Sunteți pe pagina 1din 12

Agresivitatea instinct al mortii sau instinct al vietii?

Facultatea de Psihologie, UTM

Lumea in care traim a fost, este si va fi marcata de violenta. Perspectiva catastrofica a distrugerii speciei ne este familiara din carti, filme si nu mai putin, din jurnale de stiri. Omenirea traieste proiectandu-si sfarsitul, il doreste, il provoaca fantasmatic, in tentativa de a-si interioriza inimaginabilul, disparitia, exctinctia speciei. Daca Sigmund Freud ar mai fi printre noi, ar analiza aceasta tendinta aproape istovitoare a imaginatiei umane ca fiind autodistructiva, expresie a incontestabilei pulsiuni de moarte. Sa apelam la ca de-a doua teorie a pulsiunilor unde se expliciteaza clar ca1 Indreptate mai intai spre interior si tinzand la autodistrugere, pulsiunile de moarte sunt secundar dirijate spre exterior, manifestandu-se in aceste caz sub forma pulsiunii agresive sau de distrugere. Lucrarea de fata isi propune sa reia ipoteza freudiana privitoare la aceasta problema fundamentala a societatii contemporane. Agresivitatea este astazi un subiect controversat, a carui limpezire ar fi utila intr-o multitudine de domenii ale socialului, insa perspectiva din care voi incerca sa abordez aceasta tema va fi cea psihanalitica, intrucat
1

Laplanche,J., Pontalis, J.P. Vocabularul psihanalizei, Humanitas, Bucuresti, 1994, pg. 333.

dupa cum bine se stie, aici s-au pus primele intrebari si s-au oferit primele raspunsuri valide. Intuitia agresivitatii ca fenomen psihic complex se sprijina si in zilele noastre pe ultima teorie freudiana a instinctelor, care desemneaza pulsiunea agresiva ca opozitie necesara la Eros, opozitie care face posibila reintoarcerea la stadiul anterior vietii. Astfel, pulsiunea agresiva se inscrie in tendinta reducerii excitatiei la zero, sau macar de a o mentine la un nivel constant. Putem descrie in termenii pulsiunii si agresivitatii, asa cum le vede Freud dupa 1920, un balans de la instinctul vietii spre instinctul mortii, a carui instalare definitiva ar fi moartea individului. Demersul dialectic al gandirii freudiene pare a fi riguros din punct de vedere rational. Vietii I se opune indiscutabil, moartea. Pulsiunii, agresivitatea. Ce poate fi mai limpede de atat? Definitia agresivitatii propusa de Vocabularul psihanalizei semnat Pontalis si Laplanche este urmatoarea:2 Tendinta sau ansamblu de tendinte care se actualizeaza in conduite reale sau fantasmatice ce tintesc sa faca rau altuia, sa-l distruga, sa-l constranga, sa-l umileasca,etc. Agresiunea dispune si de alte modalitati decat actiunea motorie violenta si distructiva; nu exista conduita, fie ea negativa (refuzul ajutorului, de pilda) sau pozitiva, simbolic (de exemplu, ironia) sau efectiv realizata, care sa nu poata functiona ca agresiune. Psihanaliza a dat o importanta crescanda agresivitatii, demonstrand prezenta ei foarte timpurie in dezvoltarea subiectului si subiliniind jocul complex al uniunii si separarii sale de sexualitate. Aceasta evolutie a ideilor culmineaza cu incercarea de a cauta in notiunea de pulsiune de moarte un substrat pulsional unic si fundamental al agresivitatii.
2

Laplanche,J., Pontalis ,J.P.,ibid, pg.34.

Punerea problemei in acesti termeni ai agresivitatii ca modalitate de interrelationare exclude din start o realitate indubitabila, aceea a masochismului cu diversele sale forme. Freud distinge in Problema economica a masochismului trei forme de masochism: erogen, feminin si moral. Prima dintre subspecii, masochismul erogen descrie perversiunea ca fiind provocata de cautarea excitatiei sexuale in durere. Masochismul feminin ar circumscrie, dupa Freud, expresia esentei feminine, asa cum era ea vizibila la inceput de secol XX. Primele doua variante conoteaza cu perversiunea si respectiv cu o realitate sociala desueta in zilele noastre. Masochismul moral, insa, face parte din realitatea nevrozei. Un Supraeu crud, nevoia de pedeapsa, culpabilitatea, sunt cateva din palierele disponibile Eului in vederea evacuarii tensiunilor psihice. Putem intelege, asadar, masochismul moral, ca o adaptare eficienta la cerintele unei instante inconstiente extrem de severe, ca un compromis intre pulsiune si interdictia satisfacerii acesteia. Iata deja, primul indiciu al unei neconcordante intre enuntul agresivitatii ca pulsiune distincta si ideea ca agresivitatea apare in cazul interdictiei satisfacerii unei pulsiuni libidinale, in forma initiala. In cazul masochismului moral, interdictia va fi cauza aparitiei pulsiunii de auto-pedepsire, iar efectul, materializat in dorinta de a fi pedepsit, va urmari linistirea unui Supraeu aflat in disconfort. Am inaintat deja in ipoteza ca agresivitatea si-ar gasi una din cauzele esentiale in tentativa de evitare a unei vinovatii privitoare la inacceptabilitatea unei pulsiuni, si indraznesc sa largesc aria cauzala si la afecte, sentimente si ganduri ale individului vis-vis de sine si de ceilalti.

Evident, aici se naste intrebarea daca vinovatia este inculcata in Supraeul individului prin agresivitate? De unde s-ar putea genera violenta reprimarii daca nu prin violenta obiectului primar? Putem afirma ca reactia inconstienta initiala la pulsiunea generatoare de culpabilitate este angoasa? Freud vorbeste despre angoasa-semnal, ca3 dispozitiv pus in actiune de eu, intr-o situatie de pericol, cu scopul de a evita sa fie coplesit de afluxul de excitatii. Angoasa-semnal reproduce o forma atenuata de angoasa traita in mod originar intr-o situatie traumatica, ceea ce permite declansarea operatiilor de aparare. Anna Freud, in Eul si mecanismele de aparare inainteaza in demersul tatalui sau prin descrierea a trei tipuri de angoase care genereaza tipuri specifice de aparare. In angoasa provocata de Supraeu in nevroza adultului4 avem de-a face cu o dorinta pulsionala care vrea sa devina constienta si sa fie satisfacuta cu ajutorul Eului. Acesta nu s-ar opune, dar Supraeul protesteaza. Eul se inclina, cu toate consecintele pe care le presupune si intra, docil in lupta impotriva pulsiunilor, cu toate consecintele pe care le presupune un astfel de conflict. Caracteristic este faptul ca Eul insusi nu considera periculoasa pulsiunea careia I se opune. Motivul care provoaca defense nu emana din Eu.[] Asadar, Eul adultului nevrotic se teme de pulsiuni pentru ca se teme de Supraeu. Apararile sale sunt motivate de angoasa provocata de Supraeu. Un al doilea tip de angoasa teoretizat de Anna Freud tine de teama de o amenintare reala.5 Pulsiunea este considerata periculoasa pentru ca cei care au crescut copilul i-au interzis satisfacerea. []Apararea impotriva pulsiunii apare deci sub presiunea lumii exterioare, asadar datorita unei temeri fata de o amenintare reala.
3 4

Laplanche,J., Pontalis ,J.P.,ibid, pg. 54. A. Freud. Eul si mecanismele de aparare, Ed. Fundatiei Generatia,2002, pg.45. 5 A. Freud. ibid, pg.47.

Putem considera acest tip de aparare premergator celui care provine din relatia EuSupraeu. Angoasa pulsionala sau teama de forta pusiunilor este determinata finalmente de
6

lipsa protectiei acestor doua puteri superioare (n.r. Supraeu si Sine) sau cand

exigentele pulsionale devin prea mari. Am ajuns asadar in stadiul in care Eul manifesta o ostilitate surda impotriva pulsiunii, mergand pana la angoasa. Prin aceasta trecere in revista a celor trei tipuri de angoasa ni se ofera ocazia de a temporiza organizarea psihica dupa modul de a resimti angoasa, dar ne prilejuieste si un subiect de gandire in ceea ce priveste relatiile de obiect ale copilului, nevroticul sau psihoticul de mai tarziu, cel care introiecteaza un anumit mod de relationare care va deveni pattern comportamental pentru restul existentei sale. Si in teoria relatiilor de obiect dezvoltata de Melanie Klein se descriu amanuntit procesele care insotesc dezvoltarea copilului. E adevarat ca aceasta teorie porneste de la premisele existentei dialecticii pulsiune de viata-pulsiune de moarte. Cu toate acestea Melanie Klein furnizeaza un punct de incipit al agresivitatii, altul decat datul natural:
7

In primele luni de viata, conform Melaniei KLEIN, copilul mic traieste o spaima de

anihilare primitiva, legata de pulsiunea de moarte a lui Freud. Ca o modalitate de aparare impotriva acestei spaime, Eul recurge la clivaj, in care toata agresivitatea

derivata din pusiunea de moarte este negata si proiectata asupra mamei. Copilul traieste apoi cu frica fata de persecutia mamei

6 7

A. Freud. ibid, pg.49. G. O. Gabbard. Tratat de psihiatrie psihodinamica, Ed. Trei,2007,pg.54.

Indraznesc sa intervin in constructia imaginara a Melaniei Klein cu o intrebare: De ce copilul ar anticipa dorinta mamei sale de a-I face rau, inainte ca aceasta sa-I produca prima o frustrare? Cum putem deduce ca instinctul de moarte preexista in copil? Revin la spaima de anihilare a copilului si formulez o nelamurire ce-si poate gasi explicatia in prima teorie a instictelor la Freud. Acesta descrie prin termenul de pulsiune de autoconservare,8 ansamblul nevoilor legate de functiile corporale necesare conservarii vietii individului si al caror prototip il constituie foamea. Ori, tocmai despre acest lucru pare a fi vorba in enuntul referitor la spaima de anihilare a nou-nascutului. Cum putem interpreta un plans de copil ca fiind o exprimare agresiva, stiut fiind ca aceasta este dealtfel unica modalitate de comunicare a copilului cu lumea? Este suficient modelul opozitiei viata-moarte, pulsiune-agresiune pentru a descrie cel mai expresiv gest al copilului, sau dimpotriva, trebuie cautate alte explicatii, mai nuantate pentru un strigat care cheama, nu indeparteaza obiectul? Limita interpretarii kleiniene pare a se situa la nivelul proiectiei pe care, poate, psihanalista o face, asupra propriilor copii. Nu rareori, mama este cea care traduce plansul copilului ca fiind agresiv. Nu rare sunt mamele agresive inconstient cu proprii copii. Din nefericire, unele mame percep copilul ca pe o sursa de neplacere care trebuie redusa la tacere, intr-o ecuatie in care linistea in relatia mama-copil este egala cu dezideratul non-agresiv catre care tinde (prin formatiune reactionala) tocmai polul matern al dualismului mama- bebelus. Ceea ce doresc sa subliniez este faptul ca a investi plansul nou-nascutului cu intentii agresive din partea acestuia tine de domeniul fantasmei materne. Copilul are o singura sansa de a-si comunica pulsiunea de foame si o face extrem de eficient prin plans. Evident, relatia celor doi va evolua in directia imprimata de mama, iar proiectiile si
8

Laplanche,J., Pontalis,J.P. ibid, pg. 330.

introiectiile pe care Klein le descrie nu-si pierd relevanta in descrierea procesului de crestere a copilului. Putem, insa, formula un punct esential in conceptul de obiect bun-obiect rau, si anume ca noul nascut are capacitatea de a dihotomiza obiectul primar in functie de capacitatea acestuia de a-I satisface foamea si nevoia de a fi in siguranta. Prima categorizare este, asadar, prezenta in existenta copilului foarte de timpuriu. Se pune, insa, intrebarea, de ce este necesara o astfel de operatie pentru echilibrul psihic al copilului? (Atrag atentia asupra implicatiei logice dintre echilibru psihic si pulsiunea de auto-conservare). Melanie Klein inainteaza ideea ca ambivalenta obiectului poate fi anxiogena pentru copil, de aceea el cliveaza obiectul in bun si rau. Cu riscul de a o contrazice amintesc despre Fritz Riemann si Formele fundamentale ale angoasei. Iata-ne revenind la cealalta categorie definitorie a psihicului uman, angoasa. Daca la Klein angoasa provine din coexistenta sanului bun cu sanul rau, facand imposibila o predictie a relatiei copilului cu acesta, Riemann o teoretizeaza ca un fapt psihic de sine statator, derivat din incapacitatea omului de a controla lumea, in scopul de a fi in echilibru cu mediul sau inconjurator.
9

Angoasa apartine inevitabil vietii noastre. Luand mereu chipuri noi, ea ne

insoteste de la nastere pana la moarte. Istoria umanitatii lasa mereu sa se vada noi si noi incercari de a o stapani, a o diminua, a o invinge sau a o lega.[]Ramane o iluzie sa credem ca putem trai o viata fara angoasa; ea tine de existenta noastra si este o reflectare a dependentelor noastre si a cunoasterii conditiei noastre de muritori. Putem numai incerca sa dezvoltam forte care sa I se opuna: curajul, increderea, cunoasterea, puterea, speranta, smerenia, credinta si iubirea.
9

F. Riemann. Formele fundamentale ale angoasei, Ed. Trei, 2005, pg.9.

Din acest citat general-valabil putem restrange aria de intelegere a fenomenului angoasei care devine factorul oponent al deschiderii catre lume. Se pune legitim intrebarea: unde e legatura cu prima copilarie? Tot Riemann descrie angoasa bebelusului10: Intensitatea angoasei arhaice este neobisnuit de mare deoarece neajutorarea copilului mic il face sa o resimta ca o amenintare la adresa existentei sale, a fiintei sale intregi. La fel de total vor fi traite agresiunea si mania - copilul este in astfel de situatii tot o manie sau tot o angoasa, fiind stapanit numai de impulsul de a o abreactiona, a se elibera de ea . Iata o succinta prezentare a riscurilor incipiente in relatia copilului cu mama. Sa notam aici ca tipul asimetric de contact cu lumea( in primul an de viata lumea fiind egala cu mama) are si sansa unei rezolvari pozitive. Inaintea retragerii din lume, copilul isi plange angoasa de a fi lasat singur, aceasta fiind singura lui modalitate de a-si comunica frica si de ce nu, furia. Furia de a nu fi auzit, de a nu i se raspunde. Riemann situeaza in timp cele doua tipuri de reactie angoasa si manie ca fiind concomitente, si nu legate intr-o relatie cauza-efect. Aici ramane un spatiu de reflectie pe care imi ingadui sa-l inlocuiesc cu o constatare personala, si anume faptul ca individul aflat inr-o situatie angoasanta isi poate abreactiona frica prin furie. Nu furia genereaza frica, ci invers. Mecanismul care-i ingaduie psihicului uman aceasta transformare a unui afect cu altul tine de economia energetica a sistemului care tinde catre echilibru si care-si gaseste prin aceasta formula de deplasare solutia unei functionari eficiente. Revin la Melanie Klein cu intrebarea referitoare la frica. Precede ea furia sau invers?

10

F. Riemann. ibid, pg.38.

Daca luam in calcul modelul kleinian am fi tentati sa raspundem ca furia apare inaintea fricii, ca expresie a urii-pulsiunii de moarte cu care ne nastem. Ei bine, ipoteza pare a fi fortata, de vreme ce, problema punandu-se in termenii angoasei primordiale apare ca necesara acceptarea fricii ca o consecinta a instinctului de autoconservare. Indraznesc sa inaintez in acest punct un algoritm prin care sa explicitez cum frica devine furie. Sa ne inchipuim un copil de o luna care plange. Singur, fara raspuns. El va invata, in urma unei conditionari repetate ca indiferent daca plange sau nu, mama nu-i va raspunde. Se va refugia, asadar, in fantasma care-i va satisface pulsiunea cauzatoare de plans. Acesta este un viitor schizoid. Sa ne imaginam, insa, un copil de aceeasi varsta care plange de foame si caruia I se raspunde agresiv de catre mama. Acesta isi va expulza afectul de frica ce insoteste pulsiunea de foame prin plans, dar mama ii va intoarce afectul prin identificare proiectiva modificat in agresivitatate distructiva. Obiectul bun si obiectul rau nu sunt doar rezultatul prelucrarii obiectului satisfacator nesatisfacator, ci provin si din comunicarea de la inconstient la inconstient a celor doua obiecte de relatie. Subliniez aceste diferente aparent nesemnificative pentru un observator superficial in sprijinul ideii ca agresivitatea este proiectata in copil de catre mama, iara acestuia nu-i ramane decat sa se identifice cu continutul inconstient al proiectiei materne. Cu alte cuvinte, o mama absenta va obliga copilul sa regreseze in propria lume fantasmatica pe cand o mama agresiva va sadi in copil acea modalitate de interrelationare pe care Freud o considera innascuta. In acest punct este necesar a fi precizata ideea ca proiectia materna agresiva isi va gasi in copil un continut preexistent a carui

sursa se gaseste in ceea ce etologia numeste agresivitate ca instinct de conservare. Fac o paranteza aici pentru a atrage atentia ca nou-nascutul, in ciuda pulsiunii de foame este capabil sa reactioneze pasiv-agresiv prin refuzul sanului la o mama patogen-agresiva. Lucrul acesta se intampla chiar in primele zile de viata, in faza pe care Margaret Mahler o denumeste autista. Dilema agresivitatii distructive se continua pe tot parcursul existentei individului in raport cu lumea, iar societatea consemneaza fenomenul prin pedeapsa. Dar, sa notam ca legislatia penala retine conceptul de legitima aparare, prin care se confirma dreptul individului de a-si apara integritatea chiar cu riscul de a distruge integritatea agresorului. Agresivitatea devine aici acceptabila, pentru ca se inscrie in algoritmul firesc de reactie la pulsiunea de autoconservare, asa cum a fost ea formulata in prima teorie a instinctelor de Freud. Expunerea nedumeririlor mele in ceea ce priveste angoasa contemporana referitoare la agresivitatea distructiva are ca finalitate o speculatie rationala. Si anume, ca preocuparea excesiva a spiritului uman pentru aria atat de larga a violentelor de toate tipurile este doar expresia compulsiei la repetitie, in vederea gasirii solutiei optime de a configura insolubila moarte. Desi in aparenta Freud pare a avea dreptate opunand viata mortii si pulsiunea de viata pulsiunii de moarte, suntem constransi de realitate sa constatam ca ne nastem doar din dorinta de-a trai iar agresivitatea ne asigura o functionare optima in raport cu mediul si propriul psihic. Ea este, asadar, un foarte eficient mecanism de aparare si de adaptare a individului la mediu sau de adaptare a mediului la individ, un rezervor indubitabil al eforturilor individului de a-si adecva complexa structura psihica la imperativele interioare si exterioare.

10

In sensul celor spuse trebuie amintit filosoful german Herbert Marcuse care speculeaza la randu-i, influentat fiind de psihanaliza, ca societatea contemporana utilizeaza rezervorul nesecat al agresivitatii prin socializarea acesteia in munca. Iata si explicatia oferita de filosofie, conform careia agresivitatea este nu numai acceptabila social, ci chiar utila, in masura in care poate fi sublimata in curiozitate si activism fizic si intelectual. A fi agresiv, asadar, poate constitui o resursa la fel de viabila pentru existenta umana ca si Erosul, evident, in masura in care avem putinta de a o metaboliza psihic si de a o transforma in valoare pozitiva si utila omului si societatii. Iar aceasta metabolizare se produce in primii ani de viata ai copilului, perioada in care acesta este pus in situatia de a se confrunta cu propria agresivitate ca raspuns la agresivitatea parintilor si a grupului primar. Modalitatea optima de a o integra psihic se va solda cu un cuantum de energie psihica libera de pulsiuni inconstiente culpabile, sau de angoase rezultate din contactul cu mediul sau cu forta propriilor pulsiuni. Odata ce un sumum de energie libera directionabila in sensul orientarii spre exterior va fi disponibil, individul va fi apt pentru o adaptare aproape completa la mediu. Inchei, perfect psihanalizabil cu metafora avionului pregatit pentru decolare. Atata vreme cat pulsiunile libidinale si cele agresive isi gasesc expresia psihica integrata in structura personaliatii, ambele motoare ale avionului vor functiona la turatie maxima si acesta va putea decola fara dificultati.

11

Bibliografie: 1. Laplanche,J., Pontalis, J.P. Vocabularul psihanalizei, Humanitas, Bucuresti, 1994. 2. Freud, A. Eul si mecanismele de aparare, Ed. Fundatiei Generatia, 2002. 3. Riemann, F. Formele fundamentale ale angoasei, Ed. Trei, 2005. 4. Gabbard, G.O. Tratat de psihiatrie psihodinamica, Ed. Trei, 2007. 5. Dolto, F. Psihanaliza copilului, ed, Trei, 200 6. Zamfirescu, V.D. Introducere in psihanaliza freudiana si post-freudiana, Ed. Trei, 2007 7. Rosenberg, B. Masochismul mortifer si masochismul gardian al vietii, Ed. Trei,

12