Introducere

Terapia de familie reprezintă ansamblul structurat al tehnicilor

psihoterapeutice care se aplică unei familii aflate într-un moment de criză, în scopul
ameliorării perturbărilor existente, schimbării pattern-urilor comportamentale
neadaptive utilizate şi activării resurselor proprii ale membrilor familiei pentru
depăsirea impasului interacţional.
Pionerii terapiei de familie au recunoscut că oamenii sunt produse ale
contextului social, dar au limitată atenţia la familia nucleară. Acţiunile noastre sunt de
ceea ce influenţează în familiile noastre.

1. Terapia sistematică a lui Bowen. O abordare integraţională a terapiei

de familie

Conform lui Bowen, relaţiile sunt conduse de două forţe de viaţă

contraechilibrate, individualitatea şi a fi împreună. Fiecare dintre noi are nevoie de
companie şi de un grad de independenţă. Ce face viaţa interesantă dar şi frustrantă
este tendinţa pentru aceste nevoi de polarizare a fiecăruia. Când un partener presează
pentru o anumită legătură mai strânsă, celălalt se simte sufocat şi tinde să fugă. Odată
cu trecerea timpului, urmărirea de către unul şi renunţarea celuilalt conduc perechea
prin cicluri de apropiere şi distanţare. Cum împacă oamenii de succes aceste două
polarităţi ale naturii umane depinde de măsura în care ei au învăţat să gestioneze
emoţionalitatea sau folosind termenul lui Bowen, diferenţierea sinelui.1 Deşi nimeni
nu se îndoieşte de influenţa familiei asupra modelării personalităţii, mulţi oameni îşi
imaginează că, de îndată ce au plecat de acasă ei au crescut, sunt adulţi independenţi,
eliberaţi în sfârşit de influenţa părinţilor. Unii oameni preţuiesc individualitatea şi o
iau ca un semn de creştere pentru a se separa de părinţii lor. Alţii doresc să poată fi
mai apropiaţi de familiile lor, dar găsesc că vizitele acasă sunt prea dureroase şi astfel
se ţin la distanţa pentru a se autoproteja de dezamăgire şi de rănire. Odată ieşiţi din
şirul conflictului imediat, ei uită şi neagă discordia. Dar aşa cum a descoperit Bowen,
familia rămâne cu noi oriunde am merge.

1
Michael Nichols; Richard Schwartz, Terapia de familie. Concepte şi metode, Bucuresti, Ed.
Pearson, 2005, p. 136.

1
 2. Simbioza “mamă-copil”

Interesul profesional a lui Bowen a început atunci când el era psihiatru la

Clinica Menninger, la sfârşitul anilor 1940. Îndreptându-şi atenţia spre enigma
schizofreniei, Bowen a fost izbit de sensibilitatea emoţională deosebită dintre pacienţi
şi mamele acestora. Alţii care au observat această reactivitate au numit-o simbioză,
deşi era un fel de mutaţie parazită. În 1954 Bowen s-a mutat la Institutul Naţional de
Sănătate mentală, unde a iniţiat un proiect de spitalizare a familiilor întregi care aveau
un membru schizofrenic. Ceea ce a observat a fost că legătura emoţională intensă
dintre mame şi copii lor cu tulburări emoţionale implică în mod inevitabil întreaga
familie.
În centrul problemei era “legătura anxioasă”, o formă patologică a apropierii
provocată de anxietate. În aceste familii cu probleme, oamenii erau prizonierii
emoţionali ai modului în care ceilalţi se comportau. Caracteristica acestor relaţii de
blocare sau de fuzionare era lipsa de autonomie personală.
O altă descoperire a cercetării lui Bowen privind “simbioza mamă-copil” a
fost observaţia unui patern repetitiv, cicluri alternante de apropiere şi de depărtare,
deosebit de sensibile la schimbări în tensiunea emoţională a mamei sau a copilului sau
a relaţiilor dintre ei.2 Anxietatea separării cuplată cu anxietatea încorporării s-a crezut
a fi dinamică de bază. Când proiectul NIMH s-a terminat, în 1959, Bowen s-a mutat la
Universitatea Georgetown, el a început să lucreze cu familii ale căror probleme erau
mai puţin severe. Ce a descoperit spre surprinderea sa , au fost aceleaşi mecanisme pe
care le-a observat la familiile psihotice. Aceasta l-a convins că nu există
discontinutate între familiile normale şi cele patologice, ci că toate familiile variază în
mod continuu de la fuziune emoţională la diferenţiere.
Timp de treizeci şi unu de ani la Georgetown, Bowen şi-a dezvoltat teoria sa
cuprinzătoare privind terapia de familie, care a inspirit o întregă generaţie de studenţi
şi a devenit un lider recunoscut pe plan internaţional al mişcării terpiei de familie. A
murit după o boală îndelungată, în octombrie 1990.
Preocupările teoretice ale terapeuţilor bowenieni, Monica McGoldrick şi Betty
Carter le-au adăugat genul şi etnicitatea. Aceste specialiste cred că nu este posibil să
ignori inegalităţile de gen fără să ignore unele forţe sociale primare care menţin

2
Ibidem, p. 137.

2
bărbaţii şi femeile prinşi în capcana rolurilor inflexibile. Dezvolatea optimă a familiei
este gândită să aibă loc atunci cand membrii familiei sunt relative diferiţi, cand
anxietatea este relativ scăzută şi atunci cand partenerii sunt într-un bun contact
emoţional cu propriile lor familii. Mulţi oameni îşi părăsesc căminele în mijlocul
transformărilor relaţiilor cu părinţii lor de la dolescent la adult. În mod normal, dar nu
optim oamenii reduc contactul cu părinţii şi fraţii lor pentru a evita neliniştea de-a
avea de a face cu ei. Odată aflaţi în afara casei lor, oamenii tind să presupună că lasă
în urmă vechile dificulăţi. Cu toate acestea, ei duc cu ei probleme nedeterminate sub
forma unor sensibilităţi nerezolvate, care merg oriunde merg în relaţiile intense.
Carter si McGoldrick3 au descries ciclul vieţii de familie ca pe un process de
extindere, contracţie şi realiniere a sistemului de relaţii pentru a sprijini intrarea,
ieşirea şi dezvoltarea membrilor familiei. În etapa de părăsire a căminului, sarcina
primară pentru tinerii adulţi este de a se separa de familiile lor fară să fugă spre un
substitute emoţional.
În conformitate cu Bowen, factorul principal în geneza problemelor
psihologice este o fuziune emoţională transmisă de la o generţie la alta. Fuziunea
emoţională se bazează pe ataşamentul anxios care poate fi manifestat fie prin
dependenţă, fie prin izolare.Atat persoana dependentă cat şi persoana izolată raspund
la stres cu un nivel ridicat de ractivitate emoţională.

3
Ibidem, p.138.

3
 3. Terapii de familie de tip comunicational

Abordarea comunicationala a fost prima forma de terapie de familie care nu

are origini in vreo forma de terapie individuala. Curentul comunicational devine
foarte cunoscut o data cu cercetarile Scolii de la Palo Alto, in special ale lui Gregory
Bateson (1952-1962).
Ideea “dublei legaturi” sau a mesajului dublu, formulata de Bateson (1950), a
influentat multi terapeuti care au inceput sa gandeasca relatiile umane din perspectiva
teoriei patogene. Aceasta teorie sugereaza ca schimbul de mesaje intre persoane
defineste relatiile stabilite prin procese homeostatice traduse prin actiunile membrilor
familiei.4
Terapia comunicationala se aplica atat la diada (minimum necesar pentru
schimbarea comunicarii intre emitator si receptor), cat si la grupul familial. Aceasta
teorie accentueaza schimbarea in sistemul familial prin comunicarea diferita unora cu
altii reflectata in modificari comportamentale.
Accentuarea trecutului este abandonata pentru ca se are in vedere modul in
care persoanele comunica acum (centrare pe prezent).
Cele doua tipuri de comunicare familiala clasificate de Bateson sunt:
 Comunicarea digitala
 Comunicarea analogica
In comunicarea digitala, fiecare mesaj are doar un referent, apartine doar unui
tip logic si consta in semne arbitrare (Bateson si Jackson, 1968). De exemplu,
cuvantul “masa” nu desemneaza nimic altceva decat o piesa de mobilier. Din punctul
de vedere al comunicarii digitale, o durere de cap este o durere de cap si nimic
altceva.
In comunicarea analogica, mesajul are mai mult decat un referent, putand
exprima diferite grade. De exemplu, strangerea unui pumn este in acelasi timp un
semn pentru un anumit tip de comportament (ex. amenintare, opozitie, frustrare,
agresivitate), dar, totodata, este si o parte a acestui comportament. Un mesaj analogic
poate fi decodificat doar prin luarea in considerare a altor mesaje. Asa de pilda, o
durere de stomac nu este doar o durere de stomac, ci, concomitent, exprimarea
4
Chelcea Septimiu. şi Ilut Petru, Enciclopedie de psihosociologie, Bucureşti: ed. Economică, 2003, p.
36.

4
dezgustului, un mod de a te sustrage de la a face o treaba, sau o cerere de afectiune. 5
“Durerea de stomac” comunicata cuiva ca mesaj analogic va depinde de situatia si de
contextul in care mesajul analogic a fost emis (Madanes).
De exemplu, o sotie frustrata de lipsa de atentie a sotului sau preocupat de alte
probleme ii poate comunica brusc o durere de stomac, in timpul cinei. Mesajul are
mai multe semnificatii. El poate insemna intentia de a-l deturna pe sot de la
problemele lui, nevoia de a-I capta atentia si afectiunea si, totodata, o stare fizica
logica de disconfort epigastric.
Terapia comunicationala de familie utilizeaza dominant gandirea analogica,
intelegand simptomele si comportamentele ca pe comunicari despre viata persoanei,
incluzand inframesaje sau, etamesaje, fiind in consecinta referiri simbolice la altceva.
Primele modele terapeutice de familie considerau ca schimbarea e adusa de
constientizarea semnificatiei comunicarilor si, de aceea, era folosita interpretarea,
pentru ca nu se dezvoltasera alte tehnici bazate pe noi moduri de gandire.
Dupa ce in fazale de inceput ale terapiei fusese incurajata accentuarea
ierarhiei in structura familiala, ulterior terapeutii comunicarii au sprijinit comunicarea
de la egal la egal intre mambrii familiei.
Obiectivele terapiei comunicarii in grupul familial sunt asemanatoare tratarii
grupului format din persoane straine:
 Promovarea individualitatii membrilor familiei
 Optimizarea relatiilor interpersonale
Cresetrea individuala are loc atunci cand nevoile nesatisfacute ale membrilor
familiei sunt verbalizate si intelese, si cand rolurile delimitate ale acestora sunt
explorate si extinse.
Terapeutii comunicarii au plecat de la premisa ca, atunci cand membrii
familiei vor fi eliberati de propriile inhibitii, ei isi vor dezvolta o mai mare coeziune
familiala.
Scopul tarepiei de familie comunicationale este sa evidentieze slaba
interactiune din cadrul familiei prin intermediul unei comunicari imbunatatite.
Weakland precizeaza ca scopul era determinismul simptomelor si nu reorganizarea
familiilor.6

5
Michael Nichols; Richard Schwartz, op. cit., p. 140.
6
Ibidem, p. 146.

5
 Procesul terapeutic

Schimbarea comportamentului se realizeaza in special prin:

 ajutarea membrilor familiei sa vorbeasca deschis
 sprijinirea celor care par reticenti
 criticarea procesului interactiunii lor
 prezentarea fiecarui membru in parte intr-o lumina noua, care le permite
celorlalti sa se raporteze la el in noi moduri
Exemplu: Copiii care nu sunt obisnuiti sa fie ascultati de catre maturi tind sa se
faca “auziti” printr-un comportament discordant (de dezbinare), dar daca terapeutul
manifesta bunavointa de a-i asculta, ei pot invata sa-si exprime sentimentele mai
degraba prin cuvinte decat prin actiuni. Pe masura ce incep sa interactioneze cu cineva
care ii ia in serios, ei pot sa “creasca”, sa se maturizeze brusc.
Daca un terapeut se lasa furat de detalii despre problemele unei familii sau se
gandeste la rezolvarea lor, el poate pierde ocazia de a descoperi procesul a ceea ce fac
membrii familiei, adica a ceea ce ii impiedica sa-si gaseasca propriile solutii.
Modelarea ascultarii este una dintre caile prin care terapeutii influenteaza
procesul familial. In timp ce membrii familiei vorbesc, terapeutul asculta atent,
demonstrand vorbitorului ce anume il face sa simta ca vrea sa fie auzit si inteles, iar
altor membri ai familiei de ce nu trebuie sa intrerupa, sa nu se certe sau sa nu se
agreseze.
Analiza. Dupa exprimare, membrii familiei sunt ajutati sa analizeze ceea ce au
exprimat (sentimentele si nevoia de a fi ascultati). Ei au astfel sansa sa exploreze de
ce aceste sentimente sunt prezente si de ce au fost ele retinute. Ipoteza este aceea ca
familiile pot schimba ceea ce pot intelege. Daca comportamentul inseamna
comunicare, atunci modul de a schimba comunicarea inseamna schimbarea
comportamentului.
Aducerea mesajelor acoperite la lumina. Potrivit teoreticienilor comunicarii,
toate evenimentele si actiunile au proprietati comunicante. Simptomele pot fi
considerate ca mesaje acoperite care informeaza asupra relatiilor. De exemplu, o
durere de cap care se dezvolta prin mentinerea unei tensiuni la nivelul muschilor

6
cervico-occipitali poate fi un mesaj despre cum se simte persoana intr-o situatie, sau
un raspuns la o comanda indirecta adresata cuiva.7
Daca un simptom este de fapt un mesaj acoperit, atunci facand mesajul
deschis, prin implicare, se elimina nevoia de simptom. Asadar, unul dintre modurile
importante de a schimba comportamentul este de a aduce mesajele acoperite la
lumina. Dar nici o schimbare nu poate veni din interior, si doar din exterior. Pentru
teoreticienii comunicarii (Watzlawich, Beavin, Jackson, 1967) paradigma
psihoterapiei consta in intr-o interventie din afara pentru a rezolva dileme
relationale. Terapeutul este un om din afara familiei care furnizeaza ceea ce nu poate
relatia – o schimbare a regulilor de functionare.
De pe pozitia sa (exterioara familiei), terapeutul poate fie sa releve secventele
problematice, fie, pur si simplu, sa le manipuleze pentru a provoca o schimbare
terapeutica.

Tehnici terapeutice comunicationale de familie

Modelul stadial al lui J. Bell (1961) constituie o abordare originala,

structurata in doua faze:
 O faza centrata pe copil – copilul este incurajat sa-si exprime dorintele si
preocuparile, iar parintii trebuie sa-i asculte si sa ia in considerare ceea ce
acestia spun. Copiii sunt si compensati cu unele privilegii suplimentare.
 O faza centrata pe parinte – parintii se pot “plange” privind comportamentul
copiilor, dar nu le este permis sa fie hipercritici.
In cadrul procesului terapeutic, Bell utilizeaza 4 tipuri de interpretari:
Interpretari reflective – descriu ceea ce se intampla in momentul respectiv:
“Observ ca atunci cand sotia dumneavoastra spune ceva critic, lasati capul in jos
inclinandu-l, ca si cum ati spune: Saracul de mine...”
Interpretari conective – evidentiaza legaturi nerecunoscute de membrii
familiei, existente in diverse actiuni ale lor. De exemplu: “Ati observat ca Ioana a
inceput sa se poarte urat, chiar din clipa in care voi doi incepeti sa va certati”
Interpretari reconstructive – explica in ce mod evenimentele din istoria
familiei sustin contextul pentru unele experiente cotidiene

7
Chelcea Septimiu. şi Ilut Petru, op. cit., p. 54.

7
 Interpretari normative – apar in remarci avansate pentru a sprijini sau
provoca un membru al familiei, comparandu-l cu majoritatea oamenilor. De exemplu:
“Mare scofala... Majoritatea adolescentilor sunt obraznici cu parintii. Face parte din
procesul de maturizare...”

Modelul terapeutic cu grup de familii

Exista 3 aplicatii de baza ale metodelor de grup in terapia de familie:

 Terapia de familie multipla (P. Laqueur) – cu grup format din 4-6 familii
reunite la sedinte saptamanale de 90 de minute. Membrii familiilor sunt
folositi drept coterapeuti pentru ceilalti membrii.
 Terapia de familie multipla cu impact (R. MacGregor, 1967) – isi propune
sa realizeze un impact multidirectional asupra membrilor familiilor cu un
adolescent aflat in criza (cu tulburari de comportament).
 Modelul terapiei de retea (Network Therapy) (Ross Speack si Carolyn
Attneave) – se bazeaza pe suscitarea si asamblarea intregii retele de suport
social a familiei respective (rude, prieteni, vecini) incluzand circa 50 de
persoane.

Alte tehnici si procedee terapeutice comunicationale aplicate familiei

Procedeul lui Watzlawick (1966) – se bazeaza pe structurarea unui ghid de 5

sarcini pentru familia-problema, care este solicitata sa parcurga si sa completeze
ghidul-interviu in prezenta intregii familii. Aceste solicitari sunt:
 Sa decida impreuna principalele lor probleme de familie
 Sa planifice o “iesire” (un program comun in afara casei)
 Parintii sa discute despre cum s-au cunoscut
 Sa discute cu totii despre intelesurile unui proverb
 Sa identifice greselile fiecaruia si sa-si asume fiecare vina proprie
In timp ce familia lucreaza la aceste sarcini, terapeutul din camera alturata
observa printr-o oglinda unidirectionala fixata in perete modelele de comunicare,
metodele de formulare a deciziilor si fenomenul “tapului ispasitor”.8

8
Ibidem, p. 56.

8
 Exista si cateva reguli care trenuie respectate in cadrul procesului terapeutic de
tip comunicational, reguli formulate de catre Virginia Satir (1964):
 Fiecare trebuie sa vorbeasca la persoana intai (sa vorbeasca in numele lui)
referitor la ceea ce crede si ce simte.
Exemplu:
Sotul: Intotdeauna noua ne-au placut prietenii Ioanei.
Terapeutul: As prefera sa vorbiti doar in numele dumneavoastra. Mai tarziu sotia
dumneavoastra poate spune ce crede.
Sotul: Da, dar noi am fost de acord intotdeauna asupra acestor lucruri...
Terapeutul: Se poate. Dar dumneavoastra stiti cel mai bine ce simtiti si ce ganditi
dumneavoastra. Vorbiti in numele dumneavoastra si lasati-o pe dumneaei sa
vorbeasca in numele sau.
 Fiecare trebuie sa formuleze afirmatii personale (ale Eu-lui) in legatura cu
problemele personale. Opiniile si judecatile de valoare nu trebuie sa treaca
drept principii generale. A avea opinii este un pas necesar pentru a discuta intr-
un mod care sa permita diferente legitime de opinie si chiar mai mult,
posibilitatea de a-ti schimba opiniile.

Exemplu:
Sotia: Oamenii n-ar trebui sa-si lase copiii acasa cand ies la plimbare.
Terapeutul: Inte;eg ca va place sa luati si copiii cand iesiti pe afara, impreuna cu
sotul...
Sotia: desigur, nu face la fel toata lumea?
Sotul: Mie nu-mi place. As prefera sa iesim doar noi doi, macar din cand in cand.
 Fiecare trebuie sa se adreseze si sa vorbeasca direct, nu pe ocolite, unul altuia
si unul despre altul. Aceasta regula exclude ignorarea sau descalificarea
vreunuia dintre membrii familiei si impiedica stabilirea de coalitii destructive.

Exemplu:
Adolescentul: Mama intotdeauna trebuie sa aiba dreptate. Nu-I asa, tata?
Terapeutul: Ar trebui sa-I spui ei asta.
Adolescentul: I-am spus, dar nu ma asculta.
Terapeutul: Mai spune-i o data, acum, aici.

9
Adolescentul: (catre terapeut) Oh, bine.
: (catre mama) Uneori am sentimentul ca...
: (catre terapeut) Care este folosul? La ce bun sa-i spun?
Terapeutul: Vad cat de greu iti este si banuiesc ca te-ai cam decis ca nu are rost sa
incerci sa vorbesti cu mama ta, daca ea nu are de gand sa te asculte. Dar aici, sper
ca toti sa invatam sa vorbim mai direct unii cu altii, asa incat nimeni sa nu renunte
sa-si spuna parerea.9

9
Ibidem, pp. 59-62.

10
 Concluzii

Terapia centrată pe client (terapie nondirectivă) este una dintre primele terapii
umaniste, bazată pe abordarea fenomenologică a personalității. Se bazează pe ideea că
fiecare individ este expertul cel mai priceput pentru sine însuși și ca oamenii sunt
capabili să-și găsească singuri soluții la propriile probleme.
Rogers consideră că terapeutul este un facilitator și îi numea pe cei cu care
lucra "clienți", nu pacienți. Psihoterapeutul devine un simplu în¬soțitor al clientului
său, client care se va simți liber să își exploreze gândurile, sentimentele reale,
acceptându-le, indiferent de contradicțiile lor și de conflictele generate.
Încrezător în forțele naturale de vindecare ale organismului, Carl Rogers a
văzut în acest tip de terapie un demers de îndepărtare a constrângerilor ce impiedică
procesul de integrare și dezvoltare a individului.
Terapia centrată pe persoană caută să creeze climatul pentru a ajunge la acea
armonie între experiența și structura eului. Preocuparea nu este schimbarea structurii
eului și nici de a încerca să scăpăm de ea. Auzim și răspundem încercării cuiva de a
gasi un mod de viață mai satisfăcător, dar care se teme să nu-și rănească prietenii și
familia. Teama este una reală, deși nu putem ști dacă se bazează pe o anticipare falsă
sau pe una reală.

11