Mecanismele de aparare si rolul lor

Freud este primul psiholog care a sesizat prezenta acestor mecanisme de aparare, pe care le
numeste initial „masinarii” ce cuprind toate mijloacele utilizate de individ pentru a stapani,
controla, canaliza pericolele interne si externe, atat la nivel constient cat si inconstient. Acesta
considera ca oamenii au nevoie de aceste mecanisme pentru a se apara de un adevar greu de
suportat atat fizic cat si psihic; poate fii vorba de un mediu familiar si social dificil sau un singur
eveniment traumantizant. Folosirea inconstienta a apararii apare atunci cand individual incearca
sa isi mentina stima de sine sau pentru evitarea si gestionarea unui sentiment puternic ce este
considerat amenintator.

Fiecare dintre noi are diferite mecanisme de adaptare, ce isi fac aparitia in momente solicitante;
acestea nu sunt constiente sau voluntare, ele iau nastere dintr-o nevoie a individului, fara ca
acesta sa abia vreun control. Cea mai lunga si ampla lista cuprinde 39 de mecanisme de aparare,
insa psihiatria dinamica propune o clasificare diferita. Nancy McWilliams afirma ca “odata cu
dezvoltarea teoriei clinicii psihanalitice, s-a impus tot mai mult distinctia dintre apararile arhaice
si cele mai mature, primele fiind caracterizate prin evitarea psihica sau distorsionarea radical a
evenimentelor perturbatoare ale vietii, iar cele din urma presupunand mai mult un fel de
acomodare la realitate.” (Nancy McWilliams, (2014), Diagnosticul psihanalitic. Structuri de
personalitate revelate în procesul clinic)

In DSM-V (2013) mecanismele de aparare sunt definite ca: “Mecanisme ce mediaza reactia
individului la conflictul emotional si stresorii externi. Unele mecanisme de aparare sunt aproape
invariabil maladaptative (proiectia, clivajul, trecerea in act). Altele (reprimarea, negarea) pot fi
atat adaptative cat si maladaptative, depinzand de gravitatea, inflexibilitatea si contextual in care
aceste se manifesta.”

Astfel, apararile pot fi impartite in doua categorii:

I. MECANISME DE APARARE PRIMARE/IMATURE – ce implica granitele dintre self si

lumea externa:

– Retragerea extrema – reprezinta retragerea intr-o stare diferita de constienta, la copii apare ca
lume/personaj fantasmat fiind un raspuns protector automat si la adulti se poate observa o
retragere din mediul social si diminuarea relatilor interpersonale. Tot aici pot aparea inclinatii
catre consumul de substante chimice pentru alterarea constientei

– Negarea – apare ca un prim raspuns la orice catastrofa si reprezinta refuzul de a accepta ca se

intampla anumite experiente neplacute; are ca scop gestionarea greutatilor, de a face viata mai
putin neplacuta si poate duce la actiuni eficiente in cazuri de criza sau urgente, insa folosita in
exces poate avea rezultate inverse ducind la o negare a limitelor proprii.

– Controlul omnipotent – este reprezentat de sentimentul de putere, impresia capacitatii de a

influenţa împrejurările. Acest mecanism contribuie la menţinerea stimei de sine, la sentimentele
de competenta si eficienta, cat si in exercitarea vointei, insa poate conduce individual catre un
comportament manipulativ, antisocial si chiar psihopatic.
– Idealizarea extremă și devalorizarea – nevoia de a idealiza ramane nemodificata din
copilarie, astfel individul atribuie calitati perfecte altora (in iubirii – pentru a nu fi dezamagit; in
narcissism – pentru diminuarea rusinii sau supraestimarea propriului sine.). Reversul inevitabil al
idealizarii fiind acela de devalorizare a celor din jur in vederea mentinerii sentimentului propriei
valori. Odata cu maturitatea apare necesitatea de a dezidealiza si devaloriza pe cei de care eram
atasati in copilarie si aceasta este partea normal a procesului de separare. Partea patologica a
idealizarii este atunci cind oamenii cauta idealul toata viata.

– Proiectia, introiectia si identificarea proiectiva :

Proiectia – este procesul prin care propriile continuturi psihice sunt atribuite altcuiva. Acest
mecanism reprezinta baza pentru empatie, insa folosirea predilecta a acestuia poate duce la un
caracter paranoid al individului.

 Introiectia – este procesul prin care individual isi creaza o imagine a unei alte persoane.
Reprezinta o identificare cu cei semnificativi ce poate deveni problematica in urma unor relatii
peste care nu se poate trece. De ex. Copii din familii distructive prefera sa creada ca ceva e in
neregula cu ei, decit ca sunt dependent de parintii abuzivi

 Identificarea proiectiva – proiectia proprie asupra altcuiva astfel incat il distorsioneaza masiv,
reprezinta o fuziune a proiecţiei și a introiecţiei. Sunt patologice identificările isterice, cele
melancolice si cele delirante

– Clivajul –individul se confrunta cu contradictii in comportament, gandire sau afect pe care le

trateaza cu indiferenta sau negare. Pericolul sta in distorsiunea realitatii, subiectul psihotic pierde
capacitatea de a diferenţia obiectele bune de cele rele în starea confuzională

– Somatizarea – conversia stărilor emoţionale in simptome fizice, sistemul imunitar cedeaza in

fata supraincarcarii emotionale, astfel individul isi concentreaza atentia asupra problemei fizice.
De ex: atunci cind copii nu pot reprezenta cee ce simt prin cuvinte ei tind sa exprime prin stari
corporale (boala)

– Punerea defensiva in act ( Acting- out) – punerea in actiune in mod impulsiv a unei
dorinte/fantasme inconstiente, sau a ceva ce nu poate fi definit prin cuvinte. Apare ca o
modalitate de a evita afecte dureroase si este cel mai des intilnit la personalitatile antisociale si
impulsive. Transpunerea in act a dependentei psihologice este intilnita in adictii (devenita astfel
dependenta de substanta)

– Sexualizarea (Instinctualizarea) – atribuirea unei semnificatii sexuale unui obiect sau

comportament, cu intentia inconstienta de a converti teroarea, durerea sau alta senzatie
coplesotoare in excitatie. La acest mecanism exista diferente intre sexe, barbatii sexualizand cu
usurinta agresinea, iar femeile fiind mai apte sa sexualizeze dependenta

– Disocierea extrema – reprezinta distrugerea sentimentului de continuitate individual pe planul

identitatii, memoriei, constiintei sau perceptiei, fiind o reacţie normală la trauma, persoana cauta
sa mentina o iluzie a controlului psihic in fata acesteia. Subiectul poate uita un aspect al propriei
personalitati.
II. PROCESE DEFENSIVE SECUNDARE/MATURE – ce implica granitele interne, dintre
Eu si SupraEu sau Sine sau dintre observarea si trairea unor parti din Eu:

– Refularea – esenta acestui mecanism este uitarea motivata sau ignorarea. Ea este asociata cu
stari interne, astfel apare respingerea in inconstient a unor impulsuri, reprezentari sau idei
inacceptabile care se mentin active, ramanand totusi inacceibile constientului

– Regresia – revenirea inconstienta la o faza anterioara de dezvoltare in fata unui pericol ce

provoaca angoasa sau frustrare, aici pot aparea moduri de aparare mai primitive. Regresia topica
este atunci cand visezi pentru a evita o realitate dureroasa, iar in cea temporala se acorda atentie
speciala unor perioade anterioare

– Intelectualizarea – cramponarea intr-o teorie particulara pentru a explica un comportament,

astfel se recurge la gandire abstraca si excesiva pentru a evita angoasa sau conflictul. Aceasta
apare in situatii dramatice in care subiectul nu face fata situatiei si intelectualizează afectele,
recurge la capacitatile intelectuale in vederea dominarii situatiei

– Rationalizarea – reprezinta justificarea logica ce camufleaza un comportament, o atitudine sau

credinte inacceptabile, pastrand astfel ascunse adevaratele motive din spatele acestora. Se gasesc
practice scuze pentru a te elibera de tensiune in urma negarii unei realitati

– Moralizarea – este o transformare inconstienta a impulsului in datorie morala. Aceasta este

ruda cu rationalizarea si poate fi privita ca o versiune avansata din punct de vedere al dezvoltarii
a clivajului Insa recurgand la principiile Eului evoluat, capabil sa simta sentimentele amestecate,
Supraeu rigid

– Compartimentalizarea – inhiba capacitatea de a face conexiuni intre cognitiile incompatibile,

astfel permite ca două situatii aflate in conflict sa coexiste fara a se sesiza contradictia.

– Anularea retroactiva – poate fi considerata succesorul controlului omnipotent si reprezinta

efortul inconstient de a contrabalansa un afect. Practice individul se opune constiintei, sau in
urma comportamentului rusinos sau agresiv anterior incearca negarea, elaborarea si clarificarea
printr-o actiune opusa sau autopedepsire

– Intoarcerea catre propria persoana – poate fi considerata o metoda mai matura a introiectiei.
Acest mecanism reprezintă redirectionarea atitudinilor negative, furiei, suparari fata de o
persoana, catre sine

– Deplasarea – presupune redirecţionarea sentimentelor fata de un obiect catre un altul ce are

trasaturi asemanatoare primului. In cazul dezvoltarii fobiilor, subiectul foloseste deplasarea
anxietatii de la o arie tensionata la un obiect anume care simbolizeaza fenomenul temut

– Formatiunea reactionala – inseamna a transforma un afect, o dorinta sau un impuls in opusul

sau, acest mecanism apare pentru a nega ambivalenta. Aceasta poate fi benefica in situatii
competitive, unde apar si sentimente de ura cat si admirative. In aceasta situatie individual nu
accepta dualitatea unui sentiment si considera valabila doar o extrema
– Transformarea in contrariu – presupune transformarea pasivitatii in activitate, controland
astfel momentul producerii propriei dependete, victimizari sau satisfactii. Este punerea in act a
unui scenariu care schimba pozitia cuiva din subiect in obiect sau viceversa.

– Identificarea – internalizarea calitatilor unei alte persoane din dorinta de a semana cu aceasta.
Identificarea cu fantasma sau cu dorinte parentale constiente sau inconstiente duc la punerea in
act a unor atitudini ale eroului favorit sau ale dorintelor parintilor. Poate fi vorba de o identificare
cu victima sau cu agresorul, situatie in care subiectul cauta sa fie victima sau devine chiar el
agresor

– Sublimarea – reprezinta un mod de a privi diferitele tendintele individuale, fiind o rezolvare

creative si acceptabila social a conflictelor dintre impulsurile primitive si fortele inhibitoare

– Umorul – implica gasirea unor elemente comice sau ironice in situatii dificile, astfel subiectul
reduce, se distanteaza si capata un grad de obiectivitate fata de evenimentele neplacute. Individul
obisnuieste sa glumeasca pe seama unui incident nefast, pentru a evita sa se gandeasca la
sentimentele neplacute.