăresc identitatea şi suficienţa


personală, scade excitabilitatea şi nesiguranţa

E - submisiv vs dominant La ambele sexe creşte dominanţa, dar cu un model diferit: la fete are
loc o creştere între 11 – 17 ani, apoi o uşoară stagnare, chiar o
tendinţă spre submisivitate; la băieţi continuă creşterea până spre 23
ani. Scorurile băieţilor sunt în generalmai înalte decât ale fetelor.

F - taciturn vs expansiv Expansivitatea creşte de la 11 la 17 ani, apoi apare un platou până la


19 ani, apoi un declin

G - forţa supraeului Nu apare nici o tendinţă semnificativă

H - parmia vs threctia Apare un uşor declin al timidităţii odată cu avansarea în vârstă

I - premsia vs harria Scorurile băieţilor sunt mult mai scăzute decât ale fetelor. Creşterea
la fete aste mai accentuată între 15 -18 ani. La băieţi apare o creştere
clară în adolescenţa timpurie

J - coasthenia vs zeppia De la 11 la 17 ani apare un uşor declin în coasthenia, pe măsură ce


scade idiosincrazia şi creşte participarea la grup. Declinul la băieţi
apare mai mic, ei tinzând să fie dominaţi de idiosincrazii

L - protension vs relaxare Pentru fete apare un declin ordonat de-a lungul adolescenţei

M – autia vs praxernia Aăare o uşoară tendinţă de creştere a scorurilor între 11 – 17 ani, cu


semnificaţia de convenţionalism, spirit practic, realism. După 17 ani la
38
fete apare un declin semnificativ

N – naivitate vs subtilitate O tendinţă de creştere accentuată între 15 – 23 ani

O – încredere vs neîncredere Tendinţă generală de scădere. La fete apar scoruri mai mari în ceea
ce priveşte tendinţele spre culpabilizare. La ăieţi scorurile scad de-a
luingul adolescenţei

Q1 – conservator vs radical Fetele sunt mai conservatoare, prezentând tendinţa de creştere a


scorurilor de-a lungul liceului şi facultăţii.Băieţii care urmează studii
universitare au o tendinţă spre radicalism, cei care nu urmează studii
au tendinţa spre declinul radicalismului

Q2 - dependenţă vs La fete apare un declin semnificativ între 1 şi 16 ani. După 16 ani la


independenţă ambele sexe apare ocreştere semnificativă

Q3 – controlat vs necontrolat Creştere semnificativă numai la băieţi în prima parte a adolescenţei

Q4 – relaxare vs tensiune În adolescenţa timpurie apare o creştere la ambele sexe şi o scădere


între 18 – 23 ani pentru cei care urmează cursuri universitare şi
pentru băieţii care nu urmează cursuri universitare

Există 3 factori secunari pentru acest interval de vârstă.

15. Factorul secundar Introversie – extraversie


16. factorul secundar Adaptare – anxietate
17. Factorul secundar tendinţă nevrotică

12.5. Chestionarul C de anxietate al lui Cattell

După Porot, anxietatea are 3 condiţii esenţiale:


1. Sentimentul iminenţei unui pericol indeterminat, acompaniat de regulă de fantasme tragice
2. Starea de atenţie faţă de un pericol, alerta psihică ce cuprinde subiectul în întregime, ca
dominantă emoţională şi comportamentală
3. Convingerea de neputinţă, însoţită de sentimentul de dezorganizare şi aneantizare în faţa
pericolului.
Dominanta afectivă a anxietăţii este însoţită de o simptomatologie vgetativă: disfuncţii respiratorii
şi cardiace, dispnee, paloare, relaxarea întregii musculaturi sau contractura puternică a unor
segmente corporale, tulburări digestive, tulburări de somn, tulburări genito-urinare etc.

Raportul A / B
Chestionarul are 40 itemi organizaţi pe de o parte după factorii primari componenţi şi după
caracterul manifest sau interiorizat al manifestărilor simptomatice, pe de altă parte. Primii 20 itemi
se referă la manifetări indirecte, voalate ale anxietăţii iar ceilalţi 20 la expresia directă a stării în
comprtament. Raportul între scorurile brute parţiale la cele 2 jumătăţi ae testului: A şi B, devine un
indice pentru gradul de mascare sau acentuare în comportament a anxietăţii (independent de nota
generală de anxietate). Un raport supraunitar indică tendinţa de mascare iar unul subunitar tendinţa
de exprimare deschisă.

Corecţii în funcţie de vârstă şi sex


Anxietatea variază în funcţie de vârsta şi sexul subiecţilor. Astfel, putem afirma că anxietatea are un
vârf în perioada 19 - 21 ani şi este mai puternică la femei decât la bărbaţi. Aceste date de cercetare
l-au determinat pe autor să introducă unele modalităţi de corecţie a scorurilor brute, date în
materialul testului.

39
Factorul anxietate şi faţetele lui
Factorul anxietate este unul dintre factorii secundari ai personalităţi, reprezentând o combinaţie
particulară a 5 dintre factorii primari: Q3 – Conştiinţa de sine, C – Forţa eului, L – Propensiunea
paranoidă, O – Tendinţa spre culpabilitate şi Q4 – Tensiunea ergică.
Dintre componentele primare ale anxietăţii Q3 şi Q4 sunt cel mai direct legate şi influenţate de
mediu iar C are o importantă contribuţie ereditară. Factorii O şi L sunt cei mai stabili. Situaţiile
stresante determină o mai puternică presiune a pulsiunilor (Q4 ridicat) şi tulbură un eu imatur (C
scăzut).

Pentru Cattell, anxietatea priveşte caracteristici precum: tensiunea interioară, instabilitatea, lipsa de
încredere în sine, rezerva în asumarea situaţiilor de risc, temeri, manifestări psihosomatice
amplificate în plan subiectiv. Anxietatea diferă de nevrotism prin accentul pus în cazul
nevrotismului pe incapacitatea de adaptare la situaţii noi şi rigiditatea comportamentului.

Cotele ridicate, începând cu nota standard 7, indică instalarea anxietăţii. Nivelul 10 pe o scală în 11
trepte indică necesitatea intervenţiei terapeutice. Nevroza, ca dimensiune independentă de anxietate,
duce la creşterea scorului anxietăţii, în unele stări nevrotice putând fi întâlnite creşteri extreme ale
anxietăţii. Un nevrotic va avea în genere scoruri între 7 şi 8. De asemenea, nivelul scorului standard
diferenţiază între un diagnostic de isterie de angoasă sau nevoză de angoasă (75% dintre bolnavi au
note peste 7) şi normalitate (75% dintre „normali” au un scor sub 7). Stările psihotice determină de
asemenea o creştere a scorurilor la anxietate mai accentuată decât la nevrotici (deci peste 8). Se
poate distinge între anxietate „normală”, când starea psihică este direct dependentă de o situaţie
existenţială stresantă (anxiogenă) şi anxietatea de tip patologic.
Notele foarte mici (0 – 1) sunt semnificative pentru lipsa de motivaţie generală sau pentru starea de
apatie. În acest sens, de exemplu, reuşita şcolară corelează cu anxietatea de nivel mediu.

13. Chestionare de personalitate construite de H. J. Eysenck

13.1. Concepţia lui Eysenck privind personalitatea şi măsurarea acesteia

Timp de peste 50 ani Eysenck a studiat şi experimentat un model tridimensional al personalităţii,


conform căruia personalitatea are următoarele dimensiuni fundamentale: extraversia, nevrotismul şi
psihotismul. Acestea apar treptat în chestionarele construite de autor. Primul chestionar a fost MMQ
– Maudsley Medical Questionaire (1952), constând într-o scală de nevrotism cu 40 itemi. Următorul
a fost MPI – Maudsley Personality Inventory (1959), care prezenta şi o scală pentru măsurarea
extraversiei – introversiei în afara celei pentru nevrotism. În 1964 a apărut EPI – Eysenck
Personality Inventory, constând într-un total de 57 itemi şi 3 scale: Nevrotism, Extraversie şi
Minciună – L. În 1975 a fost introdus factorul psihotism prin chestionarul EPQ – Eysenck
Personality Questionaire.

Pentru autor, personalitatea este structurată pe 4 nivele aflate în interrelaţie:


1. la nivel bazal sunt comportamentele sau actele mentale care apar singular
2. nivelul deprinderilor sau al actelor mentale habituale
3. nivelul trăsăturilor de personalitate, definite ca şi corelaţii între comportamentele habituale (o
consistenţă observabilă între deprinderi sau acte repetate ale subiectului)
4. nivelul cu cel mai înalt grad de generalitate este cel al tipului de personalitate, definit ca o
corelaţie a trăsăturilor sau ca o „constelaţie orbervabilă sau sindrom de trăsături”.

Metoda folosită de autor şi considerată fundamentală pentru studiul personalităţii este analiza
factorială. El consideră că cele 4 nivele descriptive corespund celor 4 tipurid e factori ce pot fi
derivaţi: 1. tipul de personalitate corepunde unui factor general, 2. trăsătura corespunde unui factor

40
de grup, 3. deprinderile sau răspunsurile hbituale corespund factorilor specifici iar 4. răspunsul
specific al subiectului corespunde unui factor de eroare.

Trăsăturile (sau dimensiunile primare ale personalităţii, cum au fost definite de Eysenck) sunt
conceptualizate ca şi continuumuri bipolare, de-a lungul cărora putem plasa subiecţii investigaţi.

Autorul atrage de asemenea atenţia asupra insuficienţei definirii personalităţii strict prin analiză
factorială. Utilizarea doar a răspunsurilor subiectului sau a datelor furnizate de evaluatori externi
implică un grad înalt de subiectivitate. El propune utilizarea unor surse variate de informaţii despre
subiect, cu scopul de a obţine măsurători sigure şi obiective ale comportamentului uman.
Perspectiva din care el a gândit evaluare este cea a „personalităţii întregi”, ceea ce înseamnă a
evalua persoanlitatea în toate aspectele ei. Această perspectivă este justificată prin consideraţia că o
abordare parţială este capabilă a conduce doar către o înţelegere parţială.

În 1967, în lucrarea „The biological basis of personality”, subliniază faptul că personalitatea


dispune de o bază ereditară (genetică) substanţială, idee reluată în 1976, în „The measurements of
persoanlity”. El susţine ideea că pentru personalitate influenţele genetice sunt deosebit de puternice
şi rolul mediului unul secundar, capabil a conduce doar spre schimbări de suprafaţă.
El a încercat să susţină ipoteza conform căreia tipurile de personalitate sunt legate de nivelele de
activitate ale diferitelor arii cerebrale. El sugera în 1967 că extraversia - introversia este în relaţie cu
modul de funcţionare a SRAA iar nevrotismul este legat de stimularea sistemului limbic cranian. În
1976 aceste afirmaţii sunt reluate şi însoţite de date experimentale. El arată suplimentar că
nevrotismul este legat de sistemul limbic şi activarea emoţiilor la nivelul sistemului nervos automat
(vegetativ) care reglează muşchii netezi şi glandele iar psihotismul este legat de sistemul hormonal
androgin (glandele endocrine responsabile de dezvoltarea şi menţinerea caracteristicilor masculine).
Cauzalitatea genetică joacă după autor rolul de predispozant, definind unele tendinţe naturale ale
organismului către anumite modalităţi specifice de simţire, percepere şi reacţie la stimulările
mediului. Aceste influenţe genetice sunt mediate de aspectele fiziologice, neurologice şi hormonale
ale organismului persoanei.
Comportamentul observabil reprezintă un rezultat al diferenţelor constituţionale în interacţiune cu
mediul, interacţiune care naşte unele diferenţe cu caracter descriptiv, care ţin de fenotip. Există deci
o serie de diferenţe interindividuale ce se pot identifica la nivelul trăsăturilor şi al tipului, diferenţe
care permit descrierea personalităţii şi totodată găsirea de explicaţii privind apariţia lor.
Multitudinea de fapte şi evenimente existenţiale, de comportamente reale etc poate fi redusă într-o
astfel de abordare la un număr mic de variabile lşegate între ele prin reguli şi legi. Conceptele
(trăsăturile şi tipul) permit diagnosticianului să facă predicţii asupra comportamentului individual.

Validitatea de construct este considerată ca tip fundamental de validare în ceea ce priveşte


măsurarea personalităţii. În 1995 autorul sintetizează cerinţele esenţiale pentru stabilirea unei
validităţi de construct adecvate, cerinţa care împlică combinarea studiilor de tip corelaţional-statistic
cu cele de tip experimental:
1. punctul de pornire este modelul teoretic al conceptului
2. itemii chestionarului sunt construiţi pe baza comportamentelor tipice, congruenţa scalelor cu
itemii stabilindu-se prin analiză factorială
3. constructul factorial este examinat prin conjuncţia dintre deducţiile teoretice şi testarea
experimentală
4. se stabilesc predicţii distale în câmpul social (de exemplu, pentru extraversie: frcvenţa divorţului,
schimbări ale locului de muncă, preferinţe profesionale, preferinţa de adescoperi versus a învăţa
prin receptare, comportamentul antisocial)
5. se caută antecedente distale, în special factori genetici
6. pornind de la determinarea genetică, se caută intermediari biologici (SRAA pentru extraversie, de
exemplu)
7. se testează experimental deducţiile ce se pot face pornind de la teoria activării

41
8. se revizuieşte întregul sistem prin alăturarea antecedenţilor distali şi proximali, a teoriei şi
măsurătorilor, se consideră distal şi proximal descoperirile, cu scopul de a îmbogăţi reţeaua
nomologică respectivă.

13.2. Cei 3 superfactori ai personalităţii

În ceea cepriveşte cei 3 superfactori, autorul precizează că înţelesul conceptelor se referă la


comportmente integrate normalităţii psihice şi nu simptomatologiei psihiatrice.

Extraversia - E
Factorul a mai fost denumit extraversie – introversie şi se defineşte în principal prin intercorelaţiile
dintre trăsăturile de afirmare de sine, sociabilitate, energie de viaţă şi dominanţă. Descrierile care
sunt date de obicei pentru extraversie sau introversie reprezintă situaţii cumva extremizate ale unui
continuum pe care oamenii reali se pot situa la un grad mai înalt sau mai scăzut. De asemenea,
autorul insistă asupra faptului că aceste descrieri sunt aspecte fenotipice ale personalităţii şi nu
genotipice, comportamentale şi nu constituţionale.
Introverţii (scoruri mici) sunt descrişi de Eysenck ca având tendinţe obsesionale şi de a dezvolta
simptome de anxietate şi depresie. Ei suferă de o labilitate a sistemului nervos automat (vegetativ).
Se percep pe sine ca având sentimente uşor de rănit, conştienţi de sine, nervoşi, cu tendinţa de a
experimente sentimente de inferioritate, care au adesea reverii, au insomnii, care stau în fundal în
situaţiile sociale. Corporal, creşterea veticală predomină asupra celei orizontale. Efortul de răspuns
este slab, inteligenţa este în genere înaltă, există tendinţa de a fi persistenţi, sunt indivizi limpezi în
gândire dar lenţi. Au nivel înalt de aspiraţii dublat de tendinţa de a-şi subestima propriile
performanţe. Sunt rigizi şi prezintă o variabilitate interpersonală slabă. Au preferinţe estetice „de
modă veche” şi cumva concrete. Nu apreciază în mod special glumele, în special pe cele cu conţinut
sexual. Au un scris distinctiv.
Extraverţii (scoruri înalte) prezintă tendinţa spre a dezvolta simptome de conversie isterică şi o
atitudine isterică faţă de simptome. Prezintă o energie slabă, interese înguste, au în genere un trecut
profesional problematic, au tendinţa de a deveni ipohondrici. Se percep ca fiind predispuşi la
accidente, absentează frecvent de la muncă datorită bolii, au dureri şi neplăceri fizice. În constituţia
corporală prevalează creşterea orizontală faţă de cea verticală, efortul de răspuns este destul de bun.
Au nivel de aspiraţie destul de scăzut şi tind să-şi supraevalueze performanţele. Sunt flexibilşi şi
prezintă o mare varietate interpersonală. Au preferinţe estetice pentru culoare şi modernism,
abstract. Apreciază glumele, în special pe cele sexuale. Au un scris distinctiv.
La extraverţi pare să predomine Sinele ca formaţiune iar la introverţi Supraeul.

Nevrotismul - N
Factorul a fot denumit şi instabilitate emoţională şi este definit de interrelaţia dintre trăsăturile de
anxietate, depresie, autoepreciere scăzută, timiditate.
Instabilul emoţional (scoruri înalte) are reacţii emoţionale puternice care interferează cu adaptarea
sa slabă, conducându-l spre reacţii iraţionale, uneori rigide. Din asocierea dintre nevrotism şi
extraversie vor ieşi în prim plan nelinitea şi sensibilitatea, comportamentul fiind excitabil sau chiar
agresiv.
Stabilul emoţional (scoruri scăzute) are reacţii emoţionale lente şi slabe, prezentând tendinţa de a-
şi relua starea iniţială foarte repede după activarea emoţională.

Într-un stuiu realizat de Eysnck acestadescrie soldatul nevrotic ca: o persoană defectivă mental şi
corporal; sub medie ca inteligenţă, voinţă, control emoţional, acuitate senzorială şicapacitate de ase
afirma. Este sugestibil, lipsit de persistenţă şi lent în gândire şi acţiune, nesociabil, tinde să reprime
faptele neplăcute.

Psihotismul - P
Este cea mai complexă dimensiune a personalităţii, definită de interrelaţiile dintre trăsăturile de
agresivitate, egocentrism, comportament antisocial şi lipsă de empatie.
42
Individul cu scor înalt se caracterizează prin tendinţa de a produce tulburări, de a fi solitar, de a
arăta cruzime, de a fi ostil faţă de ceilalţi, de a prefera lucruri ciudate şi neobişnuite. Este genul de
persoană care nu are consideraţie faţă de regulile sociale.
Persoana cu scor scăzut este înalt socializată şi are tendinţa de a respecta şi a ţine cont de drepturile
celorlalţi.

Eysenck descrie indivizii cu scor înalt la psihotism ca fiind mai puţin fluenţi, cu performanţe slabe
în activităţi susţinute, indeciţi în privinţa atitudinilor sociale, cu capacitate de concentrare slabă, cu
memorie deficitară, cu tendinţa de a face mişcări largi şi de a supraestima distanţala şi scorurile, cu
o anumită lentoare în citire şi cu nivele de aspiraţie puţin adecvate la realitate.
În 1991 Zuckerman sugerează înlocuirea denumirii de psihotism cu cea de psihopatie.

13.3. Factorii secundari

Gray, 1981 realizează un nou studiu factorial rotind axele factorului Extraversie şi Nevrotism cu 45
grade şi identifică 2 factori secundari la care factorii E şi N contribuie în mod diferenţiat.

Factorul Anxietate are la o extremă (nivel scăzut) combinaţia stabilitate – extraversie iar la cealaltă
extremă (nivel ridicat) combinaţia nevrotic – introvert.
Michael Eysenck realizează în 1994 un studiu în care abordează modular anxietatea ca trăsătură,
considerând următoarele componente ale acesteia: cognitivă, comportamentală şi fiziologică.
Aceste componente sunt parţial independente, fiind afectate de aspecte relativ diferite. Din
perspectivă cognitivă, s-a demonstrat că există unele diferenţe psihologice între anxietatea
manifestată comportamental şi cea reprimată. Cei care au scoruri înalte la anxietatea declarată sunt
caracterizaţi printr-o serie de aspecte de ordin cognitiv, aspecte care ţin de selectivitatea atenţiei,
interpretativitate, afectări în sens negativ ale memoriei. Toate aceste aspecte determină creşterea
nivelului de anxietate pe plan cognitiv. Cei cu scor scăzut la anxietatea declarată şi cu scor înalt în
ceea cde priveşte dezirabilitatea socială (reprimă manifestările conform cerinţelor sociale), prezintă
caracteristici cognitive inverse faţă de primii, ceea ce conduce către un nivel scăzut de anxietate pe
plan cognitiv. Totodată, primii raportează anxietate pe planul trăirilor emoţionale dar nu prezintă
modificări fiziologice sau comportamentale semnificative, în timp ce ceilalţi nu raportează afectiv
anxietatea dar în plan fiziologic apar extrem de anxioşi, cu importante modificări vegetative. Sub
raportul diferenţierii de normalitate merită reţinut aspectul că indivizii aparţinând ambelor categorii
descrise mai sus sunt percepuţi de către persoanele din anturaj ca fiind la fel de anxioşi, situaţiile
anxiogene fiindu-le la fel de dăunătoare.

Factorul Impulsivitate are la un pol (nivel scăzut) combinaţia stabil – introvert iar la celălalt (nivel
înalt) combinaţia nevrotic – extravert.

Anxietatea apare ca fiind legată în plan fiziologic de un sistem de inhibiţie comportamentală de


susţinere, în timp ce impulsivitatea pare să fie legată de un sistem independent încă insuficient
investigat.

13.4. Date privind testele EPI (Eysenck Personality Inventory) şi EPQ (Eysenck
Personality Questionaire)

13.4.1. EPI – Eysenck Personality Inventory

A fost cel de-al treilea chestionar realizat de autor şi cuprinde 3 scale: L – Minciună, N – Nevrotism
şi E – Extraversie. Este disponibil în 2 forme paralele, pentu a permite testarea repetată a aceleiaşi
populaţii. Limbajul itemilor este unul accesibil, testul putându-se adresa astfel şi persoanelor cu
educaţie mai limitată.

43
În plus faţă de MPI se remarcă completa independenţă a celor 2 dimensiuni (E şi N), acestea
prezentând în MPI o uşoară corelaţie. Desigur că scalele E şi N din cele 3 probe în care apar
împreună corelează puternic între ele, chestionarele fiind echivalente în privinţa evaluării acestor 2
dimensiuni.

Scala de minciună – L conţine 9 itemi care afirmă comportamente sociale dezirabile dar pe care
majoritatea oamenilor le încalcă frecvent în comportamentul informal. Un scor brut de 5 este
considerat critic. Teoretic, cu cât tendinţa spre disimulare este mai mare, cu atât subiectul alege
rspunsuri care afirmă respectarea întocmai a conduitelor dezirabile formal. Studiile au indicat
unitatea factorială a scalei, precum şi faptul că aceasta măsoară un factor stabil de personalitate ce
denotă un anume grad de naivitate socială.
Asupra acestei scale au fost realizate o serie de studii privind validitatea ei. Şi s-a constatat că în
condiţiile lipsei unei motivaţii spre disimulare din partea subiecţilor aceasta măsoară mai degrabă
un factor de tip naivitate, capacitate redusă de conştientizare, rigiditate mentală. Un scor înalt indică
tendinţa subiectului către disimulare doar în condiţiile existenţei unei motivaţii în acest sens. De
obicei lipsa motivaţiei spre disimulare se traduce prin corelaţii scăzute între scalele N şi L iar
prezenţa acestei motivaţii prin corelaţia înaltă N – L.
La interpretarea scalei L trebuie să se ia în considerare vârsta subiectului şi nivelul general al
scorului la scală al populaţiei căreia aparţine subiectul. S-a constatat o creştere a scalei la copiii mici
în condiţii în care nu este suspectată disimularea, creşetere dtorată unui nivel înalt de naivitate şi
unor capacităţi introspective scăzute. Scala descreşte cu vârsta la copii şi creşte cu vârsta la adulţi.

Interpretarea scalelor înseamnă pentru autor a merge dincolo de statistică pentru a corela datele
oferite de test cu datele teoretice şi cu cele experimentale şi observaţionale. Mai precis, atunci când
încercăm să înţelegem cei 2 factori este necesar să facem trecerea de la nivel comportamental –
fenotipal la nivel constituţional / temperamental – genotipal. În acest sens este introdus modelul
bidimensional al temperamentului, în care variaţia comportamentului apare prin intersecţia
extraversiei – intoversiei cu nevrotismul – stabilitatea emoţională.
Astfel, apar 4 structuri posibile, denumite de Eysenck prin termenii clasici pentru temperamente:
1. Structura temperamentului coleric variază în funcţie de gradul de manifestare a nevrotismului
(instabilitate emoţională) şi extraversiei şi cuprinde caracteristici gradate de la sensibil, neliniştit,
agresiv, excitabil spre schimbător, impulsiv, optimist, activ
2. Structura temperamentală sangvinică, definită de asocierea dintre extraversie şi stabilitate
emoţională, prezintă caracteristici gradate de la sociabil, deschis, vorbăreţ, reactiv spre plin de
viaţă, fără griji, conducător
3. Structura temperamentală flegmatică definită de gradul de manifestare a introversiei şi stabiităţii
emoţionale, descrisă prin caracteristici ce variază gradat de la calm, mereu temperat, de încredere,
controlat spre paşnic, reflexiv, grijuliu, pasiv
4. Structura temperamentală melancolică, definită de gradul de manifestare a introversiei şi
instabilităţii emoţionale (nevrotism), descris prin caracteristici ca variază gradat de la liniştit,
nesociabil, rezervat, pesimist spre sobru, rigid, anxios, plin de toane, cu dispoziţii labile.

13.4.2. EPQ – Eysenck Personality Questionaire

Prin acest instrument este introdusă o nouă dimensiune a personalităţii, denumită psihotism. Deşi
termenul a fost prluat din psihiatrie, el nu implică faptul că scala ar măsura o caracteristică clinică.
Psihotismul este o dimensiune prezentă în grade variate la toţi oamenii şi doar la un procent mic
dintre cei cu scoruri foarte înalte este posibil să apară o psihoză de-a lungul vieţii. Un termen
echivalent pentru psihotism este pentru Eysenck cel de duritate, făcând referire la un set de atitudini
care se opun sensibilităţii şi consideraţiei şi nu sunt legate de axa radicalism – conservatorism.
Empiric autorul a demonstrat o corelaţie înaltă într notele ridicate la P şi notele ridicate la scala de
duritate în atitudini. Autorul consideră că schizofrenia este plasată la un capăt extrem al dimensiunii
P, care include de asemenea criminalitate, psihopatie şi tulburări de tip maniaco-depresiv. Scala a
fost revizuită în 1985.
44
Itemii scalei conţin caracteristici determinate la persoane cu comportament antisocial: trăsături
impulsive, sadice, antisociale şi care ţin de nonconformism, precum şi elemente de ideaţie de tip
paranoid şi anhedonist.

Datele de cercetare acumulate după 1990 indică faptul că scoruri înalte obţin persoanele cu conduită
antisocială, consumatorii de droguri, delincvenţii, criminalii, persoanele agresive, cei care preferă
filmele violente, sadomasochiştii, cei care au practici sexuale insecure, suicidarii (ideaţie şi
comportament) şi chiar persoanele cu derpinderi slabe pentru studiu. Unele studii indică faptul că
psihoticii sau schizofrenii obţin scoruri mai înalte decât subiecţii din loturile de control, dar nu obţin
scoruri la fel de înalte ca subiecţii antisociali.
Unii autori (Zuckerman) consideră că scala nu măsoară chiar ceea ce denumeşte ca psihotism
(critici privind validitatea) şi sugerează înlocuire a termenului cu cel de psihopatie. Eysenck susţine
ca răspuns pentru aceste situaţii constatate empiric faptul că scorurile schizofrenilor sunt coborâte
datorită confuziei mentale şi a lipsei de candoare. El aduce în sprijinul acetei afirmaţii date de
laborator cu valoare de probe indirecte, pentru a accentua faptul că psihoticii diferă de subiecţii
normali prin caracteristici asemănătoare celor care diferenţiază între subiecţii cu P scăzut şi cei cu P
ridicat.

Alte date de cercetare indică diferenţe intersexuale pentru scalele N şi P. Astfel, băieţii prezintă
scoruri medii mai înalte decât cele feminine la scala P iar fetele au scoruri mai înalte la scala N.
Acest fapt poate fi explicat parţial prin considerarea de către modelul social comun a agresivităţii şi
ostilităţii ca fiind descriptori ai comportamentului masculin.
Există o variantă românească a EPQ, experimentată în 1990 de Băban, Derevenco şi Eysenck, sub
forma unui chestionar de 79 itemi. Au fost determinate norme pentru cele 4 scale ale testului, norme
diferenţiate pe sexe.

14. Inventarul de personalitate Freiburg – FPI (Freiburger Persönlichkeitsinventar)

Inventarul de Personalitate Freiburg (FPI) este un instrument de evaluare de tip omnibus, construit
de J. Fahrenberg, H. Selg si R. Hampel, destinat a evalua dimensiuni ale personalitatii adulte. FPI a
fost dezvoltat în anii ’60 în Germania, perioada in care nu existau inventare de personalitate
indigene, ci doar traduceri dupa testele autorilor anglo-americani. FPI este un chestionar multifazic,
construit prin combinarea unui sistem psihologic clasic cu unul extras din nosologia psihiatrica. El
poate fi utilizat atât în domeniul clinic, cât si în cel neclinic. FPI este probabil cel mai valoros si ma
cunoscut chestionar de personalitate european.

FPI a avut ca precursor chestionarul ALNEV, publicat în 1968 de catre aceiasi trei autori, care
continea dimensiunile: emotionalitate (nevrotism), extraversie-introversie, agresivitate si labilitate
psihovegetativa.

Sub numele actual, FPI a fost publicat pentru prima data în 1970 iar ultima versiune (a saptea)
dateaza din 2001. Forma originala a FPI cuprinde 212 itemi, grupati în 9 scale, la care s-au adaugat
3 scale secundare. Pornind de la forma completa a chestionarului (FPI-G), au fost construite, în scop
de triere rapida sau examinare repetata a acelei persoane, înca trei forme: forma scurta FPI-K (76
itemi), si formele paralele FPI-A (114 itemi) si FPI-B (114 itemi). König & Schmidt (1982) au
realizat de asemenea o forma chiar mai prescurtata decât versiunea FPI-K a chestionarului, de doar
54 de itemi structurati in 7 scale.

FPI este disponibil in Romania atât in versiunea FPI-G, cât si in forma sa ultima, finala, FPI-R, care
este a saptea versiune, revazuta, a chestionarului. FPI-G are 212 itemi si 12 scale, iar FPI-R contine
138 de itemi grupati in 12 scale. Adaptarea a fost realizata prin traduceri si retroversiuni
consecutive, cu diade de traducatori lucrând în procedura „blind”. Traducerea a fost considerata
45
relativ adecvata dupa trei retroversiuni si a fost finisata în continuare de autorii manualului
românesc. Etalonarea testului s-a bazat pe utilizarea unui esantion final de 2400 subiecti (1200
barbati si 1200 femei), reprezentativ pentru populatia adulta a Romaniei, controlat dupa urmatoarele
cote demografice: sex, vârsta, mediu de provenienta, educatie si statut ocupational ESOMAR.

14.1. Scalele FPI R:

1. Satisfactie cu viata
2. Orientare sociala (responsabilitate sociala, solidariate, altruism vs egoism, lipsa de
responsabilitate)
3. Orientare spre realizare
4. Inhibitie
5. Excitabilitate
6. Agresivitate
7. Solicitare (tensiune subiectiva vs relaxare)
8. Acuze somatice
9. Probleme de sanatate
10. Sinceritate
11. Extraversie
12. Emotionalitate.

15. Modelul Big Five si inventarul NEO PI R

15.1. Date generale despre modelul Big Five în cunoaşterea personalităţii

Modelul Big Five derivă din abordările de tip lexical în studiul personalităţii, având la bază ipoteza
că acele diferenţe individuale care sunt cele mai semnificative pe plan social şi comportamental vor
fi encodate în limbajul persoanelor. Cu cât aceste difernţe sunt mai importante, cu atât creşte
probabilitatea ca ele să fie exprimate prin înţelesul unui singur cuvânt. Primul care a încercat o
descriere a personalităţii în termeni lingvistici a fost Klages (1926), urmat apoi de cercetători
precum Allport şi Odbert, Cattell, Gough, Eysenck,etc. O parte dintre aceste abordări se înscriu pe
linia deschisă de analiza factorială, altele aparţin mai degrabă curentului empirist.

Pentru prima oară ideea modelului personalităţii în 5 factori a fost o ipoteză teoretică a unor autori
ca Fiske (1949) sau Tupes şi Christal (1961). Ea a căpătat relevanţă şi pregnanţă ştiiinţifică printr-
un studiu realizat de Norman în 1963. De atunci modelul a constituit obiectul a numeroase cercetări
şi a generat mai multe instrumente psihodiagnostice.

Chestionarele de tip Big Five se înscriu pe de o parte în sfera abordărilor lingvistice, pe de altă parte
în sfera liniei de cercetare generată de aplicarea analizei factoriale în studiul personalităţii şi foarte
general vorbind, în curentul care vizează conceperea personalităţii ca un ansamblu de trăsăsturi sau
dimensiuni. Procedura de lucru in constuirea unor instrumente de tip Big Five este aplicarea
analizei factoriale asupra unor date de autoevaluare şi heteroevaluare pentru aceleaşi loturi de
subiecţi. Majoritatea cercetărilor indică actualmente un acord general asupra modelului cu 5 factori,
cu atât mai mult cu cât au fost realizate studii pe un număr larg de limbi şi populaţii.

Goldberg şi Hofstee (1990, 1992) identifică 5 factori numiţi: 1. Surgency (izbucnire) – extravert,
vorbăreţ; 2. Agreabilitate – plăcut, cooperant; 3. Conştiinciozitate – organizat, sistematic; 4.
Stabilitate emoţională – neemotiv, lipsit de invidie; 5. Intelect – creativ, intelectual.
Costa şi McCrae au realizat o serie de studii care i-au condus către realizarea unor chestionare care
cuprind 5 factori, fiecare dintre aceştia având 6 faţete: 1. Nevrotism, 2. Extraversie; 3. Deschidere;

46
4. Agreabilitate; 5. Conştiinciozitate. Este vorba despre chestionarul NEO pI R cu cele două forme
ale sale (auto- şi hetero- evaluare).
Studii realizate în Olanda Brokken (1978), De Raad (1988, 1992), Hofstee, De Raad, Goldberg
(1991). Au evidenţiat în fază iniţială 6 factori, a căror analiză a condus în final spre o soluţie de 5
superfactori: 1. Extraversie – vesel, exuberant; 2. Agreabilitate – blând, tolerant; 3.
Conştiinciozitate – grijuliu, prompt; 4. Stabilitate emoţională – calm, stabil şi 5. Intelect – critic,
rebel.
Cercetările germane (Ostendorf, 1990) au condus de asemenea spre 5 factori: Surgency,
Agreabilitate, Conştiinciozitate, Stabilitate emoţională, Intelect. În acest context factorul 5 – Intelect
este definit ca inteligenţă sau factor intelectual de abilităţi cognitive.
Caprara şi Perugini (1994) în cadrul unor studii realizate pe populaţie italiană, identifică de
asemenea 5 mari factori: 1. Conştiinciozitate; 2. Extraversie; 3. Calmitate vs iritabilitate; 4. Egoism
vs altruism şi 5. Convenţionalitate. Factorii 3 şi 4 erau rotaţii ale Agreabilităţii şi Stabilităţii
emoţionale. Factorul 5, definit prin termeni ca: rebel, critic vs servil, conservator, este destul de
apropiat de factorul 5 olandez.
Studii rezumative realizate de autori precum Digman şi De Raad (1990, 1994) indică un acord
unanim al cercetătorilor în privinţa primilor 4 factori: Extraversie, Agreabilitate, Conştiinciozitate şi
Stabilitate emoţională (Nevrotism). În ceea ce priveşte cel de-al cincilea factor denumirile sunt
controversate.
În concluzie, se poate afirma că există un consens destul de larg între cercetătorii din domeniu şi
constructorii de teste de personalitate în ceea ce priveşte o viziune asupra persoanlităţii ca o
structură constând din 5 superfactori sau dimensiuni mari ale persoanalităţii. Modelul Big Five este
în esenţă un cadru general de îţelegere şi descriere a personalităţii, în care ceea ce dă sens
dimensiunilor personalităţii sunt acele grupări de înţelesuri psihologice importante în viaţa de zi cu
zi şi utilizate ca atare pentru a diferenţia indivizii în cadrul fiecărei limbi.

15.2. Tipuri de instrumente construite în cadrul modelului Big Five

Există practic două categorii de instrumente: 1. teste (inventare) de personalitate şi 2. liste de


adjective. De obicei listele de adjective sunt destinate heteroevaluării iar inventarele autoevaluării.

1. Liste de adjective:

a. BRS (Bipolar Rating Scale), lista de adjective a lui Goldberg, 1981, care conţine 50 adjective în
scale bipolare, câte 10 pentru fiecare superfactor. Evaluarea pentru fiecare adjectiv se face pe o
scală în 9 trepte.
b. IAS – R (Interpersonal Adjective Scales – Revised), Wiggins, 1990
c. BARS (Bipolar Adjective Rating Scale), care cuprinde 179 adjective bipolare, organizate în 5
scale
d. SACBIF (Short Adjective Checklist Big Five), Perugini, Leone, Galluci, Lauriola, 1993, care
cuprinde 50 adjective bipolare pentru cele 5 scale.

2. Chestionare de personalitate

a. NEO PI R (Neuroticism Extraversion Openess Personality Inventory – Revised) si forma scurta


NEO FFI (Neuroticism Extraversion Openess Five Factor Inventory), Costa şi McCrae, 1992
b. PPQ (Professional personality Questionaire), Kline şi Lapham, 1992
c. ZKPQ – III (Zuckerman – Kuhlman Personality Inventory), forma a II-a, 1992
d. BFQ (Big Factor Questionaire), Caprara, Barbaraneli, Borgogni, Perugini, 1993.
E. BFI (Big Five Inventory), John, Srivastava, 1999
f. FF NPQ (Five Factor Nonverbal Personality Questionnaire), Jackson, Paunonen, Ashton, 2004

15.3. Modelul Costa şi McCrae


47
Cazul celor 2 autori americani este cumva aparte printre apartenenţii modelului Big Five, ei fiind
preocupaţi nu doar de cercetare, ci mai ales de construirea unui instrument psihodiagnostic complet.
În 1985 au lansat prima variantă a chestionarului NEO, după care s-au focalizat pe descoperirea şi
validarea faţetelor celor 5 mari factori şi pe construirea unui model interpretativ bazat pe acest
model.

În modelul propus asupra persoanalităţii, trăsăturile sau dimensiunile de personalitate apar ca


subdiviziuni fundamentale ale fiinţei umane, alături de abilităţile cognitive şi cele fizice, precum şi
de altele care intră în alcătuirea personalităţii ca „material brut”. Psihodiagnoza nu abordează în
mod direct aceste tendinţe bazale, ele nefiind observabile şi funcţionând ca şi constructe ipotetice.
Ceea ce interesează pe psihodiagnostician sunt adaptările specifice, felul în care au fost modelate
tendinţele de bază prin influenţele externe şi interne.

Trăsăturile bazale ale personalităţii, respectiv cei 5 superfactori, apar ca dispoziţii psihice
fundamentale care sunt la rândul lor „deservite”, de structurile sau bazele biologice (suportă
influenţe de intermediere din partea acestora din urmă). Între tendinţele bazale ale personalităţii şi
biografia obiectivă a persoanei nu există o legătură directă. Trăsăsturile măsurate prin modelul Big
Five pot fi cel mai bine înţelese dacă sunt privite ca explicaţii pentru o categorie intermediară de
fapte psihice, denumite adaptări caracteristice, care la rândul lor pot furniza explicaţii pentru
comportamentele observabile. În raport cu manifestările observabile, psihice sau psohosociale,
trăsăturile de personalitate apar doar ca explicaţii distale.

Personalitatea aşa cum apare ea în ontogeneză este supusă unor influenţe endogene (tendinţe bazale
– cu caracter de concepte ipotetice care nu sunt observabile direct dar pot fi inferate) şi unor
influenţe exogene. Trăsăturile de personalitate constituie deci o subdiviziune majoră a tendinţelor
de bază, alături de abilităţile cognitive, sexuale şi de alte materiale primare ale psihismului.
Influenţele externe includ cadrul socio-cultural de formare a persoanei, evenimentele de viaţă şi
întăririle pozitive sau negative primite de individ de-a lungul vieţii. Ele operează asupra individului
în ontogeneză şi pot fi rezumate prin conceptul de „situaţie existenţială”.
Biografia obiectivă este constituită din cursul real al comportamentelor şi trăirilor care formează
viaţa individului. Comportamentul observabil este o secţiune temporală a biografiei obiective şi
include gânduri, sentimente, acţiuni, atitudini etc.
Punctul de focalizare (întâlnire) în modelul celor doi autori este nivelul „adaptărilor
caracteristice”, constituite atât din personalitate cât şi din cultură, ele având valoare de expresii
fenotipice ale trăsăturilor. Ele definesc identitatea contextualizată a persoanei şi conţin obiceiuri,
deprinderi, valori, motive, roluri, relaţii.
Un rol important la nivelul adaptărilor caracteristice revine imaginii de sine, ca o subdiviziune a
nivelului. Conţinuturile itemilor chestionarului sunt legate direct şi în înaltă măsură de acest nivel al
imaginii de sine.

48
BIOGRAFIE OBIECTIVĂ

BAZE BIOLOGICE Reacţii emoţionale,


Schimbări semnificative

TENDINŢE BAZALE ADAPTĂRI INFLUENŢE


CARACTERISTICE EXTERNE
Nevrotism,
Extraversie, Scopuri personale Norme
Deschidere Atitudini culturale
Agreabilitate Evenimente
Conştiinciozitate Întâlniri
I. S.

IMAGINE DE SINE

Scheme ale eului


Mituri personale

15.4. Superfactorii personalităţii şi faţetele acestora în NEO PI R

În chestionarul celor 2 autori americani fiecare dintre cei 5 superfactori are âte 6 faţete care au fost
validate prin analiză factorială. Având în vedere specificitatea înaltă a acestor tipuri de instrumente
pentru cultura limbii respective, este posibil ca structura intrafactorială (faţetele) a celor 5
superfactori să difere în spaţii lingvistice şi culturale diferite, conform a ceea ce populaţia
vorbitoare în mod specific consideră util în evaluarea comportamentului sau a personalităţii.
Structura normelor va fi de asemenea diferită de la o populţie la alta.

1. Nevrotism - N
Considerat ca domeniul cel mai cercetat al personalităţii, este definit ca stabilitate emoţională vs
instabilitate, neadaptare. Scorurile înalte definesc tendinţa generală de a trăi afecte negative, de a
avea idei iraţionale, scăderea capacităţii de control şi de a face faţă stresului. Scorurile joase
definesc stabilitatea emoţională.
Desi Nevrotismul este definit ca o dimensiune a normalităţii, scorurile extreme (foarte înalte) sunt
interpretabile în sens de risc de dezvoltări psihiatrice dar fără ca semnificaţia patologică să fie
obligatorie.

Faţetele nevrotismului
N1 – Anxietate
N2 – Ostilitate
N3 – Depresie
N4 – Timiditate
N5 – Impulsivitate
N6 – Vulnerabilitate (la stres)

2. Extraversie - E
Sunt trăsături sesizabile în comportamentul curent. Comportamentul introvert (fiind mai puţin
observabil) este mai sărac în aspecte diferenţiale. Este un superfactor care face referire la domeniul
interpersonal.

Faţetele extraversiei
E1 - Căldură / entuziasm
E2 - Spirit gregar
E3 – Asertivitate
E4 – Activism
E5 - Căutarea stimulării
49
E6 - Emoţii pozitive

3. Deschidere catre experienta – O (openness to experience)


Este un factor oarecum contestat, între autori existând un relativ dezacord cu privire la conţinutul
său de trăsături.

Caracterizată prin imaginaţie activă, sensibilitate estetică, atenţie pentu viaţa şi sentimentele interne,
preferinţa pentru varietate, curiozitate intelectuală, independenţă în gândire, aspecte care nu se
asociază în mod necesar cu educaţia sau inteligenţa generală. Polul opus indică un comportament
conservator, preferinţa pentru familiar, viaţă afectivă „în surdină”. Lipsa deschiderii nu înseamnă
intoleranţă, agresivitate autoritară (regăsite în agreabilitate) sau lipsă de principii.

Faţetele deschiderii:
O1 – Spre fantezie
O2 – Pe plan estetic
O3 – Către modurile proprii de a simţi
O4 – În planul acţiunilor
O5 – În plan ideatic
O6 – În planul valorilor

4. Agreabilitate – A
Apare ca o dimensiune pregnant interpersonală a personalităţii, asemeni extraversiei. Aspecte
centrale: altruism, cooperare pe plan interpersonal, un comportament simpatetic şi de ajutorare a
altora, uneori o persoană dependentă. Polul opus descrie un comportament dominant şi antagonist,
egocentric, competitiv, uneori narcisic, hedonist, antsocial.

Faţetele agreabilităţii:
A1 – Încredere
A2 – Sinceritate
A3 – Altruism
A4 – Bunăvoinţă
A5 – Modestie
A6 – Blândeţe

5. Conştiinciozitate – C
Se referă la autocontrol sub aspectul capacităţii de autoorganizare, planificării, îndeplinirii
datoriilor, voinţă, finalizare. Este un predictor (după autorii americani) pentru realizările de valoare
din orice profesie. Polul opus se caracterizează printr-o mai scăzută exactitate în aplicarea
principiilor morale, o manieră uşuratică de a urmări scopurile, de a realiza sarcinile, tendinţa spre
hedonism şi interesul dominant pentru viaţa sexuală.

Faţetele conştiinciozităţii:
C1 – Competenţă
C2 – Ordine
C3 – Simţ al datoriei
C4 – Dorinţă de realizare
C5 – Auto-disciplină
C6 – Deliberare

16. Chestionare nonverbale de personalitate: NPQ şi FF NPQ

16.1. Date generale privind NPQ si FF NPQ


50
Istoria chestionarelor nonverbale de personalitate începe în 1979, când au fost desenaţi pentru un
studiu al lui Paunonen & Jackson, prin care cei doi au intenţionat să testeze ipoteza similarităţii
semantice.

Ipoteza similarităţii semantice consideră că atât auto-evaluările cât şi evaluările de personalitate


făcute de observatori externi de fapt reflectă doar structuri comune şi regularităţi în limbajul folosit
de noi pentru a face descrieri de personalitate (D’Andrade, 1974; Shweder, 1975). Cu alte cuvinte,
indivizii umani tind să descrie caracteristicile de personalitate auto sau heteroatribuite, fără a avea o
cunoaştere reală a tendinţelor comportamentale ale persoanei evaluate, ci având doar o bună
cunoaştere la nivel semantic cu privire acele cuvinte (fie ele trăsături sau tendinţe comportamentale)
care apar împreună atunci când se descrie în general felul de a fi al unei persoane. Aşadar, nu ştim
cu adevărat cum să descriem o persoană, dar ştim că, dacă putem să îi atribuim o anumită trăsătură,
un număr de alte trăsături vor apare în mod natural, evident, şi ele, ca fiind asociate.

După cum spun chiar Paunonen, Jackson & Ashton (2004), dacă vom observa că o persoană pune în
act un comportament altruist, cum ar fi de exemplu donarea unei sume de bani, vom considera că
respectiva persoană are şi un temperament cald, apropiat. Ipoteza similarităţii semantice consideră
că o astfel de inferenţă nu se bazează pe nici un fel de legătură reală, empirică, demonstrabilă, între
cele două trăsături, ci se bazează în schimb exclusiv pe elemente comune, asociate, ce ţin de
semnificaţiile cuvintelor de „altruism” şi „căldură”. Adică, pentru că în „dicţionarul personologic”
cele două cuvinte sunt asociate, le vom folosi asociat şi în descrierile comportamentale ale
subiecţilor pe care îi analizăm din punct de vedere psihologic.

Ceea ce aduce ca noutate ipoteza similarităţii semantice este un scepticism faţă de valoarea
instrumentelor psihometrice care tind la evaluarea personalităţii, în special a celor care se bazează
pe evaluări ale trăsăturilor.

Cea mai simplă modalitate de a confirma sau infirma empiric ipoteza similarităţii semantice este
aceea de a genera un design experimental în care sarcina de evaluare a personalităţii să fie liberă de
conţinut semantic. Exact aceasta este modalitatea pentru care au optat Paunonen & Jackson (1979),
eliminând itemii verbali din chestionarul folosit şi înlocuind fiecare din trăsăturile de personalitate
ce s-au dorit a fi analizate prin comportamente ce au putut şi prezentate evaluatorilor sub formă
vizuală, figurală. În cadrul acestui proiect ambiţios, au fost astfel desenate iniţial peste 200 de
imagini desemnând anumite comportamente şi situaţii în care o persoană poate fi implicată.

Pentru o cât mai bună structurare a celor 200 de imagini, acestea au fost grupate de autori
(Paunonen & Jackson, 1979) în aşa fel încât să caracterizeze fiecare câte o trăsătură descrisă de
Murray (1938) în teoria sa sistemică privind nevoile umane. Sistemul nevoilor umane dezvoltat de
Murray (1938) este una dintre cele mai influente teorii din istoria psihologiei şi are o reprezentare
consistentă în rândul inventarelor de personalitate. Printre cele mai cunoscute chestionare care se
bazează pe teoria lui Murray se numără PRF, Personality Research Form (Jackson, 1999) şi ACL,
Adjective Check-List (Gough & Heilbrun, 1983). În mod special a fost folosit de Paunonen &
Jackson (1979) în dezvoltarea şi gruparea imaginilor punctajul scalelor şi subscalelor PRF, în forma
sa de 20 de scale, cunoscută şi sub numele de „forma E” (Paunonen, Jackson & Ashton, 2004).

Bineînţeles că cercetătorii au descoperit relativ rapid că anumite comportamente, trăsături, situaţii,


caracteristici care pot fi reprezentate şi evocate cu uşurinţă printr-un item verbal, descriptiv, nu pot
fi surprinse deopotrivă de facil cu ajutorul unui desen. Prin chiar natura lor, itemii nonverbali nu se
pot referi decât la comportamente direct observabile (Paunonen, Jackson & Ashton, 2004), iar
aceasta este o constrângere majoră cu care itemii verbali nu se confruntă. Cu siguranţă că acesta
este şi motivul pentru care în construcţia itemilor nonverbali Paunonen & Jackson (1979) au
renunţat la trei din scalele cuprinse în PRF şi teoretizate de Murray (1938), şi anume (a) tendinţa de
a avea raţionamente organizate (Cognitive Structure, structură cognitivă), (b) tendinţa de a avea o
51
postură şi atitudine defensivă în faţa criticilor (Deference, defensivă) şi (c) tendinţa de a prefera
varietatea în faţa rutinei (Change, schimbare).

Este poate important de menţionat la acest moment că studiul lui Paunonen & Jackson (1979), ca
urmare a căruia au luat naştere itemii nonverbali ai NPQ şi FF-NPQ a demonstrat ca şi concluzie
generală şi foarte bine fundamentată empiric, că nu există diferenţe semnificative în fidelitatea sau
validitatea evaluărilor de personalitate făcute pe baza unor itemi sau contexte încărcate verbal,
respectiv libere de verbalizare. Din acest motiv ipoteza similarităţii semantice, care fusese ţinta
primară a studiului, a fost respinsă ca o interpretare eronată şi nefundamentată empiric (Paunonen &
Jackson, 1979).

O concluzie secundară a fost aceea că evaluările de personalitate, fie ele realizate de chiar persoana
evaluată, ori de evaluatori externi, sunt deopotrivă de fidele şi de valide în condiţiile în care sunt
realizate pe baza unui material-stimul verbal, aşa cum sunt majoritatea chestionarelor de
personalitate clasice, ca atunci când sunt realizate ca urmare a reacţiei la stimuli nonverbali.
Evaluările de personalitate bazate pe stimuli nonverbali sunt aşadar veridice, în sensul că ele descriu
cu acurateţe tendinţele comportamentale reale ale persoanei evaluate (Paunonen, Jackson & Ashton,
2004).

Chestionarul nonverbal de personalitate (NPQ, Nonverbal Personality Questionnaire) şi


Chestionarul nonverbal de personalitate în cinci factori (FF-NPQ, Five-Factor Nonverbal
Personality Questionnaire) sunt destinate a măsura constructe ale personalităţii umane normale.
Cele două instrumente psihometrice se înscriu în rândul abordărilor clasice în psihodiagnosticul de
personalitate, bazându-se ambele pe constructe, teorii şi modele clasice în personologie. Ambele se
înscriu în abordarea personalităţii ca un sistem de trăsături, abordare care a generat în psihologia
aplicată cele mai multe instrumente psihometrice de măsurare şi evaluare a personalităţii. Mai mult
decât atât, FF-NPQ se înscrie în cadrul abordării Big Five a personalităţii, care îmbină o abordare
lingvistică şi analiza factorială într-un model de definire în cinci mari superfactori sau dimensiuni
ale personalităţii umane.

Recoltarea răspunsurilor se face cu ajutorul unei scale lickert în 7 trepte care exprimă probabilitatea
ca subiectul să se implice într-un comportament sau mod de reacţie similar cu cel pus în joc de
personajul central din imagini. Itemii testului sunt aşadar imagini de aproximativ 6 / 9 cm, desene
naive în care există un personaj central (cu păr), care pune în act diferite reacţii relevante pentru
personalitate. Caietele de test sunt reutilizabile, foile de răspuns sunt de utilizare unică.

Adaptarea celor doua chestionare in Romania a fost realizata in perioada 2005-2006 si s-a bazat pe
o serie de studii privind principalele calitati psihometrice, experimentarea si normarea
instrumentelor. Etalonarea s-a bazat pe utilizarea raspunsurilor provenind de la un esantion total de
1800 subiecti (900 barbati si 900 femei), reprezentativ pentru populatia adulta a Romaniei.

16.2. Scalele NPQ

NPQ este un instrument de 136 de itemi, care a fost construit pentru a măsura un număr de 16 dintre
trăsăturile de personalitate descrise de Murray (1936) în teoria sa sistemică dedicată nevoilor
umane. Astfel, NPQ se adresează prin itemii săi unor concepte foarte bine delimitate, precum:

Reuşită (Achievement)
Afiliere (Affiliation)
Agresiune (Aggression)
Autonomie (Autonomy)
Dominanţă (Dominance)
Rezistenţă (Endurance)
Exhibiţie (Exhibition)
52
Căutarea aventurii (Thrill-Seeking)
Impulsivitate (Impulsivity)
Altruism (Nurturance)
Ordine (Order)
Joacă (Play)
Senzorialitate (Sentience)
Recunoaştere socială (Social Recognition)
Nevoia de ajutorare (Succorance)
Înţelegere (Understanding)

De asemenea, NPQ conţine o scală de validitate denumită Devianta (Deviance), care a fost generată
special pentru a detecta răspunsurile aleatorii.

16.3. Scalele FF NPQ

FF-NPQ este o versiune mai scurtă, de 60 de itemi, a NPQ, destinată măsurarii celor cinci mari
factori generali de personalitate cuprinşi în modelul Big Five al personalităţii umane. Aceşti cinci
factori generali se concretizează în FF-NPQ în următoarele dimensiuni:

Extraversie (Extraversion)
Agreabilitate (Agreeableness)
Conştiinciozitate (Conscientiousness)
Nevrotism (Neuroticism)
Deschidere faţă de experienţă (Openness to Experience)

16.4. Evaluari clasice versus evaluari nonverbale

Există şi alte instrumente de evaluare a personalităţii ale căror itemi sunt nonverbali, vizuali,
figurali, precum testele proiective, de exemplu testul petelor de cerneală Rorschach sau Testul de
apercepţie tematică (TAT), testul de frustrare Rosenzveig etc. Ceea ce deosebeşte NPQ şi FF-NPQ
de aceste alte instrumente nonverbale este faptul că cele două chestionare discutate de noi sunt
măsuri structurate. Aceasta înseamnă că respondentul nu trebuie să aibă reacţii spontane la itemi, ci
trebuie să îşi selecteze reacţia la fiecare item nonverbal dintr-o serie de alternative sau opţiuni de
răspuns. În plus, ele sunt instrumente psihometrice, ceea ce oferă un plus de obiectivitate în
evaluare, precum şi posibilitatea de a face raportări la diferite categorii de populaţie.

Printre avantajele importante ale unui instrument structurat de măsurare a personalităţii, Paunonen,
Jackson & Ashton (2004) amintesc faptul că nu este necesar un training specializat, costisitor şi de
lungă durată pentru evaluarea reacţiilor subiectului la stimulii chestionarului şi pentru scorarea
acestuia. Într-adevăr, scalele NPQ şi FF-NPQ pot fi scorate şi de personal nespecializat sau de un
computer. Alte avantaje:
1. Permit realizarea unor evaluări şi studii transculturale
2. Permit examinarea unor subiecti cu varste mai mici decat instrumentele verbale standard (minim
7 ani)
3. Permit evaluarea subiectilor cu nivel scazut de educaţie, de exemplu cei care au dificultati in a
intelege sensul unor afirmatii scrise.
4. Permit evaluarea subiectilor cvasi-clinici: ex dislexici sau cu deficit de atenţie
5. Pot fi utilizate pentru evaluare şi comparaţii cu etnii şi categorii lingvistice diferite (nu necesită
traducere).

53
Bibliografie

1. ALBU, MONICA, 1998, Construirea şi utilizarea testelor psihologice , Editura Clusium, Cluj-Napoca,
2. „DSM IV – Manual de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale (Ediţia a IV-a), 2000, Editat de Asociaţia
Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti,
3. ANGLEITNER, A., OSTENDORF, F. & JOHN, O. P., 1990, Towards a taxonomy of personality descriptors
in german: a psycho-lexical study . European Journal of Personality, 4,
4. COSTA, P. T. JR., & MCCRAE, R. R., 1992, Revised NEO Personality Inventory (NEOPI-R) and NEO Five-
Factor Inventory (NEO-FFI) professional manual , Odessa, FL: Psychological Assessment Resources Inc,
5. CRAIG, R. J., 1999, Intepreting personality tests. A clinical manual for the MMPI 2, MCMI-III, CPI-R and 16
PF, John Wiley & Sons, Inc., New York, Chichester, Wienheim, Brisbane, Singapore, Toronto,
6. GELDER, M., GATH, D., MAYOU, R., 1994, Tratat de psihiatrie Oxford, Editura Psihiatrilor Liberi din
România şi Geneva Initiative Publishers, Bucureşti,
7. ILIESCU, D., MINULESCU, M., NEDELCEA, C., 2005, Chestionarele nonverbale de personalitate: NPQ si
FF NPQ, Editura PsihoCover, Bucuresti,
8. KLINE, P., 2000, The handbook of psychological testing (Second Edtition), Routledge, London and New
York,
9. MINULESCU, MIHAELA, 1996, Chestionarele de personalitate în evaluarea psihologică , Garell Publishing
House, Bucureşti,
10. MINULESCU, MIHAELA, 2004, Psihodiagnoza modernă Chestionarele de personalitate , Editura fundaţiei
“România de mâine”, Bucureşti,
11. OLTMANS, T.F., 1995, Abnormal Psychology, Third Edition, Prentice Hall, New Jersey,
12. PITARIU, H. D., 1997, Managementul resurselor umane, Editura Clusium, Cluj Napoca,
13. PITARIU, H., ILIESCU, D., TUREANU, V., PELEASA, C., 2006, CPI - Inventarul Psihologic California,
Editura PsihoCover, Bucuresti,
14. WIGGINS, J. S. (Ed.), 1995, Theoretical perspectives for the five factor model , New York, Guilford Press.

54