Sunteți pe pagina 1din 11

Mecanismele de apărare ale Eului

Mecanism, sistem, ansamblu, elemente interdependente, mişcare, blocaj, reparaţie,


proces, viaţă, moarte, organizare, dezorganizare, echilibru, dezechilibru... probabil că
fiecare dintre aceşti termeni ar putea fi folosiţi pentru a defini, a descrie, a releva faţete
ale procesului de apărare ce caracterizează fiinţa umană în ansamblul său.

În Vocabularul psihanalizei (Editura Humanitas, Bucureşti, 2004), J. Laplanche şi J. B.


Pontalis definesc apărarea ca ansamblu de operaţii a căror finalitate este de a
reduce, de a suprima orice modificare susceptibilă să pună în pericol integritatea şi
constanţa individului biopsihologic.
Cum Eul este instanţa care întrupează această constanţă şi caută să o menţină,
el poate fi descris ca miză şi agent al acestor operaţii defensive.
Termenul de "mecanism" a fost pentru prima dată utilizat de Freud şi Breuer în
1893, în lucrarea Despre mecanismul psihic al fenomenelor isterice, pentru a evidenţia
faptul că fenomenele psihice conţin structuri ce pot fi observate şi analizate; apoi a fost
asociat conversiei isterice în Noiobservaţii asupra psihonevrozelor de apărare.
Termenul în sine de “mecanism de apărare” figurează în volumulMetapsihologia (1915),
pentru a desemna fie ansamblul procesului defensiv caracteristic unei anumite nevroze,
Fie pentru a conota utilizarea defensivă a unui anumit destin pulsional:
refulare, întoarcere asupra propriei persoane, transformarea în contrariu.
În Inhibiţie, simptom şi angoasă, Freud se întoarce la vechiul termen de
"apărare" pe care îl înţelege ca fiind cea mai generală determinare pentru toate tehnicile
de care se foloseşte Eul în conflictele sale, care pot duce eventual la nevroze, în timp ce
refularea va rămâne numele unei anumite astfel de metode de apărare.
In aceeaşi lucrare, el scrie despre legătura dintre utilizarea predominantă a unei
forme de apărare şi anumite afecţiuni psihice, precum refularea în isterie sau izolarea în
nevroza obsesională.

În 1936, Anna Freud publică lucrarea Eul şi mecanismele de apărare, în care


psihanalista descrie scopurile şi motivele apărărilor, face o sinteză a cunoştinţelor

1
existente până atunci şi vine cu propriile sale contribuţii, cum ar fi mecanismele de
identificare cu agresorul şi negarea prin fantasmă.

Între 1972 şi 1973, Anna Freud şi Joseph Sandler poartă un dialog continuu
referitor tema apărărilor, ce se finalizează cu publicarea cărţii lui Sandler Analiza
apărărilor. Convorbiri cu Anna Freud (1985 / 1989), în care aceste mecanisme sunt
numite un gen de maşinărie mentală inevitabilă, ceea ce denotă caracterul lor
inconştient, un sistem bine pus la punct şi dinamic.

O altă contribuţie importantă în domeniu apărărilor, mai ales a celor arhaice,


este a Melaniei Klein, care vorbeşte despre clivaj (al Eului şi al obiectului), control
omnipotent al obiectului, negarea realităţii psihice, idealizare şi identificare proiectivă.
Pornind de la cea de-a doua teorie a pulsiunilor, Melanie Klein are o altă viziune
referitoare la proiecţie şi introiecţie, pe care le concepe ca fiind tocmai procesele prin
care se dezvoltă şi se diferenţiază Eul de lumea exterioară şi nu ca intrând în acţiune
după ce o oarecare diferenţiere a avut deja loc.

Având în vedere că scopul mecanismelor de apărare este păstrarea unei


homeostazii, a unui echilibru al aparatului psihic, este de la sine înţeles că un subiect nu
este bolnav pentru că posedă apărări. După cum afirmă Daniel Widlöcher,
toate comportamentele noastre pot fi considerate nişte mecanisme de apărare,
[...] toate atitudinile noastre, fără excepţie, fie ele atitudini exteriorizate, comportamente
manifeste sau atitudini mentale, interioare, au funcţii de apărare în raport cu ceva. (Ş.
Ionescu, M.-M. Jacquet, C. Lhote,Mecanismele de apărare – Teorie şi aspecte clinice,
Ed. Polirom, Iaşi, 2007, p. 44);
tocmai de aceea mecanismele de apărare nu sunt în sine patologice, dar pot
deveni şi, chiar şi aşa, ele reprezintă singurele mijloace de care dispune o persoană
pentru a face faţă propriilor sale dificultăţi; oricât de dezorganizate sau condamnabile ar
putea părea pentru ceilalţi, apărările nu sunt altceva decât un răspuns adaptativ în faţa
prăbuşirii Eului, a morţii psihice şi poate chiar fizice. În încheierea lucrării sale amintite,
Anna Freud scrie:
Eul iese victorios atunci când mecanismele sale de apărare îşi ating scopul,
adică atunci când îi permit să limiteze angoasa şi neplăcerea şi astfel să transforme
pulsiunile, care sunt satisfăcute într-o oarecare măsură chiar şi în condiţiile cele mai
dificile, stabilind astfel una dintre cele mai armonioase relaţii posibile între Sine,
Supraeu şi forţele lumii externe. (Anna Freud, Eul şi mecansimele de apărare, Editura
Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, 2002, p. 145).

2
Un aspect care mi-a atras atenţia încă de la începutul cărţii Annei Freud şi până
la fraza de final pe care am citat-o mai sus este ideea de luptă, aparent „silenţioasă”, de
câmp de bătălie pe care se desfăşoară atacul (dacă privim din perspectiva Eului) din
partea pulsiunilor Sinelui, care încearcă să treacă din zona proceselor primare unde
totul e posibil, unde există doar presiune şi tendinţa la descărcare, pe teritoriul Eului,
unde procesele secundare leagă, au o desfăşurare, urmat de contraatacul din partea
Eului şi apoi de stabilirea punţilor de legătură, de elaborare a conflictului, de
armonizare a celor două tabere, Eul şi Sinele, de instalare a principiului realităţii. Însuşi
termenul de "apărare" înseamnă luptă. Dar totuşi de ce se se luptă Eul, ce pericole l-ar
paşte?

Laplanche şi Pontalis consideră că apărarea vizeaza excitaţia interna


(pulsiunea) şi, electiv, aceea dintre reprezentări (amintiri, fantasme) de care pulsiunea
este legată, acea situaţie capabilă să declanşeze această excitaţie în măsura în care ea
este incompatibilă cu echilibrul Eului şi, din acest motiv, neplacută pentru acesta.
Afectele neplacute, motive sau semnale ale apărării, pot fi, de asemenea, obiecte ale
acesteia. (J. Laplanche, J. B. Pontalis, op. cit., p. 58).
Anna Freud scrie, pe de o parte, despre apărarea împotriva pulsiunii, ce apare
datorită angoasei provocate de Supraeu în nevroza adultului, temerii de o ameninţare
reală la copil şi angoasei pulsionale, iar pe de alta, despre apărarea împotriva unui afect
neplacut, chiar dacă aceste delimitări sunt inseparabile în psihic. Ştim că pulsiunea în
esenţa ei nu are nimic periculos, nu e rea sau bună, nu e normală sau anormală, doar
există şi atât; numai în drumul său către Eu ea se metamorfozează, diferitelor tendinţe
pulsionale li se asociază un afect care poate fi plăcut sau nu, afect care la începutul vieţii
a fost generat de interacţiunea dintre pulsiunile copilului şi lumea externă, care între
timp a devenit internalizată, construindu-ne ca personalităţi, caractere umane. Sinele
rămîne aproape neschimbat de-a lungul întregii vieţi, dar Eul nu... el poate fi mai slab,
mai puternic, mai rigid, mai stabil, mai instabil în funcţie de stadiul de dezvoltare
psihică şi biologică; doar prin el putem cunoaşte dinamica inconştientă, căci şi el este
produsul conflictului dintre Sine şi lumea externă; Eul menţine echilibrul între
presiunea pulsională ce tinde să se descarce şi cea generată de nedescărcare, se
acomodează în timp cu amânarea împlinirii dorinţelor, găseşte alte moduri de
satisfacere acceptate social, astfel dezvoltându-se, crescând, maturizându-se; dar există
perioade în viaţa fiecăruia când atacul pulsional e atât de mare, încât stabilitatea Eului
este zdruncinată; în adolescenţă creşterea libidoului intensifică pulsiunile
agresive, foamea devine voracitate, iar răutatea din perioada de latenţă se transformă în
comportament antisocial al adolescentului, arhaicul iese la suprafaţă; Eul, pentru a evita
consecinţele ce ar decurge din descărcarea brută a pulsiunilor, încearcă să se apere prin
toate mijloacele, se rigidizează, fuge de războiul pulsional refugiindu-se în lumea ideilor,
a raţionalului rece, pendulează între ascetism şi exces, trece de la o extremă la alta, sau
se prăbuşeşte, Sinele trecând la satisfacerea neinhibată a pulsiunilor. Depăşirea acestui
conflict dintre Eu şi Sine are loc doar atunci când a avut loc o elaborare, când s-au întins
punţi între extreme, când s-a încheiat pactul între instanţele psihice, când Eul a devenit
plastic, tolerant în faţa pulsiunilor.

Supraeul ameninţă, generează sentimente de culpabilitate ca semnal de


angoasă, persecută Eul, îl reduce la stadiul de copil speriat care a fost odată, când poate;
un sâmbure de ameninţare reală a existat, dar, trăită cu neputiţa vârstei mici, a devenit
temută şi apoi internalizată.

Cu cât unei pulsiuni nu i se permite satisfacerea, trăirea ei, cu atât ea îşi va cere
mai fervent dreptul şi cu atât energia investită în apărări va creşte... până când tot
eşafodajul se va prăbuşi sub lupta dintre pulsiuni şi Eu.

3
Presiunea pulsională internă care vrea nestingherit satisfacerea generează Eului
o angoasă pe măsura cererii; el încearcă să o limiteze cu o forţă de sens opus pentru a
contracara pericolul anihilării. Astfel, apărarile pot deveni rigide, indaptate,
împiedicând funcţionarea armonioasă, supleţea trăirilor şi a vieţii persoanei. Anna
Freud subliniază că teama Eului se amplifică mai mult atunci când pierde protecţia
Supraelui şi a lumii externe sau, mai bine spus, când rămâne singur în faţa asaltului
pulsional. Mecanismele de apărare generate de teama în faţa forţei pulsionale pot fi uşor
observate în adolescenţă şi climacterium, prin excelenţă două perioade dificile, când
transformările corporale aduc cantităţi mari de energie pulsională ce risca să
dezechilibreze balanţa instanţelor psihice (Anna Freud, op. cit.) şi în debutul
episoadelor psihotice, dacă ne referim la patologie.

Deci, motivele de defensă îşi au sursa în exterior, în relaţia cu ceilalţi importanţi


de la începutul vieţii şi cu toţi ceilalţi din sufletul şi mintea acestora, în modul cum a fost
trăită de către eul subiectului acea realitate la acel moment, de cum a acţionat ea
pe tensiunea dintre Eu şi Sine (Vera Şandor,Itinerar de psihanaliză, Editura Fundaţiei
Generaţia, 2005, p. 130) de cum i-a făcut faţă, de afectul ce i s-a asociat; în Inconştient
nimic nu trece, timpul şi spaţiul scapă legilor fizice, nimic nu se şterge, nimic nu se
evaporă, ci totul se înscrie, se multiplică, se deplasează, se repetă; tocmai de aceea, chiar
dacă modul de reacţie al unui subiect este exagerat în raport cu o situaţie prezentă din
viaţa lui, înseamnă că în spatele ei se ascunde ceva ce cândva a fost real, o reprezentare,
un afect căruia nu i-a făcut faţă.
Observarea modalităţii în care Eul se raportează la realitate este cel
mai important element atunci când analizăm mecanismele de apărare;
astfel, se pot pune în evidenţă apărări psihotice, nevrotice şi perverse (Vera
Şandor, op. cit.). În primul caz, Eul se apără împotriva realităţii, care e
negată, refuzată şi înlocuită cu o neorealitate, delirul, halucinaţiile, în timp
ce Eul nevroticului se apără de pulsiune, dar realitatea se înscrie în psihic,
iar în structura perversa Eul e clivat într-o parte care acceptă realitatea şi
una care neagă percepţia acesteia.
Ca o concluzie privind motivele ce generează apărări, aş spune că
Eul se apără împotriva simţirii unui afect de neplăcere în raport cu
satisfacerea unei pulsiuni, iar acest afect de neplăcere corespunde unei
defense împotriva excitaţiilor dezagreabile pe care Eul le primeşte din
exterior şi din interior atunci când exteriorul ameninţător e interiorizat.
Mai mult, Eul însuşi nu s-ar fi format dacă exteriorul nu ar fi pus nişte
limitări pulsiunilor, dacă nu s-ar fi introiectat interdicţiile, mediul,
plăcerea, neplăcerea.

Un prim mecanism de apărare ce începe să pună nişte limite în spaţiul psihic este
refularea; ea stă la originea creării Inconştinentului, este prezenta în toate mecanismele
de apărare şi reprezintă un prototip al reacţiei defensive; operaţie prin care partea
inconştientă a Eului respinge reprezentări inacceptabile, inadmisibile legate de o
pulsiune, refularea presupune trei timpi: refularea originară sau primară, creatoare de
nuclee inconştiente ce atrag, la randul lor, refularea altor reprezentări şi afecte legate de
primele prin lanţuri asociative inconştiente şi, un al treilea timp, când refulatul se
întoarce prin intemediul simptomelor, actelor ratate, viselor, fantasmelor. Eficientă,
normală, naturală, refularea este totodată şi cel mai periculos mecanism de apărare
pentru că energia investită pentru menţinerea conţinuturilor refulate este atât de mare,
încât poate distruge, prin cauzarea amneziei, perioade întregi din viaţa unei om,
lăsându-l pradă fragmentării, imposibilităţii trăirii unei unităţi, afectându-i activ, din
interior, toată existenţa, sau, după cum spune Jacques André, ce e refulat constituie

4
partea cea mai vie a memoriei noastre, cea mai indestructibila (Jacques André, 100 de
cuvinte ale psihanalizei, Editura Fundaţiei Generaţia, p. 71).
Şi cum refulatul atrage ca un magnet, regresia e procesul pulsional prin care ne
reîntoarcem la refulat. Luată fie în sens topic (ea parcurge o succesiune de sisteme
psihice în sens invers - J. Laplanche, J. B. Pontalis, op. cit., p. 357), temporal
(întoarcerea subiectului la etape genetice depasite) sau formal (manifestarea unor
moduri de expresie şi comportament de nivel inferior din punct de vedere al
complexităţii, structurării şi diferentierii), regresia e reacţia subiectului în faţa
unor pericole interne sau externe ce pot provoca angoasă, sau mai bine
spus pe care deja au provocat-o inconştient. Ea ignoră timpul, aduce la suprafaţă
forme psihice primitive, ne duce mai puţin în timpuri revolute cât, mai ales, ne poartă
prin locuri de care am rămas fixaţi în mod inconştient, pe care nu le-am părăsit
niciodata. (Jacques André, op. cit.).
Cura analitică este o invitaţie la regresie pentru că doar desfăcând şi asamblând
elementele atemporale ale Inconştientului, pacientul poate evolua, se poate dezvolta.
Procesul regresiv poate însănătoşi, dar poate deveni şi patologic în cazul unui Eu slab,
care nu mai poate metaboliza, psihiza ceea ce vine spre el, aşa cum se întâmplă în
destructurările psihotice şi în patologia psihosomatică, când lipseşte elaborarea psihică
a conflictelor.

Formaţiunea reacţională, sau modificarea reactivă a Eului, cum o mai numeşte


Anna Freud, este contrainvestirea unui element conştient cu o forţă egală, dar în direcţia
opusă investirii inconştiente. Mecanismul foloseşte tendinţe pulsionale cu scopuri de
sens opus între care există o balanţă, astfel încât, cu cât tendinţa latentă este mai
intensă, cu atât tendinţa manifestă are o forţă mai mare şi e mai rigidă. Menţinerea
tendinţelor pulsionale refulate se face cu o mare cheltuială de energie şi cu simţirea
angoasei în faţa pericolului întoarcerii refulatului; de aici rezultă şi caracterul
compulsiv, senzaţia de fuga fără odihnă pe care o generează acest mecanism.

Anna Freud scrie că formaţiunea reacţională poate fi cel mai bine studiată
atunci când e pe cale să se dezintegreze, pentru că în astfel de cazuri tendinţa Sinelui
este de a reîntări investirea libidinală a pulsiunii pe care formaţiunea reacţională a
mascat-o. (Anna Freud, op. cit.) ceea ce permite pulsiunii să forţeze intrarea în
conştiinţă. Atât Sigmund Freud, cât şi Anna Freud au considerat că mecanismul
reacţional stă la baza formării caracterului în general, a celui anal-obsesional în special
şi a unor trăsături de personalitate izolate.

În aşa-numita "renunţare altruistă" descrisă ca formă specială de apărare, Anna


Freud pune în evidenţă aspectul moral, frumos, apreciat de ceilalţi al unor formaţiuni
reacţionale care ascundeau dorinţe refulate de sens contrar. Cum în orice formaţiune
reacţională tendinţa inconştientă iese la iveală, chiar dacă fragil, putem afirma că orice
manifestare extremă ascunde cealaltă extremă şi generează angoasa întâlnirii dintre cele
două tendinţe.

Tot ambivalenţa, înţeleasă în sensul larg al termenului, şi plasticitatea


libidoului sunt bine relevate şi în mecanismele de întoarcere împotriva propriei
persoane şi / sau transformare în contrariu, aşa-numite "vicisitudini ale pulsiunii",
primul referindu-se la deturnarea pulsiunii de la obiect la subiect (spre exemplu,
întoarcerea agresivităţii adresate celuilalt către propria persoană), în timp ce al doilea,
la schimbarea scopului unei pulsiuni (transformările: activitate – pasivitate,
masochism –sadism). Cum pulsiunea presupune satisfacerea tensiunii (scop) prin
intermediul unui obiect, cele două procese nu pot fi separate, ci se presupun unul pe
celălalt.

5
Despre transformarea în contrariu Anna Freud scrie în identificarea cu
agresorul, mecanism care la rândul lui include mai multe operaţii defensive.

Izolarea, specifică nevrozei obsesionale, separă pulsiunea din contextul ei pe


care îl păstrează în conştient. [...] Obsesionalul nu tace; el vorbeşte chiar şi când este în
rezistenţă. Însă el rupe toate legăturile dintre asociaţiile sale, izolând ideile de afecte,
fragmentând unitatea, rupând legături, suprimând contactul cu sine şi cu
ceilalţi. Practic, semnificaţia emoţională a unor evenimente este ţinută separat de
reprezentările acestora, care nu sunt uitate, ci doar lipsite de afect, obsesionalul
povestindu-le fără a putea spune dacă a simţit ceva sau nu. Dacă în isterie afectul este în
prim plan, reprezentările fiind refulate, în nevroza obsesională este exact invers.
Gândirea pur raţională, logică, rece, obiectivă trădează apărarea în faţa unor afecte
dureroase; tocmai de aceea se consideră că o nevroză obsesională ascunde o depresie, o
imposibilitate de a face doliu. Izolarea nu anulează complet afectul, ci îl suprimă pe
moment dar, prin deplasare, acesta izbucneşte la un timp ulterior, într-un mod ce pare
iraţional şi imprevizibil, în situaţii aparent lipsite de însemnătate; astfel este cazul
omului cu lupi care, nemanifestându-şi durerea la mortea surorii sale, începe să plângă
în hohote, câteva luni mai târziu, la decesul cu mulţi ani în urmă al unui poet.

Există o diferenţă între mecanismul izolării şi cel de clivaj, primul având un mai
mare potenţial de a lega afectul de reprezentare, cel de-al doilea presupunând o
disociere mai gravă, o separare a realităţilor psihice ireconciliabile, o incapacitate a
elaborării, a accederii la ambivalenţa arhaică; Jacques André afirmă că un clivaj poate fi
zdruncinat, cât despre a fi înlăturat...
Tot un mecanism specific nevrozei obsesionale este anularea retroactivă, când
subiectul încearcă să anuleze retroactiv gânduri, cuvinte, gesturi prin: gânduri, cuvinte,
comportamente cu semnificaţie opusă; spre exemplu, pacientul din cazul lui Freud
"Omul cu şobolani", plimbându-se pe stradă loveşte cu piciorul o piatră gândindu-se că
trăsura prietenei lui va trece peste câteva ore pe acolo şi ea s-ar putea accidenta, iar
apoi, gândindu-se că gestul lui e absurd, o reaşează, încercând să anuleze astfel primul
gest.
Anularea retroactivă este un act compulsional în doi timpi, în care primul este
anulat de al doilea.
Freud vede în superstiţii, practicile magice, ritualurile religioase, obiceiurile
populare o reminiscenţă a anulării retroactive. Ambivalenţa tendinţelor pulsionale de
semn şi intensitate egală, compulsia cu aspect magic, omnipotenţa ce decurge de aici,
abolirea temporalităţii stau mărturie pentru regresia puternică ce caracterizează acest
mecanism, mai ales atunci când el devine patologic. Conflictul se joacă pe două niveluri:
avem un conflict interpulsional şi unul între pulsiuni şi Eul care se aliază cu una dintre
pulsiuni în cel de-al doilea timp. Graţie acestui mecanism se pot exprima două tendinţe
pulsionale opuse. Anularea presupune dorinţa ştergerii complete a realităţii unui gând,
cuvânt, gest, act şi, cum acest lucru nu este posibil, obsesionalul devine compulsiv în
încercarea continuă de a anula primul timp; neputinţa unificării între tendinţele
pulsionale contrare generează nehotărârea şi inhibiţia obsesionalului, paralizându-l,
devitalizându-i activităţile.
Există o oarecare legătură între anularea retroactivă şi comportamentul normal
atunci când retractăm o afirmaţie, reparăm ceva ce am stricat sau atenuăm efectul
produs de un gând sau un act printr-o negare, dar totuşi a atenua, a repara nu înseamnă
dorinţa intensă de a anula. Reparaţia şi atenuarea presupun conştiinţa unei realităţi de
neşters şi a acceptării acestui fapt, a unei împăcări între tendinţele opuse.

6
În Eul şi mecanismele de apărare Anna Freud, pentru a explica mai clar
mecanismul negării, scrie despre negarea prin fantasmă, cuvânt şi act, chiar daca
toate aceste trei forme nu sunt atât de bine delimitate, ci se presupun una pe cealaltă.
Negarea sau denegarea este mecanismul prin care manifestări ale realităţii psihice
interne (dorinţe, gânduri, sentimente) sunt negate în acelaşi timp în care, tocmai prin
formularea negării sunt de fapt afirmate; nu poţi nega decât ceea ce deja există; astfel,
conţinutul refulat al unei reprezentării poate pătrunde în conştiinţă, dar numai sub
forma lui negată. Angoasa pe care ar genera-o asumarea refulatului este atât de mare,
încât subiectul păstrează în conştient doar partea plăcută, bună a conţinuturilor psihice.
Freud dă exemple de replici ale pacienţilor pentru a ilustra mecanismul negării:
"veţi crede acum că vreau să spun ceva insultător, însă nu am deloc această
intenţie", "vă întrebaţi cine este acestă persoană din vis. Nu este mama." (Sigmund
Freud, "Negarea", in Opere 3: Psihologia inconştientului, Editura Trei, Bucureşti, 200,
p. 291).
În prima frază dată ca exemplu mecanismul negării se îmbină cu cel de
proiecţiei, pentru a întări sentimentul neapartenenţei conţinutului pulsional generator
de angoasă.

În articolul său din 1925, Freud scrie că mecanismului negării e un fel de mijloc
de a lua cunoştinţă de refulat, dar a cărui reprezentare nu ajunge în conştiinţă, un fel de
acceptare intelectuală, nu afectivă, a refulatului.

Negarea este diferită de refuzul realităţii externe sau forcluziunea cum o mai
numeşte Lacan, când Eul respinge înscrierea psihică a reprezentării şi afectului, ca şi
cum percepţia anumitor lucruri din realitate nu s-ar fi petrecut, aşa cum se întâmplă în
psihoză.

În explicarea mecanismului negării prin fantasmă, Anna Freud discută cazul micului
Hans şi dă exemple de alţi copii ale căror fantasme le-au permis să accepte realitatea
frustrantă. Mecanismul negării prin fantasmă este normal în condiţiile unui Eu infantil,
care neagă realitatea substituindu-i fapte imaginare total opuse (spre exemplu, copilul,
care se simte neputincios la o vârstă mică, fantasmează că este protejat de animale

7
fioroase care îi sperie pe ceilalţi, jocurile copiilor care intră în roluri de adulţi etc.)
pentru a scăpa de angoasă dar, poate deveni patologic atunci când intră în conflict cu
capacitatea Eului de a recunoaşte şi testa critic realitatea. Când fantasma e investită
masiv în detrimentul realităţii externe care e refuzată, avem de a face cu o tulburare
psihotică, cu o neputinţă de a renunţa la satisfacerea pulsională, cu o regresie puternică.

Adultul devine complice al copilului în negarea realităţii sau, mai bine spus, în
deformarea ei atunci când prin poveşti, jocuri, cuvinte ("ce băiat mare eşti!" spus unui
copil destul de mic) îl plasează pe acesta într-o altă situaţie decât cea reală, dar
indulgenţa pe care adultul o arată faţă de mecanismul de negare al copilului
dispare în momentul în care acesta din urmă încetează să mai facă tranziţia de la
imaginar la realitate pe loc, instantaneu, fără discuţii, sau când copilul încearcă să preia
din fantasmă un comportament pentru lumea reală. (Anna Freud, op. cit.).
Unul dintre primele concepte dezvoltate de Freud începând cu Manuscrisul
H adresat lui Fliess în 1895, şi poate unul dintre cele mai utilizate şi cele mai bogate
mecanisme psihice, este cel de proiecţie, al cărei versant patologic a fost analizat pe larg
de Freud în cazul Schreber.

Laplanche şi Pontalis scriu despre proiecţie ca fiind un mecanism prin care subiectul
expulzeaza din sine şi localizeaza în afara sa, în persoane sau lucruri, calităţi,
sentimente, dorinţe, care îi aparţin, dar pe care nu le cunoaşte sau refuză să le accepte în
sine însuşi, căci e mai simplu să te aperi de ceva ce vine din afară decât de ceva ce porţi
tot timpul cu tine şi a cărui descoperire la interior ar genera o angoasă ameninţătoare la
adresa unităţii şi coerenţei Eului; proiecţia este un mecanism de apărare de origine
foarte arhaică, care se joacă cu limitele eu – non-eu, interior-exterior, cu distanţele, este
implicat în formarea psihicului, a graniţelor Eului, în dezvoltarea individului, în
structurarea subiectivă a lumii, având ca scop diminuarea tensiunii interne, stă la baza
formării opiniilor, a prejudecăţilor, a credinţelor, a animismului, a fobiilor, a
superstiţiilor, a paranoiei, a geloziei patologice. Putem afirma că proiecţia organizează
cunoaşterea, prin plasarea în exterior a unui conţinut intern de care subiectul nu e
conştient, dar pe care îl recunoaşte în afara sa, tot aşa cum menţine şi o anumită
necunoaştere a ceea ce este intern, cu repercursiuni asupra percepţiei exteriorului, a
funcţiei realităţii; ea presupune o anumită confuzie momentană între interior şi exterior
cu pierderea provizorie a simţului realităţii (şi distorsiunea percepţiei) şi [...]
menţinerea, tocmai prin intermediul proiecţiei, a distincţiei între interior şi exterior.
(Benno Rosenberg, Essence et limites de la projection, RFP, 2000, no. 3, p. 817).
La începutul vieţii, proiecţia primară creează obiectul, născut din ură, după cum
spune Freud în scrierile metapsihologice, creează Eul constituit din senzaţiile corporale,
în special din acelea care îşi au sursa la suprafaţa corpului. El poate fi considerat ca o
proiecţie mentală a suprafeţei corpului şi mai mult [...] el reprezintă suprafaţa
aparatului mental, ne construieşte ca indivizi, ne menţine în nişte limite mai mult sau
mai puţin flexibile, mai mult sau mai puţin patologice. Rolul proiecţiei este dualist şi
conflictual, implicând subiectul într-un mod de relaţie ambivalentă: proiecţia
distructivităţii interne asupra unui obiect înseamnă dorinţa de anihilare a obiectului
căruia i s-au atribuit pulsiuni ameninţătoare, dar şi dorinţa de a-l păstra aproape, el
fiind investit narcisic cu partea din subiect proiectată. Şi cum proiecţia, mai ales în
paranoia nu se face la întâmplare, ci acolo unde există ceva asemănător, începe un joc de
proiecţii ce menţine relaţiile de obiect.

André Green scrie despre cum proiecţia poate deveni patologică, pentru că ea
antrenează necunoaşterea pulsiunilor subiectului, dar, oferindu-i posibilitatea unei
anumite cunoaşteri inconştiente a obiectului asupra căruia s-a proiectat, prin
retroacţiune, generează o anumită cunoştere a subiectului însuşi prin construcţie de sine

8
insusi (Brînduşa Orăşanu, Biografia unui concept psihanalitic: identificarea proiectivă,
Editura Trei, Bucureşti, 2005, p. 116).

Introiecţia este procesul invers proiecţiei, prin care subiectul determină


trecerea, într-un mod fantasmatic, din "afară" în "interior", de obiecte şi calităţi
intrinseci acestor obiecte. (J. Laplanche, J. B. Pontalis, op. cit., p. 199) şi reprezintă un
prim timp al identificării. Termenul este introdus de Sandor Ferenczi în 1909 care scrie,
în lucrarea Transfer şi introiecţie, pe când paranoicul proiectează în exterior emoţii
devenite dureroase, nevroticul caută să includă în sfera sa de interes o parte cât de mare
posibil din lumea exterioară, pentru a face din ea obiectul unor fantasme conştiente sau
inconştiente [...] Propun ca acest proces opus proiecţiei să se numească introiectie.
(Sandor Ferenczi, Psychanalyse I, Œuvre complète, 1908-1912, Payot, Paris, 1968, p.93-
126, apud Élisabeth Roudinesco, Michel Plon, Dicţionar de psihanaliză, Editura Trei,
Bucureşti, 2002, p. 451).
Atât proiecţia, cât şi introiecţia se exprimă în termenii pulsiunii orale, a scuipa ,
a expulza ceea ce e rău în primul caz şi a ingera, a încorpora ceea ce e bun, ceea ce îmi
place, în cel de-al doilea, neexistând la începutul vieţii diferenţiere între a mânca şi a
iubi, a respinge şi a urî.
Anna Freud atrage atenţia asupra unor diferenţieri între concepţiile psihanalitice
referitoare la instalarea mecanismelor de proiecţiei şi introiecţiei; în timp ce şcoala
kleiniană e de părere că prin intermediul lor se stabilesc graniţele psihicului şi
diferenţierea eu – non-eu, Anna Freud consideră că o oarecare diferenţiere între
exterior şi interior trebuie să existe pentru ca cele două procese să aibă loc.

Jocul proiecţiilor, introiecţiilor şi identificărilor sunt surprinse de Anna Freud


în aşa-numitele "două tipuri de apărare", identificarea cu agresorul, o fază preliminară
în evoluţia Supraeului, şi renunţarea altruistă, ultima fiind considerată de unii
psihanalişti o identificare proiectivă, mecanism conceptualizat pentru prima dată de
Melanie Klein.

În discuţia despre cele două tipuri de apărări, Anna Freud face o asemănare
între proiecţie şi refulare, plecând de la ideea că rolul amândurora este de a rupe
legătura dintre pulsiunile ameninţătoare (ce iau forma unor idei, reprezentări) şi eu
(Anna Freud, op. cit., p. 99) şi că împiedică în întregime sesizarea procesului pulsional,
deoarece, în refulare, ideea supărătoare este trimisă înapoi în sine, în timp ce în
proiecţie ea este deplasată în lumea exterioară.

Ce se întâmplă în mecanismul identificării cu agresorul? Cel agresat, confruntat


cu un pericol exterior, transformă angoasa resimţită în agresiune, preluând agresiunea
în sine, imitând agresorul sau adoptând anumite simboluri de putere care să-i genereze
un sentiment de siguranţă; astfel, angoasa este convertită, sau, aş spune, acoperită,
subiectul trecând de la pasivitatea trăirii fricii la activitatea agresiunii manifeste. Daniel
Lagache atrage atenţia asupra faptului că acest mecanism este situat într-o relaţie duală,
al cărei fond e de natură sado-masochistă (J. Laplanche, J. B. Pontalis, op. cit., p. 185).
Identificarea este, după cum scrie Anna Freud, una dintre armele cele mai puternice ale
Eului împotriva obiectelor externe generatoare de angoasă (Anna Freud, op. cit., p.
89), ea stând la baza formării Supraeului prin internalizarea şi introiectarea continuă,
de către copil, a mediului care, pentru Eul infantil şi fragil al acestora, este o continuă
sursă de frustrare, interdicţii, limite resimţite ca agresiuni. Cum critica nu poate fi
metabolizată de copil într-un prim timp, el se identifică cu agresorul şi proiectează
culpabilitatea resimţită, în exterior, ca şi cum ceilalţi fac ceea ce face el, ceea ce ar face
el, sau, cum spune Anna Freud în momentul în care critica este internalizată, delictul
este proiectat în exterior.

9
Proiectând pulsiunile interzise şi introiectând autorităţile care critică în
Supraeu, eul devine intolerant faţă de ceilalţi, apărându-se astfel de angoasa
autocriticii; indignarea vehementă faţă de greşelile altora reprezintă un fel de
predecesor şi substitut pentru propriile sentimente de culpabilitate; acest stadiu
reprezintă o fază normală, preliminară în dezvoltarea moralităţii adevarate, care începe
abia în momentul în care critica interiorizată coincide cu percepţia, acceptarea de către
eu a propriei culpabilităţi, subiectul devenind astfel mai tolerant faţă de ceilalţi.

Dacă în identificarea cu agresorul, pulsiunile interzise subiectului sunt


proiectate asupra celorlalţi care sunt agresaţi, în renunţarea altruistă, acestea sunt
satisfăcute prin delegare; originea acestui proces defensiv este în conflictul infantil cu
autoritatea parentală, legat de satisfacerea anumitor pulsiuni; proiectarea pulsiunilor
proprii asupra altora şi identificarea cu aceştia duc la satisfacerea pulsională a
subiectului atunci când ei le satisfac. Cyrano de Bergerac din piesa lui Edmond Rostand,
datorită rănii narcisice de care suferă (un nas foarte mare), ce nu a putut fi compensată
nici prin inteligenţa, nici prin curajul ce l-au făcut celebru, nu îşi poate satisface
pusiunile sexuale; ca urmare, el le proiectează asupra unui tânăr frumos, care nu suferă
de aceleaşi defecte ca el şi îl ajută / se ajută cu orice preţ să îşi satisfacă dorinţele.
Proiecţia nu se face la întâmplare, ci este atrasă de inconştientul obiectului, simpla
percepere inconştientă a unei pulsiuni interzise subiectului la obiect fiind suficientă
pentru a sugera eului că există posibilitatea unei proiecţii, care, urmată de o identificare,
pune subiectul în slujba obiectului odată invidiat, pentru a-i satisface / a-şi satisface
tendinţele pulsionale. Astfel, pasivitatea e transformată în activitate, rana narcisică e
compensată de sentimentul puterii pe care îl dă rolul de binefăcător, iar frustrarea, ca
experienţă pasivă, este compensată prin preocuparea activă pentru fericirea celorlalţi.

Este uşor de observat că trăirea propriilor pulsiuni prin intermediul altora


anulează limitele dintre eu şi non-eu, împlinirea celorlalţi e împlinirea subiectului, care
doar aşa poate exista. Ceea ce atrage atenţia asupra acestui comportament pentru a
putea fi numit mecanism de apărare este tocmai discrepanţa atât de mare între
netrăirea unor aspecte ale propriei vieţi şi punerea în sluja îndeplinirii acestora la alţii,
entuziasmul excesiv, presiunea satisfacerii dorinţelor subiectului de către ceilalţi.

Acest tip de altruism este un proces defensiv, ce serveşte două scopuri: pe de o


parte, permite subiectului, în ciuda interdicţiilor dictate de supraeul său, să-şi satisfacă
propriile dorinţe prin interesul deosebit pentru satisfacerea pulsională a altora şi, pe de
altă parte, eliberează activitatea şi agresivitatea inhibate, create de timpuriu, asigurând
astfel satisfacerea pulsiunilor în relaţia lor primară cu sine însuşi.

Ultimul capitol al cărţii Annei Freud referitor la angoasa pulsională din


pubertate relevă cel mai bine lupta despre care vorbeam la început. Când Se-ul devine
atât de puternic în adolescenţă, regresia la fixaţiile din stadiile infantile e masivă,
angoasa e extremă. Adolescentul ascetic se teme de cantitatea de pulsiuni ce vine peste
el şi fuge de orice plăcere care l-ar putea bucura tocmai pentru că satisfacerea ar putea
însemna pierderea de sine, copleşirea Eului, angoasă foarte primitivă; aceste interdicţii
autoimpuse pot duce la paralizarea vieţii, dacă nu există şi momente de satisfacţie
pulsională. Adolescentul intelectual se refugiază în reveriile intelectuale pe subiecte
legate tocmai de ceea ce generează conflictul pulsional, gândirea lui în abstract ţinându-l
departe de emoţia pulsiunii şi având puţine ecouri în comportamentul sau, spre
deosebire de travaliul intelectual al unui Eu adult, când există corenţă pe toate planurile.

Totuşi intelectualizarea adolescentului este o încercare de a face pace cu


pulsiunile, de a le aduce în câmpul conştiinţei şi de a le controla, de a menţine separarea

10
între Se şi Eu. Plasticitatea libidoului naşte unul dintre cele mai elevate mecanisme ale
psihicului uman, sublimarea; din tenebrele pulsiunii sexuale se plăsmuieşte arta, ştiinţă,
valoarea pentru ceilalţi şi pentru creator deopotrivă; sublimarea salvează, descarcă
pulsiuni în timp ce repară unitatea psihicului, distruge şi construieşte, creează, naşte
viaţă.
Nu există mai puţină sexualitate în aur decât în plumb, nu mai puţină pasiune
în "caseta" cu Avarul decât în aspectul anal din care derivă. Pur şi simplu, viaţa sexuală
s-a deplasat şi a devenit de nerecunoscut. (Jacques André, op. cit., p. 81).
Mai normale sau mai patologice, mai flexibile sau mai rigide, apărările sunt în
noi, ne sunt aliaţi, duşmani, ne cresc, ne dezvoltă, ne regresează, ne unifică, ne
fragmentează, ne individualizează, ne creează, dar ne pot şi distruge; fără de ele nu
putem trăi, iubi, urî, gândi, iar reuşita lor, aşa cum o numeşte Anna Freud în finalul
cărţii sale, înseamnă armonizare, relaţionare, spaţiu, capacitate de psihizare, unitate a
individului.

11