Sunteți pe pagina 1din 40

Mecanisme de aparare

vom considera ca apararile sunt mecanisme psihice, si nu procese intrucat procesele psihice sunt
universale, putand fi intalnite la orice individ, in timp ce mecanismele psihice pot sau nu sa apara
toate in viata unui subiect. De asemenea, procesul psihic este un fapt ireductibil, in timp ce unele
mecanisme de aparare includ in ele si alte mecanisme: de exemplu, introiectia care presupune
intotdeauna o identificare prealabila. Trebuie totusi sa subliniem ca unele mecanisme defensive
primare (identificare, proiectie, refulare) sunt veritabile procese psihice. In ceea ce priveste termenii
de operatie sau strategie, acestia ni se par nepotriviti deoarece primul face referire mai degraba la o
secventa din maifestarea unei aparari, iar cel de-al doilea la o grupare de aparari care servesc acelasi
scop.
b.
Mecanismele de aparare au functia de reducere a anxietatii legata de un conflict intre
exigente interne disonante ce pot aparea in relatiile dintre diverse instante psihice si chiar
la nivelul aceleiasi instante. Consideram ca este vorba de un conflict intern deoarece chiar daca
avem de-a face cu un conflict aparent intre o exigenta interna si una externa, in realitate conflictul se
naste doar atunci cand exigenta externa a fost indeajuns de mult internalizata pentru a functiona ca
exigenta interna. Mai mult, este falsa ideea conform careia mecanismele de aparare ne apara doar de
conflictele dintre eu si sine; sursa conflictului poate fi atat in relatiile tensionate dintre doua instante
distincte ale psihicului, cat si intre doua nevoi/exigente ce tin de aceeasi instanta, dar de nivele diferite
ale acesteia (de exemplu, de nivelul constient si inconstient al eului).
c.
Prin urmare apararea se realizeaza intotdeauna in raport cu un pericol intern, sau,
cu reprezentarea unui pericol intern sau extern.
d.
Orice aparare reusita presupune mentinerea in inconstient a conflictului generator de angoasa
prin deformarea realitatii (modificarea reprezentarii realitatii in sensul mascarii elemetelor
conflictogene). Gradul de deformare a realitatii poate fi chiar un indice al caracterului patologic al unei
aparari (daca activismul nu presupune decat o ignorare a unui aspect al realitatii, proiectia implica o
falsificare a acesteia; diferentierile pot merge si mai departe, existand proiectii relativ inocente si
altele extrem de nocive).
e.
apararile sunt mecanisme inconstiente, care insa pot fi constientizate; de subliniat faptul
ca un mecanism defensiv devenit constient nu implica si constientizarea conflictului subiacent. In
virtutea acestui fapt, ele pot ramane functionale si eficiente chiar daca subiectul este constient ca un
anume comportament are o functie defensiva (de exemplu, accesele bulimice care se presupune ca ar
servi drept defensa in raport cu anxietatea de separare in relatia cu mama).
In urma consideratiilor de mai sus definitia pe care o propunem este urmatoarea:
Apararile sunt mecanisme psihice inconstiente care se activeaza datorita anxietatii legate de
reprezentarea unui conflict generat de un pericol intern sau extern si care au functia de reducere a
anxietatii printr-o deformare a acestei reprezentari.
Deformarea realitatii ia diverse forme in functie de tipul specific de aparare:
in anticipare, are loc o deformare a dimensiunii timp prin proiectarea intr-un moment din
viitor, sau, mai bine spus, prin transpunerea unui moment viitor in prezent.
in activism, deformarea consta intr-o ignorare a unui element conflictogen din realitate;
aceeasi operatie este decelabila si in negare, refulare, reprimare si refuz al realitatii (diferentele de
ordin calitativ sunt insa foarte mari si permit analiza distincta a fiecarui mecanism in parte).

in clivaj, din doua elemente disonante din realitate este suprimat (prin refulare) unul, in timp
ce celalalt este suprainvestit si ipostaziat.
in proiectie, realitatea este imbogatita cu elemente care de fapt nu ii apartin. Este ca si cum
cineva ar merge pe strada ocolind niste oameni imaginari.
in omnipotenta realitatea este deformata prin exagerare, hipertrofiere, raporturile cu lumea
sunt inversate astfel incat Eul devine un Gulliver in tara piticilor printre ceilalti.
in intoarcerea impotriva propriei persoane discomfortul psihologic este proiectat in totalitate la
nivelul eului, culpabilizat pentru toate suferintele si esecurile, si, consecutiv, agresat pentru toate
aceste vinovatii mai mult sau mai putin imaginare. Distorsiunea apare aici sub forma asumarii a tot ce
este rau si a autoculpabilizarii excesive si, paradoxal, victimizante.
in rationalizare, intelectualizare si refugiu in reverie realitatea este deformata fie in sensul
negarii afectului, fie in sensul negarii ratiunii si a imperativelor acesteia. Si intr-un caz si in celalalt
avem de-a face cu un subiect care priveste realitatea cu un singur ochi al ratiunii si logicii, sau al
dorintei si afectului.
in regresie asistam la o distorsiune temporala, timpul psihologic fiind cu mult depasit de cel
obiectiv; subiectul trateaza prezentul ca si cm acesta ar fi trecut, se scoate pe sine din realitate si se
transpune intr- lume devenita virtuala
prin umor realitatea este colorata intr-un roz antidepresiv, iluzia cromatica facand
suportabila o perspectiva altminteri nu prea vesela
agresiunea pasiva pune in act o fantasma de putere magica a subiectului care isi pedepseste
agresorul oarecum de la distanta (lasand razbunarea pe seama destinului, care bineinteles, ii este aliat
fidel, sau folosindu-se de puterea refuzului sau a ignorarii); avem de-a face tot cu o deformare a
imaginii de sine in care subiectul isi pastreaza aparenta de persoana superioara sau evita propria
incapacitate de a se angaja intr-un conflict deschis care l-ar face sa se simta mult prea vulnerabil.
in altruism, ascetism si contrainvestire subiectul isi falsifica imaginea de sine si propune lumii o
fata cosmetizata dupa standardele morale sau sociale la moda
in sublimare avem de-a face cu un subiect ai carui lotusi cresc din noroi in timp ce el prefera
sa creada ca isi trag seva din eter.
Dupa cum vom vedea mai departe, mecanismele incluse de noi in IMA nu corespund toate acestei
definitii si asta pentru motivul evident ca nu sunt mecanisme de aparare. Acesta este cazul acting-outului (care nu este mecanism de aparare ci, din contra, esecul acestora, deoarece pulsiunea
inconstienta este direct tradusa in act in loc sa fie blocata prin defensa), al afirmarii de sine prin
exprimarea sentimentelor si afiliere care, fiind in mult mai mare masura constiente in sine si in raport
cu nevoia care le declanseaza, se apropie mult de mecanismele de coping, concept pe care il vom
prezenta in continuare deoarece are o valoare practica foarte mare. Daca Freud spunea initial ca acolo
unde a fost sinele trebuie sa fie eul, in privinta defenselor nu credem ca ne inselam spunand ca acolo
unde a fost defensa trebuie sa fie copingul. Trecerea de la defensa la coping marcheaza trecerea de la
apararea inconstienta la strategiile constiente, ne-automate, de adaptare si echilibrare cu sine si cu
mediul la un subiect devenit mult mai responsabil de nivelul sau de satisfactie si armonie psihologica.
In 1943, Bibring introducea conceptul de mecanism de degajare, definindu-l ca modalitate de
gestionare a tensiunilor de catre eu, functia sa fiind de a dizolva progresiv tensiunea prin schimbarea
conditiilor interne care o produc (ex: familiarizarea cu o situatie anxiogena sau detasarea de libido in
travaliul de doliu). Lagache este cel care va relua conceptul si il va dezvolta, acordandu-i o importanta
foarte mare in virtutea ideii ca scopul curei psihanalitice este chiar cel de a elibera eul de sub influenta
celor doua instante. Degajarea ar presupune inlocuirea compulsiilor defensive cu alegerea si

respingerea constiente intr-un cuvant, cu judecata, atat in sens moral, cat si logic. Caracteristicile
dagajarii ar fi urmatoarele:
-

recunoasterea de catre subiect a dorintelor si apararilor sale fantasmatice

rolul important pe care-l indeplineste constiinta

indepartarea apararii ca element prealabil degajarii. Operatiunile de degajare presupun


dezinvestirea contrapulsiunii defensive, amanarea ei, si, in contrapartida, suprainvestirea anumitor
ganduri, care fac apel la atentie si la reflectie. Lagache mai subliniaza si faptul ca, apropiindu-se mai
mult de procesul primar, defensele au o structura paralogica si se realizeaza sub influenta principiului
placerii si a compulsiei la repetitie. Deoarece in sublimare este abolita refularea, el propune ca aceasta
sa fie considerata mai degraba mecanism de degajare decat de aparare. Noi vom include totusi
sublimarea in cadrul mecanismelor defensive deoarece ea nu corespunde primului criteriu formulat
chiar de Lagache: recunoasterea de catre subiect a dorintelor si apararilor sale fantasmatice
Conceptul de coping a fost introdus in psihologie de Lazarus printr-o lucrare dedicata stresului
psihologic. El defineste copingul ca fiind ansamblul eforturilor cognitive si comportamentale destinate
controlarii, reducerii sau tolerarii exigentelor interne sau externe care ameninta sau depasesc
resursele unui individ. In Bloch si al copingul este definit ca procesul activ prin care individul, gratie
autoaprecierii propriilor activitati, a motivatiilor sale, face fata unei situatii stresante si reuseste sa o
controleze. In literatura de specialitate sunt inventariate ai multe tipuri de coping:
-

coping centrat pe emotie (vizeaza gestionarea starilor emotionale)

coping centrat pe problema (vizeaza gestionarea problemei aflate la originea starii emotionale
a subiectului)
coping de evitare (strategii pasive de reducere a tensiunii emotionale evitare, fuga, refuz,
resemnare)
copingul vigilent (strategii active de infruntare a situatiei cautare de informatii, de
sustinere sociala, de mijloace de rezolvare a problemei).
Dupa cum reiese de mai sus afirmarea de sine prin exprimarea sentimentelor, afilierea si chiar
retragerea apatica intra in categoria mecanismelor de coping (ultimul intr-o categorie mai putin
adaptativa si anume cea copingului prin evitare). Ele au fost totusi retinute in inventarul nostru
deoarece apar in numeroase clasificari ale mecanismelor defensive. Scala de acting-out a fost retinuta
pentru testarea ipotezei referitoare la corelatia negativa cu apararile de nivel superior si pozitiva cu
cele de nivel inferior. Mai trebuie mentionat faptul ca exista doua tipuri de abordari ale copingului de
tip dispozitie (trasatura de personalitate) si de tip context (activare si utilizare situationale). La ora
actuala se incearca o abordare integrativa a celor trei concepte si a manifestarii lor pe scala normalpatologic; de exemplu, in 1969 Haan elaboreaza un model al functionarii adaptative cuprinzand zece
dimensiuni de baza care se pot manifesta sub forma de coping, aparare sau fragmentare (pentru
sensibilitate avem empatia ca si coping, proiectia ca aparare si ideile de referinta ca fragmentare).
Plutchik considera ca fiecareia dintre apararile fundamentale (care sunt mecanisme psihice rigide, de
valoare adaptativa limitata) ii corespunde un stil de coping (metoda constienta de rezolvare a
problemelor, flexibil si, in general, adaptativa): refuz minimizare, regresie cautare de ajutor. Ne
asteptam prin urmare ca intre aceste aparari sa gasim o corelatie negativa, ipoteza pe care o vom
testa si in studiul nostru.

DESCRIEREA DIMENSIUNILOR SI A VARIABILELOR


ACTIVISM

Activismul - gestionarea conflictelor psihice sau a situatiilor traumatice externe prin recurgerea la
actiune, in locul reflectiei sau al trairii afectelor. Conform DSM activismul se defineste ca o strategie
elaborata ca derivativ si care are ca scop lupta contra angoasei. Potrivit Le Grand Larousse universel,
care ofera doua acceptiuni ale termenului, de sistem de conduita ce privilegiaza actiunea concreta,
directa, si initiativa personala (definitie ce se apropie de ceea ce dorim noi sa se inteleaga
prinactivism ca si defensa), iar pe de alta parte, de conduita a celui ce ia agitatia drept actiune
(definitie ceva mai indepartata de perspectiva pe care am luat-o noi in considerare in operationalizarea
conceptului de activism).
Activismul apare de sine statator in lista mecanismelor de aparare la Serban Ionescu si la Plutchik, iar
in DSM IV este identificat cu acting out; apare cu numele de activism in clasificarea elaborata de
Plutchik. Pentru noi, activismul si acting out sunt doua concepte diferite, ce implica comportamente
diferite, si vom preciza mai clar distinctia dupa ce vom trata si mecanismul acting out.
Variabile
Motivatia formularii celor doua variabile rezida in distintia primara pe care am realizat-o intre ceea ce
intelegem prin activism ca si aparare prezenta destul de frecvent in comportamentele cotidiene si
acting out. In acest sens, ne referim la activism ca la o aparare ce presupune comportmente
frecvent intalnite in viata cotidiana, fiind si sustinute de impactul psihologic al solicitarilor sociale, mai
mult sau mai putin direct exprimate asupra individului integrat social. Adica, implicarea activa,
concreta a individului este si va fi salutata din plin de catre societatea ce respecta normele ei, iar un
om activ este apreciat pozitiv ca fiind o persoana bine integrata si adaptata social. O data ce o
asemenea defensa primeste binecuvantareasocietatii din care facem parte, lansam ipoteza conform
careia defensa activism ia o forma de defensa adaptativa din punct de vedere social.
a. activitate febrila ce precede sau succede anumitor evenimente importante sau stresante
Aceasta variabila se refera la apelul ocazional, este adevarat, cu frecvente diferite de la persoana la
persoana, la activism, acesta fiind cerut doar in cazuri apreciate subiectiv de individ drept extreme,
cuprinzand in aceasta categorie anumite evenimente importante pentru individ sau stresante (care au
fost traite deja si apreciate a posteriori ca atare, sau care urmeaza sa se petreaca si sunt proiectate ca
atare anticipativ, sunt potential stresante). Prin activitate febrila intelegem activitatea ce ocupa
aproape integral timpul pe care o persoana il are la dispozitie de-a lungul unei zile, pauzele sale fiind
foarte reduse ca numar si durata, daca nu absente.
Inaintea unui eveniment important fac multe lucruri.
b. implicare (excesiva) in anumite activitati
Ne referim deci la activism ca masca sau mijloc deviationist de la anumite afecte, ganduri, conflicte ce
nu pot fi abordate frontal de subiect din varii motive ce tin de ceea ce denumim cu un termen generic
diferente individuale. O data ce subiectul in cauza se simte incapabil sa gestioneze direct si
nonmediat respectivele afecte, conflicte, etc. cu care se vede confruntat la un moment dat, el alege ca
modalitate de asigurare a confortului psihologic implicarea mai mult sau mai putin excesiva in diverse
activitati practice, concrete, care au rolul de a redirectiona focalizarea atentiei de la continuturi
potential anxiogene spre continuturi nu doar nonanxiogene, dar, eventual, si gratifiante din punct de
vedere social. Formularea variabilei, asa cum apare ea aici, nu exclude o motivatie pentru respectiva
implicare in activitati, si consideram respectiva cauza ca fiind indispensabila si omniprezenta in cazul
oricarui comportament de acest gen.
Am foarte mult timp liber.
Ipoteze

In primul rand ne referim la clasa, categoria sau factorul la care ar putea apartine activismul, si
lansam ipoteza conform careia acest factor ar fi reprezentat de apararile adaptate din punct de vedere
social, si aceasta in conditiile in care activitatea ca atare, acel a face ceva este salutata din plin de
catre societatea occidentala in comparatie cu cea orientala de pilda. In al doilea rand, in ceea ce
priveste eventuale corelatii intre activism si alte mecanisme de aparare, sustinem ipoteza conform
careia ar exista o corelatie pozitiva cu afilierea si cu altruismul si cu refuzul unui segment al realitatii
(acest refuz determinand tocmai apararea de respectivul aspect prin refugiul in activism) si corelatie
negativa cu retragerea apatica.
Rezultate
Testarea statistica a ipotezelor si valoarea coeficientului de corelatie Pearson obtinut arata intr-adevar
existenta unei corelatii pozitive semnificative intre activism si afiliere, respectiv activism si altruism,
motivata de noi prin faptul ca activismul implica contact social, socializare, relatii interumane si
comportamente, dedicare chiar pentru realizarea scopurile altora, solicitare si primre de sprijin
exterior.
ACTING OUT
Acting out - se identifica cu conceptul de traducere in act, ca act impulsiv, si este o incalcare a
interdictiei de a actiona in cadrul curei psihanalitice (S. Freud). In clinica psihiatrica se identifica cu o
impulsie ce are caracter de violenta heteroagresiva sau autoagresiva; actul in sine fiind de scurta
durata. In opinia noastra, mecanismul are in centrul sau o desfasurare psihologica, o tensiune psihica
mai degraba decat actiune propriu-zisa. Tensiunea psihica ce cunoaste un crescendo ajunge la apogeu
si se descarca brusc, urgent, fulgerator, cu un control constient destul de redus. Tinem sa mentionam
faptul ca, prin insasi descrierea mecanismului se observa faptul ca el ia forma unei antidefense, sau o
cadere a defenselor; in aceste conditii nu mai crespunde definitiei pe care am dat-o mecanismelor de
aparare, motivul pentru care l-am pastrat fiind faptul ca apare ca mecanism defensiv in alte clasificari,
de care am tinut si noi cont.
Mecanismul nu face parte din lista de mecanisme defensive a lui Serban Ionescu, in schimb ea
figureaza printre defensele din DSQ, printre cele enumerate de Valenstein (sub numele de traducere in
act) si printre defensele listate in DSM (tot catraducere in act).
Noi, prin variabilele luate in considerare, ne indepartam oarecum de ceea ce se intelege in mod normal
prin traducere in act; astfel, daca prima variabila se refera exact la traducerea in act a impulsivitatii
resimtite foarte intens incat nu mai poate fi mentinuta doar in registrul interioritatii psihice, si astfel
este expulzata brusc si in forma ei bruta, cea de-a doua variabila se refera la momentul imediat
premergator acestei traduceri in act vazute ca rezolvare urgenta, imediata a tensiunii dar complet
dezadaptativa pentru individ. Efectul de aparator al eului constient, daca exista, exista doar pentru
scurt timp, pentru ca ulterior eul va fi coplesit de anxietatea generata de insasi descarcarea in forma
in care se realizeaza.
Variabile
a. impulsivitate tradusa in act
Variabila se muleaza perfect pe conceptul de traducere in act, prin itemii ce i-au corespuns noi
incercand sa surprindem tocmai acest aspect al acting out-ului: punerea in act fara perdea, fara
precautii, fara mediere a achizitiilor ontogenetice am putea spune.
Am lovit pe cineva care m-a iritat foarte mult.
b. nevoie de rezolvare urgenta, cu orice pret a situatiilor conflictuale

Dupa cum am mai precizat pana acum, aceasta variabila surprinde momentul imediat premergator
descarcarii, de fapt exprima cauza respectivului comportament: o nevoie de rezolvare urgenta;
aceasta ne trimite la lansarea ipotezei conform careia acting out-ul ar face parte dintre mecanismele
nevrotice de aparare.
Sunt agitat(a) cand stiu ca am o problema pe care trebuie sa o rezolv.
Ipoteze
O prima ipoteza afirma faptul ca acting out-ul este o defensa apartinand categoriei apararilor
dezadaptative, neorganizate, haotice, si in consecinta, destul de periculoasa pentru individul insusi
care o foloseste. De asemenea, consideram acting out-ul coreland pozitiv cu activismul (chiar au
existat numerosi autori ce le-au suprapus, noi insa neaderand la un asemenea punct de vedere, dar
fara a nega eventualitatea unei corelatii intre cele doua mecanisme de aparare), identificarea cu
agresorul(consideram ca, atat timp cat individul se simte agresat si simte nevoia sa intoarca
agresiunea, aceasta intoarcere are sanse sa ii scape de sub control), intoarcere catre propria
persoana (o heteroagresivitate ce poate scapa de asemenea controlului). Mai presupunem existenta
unor corelatii negative cu ascetismul si refugiul in reverie (aici fiind vorba de un surplus de refulare, pe
cand in cazul acting out-ului este un minus refulare, ambele cazuri insa implicand efecte
dezadaptative), oarecum si cusublimarea, ca defensa de ordin superior, inalt adaptativa.
Rezultate
Acting out-ul a corelat pozitiv cu identificarea cu agresorul si cu intoarcerea catre propria persoana,
confirmandu-ni-se astfel doua din ipotezele lansate cu privire la acting-out; cel care isi manifesta
direct, brut, violent si nonmediat agresivitatea, loveste in acelasi timp si in sine insusi, prin faptul ca
loveste in alteritate, si aceasta deoarece agresivitatea respectiva poate fi descarcata si auto, si nu
doar hetero: acest aspect este cel ce tine de intoarcerea catre propria persoana, in timp ce
manifestarea heteroagresivitatii tine de identificare cu agresorul ce loveste in alteritate direct. ( A se
tine seama de faptul ca prin aceste remarci nu limitam acting out-ul la agresivitate descarcata direct in
comportament, cu si la alte aspecte pulsionale ce au manifestari similare)
AFILIEREA
Afilierea solicitarea ajutorului si a sustinerii celuilalt atunci cand subiectul trece printr-o situatie
generatoare de angoasa. (Serban Ionescu) Trebuie mentionat ca in cazul defensei afiliere prezenta
celuilalt este cautata din nevoie, pentru beneficiul pe care aceasta il aduce subiectului intr-o situatie
problematica pentru acesta. Afilierea implica o componenta importanta, si anume sustinerea sociala,
cu componentele ei: 1) reteaua sociala exprimata prin numarul de prieteni si de relatii cu altii; 2)
sprijinul primit, adica comportamentele efective de sustinere; 3) sprijinul perceput, disponibilitatea
celorlalti; 4) sprijinul emotional ce confera sentimentul de protectie, siguranta concreta, dragoste; 5)
sprijinul de stima privind competentele si valoarea subiectului; 6) sprijinul material sau financiar; 7)
sprijinul informativ.
Din punctul de vedere DSM III, DSM IV, afilierea face parte din mecanismele adaptative, sau de nivel
inalt, din aceasta cauza ea fiind mentionata doar in DSM IV. De asemenea, ea este listata in lucrarea
lui Serban Ionescu si in chestionarul DSQ al lui Bond, nefiind insa inclusa in nici unul dintre cei patru
factori evidentiati de chestionar.
Lansam si noi ipoteza conform careia afilierea s-ar putea include intr-o categorie-factor supraordonat,
si anume cel corespunzator apararilor adaptative, asteptand insa ca rezultatele finale sa confirme sau
sa infirme aceasta ipoteza.
Variabile
a. cautarea prezentei altora pentru sustinere sau ajutor

Variabila exprima cel mai bine sursa comportamentului, si anume nevoia pe care subiectul o resimte,
pentru a primi sustinere si ajutor intr-o situatie de viata perceputa ca problematica ori conflictuala, ori
eventual traumatizanta pentru el. Este o modalitate de adaptare dezirabila din punct de vedere social,
comunitar, pentru omul ce se vrea a fi definit ca fiinta eminamente sociala, membru activ al
comunitatii ce-si face simtita prezenta in cadrul acesteia. Unul din motivele prezentei alteritatii in jurul
sau este si acela de a servi drept punct de sprijin pentru unul din membrii grupului ce necesita acest
sprijin. Chiar daca dorim sa concepem aceasta defensa drept una adaptativa, nu trebuie sa facem
abstractie de cazul extrem, sub forma de dependenta cu efecte de handicapare pentru cel ce vede
fiecare experienta ca pe un impas din care nu poate iesi decat cu ajutorul altei/altor persoane.
Cand am o problema pe care nu o pot rezolva, solicit ajutorul unui prieten.
b. orientarea spre persoane ce au trait o experienta de stres identica
Efectul secundar al acestei orientari consta in securizare afectiva si experientiala, in aparare in fata
potentialei singuratati anticipate sau partial experimentate, in crearea la nivel subiectiv a impresiei
unui fond comun de experienta nefasta. Din doua puncte de vedere am considerat aceasta variabila ca
reflectand una din semnificatiile majore ale mecanismului de aparareafiliere, nefiind vorba despre o
perspectiva reductionista prin faptul ca am considerat doar experienta de stres si nu si cea de bucurie,
de stare caracterizata prin acalmie psihologica
i. in primul rand, experienta de stres poate fi rezultatul oricarui tip de eveniment prin care a
trecut, trece sau urmeaza sa treaca persoana in cauza; chiar si o bucurie neasteptata pentru individ
poate fi generatoare de stres, din punctul de vedere al implicatiilor pe care le-ar avea, spre exemplu.
Astfel, formularea experienta de stres identica acopera orice fel de sursa existentiala, ceea ce
conteaza din perspectiva mecanismelor defensive nefiind situatia concreta prin care trece persoana,
evaluata obiectiv, ci transpunerea ei in plan subiectiv si trairea ei drept o experienta de stres;
ii. cauza pentru care evenimentele respective sunt traite ca si anxiogene si stresante pentru
individ intereseaza prea putin la acest moment, in sensul ca interesul nostrul principal este
identificarea defenselor si a intensitatii si proportiei si configuratiei lor in individ
iii. starea de acalmie psihologica si de autosuficienta este oarecum de domeniul utopicului,
pentru ca suntem, cu o formula deja invechita, oameni printre oameni si fiinte sociale, astfel incat
prezenta si sprijinul celorlalti sunt cautate in virtutea acestor premise, si, mai mult decat atat
incurajate. Am putea chiar lansa ipoteza conform careia afilierea s-ar plasa in categoria mecanismelor
de nivel superior, adaptativ, cu mentiunea faptului ca trebuie sa tinem cont de scorurile extreme, mai
ales cele pozitive, un exces de afiliere care devine problematic si chiar dezadaptativ; de asemenea,
mai trebuie luata in considerare si configuratia generala a apararilor individului respectiv, care ar
sustine intr-un fel sau altul scorul inalt pe acest mecanism.
Cand ma confrunt cu ceva dureros caut prezenta oamenilor care au trecut prin ceva similar.
Ipoteze
Includem, in acord cu autorii studiati de noi, afilierea printre mecanismele defensive adaptative, de
nivel superior, ce presupun o buna integrare sociala a individului. In ceea ce priveste lansarea unor
ipoteze specifice, am considera afilierea in corelatii pozitive cu activismul, altruismul (chiar daca
diferenta dintre ele este destul de mare, presupunem totusi ca persoana capabila de afiliere, adica de
intreptare catre semenul sau pentru sprijin, va fi capabil ulterior eventual sa orefe sprijin altruist
celuilalt), identificare, afirmarea de sine si introiectie; de asemenea, presupunem existenta unor
corelatii de aceasta data negative intre afiliere si retragere apatica si ascetism.
Rezultate

Activismul, altruismul si introiectia sunt mecanismele ce coreleaza pozitiv intr-adevar cu afilierea; pe


langa aceste corelatii ce vizau direct ipotezele formulate de noi, au mai fost obtinute si altele, dupa
cum urmeaza: acting out, anticipare, clivaj, denegare, contrainvestire, izolare, inlaturare, intoarcere
catre propria persoana, proiectie, rationalizare, refugiu in reverie, refulare, regresie, retragere apatica
si refuz care toate coreleaza pozitiv la praguri de .05 sau .01 cu afilierea (aceasta enumerare serveste
in primul rand la crearea unei imagini asupra vastitatii domeniului investigat de noi, si asupra
complexitatii mecanismelor defensive, a intercorelatiilor dintre ele, si mai departe, de ce nu, asupra,
implicatiilor psihodiagnostice pe care le poate avea un asemenea instrument. Din pacate insa, spatiul
lucrarii de fata nu ne permite sa aprofundam prea mult aceasta parte, care se constituie fara doar si
poate intr-o poarta catre un domeniu ce asteapta sa fie explorat intensiv si cu maxima seriozitate)
AFIRMAREA DE SINE (PRIN EXPRIMAREA SENTIMENTELOR)
Afirmarea de sine (prin exprimarea sentimentelor) comunicarea fara ocolisuri a sentimentelor si
gandurilor, intr-un mod nici agresiv, nici manipulator, si aceasta in conditiile in care persoana traieste
un conflict emotional sau un eveniment exterior stresant. Chiar daca alti autori l-au incadrat categoric
in mecanismele de aparare, motivandu-si alegerea prin faptul ca are ca rezultat diminuarea anxietatii,
noi inclinam spre a-l considera drept mecanism de granita intre defense si coping, atat timp cat gradul
de constientizare a apelului la afirmare de sine este destul de ridicat. De mentionat este faptul ca
acest mecanism poate face obiectul unei invatari chiar in cadrul terapiei, mai ales celei de tip cognitivcomportamental. Valoarea comunicarii verbale si a exprimarii deschise a fost recunoscuta intens de S.
Freud, chiar daca printre mecanismele defensive la care acesta a facut referire, mecanismul prezent
nu a fost inclus; incepand din 1949, s-au efectuat si studii experimentale asupra acestui mecanism
defensiv.
Pe langa clasificarea lui Serban Ionescu, unde afirmarea de sine (prin exprimarea sentimentelor) apare
ca mecanism defensiv de sine statator, acesta mai figureaza in lista DSM IV sub numele de afirmare
de sine sau autoafirmare.
Variabile
a. afirmarea sentimentelor
Aceasta variabila cuprinde atat afirmarea sentimentelor favorabile, ca simpatia, afectiunea, tandretea,
cat si sentimente mai putin favorabile, cum sunt ostilitatea, antipatia, sentimente de respingere a
celuilalt, etc. Pentru a putea sa te afirmi deschis si intr-o forma socialmente acceptabila, cea ce ar
insemna nonagresiv si nonmanipulator, este nevoie de o dezvoltare personala deja parcursa, de o
buna cunoastere de sine, de o dorinta de imbunatatire a propriului comportament, elemente care au
rolul de a apropia, dupa cum am afirmat deja mai sus, mecanismul defensiv in cauza de unul de
coping, si, de asemenea, de a-l include printre mecanismele mai elaborate, daca ar fi sa ne propunem
a ajunge la o clasificare care sa imparta mecanismele defensive in primare, mai putin elaborate, si
mecanisme elaborate intr-o masura mai mare.
Imi este usor sa spun ceea ce simt.
b. comunicare deschisa a gandurilor
Distinctia intre exprimarea sentimentelor si comunicarea gandurilor in maniera deschisa este una pur
teoretica, ceruta de exigentele elaborarii unui chestionar de personalitate, in termeni generici. Acesta,
deoarece suntem constiente de faptul ca o distinctie rigida nu poate fi operata si este si
contraindicata: un sentiment ori o atitudine fata de un alter va implica obligatoriu si natural realizarea
unei anumite desfasurari ideative, va implica a gandi despre acea persoana ca, astfel incat ne-am
astepta ca o persoana ce este capabila sa-si exprime sentimentele deschis, va fi capabila de a face
aceasta si in cazul gandurilor sale.
Ceea ce gandesc despre altii ma priveste doar pe mine.

c. capacitatea de a cere si de a refuza pretentiile nerezonabile


Aceasta variabila aduce in discutie problema distinctiei clare intre afirmarea de sine( prin exprimarea
sentimentelor) siagresiunea pasiva. Mai importanta decat capacitatea in sine de a cere sau a refuza
este modul, maniera, mijloacele prin care se realizeaza cererea sau refuzul. Spre exemplu, atat o
persoana care foloseste in grad inalt afirmarea de sine (prin exprimarea sentimentelor), cat si una
care este pasiv agresiva pot sa dispuna de capacitatea ce a refuza pretentiile pe care ele le apreciaza
subiectiv drept nerezonabile, insa in maniere total diferite, opuse chiar. Spre exemplu, un item ce ar
putea cu usurinta aduce confuzii este : Cand o persoana pe care o antipatizez imi cere ceva, gasesc
motive pentru a o refuza; acesta este un item pentru agresiunea pasiva, pentru ca nu pretentiile
nerezonabile sunt importante, ci faptul ca respectiva persoana este antipatica subiectului in cauza, si
in consecinta, indiferent de faptul ca ea are nevoie de ajutor, sau are o pretentie minima si in limitele
rezonabilului, va fi refuzata cu scopul de a o frustra, sau de a exprima agresivitatea reprimata intro
maniera modificata, distorsionata, deplasata, si astfel subiectul se elibereaza de propria-i frustrare. In
schimb, ceea ce conteaza in cazul afirmarii de sine este o evaluare a calitatii pretentiilor, a motivatiei
acestora si a aspectelor majore, de asemenea, o evaluare a propriilor posibilitati si disponibilitati,
aceasta evaluare avand ca rezultat decizia de refuz, refuz realizat in aceeasi maniera nonagresiva si
nonmanipulativa de care am mai discutat.
Capacitatea de a cere poate fi de asemenea analizata din perspectiva aceleiasi distinctii intre cele doua
mecanisme, un pasiv agresiv putand de asemenea emite cereri, ele in sine nerezonabile, fara utilitate
practica, singurul scop fiind frustratea si agresarea partenerului, si nu o cerere directa, explicit
formulata, utila pentru subiect, asa cum se realizeaza in cazul afirmarii de sine.
Cu o metafora sugestiva putem rezuma esenta afirmarii de sine prin a cite cuvintele lui Jules Renard:
Cu adevarat liber este acela care stie sa refuze o invitatie la cina fara a recurge la vreun pretext.
Ramane totusi aici o problema deschisa, relativ la aceeasi distinctie afirmare de sine agresiune
pasiva: este foarte dificil sa se atinga un grad atat de inalt de obiectivitate care sa permita o evaluare
acurata si reala a situatiei, partenerului, etc. astfel incat un refuz sa nu insemne pasiv agresivitate, ci
exprimare deschisa, sincera; sub masca acestei afirmari de sine poate foarte bine sa se ascunda un
comportament de agresiune neconstientizat si neacceptat, insusi un refuz repetat de exemplu sa aiba
acest efect de agresare a celuilalt.
Refuz chiar si pe cineva drag daca cererile sale sunt neintemeiate.
Ipoteze
Dupa parerea noastra, in acord cu autorii ce au investigat mecanismele defensive, afirmarea de
sine este un mecanism de ordin superior si adaptativ. Acest mecanism ar corela pozitiv cu afilierea si
cu identificarea si negativ cu izolarea, intoarcerea catre propria persona, proiectia si retragere apatica,
pentru ca toate aceste mecanisme, intr-un fel sau altul, mai mult sau mai putin, neaga, evita
realitatea intrapsihica proprie subiectului, si cu atat mai mult acceptarea si exprimarea, comunicarea
in exterior a ei.
Rezultate
Cu exceptia ipotezei ce afirma corelatia afirmare de sine afiliere, care nu s-a confirmat, toate
celelalte ipoteze lansate de noi privind acest mecanism si-au gasit confirmarea in urma prelucrarii
statistice a datelor.
AGRESIUNEA PASIVA
Agresiunea pasiva raspuns la conflictele emotionale si la factorii de stres interni si externi printr-o
agresiune impotriva celuilalt, exprimata in mod indirect si necombativ. Rezistenta, resentimentul sau
ostilitatea sunt mascate de o fatada de adeziune aparenta. DSM IV face doua precizari, relativ la

principalele situatii in care acest mecanism poate fi pus in functiune: un raspuns la exigentele de
actiune sau performanta emise de alta persoana si; lipsa de gratificare a dorintelor subiectului.
Agresiunea pasiva figureaza deci in clasificarea DSM III-R si DSM IV, precum si in lista mecanismelor
defensive elaborata de Bond, acesta incadrand-o la factorul I, model de actiune inadaptata.
Variabile
-nonactiune sau refuz al actiunii in situatii frustrante
Nonactiunea ca atare, sau prin refuz al actiunii, in conditiile in care individul in cauza are intentia
ascunsa, mai mult sau mai putin constientizata de a-l pedepsi, lovi, agresa pe celalalt, reflecta tocmai
esenta mecanismului la care ne referim aici. In genere, persoanele pasiv-agresive au tendinta de a
nega si de a respinge propriul mecanism psihic, si aceasta pentru ca o constientizare a sa ar lovi in
insesi normele morale, etice, rigorile social-umane la care oricine doreste sa se stie pe sine ca adera.
Astfel,este destul de dificila surprinderea pasiv-agresivitatii pe baza unuichestionar ce presupune
autoadministrarea, astfel incat este nevoie de o mascare cat mai buna a comportamentelor prin itemii
formulati si, in acelasi timp, investigarea mecanismului in sine. Astfel, sub o masca ce le ascunde lor
insele propria interioritate psihica, ele sunt capabile sa-si descarce frustrarile, agresivitatea si sa evite
confruntarea directa cu propiile conflictualitati, manifestand ceea ce am putea denumi chiar o
atitudine pasiv-agresiva.
Raspund intotdeauna la provocari.
Ipoteze
Ne asteptam la obtinerea unei corelatii negative intre agresiunea pasiva si afirmarea de sine, lucru
oarecum evident cel putin din punct de vedere empiric, atat timp cat pasivitatea agresiunii exclude
exprimarea deschisa, franca, sincera a sentimentelor si gandurilor ce vizeaza cealalta persoana. De
asemenea, mecanismul de fata implica o negare a realitatii intrapsihice cel putin, atat timp cat
individul este incapabil sa priveasca si sa se orienteze spre continuturi psihice rezervoare de
agresivitate, si si le neaga in favoarea manifestarii unui comportament voalat si, in esenta, deosebit
de agresiv (in cazul scorurilor extreme inalte).
Rezultate
Agresiunea pasiva coreleaza pozitiv cu denegarea, fapt explicat de noi prin aceea ca realitatea
intrapsihica a subiectului este negata clar de acesta, si in consecinta respinsa ca inexistenta sau
neadevarata, aceasta realitate referindu-se direct la agresivitatea ce mocneste in interiorul insului
relativ la alta/alte persoane, dar pe care acesta nu o accepta din varii motive. Totusi, ea isi gaseste o
modalitate voalata de manifestare si explimare, si aceasta este pasiv-agresivitatea.
ALTRUISMUL
Altruismul devotament fata de celalalt, ceea ce-i permite subiectului sa iasa dintr-un conflict. Ca si
defensa, altruismul poate fi considerat din patru puncte de vedere, in fiecare fiind vorba de rezolvarea
unui conflict:
-un
tip
de formatiune
agresivitatii, prin altruism

reactionala

evitarea

culpabilitatii

legate

de

refularea

-mijloc de evitare a agresivitatii, prin deplasarea ei catre scopuri mai nobile, altruiste
-placere prin procura o placere pe care persoana si-o refuza siesi, dar ii ajuta pe altii sa o obtina;
astfel, ea traieste satisfactia prin identificarea cu alteritatea beneficiara

-manifestare a masochismului, prin cautarea de sacrificii evaluate drept altuiste.


Potrivit DSM IV, altruismul este caracterizat astfel: Persoana isi gestioneaza conflictul dedicandu-se
satisfacerii nevoilor celuilalt. Spre deosebire de formatia reactionala, caracterizata uneori prin
sacrificiul de sine, in cazul altruismului persoana primeste fie o satisfactie de substitutie, fie o
satisfactie datorata reactiilor celorlalti.
Primul care vorbeste despre altruism este S. Freud, chiar daca nu explicit, ca la un mecanism defensiv
real, el vazandu-l mai degraba drept o formatiune reactionala. Ulterior, Anna Freud
include altruismul in lista sa de mecanisme defensive carora le acorda atentie speciala in lucrarea Eul
si mecanismele de aparare. Altruismul apare si in clasificarea elaborata de Valenstein si colab.,
mentionat fiind printre mecanismele comune si altor autori ce s-au ocupat cu studiul defenselor. Mai
este inclus si in lista realizata de Vaillant, precum si in DSM IV, in categoria mecanismelor cel mai bine
adaptate. In fine, in chestionarul stilurilor defensive al lui Bond, altruismul apare investigat printr-un
singur item: Daca nu mi s-ar permite sa ii ajut pe altii m-as simti deprimat.
Variabile
Pentru inceput dorim sa specificam faptul ca am formulat variabilele in asa fel incat sa surprindem prin
fiecare dintre ele numitorul comun al celor patru puncte de vedere, sau modalitati de abordare a
altruismului descrise mai sus.
a. tendinta de a satisface nevoile celorlalti
Variabila nu implica renuntarea la sine, abandonul de sine pentru altcineva, ci pur si simplu
manifestarea unui viu interes, grija si atentie pentru identificarea si satisfacerea nevoilor altor
persoane; discriminarea intre persoanele semnificative si cele cu care individul intretine relatii mai
superficiale, este destul de redusa, in sensul ca el isi manifesta respectiva tendinta in raport cu
aproape orice persoana cu care are interactiuni. Comportamentele corespunzatoare acestei variabile
nu exclud grija si atentia pentru propria persoana, dar si alteriatatea este aproape la fel de importanta
ca subiectul.
Sunt atent(a) la nevoile celorlalti.
b. disponibilitate de a se sacrifica pe sine pentru interesele altora
De aceasta data, intervine termenul de sacrifiu de sine pentru: variabila exprima faptul ca interesele
altora sunt puse mai presus de propriul interes, iar satisfacerea acestora, mai presus de satisfacerea
propriilor nevoi. Este destul de discutabila importanta acestor nevoi la care se renunta in favoarea
nevoilor altora, pentru ca este foarte posibil, ca un mecanism mai profund si ascuns, ca aceste nevoi
ale celorlalti sa reprezinte proiectia propriilor nevoi profunde si cu adevarat importante pentru subiect,
el renuntand la nevoi superficiale si mai putin semnificative. Afirmam ca acest fapt este discutabil,
pentru ca itemii formulati de noi nu au capacitatea de a surprinde elementul importantei nevoilor ori
intereselor, de o parte sau de cealalta, ci doar procesul renuntarii la sine pentru un altul (cu o
formulare generica).
Sacrificiul de sine pentru binele altcuiva este o virtute.
c. a facilita cuiva obtinerea unei placeri pe care subiectul si-o refuza siesi
Aceasta variabila este cel mai aproape de abordarea altruismului ca oferire a unei placeri prin
procura; motivatiile pentru care subiectul isi refuza cautarea si obtinerea directa a placerii respective
sunt diverse, depinzand de o multitudine de factori, si neinteresand in acest punct al lucrarii noastre,
decat tangential doar. Ceea ce conteaza insa este faptul ca subiectul refuza sa isi ofere aceasta placere

siesi, dar energia psihica ramanand prezenta si activa, ea este deturmnata catre facilitarea obtinerii
placerii respective pentru altcineva.
Ma straduiesc ca oamenii din jurul meu sa se simta bine.
Ipoteze
Este aproape evidenta pentru noi lansarea unei ipoteze ce presupune existenta unei corelatii clare
intre altruism sicontrainvestire, atat timp cat tinem cont de componenta conflictuala, anxiogena ce
este evitata, respinsa si inlocuita in cadrulaltruismului cu aspecte acceptate, aprobate si apreciate de
eul constient, si anume cele de fiinta buna, iubitoare, gata de sacrificiu de sine pentru fericirea si
binele altora. De asemenea, altruistul este un individ ce neaga agresivitatea inconstienta, nelasandu-o
sa se manifeste mai mult sau mai putin ca atare pentru a se descarca, si in consecinta afirmam si
posibilitatea unei corelatii pozitive intre altruism si denegare. De asemenea, altruistul introiecteaza
alteritatea si se identifica, mai mult sau mai putin ce ea, pentru ca aceasta este o modalitate foarte
importanta pentru el de a se bucura de efectul propriilor comportamente, deci credem in existenta
unor corelatii pozitive altruism introiectie. Mai sustinem urmatoarele corelatii posibile:
cu inlaturarea, pe baza consideratiilor anterior mentionate.
Rezultate
S-au confirmat ipotezele ce afirmau existenta unor corelatii pozitive cu contrainvestirea, denegarea si
inlaturarea. Propria agresivitate spre exemplu, ce rezida in individ, este contrainvestita si astfel
transformata in opusul sau, manifestarea sacrificiului de sine altuist. Realitatea intrapsihica este
negata de individ in fata lui insusi, negare intarita si de tentinta de respingere si evitare a reflecarii pe
tema propriei agresivitati.
ANTICIPAREA
Anticiparea pe durata unei situatii conflictuale, anticiparea consta in a-ti imagina viitorul
experimentand dinainte propriile reactii emotionale; prevazand consecintele a ceea ce s-ar putea
intampla; planuind diferite raspunsuri sau solutii posibile. (Serban Ionescu)
Noi am luat in considerare doua tipuri de anticipare, si anume anticiparea realista si anticiparea
catastrofica, ambele ca si mecanisme defensive. Astfel, ne opunem aprecierii din lucrarea
Mecanismele de aparare teorie si aspecte clinice a lui Serban Ionescu, care considera ca
anticiparea-aparare se deosebeste de anticiparea catastrofica, si aceasta deoarece ferirea de
conflictualitate si de angoasa rezultata de aici se realizeaza si in cazul anticiparii catastrofice, pentru
ca subiectul isi aranjeaza viitorul, planificandu-l pentru o situatie extrema, ce are sanse minime sa se
produca, dar totusi se poate produce. Cu toate acestea, nu ne ferim de la a lansa ipoteza conform
careia anticiparea catastrofica ar fi o defensa dezadaptativa pentru individ, mai ales daca are o
frecventa mare de aparitie in comportament, si aceasta, pentru ca ajunge sa angoaseze si mai mult
individul, in loc de a-l feri de angoasa. Din aceasta cauza, suntem destul de precaute in evaluarea
acestei laturi a anticiparii, considerand-o polul negativ al defensei in discutie, anticiparea realista
plasandu-se la polul pozitiv. O pastram totusi printre mecanismele defensive din perspectiva prevederii
consecintelor a ceea ce s-ar putea intampla, datorita efectelor benefice pe care le poate avea, chiar
daca cu o sfera de cuprindere redusa.
Chiar daca nu a mentionat-o printre mecanismele de aparare, S. Freud vorbeste despre anticipare din
perspectiva efectelor benefice pe care ea le comporta. Inainte de aparitia DSM IV anticiparea nu a
figurat in nici una dintre listele elaborate de autorii ce au investigat mecanismele de aparare, cu
exceptia lui Bond, care o include in DSQ.
Variabile

a. (realista) experimentarea dinainte a propriilor reactii emotionale; prevederea consecintelor a ceea


ce s-ar putea intampla; planuirea raspunsurilor sau a solutiilor posibile
Aceasta variabila reflecta o aparare de nivel superior, adaptativa, pentru ca reuseste asigurarea
impresiei subiective de securizare a subiectului in fata unor potentiale situatii problematice, stresante
si anxiogene. Exista insa si un risc, si anume ancorarea rigida intr-un anume tip de reactii emotionale
a caror anticipare se incearca, astfel incat distorsionarea realitatii sa fie destul de mare, si astfel
efectul benefic al defensei sa se reduca. Acelasi lucru este valabil si in cazul prevederii rigide a unei
anume categorii de evenimente, chiar si in conditiile in care subiectul detine suficiente informatii ce
indica o cu totul alta desfasurare a situatiei.
Inainte de a face ceva iau in considerare anumite riscuri.
b. (catastrofica) instaurarea unei certitudini anticipate negative cu rol de protectie in fata anxietatii
Rol central in ceea ce noi intelegem prin anticipare catastrofica il are precautia: individul incearca sa
se securizeze luandu-si masuri de precautie bazate pe indicii ce sunt, intr-adevar, redimensionate si
chiar exacerbate, dar aceasta pentru a incerca sa evite a fi luat prin surprindere de circumstante
defavorabile sau chiar catastrofale. Riscul aici este acela al reducerii libertatii personale, a
spontaneitatii, a creativitatii, a initiativelor si a asumarii riscurilor.
Ca o metafora sugestiva pentru ceea ce inseamna anticiparea vom reda cuvintele lui S. Freud: Daca
vrei sa poti suporta viata, fii gata sa accepti moartea.
Ma ingrijorez cand cineva drag intarzie neanuntat.
Ipoteze
Anticiparea implica manifestarea unor comportamente active, actionale, desfasurate eventual cu
scopul reducerii anxietatii pe care o poate degaja insusi fenomenul de anticipare (mai ales cea
catastrofica), si din aceasta cauza lansam ipoteza conform careia mecanismul mai sus amintit ar
inregistra corelatii pozitive cu activismul si acting out-ul. Anticipand spre exemplu pierderea
persoanelor apropiate sau a caror prezenta este utila subiectului, anticipand singuratatea in care ar
putea sa cada o data cu anxietatea generatoare de aceasta, subiectul poate sa manifeste atitudini si
comportamente altruiste, de orientare spre alteritate cu scopul mascat insa de a o pastra in
proximitate, de a se asigura de prezenta acesteia. Anticiparea ca mecanism in sine, dar mai ales
anticiparea catastrofica ar corela in opinia noastra cu intoarcerea catre propria persoana, de aici ea
avand si efecte dezadaptative si de dezorganizare interna a individului, fiind o manifestare voalata, dar
prezenta a propriei autoagresivitati. Prezenta rationalitatii evidenta pentru anticipare, afirmatie
sustinuta de definirea mecanismului, precum si de variabilele pe care noi le-am luat in considerare,
determina ipoteza conform careia exista o corelatie pozitiva semnificativa curationalizarea.
Determinand sau mai bine spus, implicand o ideatie uneori greu de controlat sau de dirijat in alta
directie,anticiparea ar corela pozitiv si cu refugiul in reverie.
Rezultate
Toate ipotezele lansate si-au gasit confirmarea in urma prelucrarii statistice.
ASCETISMUL
Ascetismul refuzarea oricaror placeri corporale, chiar si a celor mai inocente, cu scopul de a proteja
eul impotriva nevoilor pulsionale, care sunt sursa de angoasa. (Serban Ionescu, cu precizarea ca am
adaptat definitia pentru ascetism in genere, iar definitia lui Serban Ionescu facea referire doar
la ascetismul adolescentului) Autorii care au investigat acest mecanism, l-au considerat ca ascetism al
adolescentului, si nu ca ascetism in genere. Noi insa am ales sa vorbim despre ascetism propriu-zis

pentru ca consideram ca defensa poate aparea la orice varsta, nu doar la varsta adolescentei. O data
ce vom trece la analiza variabilelor, se va clarifica pe deplin consideram noi, perspectiva proprie asupra
acestui mecanism de aparare.
Anna Freud ii acorda un loc aparte printre mecanismele defensive asupra carora poposeste in lucrarea
Eul si mecanismele de aparare.
Variabile
a. respingerea masiva a pulsiunilor de baza si a satisfacerii lor
Aceasta variabila se potriveste foarte bine definitiei pe care o regasim in lucrarea lui Serban Ionescu,
referitor la comportamentele adolescentilor. Nu negam faptul ca, in cazul adolescentilor, frecventa
comportamentelor de acest gen poate fi mai mare decat in cazul adultilor, insa, prin itemii pe care iam formulat, am incercat mai mult decat atat, sa surprindem defensa la orice grupa de varsta, de
dupa adolescenta. Astfel, am incercat sa surprindem tendinta de respingere a pulsiunilor sexuale, si a
celor alimentare, precum si o exagerare a ceea ce intelegem prin latura spirituala a fiintei umane in
defavoarea celei corporale, si, mai mult decat atat, in spiritul psihanalitic, in defavoarea celei
libidinale. Exista oameni pe care ii inspaimanta si le repugna orice fel de manifestare libidinala, orice
exprimare a sexualitatii, tot ceea ce inseamna exces de corporalitate pentru ei. Astfel, ei ajung sa se
refugieze in spiritualitate, intr-o cautare frenetica a purificarilor spirituale si a negarii libidinalului care
este catalogat si etichetat drept murdar, impur, pacatos, etc. Este cazul fanaticilor religiosi, al adeptilor
unor minoritati religioase, poate chiar si al celor ce se izoleaza in munca, si poate chiar si al celor ce
au sublimari reusite, dat, am zice chiar in primul rand, al celor ce refuleaza propriul libido amenintator.
O data ce vedem ascetismul ca mecanism defensiv, nu putem sa nu mentionam un aspect definitoriu,
si anume conflictualitatea psihica generatoare de anxietate, ce trebuie depasita intr-un mod
accesibil persoanei. In cazul adultului, care nu se mai apara de noile nevoi pulsionale ce vor sa apara
pe scena psihica, acesta se apara acum de o reactualizare a unei conflictualitati ce isi are sursa intr-un
complex al lui Oedip nerezolvat, sau gresit gestionat la momentul la care ar fi trebuit rezolvat adecvat:
de exemplu, barbatul de acum isi neaga si respinge propria sexualitate pe baza faptului ca are o
imagine distorsionata asupra femeii, si aceasta, pentru ca imaginea obiectului primar matern nu a
putut fi integrata; el, prin comportamentul sau, isi pedepseste mai intai mama, mai apoi pe toate
imago-urile ei, si nu in ultimul rand, pe sine insusi; el face astfel un compromis ce-i ofera iluzia
controlului asupra propriei existente, a puterii, si a invincibilitatii.
Sexualitatea este ultimul lucru care ma preocupa.
b. retragere din viata sociala
O forma nu atat de explicita a ascetismului este retragerea din viata sociala, minimizarea importantei
subiective a contactelor si relatiilor sociale, indepartarea altor persoane si punerea lor la distanta, si
toate acestea cu un scop de securizare, de autoprotectie, de aparare in fata eventualelor pericole pe
care aceste relatii le-ar reprezenta; sursa s-ar putea afla in esecuri relationale anterioare, inclusiv in
perioada adolescentei, mergand regresiv, pana la relatia primara cu mama. Intersant este faptul ca
una din temerile generatoare de angoase si anxietate fundamentale este teama de singuratate; cu
toate acestea, subiectul se izoleaza in propria-i singuratate, pe care o percepe distorsionat, in sensul
ca ea devine securizanta, si nu periculoasa si anxiogena. De ce? Din nou este vorba de un compromis
pe care ascetul il face: alege singuratatea pentru controlul pe care pare sa i-l ofere, in detrimentul
societatii care dintotdeauna, incepand cu relatia obiectuala primara, a fost sursa de frustrari, stres,
anxietate, angoasa; acest comportament putand fi vazut si drept o forma de masochism social.
In general prezenta oamenilor in jurul meu ma deranjeaza.
Ipoteze

Ascetismul, asemeni altruismului, dar dintr-o alta perspectiva, implica contrainvestirea, pentru ca
dezechilibrul implicat de indepartarea excesiva de exterior si de alteritate ascunde de fapt o intuire a
realitatii psihice proprii subiectului, pe care insa acesta nu o accepta, si in consecinta suprainvesteste
o alta reprezentare, cea a comportamentului evitant si parca autoprotector, de autoizolare cu efect de
aparenta protectie. In aceste conditii ar deveni destul de evidenta o alta ipoteza, referitoare la o
corelatie pozitiva intre altruism si denegare. De asemenea, comportamentul ascetic, prin negarea unor
nevoi de baza, fundamentale pentru fiinta umana, ar trebui sa inregistreze o corelatie semnificativa cu
mecanismul de intoarcere catre propria persoana, si cel de izolare, pentru ca doar izoland afectul
ascetul poate duce o viata de ascet. De asemenea, el trebuie sa proiecteze nedreptati ce i se
savarsesc sau i s-au savarsit in trecut asupra celorlalti oameni, persoane mai mult sau mai putin
semnificative in viata sa, pentru a nu fi nevoit sa aiba de a face direct cu propria-i culpabilitate pentru
suferinta pe care o traieste, el nefiind in nici un caz o persoana fericita sau impacata cu sine insusi, in
primul rand. Retragerea apatica este dupa parerea noastra un mecanism defensiv foarte apropiat
de ascetism, deci sustinem ipoteza existentei unei inalte corelatii pozitive intre cele doua defense, ele
sustinandu-se reciproc si construindu-se chiar una pe cealalta. Nevoile fundamentale de a caror
satisfacere se priveaza ascetul nu inceteaza sa existe o data cu maturarea si ascunderea lor sub
covor; astfel ele coexista cu comportamentul si atitudinea de privare de satisfactii reale, astfel incat
ne asteptam la o corelatie ascetism clivaj.
Rezultate
Cu exceptia ipotezei ce afirma existenta unei corelatii pozitive ascetism-denegare, toate celelalte
ipoteze formulate de noi si-au gasit confirmarea in urma prelucrarii statistice a rezultatelor. Ramane
discutabila problematica lipsei de corelatie cu denegarea, noiconsiderand in continuare ca ascetul isi
neaga propriile nevoi, de altfel, nevoi fundamentale umane, si adopta comportamente si atitudini de
reprimare (la un nivel mai superficial) si de refulare (la un nivel mai profund) a nevoilor bazale.
CLIVAJUL
Clivajul actiunea de separare, divizare a eului (clivajul eului) sau a obiectului (clivajul obiectului) sub
influenta unei amenintari angoasante, actiune avand ca rezultat coexistenta celor doua parti astfel
separate, care nu se cunosc intre ele, in conditiile in care formatia de compromis este imposibila.
(Serban Ionescu) Freud defineste, spre sfarsitul vietii sale, clivajul eului ca proces prin care eul se
poate scinda pentru a face fata unei realitati periculoase. O formula clasica pentru clivaj ar fi cea
subliniata de Mannoni: Sunt sigur, dar, exprimand tocmai cele doua parti intre care se oscileaza,
separate printr-o virgula. Potrivit Melaniei Klein, clivajul obiectului nu poate exista in absenta
unui clivaj al eului: Cred ca eul este incapabil sa realizeze un clivaj al obiectului intern si extern
fara ca un clivaj corespondent sa se produca in chiar interiorul sau. Iata de ce fantasmele si
sentimentele privitoare la starea obiectului intern influenteaza fundamental structura eului. Si noi
aderam la acest punct de vedere, tocmai din aceasta cauza eliminand clivajul obiectului si pastrand ca
variabila-dimensiune doar clivajul eului; la aceasta prima motivatie se adauga si scorul scazut gasit
pentru coeficientul alfa-Cronbach.
Clivajul a fost un mecanism de aparare tratat de catre Laplanche si Pontalis care-l listeaza in
Vocabularul psihanalizei; apoi DSM IV il numeste printre defensele enumerate in aceasta lucrare, la
nivelul distorsiunii majore a imaginii. In clasificarea lui Perry clivajul se incadreaza in apararile
borderline sau limita. Este de asemenea inclus printre defensele investigate cu DSQ, si apartine
factorului distorsiune a imaginii.
Acest mecanism vine in intamplinarea nevoii subiectului de dominarea a angoasei prin doua reactii
opuse si simultane, numai ca una manifesta si constientizata, alta latenta si inconstienta, cu oscilatii
intre ele, astfel in cat cea latenta va deveni manifesta la un moment de timp ulterior, si invers, cea
manifesta va trece in latent.
Variabila

-diviziune interna manifestata ca oscilatii in evaluare, apreciere sau autoapreciere, cand la un pol,
cand la celalalt, fara capacitatea de stabilizare
Variabila de exprima cel mai bine prin faptul ca parca traiesc doua persoane intr-una singura; baza o
reprezinta scindarile primare, si ulterior, dihotomizarie aduse si impuse de educatie, mai ales de ordin
moral: oameni buni sau rai, sunt de incredere sau dezamagitori, iubesc sau urasc, sunt sinceri sau
nesinceri, etc. Este foarte posibil ca clivajul eului sa fie oconsecinta a clivajului obiectului, inconditiile
in care clivajul primar vizeaza sanul mamei, vazut ca obiect dorit, bun, ce se ofera copiluli, dar si ca
obiect frustrant si angoasant, rau, ce i se refuza. Ulterior, este posibil ca influentele socio-educationale
care isi manifesta puternicul impact asupra copilului inca din momentul venirii acestuia pe lume, sa
creeze in el disocierea si dihotomizarea a tot ce exista, inclusiv a lui insusi. Prin introiectari si proiectii
succesive copilul, devenit adult se apara de eventualele angoase rezultate dintr-o anume
conflictualitate, prin izolarea unui pol de celalalt (ex. bun de rau), bazata pe separarea neta a polilor, si
cu oscilatie cei doi poli; oscilatia este cea care permite evitarea impactului negativ al pericolelor
interne sau externe si apararea de acestea. Si acestea, printr-o distorsiune a imaginii de sine si a
imaginii alteritatii totodata, prin proiectarea interiorului in exterior.

Uneori imi este foarte usor sa ma accept, alteori simt ca ma urasc.


Ipoteze
Presupunem existenta unor corelatii semnificative pozitive ale clivajuluicu: ascetismul si anticiparea.
Rezultate
Ipotezele s-au confirmat, la un prag alfa de semnificatie de 0.05, respectiv, 0.01, acestea nefiind insa
singurele corelatii obtinute. Dedublarea specifica clivajului,cu coexistenta celor doua parti astfel
separate, este implicata atat de ascetism (nevoi fundamentale ce exista in mod real in individ si
stradania de a fi pur, curat, neintinat, de aici neamenintat si lipsit de vulnerabilitati), cat si de
anticipare (dornta manifesta de a ii sti pe cei apropiati in siguranta si agresivitatea nemanifestata fata
de acestia).
CONTRAINVESTIREA
Contrainvestirea energie psihica a eului ce se opune tendintei spre descarcarea pulsiunii; forta
inconstienta contrara si cel putin egala cu aceea care porneste din sine si cauta sa ajunga la
constiinta. Freud discuta contrainvestirea in legatura stransa cu refularea: Refulatul exercita in
directia constientului o presiune continua, care trebuie echilibrata printr-o contrapresiune continua.
Mentinerea refularii presupune asadar un consum constant de forta, care intra in
sarcinacontrainvestirii. De fapt, rolul contrainvestirii este acela de a impiedica intoarcerea refulatului
catre constiinta. A contrainvesti inseamna a investi reprezentari care au scopul de a bara calea
reprezentarilor asociate unei amintiri amenintatoare.
Contrainvestirea figureaza intr-o lista de mecanisme de aparare elaborata de Bergeret, pe prima
pozitie in lista. La majoritatea autorilor este mentionata formatiunea reactionala, pe care noi insa am
eliminat-o din lista proprie, pentru ca am considerat cei doi termeni foarte apropiati, diferenta dintre ei
constand in faptul ca formatiunea reactionala este un mecanism deja stabilizat, ca o trasatura de
caracter chiar, pe candcontrainvestirea se manifesta ca un mecanism de aparare, intervenind in situatii
de conflictualitate generata de un pericol intern sau extern.
Variabila
-bararea unor reprezentari percepute ca amenintatoare prin suprainvestirea unei reprezentari contrare

Reprezentarea respectiva este perceputa ca amenintatoare in virtutea faptului ca ea este un continut


al refulatului care isi exercita presiunea caracteristica asupra constientului prin demersul inconstient de
intoarcere a refulatului. Contrainvestirea, pentru a-si exercita functia de blocant pentru reprezentarea
potential amenintatoare, realizeaza o supreinvestire a unei reprezentari contrare, constientizate de
subiect ca o reprezentare oarecare, reala pentru subiectivitatea sa, care are drept scop pastrarea in
inconstinent, a refulatului, care astfel nu mai este periculos. De unde vine pericolul de fapt? Din faptul
ca o constientizare a continuturilor inconstiente refulate ar aduce cu sine conflictualitate constientinconstient, anxietate, frustrari, etc., defensa actinand ca mecanism de evitare a acestor trairi. Pana la
un punct, contrainvestirea ar putafi vazuta ca o alarare adaptativa pentru individul ce face apel la ea,
pentru ca am putea considera ca el se pastreaza in acord intern si evita disonanta si conflictul; insa, la
o privire mai atenta, contrainvestirea inplica o distorsiune majora a realitatii psihice, si in nici un caz
nu faciliteaza controlul asupra a ceva neconstientizat de subiect, mai mult, respins, negat, fata de care
subiectul depune mari eforturi pentru a-l mentine ascuns in adancurile psihicului si pentru a evita sa il
faca constinent. Este deci vorba despre o teama in avans, poate doar inconstient intuita, teama de
ce s-ar putea intampla daca
Oamenii sunt mai intai de toate fiinte morale.
Ipoteze
O data ce percepem contrainvestirea drept un mecanism de aparare ce contribuie la incarcarea
indicelui de refulare, vom presupune existenta unei corelatii pozitive intre prezentul mecanism si
mecanisme ce implica si ele refularea: denegare, izolare, proiectie, ascetism, inlaturare. Pe langa
acestea, presupunem corelatii pozitive si cu refugiul in reverie si retragerea apatica.
Rezultate
Toate ipotezele formulate si-au gasit confirmarea, noi nemaistaruind acum asupra lor, acesta putand fi
un obiectiv al unei lucrari viitoare.
(DE)NEGAREA
(De)negarea imediat dupa formularea unui gand, dorinte, sentiment care se constituie in sursa de
conflict, refuzul de a-si recunoaste paternitatea asupra lor;
- refuzul de catre subiect a unei interpretari exacte care il priveste, formulata de un
interlocutor (de obicei un psihanalist). (Sigmund Freud)
O distinctie clara intre denegare si negare o regasim in dictionarul francez Petit Robert:
prin denegare se intelege a refuza de a recunoaste ca propriu, iar prin negare, a declara (un
obiect) ca ireal. Numerosi autori, chiar psihanalisti nu au putut realiza o clarificare terminologica
adecvata, identificand termenii unul cu celalalt. In ceea ce priveste denegarea-aparare, enuntul si
negarea trebuie sa se refere la elemente purtatoare ale unui conflict inconstient, care sunt refuzate din
chiar acest motiv. Noi, in lucrarea de fata, am considerat doar prima accetiune a termenului denegareaparare, cea de-a doua fiind inaccesibila pentru o investigare cu chestionarul nostru de mecanisme
defensive, atata vreme cat nu l-am construit si nici nu l-am aplicat pe o populatie de indivizi in
terapie-analiza personala (psihanaliza).
Roth si Cohen au dovedit pe baza cercetarilor efectuate ca exista doua modalitati de abordare a
stresului ca rezolvarea a situatiei: prin denegare ca mecanism de aparare si prin mecanisme de
coping.
Denegarea se plaseaza pe pozitia 13 in lista lui Bergeret asupra mecanismelor defensive, sa mai fiind
intalnita abia la Bond in DSQ. Majoritatea autorilor nu vorbesc despre denegare, ci despre diferite
forme de refuz, pe care il identifica mai mult sau mai putin cu denegarea, fara a face lumina insa in
ceea ce priveste terminologia.

Variabila
-respingerea unor sentimente, ganduri, intentii proprii ce s-ar constitui ca si surse conflictuale pentru
subiect
O data ce subiectul resimte orice conflict intern ca pe un disconfort ce se doreste eliminat, este firesc
pentru o functionare fireasca a sa ca el sa caute mijloace pentru a-l elimina, mai bine spus,
defense. Denegarea se plaseaza astfel printre modalitatile de alterare a calitatii si a continuturilor
constientizarii propriei realitati psihice, astfel incat subiectul sa se elibereze de potentiala angoasa ce
ar rezulta din trairea conflictului respectiv ca atare, in stare bruta. Interesant este faptul ca, in cazul
mecanismelor de aparare, subiectul nu ajunge niciodata, atat timp cat apararile ii functioneaza
adecvat, sa traiasca conflictualitatea psihica, acest fapt petrecandu-se doar in situatia in care se
petrece o cadere a defenselor, fenomen ce s-ar preta la o analogie cu conceptul de burn out, de
data aceasta vazut ca un termen servind demersului psihanalitic. Care ar fi motivatia pentru aparitia,
persistenta, functionarea mecanismelor defensive? Care ar fi mobilul de la baza lor? Sunt intrebari la
care vom incerca o explicatie in incheierea lucrarii prezente, si aceasta deoarece sunt niste intrebari
ce-si cer raspunsuri, sau macar tentative de raspuns, proprii noua, dar bazate pe rezultatele de fata si
pe teoria psihanalitica in genere.
Revenind la tema denegarii, aceasta se manifesta psihologic printr-o respingere din focarul constiintei
(ce ia insa forma unei respingeri a existentei a ceva ca atare) a sentimentelor, gandurilor sau
intentiilor care in realitate apartin subiectului, dar in acelasi timp acesta le evalueaza drept surse
posibile, reale, de conflict.
Denegarea se contureaza ca un mecanism ce participa in grad inalt la ceea ce noi am denumit indice
de refulare, si aceasta deorece ea presupune un mecanism de respingere, despre care nu putem
spune ca ar fi integral constient, ci dimpotriva, o respingere uneori categorica, alteori mai nuantata,
dar tot despre o respingere este vorba, a acelor continuturi psihice indezirabile pentru eul constient.
Incerc sa imi stapanesc emotiile spunandu-mi ca nu am de ce sa ma ingrijorez.
Ipoteze
Denegarea, o data ce a fost considerat ca fiind un mecanism de rangul I printre cele ce incarca
indicele de refulare, vom presupune ca este un mecanism dezadaptativ, coreland astfel cu
mecanismele apreciate de catre literatura de specialitate, precum si de catre noi drept dezadaptative:
agresiunea pasiva, izolare, inlaturare, proiectie, refugiu in reverie.
Rezultate
Multiple corelatii sunt inregistrate de denegare cu alte mecanisme defensive, mai ales cele ce implica
refularea, denegarea fiind un mecanism ce incarca cu 25% indicele de refulare, printre aceste
mecanisme defensive plasandu-se inclusiv cele amintite de noi in formularea ipotezelor.
IDENTIFICAREA
Identificarea asimilarea inconstienta, sub efectul placerii libidinale si/sau al angoasei, a unor
aspecte, a unei proprietati, a unui atribut al celuilalt, care conduce subiectul prin similitudine reala sau
imaginara, la o transformare totala sau partiala dupa modelul celui cu care se identifica; este un
anumit tip de relatie cu lumea constitutiva a identitatii. S. Freud, ca prim autor ce vorbeste despre
conceptul de identificare, o face in contextul abordarii problematicii visului, in lucrarea interpretarea
viselor, iar mai apoi, intr-o completare la Trei eseuri asupra sexualitatii, Freud vorbeste despre
identificarea cu obiectul pierdut pentru ca acesta si relatia cu el sa nu fie abandonate. In lucrarea sa
Psihologia colectiva si analiza eului identificarea este definita ca o expresie primara a unei legaturi
afective cu o alta persoana, care incepe cu incorporarea.

Identificarea este listata de catre Valenstein, cu variante: identificarea cu obiectul iubit, identificarea
cu
obiectul
pierdut,identificarea
cu
agresorul, identificarea
autopunitiva.
Bergeret
palseaza identificarea pe pozitia sapte in lista sa; mecanismul defensiv mai figureaza in lista-clasificare
a lui Plutchik, fara a fi insa introdusa in gruparile pe care el le realizeaza (dupa criteriul asemanarii sau
al opozitiei).
Variabila
-(cu activitati) tendinta de a se defini pe sine prin profesie sau o alta activitate centrala in viata
subiectului
Initial formulasem doua variabile pentru aceasta dimensiune, a identificarii, la variabila mai sus
amintita adaugandu-se una ce urmarea identificarea cu persoane: tendinta de a-si lua ca model de
viata pe altcineva si constiinta unui fond de comunalitate psihologica cu alte persoane. Datorita valorii
coeficientului de fidelitate alfa-Cronbach obtinut pentru itemii apartinand acestei din urma variabile, si
care a fost destul de joasa pentru a fi luata in considerare, am eliminat variabila si am pastrat in
discutie doar variabila identificare cu activitati, care a obtinut un scor satsfacator pentru coeficientul
alfa-Cronbach. In ceea ce priveste variabila eliminata, consideram ca este destul de dificil de apreciat
pe baza de chestionar ce implica autoadministrarea si autoevaluarea constienta, o data ce procesul
identificarii in sine este unul primar, foarte putin constientizat si controlat de persoana decat in cazul
altor defense mai elaborate. In ceea ce priveste identificarea cu activitati, activitatile pe care le-am
luat noi in considerare au fost prin ele insele mai complexe, cum este activitatea de munca si
profesionala, astfel incat am convertit oarecum identificarea intr-un proces mai elaborat decat este ea
la baza, si astfel, mai usor de investigat cu instrumentul nostru.
M-as simti incomplet fara munca mea.
Ipoteze
Presupunem existenta unei corelatii pozitive a identificarii cu proiectia, ipoteza destul de evidenta in
conditiile in care consideram identificarea ca si o pseudointroiectie, in sensul de adoptare de modele in
viata, deci asumare a lor si cautare a dezvoltarii unui comportament de asemanare cu acestea, spre
deosebire de proiectie ce implica separarea si trimiterea anumitor trasaturi respinse in individ catre
un alter-suport pentru acestea.
Rezultate
Identificarea si proiectia inregistreaza o corelatie negativa, lucru oarecum evident, atat timp cat
identificarea presupune asumarea unor caracteristici ale altei persoane, respecti ale unei profesii prin
care individul chiar se defineste pe sine, iar proiectia eliminarea, respingerea, trimiterea la nivelul
altuia sau chiar la nivelul unei profesiuni (si nu numai, exista persoane ce proiecteaza asupra
nationalitatilor, carilor, orientarilor religioase, etc.) a acelor aspecte proprii negate si respinse.
IDENTIFICAREA CU AGRESORUL
Identificarea cu agresorul un subiect, confruntat cu un pericol extern, se identifica cu agresorul sau
in diferite moduri:
-reluand pe cont propriu agresiunea ca atare;
-imitand fizic sau moral persoana agresorului;
-adoptand anumite simboluri de putere care-l caracterizeaza pe agresor. Identificarea cu
agresorul este un raspuns elaborat impotriva angoasei, si nu pur si simplu o agresiune directa. Potrivit

Annei Freud, aspectul defensiv in cadrul identificarii cu agresorul este mult mai prezent decat
la identificarea propriu-zisa, vazuta mai mult ca o modalitate de imbogatire a eului.
Identificarea cu agresorul este dezbatuta ca mecanism de aparare, pentru prima data si destul de
detaliat, in lucrarea Annei Freud, Eul si mecanismele de aparare; mai apoi, figureaza in lista
elaborata de Valenstein, printre cele patru tipuri deidentificare notate de el. Bergeret plaseaza
mecanismul defensiv in discutie pe pozitia opt a listei sale. Alti autori care trateaza dintr-un punct de
vedere sau din altul identificarea cu agresorul sunt Ferenczi (identificarea cu culpabilitatea
agresorului in cazul copiilor in relatia cu parintii) si Lagache (tot situatia copilului care se identifica cu
adultul atotputernic-agresor, conturandu-si prin acest proces idealul eului).
Tinem sa precizam ca, pentru noi, termenul de agresor se refera la un comportament mai mult sau
mai putin explicit, mai mult sau mai putin orientat impotriva subiectului, dar un comportament
evaluat, interpretat, apreciat de acesta din urma ca agresandu-l, astfel incat cel ce are rezpectivul
comportament este considerat agresor. In ordine temporala, mai intai are loc agresiunea exterioara la
adresa subiectului, si abia apoi acesta din urma recurge la identificarea cu cel apreciat drept agresorul
sau. Facem aceasta mentiune pentru a face distinctia intre identificarea cu agresorul si proiectie, asa
cum conceptualizam si operationalizam noi cei doi termeni; in situatia proiectei, mai intai este traita
intern agresiunea la adresa alteritatii, insa, deoarece aceasta creeaza conflictualitate cu constientul si
cu perceptele morale la care subiectul se considera pe sine ca adera, atunci el proiecteaza, expulzeaza
in exterior, la nivelul alteritatii propriile trairi negative fata de aceasta. Precizam insa ca aici am
mentionat doar unul din aspectele definitorii pentru proiectie, in cazul ei putand fi vorba si de
sentimente pozitive, sau de alta calitate, dar pe care subiectul nu vrea sa si le recunoasca, atribuindule astfel alteritatii.
Variabile
a. repetarea unei agresiuni suferite, insa de pe pozitia agresorului
O data ce individul ce se apara prin identificare cu agresorul, el isi va asuma atributele de agresor fata
de o alta perosoana, fie ea un tert, sau chiar cel care l-a agresat initial. Persoana catre care se
indreapta agresivitatea subiectului este de mai mica importanta; fie este vorba despre agresorul
initial, subiectul vrand sa-i arate acestuia cum este sa sufere, sa fie pe o pozitie de inferioritate
fortata, sa fie slab, si altcineva sa fie cel puternic; fie este o alta persoana, pe care subiectul o
evalueaza deja ca fiindu-i inferioara, si asupra careia ii este mai usor sa se manifeste agresiv, sa o
loveasca. Scopul: a se simti puternic si superior comparativ cu alti oameni, pentru a elimina
conflictualitatea interna gata de a se instala, pentru a echilibra o balanta dezechilibrata in defavoarea
sa. Agresiunea poate lua o multime de fatete si poate fi intruchipata in varii moduri, cu scopul
pedepsirii alterului; inclusiv a te comporta pasiv-agresiv este o forma de identificare cu agresorul, ca
mijloc de evitare a conflictului si de aparare de acesta.
Ma ghidez dupa principiul dinte pentru dinte si ochi pentru ochi.
b. a resimti stima si prietenie fata de agresor
Aceasta variabila, in forma in care este ea formulata, vizeaza aspectul atitudinal, spre deosebire de
variabila anterioara, care urmareste aspectul comportamental-actional. Deci, este vorba despre o
atitudine fata de cel apreciat drept agresor, o atitudine la prima vedere paradoxala, adica o forma a
fugii catre agresor.
Initial am mai considerat o variabila: imitarea fizica si/sau morala a persoanei agresorului, dar,
datorita scorurilor scazute pentru coeficientul alfa-Cronbach, am fost nevoit sa o eliminam; cu toate
acestea un singur item dintre cei trei apartinand acestei variabile eliminate a fost inclus printre itemii
variabilei anterioare, a resimti stima si prietenie fata de agresor (itemul: Mi se intampla sa ajung sa
ma comport asemeni celor pe care ii detest.)

Ii admir pe cei care detin puterea si o exercita asupra celorlalti.


Ipoteze
Considerand ca sursa a identificarii cu agresorul faptul ca individul doreste sa treaca de pe pozitia de
inferioritate pe care a resimtit-o in postura de ranit si agresat, pe pozitia de superioritate, de putere
asupra agresorului ca atare sau asupra unui substitut, consideram existenta unei legaturi pozitive a
mecanismului de fata cu omnipotenta. De asemenea, persoana ce foloseste in grad inalt identificarea
cu agresorul va proiecta asupra celui pe care acum il agreseaza propria slabiciune si vulnerabilitate, si
va introiecta atributele detinatorului de putere.
Rezultate
Cel ce se identifica cu propriul sau agresor de la un moment din trecut sau chiar din prezent, traieste
sentimentul de putere abloluta, de forta si de superioritate asupra alteritatii, fie ea chiar persoana fata
de care subiectul se manifesta agresiv, sau alta persoana, acest fapt fiind mai putin important in acest
moment al analizei, importanta fiind trairea omnipotentei victimei devenite agresor. Aspectele
definitorii agresorului ca agresor sunt introiectate de subiect, si transformate in propriu pentru
acesta, ceea ce ar justifica foarte succint corelatia pozitiva identificare cu agresorul introiectie.
INTELECTUALIZAREA
Intelectualizarea recurgerea la abstractie si generalizare in confruntarea cu o situatie conflictuala
care l-ar angoasa prea tare pe subiect daca acesta ar recunoaste ca este implicat personal. Persoana
gestioneaza conflictul emotional generat de stresori interni sau externi prin apelul excesiv la gandirea
abstracta si la generalizari menite sa controleze sau sa minimizeze afectele trairile negative. Se
presupune ca aceasta este o defensa utilizata in special de persanele inteligente si cu un nivel de
cultura peste medie. Anna Freud spunea chiar ca pericolele pulsionale ii fac pe oameni inteligenti, in
sensul ca in absenta angoasei cauzata de conflictele intrapsihice motivatia pentru dezvoltarea unui
sistem intelectual care sa echilibreze subiectul prin compensare pe linia functionarii si autoreglarii
psihice ar fi insuficienta. Bohm vorbea chiar de o nevroza de cerebralizare care ar afecta in primul
rand subiectii din categoria tinerilor intelectuali care cauta sa-si stapaneasca angoasele printr-o vasta
intelectualizare a afectelor. Intelectualizarea presupune o abordare preponderent sau exclusiv
cognitiva a experientei cu eliminarea trairilor emotionale care ar fi de asteptat sa o insoteasca, intr-o
incercare de dobandire a controlului in raport cu un material afectiv ce nu poate fi continut decat cu
pretul unei anumite doze de anxietate. Un exemplu ar utea fi cel al unei persoane care stiind ca sufera
de o boala letala devine exclusiv preocupat de aspecte statistice (care sunt totusi sansele de
vindecare, cati ani ar putea supravietui, etc), ignorand astfe aspectele de ordin emotional ale situatiei
in care se afla. Ca multe alte mecanisme, si intelectualizarea se poate manifesta ocazional sau
constant, atunci cand intreaga viata a persoanei este canalizata in sensul dobandiri de cunostinte cat
mai vaste, construirii unor teorii, studierii stiintifice a unor aspecte ale realitatii, etc. Renumitii soarecide-biblioteca din liceu si facultate sunt principalii candidati la o existenta bazata pe intelectualizare,
datorita asentei capacitatii de a intra intr-un contact emotional autentic si direct cu experienta
imediata. Intelectualizarea mai poate servi si unor scopuri compensatorii in raport cu o imagine de
sine scazuta sau cu sentimente de inferioritate gravate in experienta afectiva precoce sau fixate prin
diverse experiente negative; sentimentul de control logic si putere de a stapani lucrurile prin influenta
organizatoare a logicii compenseaza adeseori vulnerabilitati bazale de sorginte emotionala ale
personalitatii.
Desi nu apare explicit ca mecanism defensiv, intelectualizarea este abordata de Freud in raport cu
impactul acesteia in cadrul curei psihanalitice; considerand-o nefasta pentru demersul terapeutic, el va
contraindica lectura lucrarilor psihanalitice in timpul curei sau pregatirea relatarilor pentru o sedinta de
terapie. Anna Freud este cea care introduce acest mecanism de aparare in seria celor zece pe care le
expune in Eul si mecanismele de aparare, in care o prezinta ca mecanism specific adolescentei, activat
tocmai de intensitatea iesita din comun a pulsiunilor la aceasta varsta. De atunci, intelectualizarea
ocupa un loc constant in aproape toate listele de MA propuse in literatura de specialitate. In DSM IV,
ea este definita ca utilizare excesiva a rationamentelor abstracte sau a tendintei spre generalizare.

Ipoteze
In virtutea relatiilor deja sesizate intre intelectualizare, rationalizare si izolarea afectului vom investiga
si noi cantitativ aceste relatii in urma aplicarii pe lotul experimental propriu-zis. Asemanarile intre
intelectualizare si rationalizare au fost subliniate de Laplanche si Pontalis, cu mentiunea ca ele nu
trebuie confundate: daca intelectualizarea este o abordare pur abstracta si generala a unei probleme
care ne priveste, rationalizarea presupune recurgerea la motive logice dar iluzorii pentru explicarea
reactiilor; Bohm remarca faptul ca izolarea si intelectualizarea au in comun teama de afect, insa,
daca in izolare afectul este desprins de reprezentare si refulat, in intelectualizare el este transpus in
idee.
Variabile
Variabilele initiale pentru intelectualizare au fost:
a.

considerarea exclusiva a aspectelor generale si teoretice ale unei probleme, cu


eliminarea oricarei implicari personale (A lua lucrurile personal este o dovada de
slabiciune)

b.

transpunerea afectului in idei (Mi se spune ca sunt rece)

c.

elaborarea unor explicatii generale pentru realitati concrete de viata (Am nevoie sa
imi explic orice lucru)

Dupa aplicarea chestionarului pe lotul-pilot si calcularea coeficientului alfa-Cronbach pentru evaluarea


corelatiilor interitemi pe fiecare variabila in parte si a corelatiilor intervariabile am decis, datorita
valorilor scazute, sa eliminam impartirea dimensiunii in trei variabile, reducandu-le la una singura si
pastrand itemi din fiecare din variabilele initiale, astfel incat acestea pot functiona in continuare ca
descriptori ai dimensiunii intelectualizare. Problema pare deci a fi cauzata de modalitatea de formulare
a itemilor care a condus la corelatii intervariabile scazute.
Rezultate
Ambele ipoteze legate de corelatia pozitiva semnificativa dintre intelectualizare si izolare, respectiv,
rationalizare s-au confirmat. Alte corelatii pozitive senificative obtinute la pragul 0.01: anticipare,
denegare, refulare si retragere apatica.
INTROIECTIA
Introiectia includere fantasmatica a obiectului, a unei parti a acestuia sau a legaturii cu el care
serveste eului drept reper pentru intelegerea obiectului exterior de care detasarea devine astfel
posibila (Serban Ionescu). Alaturi de proiectie, introiectia este unul din mecanismele fundamentale
prin care eul se construieste si se dezvolta; Heimann considera ca atunci cand eul receptioneaza
stimuli din exterior, el ii adopta si si-i asuma, ii supune introiectiei. Cand ii exclude, el ii proiecteaza,
deoarece judecata despre nocivitatea lor urmeaza unei inscenari de introiectie. Abia dupa dobandirea
unei anumite experiente, intr-un stadiu evolutiv destul de avansat, eul se poate dispensa de metoda
sa originara de a testa stimulii captandu-i mai intai in interiorul lui (de exemplu, un copil isi va suge
degetul deoarece el a introiectat sanul matern si, in virtutea principiului placerii, cauta sa depoziteze in
el insusi si sa pastreze amintirea contactului real cu sanul mamei).
Ferenczi abordeaza pe larg mecanismul introiectiei in comparatie cu cel al proiectiei, considerand ca
primul ar fi specific nevrozei (permitand pastrarea legaturii cu realitatea dar exacerband in acelasi
timp intensitatea realtiei cu un obiect din aceasta), iar al doilea psihozei (marcand ruperea de
realitate si deformarea grava a acesteia). El considera ca nevroticul se apara de frustrarile sale,
dilatandu-si eul prin mecanismul introiectiei, absorbind cat mai mult din real. Ferenczi considera ca,

in fond, omul nu se poate iubi decat pe sine; daca iubeste un obiect el il absoarbe. Acesta este si
sensul pe care l-am dat mecanismului introiectiei, majoritatea itemilor facand referire la relatiile
semnificative emotional ale subiectului si la masura in care obiectele afectiunii sale sunt lipite de eul
sau. Nu negam faptul ca prin introiectie eul se imbogateste, se diversifica, evolueaza, asimileaza
norme si valori care ii permit ajustarea la mediul socio-cultural, dar aceasta este mai degraba fata a
ceea ce am putea numi procesul bazal de introiectie; el este foarte greu de evaluat deoarece este
prezent in foarte multe din experientele noastre si urmeaza, intr-o masura mai mica sau mai mare (in
functie de varsta si gradul de consolidare a eului) oricarui contact cu un stimul extern. Ca defensa,
introiectia ne pare a fi dezadaptativa prin faptul ca subiectul coleaza pe un obiect putenic investit pe
care nu este capabil sa il dezinvesteasca in momentul in care realitatea o impune (v. decesul unei
persoane dragi sau despartirea de cineva semnificativ). Aceasta se datoreaza faptului ca investirea in
introiectie nu este o investire obiectuala (cum ar putea parea la prima vedere), ci o investire narcisica.
De aceea, dezinvestirea obiectului echivaleaza aici cu o dezinvestire a eului, adevarata sursa a
angoasei de care subiectul se apara. Din aceasta perspectiva, apreciem ca atat scorurile mici (care
arata o incapacitate de atasament fata de obiect), cat si cele mari (atasament excesiv, rigid) indica o
functionare defensiva dezadaptativa.
Am sesizat in unele liste ale MA confuzii intre introiectie si identificare, pe de o parte, si introiectie si
incorporare, pe de alta. Consideram ca introiectia este intotdeauna un proces anterior identificarii,
chiar o prima etapa a acestuia. Ea presupune de obicei si un clivaj, deoarece obiectul este scindat
astfel incat nu va fi introiectat decat partea sa buna, in timp ce partea rea va face obiectul
proiectiei. Prin urmare, nu ne identificam cu un obiect extern, ci partea bunaa acestua pe care am
introiectat-o anterior. O introiectie poate fi permanenta sau nu, insa o incorporare se distinge tocmai
prin dimensiunea sa temporala, durand cel mai adesea intreaga viata (de exemplu, imagourile
paretale sunt incorporate; putem totusi sa folosim in acest caz si termenul de introiectate fara a gresi
in mod fatal). Serban Ionescu apropie incorporarea mai mult de fantasma si chiar de fantasma
halucinatorie (fantasmele canibalice, de exemplu) si , prin aceasta, de patologic, in timp ce inscrie
introiectia in seria mecanismelor pozitive, cu functie de imbogatire a eului. Este interesant faptul ca
un proces primar de incorporare desfasurat in mod armonios (in virtutea relatiilor pozitive cu figurile
parentale) este o premisa a unor introiectii de aceeasi calitate (de exemplu, carentele de afectiune
materna vor bloca disponibilitatea copilului de a introiecta un obiect bun la varsta adulta; mai mult,
daca obiectul primar este rau, el poate fi totusi introiectat, urmand ca prin identificare eul sa se
perceapa pe sine insusi ca rau si sa declaseze un alt mecanism defensiv dezadaptativ intoarcerea
impotriva propriei persoane).
Ipoteze
Principalele corelatii care ne vor interesa in cazul acestui mecanism vor fi cele cu idenficarea (pentru
delimitare) si cu intoarcerea impotriva propriei persoane. Ne asteptam la o corelatie inalta cu acest
mecanism deoarece internalizarea excesiva a obiectului si identificarea puternica cu acesta ar trebui sa
il puna pe subiect in imposibilitatea de a dirija agresivitatea catre obiectul extern, deturnand-o catre
sine. Cu alte cuvinte, obiectul fiind mai mult in interior decat in exterior este de asteptat ca si
agresivitatea fata de acesta sa se reverse asupra propriei persoane. Mai mult,daca ipoteza conform
careia investirea in introiectie este una de tip narcisic, este de presupus ca aceasta se va face in
detrimentul eului, devalorizat si subinvestit de subiect, care va prefera sa se aotoagreseze, in loc sa
agreseze obiectul introiectat, suport de identificare si investire narcisica, adevarat reper identitar.
Variabile
2. permanentizarea in interior a unui obiect pierdut (persoana, relatie) cu scopul evitarii angoasei
generate de pierderea sa concreta (Iubind pe cineva simt ca aceasta persoana devine o parte din
mine.)
3. interiorizarea unui obiect prezent (M-as simti saracit daca nu as pastra in sufletul meu persoanele
la care am tinut candva.)

Dupa cum o arata si variabilele propuse initial de noi pentru mecanismul introiectiei, am incercat o
delimitare a introiectiei normale (manifestata in prezent si indicand capacitatea subiectului de a se
angaja in relatii obiectuale semnificative) de cea dezadaptativa, orientata spre trecut si care indica
incapacitatea de detasare emotionala in raport cu o persoana semnificativa pierduta. Corelatiile
interitemi si intervariabile ne-au determinat insa sa renuntam la aceasta distinctie, integrand itemi din
ambele variabile initiale intr-una singura. Valoarea diagnostica a acesteiase refera asa cum am spus si
mai sus la capacitatea subiectului de a introiecta un obiect capacitate de care depinde chiar stabilirea
unei relatii psihologice autentice). Atat excesele cat si carentele pe aceasta scala vor indica o
functionare defensiva dezadaptativa; scorurile mici indica o tendinta catre schizotimie, in timp ce cele
ridicate pot fi luate in considerare in evaluarea riscului de depresie/melancolie.
Rezultate
Relatia dintre introiectie si intoarcere contra propriei persoane nu s-a confirmat decat partial
(coeficientul de corelatie, desi pozitiv: 0.17, nu atinge pragul de semnificatie de 0.05). o legatura
interesanta apare insa intre introiectie si intelectualizare, mecanise ce coreleaza negativ, fapt ce
sustine suplimentar ideea atasamentului accentuat din introiectie in contrast cu detasarea emotionala
din intelectualizare.
IZOLARE
In Serban Ionescu izolarea este descrisa sub doua aspecte:
-

eliminarea afectului legat de o reprezentare (amintire, idee, gand) conflictuala, in timp ce


reprezentarea in cauza ramane constienta

separarea artificiala intre doua idei sau doua comportamente care in realitate sunt legate,
relatia lor neputand fi recunoscuta de subiect fara o anumita angoasa.

Inca din 1914 Freud a vorbit despre izolare ca despre o forma particulara de uitare in nevroza
obsesionala, suprimarea legaturilor dintre idei, o nerecunoastere a concluziilor ce trebuie trase din ele
si o izolare a unor amintiri. Deducem de aici ca exista o stransa legatura intre izolare si rationalizare
(prima fiind un fel de preambul la a doua), precum si intre izolare si refulare (cu mentiunea ca izolarea
este o refulare partiala deoarece reprezentarea ramane constienta in timp ce afectul este exilat in
inconstient). Cele doua acceptiuni nu au fost integrate in definitiile date de diversi autori, fiecare
privilegiind o fateta sau alta:
-

DSM IV: pierderea de catre subiect a contactului cu sentimentele legate de un eveniment


anume

Laplanche si Pontalis: a izola o idee sau o actiune de contextul sau si de restul existentei
subiectului.

Izolarea a fost analizata si prin prisma relatiei sale cu alexitimia (incapacitatea de exprimare verbala a
propriilor emotii si trairi) insa se pare ca functia defensiva a alexitimiei nu a putut fi demonstrata,
cercetarile indicand mai degraba o afectiune de sorginte functionala organica. Este interesant cum
absenta deplasarii ca mecanism consecutiv izolarii (asa cum apare in nevroza) sprijina ideea ca
incapacitatea de contentizare si exprimare a emotiilor nu are la baza un conflict psihic dupa cumm
este atat de evident in nevroza. Prezenta acestui mecanism defensv in patologiile de factura nevrotica
a sustinut ideea caracterului dezadaptativ al izolarii; foarte multi autori vorbesc despre efectele
patogene ale acestei aparari (in caz de boala, deces al unei persoane apropiate, esec sau pierdere)
datorita faptului ca emotiile negative nerecunoscute si neacceptate incarca inconstientul si il
tensioneaza, cel mai adesea fiind necesara descarcarea lor intr-o maniera pervertita prin deplasare.
Mai mult, daca avem in vedere functia reglatoare a emotiilor vom intelege si mai bine ca absenta
acestora din experienta nu poate fi decat nefasta pentru ca ea impiedica constientizarea modului real
in care subiectul isi traieste experienta si, mai departe, blocheaza si capacitatea acestuia de adaptare

flexibila la datumul experiential. Izolarea saraceste viata psihica a individului, il falsifica prin refulare si
il incarca negativ. De cele mai multe ori ea va declansa noi mecanisme defensive dezadaptative care
sa gestioneze fondul conflictual din ce in ce mai mare (rezuful, identificarea cu agresorul, denegarea,
deplasarea sunt astfel de mecanisme).
Desi Freud insista asupra necesitatii izolarii in viata psihica (Eul are de efectuat in mod normal un
vast travaliu de izolare pentru a orienta cursul gandirii), noi consideram ca aceasta functie de
focalizare este indeplinita nu de izolare, ci de reprimare (inlaturare) prin subiectul poate exclude din
campul constiintei afectele neplacute pe o perioada limitata de timp; prezenta constientizarii si
capacitatea de manipulare voluntara a afectelor in reprimare fac din ea un mecanism defensiv
adaptativ in deseobire de izolare. Punctul de vedere sustinut de Freud este aparat si de alti autori:
Widlocher considera ca izolarea este un mecanism normal, de care ne servim in mod constant, pentru
a ne proteja de conexiunile asociative prea puternice; Benassy considera ca la subiectul normal
utilizarea acestui mecanism este supla, in timp ce la nevrotic ea este rigida, automata. Mai mult,
Jeammet considera ca pentru a gandi trebuie sa izolam, sa separam, sa ne triem experientele.
Lagache insa subliniaza ca este necesara o integrare afect-gandire pentru o functionare psihica
sanatoasa.
Ipoteze
Dupa cum am aratat si mai sus, noi vom considera acest mecanism ca fiind unul dezadaptativ, ceea ce
ne face sa expectam corelatii inalte cu denegarea si refuzul. De asemenea, ne asteptam la valori
ridicate ale corelatiilor cu acting-aut-ul (in virtutea tensiunilor acumulate la nivel inconstient si care vor
izbucni in momentul in care pragul individual de toleranta la conflict va fi depasit), intelectualizarea si
rationalizarea.
Variabile
Variabilele propuse initial urmeaza definitia propusa de Serban Ionescu izolarii si contureaza cele doua
acceptiuni date mecanismului:
a.

a refuza orice conexiune intre un eveniment si emotiile resimtite consecutiv (Deseori sunt
furios sau trist fara sa stiu de ce.)

b.

a nu avea contact cu emotiile legate de un anumit eveniment (Mi se intampla sa nu stiu nimic
in situatii in care altii sunt foarte afectati.)

Observam ca, daca in primul caz, afectul se exprima totusi, in cel de-al doilea el este absent. De
remarcat faptul ca prima situatie se refera la o manifestare deplasata a afectului (de exemplu, cineva
este deprimat la o luna de la moartea tatalui dar pune acest fapt pe seama discutiilor neplacute de la
locul de munca). A doua situatie se intalneste atunci cand un eveniment traumatizant genereaza o
reactie afectiva inadecvata sau nu trezeste nici un raspuns emotional. Corelatiile interitemi si
intervariabile au validat ambele variabile, astfel incat am putut sa le retinem pe amandoua. Testul
statistic fundamenteaza astfel necesitatea de a avea in vedere ambele fatete ale izolarii atunci cand
vrem sa evaluam acest mecanism.
Rezultate
Ipotezele legate de corelatia pozitiva cu denegarea, refuzul si actingout-ul s-au confirmat la un nivel
de semnificatie <0.01. In schimb, intre izolare si rationalizare testul statistic nu a evidentiat nici o
corelatie, motiv pentru care aceste doua mecanisme au si fost integrate in doua categorii diferite:
izolea in stilul caracterzat prin defense nevrotice si rationalizarea in categoria defenselor intermediare.
INLATURARE

Inlaturarea tentativa de respingere voluntara, in afara campului constiintei, a unor probleme,


sentimente sau experiente care-l framanta sau il nelinistesc pe subiect. Etichetata de Freud drept o
aparare normala, inlaturarea este pusa de multi autori sub semnul intrebarii; acestia isi exprima in
primul rand neincrederea in capacitatea individului de a mentine in afara campului constiintei afecte
neplacute sau ganduri suparatoare tocmai pentru ca de obicei acestea au o adezivitate foarte mare si
o putere de persistenta care poate depasi capacitatile de refocalizare ale subiectului. In ceea ce ne
priveste, consideram ca inlaturarea este o aparare adaptativa si la indemana subiectului, mai putin in
cazul in care masochismul acestuia sau alte defense cum ar fi intoarcerea impotriva propriei persoane
il fac sa persiste intr-o anumita stare si chiar sa o amplifice prin ruminatii continue si focalizare
exclusiva pe afectul negativ. Incapacitatea de a realiza aceasta defesa poate indica totodata si o
imaturitate afectiva printr-o slaba toleranta la frustrare. Astfel, conflictul care determina afectul
negativ se cere imperios lichidat (cat mai curand si cat mai radical), subiectul neputand sa amane
rezolvarea sa pentru u moment mai potrivit sau pentru cand aceasta va fi realmente posibila.
Inlaturarea este de fapt o amanare, nu o suprimare, si ea ne permite sa avem o oarecare libertate in
raport cu nevoile si trairile noastre afective, pe care le punem temporar intre paranteze cu scopul de a
ne continua activitatea pana cand exprimarea lor va fi posibila in mod adecvat. Subliniem totusi ca
inlaturarea poate trece foarte usor in denegare sau chiar refulare: afectul inlaturat ulterior nu mai este
readus in constiinta pentru a fi elaborat, ci este trimis in inconstient in virtutea unui confort imediat pe
care il ofera subiectului. Avand in vedere faptul ca inlaturarea nu presupune un caracter incostient al
conflictului care o genereaza ea nu face parte din categoria propriu-zisa a mecanismelor defensive, ci
se inscrie mai degraba in seria mecanismelor de coping. Am pastrat-o totusi in inventarul nostru
deoarece apare in multe clasificari in categoria defenselor adaptative (care se suprapune in mare pe
cea a mecanismelor de coping). Vaillant defineste inlaturarea ca decizia constienta sau
semiconstienta de a intarzia atentia acordata unei pulsiuni inconstiente sau unui conflict. Aceasta
definitie sprijina cele afirmate mai sus, si ne asteptam ca studiul nostru sa evidentieze caracterul
adaptativ al acestei defense prin corelatia cu alte mecanisme de nivel inalt. De cele mai multe ori,
dupa cum arata si S. Ionescu, inlaturarea este urmata de activarea unor mecanisme defensive precum
sublimarea, afilierea, umorul, altruismul. Intelegem ca energia psihica generata de reprezentarea
negativa care a fost reprimata nu se dizolva de la sine, ci necesita un efort ulterior de transformare
sau pozitivizare. Un alt raspuns adaptativ este lucrul cu materialul emotional inlaturat, adica
aducerea voluntara in constiinta a conflictului si rezolvarea sa intr-un moment considerat oportun de
catre subiect.
Ipoteze
Corelatiile acestui mecanism indicele general de refulare, cu clivajul, refuzul, denegarea si
contrainvestirea ar trebui sa ne arate in ce masura aceasta energie tinde sa fie transformata pozitiv
sau, din contra, sa fie deformata, pervertita prin mecanisme defensive dezadaptative. Studiile arata ca
daca ea poate fi o defensa salutara in situatii limita (boala incurabila, parinti cu copii care sufera de o
boala letala, detentie in lagare de concentrare, etc), exista si contexte in care, mai ales cand este
utilizata pe termen lung, inlaturarea ajunge sa se asocieze cu un risc foarte ridicat de afectiuni
coronariene (personalitatea de tip A in care reprimarea emotionala si cenzura constienta sunt
modalitati defensive de electie ce corespund intocmai modului de functionare a inlaturarii). Relatia cu
mecanimele intelectualizarii si rationalizarii ar putea de asemenea sa ne indice directia adaptativa sau
dezadaptativa in care subiectul utilizeaza aceasta defensa.
Variabile
Variabilele initiale au fost:
a.

tendinta de evitare a reflectiei asupra lucrurilor neplacute (Ma simt mai bine evitand sa ma
gandesc la lucrurile neplacute prin care trec.)

b.

capacitatea de a amana acordarea atentiei unor aspecte problematice sau conflictuale (Aman
rezolvarea unei probleme pentru momentul cand voi fi pregatit sa o rezolv cum trebuie.)

In urma corelatiilor interitemi si intervariabile am decis combinarea itemilor intr-o singura variabila
continand doi itemi din fiecare din variabilele initiale. Introducand itemi pentru capacitatea de
amanare am dorit sa delimitam cat mai riguros inlaturarea de alte mecanisme dezadaptative cum ar fi
denegarea, refularea sau refuzul. Dupa cum am mentionat mai sus ne asteptam ca testele statistice sa
arate apropierea mai accentuata a inlaturarii de clasa mecanismelor de aparare dezadaptative sau a
celor adaptative.
Rezultate
Testul statistic a pus in evidenta corelatii semnificative pozitive cu mecanismele pe care noi am
considerat necesar sa le avem in vederepentru a stabili caracterul adaptativ sau dezadaptativ al
inlaturarii: clivajul, indicele general de refulare, refuzul, denegarea, contrainvestirea si
intelectualizarea. Nu au fost puse in evidenta corelatii pozitive cu nici unele din mecanismele defensive
acreditate ca adaptative de literatura de specialitate. Pentru acest motiv am si hotarat integrarea
inlaturarii in categoria mecanismelor intermediare.
INTOARCERE CATRE PROPRIA PERSOANA
Intoarcere catre propria persoana refuzarea inconstienta de catre subiect a propriei agresivitati, pe
care o deturneaza dinspre celalalt pentru a o abate asupra propriei persoane. Acest mecanism se
asociaza de obicei cu sentimente de culpabilitate, nevoie de pedepsire, nevroze de esec sau tentative
de autodistrugere, mai mult sau mai putin constiente: false accidente, boli inexplicabile, tentative
suicidare. Vedem ca acest mecanism este foarte aproape de ceea ce Freud numea masochism moral.
Initial, termenul de masochism desemna strict o perversiune sexuala care consta in obtinerea
satisfactiei sexuale prin inducerea voluntara a diverse senzatii dureroase. Ulterior, termenul si-a largit
aria de semnificatie, ajungand sa desemneze in paralel si o anumita atitudine fata de viata sau un
anmit tip de comportament social. Krafft-Ebing foloseste pentru prima data termenul de masochism
ideal/mental pentru a sugera aceasta noua acceptiune. Masochismul moral este in viziunea lui Freud
forma cea mai sublimata si elaborata de masochism, fiind in acelasi timp o componenta vizibila atat
a nevrozelor si idiosincraziilor, cat si a vietii cotidiene a fiecarui individ, grup si societate. Trasatura
comuna a fenomenelor psihice masochiste din aceasta categorie este tendinta inconstienta de cautare
a suferintei morale si de obtinere a placerii prin aceasta. Bineinteles ca ipoteza unei atari tendinte este
aparent scandaloasa, insa analiza unor patologii de tip nevrotic, cat si a unor situatii de esec, accident,
nereusita repetata in viata unor indivizi normali, ne arata ca problema este departe de a fi realmente
inteleasa. Freud considera ca acest tip de masochism este efectul dorintei inconstiente de a fi
pedepsit. Desi in aparenta desexualizat, masochismul moral are o componenta sexuala fundamentala
intrucat el reprezinta o resexualizare a complexului Oedip si, implicit a supraeului. Prin urmare,
masochistul isi doreste sa fie pedepsit pentru tendintele sale infantile incestuoase sau homosexuale.
Din aceasta perspectiva am putea vedea masochismul moral si ca pe o forma de regresie la un stadiu
infantil al functionarii aparatului psihic. Destinul sau soarta potrivnice care par sa se opuna constant
incercarilor masochistului de a fi fericit nu sunt decat substitute ale figurilor parentale, in timp ce
pedeapsa asteptata reprezinta pedeapsa data de tata sau de mama in copilarie. Si totusi, ramane
intrebarea : ce fel de placere provoaca aceasta pedeapsa ? Freud considera ca este vorba de o
satisfactie de tip sexual traita ca atare prin asocierea si identificarea ei cu satisfactia infantila
provocata de pedepsele parentale prin mecanismul primitiv al coexcitatiei. El porneste dealtfel de la
ideea ca toate cele trei forme de masochism au la baza acest mecanism fiziologic pus in legatura cu
complexul Oedip. Explicatia sa lasa de dorit mai ales pentru ca o regresie a personalitatii la un stadiu
oedipian ar insemna ca intregul tablou comportamental al persoanei sa sufere de pe urma acesteia.
Avem insa cazuri in care comportamentul masochist este oarecum ocazional sau situational, legat de
un sentiment de culpabilitate in raport cu o incalcare prezenta a imperativelor morale (constiente sau
inconstienta). Ar fi mai degraba de presupus ca pedeapsa este cautata fie pentru o culpa prezenta, fie
pentru una trecuta (printre care tendintele incestuoase infantile joaca un rol de baza), si ca placerea
obtinuta din auto-aplicarea ei inconstienta este data nu atat de satisfactia supraeului, cat de
eliminarea angoasei de asteptare a pedepsei prin urmare, pedeapsa este auto-indusa nu pentru ca
ea provoaca placere, ci pentru ca angoasa de a o primi din exterior provoaca o neplacere mai mare
decat aplicarea ei efectiva. Un punct de vedere similar este sustinut se de T. Reik dupa cum vom
vedea mai jos. Freud arata totodata ca masochistul provoaca singur acele situatii menite a-l culpabiliza
pentru a-si atrage pedeapsa parentala, care insa se va realiza cel mai adesea prin figuri substitutive

de tipul destinului, nesansei, sau a altor persoane care pot inlocui tatal in plan fantasmatic. Explicatia
acestui mecanism pervers se gaseste dupa Freud in faptul ca sentimentul de culpabilitate atrage dupa
sine dorinta de pedeapsa, iar aceasta din urma este legata prin mecanismul primar al coexcitatiei de
excitatia sexuala care permite astfel obtinerea satisfactiei sexuale. Se incearca deci repetarea unei
situatii cu valente sexuale foarte puternice. Ne vom intreba totusi (mai ales ca Freud nu reuseste sa
raspunda la aceasta intrebare) ce anume din viata individului face ca satisfactia obtinuta prin acest
mecanism masochist sa prevaleze asupra celui normal si care sunt factorii acestei fixatii. Un raspuns
partial este dat chiar de analiza celor doua elemente implicate in masochism : coexcitatia si complexul
Oedip. Primul ar putea determina o fixatie prin intensitatea si frecventa sa la varsta infantila ; al doilea
ar putea explica un masochism la varsta adulta in masura in care ar ramane nerezolvat.
Tot aici, Freud vorbeste si despre represiunea culturala a pulsiunilor sadice ca sursa a masochismului
ceea ce nu poate fi exprimat in exterior va fi reintroiectat si orientat asupra propriei persoane. Astfel,
el ajunge sa surprinda relatia de complementaritate a sadismului si masochismului, care prin
macanismele deplasarii, substitutiei, proiectiei, introiectiei si identificarii proiective pot trece unul in
celalalt.
In 1915, in Metapsihologia (Pulsiuni si destine ale pulsiunilor), Freud ofera urmatoarea schema logica
de intelegere a formarii masochismului :
a) initial avem sadismul care consta intr-o activitate violenta, o manifestare de putere impotriva altei
persoane luate ca obiect
b) acest obiect este ulterior abandonat si inlocuit cu propria persoana. In acelasi timp cu intoarcerea
agresivitatii asupra propriei persoane are loc si o transformare a scopului pulsional activ in scop
pasiv. Aceasta este faza auto-sadismului
c) este cautat din nou un alter care sa preia rolul de obiect, dar care, in virtutea transformarii
scopului din activ in pasiv, va prelua rolul initial al subiectului, devenind astfel obiect sadic, iar
subiectul subiect masochist.
Explicarea acestei modalitati de interpretare a sadism-masochismului este realizata in extenso in eseul
Un copil este batut; aceasta este o fantasma frecventa in isterii si nevroze obsesionale. Freud face
apel la sase cazuri pentru a investiga semnificatia profunda a acestei fantasme investita de obicei cu o
mare placere ce duce la un act de satisfactie autoerotica. La inceput copilul este batut de un adult
(necunoscut) ceea ce ii da aparenta de fantasma sadica. Ulterior, in a doua faza, ea devine copilul
este batut de tata (eu sunt copilul pe care tatal il bate pentru ca nu il iubeste..), fiind deci o fantasma
masochista. A fi batut este o expresie directa a culpabilitatii, dar, dupa cum arata Freud, nu numai ;
acelasi act punitiv este atat pedeapsa pentru dorintele incestuoase, cat si substitut pentru actul sexual
genital interzis : nu doar pedeapsa pentru o relatie genitala interzisa, ci si substitutul regresiv pentru
acesta. In cea de-a treia faza, fantasma reia o forma sadica, insa semnificatia sa ramane masochista ;
de exemplu, profesorul il bate pe copil. Observam ca fantasma preia investitia libidinala a partii
refulate si constiinta vinovata legata de acest continut. Este interesant cum aceste fantasme
masochiste ajung sa joace un rol defensiv in raport cu tendintele oedipiene incestuoase (in cazul
fetelor) si cu cele homosexuale (in cazul baietilor, la care, a fi batut de tata exprima de fapt dorinta de
a fi iubit intr-o maniera pasiva, feminina de acesta). In acest eseu Freud leaga masochismul in mod
indisolubil de sentimentul de culpabilitate (caruia ii gaseste un corelativ partial in sentimentul de
inferioritate al lui Adler) care intoarce sadismul (primar, consubstantial instinctului sexual) asupra
propriei persoane.
Am facut aceasta incursiune in problematica masochismului deoarece consideram ca intoarcerea
impotriva propriei persoane nu poate fi inteleasa in afara acestei pulsiuni ale carei origini raman totusi
inca incerte. Dupa cum am vazut ipotezele legate de geneza acestei pulsiuni sunt multiple: sentimente
de culpabilitate legate de complexul Oedipian si nevoi consecutive de autopedepsire, dezvoltare
anormala a pulsiunii agresive, experiente de abuz sexual sau molestare corporala, o hipermorala
morbida sau etica personala sadica (Hesnard, 1949), carente afective (absenta iubirii, a valorizarii
pozitive, acceptarii si confirmarii in relatiile cu persoanele semnificative) care pot conduce la

autoculpabilizare si autopedepsire, precum si la sentimente de inferioritate care genereaza


autoagresivitate.
Ipoteze
Una din caracteristicile de baza ale masochismului este pasivitatea si pentru acest motiv ne asteptam
sa gasim o relatie pozitiva intre intoarcerea impotriva propriei persoane si retragerea apatica. Freud
considera ca si atunci cand agresivitatea este intoarsa impotriva propriei persoane relatia cu obiectul
extern ce se afla la originea sentimentului de ostilitate ramane ambivalenta autoagresarea nu
detensioneaza si nu pozitivizeaza relatia cu obiectul care a starnit agresivitatea. Acest conflict poate fi
gestionat ulterior prin clivaj, ipteza pe care o vom testa in studiul nostru. Corelatia negativa cu
omnipotenta tine deja de simtul comun. Ne asteptam de asemenea la o corelatie inalta cu denegarea
(mai ales a sentimentelor ostile fata de un obiect extern). Avand in vedere faptul ca la originea
autoagresivitatii sta heteroagresivitatea refulata, neputem astepta la o serie de corelatii inalte si cu
altruismul (ca formatiune reactionala in raport cu pulsiunea agresiva), ascetismul si contrainvestirea.
Mentionam aici ca Freud considera intoarcerea impotriva propriei persoane drept un caz particular de
transformare in contrariu.
Variabile
Variabilele initiale, retinute si in varianta finala a inventarului, in urma efectuarii analizei de
consistenta interitemi si intervariabile, sunt:
a.

perceperea propriei persoane ca propriul dusman (Uneori simt ca sunt cel mai mare dusman
al meu, Numai eu pot sa imi fac rau)

b.

manifestarea autoagresivitatii, autoculpabilizarii si autominimalizarii (Simt ca alti oameni sunt


mult mai buni decat mine)

c.

implicarea compulsiva in relatii si actiuni defavorabile subiectului (Toate relatiile mele de pana
acum au sfarsit la fel de prost)

Aceasta scala se poate dovedi utila in evaluarea potentialului de ameliorare a unui pacient in curs de
psihoterapie; practica clinica a confirmat faptul ca terapia pacietilor cu structura masochista este mult
mai dificila deoarece apare aproape invariabil rezistenta la vindecare, de multe ori tulburarea psihica
fiind ea insasi expresia tendintelor autopunitive. De asemenea un scor inalt la aceste scale impune
analiza scenariilor de viata ale subiectului, intrucat este foarte probabil ca un scenariu de esec sa
subintinda o gama larga de fenomene patologice care nu pot fi lichidate fara a lichida initial scenariul
care le hraneste.
Rezultate
Dupa cum ne asteptat, am inregistrat corelatii pozitive semnificative cu retragerea apatica, clivajul
(inconstanta imaginii de sine si ambivalenta fiind mentionate inca de Freud ca principali descriptori ai
masochismului), denegarea, altruismul, ascetismul si contrainvestirea (acestea din urma fiind exemple
tipice de transformari in contrariu - intoarcerea contra propriei persoane fiind ea insasi o transformare
in contrariu in principal a agresivitatii in autoagresivitate). O corelatie pozitiva inalt semnificativa se
inregistreaza si cu identificarea cu agresorul, fapt ce ne ofera o baza empirica pentru teoria
masochismului ca autosadism, propusa tot de Freud. Este evident ca agresivitatea neexprimata este
intoarsa asupra sinelui, corelatia inalta cu ascetismul si altruismul indicand faptul ca aceasta intoarcere
se datoreaza mai putin unor factori externi si mai mult altora, interni, precum forta (aici brutala) a
Supraeului.
OMNIPOTENTA

Omnipotenta raspuns la conflictele emotionale si la factorii de stres interni si externi , in cursul caruia
subiectul simte sau actioneaza ca si cum ar poseda capacitati sau puteri superioare celor detinute de
altii. In literatura de specialitate ideea conform careia orice sentiment de superioritate este o
supracompensare a unui sentiment de inferioritate este deja un loc comun. Subiectul incearca sa
depaseasca sentimente de inadecvare, incompetenta, exceland intr-un domeniu sau in altul (varianta
sublimarii), sau creandu-si iluzia ca este special, unic, deosebit, mai inzestrat si mai capabil decat altii,
ca poseda anumite trasaturi care ii dau dreptul de a privi de sus pe toata lumea. Adler considera ca
lupta pentru putere este chiar motorul vietii psihice si ca aceasta pulsiune/tendinta isi are radacinile in
sentimentele de neajutorare si dependenta experimentate in primii ani ai vietii si, intr-o anumita
masura, pana la varsta adulta si chiar dincolo de ea (in situatiile de imaturitate afectiva in care
subiectul se autohandicapeaza, mentinandu-se blocat in relatii dedeendenta). . Karen Horney
considera ca 'lupta nevrotica pentru putere se naste din anxietate, ura si sentimente de inferioritate.
Iar acestea, la radul lor, nu pot genera decat agresivitate la adresa obiectelor externe, agresivitate
care va da seama si de sadismul asociat acestei defense. Observam ca exista cel putin doua directii
defensive pentru care inconstientul subiectului poate opta: cea a intoarcerii impotriva propriei
persoane si cea a identificarii cu agresorul si omnipotentei. Alegerea unei modalitati defensive sau a
alteia este dictata de scenariul inconstient al fiecaruia fixat prin experientele semnificative de
supunere/dominare, ascultare/revolta. Dupa Adler insa aceasta este o lupta normala; dar atunci cand
experienta de viata nu gratifica aceasta nevoie sau traumele din copilarie fixeaza prea puternic un
sentiment de inferioritate si vulnerabilitate, subiectul va recurge la aparari de tipul omnipotentei
pentru a compensa dezechilibrul intre imaginea de sine expectata si cea reala. Fantasmele de
omnipotenta pot apare si pe un fond sadic dupa cum o demonstreaza si studiul intreprins de noi
asupra sadismului si masochismului. Nu ne vom exprima totusi categoric in legatura cu primaritatea
unuia dintre aceste fenomene (corelatia inalta nu arata totusi daca omnipotenta decurge din sadism,
sau sadismul este o consecinta a fantasmelor de omnipotenta). Asocierea sadism-hipomanie
(expansivitate si irascibilitate), evidentiata prin compararea scorurilor la Szondi si cele MMPI, nu ne
surprinde mai ales avand in vedere asocierea foarte puternica dintre sadism si mecanismele defensive
omnipotenta, idealizare, devaluare, precum si stilul defensiv pe care Bond l-a denumit image
distorting. Aceasta legatura se explica bineinteles prin fantasmele de omnipotenta ale sadicului,
precum si prin sentimentul de securizare, incredere in sine si valoare personala dat tocmai de pozitia
sa de putere, reala, dorita sau fantasmata. Gradul crescut al irascibilitatii la sadic nu este decat o
consecinta logica a incarcarii si tensionarii pulsiunii agresive, care, sub influenta factorilor externi,
poate fi brusc expulzata, mai ales in cazul unui e- accentuat (care stim ca se asociaza deseori cu s+,
v. Susan Deri). Referitor la raportul de forte care inclina balanta in favoarea sadicului atat in cazul
omnipotentei cat si in cel al hipomaniei, este evident faptul ca sadicul este cel care, in virtutea unui
sentiment primar de inferioritate ajunge sa fantasmeze si sa simuleze in cele din urma superioritatea
si puterea, printr-o supracompensare. Astfel, el este cel puternic asupra unui alter inferior lui (in care
de fapt isi proiecteaza propria inferioritate si o face acceptabila pentru sine : doar intrupata in altul ea
este de acceptat si integrat). Supracompensarea sentimentului de inferioritate nu este niciodata
definitiva, totala, ci, din contra, ea se poate destabiliza destul de usor. Acest lucru este evidentiat si de
scorul foarte mare obtinut la mecanismele de defensa prin distorsiunea imaginii (omnipotenta, clivaj,
idealizare, devalorizare).
Ipoteze
Vom investiga corelatiile dintre omnipotenta si clivaj, identificare cu agresorul, intoarcere impotriva
propriei persoane, proiectie (ne asteptam la un scor ridicat deoarece omnipotenta poate fi considerata
ca un caz particular de proiectie subiectul nu se simte puternic sau superior in virtutea unei calitati
anume pe care o poseda in mod mai mult sau putin obiectiv, ci a sentimentului de inferioritate
proiectat in afara sa care il situeaza automat pe o pozitie de superioritate fara alte argumente
caracteriale sau aptitudinale ).
Variabile
Variabilele initiale, mentinute si in forma finala a inventarului, sunt :

a.

sentiment de atotputernicie si invincibilitate ( Nu ma las niciodata invins , Experientele


negative nu ma clatina )

b. sentiment de superioritate ( Sunt o persoana de invidiat ).


Rezultate
Omnipotenta coreleaza negativ cu clivajul, ceea ce ar demonstra oarecum constanta acestui
mecanism. Daca in clivaj, imaginea de sine oscileaza frecvent intre idealizare si devalorizare, in
omnipotenta ea este mentinuta constant in varianta idealizanta, ceea ce ne-ar putea face sa credo ca
prin omnipotenta subiectul reuseste sa refuleze complexul de inferioritate care genereaza aceasta
defensa ; cu toate acestea corelatia cu indicele general de refulare nu atinge nici macar pragul de .05.
Vedem insa ca omnipotenta coreleaza semnificativ cu umorul, afirmarea de sine si pozitiv (desi
nesemnificativ) cu identificarea si activismul, mecanisme incluse toate in categoria stil defensiv
adaptativ. Presupunem, prin urmare, ca este vorba mai degraba de o compensare, decat de refulare.
Corelatia inalta cu afirmarea de sine ne arata ca sentimentul de inferioritate functioneaza aici ca un
factor motivational cu valoare pozitiva.
PROIECTIA
Proiectia operatia prin care subiectul expulzeaza in lumea exterioara ganduri, afecte si dorinte de
care nu are stiinta sau pe care le refuza in el atribuindu-le altora, persoane sau lucruri din mediul sau
inconjurator. Freud introduce termenul de proiectie cand vorbeste despre nevroza de angoasa:
manifestarile somatice multiple s-ar datora faptului ca psihismul se comporta ca si cum ar fi proiectat
excitatia in exterior. Se inregistreaza astfel o recanalizare spre lumea exterioara a excitatiei sexuale
resimtite ca periculoasa. In Cazul presedintelui Schreber Freud explica paranoia prin proiectia numita
aparare primara: o perceptie interna este reprimata si continutul ei , inlocuind-o, suporta o anumita
deformare, dupa care ajunge in constient sub forma unei perceptii venite din exterior. Subiectul
recunoaste in celalalt ceea ce nu poate accepta in el insusi si astfel se declanseaza delirul de
persecutie. Proiectia pare sa joace un rol fundamental si in fobii, in care pericolul pulsional intern este
proiectat asupra unui stimul extern mai usor de evitat: eul se comporta ca si cand pericolul
dezvoltarii unei angoasenu ar veni dintr-o motiune pulsionala, ci dintr-o perceptie, si este deci
indreptatit sa actioneze impotriva acestui pericol exterior prin tentativa de fuga care este evitarea
fobica. Este de asemenea meritul lui Freud de a fi aratat ca in formarea conceptiilor religioase despre
lume, precum si in mituri sau superstitii avem de-a face cu o vasta implicare a mecanismului proiectiv.
O analiza atenta a functionarii psihicului uman ne poate arata ca proiectia este prezenta in aproape
toate actele si experientele noastre. Ca si introiectia, atunci cand functioneaza ca proces primar,
proiectia este o functie de conectare a subiectului cu lumea, avand prin urmare un rol benefic si chiar
vital; introiectiile si proiectiile noastre sunt importurile si exporturile pe care le realizam cu mediul
inconjurator, asigurand deci comertul informational fara de care am fi separati izolati de exterior si,
consecutiv, in imposibilitatea de a ne dezvolta psihologic. In aceasta acceptiune proiectia ne apare mai
degraba ca proces psihic fundamental care nu se rezuma la expulzarea in interior a continuturilor
psihice interne indezirabile sau inacceptabile; varianta defensiva insa tinde sa ia cel mai adesea o
forma dezadaptativa, in primul rand pentru ca favorizeaza continuturile negative (tendinta
fundamentala a psihicului urmand principiul placerii fiind aceea de a expulza ceea ce este neplacut, si
de a integra si asimila ceea ce este placut), si apoi pentru ca falsifica relatiile obiectuale care devin
relatii transferentiale (ce pot avea loc atat in terapie unde activarea lor este totodata prilej de analiza
si remodelare, cat si in viata de zi cu zi unde functioneaza automat si inconstient pe baza unor
mecanisme asociative); in acest fel, prezentul nu mai este decat o reiterare a trecutului, experienta
este saracita si eul blocat in evolutia sa printr-o compulsie la repetitie.
Este binecunoscut mecanismul proiectiei in gelozie (si mai ales in cea patologica), descris si explicat de
Freud inca din 1922. sentimentele de ostilitate la adresa unei persoane pot trece foarte usor in
sentimentul de a fi agresat, nedreptatit, si, in extremis, persecutat. Angoasele generate de un obiect
extern pot fie sa ia calea unei proiectii directe (lui ii este teama de mine, nu mie), sau sa sufere o
deformare ajungand sa fie traite ca sentimente de insecuritate in raport cu un obiect extern potential
sau chiar actual periculos.

Vedem ca proiectia poate lua forme din cele mai diverse de la cea primara si universala, la cea
deliranta, care apare in tulburarile psihotice. De asemenea, mecanismul proiectiv este exploatat cu
succes de tehnicile proiective de diagnoza a personalitatii sau clinica, precum si in relatia terapeutica
din cadrul unor orietari psihoterapeutice (psihanaliza, psihodrama, terapia unificarii).
Ipoteze
In ceea ce priveste proiectia ne intereseaza in primul rand corelatia cu indicele general de refulare
pentru a vedea in ce masura proiectia presupune anterior o refulare (ipoteza la care subscriem si noi).
Corelatia scazuta cu indicele de refulare ar putea indica faptul ca proiectia se realizeaza fara a mai
trece prin etapa refularii, ceea ce ar face din ea un mecanism inalt automatizat si din continuturile
vehiculate de ea niste continuturi cu un grad de constientizare aproape nul. O corelatie pozitiva ar
indica mai degraba faptul ca, desi expulzate din psihismul subiectului, continuturile inacceptabile
proiectate lasa totusi urme, ceea ce ne face sa credem ca proiectia nu se realizeaza decat fata de eu,
continuturile proiectate ramanand in inconstient si continuand sa fie surse de angoasa. Acest lucru ar
putea fi cel putin partial validat printr-o functionare defensiva (mai ales dezadaptativa) accentuata.
Daca insa interpretam proiectia ca un esec al refularii, asa cum face Freud, ar trebui sa obtinem o
relatie negativa intre cele doua. Asociind proiectia cu un fel de reparatie narcisica S. Ionescu ne face
sa ne intrebam daca aceasta nu este sustinuta si printr-o identificare cu agresorul sau prin fantasme
de omnipotenta.
Variabile
Acest mecanism este reprezentat in inventarul nostru prin doua variabile:
-

atribuirea propriilor sentimente sau ganduri negative celorlalti (Eu tin la prietenii mei, dar
cred ca ei nu simt acelasi lucru pentru mine)

impresia de a fi persecutat (Meritele mele nu sunt suficient recunoscute, Ma simt


desconsiderat de toata lumea)

Rezultate
Corelatia inalt semnificativa cu indicele general de refulare ne confirma ipoteza legata de faptul ca
ceea ce este proiectat ramane refulat, continuturile psihice neputand fi eliminate pur si simplu. Ele
sunt proiectate doar in raport cu nivelul constient, nu si cu cel inconstient in care persiata si se mentin
in absenta unor mecanisme de degajare. Doua corelatii semnificative pozitive ce se merita a fi
aprofundate sunt cele cu identificarea cu agresorul si clivajul.
RATIONALIZARE
Rationalizarea justificare logica, dar artificiala, care camufleaza, fara stirea celui care o utilizeaza,
adevaratele motive (irationale si inconstiente) ale unora dintre judecatile acestuia, dintre conduitele si
sentimentele sale, intrucat aceste motive nu ar putea fi recunoscute fara anxietate. Psihologia de
oricand si de pretutindeni pare sa confirme ceea ce Aronson a esentializat in fraza omul nu este un
animal care rationeaza, ci unul care rationalizeaza; Jones pare de-a dreptul oripilat de faptul ca
intelectul ar putea fi pus in slujba ascunderii sau deformarii adevarului, si nu a revelarii lui. Cu toate
acestea, rationalizarea ramane o defensa foarte larg folosita; dubiile se refera mai degraba la
caracterul ei constient sau inconstient, sau, cu alte cuvinte, la a stabili daca avem de-a face cu un eu
care se minte pe sine sau cu un eu care ii minte pe ceilalti pentru a promova in randul acestora o
imagine dezirabila (asa cum considera Muchielli: eul, perfect constient de motivatiile sale, fabrica
rationalizari destinate aproapelui sau si mascheaza in mod deliberat mobilurile atitudinii sau actiunii
sale. Rationalizarea este facuta in principal pentru ceilalti si vizeaza inainte de toate atragerea unei
judecati pozitive asupra propriei persoane.). Cu toate acestea, Muchielli considera ca dincolo de
aceste aparari sociale exista si o rationalizare pentru sine, insa nu stabileste limita dintre cele doua,
asfel incat distinctia operationala sau comportamentala intre ele nu isi gaeste un fundament teoretic

suficient. Tot in categoria apararilor sociale prin rationalizare intra si ideologiile in numele carora
oamenii pot pune in act cele mai diverse pulsiuni (unele chiar inspaimantatoare, v. antisemitismul),
fara a se mai simti responsabili de actele lor intrucat adevarul irefutabil al convingerilor pe care le
impartasesc in mod gregar constituie si garantia inocentei lor. Freud sublinia in 1915 faptul ca
popoarele asculta mai multde voia pasiunilor decat de aceea a intereselor lor. Ele nu invoca interesele
decat pentru a-si rationaliza pasiunile, pentru a putea justifica satisfactia pe care cauta sa le-o aduca.
La adapostul unor astfel de adevaruri au fost purtate majoritatea razboielor sfinte; si nu este o
raritate sa auzi pe cineva ca ar ucide un negru (pentru ca este inferior), dar nu si un alb, ceea ce in
proprii sai ochi il face sa para un mic ingeras (eventual, iti va spune ca el face astfel un bine umanitatii
pe care o va epura de reziduurile nocive ale rasei negre).
Trebuie totusi sa avem grija pentru a nu confunda orice explicatie cu o rationalizare. De exemplu, un
student se plange de profesorul sau pentru ca i-a dat o nota mica si afirma ca il antipatizeaza pentru
subiectivitatea sa, cand, de fapt, el poate face foarte bine un transfer negativ pornind de la o figura
paterna dominatoare si extrem de critica. Vedem cum aici rationalizarea este consecutiva proiectiei
(aceasta fiind deseori inconstienta, subiectul se trezeste in situatia de a trebui sa gaseasca explicatii
rationale pentru atitudinile sale, care altminteri ar parea extrem de arbitrarii). Cu toate acestea nu
este exclus ca acesta sa fie un motiv real si profesorul sa fi fost intr-adevar subiectiv. In patologie,
rationalizarile sunt extrem de raspandite deoarece, neavand acces direct la semnificatia tulburarilor
sale, subiectul incearca sa-si organizeze totusi experienta, sa ii confere sens si coerenta. Atunci cand
conflictul care le subintinde este foarte angoasant, rationalizarile se pot dovedi foarte rigide,
persistente si greu penetrabile la critica. Aderenta la ele exprima o nevoie general-umana de ordine si
sens.
Ipoteze
Vom investiga in primul rand legatura dintre rationalizare si intelectualizare pentru a vedea in ce
masura ele merg mana in mana in functionarea defensiva a unui subiect. Ne intereseaza de asemenea
sa vedem corelatia cu izolarea (literatura de specialitate sugerand ca rationalizarea ar intari izolarea),
denegarea si umorul (ipoteza fiind ca un scor mare la rationalizare se va asocia cu un scor scazut la
umor, deoarece functia cognitiva fiind hipertrofiata, ea ar limita functia ludica a intelectului).
Variabile
Acest mecanism este reprezentat in inventarul nostru printr-o singura variabila:
-

furnizarea de motive rationale pentru actiuni a caror motivatie reala este inacceptabila (Nu as
putea rani o persoana la care tin, A-mi oferi explicatii rationale pentru actele mele are rolul
de a ma linisti)

Rezultate
Dupa cum ne asteptam am obtinut o corelatie pozitiva semnificativa cu denegarea; cu umorul insa
rationalizarea nu coreleaza negativ dupa cum ne-am asteptat dar nici pozitiv in mod semnificativ.
REFUGIU IN REVERIE
Refugiul in reverie mecanism utilizat intr-o situatie de conflict psihologic sau atunci cand subiectu lse
confrunta cu factori de stres, care consta in recurgerea la o reverie diurna excesiva ce se substituie
cautarii de relatii interpersonale, unei actiuni in principiu mai eficienta sau rezolvarii problemelor. In
DSM IV acest mecanism figureaza sub numele de autistic fantasy care ii confera o rezonanta pronuntat
patologica, ceea ce nu este deloc conform cu realitatea psihologica in care acest mecanism, la niveluri
medii de utilizare, este nu doar normal, ci chiar bine-venit. Ideea similitudinii cu izolarea autista a fost
redata de S. Ionescu prin adaugirea termenului refugiu. Lafon defineste aceasta aparare ca: o stare
de relaxare fata de situatia prezenta, in timpul careia se desfasoara o activitate mentala care nu mai
este dirijata de atentie si care este mai mult sau mai putn inspirata de inconstient. Dupa Freud,

reveria se naste din privatiune si nostalgie. Ea este o forma de escapism psihologic, prin care
subiectul incearca sa compenseze o realitate obiectiva nesatisfacatoare. In reverie, imi pot imagina ca
sunt altcineva, ca traiesc in alta tara (sau pe alta planeta..), ca am un alt statut, ca sunt liber sau iubit
de persoana care in realitate ma ignora sau ma detesta. Ceea ce ni se pare oarecum eronat este faptul
ca multi autori considera ca in reverie atentia este abolita si ca scenariul se construieste de la sine;
acest lucru ni se pare cel putin inexact, intrucat eul dirijeaza acest proces de punere in scena a
fantasmelor si dorintelor in raport cu care cenzura este mult mai permisiva. In reverie principiul
realitatii este aproape suspendat si eul se lasa in voia principiului placerii. Cu toate acestea, nu ne
putem astepta ca reveria sa scoata la iveala pulsiunile sinelui fara nici o interventie constrangatoare a
supraeului sau cu abolirea totala a functiei de cenzura a eului. Trebuie deci sa facem deosebirea intre
reverie si fantasma. De exemplu, o fantasma sadica de ucidere nu reprezinta o defensa prin reverie si
asta este pus in evidenta mai ales de caracterul ei compulsiv si de faptul ca subiectul o percepe
adesea ca fiind egodistonica, pe cand continuturile reveriei tind sa fie mai degraba egosintonice.
Atitudinea fata de acest mecanism defensiv este extrem de polarizata: pe de o parte, autori precum
Bachelard sau Lagache o ipostaziaza, pe de alta, o vedem pusa la zid de Sartre care o considera o
mimare a satisfactiei, inautentica si falsificatoare. Ne este usor sa intelegem totusi ca un existentialist
nu ar fi putut partiza cu o defensa ce este in primul rand o evadare dintr-un prezent nesatisfacator
dintr-un anumit punct de vedere (sau mai multe). Freud considera chiar ca oamenii fericiti nu au
reverii. Parerea noastra este daca acceptam aceasta afirmatie ar trebui sa acceptam si faptul ca nu
exista oameni fericiti! Desi la baza ei se afla un anumit discomfort, poate chiar anxietate, o neimplinire
sau o nemultumire cu o stare de fapt, reveria poate fi si un punct de plecare in ceea ce poate deveni
un proces de dezvoltare sau un proces creativ. Aspectele negative se fac simtite atunci cand ea se
asociaza cu pasivitate si dezinteres in raport cu realitatea obiectiva pe care subiectul nu incearca in
nici un fel sa o modeleze sau sa o adapteze creativ nevoilor si aspiratiilor sale.
Ipoteze
In aceasta situatie este de presupus ca vom avea o asociere puternica cu retragerea apatica si
regresia. Ne intereseaza sa vedem daca exista vreo asociere semnificativa cu omnipotenta sau cu
intoarcerea impotriva propriei persoane. Mentionam ca nu chiar toate reveriile sunt roz; in depresie,
de exemplu, subiectul produce scenarii catastrofice, de esec sau dezamagire, de faliment sau epuizare
psihica. Vom investiga de asemenea relatia cu sublimarea; o corelatie inalta ar credita ipoteza conform
careia reveria nu este in mod necesar sterila. Anticipam si o relatie semnificativa cu clivajul, datorita
idealizarii si fantasmelor de omnipotenta prezente in reverie. Speram ca testarea statistica a
corelatiilor cu mecanismele considerate adaptative si, respectiv, dezadaptative din literatura de
specialitate sa confirme caracterul pozitiv sau negativ al acestei aparari in raport cu ceea ce ar trebui
sa fie o adaptare supla si flexibila la realitate.
Variabile
In varianta finala a inventarului nostru acest mecanism este reprezentat de doua variabile:
a.

satisfacerea imaginara a dorintelor in absenta satisfacerii reale (Ma simt mai bine atunci cand
imi imaginez ca lucrurile sunt asa cum vreau eu)

b.

preferinta pentru rezolvarea imaginara a unor probleme fara transpunerea in concret a


solutiilor gasite (Desi in imaginatie pot gasi solutii pentru problemele mele, in practica imi
este mult mai greu sa ma confrunt cu ele)

Dupa cum se vede si din itemi oferiti ca exemplu sugeram ca scorurile inalte la acest mecanism sa fie
luate ca indicatori ai unei functionari defensive dezadaptative.
Rezultate

Ipotezele legate de corelatia semnificativa cu mecanismele retragere apatica, regresie si clivaj s-au
confirmat. Investigarea relatiei cu omnipotenta si intoarcerea contra propriei persoane a evidentiat
absenta corelatiei cu prima, si o corelatie pozitiva cu cea de-a doua, fapt care pare sa elucideze
problema enuntata mai sus.
INDICELE DE REFULARE
Am considerat ca refularea este un proces psihic fundamental care sta la baza altor mecanisme de
aparare si ca evaluarea sa in baza unui chestionar ar fi foarte dificila. De aceea am hotarat sa grupam
mecanismele in care refularea este prezenta in mod evident si sa evaluam procesul primar pe baza
unei medii ponderate, in functie de puterea de incarcare a fiecarei defense in raport cu defensa de
referinta. Astfel, am considerat ca mecanismele subintinse de refulare (care, mai spunem inca o data,
este prezenta in toate defensele intr-o masura mai mica sau mai mare) sunt urmatoarele:
-

defense de gradul I: denegarea si refuzul (incarca in proportie de 25% fiecare factorul


refulare)

defense de gradul II: activism, clivaj, izolare, proiectie, regresie, ascetism, contrainvestire,
inlaturare, intelectualizare si rationalizare (incarca fiecare cu 5 % factorul refulare).

REFUZUL (REALITATII)
Refuzul actiunea de a refuza realitatea unei perceptii resimtite ca periculoasa sau dureroasa pentru
eu. Freud abordeaza refuzul inca din 1905 in Trei studii privind teoria sexuala in legatura cu atitudinea
baietelului cu privire la absenta penisului la fetita, absenta pe care o neaga pana ce principiul realitatii
ajunge sa impuna aceasta absenta ca un faptsi identificarea pe linie masculina cu figura paterna face
posibila acceptarea sa, angoasa de castrare care genera initial refuzul diminuandu-se foarte mult. In
Compendiu de psihanaliza, el descrie procesul refzului drept o consecinta a unui clivaj al eului: in
locul unei atitudini fizice unice, exista doua: una, normala, tine cont de realitate, in timp ce a doua,
sub influenta pulsiunilor, detaseaza eul de aceasta. Contrar lui Freud, M. Klein nu va mai pune
accentul pe refuzul realitatii externe, ci pe acela al realitatii psihice interioare; ea identifica in apararea
maniacala un refuz magic de putere absoluta ce se sprijina pe trei refuzuri simultane: omnipotenta
ca refuz al dependentei, triumful ca refuz al exerientelor depresive si dispretul fata de obiect ca refuz
al valorii acelui obiect. S. Ionescu considera ca refuzul se situeaza dincolo de orice conflict deoarece
blocheaza total accesul in constiinta a unei reprezentari, favorizand o alta (de obicei opusa) prin
mecanismul clivajului. Suntem de parere ca aceasta modalitate de intelegere a refuzului este cel putin
controversata; este ca si cum ceea ce a intrat la un moment dat in psihic poate fi sters cu totul, fara a
mai lasa nici o urma. In ceea ce ne priveste, ne situam mult mai aproape de pozitia Melaniei Klein care
afirma ca ceea ce este refuzat este o realitate interna, nu un stimul extern; prin urmare acesta
locuieste in psihicul subiectului, chiar daca este refuzat categoric, in ciuda evidentelor faptice. Refuzul
pare a fi o forma radicala de refulare care poate opera si in raport cu date obiective sau stimuli
perceptivi. Ceea ce este propriu refuzului, in deosebire de refulare, este tocmai caracterul obiectiv al
stimulului refuzat, negat, ceea ce i-a si determinat pe multi autori sa inscrie refuzul in categoria
mecanismelor inalt dezadaptative; practica clinica dovedeste cu prisosinta implicarea acestei defense
in functionarea psihotica.
Ipoteze
Ne intereseaza in primul rand relatia refuzului cu refularea pentru a incerca cel putin o elucidare
partiala a modului in care aceste defense se conjuga, sau, dimpotriva, se exclud reciproc. Vom
investiga de asemenea relatia cu clivajul (mecanism cu care se presupune ca s-ar asocia aproape
invariabil), proiectia (ceea ce este refuzat pare extrem de probabil sa fie ulterior proiectat), denegarea
si contrainvestirea.
Variabile

Aceasta dimensiune este reprezentata in inventarul nostru printr-o singura variabila si anume:
- eliminarea din campul constientei a reprezentarilor legate de o situatie stresanta (Imi trebuie destul
de mult timp pentru a accepta ca anumite lucruri mi se intampla chiar mie; Daca o persoana ma
enerveaza foarte tare imi pot spune ca ea nu exista pentru a ma calma).
Rezultate
Corelatia inalt semnificativa cu indicele general de refulare ne arata ca refuzul, ca si proiectia, nu se
soldeaza cu expulzarea continuturilor psihice indezirabile, ci se asociaza cu refularea puternica a
acestora. S-au inregistrat de asemenea corelatii pozitive semnificative cu clivajul, proiectia si
contrainvestirea.
REGRESIA
Regresia o revenire mai mult sau putin organizata si tranzitorie la moduri de expresie anterioare ale
gandirii, la conduitele sau relatiile obiectuale, in fata unui pericol intern sau extern susceptibil de a
provoca un exces de angoasa sau de frustrare. In opera lui Freud termenul de regresie apare pentru
prima oara in Interpretarea viselor ca mecanism de aparare minor, mai putin important decat refularea
(ea fiind insa o componenta importanta a acesteia). Transformarea gandurilor in imagini in vis este
privita ca o regresie (ansamblul gandurilor din vis se dezagrega in cursul regresiei si este readusa la
stadiul de materie prima). Legatura dintre vis si regresie este explicitata mai amanuntit in
Complement metapsihologic la teoria visului: subiectul care adoarme isi pune deoparte protezele
motorii si perceptive, realizand imaginea insasi a regresiei prin pozitia fetala pe care o adopta si prin
continutul visului in care el isi realizeaza la modul halucinatoriu dorintele, suspendand principiul
realitatii si timpul unei responsabilitati mature, pe care le inlocuieste cu principiul placerii si timpul
iresponsabilitatii infantile.
In literatura de specialitate apar destul de frecvent doua tipuri de regresii: una benigna (A. Freud
considera ca o miscare de repliere supla si temporara poate fi un raspuns benefic in anumite situatii) si
o alta maligna, mai ales atunci cand regresia se asociaza cu un fenomen de fixatie (in diverse etape
ale dezvoltarii psihice si psihosexuale), riscand sa devina permanenta si sa blocheze astfel intreaga
evolutie a subiectului. Interesant este faptul ca in psihanaliza ea este chiar volntar declansata si
incurajata de terapeut sub imperativul principiul ca elaborarea traumei trebuie sa se faca intr-un timp
si o stare psihologice apropiate de cele in care a avut loc in mod real. De asemenea, regresia este cea
care permite accesul la dimensiunea si valoarea emotionala subiectiva a experientei asa cum a fost ea
resimtita in trecut, si nu din perspectiva deseori rationalizanta, izolata a prezentului.
Ipoteze
Ne intereseaza relatia dintre regresie si celelalte mecanisme care se fondeaza pe refulare pentru a
stabili relatia dintre acestea doua. Daca S. Ionescu considera regresia ca o componenta fundamentla a
refularii, noi inclinam sa credem ca relatia ar putea fi una mai complexa, in sensul ca refularea scade
cu cat regresia creste (daca ne-am imagina, prin absurd, o regresie totala, ab uterum, am vedea ca
am ajuns totodata si in punctul zero al refularii). Prin urmare cu cat psihicul se intoarce mai mult in
trecut cu atat eul se infantilizeaza si se fragilizeaza, fiind din ce in ce mai putin apt sa refuleze drintele
si pulsiunile care emerg din inconstient.
Variabile
Variabilele propuse de noi pentru aceasta dimensiune, si mentinute si in varianta finala a IMA, sunt:
1.

reeditarea unor comportamente specifice unor niveluri de dezvoltare cognitiv-afectiva


inferioare (Uneori mi se spune ca ma comport ca un copil)

2.

dorinta de intoarcere in timp intr-o perioada vazuta ca ideala (Imi doresc sa fiu din copil)

3.

orientarea spre persoane in raport cu care subiectul isi poate asuma statutul de copil (Simt
nevoia unei persoane care sa ma protejeze)

Rezultate
Corelatia cu indicele general de refulare a infirmat ipoteza noastra. Corelatia inalta cu refularea arata
ca regresia nu se produce en bloc, ci mai degraba pe anumite segmente sau compartimente ale vietii
psihice astfel, incat eul isi poate exercita in continuare functia de refulare a continuturilor psihice
inconstiente indezirabile.
RETRAGEREA APATICA
Retragere apatica detasare cu rol de protectie, compusa din indiferenta afectiva, din restrictie in
relatiile sociale si activitati exterioare si din supunere pasiva in fata evenimentelor, care permite unei
persoane sa suporte o situatie foarte dificila. Freud nu trateaza retragerea apatica ca un mecanism
defensiv de sine statator, dar ii remarca nuantele defensive in raport cu anumite suferinte care apar in
raporturile interumane si de care subiectul tinde sa se protejeze prin izolare. In ceea ce priveste
fenomenul de anestezie afectiva prezent in retragerea apatica, el il descrie in legatura cu o experienta
personala traumatizanta: moartea nepotului sau preferat, Heinele. Manifestarile principale ale reactiei
defensive la suferinta provocata de moartea acestuia au fost incapacitatea de a se mai implica
emotional in relatiile interpersonale, precum si o apatie generalizata care l-a facut sa le scrie unor
prieteni ca lucreaza constrans si fortat; in fond, totul mi-a devenit indiferent. Aceasta defensa a fost
deseori pusa in legatura cu personalitatea dizarmonica de tip schizoid, insa trebuie sa avem
intotdeauna in vedere faptul ca, daca prima este de tip reactiv, situational si temporara, cea de-a doua
este constanta de-a lungul vietii individului. Nunberg vorbeste despre un comportament asemanator
indiferentei, care da impresia de pasivitate, cand, de fapt, nu este decat o aparare activa impotriva
experientelor dureroase traite. Fenichel descrie retragerea apatica in termeni de apatie, insensibilitate
la durere, frigiditate emotionala, si considera ca ea pare sa aiba legatura cu izolarea, destinata si ea
contracararii afectelor care ar risca sa copleseasca eul. Bettelheim analizeaza intr-o carte a sa numita
chiar Apararile in situatii extreme modul de functionare a acestei defense in cazul persoanelor din
lagarele de concentrare naziste. O femeie deportata intr-unul din aceste lagare declara ca : una
dintre conditiile pentru a supravietui era sa te inaspresti, sa te desensibilizezi. Aceasta defensa se mai
poate activa si in situatii de boala incurabila. Sau de deces al unei persoane foarte apropiate.
In ceea ce priveste caracterul patologic al acestei defense lucrurile nu pot fi abordate in mod transant.
Este binecunoscut faptul ca mecanimul retragerii apatice se insereaza perfect in tabloul clinic al
schizofreniei prodromale sau reziduale, iar unii autori precum Widlocher o situeaza si in mijlocul
sindromului depresiv, considerand ca incremenirea, lipsa initiativei si actiunii, slaba rezonanta
emotionala sunt caracteristice functionarii depresive intr-o mai mare masura decat tristetea.
Ipoteze
Ne intereseaza relatia cu refularea, refugiul in reverie, intelectualizarea si izolarea, in legatura cu care
anticipam o corelatie pozitiva semnificativa.
Variabile
Variabilele propuse de noi pentru aceasta dimensiune si retinute in varianta IMA aplicata pe lotul pilot
au fost:
a.

imunizare afectiva in raport cu evenimente externe posibil traumatizante sau cu o stare


conflictuala deja instalata (M-am consumat atat de mult pentru unele lucruri incat acum nu
mai simt nimic fata de ele)

b.

izolare sociala (Compania celorlalti imi este neplacuta cand sunt indispus);

c.

pasivitate fata de evenimente exterioare (Deseori ma simt coplesit de dificultati si nu pot face
nimic).

Rezultate
Dupa cum am aratat si mai sus, la izolare si intelectualizare, exista o corelatie pozitiva semnificativa
intre aceste mecanisme si retragerea apatica. Aceasta mai coreleaza semnificativ si cu regresia si
refugiul in reverie, toate fiind incluse de noi in categoria defenselor imature.
SUBLIMAREA
Termenul de sublimare are in opera lui Freud doua sensuri:
-

desexualizare a unei pulsiuni avand drept tinta o persoana ce ar putea sau a putut fi dorita
sexual. Transformata in tandrete sau in prietenie, pulsiunea isi schimba scopul, dar obiectul
ramane acelasi;

derivare a energiei unei pulsiuni sexuale sau agresive inspre acttivitati valorizate social
(artistice, intelectuale, morale). Pulsiunea se deturneaza atunci de la obiectul si scopul sau
(erotic sau agresiv), fara a fi insa refulata. Acesta este sensul cel mai curent.

In ceea ce ne priveste consideram ca doar cel de-al doilea sens poate face obiectul evaluarii in cazul
sublimarii, primul fiind mai degraba un exemplu de substitutie sau compensare. Este o dovada de
naivitate sa consideram ca pulsiunea sexuala poate trece in tandrete sau prietenie, si ca acestea nu ar
fi de fapt masti defensive pentru un scop pulsional in esenta erotic. Chiar daca la nivel
comportamental aceasta transformare poate avea loc, din punct de vedere psihologic ea ne pare a fi
mai curand o incercare de mentinere a unei satisfactii erotice, de data aceasta la nivel fantasmatic sau
simbolic.
In literatura de specialitate disputele referitoare la sublimare se centreaza in jurul intrebarii: este
sublimarea o defensa sau nu? A. Freud este mai intai impotriva ideii (in virtutea asocierii
mecanismelor defensive cu cele nevrotice), pentru ca mai tarziu sa o includa in categoria MA definind
conflictul din cadrul acestei aparari (care initial parea absent) ca o targuiala intre placerea mai mare
care ar putea fi obtinuta prin descarcarea directa a pulsiunilor erotice sau agresive si placerea mai
mica obtinuta in mod real prin sublimarea lor si exprimarea mediata de forme de productie acceptate
si valorizate socio-cultural. Lagache pledeaza pentru intgrarea acesteia in seria mecanismelor de
degajare, in timp ce Fenichel o considera o aparare reusita, non-patologica (el consierand dupa cum
reiese si din aceste afirmatii ca o aparare se evalueaza ca reusita sau esuata in raport cu nivelul de
adaptare atins de subiect ca urmare a utilizarii ei, aspect asupra caruia consideram ca nu mai este
necesar sa ne exprimam dezacordul! o aparare este reusita in masura in care mentine in afara
constiintei un conflict anxiogen). Mai mult, ni se pare ca sublimarea se apropie foarte mult de
deplasare, ceea ce o face sa intre in categoria mecanismelor adaptative nefiind operatiile psihice prin
care continuturile inconstiente sunt gestionate in sine, ci produsele valorizate social, cultural, etc
acestor operatii.
Ipoteze
Ne intereseaza in primul rand relatia cu indicele de refulare pentru a testa diversele ipoteze emise in
legatura cu acest subiect (chiar pozitia lui Freud este extrem de fluctuanta si, desi toretic sublimarea
ar trebui sa excluda refularea, suntem departe de a putea trage o concluzie ctegorica in acest sens).
Variabila

- depasirea situatiilor stresante sau conflictuale prin investirea in activitati creative, artistice,
intelectuale
Rezultate
Dupa cum ne-am asteptat, sublimarea a corelat pozitiv semnificativ la <0.05 cu indicele general de
refulare. Remarcam totusi faptul ca in comparatie cu majoritatea corelatiilor dintre celelalte
mecanisme si acest indice, acest coeficient este mai scazut ceea ce ne indica faptul ca, desi nu elimina
refularea, sublimarea poate functiona totusi ca mecanism de degajare care limiteaza functionarea
acesteia
UMORUL
Umorul prezentarea unei situatii traite ca traumatizante astfel incat sa fie reliefate aspectele ei
placute, ironice, insolite (in sensul dat de Freud doar umorul aplicat siesi este mecanism de aparare)
Inainte de a intra in analiza acestui mecanism am dori sa specificam ca umorul aplicat altcuiva poate
intra si el in sfera mecanismelor de aparare, doar ca aici el este mult mai aproape de defensele prin
identificare cu agresorul (mai ales in cazul ironiei si sarcasmului), omnipotenta, negare sau izolare a
afectului.
Mecanismul umorului este explicat pe larg de Freud, acesta punand accentul pe urmatoarele
elemente: refuzul pozitiei de victima, sfidarea realitatii externe, triumful narcisismului si afirmarea
invincibilitatii in limitele unui contact normal cu realitatea obiectiva, flexibilizarea supraeului, devenit
Parinte protector si nutritiv in termeni AT: Iata, priveste aceasta lume care pare asa de periculoasa.
Un joc de copil, totul e numai bun pentru a fi obiectul unei glume!.
Cu toate acestea experienta clinica ne mai arata o fateta foarte interesanta a umorului: umorul ca
defensa in psihoterapie; Lagache vorbeste chiar despre un ecran afectiv generat de masca de bunadispozitie si relaxare pe care subiectul le ofera analistului in mod simbolic ca semnale care transmit
indisponibilitatea sa de a se confrunta cu propriile trairi, afecte sau ganduri neplacute. Si prin invatare
sociala se poate ajunge la o dezvoltare considerabila a disponibilitatii fata de autoironie sau luare in
deradere a unorprobleme altminteri destul de grave. Aceasta atitudine poate masca de multe ori un
discomfort bazal destul de mare, care, negat in mod constant, nu poate avea decat efecte neplacute
pe termen lung. Vedem ca elementul care confera pana la urma caracterul adaptativ umorului este
pastrarea contactului cu afectul de baza, spontan, suscitat de stimulul real, chiar daca se realizeaza o
usoara detasare de acesta.
Ipoteze
Reusind sa se amuze pe seama circumstantelor nefavorabile, umorul il ajuta pe subiect sa evite
dezvoltarea suferintei, el facand apel prin urmare la o alta defensa de nivel adaptativ inalt si anume
inlaturarea. Cu toate acestea, atunci cand este asociat cu omnipotenta sau clivajul putem presupune si
o implicare masiva a refularii,
izolarii afectului sau rationalizarii.
Variabile
Variabilele initiale, retinute si in forma finala a IMA sunt:
a.

a glumi pe seama realitatii neplacute, traumatizante (Nu trebuie sa uitam sa radem, indiferent de
situatie)

b. a face haz de propriile greseli, defecte, esecuri (Pot glumi pe seama defectelor mele).

Rezultate
Absenta corelatiei cu indicele general de refulare confirma ipoteza caracterului inalt adaptativ al
defensei prin umor; singurul mecanism dezadaptativ (inclus de noi in categoria defenselor prin
distorsiunea imaginii) pe care se sprijina acesta fiind omnipotenta.