Neuropsihologia stărilor afective

Primele teorii despre emoție datează din antichitate. Seneca susținea ca a-

ți controla starea sufletească, însemnă să fii propriul tău stăpân, iar starea de
echilibru interior este caracteristică înțeleptului. În creștinism, condiția esențială
a omului superior este înfrânarea, echilibrul sufletesc obținându-se prin
comunicarea cu divinitatea.
În schema de organizare a sistemului psihic, afectivitatea se interpune
între motivație și cogniție, împletindu-se în același timp cu ambele.
O stare emoțională se poate produce în două situații:
a) În situația absenței informaționale
Ex. Neprimirea unor vești de la o persoană apropiată un timp îndelungat ,
induce emoții de grijă, neliniște, teamă.
b) În situația prezenței sau acțiunii semnalelor informaționale
 Din mediul intern al organismului ( stări emoționale specifice)
 Din mediul extern al organismului ( stări emoționale nespecifice)

Stimulii externi care provoacă o reacție emoțională se numesc afectogeni.

Cei care nu produc emoții se numesc indiferenți.

Pentru ca un stimul să devină afectogen,

 trebuie să aibă o anumită intensitate și durată
 trebuie să posede anumite valențe motivaționale și să i se poată stabili o
anumită semnificație pozitivă sau negativă.

Orice trăire emoțională are un caracter polar – este de semn pozitiv sau de
semn negativ.

Un stimul afectogen poate deveni de semn opus sau poate deveni indiferent.
Ex. Un stimul pozitiv poate deveni negativ atunci când durata și intensitatea lui
depășesc pragurile de toleranță a subiectului.

1
Indicatori prin care identificăm și apreciem o stare emoțional- afectivă:
 polaritatea - emoții pozitive
- emoții negative

 intensitatea
- emoții foarte puternice
- puternice
- moderate
- slabe
- foarte slabe
În stabilirea intensității trăirilor, un rol important îl joacă nivelul bazal
al sensibilității emoționale care poate fi ridicat ( la persoanele
hiperemotive), mediu ( persoane normo- emotive) sau scăzut
( persoane hipo-emotive)

 durata
– Conține două segmente:
a) segmentul activ – se suprapune peste acțiunea stimulului
b) segmentul pasiv ( rezidual) se prelungește după încetarea acțiunii
stimulului
Apariția stării emoționale nu are loc în același moment cu
declanșarea stimului, nici nu dispare imediat ce este întreruptă acțiunea
stimului.
Pe baza segmentului rezidual, se structurează componentele stabile ale
vieții afective – sentimentele - și se organizează memoria afectivă.
 convertibilitatea
– Trăirea inițial pozitivă devine negativă și invers, deoarece relația
individului cu un lucru/ persoană se poate modifica în timp.

 ambivalența
- Trăirea emoțională reunește ambii poli ( pozitiv și negativ)
- Este prezentă mai ales la vârste mici.

 transpozabilitatea – capacitatea unei persoane de a se transpune în starea

emoțională a alteia și de a consona cu ea ( empatie)

2
Structura internă a afectivității umane.
Are trei componente principale: emoțiile, sentimentele și pasiunile.
 Emoțiile
- Sunt trăiri subiective, de intensitate mai mică sau mai mare care se
produc brusc în diverse situații și sunt de scurtă durată
- Sunt însoțite de modificări importante ale corpului
- Sunt necontrolate și necontrolabile

 Sentimentele
 Sunt stări afective de natură mai complexă.
 Sunt mai stabile, mai puțin intense și cu încărcătură cognitiv-
evaluativă mai mare decât emoțiile
 Sentimentele pot fi
 personale ( legate de modul de raportare la noi înșine)
 interpersonale ( raportrea la ceilalți semeni)
 sociale ( nevoia de afiliere și integrare în grup)
 spirituale (sistemele de valori morale, filosofice, estetice și
religioase)
 Se manifestă prin forme cu caracter complementar ( ex. iubire-
ură, simpatie- antipatie, rușine- orăznicie)
 Se pot instala repede și pot dura multă vreme.

 Pasiunile
- Sunt structuri afective stabile de mare intensitate.
- Se elaborează pe baza unei motivații intrinseci puternice pentru
lucruri, ființe, activități.
- Reprezintă o formă superioară a vieții afective.
- Marchează profund personalitatea și pot determina sensul conduitelor
și modul de a gândi al individului.
- Pot fi – pozitive ( înclinații către frumos, ordine, etc.)
- negative ( înclinații către dezordine, anarhie, etc.)
- Comportamentul poate deveni necontrolat, impulsiv, întunecând
rațiunea ( subiectul nu poate prevedea consecințele)
- Pasiunile ne conduc către aspirații și idealuri.

Structura procesului emoțional

3
Emoția, ca modalitate de manifestrae a sferei afective, include în structura sa
trei componente:
1. Trăirea subiectivă interioară
- Reprezintă semnificația propriu- zisă a obiectului
- Principalul indicator este polaritatea ( pozitivă sau negativă)
2. Reacțiile organice vegetative
- Însoțesc trăirea subiectivă
- Sunt foarte diverse. Pot apărea modificări în activitățile sistemului
cardio-vascular ( accelerarea pulsului, creșterea sau scăderea
tensiunii), modificări în dinamica gastro-intestinală, schimbări în
intensitatea tonusului muscular, modificări ale sistemului respirator,
modificări în compoziția biochimică a sângelui ( Modificarea
conținutului de adrenalină, zahăr, colesterol), modificări ale fluxului
salivar.
3. Manifestările comportamentale
- Sunt accesibile observației directe.
- Constă într-o gamă largă de expresii și reacții motorii ( gesturi,
expresii faciale, tremurături, vocalizări)
- Pot fi influențate prin intermediul voinței.
Ex. Actorii care interpretează personaje diverse la teatru.

Mecanismele neurofiziologice ale emoțiilor

Există trei niveluri ierarhice integrative:
1. Nivelul diencefalic
- Reprezentat de nucleii hipotalamici
- Integrează în stările emoționale primare ( frica, furia, supunerea)
Ex. În treimea posterioară a hipotalamusului există un “centru” al
agresivității

2. Nivelul limbic
- Realizează o integrare complexă a proceselor emoțional- afective prin
legarea lor de stările de motivație și de semnificația stimulilor
afectogeni
- Integrarea se realizează prin
a) Girus cinguli ( extirparea/ lezarea duce la reducerea fricii și instalarea
unei stări de blândețe)

4
 b) Hipocamul – lezarea produce o stare de docilitate și scăderea reactivității
emționale, dar cu capacitatea de a răspunde agresiv sau cu teamă la
stimuli puternici)
c) Amigdala – masă de nuclei
Experiment pe maimuțe – amigdalectomia bilaterală a dus la
transformarea unui lider al grupului într-un membru supus.
d) Ariile septale – exercită o influență moderatoare asupra descărcărilor
emoționale ( ex. diminuează amplitudinea stărilor de agresivitate și furie
feroce)

Sistemul limbic

3. Nivelul neocortical
- Transformă semnalele afectogene în trăiri subiective conștiente
- Realizează analiza stimulilor
- Reprezintă sediul emoțiilor secundare, de esență socio- culturală.

Toți lobii corticali participă într-o măsură mai mare sau mai mică la viața
emoțional- afectivă a omului.

5
  Lobul frontal
- Echilibrul emoțional rezultă din buna coordonare a celor doi lobi
frontali și a celor două emisfere cerebrale.
Ex. Leziunile frontale bilaterale sunt asociate cu stări de impetuozitate, de
euforie, cu o diminuare accentualtă a anxietății ( pacienții devin distrați și
superficiali).

 Lobul temporal
- Joacă un rol important în adecvarea conținuturilor emoționale la
situațiile care le declanșează.
- Leziunile sunt asociate cu sindromul Kluver și Bucy
- La studiile pe maimuțe s-a constatat pierderea fricii, docilitate, agnozie
vizuală.
- La om, sindromul este mai complex, producând apatie, afazie,
amnezie, crize de furie și agitație.
 Lobul parietal
- Determină, prin cooperare cu lobul frontal posterior, sensul de
desfășurare a comportamentului.
Ex. de înfruntare, de apropiere pașnică
 Leziunile regiunii temporo- parietale atrag tulburări de dispoziție.

Fazele de producere a unei emoții

1. Excitația determinată de stimuluii afectogeni ajunge la scoarța
cerebrală în zonele senzoriale specifice
2. Stimulul este procesat și se stabilește semnificația sa
3. Apare trăirea subiectivă de semn pozitiv sau negativ
4. Comenzile corticale către sistemul limbic și hipotalamus – sunt
activate și declanșate pattern-urile de expresii emoționale
5. Perceperea și influența inversă a reacțiilor periferice- vegetative și
motorii- asupra trăirii subiective

Componenta biochimică în mecanismele neurofiziologice ale afectivității

- Este reprezentată de neuromediatori și neurotransmițători
- Tonusul afectiv si dispoziția generală sunt determinate de secreția unor
substanțe cu acțiune psihotropă, monoaminoxidaze ( MAO), secreție
care are loc la nivelul sistemului limbic al encefalului. Aceste
substanțe sunt metabolizate în creier și au rol de reglare a stărilor de

6
 dispoziție afectivă , dar și de reglare a ritmului de somn/ veghe al
individului. În acest mecanism este implicat și hipotalamusul.
- Secreția de monoaminoxidaze nu are un nivel constant: este mai
ridicată vara și primăvara și mai scăzută toamna și iarna.
- Creșterea peste normal a MAO duce la hiperactivitate, accentuarea
tonusului afectiv ( logoree, agitație, euforie sau agresivitate)
- Reducerea nivelului de MAO duce la inactivitate, indiferență,
dispoziție depresivă.
- Atunci când secreția este normală, se asigură o stare de echilibru
emțional- afectiv al individului.
Manifestări în sfera patologiei afective
 Crize de mânie
 Stări de depresie- dispoziție tristă, plâns, apatie, inactivitate, idei de suicid
 Anxietatea – stare de neliniște, de teamă subită, sentimentul de
insecuritate, tulburări neurovegetative foarte variate ( transpirație,
tahicardie, apnee, paloare,etc.)
Neuropsihologia experimentală are rolul de a descoperi structurile și
funcțiile neuropsihologice și comportamentele care traduc organizarea
proceselor emoției umane în elementele sale expresive, motorii, neurovegetative
și elementele de recepție senzorială, asociativă și cognitivă.

Bibliografie
1. Dănăilă, L., Golu, M. – Tratat de neuropsihologie, vol. 2, Editura
Medicală, București , 2018.
2. Enăchescu, C. – Neuropsihologie, editura Victor, București, 1996
3. Botez, M.I. – Neuropsiholigie clinică și neurologia comportamentului,
Editura Medicală, București, 1996.