REFERAT

Frica

- stare afective particulară –

ca forţă motrice a
celor mai multe activităţi umane

Student:

Pasăre Cornel

Departamentul de Psihologie
şi de Pregătire a Personalului Didactic

Specializarea:

Psihopedagogie Specială
Forma de Învăţământ Deschis la Distanţă

Anul I, Semestrul I

1
 Cuprins

Cap I. Introducere
Cap II. Afectivitatea
- definiţie
- generalităţi

Cap III. Structuri nervoase implicate în stările afectivo – emoţionale

Cap IV. Neurofiziologia proceselor afectivo – emoţionale

Cap V. Frica – stare afectivă particulară

Cap VI. Concluzii

2
 Capitolul I

Introducere

Frica, reflexul de autoconservare, reprezintă motorul celor mai multe

manifestări umane. Fiind una dintre emoţiile înnăscute, ancestrale. Ea, dincolo de
modificările organice pe care le produce, se manifestă într-un mod deosebit la
nivelul comportamental dând naştere la manifestări comportamentale deosebite.
Frica este aceea care poate face dintr-un soldat obijnuit, un erou, atunci când acesta
este pus în situaţii deosebite; tot frica a trezit probabil şi primele sentimente de
natură religioasă, atunci când, sub imperiul fenomenelor naturale inexplicabile,
omul primitiv le-a dat o interpretate supranaturală.
Frica, alături de furie, face parte din stările afective ce se susţin pe un
puternic substrat biologic. Pentru a putea înţelege mecanismele subtile ce duc la
apariţia şi manifestarea acestor două stări este necesară stabilirea noţiunilor de
afectivitate, neurofiziologia proceselor afectivo – emoţionale, precum şi a
structurilor nervoase implicate în aceste procese.

Capitolul II

Afectivitatea: definiţie, generalităţi

Definiţie: Afectivitatea cuprinde totalitatea trăirilor subiective ce reflectă

atitudinea şi relaţiile dintre individ şi ambianţă. Afectivitatea, prin caracterul său
pregnant subiectiv include o serie de procese complexe care, în final, reflectă
relaţia dintre subiect şi obiectul sau situaţia care le-au produs. Această reflectare
oferă condiţii optime de manifestare a dorinţelor sau, dimpotrivă, împiedicarea
realizării acestora, cu toate repercursiunile comportamentale ce decurg din aceste
situaţii.
Afectivitatea se realizează prin forme multiple: dispoziţii, emoţii,
sentimente, afecte şi pasiuni. Comportamentul afectiv – emoţional este dominat de
un puternic suport motivaţional care orientează afectivitatea concretă spre
satisfacerea dorinţelor biologic – spirituale, îndepărtând-o în acelaşi timp de

3
realitatea potrivnică acestei realizări. În funcţie de satisfacerea dorinţelor,
comportamentul afectiv – emoţional va fi situat între cei doi poli contradictorii ai
cuplurilor: tristeţe-veselie, plăcut – neplăcut, furie – blândeţe, frică – curaj, etc.
Trăirile afectiv – emoţionale nu se rezumă numai la manifestări psihice, ci
se răsfrâng şi asupra funcţiilor somatice şi chiar a organelor interne, prin
intermediul sistemului nervos vegetativ, talamusului. Hipotalamusului, sistemului
limbic şi cortexului cerebral, ultimul imprimând caracterul conştient şi condiţionat
al acestor trăiri. Datorită interdependenţei strânse între trăirile din ce în ce mai
important în patogenia unor boli “psihosomatice”, tulburările afectiv – emoţionale
fiind, după unii autori, cele mai frecvente simptome întâlnite în practica medicală
afectiv – emoţionale şi cele somatice se acordă emoţiilor un rol.

Capitolul III
Structuri nervoase implicate în stările afectiv – emoţionale

Studiile experimentale şi clinice au permis demonstrarea implicării

multinivelare a anumitor structuri nervoase corticale şi subcorticale şi a unor
factori umorali în diferitele stări afective care alcătuiesc în ansamblu “creierul
emoţional”, visceral sau, mai corect, sistemul limbic.
Formaţiunile nervoase implicate în afectivitate constau dintr-o serie de
structuri paleo- sau alocorticale şi subcorticale. Mai sunt implicate de asemenea în
comportamentul afectiv – emoţional şi regiunile cortexului frontal asociativ (ariile
9, 10, 11, 12), girusul temporal inferior şi cel mijlociu, girusul supra- şi subcalos şi
corpii mamilari, între aceste regiuni existând multiple conexiuni.
Sistemul limbic şi în special nucleul amigdalian reglează comportarea generală
afectivă a individului, influenţând simultan, în mod sinergic, manifestările somato
– motorii şi vegetative care condiţionează aceste manifestări. Excitarea acestor
zone mobilizează concomitent şi inegal diferite tipuri de activităţi nervoase,
antrenând efecte variate parasimpaticomimetice şi simpaticomimetice, efecte
motorii, reacţii de pregătire, frică, furie, etc.
Stimularea nucleului amigdalian produce la om o senzaţie de frică
puternică, iar uneori chiar furie. În cazul leziunilor bilaterale ale lobului temporal,
s-a observat la unele persoane incapacitatea de a ţine minte anumite evenimente
recente (dar nu şi pe cele dinaintea operaţiei). Stimularea aceloraşi regiuni cu
ajutorul electrozilor implantaţi cronic, determină uneori creşterea debitului verbal
spontan, percepţiile senzoriale devenind plăcute, apare starea de “fericire”, iar
alteori halucinaţii însoţite de sunete vii, subiectul părând a trăi o viaţă dublă.

4
 Neocortexul constituie zona integrativă superioară care controlează şi
subordonează întregul comportament afectiv – emoţional. În general, exercită un
rol inhibitor asupra unor reacţii emoţionale primitive şi reflexe şi un rol facilitator
asupra altora.
Cele două emisfere cerebrale par să controleze diferenţiat procesele
afectiv – emoţionale, cea dreaptă fiind prevalentă pentru tristeţe, frică, oroare, cât
şi pentru recunoaşterea stărilor emoţionale la alte persoane şi în special a tonului
emotiv în vorbire.
Hipotalamusul exercită o puternică funcţie modelatoare asupra
comportării generale şi emotive individuale, distrugerea sa la animale determinând
o hiperactivitate şi hiperemotivitate. În sistemul limbic şi hipotalamic există zone
integratoare şi declanşatoare ale manifestărilor de plăcere, neplăcere, recompensă
şi pedeapsă, structuri care asigură baza motivaţională a comportamentului
instinctiv. De asemenea, sistemul limbic împreună cu hipotalamusul sunt implicate
în stări de placiditate – furie.
În ceea ce priveşte funcţiile parasimpaticului în emoţii, cunoştinţele sunt
mai sărace, sistemul participând probabil în producerea reacţiilor inhibitorii,
precum şi în unele emoţii cu caracter de relaxare.
Hipotalamusul, fiind cel mai important centru subcortical, implicat în
controlul SNV, poate fi considerat un centru al expresiei emoţionale.

Capitolul IV
Neurofiziologia proceselor afectiv – emoţionale

Dintre procesele afective, cele mai bine cunoscute sunt emoţiile, care pe
lângă manifestările subiective prezintă şi importante modificări funcţionale.
Datorită existenţei acestor modificări funcţionale intense şi dominante, spre
sfârşitul secolului XIX, James (1884) şi apoi Lange (1877) au lansat ipoteza
visceralistă, considerându-se că “atunci când un organism reacţionează la o situaţie
ce implică structuri viscerale, senzaţiile înnăscute prin funcţiile viscerale sunt
percepute ce simţăminte emoţionale”. În ciuda serioaselor deficienţe şi limite
(periferismul, ignorarea naturii reflexe şi adaptative a emoţiilor, situarea efectelor
înaintea cauzei, etc.), această ipoteză are meritul de a fi pus în termeni pregnanţi
problema bazei fiziologice a emoţiei şi de a fi asimilat la aceasta şi elemente ale
expresiilor emoţionale.
Cannon şi Bard au încercat să explice geneza emoţiilor prin “teoria
diencefalică (talamică)”, potrivit căreia expresiile vegetative emoţionale rezultă din
funcţionarea structurilor hipotalamice, iar trăirile emoţionale (senzaţiile,
sentimentele) rezultă din stimularea talamusului dorsal. Această teorie şi-a găsit un

5
puternic argument în observaţiile care au arătat că “furia” şi comportamentul
emoţional ce o însoţeşte au putut fi oarecum reproduse experimental la animalele
decorticate şi decerebrate, prin excitarea talamusului şi hipotalamusului, aceste
stări nemaiapărând atunci când structurile talamice şi hipotalamice erau
îndepărtate. Deşi şi această ipoteză are lipsuri, are meritul de a fi atras atenţia
asupra rolului talamusului în stările afective, care intervine ca un centru modulator
al proceselor afective.
Potrivit ipotezei activării emoţiilor, procesul de “activare” – proces
elementar opus celui de “inhibiţie” poate fi considerat un model al perturbării
temporare a interacţiunilor organism – mediu înconjurător, în special când acest
dezechilibru este brusc şi exploziv, situaţie care, din punct de vedere fiziologic nu
implică neapărat şi o transmitere mai rapidă a impulsului nervos, dar care poate fi
considerată ca o nouă organizare structurală şi funcţională a activităţii neuronale.
Indiferent de teoriile ce încearcă explicarea mecanismului neurofiziologic
al stărilor afective, se poate susţine că excitaţiile mediului intern sau extern produc
trei categorii de manifestări complementare:

A) Comportamente pozitive, stenice, manifestate sub forma unor emoţii de

plăcere, bucurie, veselie, etc.
B) Comportamente negative, astenice, manifestate sub forma emoţiilor
neplăcute, tristeţii, suferinţei, fricii, furiei, agresivităţii
C) Comportamentul indiferent

Aceste trei aspecte, în ansamblul lor, definesc fondul afectiv – emoţional

uman. Stările afectiv – emoţionale modifică diferitele comportamente în
desfăşurarea lor şi influenţează atenţia, starea de veghe, gândirea, etc.

Capitolul V
Frica şi furia ca stări afective particulare

Frica şi furia, stări emoţionale legate, se caracterizează printr-o capacitate

scăzută de coordonare a răspunsurilor psiho-motorii şi printr-o intensă încărcătură
afectivă ce îngustează starea de conştienţă. Manifestările externe ale fricii (reacţia
de fugă sau iritare, sudoraţia, dilatarea pupilară, mişcările corpului într-o parte şi
alta, iar la animale – ghemuirea, şuierarea, scuiparea, mârâirea, piloerecţie,
muşcăturile şi zgârieturile bine direcţionate, etc.) sunt reacţii somato – vegetative,
voluntare şi reflexe în vederea evitării unui pericol. Frica şi furia apar în situaţii
neobişnuite, probabil ca răspunsuri de protecţie instinctuală la ameninţările din
mediu.
Frica apare în general în orice situaţie în care există dificultăţi de adaptare,
iar furia în situaţii conflictuale, frustrări, nedreptăţi, împiedicarea exercitării unei

6
acţiuni, etc. Reacţia de frică poate fi produsă la animalele vigile prin stimularea
hipotalamusului şi a nucleilor amigdalieni. În schimb, atât reacţia de frică cât şi
manifestările sale vegetative şi umorale sunt absente, dacă sunt distruşi nucleii
amigdalieni.
Manifestările de pseudofurie au fost obţinute la animalele decorticate numai prin
excitarea hipotalamusului posterior, alteori chiar numai prin uşoare atingeri
cutanate. Această stare a fost numită pseudofurie, deoarece încetează brusc o dată
cu dispariţia stimulului şi, deşi are un caracter violent este lipsită de experienţa
subiectivă. În mod normal, acest comportament emoţional poate fi inhibat de
cortex, starea de furie neexprimându-se de când dacă stimulul este suficient de
violent.
Starea de frică este caracterizată de două elemente: manifestările
comportamentale create prin prezenţa sau iminenţa pericolului (frica propriu-zisă)
şi recunoaşterea obiectului ca o ameninţare pentru supravieţuire (starea de
anxietate). Primul element al emoţiei de frică este înnăscut, având centri bine
precizaţi în hipotalamus şi în mezencefal. Frica fără cunoaşterea obiectului poate fi
identificată cu anxietatea. Anxietatea ca una dintre componentele şi totodată
formele de obiectivizare a fricii la om, poate avea însă şi unele componente
câştigate (reflex condiţionat).
Deşi emoţia de frică este înnăscută, omul se naşte fără frică şi apoi învaţă
ce este frica. Cunoaşterea emoţiei de frică implică un mecanism înnăscut, care este
declanşat prin percepţia unui pericol definit precis şi nu printr-o simplă presimţire
ca la nevrotici. Apoi intervine a doua latură, în care intră în acţiune elementul
cognitiv (conştientizarea senzaţiei, ca şi a cauzei) şi condiţionarea.
Frica a fost şi este mult utilizată în experimentele etiologice, din cauză că
animalele pot învăţa relativ uşor să evite sau să fugă de orice situaţie asociată fricii.

Capitolul VI
Concluzii

Iată o mică încercare de înţelegere a proceselor ce stau la baza

manifestărilor stări afective de frică şi furie. Dincolo de suportul biologic pe care
se sprijină toate aceste manifestări, frica are rădăcini foarte adânci în zestrea
noastră ancestrală, ea făcând parte din viaţa noastră pas cu pas. Din multe puncte
de vedere, frica este motorul motivaţional pentru foarte multe din activităţile
noastre curente, activităţi ce ţin de instinctul de conservare şi de satisfacerea
nevoilor elementare. Ea are forme de manifestare foarte diferite, de la cele mai
obijnuite la cele extreme, patologice. O bună înţelegere a acestor manifestări poate
duce, în final, la o mai bună gestionare a vieţii şi la o mai bună înţelegere a
mediului în care trăim.