Anxietate Şi Depresie Curs

PSIHOLOGIE CLINICĂ AN 2 STUDENŢI
LECT.UNIV.DR. MARINELA SÎRBU NOTE DE CURS 2021
I. ANXIETATEA
Definiția dată pe scurt anxietății menționează că aceasta este o emoție descrisă ca o stare
de neliniște care nu are o cauză concretă. Persoana anxioasă resimte adesea acest tip de emoție
care poate fi însoțită de gânduri sau senzații neplăcute, uneori chiar și simptome fizice.
Anxietatea apare ca răspuns la un stimul sau la o situație percepută ca fiind potențial
amenințătoare sau periculoasă. Pichot (P. Pichot, 1987) propune o abordare fenomenologică, prin
care identifică trei elemente ale anxietății, considerate fundamentale:
1. Senzație de pericol iminent
2. Atitudinea față de pericolul așteptat
3. Senzația de lipsă acută de organizare provocată de sentimentul de totală neputință față de
pericolul iminent.
Aceasta este o emoție foarte puternică și a fost conceptualizată de Fernández-Ballesteros
(2003), ca fiind totodată trăsătură de personalitate, stimul, impuls și motiv, ca o expresie a
complexității dar și a caracterului multifuncțional al acestei stări emoționale.
DESCRIERE GENERALĂ
Adesea se subestimează gravitatea manifestărilor anxioase, întrucât teama este de obicei
considerată a fi o emoție cât se poate de normală, pentru a nu menționa faptul că de cele mai multe
ori este utilă și protectoare.
Cercetători şi practicieni, menționează că tulburările anxioase, împreună cu cele depresive,
fac parte din cele mai frecvente afecțiuni psihice pentru care oamenii solicită ajutor de specialitate.
Evaluarea corectă și abordarea terapeutică corespunzătoare nu pot fi duse la bun sfârșit fără o
profundă înțelegere a diferențelor care apar între anxietatea patologică și anxietatea normală,
ocazională, precum și a acelor mecanisme psiho-fiziologice care declanșează anxietatea și a seriei
de factori care o mențin.
Se întâmplă adesea ca termenii „anxietate” și „frică” să fie folosiți ca și cum ar fi sinonimi,
literatura de specialitate relevând diferențele semnificative referitoare la formele de manifestare, la
funcțiile și infrastructura biologică ce le caracterizează (Muris, 2007).
Frica este acel mecanism bazal de supraviețuire, care ne face să fim pregătiți fizic în fața
pericolelor reale, și este caracterizată de o stare de hiper-excitație și de un comportament specific
care se manifestă prin atitudini de luptă sau imbold de fugă, în funcție de situație. Cel mai adesea,
frica apare când o amenințare are caracter iminent și este foarte apropiată, rolul său fiind cel de a
pregăti organismul pentru o reacție imediată. Mai multe cercetări științifice au confirmat un fapt
presupus anterior, și anume că frica este înnăscută, ea vizând un răspuns rapid la o amenințare,
scopul său primordial fiind supraviețuirea, în producerea acestei emoții fiind implicate anumite
structuri subcorticale primitive, așa cum este amigdala. Frica și fobiile (fobia fiind o frică
condiționată în mod special numai de anumiți stimuli), răspund prin manifestările a trei sisteme
distincte:
a. fiziologic - la acest nivel se constată accelerarea ritmului cardiac, adesea apărând și
palpitații; este redirecționat fluxul sanguin către mușchi, în defavoarea organelor interne,
ceea ce are ca rezultat efecte secundare precum uscăciunea gurii, greață și disconfort
1
abdominal etc.; apar dificultățile respiratorii, uneori chiar o senzație de sufocare sau dimpotrivă,
hiperventilație; mai pot apărea diverse alte manifestări precum furnicături, amorțeală, amețeli,
migrene, dureri precordiale, tensiuni, tremurături, spasme sau dureri musculare etc..
b. comportamental - la acest nivel apar reacțiile ce au ca scop reducerea fricii sau fobiei,
precum fuga, comportamentul evitant sau dimpotrivă, pregătirea pentru atac, precum și
alte comportamente adecvate situației, cu rol în general protectiv.
c. cognitiv - la acest nivel apar reacții care declanșează și amplifică frica, acestea fiind
adesea însoțite de gânduri și predicții apocaliptice („acum se va întâmpla ceva rău”, „s-a
sfârșit” etc).
Așa cum am văzut, frica e acea reacție emoțională care se declanșează ca urmare a unei
amenințări specifice, pe când anxietatea este o frică ce se manifestă în absența unui pericolul
real, fiind supranumit și frică fără obiect.
Spre exemplu, îngrijorarea este o formă de manifestare caracteristică anxietății, care se

manifestă prin adâncirea individului într-o multitudine de gânduri negative legate de tot felul de
lucruri rele ce i s-ar putea întâmpla.
În acest sens Muris (2007) notează că teama anticipativă are unele valențe adaptative, ea
pregătind individul pentru eventualele evenimente negative ce ar putea apărea. Potrivit acestui
autor, ar exista suficiente dovezi științifice, potrivit cărora îngrijorarea are funcție de strategie de
evitare de natură cognitivă, aceasta inhibând procesele emoționale. În calitatea sa de activitate
exclusiv cognitiv-verbală, îngrijorarea activează utilizarea emisferei stângi a creierului, în
defavoarea părții drepte, care integrează procesarea emoțională, în vederea acelei planificări
comportamentale necesare iminentei confruntări cu pericolul astfel anticipat și prin urmare a
facilitării respectivei procesări cognitive.
Adesea anxietatea și frica sunt considerate a fi sisteme defensive complet diferite, activate
în funcție de nivelul de apropiere al pericolului, de exemplu, confruntarea cu un pericol iminent,
tangibil, are ca urmare transformarea anxietății în frică sau fobie, în timp ce un pericol perceput ca
fiind mai îndepărtat va activa funcția de îngrijorare a spectrului anxietății.
Frica vizează, așadar şi tulburările fobice caracterizate printr-un răspuns emoțional

negativ față de anumiți stimuli, care sunt disproporționate în general în comparație cu pericolul real,
pe când anxietatea se referă la tulburări ce induc stări de neliniște, tensiune, îngrijorare și o
senzație generalizată de distres, toate acestea în lipsa manifestării unuei surse de pericol iminent
și obiectiv.
Așa cum am spus, este esențial să putem decela distincția corespunzătoare dintre
anxietatea ca trăsătură și anxietatea ca stare, deoarece acest lucru are implicații majore atât asupra
conceptualizării anxietății, dar și din punctele de vedere necesare măsurării sau abordării sale
terapeutice.
2
Ca trăsătură de caracter, anxietatea are semnificația unei tendințe de a răspunde la

stimuli prin îngrijorare, tensiune și activități elevate ale sistemului nervos autonom, în timp ce
anxietatea privită ca stare reprezintă experimentarea în sine a tulburării anxioase (Muris, 2007).
Persoanele caracterizate de o personalitate de tip anxios sunt mult mai predispuse la

pericolul de a dezvolta tulburări anxioase propriu-zise, întrucât manifestările cognitive latente sunt
deja prezente.
Personalitatea de tip anxios a fost încadrată în două tipuri de modele:
1. Modelul neuro-fiziologic, care constată că persoanele mai vulnerabile față de tulburările
anxioase înregistrează o reactivitate cerebrală mai mare, care ar fi responsabilă de
sensibilitate față de semnalele din categoria pedepselor, dar și față de absența unor
recompense sau atunci când apar stimuli noi (Gray și McNaughton, 1996).
2. Modelul cognitiv, care a fost pus la punct în baza unor argumente experimentale cu care
cad de acord cei mai mulți dintre cercetători, vine cu afirmația că anxietatea și-ar avea sursa
în erorile sistematice care apar în timpul procesării informațiilor, provocând în acest fel o
hiper-vigilență în apropierea spectrului amenințării, accentuând simultan tendințele de a
interpreta o serie de stimuli caracterizați cel mult de ambiguitate ca având potențial
amenințător (Calvo și Cano-Vindel, 1997).
Modelul neuro-fiziologic a fost confirmat mai degrabă printr-o serie de cercetări realizate asupra
unor animale, astfel că cercetările cu subiecți umani converg către o mai mare importanță acordată
variabilelor cognitive.
REPERE ISTORICE ALE CONCEPTULUI

Anxietatea este un element primar și a fost dintotdeauna prezent în viața noastră, însoțindu-
ne încă de la apariția omului ca specie. Istoria tulburărilor anxioase ocupă un capitol important în
istoria pionieratului în domeniul tulburărilor mentale și în științele psihologice (și psihiatrice), care
a făcut trecerea spectaculoasă de la explicații mistice și spiritualiste la rațiuni științifice complexe
bazate pe variabile psihologice, sociale, genetice și neurologice care reprezintă astăzi baza multora
din conceptele domeniului psihologic.
Anxietatea se sprijină pe o perspectivă etiologică ce are la bază clarificarea factorilor care o
predispun, o declanșează și o mențin. Acești factori au fost conceptualizați în diferite modele
etiologice ale anxietății. Astfel, modelele biologice susțin că dezvoltarea de tulburări anxioase
presupune existența unor predispoziții genetice, în contrast cu modelele psihologice în care se crede
că această predispoziție își are originile în experiențele primei copilării, în modelul de percepere și
evaluare a simptomelor, sau în anumite trăsături de personalitate.
Irelevant față de natura predispozițiilor, acestea stau ca într-o stază până ce un anumit factor
precipitant le declanșează, ducând la provocarea tulburării anxioase.
Elementele responsabile cu menținerea tulburărilor anxioase au fost îndelung studiate, în
special pe modelele comportamentale și cognitive, modele ce vor fi prezentate pe scurt în
următoarele rânduri.
3
Abordarea psihodinamică
Cea mai influentă conceptualizare a anxietății a primei jumătăți a secolului XX este cu
siguranță conceptualizarea psihodinamică. Cele mai multe dintre conceptualizările dominante ale
anxietății din cercetarea științifică curentă au luat naștere prin rafinarea și dezvoltarea unor concepte
psihodinamice, sau dimpotrivă, ca reacție la acestea.
Părintele teoriei psihodinamice privind anxietatea este Sigmund Freud, în opinia căruia,
baza structurală a personalității ar fi alcătuită din cele trei bine-cunoscute instanțe:
1. Sinele se conduce după principiul plăcerii, fiind depozitarul impulsurilor biologice;
2. Supraeul acționează în conformitate cu principiului datoriei, fiind instanța morală a
personalității;
3. Eul se conduce după principiul realități, el reprezintă instanța intermediară, care mediază
între cele două instanțe și care se străduiește să determine individul să își împlinească
plăcerile într-un cadru moral, reglementat de normele sociale.
Aceste trei instanțe se află într-un conflict permanent, managementul acestuia fiind un mare
consumator de energie și un serios generator de anxietate.
Freud a identificat două tipuri distincte de anxietate (Busch, Milrod și Shear, 2009):
1. Anxietatea traumatică, ce apare atunci când diversele resurse ale eului, precum percepțiile,
defensele, cognițiile etc., sunt depășite de iminența unui pericol ce poate avea semnificație
psihologică, și care în nomenclatorul DSM apar cu numele de episoade de panică.
2. Anxietatea-semnal este un mecanism intrapsihic ce generează mici doze de anxietate cu
scopul de a alerta eul de prezența unor pericole semnificative din punct de vedere
psihologic. Aceasta funcționează precum un stimul care mobilizează mecanismele de
apărare în vederea prevenirii apariției anxietății traumatice, în care eul nu este apt de
apărare.
Lipsa unui management eficient al anxietății poate duce la tulburări psihice sau, atunci
când atinge nivele extreme, chiar și la blocarea individului în stadiul respectiv de dezvoltare a
manifestării conflictului.
S. Freud mai descrie, în afară de aceste două tipuri principale de anxietate, și câteva
manifestări secundare specifice, determinate de pericolele cu care se confruntă individul de-a lungul
etapelor sale de dezvoltare:
✓ teama de pierdere, de exemplu pierderea mamei sau al substitutului acesteia, descrisă de el
în mod alternativ și ca anxietate de separare
✓ teama de pierdere a obiectului dragostei,
✓ teama de castrare,
✓ teama supraeului sau teama de conștiința vinovăției.
4
Abordarea comportamentală
Modelul comportamental animal, datorat perspectivei darwiniste referitoare la continuitatea
legilor evoluției animale, a condus la studierea mecanismelor responsabile cu apariția și menținerea
comportamentelor patologice umane, inclusiv cele ale anxietății. Înainte de toate, principiile clasice
ale condiționării pavloviene, precum și cele ale condiționării operante (Thorndike, Tolman, Guthrie,
Skinner) au fost dezvoltate inițial prin cercetarea comportamentului la animale.
Acestea au fost utilizate ulterior pentru explicarea comportamentului uman normal, dar și pe
cel patologic. După ce Pavlov a descoperit că pe lângă comportamente poate fi condiționată și
teama, principiile sale au generat o nouă serie de cercetări privind fobiile și anxietatea (Watson,
Rayner, Jones, Wolpe).
În 1947, Mowrer reușește să facă un pas esențial în înțelegerea mecanismelor prin care
anxietățile și fobiile apar și se mențin, propunând un model bifactorial care include elemente din
ambele teorii ale condiționării, atât cea clasică cât și cea operantă. Autorul demonstrează că
teama generată de anumiți stimuli se dobândește printr-un mecanism simplu de condiționare
clasică, iar individul învață să o reducă prin evitarea stimulilor condiționați, față de care
manifestă o aversivitate marcantă.
Din acest motiv, comportamentul de evitare care este întărit de consecințele pozitive traduse
printr-o atenuare a stărilor de teamă, devine elementul principal al perpetuării fobiei: în lipsa
contactului cu stimulul generator de fobie, persoana nu reușește invalidarea asocierii dintre reacția
de teamă și stimul. Acesta este motivul principal pentru care majoritatea tehnicilor utilizate în
tratarea fobiilor utilizează ca element principal expunerea pacienților la stimulul fobogen.
În anii ’70, tot mai mulți cercetători din domeniile psihologiei și a terapiei comportamentale
s-au strâns în jurul dezideratului de a depăși „noțiunile mecaniciste ale practicii terapiei
comportamentale” (Lazarus, 1971, după Mitrofan, 2008), considerând pe bună dreptate că cele mai
multe din tratamentele comportamentale nu mai pot fi conceptualizate doar în termenii teoriei
învățării.
Abordarea cognitiv-comportamentală
După ce noile cercetări realizate de către A. Bandura, A. Lazarus, G. Kelly, S.J. Rachman și
alții în vederea evidențierii limitelor modelului comportamental, s-a ajuns la concluzia de a se
lua în considerare o serie de variabile cognitive interne pe post de mediatori între stimulii din
exterior și răspunsul afectiv și comportamental al individului, astfel că are loc o adevărată
„revoluție” cognitiv-comportamentală în acest domeniul conceptualizării anxietății, depresiei și a
fobiilor. Cele mai influente surse ale revoluționarei abordări au aparținut lui Ellis și Beck, care au
generat de altfel și cele mai productive ipoteze în dezvoltarea noii mișcării cognitiviste. O analiza
extensivă a literaturii de specialitate în domeniul cognitiv-comportamental dezvăluie un real
consens în privința anumitor elemente componente ale conceptualizării din perspectivă cognitiv-
comportamentală a anxietății (Andrews, Creamer, Crino, Hunt, Lampe și Page, 2002; Alladin,
2008; DiTomasso, Freeman, Carvajal și Zahn, 2009; Starcevic, 2010):
5
✓ structurile cognitive reglează funcția psihologică, ele sunt cele care dau sens
realității în care se află individul și pun în mișcare, la nivel conștient sau inconștient,
strategiile de adaptare, emoționale, atenționale, comportamentale și mnezice;
✓ manifestările cu caracter psihopatologic au ca origine o triadă cognitivă: sinele,
mediul înconjurător și viitorul;
✓ în tulburările anxioase, sistemul cognitiv își manifestă influența prin gânduri și
imagini care se succed repetitiv, rapid și involuntar, lipsite de premeditare, în
directă relație cu amenințarea sau pericolul, cogniții față de care individul nu este
conștient, câtă vreme nu are atenția îndreptată către ele, și pe care le acceptă în mod
automat ca valide, fără să le fi provocat și mai ales fără să se îndoiască de
autenticitatea lor;
✓ persoanele care suferă de tulburări anxioase manifestă capacități și abilități
reduse de evaluare a cognițiile privind pericolele într-o manieră rațională și
realistă și adesea dau dovadă de erori sistematice în procesarea informației, de pildă
prin gândire catastrofică, prin supraestimarea probabilității ca unele evenimente
adverse să se petreacă, gândire dihotomică etc.;
✓ de asemenea se poate aduce în discuție și vulnerabilitatea cognitivă la anxietate,
cu origini în experiențele infantile primare.
O altă teorie de dată mai recentă a conceptualizării cognitive a anxietății cuprinde și

metacognițiile, cogniții de ordin superior, care fac referire la o serie de „factori cognitivi interni
care controlează, monitorizează și evaluează procesul gândirii” (Wells, 2009), care au la rândul lor
un număr de trei componente:
a. cunoștințele metacognitive, care sunt reprezentate de anumite credințe în legătură cu propriile
gânduri, precum „îngrijorarea este utilă pentru că mă pregătește să rezolv problemele cu care mă
confrunt”
b. experiențe metacognitive, care se referă la sentimentul de a ști, precum „un gând neplăcut a
apărut în mintea mea, e semn că ceva merge rău”
c. strategii metacognitive, care au rol de control, precum acele încercări de oprire sau de blocare a
unor gânduri, de protejare a unor credințe „nu mă mai gândesc la asta, pentru că așa ceva nu are
cum să se întâmple”.
Concluzia lui Wells (2009) este că, pentru a reuși să înțelegem anxietatea, trebuie să luăm
mai întâi în considerare ceea ce cred și ce simt oamenii despre ceea ce gândesc, nu numai ce
gândesc pur și simplu.
O altă conceptualizare, din perspectvă integrativă, este și modelul triplei vulnerabilități

propus de Barlow (2002) în legătură cu etiologia tulburărilor anxioase, după cum urmează:
1. vulnerabilitate biologică generalizată, rezultatul unei serii de factori genetici cunoscuți
pentru implicare ți n dezvoltarea anxietății, ceea ce explică între 30% și 50% din
varianță;
2. vulnerabilitate psihologică generalizată, datorată dezvoltării sentimentului unei acute
lipse de control asupra celor mai importante evenimente ale vieții individului, ca urmare
a unor experiențe anterioare în viața infantilă;
6
3. vulnerabilitate psihologică specifică, explicată de faptul că individul învață să își

focalizeze anxietatea pe o serie de evenimente sau obiecte specifice, în urma unor
experiențe de asemenea primare, de exemplu, simptome de natură somatică legate de
frică sau evaluare socială, care sunt asociate la rândul lor cu amenințarea sau cu
pericolul.
S-a constatat că aceste trei vulnerabilități au drept efect dezvoltarea anxietății.
Teoriile generalizate ale emoției oferă un alt cadru de integrare a unor conceptualizări ale
anxietății, acestea venind cu ideea că orice emoție este compusă din următoarele trei elemente:
a. comportamentul expresiv, de tipul posturilor sau al expresiilor faciale
b. funcțiile biologice și ale sistemului nervos
c. evaluarea cognitivă.
Cercetarea științifică s-a concentrat mai cu seamă asupra cogniției și a acordat prea puțină
atenție celorlalte două componente (Ghinassi, 2010). Manualele de psihiatrie citează unele cercetări
privind neurobiologia anxietății, fără a integra informațiile care provin din domeniul cognitiv-
comportamental și fără a dezvolta un model coerent, astfel că, „astăzi teoreticienii văd relația
emoție-cogniție nu ca pe o progresie liniară, ci mai degrabă ca pe o relație de o complexitate
enormă cu o varietate de rute posibile în termenii procesării informației, percepției, evaluării
cognitive și memoriei” (Ghinassi, 2010).
Tulburările anxioase
Așa cum s-a demonstrat anterior, frica și anxietatea sunt reacții afective normale, dar numai
în măsura în care acestea reușesc să pună individul în acord cu situația în care se află, potențându-l
să dezvolte comportamente adaptative.
Tulburările anxioase, în schimb, fac referire la manifestările care au drept element comun
frica și anxietatea în exces, dar și perturbări comportamentale multiple asociate acestora (Moore,
2016).
Recapitulând pe scurt, frica este un răspuns emoțional față de o amenințare reală percepută ca
fiind iminentă, în timp ce anxietatea este răspunsul emoțional al unei amenințări anticipate,
nefundamentată în realitate. Aceste manifestări, deși împart o serie de caracteristici, se deosebesc
prin faptul că:
1. fricile și fobiile sunt asociate în general cu starea de hiperexcitabilitate care este utilă și
necesară reacțiilor de luptă sau imboldurilor de fugă, cu gândurile privind pericolele
iminente și comportamentele de evitare
2. anxietatea se manifestă prin tensiune musculară și hipervigilență pregătitoare pentru o
amenințare viitoare, prin prudență și comportament de evitare.
Tulburările anxioase diferă la rândul lor în funcție de tip și de situația care induce reacțiile,
precum și prin ideația cognitivă asociată cu ele.
Este necesară deosebirea tulburărilor anxioase de frica și anxietatea normală pentru
unele etape de dezvoltare, prin prisma faptului că tulburările sunt persistente si au un caracter
excesiv, durând adesea mai mult de șase luni. Acest caracter neobișnuit și excesiv al manifestărilor
anxioase trebuie evaluat de un clinician, care va lua în considerare durata, vârsta, o serie de factori
7
culturali și contextuali, în special datorită faptului că multe dintre tulburările anxioase își au
rădăcinile în copilărie, lipsa unei terapii adecvate ducând la permanentizarea lor. Manualele de
diagnostic menționează faptul că frecvența acestor tulburări are o incidență dublă în rândul
femeilor, față de cazurile înregistrate la bărbați.
Adoptând perspectiva logică a dezvoltării naturale, DSM-V (versiunea din 2016) listează
tulburările anxioase în ordinea probabilității apariției acestora:
➢ Tulburarea anxioasă de separare este caracterizată prin teamă și anxietate față de separarea
de figurile de atașament și prin refuzul de a se îndepărta de acestea, iar individul manifestă
adesea coșmaruri și manifestări fizice ale distresului, tulburarea fiind specifică mai ales
copilăriei, dar apărând persistând uneori și pe în perioada adultă.
➢ Mutismul selectiv este caracterizat printr-o incapacitatea deosebit de persistentă de a vorbi în
unele situații sociale, cum ar fi, de exemplu, la școală, deși în alte conjuncturi această problemă
nu se manifestă.
➢ Fobiile specifice sunt reprezentate de manifestările anxioase intense și exagerate față de
pericolul real al situațiilor care le provoacă, presupunând comportamente de evitare a situațiilor
fobogene și făcându-se simțite în prezența unor stimuli, cum ar fi: animale - câini, păianjeni,
șerpi, păsări etc.; situații - trecerea peste un pod, traversarea unei străzi, conducerea unei
biciclete etc.; fenomene - ploaie, fulgere, furtună, curent electric etc.
➢ Tulburarea anxioasă socială prezintă o serie de reacții emoționale de teamă, anxietate și
comportament evitant față de unele interacțiuni și situații sociale, unde indivizii presupun ca vor
fi evaluați negativ, umiliți sau chiar respinși
➢ Tulburarea de panică se referă la trăirea unor atacuri de panică, de obicei recurent, care sunt
însoțite de preocuparea obsesivă că acestea s-ar putea repeta. Atacul de panică este caracterizat
de faptul că are un debut brusc, printr-o senzație de frică și de disconfort intens, adesea asociat
cu diverse manifestări fizice și cognitive care ating paroxismul în numai câteva minute.
Atacurile de panică pot avea cauze, dar pot apărea și din cauze neidentificabile.
➢ Agorafobiile sunt tulburări anxioase specializate, care apar atunci când individul este preocupat
obsesiv de ideea că este lipsit de siguranță și nu poate obține un ajutor imediat, manifestare ce
apare de obicei atunci când acesta se află în spații închise, în spații deschise, în mulțime etc.
➢ Anxietatea generalizată este caracterizată de anxietate, teamă și preocupare excesivă cu
aplicare în domenii variate, precum serviciu, școală etc., și care persistă peste șase luni, indivizii
care manifestă această tulburare suferind în majoritatea timpului stări anxioase, tulburări de
somn, lipsă de concentrare și de relaxare și ruminații frecvente privind trecutul și viitorul.
Evaluarea anxietății
Odată cu modelele dominante de conceptualizare a anxietății, s-au dezvoltat, în directă
legătură cu acestea, și o largă serie de proceduri și instrumente de evaluare. Una din cele mai
influente teorii în dezvoltarea unor metode, tehnici și instrumente de evaluare a anxietății a fost
cunoscuta teorie a lui Lang (1968, după Huberty, 2013), potrivit căruia anxietatea s-ar manifesta
prin semnale în trei sisteme diferite, cel cognitiv, cel fiziologic și cel comportamental.
8
Aşa cum spunem anterior, este confirmat faptul că anxietatea ca trăsătură se deosebește de
anxietatea ca stare prin cercetările din domeniul personalității, dar și prin rezultatele evaluărilor
psihometrice aferente acestora (Endler, 2003), principalele tehnici de evaluare a anxietății fiind
descrise în cele ce urmează.
A. Căutarea si culegerea semnelor si simptomelor anxietății în general
Aceste metode de evaluare sunt bazate pe interviul clinic general, CIDI, SCAN, SCID, precum și pe
Interviul pentru anxietate Nardi-Barlow.
După Vrasti (2012), cele 4 categorii de evaluare ale anxietății sunt:
a. Afective (anxietatea, apatia, depersonalizarea, depresia, derealizarea, frica, iritabilitatea,
mania, obnubilarea, panica etc.)
b. Cognitive (teama de pierdere a controlului, grija excesivă, anticiparea unor lucrurilor rele
care s-ar putea întâmpla, credința într-o soartă potrivnică, autoblamarea, vederi catastrofice asupra
evenimentelor, concluzionarea negativă, tulburări de atenție, concentrare și memorie etc.)
c. Fizice (cefaleele, durerile musculare, oboseala, tremorul, senzația de gură uscată,
transpirația, tulburările de respirație, hiperventilația, durerile precordiale, palpitațiile, răcirea
extremităților, amețeala, tulburările de somn, lipsa de apetit etc.)
d. Comportamentale (evitarea, nevoia de scăpare, nevoia de verificare, inhibiția,
hipervigilența, agitația, neliniștea, crizele de plâns, precipitarea, precauția, consumul de droguri și
alcool, reticența, izolarea etc.)
B. Determinarea felului în care semnele și simptomele prezente converg în vederea

formulării unui diagnostic
a. Anxietate și grijă excesivă și incontrolabilă pentru orice lucru cu durate de peste 6 luni,
care interferează cu buna funcționare a individului, va lua în considerație Tulburarea Anxioasă
Generalizată
b. Dacă simptomatologia este urmarea unui stres puternic, a unei traume emoționale sau
a unui eveniment tragic, se va lua în considerație o tulburare de stres, precum Tulburarea de
adaptare sau Tulburarea de stres posttraumatic
c. Dacă individul prezintă simptome precum apariția brusca de transpirație, tremor,
amețeală sau palpitații însoțite de senzații intense de frică, precum frica de moarte, frica de pierdere
a controlului etc., se va lua în considerație o Tulburare de panică, fără a exclude posibilitatea
unei fobii, precum Agorafobia sau Fobia Socială
d. Dacă anxietatea este asociată cu gânduri și comportament cu caracter repetitiv,
precum numărarea, verificarea, curățenia etc., se va lua în considerație o Tulburare Obsesiv-
Compulsivă
e. Dacă individul încearcă să evite situații, obiecte, sau o frică intensă pe care o
manifestă, se va lua în considerare o Tulburarea Fobica, care poate fi una specifică, socială
etc.
f. Dacă este vorba de simptome cu debut recent, nu mai demult și pentru perioade nu mai
îndelungate de o săptămână, cauzate de unele probleme specifice sau de îngrijorări care au
justificare, se va lua în considerare consilierea individului în vederea rezolvării problemelor cu care
se confruntă și se furnizează ajutor specific pentru îmbunătățirea coping-ului în situații de acest fel.
g. Dacă individul prezintă o stare profundă de tristețe, este abătut și lipsit de speranță, se
va lua considerare o Tulburare Depresivă.
9
C. Evaluarea clinică formală în grupa tulburărilor anxioase

În această etapă se alege instrumentul potrivit de evaluare și se realizează calibrarea și
monitorizarea simptomelor.
1. Cele mai utilizate instrumente pentru evaluarea anxietății sau a severității simptomelor de
anxietate sunt:
• Scala Hamilton de evaluare a anxietății: HAM-A (Hamilton, 1959)
• Interviul Structurat al Scalei Hamilton de Anxietate (Structured Interview Guide for the Hamilton
Anxiety Scale (SIGH-A), Shear și colab., 2001
• Inventarul Stare-Trăsătura de Anxietate al lui Spielberger (The State-Trait Anxiety Inventory
Spielberger-STAI), Spielberger și colab. 1970.
• Inventarul Beck de Anxietate (Beck Anxiety Inventory), Beck și colab., 1980.
• Scala de autoevaluare a anxietății a lui Zung (The Self-Rating Anxiety Scale Zung-SAS), Zung,
1971
• Scala de anxietate “Mintea înaintea Emoțiilor” (Mind over Mood Anxiety Inventory –MOM-A),
Greenberger si Padeski, 1995
• Inventarul de anxietate al lui Burns (Burns Anxiety Inventory), David Burns, 1990
• Scala de Anxietate Covi (Covi Anxiety Scale-COVI), Covi și colab. 1979
• Scala de depresie, anxietate și stress (The Depression Anxiety Stress Scale-DASS), Lovibond si
colab., 1995
2. Evaluarea Tulburării Anxioase Generalizate:

• Chestionarul Penn State de evaluare a îngrijorării (Penn State Worry Questionnaire-PSWQ)
Meyer si colab., (1990)
• Chestionarul Tulburării Anxioase Generalizate – IV (Generalized Anxiety Disorder
Questionnaire-IV) Newman si colab., 2002
• Scala de Severitate a Tulburării Anxioase Generalizate (Generalized Anxiety Disorder Severity
Scale –GADSS) Shear si colab., 2006
3. Evaluarea Tulburării de Panică și a Atacului de Panică cu sau fără Agorafobie

• Scala Sheehan de auto-evaluare a anxietății (Sheehan Patient-Rated Anxiety Scale – SPRAS),
Sheehan și colab., 1999
• Scala de severitate a tulburării de panica (Panic Disorder Severity Scale – PDSS) Shear si colab.,
1997
• Scala de auto-evaluare a tulburării de panica (Panic Disorder Self-report – PDSR), Newman si
colab., 2006
• Inventarul de Mobilitate pentru Agorafobie (Mobility Inventory for Agoraphobia – MI),
Chambless și colab. 1985, 2000
4. Evaluarea Claustrofobiei
• Scala de claustrofobie a lui Ost (The Ost Claustrophobia Scale-CS) Ost, 2006
• Chestionarul de claustrofobie (The Claustriphobia Questionnaire-CLQ), Rachman, 1993
10
5.Evaluarea Fobiei Sociale

• Scala anxietății sociale a lui Liebowitz (The Liebowitz Social Anxiety Scale-LSAS), Liebowitz,
1987
• Inventarul de fobie sociala (The Connors Social Phobia Inventory-SPIN), Connors și colab., 2000
• Inventarul de anxietate și fobie sociala (The Social Phobia and Anxiety Inventory-SPAI), Tuner și
colab., 1989,1995
6. Evaluarea structurii cognitive a tulburărilor anxioase

• Indexul senzitivității anxioase (The Anxiety Sensitivity Index – ASI-3) Reiss și colab., 1986, apoi
revizuită de Taylor și Cox în 1998
• Scala scurta a fricii de evaluare negativa (The Brief Fear of Negative Evaluation Scale - Brief-
FNE), Leary, 1984
• Scala Gândurilor și Credințelor Sociale (The Social Thoughts and Beliefs Scale-STABS), Turner
și colab., 2003
7. Scalele de evaluare prin auto-raportare (chestionare), care sunt și cele mai utilizate
instrumente psihometrice din domeniul anxietății, ele prezentând în raport cu celelalte tehnici
unele avantaje:
• administrare rapidă și facilă,
• rezultate ușor de comparat cu date normative
• ușor de prelucrat cu ajutorul unor tehnici statistice avansate.
Cele mai cunoscute și mai utilizate chestionare de evaluare a anxietății sunt:

• Anxiety Sensitivity Index (Reiss et al., 1986);
• Beck Anxiety Inventory (Beck et al., 1988);
• Endler Multidimensional Anxiety Scales (EMAS) (Endler et al., 1991);
• EMAS – Social Anxiety Scales (EMAS-SAS) (Endler și Flett, 2001);
• State-Trait Anxiety Inventory (STAI) (Spielberger, 1983);
• State-Trait Anxiety Inventory (Form Y) (STAI) (Spielberger, Gorusch și Lushene, 1970).
Exemple din literatură care explică aceste chestionare, precum și alte scale de evaluare a anxietății,
indicații de utilizare și informații privind calitățile lor psihometrice sunt: Assessment Scales în
Depression and Anxiety (Lam, Michalaak și Swinson, 2005), Measures for Clinical Practice: A
Sourcebook (Corcoran și Fischer, 2000) etc.
D. Măsurătorile comportamentale
Măsurătorile comportamentale se efectuează cu ajutorul grilelor de observație realizate
pentru identificarea manifestărilor comportamentale ale anxietății în situații date; de exemplu,
evaluarea anxietății sociale conține măsurarea frecvenței unor comportamente precum menținerea
de contact vizual, numărul de conversații inițiate în interacțiunea socială, tremurul mâinilor,
mișcările necontrolate, neastâmpăr etc.
11
Modul de aplicare a scalei de evaluare a anxietății după M. Hamilton ilustrează exemplar

categoria aceasta de tehnici de evaluare: după interviul clinic, medicul sau psihologul măsoară
gradul de anxietate a pacientului în funcție de 14 criterii diferite, printre care și manifestările
comportamentale si psihofiziologice observabile.
Terapia comportamentală a anxietății folosește adesea aceste măsurători pentru
comportamente-simptom, de pildă, comportamentul de evitare al obiectelor fobogene se poate
evalua cu mare precizie prin măsurarea pur și simplu a distanței la care prezența acestuia este
tolerată.
Măsurarea componentei cognitive a anxietății se realizează cel mai adesea prin notarea de
către individ a propriilor gânduri provocate de situațiile anxiogene în cauză, analiza ulterioară
evidențiind suficienți indicatori cu referire la conținut și frecvență, această tehnică fiind considerată
printre cele mai utilizate în terapia cognitiv-comportamentală.
Anxietatea reacționează prin răspunsuri fiziologice ce au ca obiectiv principal pregătirea
individului pentru răspunsurile comportamentale principale în caz de pericol: fuga sau lupta, care
pot fi evaluate prin intermediul unor măsurători fiziologice care își propun să evalueze statusul
persoanei în situații anxiogene. Cei mai relevanți indicatori dintre aceștia sunt:
• activitatea electrică a mușchilor (EMG)
• pulsul
• tensiunea arterială
• ritmul respirator
• activitatea electrodermală
• unele structuri electroencefalografice (EEG).
Este necesar ca aceste măsurători fiziologice să fie interpretate prudent, deoarece nu
corelează prea bine nici între ele și nici cu măsurătorile prin autoraportare ale anxietății (Endler
și Kocovski, 2003).
Psihoterapia anxietății
Psihoterapia anxietății s-a dezvoltat într-o relație directă cu conceptualizările principale ale
acesteia. Primele psihoterapii care au intervenit asupra tulburărilor anxioase au avut la bază
principiile psihanalitice și teoriile privind inconștientul. Managementul contemporan al
anxietății și stresului este un domeniu în care au fost validate foarte multe metode și tehnici
psihoterapeutice, atât de către comunitatea științifică cât și de succesele raportate de practicieni
(Holdevici, 2009).
Managementul stresului și al anxietății se axează în principiu pe deprinderea unor tehnici
de relaxare și respirație însoțite de meditație, de gândire pozitivă și de oprimarea gândurilor
negative, de atitudini îndreptată către rezolvarea de probleme etc. Multe dintre aceste tehnici au fost
puse la punct în baza cadrului conceptual al terapiilor cognitive, în vreme ce altele provin din
diverse domenii, precum terapiile comportamentale, programele de rezolvare a problemelor,
terapiile gestaltiste etc.
12
Obiectivele comune ale acestor tehnici sunt îndreptate către ajutorarea persoanelor cu
manifestări anxioase în vederea schimbării credințelor sau şi convingerilor acestora cu privire la
anxietate, facilitând schimbarea comportamentului prin eliminarea gândirii catastrofice, a
simptomelor, precum și diminuarea impactului pe care îl are anxietatea asupra calității vieții
(Dryden, 2010).
Metoda psihoterapeutică preferată în tulburările de tip anxios este terapia cognitiv-

comportamentală (TCC). Modelele terapeutice de care beneficiem în prezent, este rezultatul
contribuției multor cercetători și clinicieni de prestigiu, precum Albert Ellis, Joseph Wolpe,
Judith Rapaport, Donald Meichenbaum, Aaron Beck, David Burns, David Barlow, Richard
Heimberg, Edna Foa și Terrence Keane.
TCC are ca obiectiv principal identificarea și provocarea gândurilor disfuncționale ale
pacientului (David, 2006). A. Beck a propus pentru atingerea acestui obiectiv o modalitate
sistematică de desfășurare a terapiei: terapeutul îl asistă pe pacient în identificarea sub formă
schematică a gândurilor automate și credințelor subsumate ale acestora ce reprezintă
manifestările anxioase ca răspunsuri la o situație. Următorul pas este cel de provocare a
gândurilor și credințelor prin examinarea alternativelor și prin argumentare pro și contra. De
asemenea, această metodă mai utilizează și înregistrarea zilnică de către pacient a propriilor
gânduri într-un jurnal cu următoarele rubrici: situație, emoție, gânduri automate, argumente
pro și contra și răspunsul rațional, care este de fapt un gând modificat sau o alternativă
(Sanders, 2003).
Alternativele raționale pot fi valorificate prin practicarea unor tehnici de influențare pozitivă
a manifestărilor comportamentale și fiziologice ale anxietății, precum exerciții de relaxare,
respirație etc.
Wolpe și Meichenbaum au dezvoltat Metoda desensibilizării sistematice ce poate fi
utilizată ca atare sau ca bază în cadrul unor tehnici de expunere mai elaborate, potrivit căreia
desensibilizarea sistematică devine foarte utilă în stresului posttraumatic , dar și în terapia fobiilor,
atunci când este combinată cu restructurarea cognitivă.
Manualele de psihoterapie a anxietății mai menționează o tehnică, destul de des întâlnită, și
anume „meditația mindfulness”, care este inspirată din filosofia budistă și de obicei integrată în
abordările cognitiviste. Meditația mindfulness reprezintă o modalitate de a fi aici și acum, pe
deplin conștient de prezent, indiferent de cum este perceput acesta, dificil, dureros, acceptabil,
inacceptabil etc.. Conceptul esențial al acestei tehnici de meditație terapeutică este acceptarea,
aceasta ducând la abilitatea de a relaționa cu tot ceea ce se întâmplă, și de a renunța la lupta
împotriva realității sau de a rămâne subjugat gândirii catastrofice. Acest tip de meditație ajută
persoana practicantă să trăiască mai degrabă în prezent decât să rumineze trecutul și să își facă griji
cu privire la viitor, ceea ce are drept rezultat o stare mentală ameliorată, deosebit de importantă în
managementul anxietății și pe deplin compatibilă cu obiectivele generale descrise de TCC.
13
II. Depresia
Simptome, prezentare și modele ale bolii

Depresia se referă în general la o gamă largă de probleme de sănătate mentală, caracterizate
prin absența unui afect pozitiv, adică prin pierderea interesului și a bucuriei pentru lucrurile și
experiențele obișnuite, fiind de asemenea asociată cu o stare de spirit proastă și cu o serie de
simptome emoționale, cognitive, fizice și comportamentale.
Este dificil de făcut o distincție clară din punct de vedere clinic, să spunem între cel mai
sever caz, cum ar fi, de exemplu, depresia majoră și o schimbare de stare pe care o numim în mod
obișnuit „normală”, de aceea literatura de specialitate recomandă ca cel mai bine să se ia în
considerare mai degrabă continuitatea severității acestor simptome (Lewinsohn et al., 2000).
Identificarea depresiei majore se bazează nu numai pe gravitatea sa, ci și pe persistență, pe
prezența altor simptome și pe gradul de afectare funcțională și socială. Cu toate acestea, se pare
că nu există delimitări precise între gradele de depresie „semnificative din punct de vedere clinic” și
„normal”, însă cu cât gravitatea depresiei este mai mare, cu atât morbiditatea și consecințele
negative sunt mai mari (Kessing, 2007).
Clasificarea depresiilor în categorii este cu atât mai dificilă cu cât se iau în considerare mai
multe aspecte asociate acestora, precum durata, stadiul afecțiunii și istoricul tratamentului (Loo și
Loo, 2003).
În mod obișnuit, se consideră că starea de spirit și afectul în cazul episoadelor depresive
majore nu sunt reactive la circumstanțe, rămânând scăzute în mod constant pe parcursul fiecărei
zile. Cu toate acestea, pentru unii indivizi dispoziția poate varia pe parcursul zilei, uneori se pot
sesiza ușoare îmbunătățiri, doar pentru a reveni a doua zi la aceeași stare de spirit depreciată. Pentru
alții, starea de spirit poate suferi ușoare modificări, în special în cazul unor experiențe și evenimente
pozitive, însă aceste îmbunătățiri ale dispoziției nu sunt susținute, reapariția stării depresive
survenind, cel mai adesea, rapid (Andrews, 2008).
Simptomele comportamentale și fizice ale depresiei includ, în general, stare de slăbiciune,
iritabilitate crescută, retragere socială, exacerbarea durerilor preexistente, uneori dureri asociate
tensiunii musculare crescute (Gerber et al., 1992), lipsa libidoului, oboseala și diminuarea
activității, precum și puseuri frecvente de anxietate marcată. În mod obișnuit, depresia este de
asemenea asociată cu un somn redus și cu reducerea sau dispariția poftei de mâncare, care
uneori poate duce la pierderi semnificative în greutate, cu toate că pentru unii indivizi,
dimpotrivă, cantitatea somnului crește, iar apetitul este sporit. Alte manifestări comune depresiei
sunt pierderea interesului și a plăcerii pentru viața de zi cu zi, sentimentul de vinovăție, pierderea
sensului vieții, credința individului că merită să fie pedepsit, scăderea stimei de sine, pierderea
încrederii, sentimentul de neputință, ideația suicidală și uneori chiar și auto-mutilarea sau
tentativele de sinucidere. Modificările cognitive includ concentrarea slabă și atenția redusă,
gândurile pesimiste și negative despre sine, trecut și viitor, încetinirea mentală și ruminația
(Cassano & Fava, 2002).
14
Depresia este adesea însoțită de anxietate și în acest caz diagnosticul poate avea trei forme,
în funcție de constelația simptomelor care domină imaginea clinică:
1. depresie
2. anxietate
3. depresie și anxietate, atunci când ambele sunt sub pragul minim al fiecăreia
În plus, manifestarea depresiei poate varia și în funcție de vârstă: în timp ce tinerii
prezintă mai degrabă simptome comportamentale, la indivizii mai în vârstă simptomele sunt mai
degrabă somatice, aceștia plângându-se mai puțin de deprecierea stărilor de dispoziție (Tudose și
colab., 2011).
Depresia majoră este diagnosticată în general atunci când se constată persistența unei stări
de dispoziție scăzute și absența afectelor pozitive, acestea fiind însoțite de o serie de simptome, în
numărul și combinația necesare pentru a se înscrie în cerințele de diagnostic definit din punct de
vedere operațional în ICD-10 ( OMS, 1992 2016) sau DSM-5 (APA , 2016).
Așa cum am menționat, unii indivizi sunt recunoscuți ca prezentând o simptomatologie
atipică, aceștia au o stare de spirit reactivă, un apetit crescut, înregistrează creștere în greutate și
o somnolență excesivă, manifestând totodată sensibilitate față de respingere; acest comportament
este de asemenea clasificat ca depresie majoră cu caracteristici atipice în DSM-5 (APA, 2016),
însă nu este recunoscută ca atare în ICD-10 (OMS, 2016).
Unii pacienți prezintă simptome tipice mai severe, incluzând aici o încetinire fizică
pregnantă, sau dimpotrivă, o stare de agitație marcată, lipsa completă a reactivității stării de
spirit la evenimentele pozitive și o serie de simptome somatice, care includ lipsa de apetit și
pierderea în greutate, precum și o durată redusă a somnului însoțită de un anumit tipar, care
presupune trezirea foarte devreme dimineața și neputința de a mai adormi. A fost observat, de
asemenea, și un tipar al depresiei cu stări de spirit mai depreciate cu precăderea dimineața,
acestea fiind cunoscute drept depresii cu variație diurnă. Acest tip de manifestare depresivă este
cunoscut drept depresie majoră cu caracteristici melancolice în DSM-5 (APA, 2016) și episod
depresiv cu simptome somatice în ICD-10 (OMS, 2016).
Persoanele cu depresie severă pot dezvolta uneori și simptome psihotice (halucinații,
deliruri), cel mai frecvent asociate cu unele cogniții negative, de autoînvinovățire și cu stările de
spirit depreciate întâlnite de obicei în depresia majoră, deși anumiți indivizi pot dezvolta
simptome psihotice fără legătură directă cu starea de spirit (Andrews, 2008). În ultimul caz,
aceste tulburări psihotice pot fi greu de distins de cele care apar în alte psihoze, precum
schizofrenia.
Evoluție și prognostic
Vârsta medie a primului episod de depresie majoră apare de obicei în jurul vârstei de 20 de
ani și, deși primul episod poate apărea practic în orice moment, de la copilăria timpurie până la o
vârstă înaintată. Cu toate acestea, un număr însemnat de persoane au înregistrat primul episod
depresiv în copilărie sau în adolescență (Fava și colab., 2004). La fel ca și diferențele constatate în
instaurarea depresiei, forma bolii depresive variază în mod considerabil, la fel ca și perioada
prodromală. Unii indivizi experimentează o serie de simptome în lunile anterioare instaurării bolii,
incluzând anxietate, fobii, simptome depresive mai ușoare și uneori atacuri de panică;
15
alții pot dezvolta o afecțiune depresivă severă destul de rapid, cel mai adesea după un eveniment
major de viață. Uneori, imaginea clinică este dominată de simptome somatice, ceea ce îi determină
pe medici să investigheze posibile boli fizice care ar sta la baza respectivelor manifestări, până când
schimbările de dispoziție devin mai evidente.
Deși depresia este considerată ca o tulburare limitată în timp, care durează în medie între 4
și 6 luni și după care are loc o recuperare totală, uneori se poate întâmpla să se înregistreze
recuperări incomplete și chiar recăderi.
Potrivit unui studiu al OMS privind tulburările psihice în 14 centre din întreaga lume, s-a
constatat că 50% dintre pacienți aveau încă un diagnostic de depresie după un an și cel puțin 10%
dintre aceștia aveau un diagnostic de depresie persistentă sau cronică (Kessler et al., 2003). Cel
puțin 50% dintre persoane vor înregistra, după primul episod de depresie majoră, cel puțin încă un
episod, iar în privința celui de-al doilea și a celui de-al treilea episod, riscul de recidivă va crește
până la 70%, respectiv 90%. Indivizii suferind de depresie cu debut precoce (la vârsta de 20 de ani
sau mai devreme), precum și cei la care depresia apare la vârste înaintate, înregistrează o
vulnerabilitate semnificativ crescută la recădere (Mitchell și Subramaniam, 2005).
Astfel că, deși perspectiva după un prim episod este bună, perspectiva în privința episoadelor
recurente pe termen lung este mult mai slabă, mulți pacienți prezentând simptome ale depresiei pe
perioade lungi de timp.
Uneori, episoadele recurente de depresie pot urma un model sezonier, așa cum sunt de
altfel și denumite: „tulburare afectivă sezonieră”, pentru care DSM-5 (APA, 2016) include
criterii de departajare, în timp ce în versiunea de cercetare a ICD-10 (OMS, 2016) sunt prezente
numai unele criterii provizorii. Deși modelul sezonier se poate aplica atât depresiei recurente, cât
și tulburării bipolare, aceasta apare mai frecvent în primul caz (Westrin și Lam, 2007), depresia
recurentă de iarnă fiind mult mai frecventă decât episoadele recurente pe timp de vară
(Magnusson și Partonen, 2005).
Depresia sezonieră, așadar, se referă la depresia care are loc în mod repetat, în același timp
al anului și care nu este cauzată de stresul psihosocial, cu unele remisiuni între aceste perioade și
fără predominanța constantă a depresiei non-sezoniere. În aceste cazuri sunt considerate a fi comune
următoarele manifestări: activitatea scăzută (raportată aproape întotdeauna), însoțită de unele
simptome depresive atipice, precum perioadele crescute de somn, creșterea în greutate și
consumul excesiv de dulciuri (Magnusson și Partonen, 2005). Potrivit acestor cercetători, debutul
bolii este raportat de obicei în a treia decadă și este mai frecvent la tineri.
Anchetele din Europa au descoperit o oarecare prevalență a acestei „tulburări afective
sezoniere”, dar în general ea este privită cu reticență aici este privită ca o formă extremă a unei
„trăsături sezoniere”, mai degrabă decât un diagnostic specific (Thompson, 2004).
În cazurile unor pacienți cu tulburări de dispoziție non-sezoniere se raportează, totuși, o
oarecare variație sezonieră (Ducher, 2012), acest fenomen fiind prezent și în alte tulburări, precum
tulburările de anxietate și de alimentație (Magnusson și Partonen, 2005). În cadrul unei cercetări
longitudinale, s-a constatat că după 5 până la 11 ani, aproximativ jumătate dintre cei care înregistrau
episoade depresive continue nu mai prezentau acest model sezonier (Magnusson și Partonen, 2005).
Cu toate acestea, până la 10% dintre persoanele care suferă de depresie se confruntă ulterior cu
episoade hipo-maniacale sau maniacale, care subliniază necesitatea de a pune la îndoială starea
pacienților care prezintă ușoare ameliorări și de a fi pregătiți pentru noile episoade care pot apărea.
16
În studiul OMS, episoadele de depresie care au fost fie netratate, fie omise în totalitate, au
avut relativ același aspect ca și episoadele depresive tratate; cu toate acestea, ele au părut a fi mai
blânde la nivel de consultare a indexului. Un mic studiu longitudinal (Kessler et al., 2002) a relevat
faptul că majoritatea persoanelor nedetectate s-au recuperat sau au fost diagnosticate în perioada de
urmărire; cu toate acestea, aproape 20% din cazurile identificate în urma acestui studiu au rămas
nedetectate și au înregistrat grade avansate de gravitate după 3 ani.
Termenul de „depresie rezistentă la tratament” a fost utilizat adesea pentru a descrie

depresia care nu a răspuns la două sau mai multe antidepresive administrate în doze adecvate pentru
o durată rezonabilă de timp. Deși termenul este utilizat în mod obișnuit și poate fi văzut ca o
„scurtătură” utilă în referințele privind îmbunătățirea adecvată a tratamentului, el ridică unele
probleme care au determinat ca utilizarea sa să fie destul de restrânsă, deoarece implică o
întrerupere naturală a tratamentului pentru persoanele care răspund pozitiv la acesta, în comparație
cu cei la care îmbunătățirea nu este susținută de dovezi, ceea ce duce la utilizarea sa în sensul unei
etichete peiorative. De asemenea, s-a raportat că acest termen nu ar fi util, deoarece nu ia în
considerare gradele de îmbunătățire sau stadiile bolii (indiferent dacă acestea sunt parte a unui
episod în curs de desfășurare sau a unei recidive, în ciuda tratamentului în curs) și de asemenea, nu
ia în considerare demersurile psihoterapeutice. Lipsa unor studii amănunțite în acest sens face
dificilă evaluarea și reflectă lipsa unei distincții naturale, diversele studii existente încorporând
grade diferite de eșec al tratamentului.
În cele din urmă, nu se ia în considerare nici dacă factorii psihosociali pot interveni în sensul de
a împiedica recuperarea (Andrews, 2008). Specialiștii preferă să abordeze problema unui răspuns
necorespunzător la terapie luând în considerare mai degrabă opțiunile de tratament secvențial, decât
să încadreze pacientul într-o categorie oarecare.
Dizabilitatea și mortalitatea
Depresia este cea mai frecventă tulburare mentală din mediile comunitare și este una din
cauzele majore de dizabilitate în întreaga lume. În 1990, depresia a fost cea de-a patra cea mai
comună cauză pentru așa-numita pierdere a unor ani de viață ajustați în funcție de incapacitate
(indicatorul DALY, disability—adjusted life years, în lb. eng.) din întreaga lume și se preconizează
că va deveni a doua cea mai comună cauză până în 2020 (potrivit unei estimări a Băncii Mondiale
din 1993). În 1994, s-a estimat că anual în occident indicatorul DALY înregistrează circa 1,5
milioane de unități ca urmare a depresiei. Acest fenomen are o amploare încă și mai mare în țările
lumii a treia (potrivit unui comunicat al Institutului de Medicină din 2001). Se pare că există o
relație clară doză-răspuns între severitatea bolii și amploarea handicapurilor, iar debutul depresiei
este asociat cu cel al severității disfuncțiilor, cu o dublare aproximativă a dizabilității sociale și
ocupaționale.
În afară de experiențele subiective ale persoanelor cu depresie, impactul asupra funcționării
sociale și profesionale, a sănătății fizice și chiar și a mortalității este substanțial.
17
Boala depresivă determină o depreciere mai mare a stării de sănătate decât multe dintre
cele mai importante boli fizice cronice, cum ar fi angina, artrita, astmul sau diabetul (Moussavi
et al., 2007). Efectele emoționale, motivaționale și cognitive reduc substanțial capacitatea unei
persoane de a lucra eficient, cu pierderi majore în veniturile personale și familiale.
Din punct de vedere social, efectele pot fi de amploare: apare o dependență mai mare de
bunăstare și de beneficii, o pierdere a stimei de sine și a încrederii în sine; apar unele deficiențe
sociale, inclusiv o capacitate redusă de a comunica și de a susține relațiile în timpul bolii, cu
puternic impact după fiecare episod. Pe termen lung apar deficiențe în funcționarea socială în
special la indivizii care prezintă tulburări cronice sau recurente. Stigma asociată cu problemele de
sănătate mentală (Sartorius, 2002) și opinia publică potrivit căreia ceilalți ar vedea o persoană
depresivă ca dezechilibrată, nevrotică și iritantă, pot explica parțial reticența unora de a căuta sprijin
atunci când suferă de depresie.
De asemenea, depresia poate exacerba durerea, stresul și dizabilitatea, cu atât mai mult
atunci când este asociată cu probleme de sănătate fizică, prin efectul negativ pe care îl are asupra
acestora.
Depresia combinată cu bolile cronice agravează în mod accentuat starea generală de

sănătate, comparativ cu boala fizică singură sau chiar cu unele combinații de boli fizice
(Moussavi et al., 2007). În plus, pentru o serie de probleme de sănătate fizică, cercetările
sugerează un risc major de deces atunci când este prezentă depresia co-morbidă (Cassano și
Fava, 2002). În cazul bolilor cardiace coronariene, de exemplu, tulburările depresive sunt
asociate cu un risc crescut de peste 80%, atât în privința agravării bolii, cât și a mortalității
ulterioare, cel puțin parțial prin factori de contribuție comuni (Nicholson et al., 2006).
Suicidul reprezintă aproximativ 1% din totalul deceselor și aproape două treimi din această
cifră apare la persoanele care sufereau de depresie (Sartorius, 2002).
Privită într-un alt mod, suferința depresivă duce la un risc de sinucidere de patru ori mai mare
comparativ cu cel al populației general și poate crește până la de 20 de ori mai mult în cele mai
grave ipostaze ale bolii (Bostwick și Pankratz, 2000). Uneori, depresia poate duce, de asemenea,
la acte de violență îndreptate împotriva altora și poate să includă chiar și omuciderea. Relațiile
maritale și familiale sunt frecvent afectate negativ, iar depresia părintească poate duce la
neglijarea copiilor și la debutul unor tulburări semnificative la copii (Ramachandani și Stein,
2003).
18
Incidența și prevalența
Estimările la nivel global privind proporția persoanelor care pot prezenta depresie în timpul
vieții lor variază foarte mult între diferite studii realizate, dar cele mai multe estimări situează
depresia majoră între aproximativ 4 și 10% și simptomele depresive între 2,5 și 5% (Waraich et al.,
2004), cu unele inconsecvențe ce pot fi atribuite diferențelor din viața reală între diferitele țări și nu
în ultimul rând, metodei de evaluare. Prevalența punctului estimat pentru un episod depresiv
(F32/33, ICD-10, OMS, 1992, 2016) în rândul indivizilor cu vârste cuprinse între 16 și 74 de ani din
Marea Britanie în anul 2000 a fost de 2,6% (genul masculin 2,3%, genul feminin 2,8%). În același
raport, dacă se include categoria mai largă și mai puțin specifică de „depresie mixtă și anxietate”
(F41.2, ICD-10, OMS, 1992), aceste cifre cresc dramatic la 11,4% (genul masculin 9,1%, genul
feminin 13,6%).
Ratele de prevalență s-au dovedit a fi între 1,5 și 2,5 ori mai mari la femei decât la bărbați și
au fost, de asemenea, destul de stabile în intervalul de vârstă cuprins între 18 și 64 de ani (Waraich
et al., 2004), deși în cel mai recent studiu britanic citat în privința subiecților de gen feminin,
preponderența a fost marcată doar pentru un episod depresiv la vârste sub 35 de ani, în timp ce
pentru anxietate mixtă și depresie cifra s-a situat peste intervalul de vârstă menționat.
În comparație cu adulții fără tulburări nevrotice, cei cu un episod depresiv sau anxietate
mixtă și depresie aveau în cele mai multe cazuri vârste cuprinse între 35 și 54 de ani, erau
separați sau divorțați și trăiau fie singuri, fie în familii monoparentale. Acest model a fost în
general similar atât pentru bărbați cât și pentru femei.
S-a constatat existența unui număr de factori socio-economici care afectează în mod
semnificativ ratele de prevalență în studiile cercetate, astfel că pentru cei care înregistraseră un
episod depresiv existau mai multe șanse să fie șomeri, să facă parte din clase sociale și inferioare,
fără calificări educaționale formale și să locuiască în locuințe sociale, să se mute de trei sau de mai
multe ori în ultimii 2 ani și să locuiască în mediul urban, în comparație cu cei care nu au înregistrat
astfel de „tulburări nevrotice” (tulburări depresive sau anxietate) (Singleton et al., 2001).
Nu s-au constatat efecte semnificative privind etnia indivizilor asupra ratelor de prevalență
ale unui episod depresiv sau ale anxietății și depresiei mixte, deși numeric a existat o proporție mai
mare de sud-asiatici la cei cu tulburări depresive sau de anxietate față de restul etnicilor (Singleton
et al., 2001). Migrația a înregistrat rate ridicate în Europa în ultimele două decenii, însă datele
privind sănătatea mintală sunt rare și rezultatele diferă între grupurile de migranți (Lindert et al.,
2008).
19
O ilustrare a originii sociale a depresiei poate fi găsită într-un sondaj general pentru
medicina de familie, în care 7,2% (media rapoartelor care au înregistrat între 2,4 și 13,7%) din
participanți consecutivi au suferit de o tulburare depresivă (Ostler et al., 2001).
Dovezile, prin urmare, sprijină în mod consistent opinia că prevalența depresiei, indiferent de felul
în care aceasta este definită, variază în funcție de gen și de factorii sociali și economici.
Diagnosticul
În ultimii ani a existat o recunoaștere mai mare a necesității de a lua în considerare depresia
care este considerată „sub prag”, adică acele cazuri în care depresia nu îndeplinește criteriile
complete pentru un episod depresiv sau episod depresiv major. Simptomele depresive „minore”
provoacă morbiditate considerabilă precum și costuri umane și economice și sunt mai frecvente la
cei cu istoric de depresie majoră și de asemenea reprezintă un factor de risc pentru depresia majoră
viitoare (Rowe și Rapaport, 2006, Beck, 2008).
Nu există o clasificare acceptată pentru depresia „sub prag” în sistemele de diagnosticare

actuale, cea mai apropiată de acest concept fiind depresia minoră (un diagnostic de cercetare
menționat în DSM-IV-TR (2003). Pentru acest diagnostic sunt necesare minim două, dar mai puțin
de cinci simptome și se suprapune în mare măsură cu episodul depresiv așa cum este definit de
ICD-10 (OMS, 2016), cu patru simptome. Având în vedere dificultatea practică și incertitudinea
inerentă în stabilirea pragurilor pentru severitatea semnificativă și gradul de handicap al
simptomelor, în practică se pare că nu există o demarcare naturală între simptomele depresive sub-
tipice și depresia „ușoară majoră”. Criteriile de diagnosticare și metodele de clasificare ale
tulburărilor depresive s-au schimbat substanțial de-a lungul anilor. Deși apariția criteriilor
operaționale de diagnosticare a îmbunătățit fiabilitatea diagnosticului, aceasta nu elimină o
problemă fundamentală, aceea de a încerca o clasificare a unei tulburări eterogene și de a o încadra
mai bine într-o serie de dimensiuni predefinite.
DSM-IV-TR (APA, 2003) și ICD-10 (OMS, 2016) prezintă aproape aceleași caracteristici
de diagnosticare pentru o severitate a depresiei „clinic importantă” (denumită „episod depresiv
major” în DSM-IV-TR (2003) sau „episod depresiv” în ICD-10). Cu toate acestea, pragurile lor
diferă: DSM-IV-TR (APA, 2003) necesită cel puțin cinci din nouă simptome (care trebuie să
includă starea de deprimare și / sau anhedonia), iar ICD-10 necesită patru din zece simptome
(inclusiv cel puțin două din: stare depresivă, anhedonie și lipsa de energie). Acest lucru poate
însemna că mai multe persoane pot fi identificate ca deprimate utilizând criteriile ICD-10 în
comparație cu DSM-IV-TR (2003) și DSM-V, sau cel puțin că sunt identificate populații oarecum
diferite (Andrews et al., 2008), legate de necesitatea unuia dintre cele două simptome cheie pentru
DSM-IV-TR (2003), însă două din trei pentru ICD-10 (OMS, 2016).
În practică s-a constatat că este foarte important ca diagnosticul să nu se facă doar în baza
numărării simptomelor de depresie, ci, prin extensie, se subliniază importanța utilizării scalei de
evaluare a severității simptomelor. Pentru a pune corect un diagnostic al unei depresii este
necesară evaluarea a trei factori separați, care cu toate acestea au legătură între ei:
a) intensitate b) durată c) frecvenţă .
20
Diagnosticarea necesită o durată de cel puțin două săptămâni ale simptomelor care trebuie să
includă cel puțin un simptom-criteriu. Simptomele individuale trebuie să fie evaluate pentru
severitate și pentru impactul lor asupra funcției și să fie prezente în cea mai mare parte a zilei. Cu
toate acestea, un diagnostic de depresie nu implică automat un tratament specific. Un diagnostic
este doar un punct de plecare în examinarea celui mai potrivit mod de a ajuta un individ în
circumstanțele prezentate de acesta în particular. Pacienții observați clinic sunt rareori evaluați
utilizând criterii standardizate, ceea ce întărește necesitatea circumspecției în legătură cu aplicarea
unui tratament sau al altuia.
Pentru departajarea diferitelor tipuri de diagnostic, sunt utilizate în general următoarele
caracteristici ale depresiei, adaptate din DSM-5 (2016):
• simptome depresive sub-tipice: mai puțin de cinci simptome ale depresiei
• depresie ușoară: câteva simptome peste cele cinci sau în orice caz minimul de cinci
necesare pentru a pune diagnosticul; simptomele trebuie să aibă ca rezultat cel mult o
insuficiență funcțională minoră
• depresie moderată: simptomele sau tulburările funcționale se situează între „ușoare” și
„severe”
• depresie severă: prezintă cele mai multe dintre simptome, iar acestea interferează în
mod semnificativ. Poate fi însoțită uneori și de simptome psihotice.
Cu toate acestea, diagnosticarea prin utilizarea celor trei factori enumerați mai sus (frevenţă,
durată și intensitate) oferă doar o descriere parțială a experienței individuale a depresiei.
Persoanele cu depresie variază în simptomele pe care le manifestă în funcție de datele lor

familiale, de istoric, de personalitate, de unele antecedente (de exemplu, un abuz sexual), de
mentalitatea psihologică și de problemele relaționale și sociale actuale - toate acestea pot afecta
în mod semnificativ rezultatele. Este, de asemenea, obișnuit pentru persoanele deprimate să aibă
un diagnosticul psihiatric comorbid, precum anxietatea, fobia socială, panica și diverse tulburări
de personalitate, inclusiv comorbiditate fizică (Kessing, 2007).
Factorii de gen și socio-economici factorii prezintă variații mari ale ratelor de depresie la
populație, ceea ce face ca alegerea tratamentului să fie un proces complex care implică negocierea
și discuția cu pacienții și, având în vedere cunoștințele actuale destul de limitate în privința
factorilor care sunt asociați cu un răspuns mai bun la antidepresive sau la psihoterapie, majoritatea
acestor decizii trebuie să se vor bazeze pe judecata clinică și pe preferința pacientului, în cazul în
care nu există dovezi suplimentare de cercetare. Încercările de tratament în cazuri neclare pot fi
uneori justificate, dar incertitudinea trebuie discutată cu pacientul și acesta trebuie să beneficieze de
o monitorizare atentă. Diagnosticul diferențial al depresiei poate fi dificil; de interes deosebit sunt
pacienții cu tulburare bipolară prezentând depresie. Problema diagnosticului diferențial în acest
domeniu este abordată în ghidul NICE privind tulburarea bipolară (NICE, 2009).
21
Etiologie
Variația enormă în prezentarea, cursul și rezultatele bolii depresive se reflectă în amploarea
explicațiilor teoretice privind etiologia lor, inclusiv procese și factori genetici, biochimici,
endocrini, neuro-fiziologici, psihologici și sociali.
S-a încurajat un anumit accent asupra teoriilor fizice și mai ales endocrine ale cauzalității,
bazate pe observația că unele boli fizice sporesc riscul depresiei, inclusiv diabetul zaharat, boala
cardiacă, hipertiroidismul, hipotiroidismul, sindromul Cushing, malformația Addison și altele
(Cassano și Fava, 2002). Avansul tehnologic în neuro-imagistică a întărit ideea de depresie ca
tulburare a structurii și funcției creierului, constatările psihologice subliniind importanța
proceselor cognitive și emoționale (Beck, 2008).
Majoritatea oamenilor cred că toți acești factori influențează vulnerabilitatea unei persoane
față de depresie, deși este mai probabil ca, pentru diferiți oameni care trăiesc în diferite
circumstanțe, modul în care acești factori interacționează și influențează această vulnerabilitate
variază considerabil. Cu toate acestea, factorii identificați ca fiind susceptibili să crească
vulnerabilitatea persoanei la depresie include factori de gen, genetici și familiali, experiențe
negative în copilărie, factori de personalitate și circumstanțe sociale. În modelul de vulnerabilitate
a stresului, factorii de vulnerabilitate interacționează cu factorii sociali sau fizici declanșatori, cum
ar fi evenimentele de viață stresante sau bolile fizice pentru a duce la un episod depresiv.
Un istoric familial de boală depresivă reprezintă aproximativ 39% din varianța depresiei la
ambele sexe, marcate de experiențele timpurii ale vieții, cum ar fi o relație defectuoasă părinte-
copil, discordia maritală și divorțul, neglijența și abuzul fizic și sexual, vulnerabilitatea la depresie
în viața ulterioară (Fava și Kendler, 2000). Trăsăturile de personalitate precum „nevrotismul”
cresc riscul de depresie atunci când se confruntă cu evenimente de viață stresante (Fava și
Kendler, 2000).
Cu toate acestea, personalitățile diferite au așteptări diferite de la evenimentele de viață
stresante, iar unele personalități au parte de diferite evenimente de viață dependente direct legate de
personalitatea lor, cum ar fi, de exemplu, sfârșitul unei relații (Hammen et al., 2000).
De asemenea, a fost raportată existența unei variații specifice în anumite gene care ar face
ca anumite persoane să aibă mai multe șanse de a suferi de depresie atunci când se confruntă cu
evenimente de viață (Caspi și colab., 2003).
Rolul circumstanțelor sociale în creșterea riscului de depresie, cum ar fi sărăcia, lipsa de
adăpost, șomajul și bolile fizice sau psihice cronice, nu pot fi pusă la îndoială nici în urma unei
examinări succinte a cauzelor principale ale depresiei. Studiile au relevat faptul că factorii cei mai
frecvenți de vulnerabilitate socială pentru depresie la femei au inclus: trei sau mai mulți copii sub
vârsta de 14; lipsa unei relații de încredere cu o altă persoană; lipsa unei activități remunerate în
afara casei. Lipsa unei relații de încredere în special pare a fi un factor puternic de risc pentru
depresie. În cazul acestui model social de depresie, în care vulnerabilitățile interacționează cu
evenimentele de viață stresante, cum ar fi separarea sau pierderea unui iubit, declanșarea unui
episod depresiv nu este întotdeauna susținută de „fapte”: unele episoade de depresie apar în absența
unui eveniment stresant de viață și invers, multe astfel de evenimente nu sunt urmate de o tulburare
depresivă, chiar dacă individul în cauză are anumite vulnerabilități.
22
Cu toate acestea, există și unii factori, cum ar fi o relație de susținere și încredere cu o altă
persoană, care oferă o bună protecție împotriva depresiei după un eveniment de viață stresant
(Khan et al.,2007).
În plus față de etiologia declanșării episoadelor depresive, este la fel de important să se ia în
considerare factorii care mențin sau perpetuează depresia, deoarece aceștia reprezintă ținte
potențiale de intervenție.
Deși multe studii au raportat factori care prezic rezultatul (incluzând vârsta de debut mai
mare, severitatea și cronicitate mai mari, stresul social continuu, comorbiditatea cu alte
tulburări psihiatrice sau fizice și anumite tipuri de tulburare de personalitate), există o lipsă de
înțelegere a ceea ce determină durata unui episod depresiv, de ce variază atât de mult între indivizi
și de ce pentru unii se instalează persistența. De asemenea, este evident că depresia, mai ales atunci
când este persistentă, poate duce la dizabilități secundare care o compun și care sunt dificil de
distins de depresia în sine.
Caracteristicile cele mai frecvente includ pierderea stimei de sine și a independenței,
sentimentele de neputință și lipsa de speranță (care sporesc ideația și chiar riscul de sinucidere),
precum și pierderea angajamentului în activități externe prin retragere socială. Acestea sunt
aspectele pe care intervențiile și organizațiile de auto-ajutorare le vizează adesea, dar despre care
există puține dovezi sistematice. Este posibil ca acestea să se refere la efectele nespecifice ale
intervențiilor și ale efectului placebo (și să beneficieze de pe urma acestora).
Experiența depresiei (persepectivele pacienților)

Khan și colegii (2007) au constatat într-o meta-analiză a cercetărilor calitative privind
serviciile de sănătate mintală că cele mai frecvente cauze oferite în interviuri privind depresia au
fost: conflictul în familie, problemele la locul de muncă, problemele cronice de sănătate fizică,
evenimentele copilăriei, greutățile financiare și rasismul. Persoanele care au luat parte la studii
spuneau că se simt „pe margine”, „în cutie”, „ca un vulcan”, „rupt în jumătate”, „prizonier în
propria casă” etc. Alţi participanţi, au descris evenimente de viață despre care credeau că le-a
cauzat depresia. Unele dintre aceste evenimente au fost experiențele din copilărie, incluzând atât
probleme în familie, cât și la școală. Alte persoane, au comentat că situațiile stresante la locul de
muncă au contribuit la apariția depresiei lor. Majoritatea persoanelor, au descris moartea unui
membru al familiei sau a unui prieten ca declanșator al depresiei. Un pacient făcea referire la
experiențele de la începutul vieții: mama îi murise, fiind agresată, apoi, el împreună cu frații săi au
fost neglijați și tratați diferit din punct de vedere școlar. Toate acestea, combinate cu lipsa de
abilități sociale, pe care nu a avut șansa să le dezvolte până când a ajuns la universitate au declanșat
o puternică stare de depresie, pe fondul singurătății și a frustării.
Alte persoane folosesc metafore și aluzii pentru a-și exprima depresia. De exemplu, o
persoană a descris că are în minte „o mașină de curse”, care „o duce în locuri îngrozitoare”. Alții au
folosit analogii, cum ar fi depresia „ca un perete de cărămidă” sau „fiind în interiorul unui balon”
pentru a descrie modul în care depresia poate acționa ca o barieră în calea experienței cu lumea din
afară.
O temă dominantă în interviurile clinice este prezența gândurilor negative. Aceste gânduri
au fost descrise de către persoanele cu depresie ca fiind iraționale și le-au determinat adesea să tragă
23
concluzii. O persoană explica felul în care resimțea prezența gândurilor negative și intruzive
ca pe o fereastră de chat, în care peste un gând pozitiv apar alte zeci de gânduri negative.
Oamenii descriu, de asemenea, sentimente de ideație suicidală și unii au dezvăluit
experiențele lor în încercarea de a se sinucide. Unele dintre gândurile de sinucidere legate de
sinucidere au fost: „lumea ar fi un loc mai bun fără mine”, „viața nu merită trăită” și „viața este
complet în afara controlului meu”.
Cu toate acestea, mulți oameni au identificat, de asemenea, unele aspecte pozitive ale depresiei, de
exemplu, au devenit mai încrezători, mai pozitivi, mai înțelegători față de ceilalți, capabili să îi
susțină pe ceilalți și capabili să facă „ceva pozitiv și creativ”. De asemenea, unii menționează că au
devenit mai conștienți de ei înșiși și de sentimentele lor și că au dobândit capacitatea de a face față
evenimentelor stresante.
O altă temă comună pe care o abordează persoanele care au trecut prin depresie este și
aprecierea diferită a vieții. De exemplu, o persoană afirma că după experiența depresiei poate să
aprecieze muzica în mod diferit, că simte emoție chiar și când se uită la televizor și că, în general,
oamenii și lucrurile o emoționează.
Mulți oameni au simțit de asemenea că trăirea depresiei i-a determinat să-și reevalueze
stilul de viață și că acest lucru i-a determinat de asemenea să facă unele schimbări pozitive
importante în viața lor. O persoană descria cum o cădere depresivă a fost pentru ea „ca o
redescoperire”, iar o altă persoană a descris efectele pozitive ale depresiei ca o recadrare a tot
ceea ce fusese bun în viață și că avea dreptul la timp de calitate petrecut exclusiv pentru sine.
Ajutorul și stigmatul
Recunoașterea depresiei și severitatea simptomelor a reprezentat, așa cum am văzut, o temă
proeminentă în problema celor trei tipuri de dovezi. În literatura de specialitate și în analizele
calitative, oamenii au vorbit despre faptul că depresia nu este întotdeauna recunoscută și că
problemele fizice pot masca unele din simptomele depresive sau nu sunt văzute ca fiind parte a
simptomatologiei depresive. Astfel, în cadrul unui studiu, două persoane au comentat despre felul în
care au simțit că severitatea depresiei lor nu a fost recunoscută în mod corespunzător în cadrul
asistenței medicale primare la care au apelat, în vreme ce una din persoane a fost de părere că
diagnosticul ar fi trebuit pus de un profesionist calificat și cu experiență (Barbier, 2012).
Stigmatul a fost frecvent discutat în conturile personale ale participanților la această analiză
calitativă. Acest lucru a fost experimentat atât pe plan extern, cât și pe plan intern. Stigmatizarea
externă a fost resimțită de angajatori și de colegi, dar mulți au simțit și stigmatul intern și și-au
păstrat depresia ascunsă față de prieteni, familie și colegii de muncă. S-au exprimat atât sentimente
de rușine cât și, de asemenea, de anxietate în fața faptului că cererea de ajutor ar aduce intervenții
nedorite, precum tratamentele medicamentoase (o persoană fiind de părere că ideea de a lua pastile
a accentuat sentimentul de a suferi de o boală mentală).
Khan și colegii săi (2007) au constatat că accesarea ajutorului sub forma asistenței medicale
primare ar putea fi dificilă, în principal datorită contactului individual foarte scurt ca timp petrecut
cu specialistul în îngrijire primară. Din pricina sentimentelor de rușine și a „lipsei de legitimitate”
este posibil ca oamenii să nu-și fi prezentat problemele în mod deschis. A existat o perspectivă
asupra căutării ajutorului în sensul de „amenințare a unui sentiment deja slăbit de la sine” în
24
cazurile în care s-au discutat intervenții care ar fi putut fi inacceptabile pentru persoana în
cauză, cum ar fi administrarea de medicamente.
Saver și colegii (2007) au descris patru bariere principale în calea accesării ajutorului de către
persoanele cu depresie:
1. lipsa de motivație cauzată de propria depresie;
2. stigmatul asociat cu depresia și / sau negarea diagnosticului;
3. profesioniștii din domeniul sănătății par a fi insensibili;
4. neconcordanță între modul în care sunt oferite informațiile și modul în care persoanele cu
depresie preferă să caute informații.
Odată ce oamenii cu depresie accesează ajutorul, ei descriu experiența lor de a primi
diagnosticul de depresie în moduri diferite. Unii afirmă că depresia nu se recunoaște suficient de
ușor și descriu cât de des li s-a întâmplat să se prezinte la medicul generalist cu probleme de somn
sau cu pierderea interesului pentru activitățile lor sexuale, aceste simptome nefiind inițial
recunoscute ca factori ai depresiei. Alții au descriu stigmatul de a fi diagnosticat cu depresie.
Majoritatea spun că au simțit o stigmatizare în timpul bolii, în vreme ce unii sunt de părere că a fost
mai puțin prevalentă. Există, de asemenea, și un stigmat în jurul tratamentului pentru depresie,
atât pentru intervențiile psihoterapeutice, cât și pentru cele medicamentoase.
Din cauza stigmatului care înconjoară depresia, unora dintre oameni le este greu să
vorbească cu ceilalți despre starea lor, cu toate acestea, unele persoane îi încurajează și pe alții să
vorbească deschis despre starea lor, să meargă la psiholog, dându-se de exemplu. Astfel, experiența
cu propria stare de depresie devine motivațională și o cale de a-i inspira și pe alții să solicite ajutor.
Intervenția psihologică
Persoanele cu depresie au discutat despre atitudinea lor pozitivă față de tratamentele
psihologice și au recunoscut că este mai util să vorbești cu cineva pe care nu-l cunoști, care înțelege,
în loc să vorbești unui perete.
Au exprimat nevoia de intervenții psihosociale atunci când cauza depresiei a fost considerată
mai degrabă de natură psihologică decât un „dezechilibru chimic”. În plus, acestea au explicat
modul în care credeau că au fost necesare intervențiile psihosociale, mai degrabă decât medicația,
pentru a rezolva comportamentul maladaptiv și gândurile distorsionate care au contribuit la depresia
lor. Acești subiecți au admis faptul că medicamentele au fost de un real ajutor, dar pentru
negativismul dobândit în timpul bolii au avut nevoie și de terapie pe termen lung (The British
Psychological Society, 2016).
Beneficiul intervențiilor psihosociale în abordarea gândurilor negative a reprezentat o temă
dominantă. Unii oameni au descris modul în care au învățat să își schimbe gândurile pentru a fi mai
constructivi și mai pozitivi, declarând că au ieșit din această stare realizând că nu tot ce se întâmplă
rău în lume se întâmplă din princina lor.
În secțiunile următoare, experiențele diverselor intervenții psihosociale sunt descrise de
persoanele cu depresie. Intervențiile psihosociale la care se face referire pe scurt au fost:
consilierea, terapia cognitivă, materiale de auto-ajutorare, terapia de relaxare și grupurile de
sprijin.
25
Consilierea
În general, oamenii care au discutat cu consilieri au fost pozitivi cu privire la experiențele
lor, considerând că supapa principală de eliberare a fost consilierea, unii declarând-o chiar „de-a
dreptul crucială” și că la finalul ședințelor de consiliere au fost în stare să spună că, în sfârșit, se pot
bucura din nou de viață.
Unele dintre rezultatele obținute de oameni prin intermediul consilierii au fost:
creșterea stimei de sine, posibilitatea de a se întoarce la locul de muncă, capacitatea de a se
ocupa de problemele de doliu, ocazia de a afla mai multe despre sine și de a învăța lucruri
despre managementul gândurilor și sentimentelor.
Consilierea a fost pentru mulți oameni o experiență pozitivă, deoarece a oferit un mediu
sigur în care aceștia au putut vorbi despre problemele lor, au avut pe cineva căruia să-i poată spune
orice ar fi dorit, orice îi deranja, fără să trebuiască să își facă griji în legătură cu ce s-ar putea crede
despre ei sau cum le-ar putea afecta acest lucru relația, în condițiile în care consilierii aflaseră atât
de multe lucruri despre ei. Unii au declarat, de altfel, că acest lucru i-a ajutat să simtă că fac și ei, în
sfârșit, ceva pentru a-și rezolva o parte din probleme (Gilbert, 2011).
Terapia cognitivă
Persoanele care au participat la ședințe de terapie cognitivă au fost pozitive în legătură cu
aceasta, descriind-o ca fiind de mare ajutor, deoarece era foarte aplicată, concentrată asupra
lumii reale și le-a permis să înceapă să se ajute pe sine. Aceștia au considerat că terapia cognitivă
a reușit să le schimbe gândurile și în acest fel și sentimentele. Un subiect a declarat că experiența a
fost revelatoare încă de la prima întâlnire, când terapeutul l-a îndemnat ca, în loc să privească ziua
retrospectiv și să vadă numai eșecuri, să se gândească mai bine la tot ce a fost de succes, indiferent
de dimensiunea acestora, ceea ce a ajutat foarte mult, fiind o experiență graduală.
Auto-ajutorarea
Khan și colegii (2007) au sintetizat o serie de studii calitative ale experiențelor pacientului
privind managementul depresiei în asistența medicală primară pentru a dezvolta un cadru mai bun
pentru o intervenție de auto-ajutorare ghidată, cu scopul de a oferi o soluție potențială problemei
decalajului dintre cererea și oferta de terapeuți bine instruiți. Au fost evidențiate mai multe teme,
inclusiv sentimentele de control și neajutorare la debutul tratamentului, care ar putea influența
succesul unei intervenții de auto-ajutorare pentru persoanele cu depresie care apelează la asistența
medicală primară. Oamenii au mărturisit că au folosit strategii de coping, cum ar fi distragerea
atenției sau gândirea la locuri asociate cu senzația de siguranță și de control. Ei au privit propria
solicitare de ajutor ca pe un indiciu că strategiile lor personale de coping au eșuat.
Două persoane au admis că au folosit unele cărți de auto-ajutorare pentru a face față
depresiei. Unul a citit „Feeling Good” scrisă de David Burns, care se bazează pe principii cognitive
și comportamentale, și a declarat că, deși nu a fost deloc ușor de parcurs, deoarece tot felul de
lucruri sunt legate de tot felul de alte lucruri în mod suprinzător, la un moment dat a ajuns să
realizeze că este în regulă să ai o opinie sau să te exprimi într-un anumit fel, chiar dacă este sau nu
este bine, cartea fiind „ca o cutie plină cu discuții” cu care subiectul se „certa”.
26
O altă persoană a citit cartea lui Dorothy Rowe, „Depression” și a concluzionat că aceasta a
fost calea sa de ieșire din propria închisoare, deoarece a învățat cum să aibă grijă de sine și s-a
recunoscut într-o mulțime de ipostaze.
Terapia de relaxare
Doi utilizatori ale acestor servicii au descris experiența lor în terapia de relaxare,
concluzionând că, atunci când ești deprimat, de fapt este aproape imposibil să te relaxezi, dar că,
odată ce au reușit să să se deconecteze, lucrurile au mers mult mai bine.
Grupurile de suport
Persoanele care au participat la grupuri de suport au fost pozitive cu privire la experiențele
lor. Ei au descris aceste grupuri ca fiind terapeutice pentru că au putut să întâlnească
persoane cu probleme similare și să își împărtășească experiențele într-un mediu lipsit de
stigmatizare. În plus, persoanele cu depresie s-au simțit ușurate să afle că nu erau singurele
persoane care se simt în acel fel și că a fost o mare ușurare să constate că se află între oameni care
nu le judecă, multe dintre acestea subliniind faptul că interesul comun și sprijinul reciproc au
fost cheia succesului.
O altă persoană a descris un grup de sprijin pentru persoane cu ideație suicidală care a
furnizat pe de o parte o sursă de confort, dar a avut și efecte dăunătoare, întrucât în cadrul grupului
se discuta și despre metode de suicid, iar uneori câte un membru al grupului încerca și din păcate și
reușea să pună în aplicare câte una din aceste metode.
Strategiile de coping
Din testimonialele personale și din interogarea literaturii reiese că persoanele care au avut
depresie pentru o lungă perioadă de timp dezvoltă mecanisme de coping pozitiv care le permit să-și
gestioneze în mod rezonabil boala. Aceste mecanisme variază de la exercițiu sau de la credința
personală, în vederea reglării vieții pentru a putea gestiona depresia. Analizele calitative au
identificat, de asemenea, o serie de strategii de coping, cum ar fi distragerea atenției, hobby-
ul, activitățile și munca voluntară.
Persoanele cu depresie au descris strategii de coping pe care le-au folosit pentru a-și depăși
situația. Aceste strategii au fost cele care nu au presupus intervenții medicamentoase și
psihoterapeutice folosite în mod obișnuit de oameni pentru a-și gestiona depresiile.
Distragerea a fost o strategie comună de coping. Unul dintre modurile în care oamenii au reușit să
se distragă de la problemele lor de sănătate mentală a fost prin a da curs sau a se apuca de un hobby,
care variază de la activitățile fizice cum ar fi înotul sau mersul la sala de sport, la cele de natură sau
mai creativă, cum ar fi poezia. Majoritatea subiecților au fost de părere că distragerea de la
problemele create de boală prin concentrarea asupra unor lucruri simple a fost foarte benefică,
deoarece oamenii în general nu se descurcă foarte bine când fac mai multe lucruri deodată, astfel că
diversele îndeletniciri au reușit să îi deconecteze treptat de la gândurile negre (Leahy, Holland,
McGinn, 2017).
27
Pentru alte persoane, strategia de coping a constat în munca voluntară, deoarece

procesul de a-i ajuta pe alții le-a permis să se ajute pe sine. În plus, oamenii au descris modul în
care munca voluntară i-a ajutat să-și sporească încrederea în sine și să își reconstruiască stima de
sine, deoarece faptul de a-i ajuta pe alții i-a valorizeazat și le-a conferit scop și utilitate.
O altă strategie de coping a fost finalizarea unor sarcini mici, ușor de gestionat, așa cum a
relatat unul dintre subiecți, care, atunci când se simțea deprimat și nu putea face absolut nimic, a
decis să se concentreze asupra unor lucruri simple, precum o plimbare, plivirea ierburilor de prin
grădină sau gătitul, ceea ce a reușit să producă treptat îndepărtarea de ideația suicidală (Stiemerling,
2006).
Recuperarea
Ridge și Ziebland (2006) au analizat transcrierile interviurilor (colectate de
Healthtalkonline) a 38 de bărbați și femei care, în principiu, au suferit un episod de depresie severă,
pentru a explora abordările și semnificațiile atribuite depășirii depresiei. Accentul a fost pus pe
componentele specifice implicate în recuperare: autenticitatea, responsabilitatea și „rescrierea
depresiei în sine”. Recuperarea a implicat necesitatea de a înțelege „sinele autentic”.
Principalele constatări ale studiului au fost că oamenii trebuie să înțeleagă un limbaj și un cadru de
recuperare pe termen lung pentru a-și spune propria poveste de îmbunătățire. Faptul că
îmbunătățirea a însemnat lucruri diferite pentru persoane diferite și de asemenea, că oamenii trebuie
să își asume responsabilitatea pentru recuperarea lor. Majoritatea intervievaților au folosit și au
evaluat terapiile vorbite ca mijloace de a-și înțelege gândurile și sentimentele.
În studiul efectuat de Ridge și Ziebland (2006), termenul „recuperare” este folosit pentru a
descrie procesul prin care oamenii învață să înțeleagă și apoi să-și gestioneze boala. Ei explică că,
pe măsură ce procesul de redresare se dezvoltă, persoana este capabilă să-și asume responsabilitatea
pentru boala sa prin dobândirea unei înțelegeri de sine, a proceselor lor de gândire, a conceptului lor
de sine și al celorlalți din jurul lor, precum și locul lor în lume. Tratamentele și profesioniștii au
fost considerați „instrumentele” necesare pentru a ajuta la redresare.
Termenul „recuperare” a fost cauza unei dezbateri semnificative în cadrul grupului de
utilizatori de servicii și de terapeuți și a avut semnificații diferite pentru diferiți oameni.
Pentru unii, aceasta însemna absența simptomelor depresive și capacitatea de a funcționa pe deplin
la un potențial maxim. Dar pentru alți pacienți cu suferințe pe termen lung, „recuperarea” nu a
însemnat un termen pe care aceștia l-ar fi folosit, ei considerând că termenul de „auto-gestionare” ar
fi probabil un termen mult mai potrivit. Pentru alții, termenul de „recuperare” a fost important
pentru a demonstra pozitiv trecerea de la o depresie severă, cu o incapacitate clară de a
„funcționa în mod normal”, la un prezent în care au învățat să trăiască cu distimia, o stare în
care individul poate trăi o viață plină și productivă, cu doar câteva simptome reziduale care
sunt destul de ușor de gestionat.
28
Bibliografie:
1. Alladin, A. (2008). Cognitive hypnotherapy: An integrated approach to the treatment of

emotional disorders. West Sussex: John Wiley & Sons.
2. American Psychiatric Association (2013). Diagnostic and Statistical Manual of Mental
Disorders, ediția a V-a. Washington: American Psychiatric Association.
3. Andrews, G., Creamer, M., Crino, R., Hunt, C., Lampe, L. și Page, A. (2002). The
Treatment of Anxiety Disorders: Clinician Guides and Patient Manuals. New York:
Cambridge University Press.
4. APA (2003). DSM-IV-TR. Manual de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburarilor
Mintale. Editura Asociației Psihiatrilor Liberi din România
5. APA (2016). DSM-5, Manual de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburarilor Mintale.
Editura Medicală Callisto
6. Barbier D. (2012), Ieșirea din depresie. Medicamente sau psihoterapie?, București, Editura
Trei.
7. Barlow, D.H. (2002). Anxiety and its disorders: The nature and treatment of anxiety and
panic. New York: Guilford.
8. Busch F.N., Milrod, B.L. și Shear, M.K. (2009). Psychodynamic Concepts of Anxiety. În
D.J. Stein, E. Hollander și B.O. Rothbaum (eds.), Textbook of anxiety disorders, 2nd ed.
Washington, DC: American Psychiatric Publishing, Inc.
9. David, D. (2006). Psihologie clinică şi psihoterapie. Iaşi, Editura Polirom.
10. DiTomasso, R.A., Freeman, A., Carvajal, R. și Zahn, B. (2009). Cognitive-Behavioral
Concepts of Anxiety. În D.J. Stein, E. Hollander și B.O. Rothbaum (eds.), Textbook of
anxiety disorders, 2nd ed. Washington, DC: American Psychiatric Publishing, Inc.
11. Dryden W. (coord.) (2010), Manual de terapie individuală, Iași, Ed. Polirom.
12. Ducher, J.L. (2012) Depresia în 60 de intrebari. Cum sa o depasim. Editura Trei
13. Endler, N.S. și Kocovski, N.L. (2003). Anxiety Assessment. În R. Fernández-Ballesteros
(ed.), Enciclopedia of Psychological Assessment, vol. 1. Londra: Sage.
14. Ghinassi, C.W. (2010). Anxiety (Biographies of disease). Santa Barbara, California: ABC-
CLIO.
15. Gilbert P. (2011), Depresia. Psihoterapie si consiliere, Iași, Editura Polirom.
16. Holdevici, I. (2009). Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală. București, Ed. Trei.
17. Huberty, T.J. (2013). Anxiety and depression în children and adolescents: Assessment,
intervention, and prevention. 10.1007/978-1-4614-3110-7.
29
18. Leahy R. L., Holland S. J. F., McGinn L. K. (2017), Planuri de tratament şi intervenţii
pentru depresie şi anxietate, Cluj-Napoca : A.S.C.R.
19. Loo H., Loo P. (2003), Depresia, București, Ed. Corint
20. Mitrofan, I. (2008). Psihoterapie (Repere teoretice, metodologice şi aplicative). București:
SPER.
21. Moore B. A. (2016), Cum să îți controlezi anxietatea, București, Ed. Trei.
22. NICE (2009) Depression în Adults with a Chronic Physical Health Problem: Treatment and
Management. Clinical Guideline, vol. 91. London: NICE.
23. OMS, ICD - 10. (2016). Clasificarea tulburarilor mentale si de comportament. Editura Trei
24. Sanders, D. și Wills, F. (2003). Counselling for anxiety problems (2nd. ed). Londra: Sage.
25. Singleton, N., Bumpstead, R., O’Brien, M., et al. (2001) Psychiatric Morbidity Among
Adults Living în Private Households. London: The Stationery Office.
26. Stiemerling D. (2006), 10 abordari psihoterapeutice ale depresiei, București, Ed. Trei.
27. The British Psychological Society (2016). Depression. The treatment and management of
depression în adults (updated edition). ISBN: 978-1-904671-85-5
28. Tudose, F., Tudose, C., Dobranovici, L. (2011) Tratat de psihopatologie şi psihiatrie pentru
psihologi. Editura Trei
29. Vrasti, R. (2010). Măsurarea Sănătății Mentale, carte în format electronic, postat pe
http://www.vrasti.org, accesat 23.04.2019
30. Wells, A. (2009). Metacognitive therapy for anxiety and depression. New York: Guilford
Press.
31. Wollantas, G. (2012). Gestalt Therapy: Therapy of the Situation. SAGE Publications
30
Articole
1. Andrews G., Anderson, T. M., Slade, T., et al. (2008) Classification of anxiety and
depressive disorders: problems and solutions. Depression and Anxiety, vol. 25, pp. 274–281
2. Beck, A. T. (2008) The evolution of the cognitive model of depression and its
neurobiological correlates. American Journal of Psychiatry, vol. 165, pp. 969–977
3. Bostwick, J. M., Pankratz, V. S. (2000) Affective disorders and suicide risk: a
reexamination. American Journal of Psychiatry, vol. 157, pp. 1925–1932.
4. Calvo, M.G. și Cano-Videl, A. (1997). The Nature of trait anxiety: Cognitive and biological
vulnerability. Eur. Psychol., 2.
5. Caspi, A., Sugden, K., Moffitt, T. E., et al. (2003) Influence of life stress on depression:
moderation by a polymorphism în the 5-HTT gene. Science, vol. 301, pp. 386–389.
6. Cassano, P., Fava, M. (2002) Depression and public health: an overview. Journal of
Psychosomatic Research, vol. 53, pp. 849–857.
7. Endler, N.S. (1997). Stress, anxiety and coping: the multidimensional interaction model.
Canadian Psychology, 38.
8. Fava, G. A., Ruini, C., Rafanelli, C., et al. (2004) Six-year outcome of cognitive behavior
therapy for prevention of recurrent depression. The American Journal of Psychiatry, vol.
161, pp. 1872–1876.
9. Fernández-Ballesteros, R., & Caprara, M. (2003). Psychology of aging în Europe
[Editorial]. European Psychologist, 8(3), 129–130.
https://doi.org/10.1027//1016-9040.8.3.129
10. Gerber, P. D., Barrett, J. E., Barrett, J. A., et al. (1992) The relationship of presenting
physical complaints to depressive symptoms în primary care patients. Journal of General
Internal Medicine, vol. 7, pp. 170–173
11. Kessing, L. V. (2007) Epidemiology of subtypes of depression. Acta Psychiatrica
Scandinavica, vol. 115 (Suppl. 433), pp. 85–89.
31
12. Kessler, R. C., Berglund, P., Demler, O., et al. (2003) The epidemiology of major depressive
disorder: results from the National Comorbidity Survey Replication (NCS-R). Journal of the
American Medical Association, vol. 289, pp. 3095–3105.
13. Khan, N., Bower, P. & Rogers, A. (2007) Guided self-help în primary care mental health:
meta-synthesis of qualitative studies of patient experience. British Journal of Psychiatry,
vol. 191, pp. 206–211.
14. Lindert, J., Schouler-Ocak, M., Heinz, A., et al. (2008) Mental health, health care utilisation
of migrants în Europe. European Psychiatry, vol. 23 (Suppl. 1), pp. 14–20.
15. Magnusson, A., Partonen, T. (2005) The diagnosis, symptomatology, and epidemiology of
seasonal affective disorder. CNS Spectrums, vol. 10, pp. 625–634
16. Mitchell, A. J., Subramaniam, H. (2005) Prognosis of depression în old age compared to
middle age: a systematic review of comparative studies. American Journal of Psychiatry,
vol. 162, pp. 1588–1601
17. Moussavi, S., Chatterji, S., Verdes, E., et al. (2007) Depression, chronic diseases, and
decrements în health: results from the World Health Surveys. Lancet, vol. 370, p. 851–85
18. NICE (2009) Depression în Adults with a Chronic Physical Health Problem: Treatment and
Management. Clinical Guideline, vol. 91. London: NICE.
19. Nicholson, A., Kuper, H., Hemingway, H. (2006) Depression as an aetiologic and
prognostic factor în coronary heart disease: a meta-analysis of 6362 events among 146,538
participants în 54 observational studies. European Heart Journal, vol. 27, pp. 2763–2774.
20. Ostler, K., Thompson, C., Kinmonth, A. L. K., et al. (2001) Influence of socioeconomic
deprivation on the prevalence and outcome of depression în primary care: the Hampshire
Depression Project. British Journal of Psychiatry, vol. 178, pp. 12–17.
21. Ridge, D., Ziebland, S. (2006) ‘The old me could never have done that’: how people give
meaning to recovery following depression. Qualitative Health Research, vol. 16, pp. 1038–
1053.
22. Thompson, C., Thompson, S., Smith, R. (2004) Prevalence of seasonal affective disorder în
primary care: a comparison of the seasonal health questionnaire and the seasonal pattern
assessment questionnaire. Journal of Affective Disorders, vol. 78, pp. 219–226
23. Vrasti, R. (2010). Măsurarea Sănătății Mentale, carte în format electronic, postat pe
http://www.vrasti.org, accesat 23.03.2020
32
24. Waraich, P., Goldner, E. M., Somers, J. M., et al. (2004) Prevalence and incidence studies of
mood disorders: a systematic review of the literature. Canadian Journal of Psychiatry, vol.
49, pp. 124–138.
25. Westrin, A., Lam, R. W. (2007) Seasonal affective disorder: a clinical update. Annals of
Clinical Psychiatry, vo. 19, pp. 239–246.
33

Anxietate Şi Depresie Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Anxietate Şi Depresie Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PSIHOLOGIE CLINICĂ AN 2 STUDENŢI

LECT.UNIV.DR. MARINELA SÎRBU NOTE DE CURS 2021

Spre exemplu, îngrijorarea este o formă de manifestare caracteristică anxietății, care se

Frica vizează, așadar şi tulburările fobice caracterizate printr-un răspuns emoțional

Ca trăsătură de caracter, anxietatea are semnificația unei tendințe de a răspunde la

Persoanele caracterizate de o personalitate de tip anxios sunt mult mai predispuse la

REPERE ISTORICE ALE CONCEPTULUI

O altă teorie de dată mai recentă a conceptualizării cognitive a anxietății cuprinde și

O altă conceptualizare, din perspectvă integrativă, este și modelul triplei vulnerabilități

3. vulnerabilitate psihologică specifică, explicată de faptul că individul învață să își

B. Determinarea felului în care semnele și simptomele prezente converg în vederea

C. Evaluarea clinică formală în grupa tulburărilor anxioase

2. Evaluarea Tulburării Anxioase Generalizate:

3. Evaluarea Tulburării de Panică și a Atacului de Panică cu sau fără Agorafobie

5.Evaluarea Fobiei Sociale

6. Evaluarea structurii cognitive a tulburărilor anxioase

Cele mai cunoscute și mai utilizate chestionare de evaluare a anxietății sunt:

Modul de aplicare a scalei de evaluare a anxietății după M. Hamilton ilustrează exemplar

Metoda psihoterapeutică preferată în tulburările de tip anxios este terapia cognitiv-

Simptome, prezentare și modele ale bolii

Termenul de „depresie rezistentă la tratament” a fost utilizat adesea pentru a descrie

Depresia combinată cu bolile cronice agravează în mod accentuat starea generală de

Nu există o clasificare acceptată pentru depresia „sub prag” în sistemele de diagnosticare

Persoanele cu depresie variază în simptomele pe care le manifestă în funcție de datele lor

Experiența depresiei (persepectivele pacienților)

Pentru alte persoane, strategia de coping a constat în munca voluntară, deoarece

1. Alladin, A. (2008). Cognitive hypnotherapy: An integrated approach to the treatment of

S-ar putea să vă placă și