REFERAT NEUROPSIHOLOGIE

Frica

- stare afective particulară -

stimularea nucleului amigdalian

1
 Cuprins

I. Introducere

II. Afectivitatea
- definiţie
- generalităţi

III. Structuri nervoase implicate în stările afectivo – emoţionale

IV. Neurofiziologia proceselor afectivo – emoţionale

V. Frica – stare afectivă particulară

VI. Concluzii

2
I. Introducere

Frica, reflexul de autoconservare, reprezintă motorul celor mai multe manifestări

umane. Fiind una dintre emoţiile înnăscute, ancestrale. Ea, dincolo de modificările
organice pe care le produce, se manifestă într-un mod deosebit la nivelul comportamental
dând naştere la manifestări comportamentale deosebite. Frica este aceea care poate face
dintr-un soldat obijnuit, un erou, atunci când acesta este pus în situaţii deosebite; tot frica
a trezit probabil şi primele sentimente de natură religioasă, atunci când, sub imperiul
fenomenelor naturale inexplicabile, omul primitiv le-a dat o interpretate supranaturală.
Frica, alături de furie, face parte din stările afective ce se susţin pe un puternic
substrat biologic. Pentru a putea înţelege mecanismele subtile ce duc la apariţia şi
manifestarea acestor două stări este necesară stabilirea noţiunilor de afectivitate,
neurofiziologia proceselor afectivo – emoţionale, precum şi a structurilor nervoase
implicate în aceste procese.

II. Afectivitatea: definiţie, generalităţi

Definiţie: Afectivitatea cuprinde totalitatea trăirilor subiective ce reflectă

atitudinea şi relaţiile dintre individ şi ambianţă. Afectivitatea, prin caracterul său pregnant
subiectiv include o serie de procese complexe care, în final, reflectă relaţia dintre subiect
şi obiectul sau situaţia care le-au produs. Această reflectare oferă condiţii optime de
manifestare a dorinţelor sau, dimpotrivă, împiedicarea realizării acestora, cu toate
repercursiunile comportamentale ce decurg din aceste situaţii.
Afectivitatea se realizează prin forme multiple: dispoziţii, emoţii, sentimente,
afecte şi pasiuni. Comportamentul afectiv – emoţional este dominat de un puternic suport
motivaţional care orientează afectivitatea concretă spre satisfacerea dorinţelor biologic –
spirituale, îndepărtând-o în acelaşi timp de realitatea potrivnică acestei realizări. În
funcţie de satisfacerea dorinţelor, comportamentul afectiv – emoţional va fi situat între
cei doi poli contradictorii ai cuplurilor: tristeţe-veselie, plăcut – neplăcut, furie –
blândeţe, frică – curaj, etc.
Trăirile afectiv – emoţionale nu se rezumă numai la manifestări psihice, ci se
răsfrâng şi asupra funcţiilor somatice şi chiar a organelor interne, prin intermediul
sistemului nervos vegetativ, talamusului. Hipotalamusului, sistemului limbic şi cortexului
cerebral, ultimul imprimând caracterul conştient şi condiţionat al acestor trăiri. Datorită
interdependenţei strânse între trăirile din ce în ce mai important în patogenia unor boli
“psihosomatice”, tulburările afectiv – emoţionale fiind, după unii autori, cele mai
frecvente simptome întâlnite în practica medicală afectiv – emoţionale şi cele somatice se
acordă emoţiilor un rol.

3
III. Structuri nervoase implicate în stările afectiv – emoţionale

Studiile experimentale şi clinice au permis demonstrarea implicării multinivelare

a anumitor structuri nervoase corticale şi subcorticale şi a unor factori umorali în
diferitele stări afective care alcătuiesc în ansamblu “creierul emoţional”, visceral sau, mai
corect, sistemul limbic.
Formaţiunile nervoase implicate în afectivitate constau dintr-o serie de structuri
paleo- sau alocorticale şi subcorticale. Mai sunt implicate de asemenea în
comportamentul afectiv – emoţional şi regiunile cortexului frontal asociativ (ariile 9, 10,
11, 12), girusul temporal inferior şi cel mijlociu, girusul supra- şi subcalos şi corpii
mamilari, între aceste regiuni existând multiple conexiuni.
Sistemul limbic şi în special nucleul amigdalian reglează comportarea generală afectivă a
individului, influenţând simultan, în mod sinergic, manifestările somato – motorii şi
vegetative care condiţionează aceste manifestări. Excitarea acestor zone mobilizează
concomitent şi inegal diferite tipuri de activităţi nervoase, antrenând efecte variate
parasimpaticomimetice şi simpaticomimetice, efecte motorii, reacţii de pregătire, frică,
furie, etc.
Stimularea nucleului amigdalian produce la om o senzaţie de frică puternică, iar
uneori chiar furie. În cazul leziunilor bilaterale ale lobului temporal, s-a observat la unele
persoane incapacitatea de a ţine minte anumite evenimente recente (dar nu şi pe cele
dinaintea operaţiei). Stimularea aceloraşi regiuni cu ajutorul electrozilor implantaţi
cronic, determină uneori creşterea debitului verbal spontan, percepţiile senzoriale
devenind plăcute, apare starea de “fericire”, iar alteori halucinaţii însoţite de sunete vii,
subiectul părând a trăi o viaţă dublă.
Neocortexul constituie zona integrativă superioară care controlează şi
subordonează întregul comportament afectiv – emoţional. În general, exercită un rol
inhibitor asupra unor reacţii emoţionale primitive şi reflexe şi un rol facilitator asupra
altora.
Cele două emisfere cerebrale par să controleze diferenţiat procesele afectiv –
emoţionale, cea dreaptă fiind prevalentă pentru tristeţe, frică, oroare, cât şi pentru
recunoaşterea stărilor emoţionale la alte persoane şi în special a tonului emotiv în vorbire.
Hipotalamusul exercită o puternică funcţie modelatoare asupra comportării
generale şi emotive individuale, distrugerea sa la animale determinând o hiperactivitate şi
hiperemotivitate. În sistemul limbic şi hipotalamic există zone integratoare şi
declanşatoare ale manifestărilor de plăcere, neplăcere, recompensă şi pedeapsă, structuri
care asigură baza motivaţională a comportamentului instinctiv. De asemenea, sistemul
limbic împreună cu hipotalamusul sunt implicate în stări de placiditate – furie.
În ceea ce priveşte funcţiile parasimpaticului în emoţii, cunoştinţele sunt mai
sărace, sistemul participând probabil în producerea reacţiilor inhibitorii, precum şi în
unele emoţii cu caracter de relaxare.
Hipotalamusul, fiind cel mai important centru subcortical, implicat în controlul
SNV, poate fi considerat un centru al expresiei emoţionale.

4
IV. Neurofiziologia proceselor afectiv – emoţionale

Dintre procesele afective, cele mai bine cunoscute sunt emoţiile, care pe lângă
manifestările subiective prezintă şi importante modificări funcţionale. Datorită existenţei
acestor modificări funcţionale intense şi dominante, spre sfârşitul secolului XIX, James
(1884) şi apoi Lange (1877) au lansat ipoteza visceralistă, considerându-se că “atunci
când un organism reacţionează la o situaţie ce implică structuri viscerale, senzaţiile
înnăscute prin funcţiile viscerale sunt percepute ce simţăminte emoţionale”. În ciuda
serioaselor deficienţe şi limite (periferismul, ignorarea naturii reflexe şi adaptative a
emoţiilor, situarea efectelor înaintea cauzei, etc.), această ipoteză are meritul de a fi pus
în termeni pregnanţi problema bazei fiziologice a emoţiei şi de a fi asimilat la aceasta şi
elemente ale expresiilor emoţionale.
Cannon şi Bard au încercat să explice geneza emoţiilor prin “teoria diencefalică
(talamică)”, potrivit căreia expresiile vegetative emoţionale rezultă din funcţionarea
structurilor hipotalamice, iar trăirile emoţionale (senzaţiile, sentimentele) rezultă din
stimularea talamusului dorsal. Această teorie şi-a găsit un puternic argument în
observaţiile care au arătat că “furia” şi comportamentul emoţional ce o însoţeşte au putut
fi oarecum reproduse experimental la animalele decorticate şi decerebrate, prin excitarea
talamusului şi hipotalamusului, aceste stări nemaiapărând atunci când structurile talamice
şi hipotalamice erau îndepărtate. Deşi şi această ipoteză are lipsuri, are meritul de a fi
atras atenţia asupra rolului talamusului în stările afective, care intervine ca un centru
modulator al proceselor afective.
Potrivit ipotezei activării emoţiilor, procesul de “activare” – proces elementar
opus celui de “inhibiţie” poate fi considerat un model al perturbării temporare a
interacţiunilor organism – mediu înconjurător, în special când acest dezechilibru este
brusc şi exploziv, situaţie care, din punct de vedere fiziologic nu implică neapărat şi o
transmitere mai rapidă a impulsului nervos, dar care poate fi considerată ca o nouă
organizare structurală şi funcţională a activităţii neuronale.
Indiferent de teoriile ce încearcă explicarea mecanismului neurofiziologic al
stărilor afective, se poate susţine că excitaţiile mediului intern sau extern produc trei
categorii de manifestări complementare:

A) Comportamente pozitive, stenice, manifestate sub forma unor emoţii de

plăcere, bucurie, veselie, etc.
B) Comportamente negative, astenice, manifestate sub forma emoţiilor neplăcute,
tristeţii, suferinţei, fricii, furiei, agresivităţii
C) Comportamentul indiferent

Aceste trei aspecte, în ansamblul lor, definesc fondul afectiv – emoţional uman.
Stările afectiv – emoţionale modifică diferitele comportamente în desfăşurarea lor
şi influenţează atenţia, starea de veghe, gândirea, etc.

5
V. Frica şi furia ca stări afective particulare

Frica şi furia, stări emoţionale legate, se caracterizează printr-o capacitate scăzută

de coordonare a răspunsurilor psiho-motorii şi printr-o intensă încărcătură afectivă ce
îngustează starea de conştienţă. Manifestările externe ale fricii (reacţia de fugă sau iritare,
sudoraţia, dilatarea pupilară, mişcările corpului într-o parte şi alta, iar la animale –
ghemuirea, şuierarea, scuiparea, mârâirea, piloerecţie, muşcăturile şi zgârieturile bine
direcţionate, etc.) sunt reacţii somato – vegetative, voluntare şi reflexe în vederea evitării
unui pericol. Frica şi furia apar în situaţii neobişnuite, probabil ca răspunsuri de protecţie
instinctuală la ameninţările din mediu.
Frica apare în general în orice situaţie în care există dificultăţi de adaptare, iar
furia în situaţii conflictuale, frustrări, nedreptăţi, împiedicarea exercitării unei acţiuni, etc.
Reacţia de frică poate fi produsă la animalele vigile prin stimularea hipotalamusului şi a
nucleilor amigdalieni. În schimb, atât reacţia de frică cât şi manifestările sale vegetative
şi umorale sunt absente, dacă sunt distruşi nucleii amigdalieni.
Manifestările de pseudofurie au fost obţinute la animalele decorticate numai prin
excitarea hipotalamusului posterior, alteori chiar numai prin uşoare atingeri cutanate.
Această stare a fost numită pseudofurie, deoarece încetează brusc o dată cu dispariţia
stimulului şi, deşi are un caracter violent este lipsită de experienţa subiectivă. În mod
normal, acest comportament emoţional poate fi inhibat de cortex, starea de furie
neexprimându-se de când dacă stimulul este suficient de violent.
Starea de frică este caracterizată de două elemente: manifestările
comportamentale create prin prezenţa sau iminenţa pericolului (frica propriu-zisă) şi
recunoaşterea obiectului ca o ameninţare pentru supravieţuire (starea de anxietate).
Primul element al emoţiei de frică este înnăscut, având centri bine precizaţi în
hipotalamus şi în mezencefal. Frica fără cunoaşterea obiectului poate fi identificată cu
anxietatea. Anxietatea ca una dintre componentele şi totodată formele de obiectivizare a
fricii la om, poate avea însă şi unele componente câştigate (reflex condiţionat).
Deşi emoţia de frică este înnăscută, omul se naşte fără frică şi apoi învaţă ce este
frica. Cunoaşterea emoţiei de frică implică un mecanism înnăscut, care este declanşat prin
percepţia unui pericol definit precis şi nu printr-o simplă presimţire ca la nevrotici. Apoi
intervine a doua latură, în care intră în acţiune elementul cognitiv (conştientizarea
senzaţiei, ca şi a cauzei) şi condiţionarea.
Frica a fost şi este mult utilizată în experimentele etiologice, din cauză că
animalele pot învăţa relativ uşor să evite sau să fugă de orice situaţie asociată fricii.

6
VI. Concluzii

Iată o mică încercare de înţelegere a proceselor ce stau la baza manifestărilor stări

afective de frică şi furie. Dincolo de suportul biologic pe care se sprijină toate aceste
manifestări, frica are rădăcini foarte adânci în zestrea noastră ancestrală, ea făcând parte
din viaţa noastră pas cu pas. Din multe puncte de vedere, frica este motorul motivaţional
pentru foarte multe din activităţile noastre curente, activităţi ce ţin de instinctul de
conservare şi de satisfacerea nevoilor elementare. Ea are forme de manifestare foarte
diferite, de la cele mai obijnuite la cele extreme, patologice. O bună înţelegere a acestor
manifestări poate duce, în final, la o mai bună gestionare a vieţii şi la o mai bună
înţelegere a mediului în care trăim.

Bibliografie:

- Cracsner, Constantin (2003) – Elemente de psihologie militară, Ed. Academia

de Inalte Studii Militare, Bucureşti

- Goleman, D. (2001) – Inteligenţă emoţională, Ed. Militara, Bucureşti