Capitolul 1.

TIPURI DE AFECȚIUNI PSIHOLOGICE APĂRUTE SAU AGRAVATE ÎN

CONTEXTUL PANDEMIEI COVID

I. ANXIETATEA
1. Conceptul de anxietate

Folosit în sens larg, termenul de anxietate poate desemna sentimentul de teamă

sau tensiunea resimțită de o persoană, care apar ca reacții la o situație stresantă
sau o stare emoțională vagă și neplăcută, însoțită de aprehensiune, uneori groază,
distres și senzații de incomoditate. Aceste semnificații sunt, însă, prea largi și nu
trimit către o serie de nuanțări, necesare pentru a deosebi normalul de patologic.
Stările anxioase nu au numai un efect disfuncțional asupra vieții psihice a
individului, ci pot influența și pozitiv motivația și performanța. Dar, atunci când
stările anxioase apar și se cronicizează fără nici o justificare externă, putem vorbi de
o problemă psihică, iar în literatura de specialitate sunt descrise numeroase forme
ale ceea ce psihopatologii și psihiatrii numesc prin termenul tulburări anxioase
(Robu V., 2011). Unele persoane trăiesc anxietatea ca pe o neliniște cu privire la
propria abilitate de a face față unor amenințări, pe care le percep ca fiind iminente.
Anxietatea poate fi înțeleasă ca o teamă fără obiect, o senzație de neliniște însoțită
de tensiune intra-psihică, agitație, iritabilitate și simptome somatice. Pe lângă
sentimentul de neliniște, anxietatea mai este însoțită și de simptome precum
tensiune musculară, inhibiție motorie, precum si de manifestări neurovegetative printre
care se numără palpitațiile în stare de repaos, senzațiile de vertij sau de leșin,
transpirația excesivă, accesele de roșeață sau de paloare, uscăciunea gurii, senzația
de gol în stomac, grețurile, etc.

În Dicționarul de psihiatrie și de psihopatologie clinică (1998), coordonat de J.

Postel, anxietatea este definită ca o ,,stare de neliniște în care predomină
percepția unei situații care, deși în general nedeterminată, s-ar putea dovedi
dezagreabilă, ba chiar periculoasă. Pentru același autor, anxietatea poate fi
înțeleasă, în sens general, ca o stare emoțională caracterizată prin tensiune
psihică și prin stări de frică puternică, slab diferențiată și, adesea, cronică.
Anxietatea este un termen ce semnifică modificări specifice la patru nivele:
subiectiv, cognitiv, comportamental şi biologic/fiziologic (Gherasim C.M., 2014).
La nivel subiectiv persoana își descrie trăirile ca sentimente de teamă, catastrofă
imediată, neputință, groază. La nivel cognitiv, procesările și conținuturile
informaționale dezadaptative duc la prelucrarea preferențială din mediu a
stimulilor anxiogeni, ignorând stimulii neutri sau pozitivi din punct de vedere
afectiv; existența unei discrepanțe între ce-și dorește sau ce trebuie să facă
persoana și ce crede aceasta că poate face. La nivel comportamental, apare
comportamentul de evitare a situațiilor anxiogene. La nivel biologic domină
modificările induse de dezechilibrul sistemului nervos vegetativ, cu
predominanța simpaticului. Nu este necesar ca modificările specifice anxietăți
să apară simultan la cele patru nivele, într-un mod conștientizat de
persoană, în consecință există mai multe tipuri de anxietate ca urmare a
combinării modificărilor de la cele patru nivele.

După Enăchescu (2005), anxietatea este o stare de neliniște

psihopatologică ce se definește în trei moduri. In primul rând, anxietatea este
definită ca sentiment al unui pericol iminent, nedeterminat obiectual, al unui
pericol neprecizat care ar urma să se producă, sentiment care este însoțit de
elaborarea unor fantasme care amplifică totul, ridică situația la proporțiile unei
drame. În al doilea rând, anxietatea poate fi definită ca o atitudine de
așteptare în fața unui pericol, ce are caracterul unei veritabile stări de alertă
care invadează individul în totalitatea sa și care se asociază cu impresia unei
catastrofe imediate. În fine, autorul definește anxietatea ca fiind convingerea
unei imposibilități absolute de a acționa, la care se asociază sentimentul unei
proprii dezorganizări și al aneantizării persoanei respective în fața pericolului.
Aceste caracteristice disting, după părerea autorului, anxietatea de frică sau
teamă, care este o emoție analogă anxietății, dar legată de un pericol
obiectiv și real. Această opoziție face din teamă un comprehensibil pentru
celălalt, pe când aprehensiunea anxietății îi apare ilogică, irațională și
disproporționată în raport cu riscurile percepute de pacient. Aspectele cognitive
ale anxietatii reflecta o distorsiune a proceselor mentale superioare, însotite de
manifestari neurovegetative. Gândirea, rationamentul abstract, planificarea,
rezolvarea de probleme sunt toate afectate de nivele mari ale anxietatii. Atunci
când studentii ne spun ca ei stiu mai multe decât arata notele lor, exista de obicei
adevar în rationalizarea lor. Anxietatea interfereaza cu procesele lor cognitive.
Desi multi adolescenti spun ca ei au o performanta mai buna sub presiune,
dovezile sustin de obicei punctul opus de vedere.

În final, exista experientă fenomenologică sau subiectivă a anxietatii care este foarte
familiară multora dintre noi. Există senzatia de teama, disperare, groaza pe care nu o
putem controla. Putem trai senzatii de sufocare, teama de moarte iminenta, anticiparea
unei catastrofe, pierderea controlului asupra respiratiei, vorbirii sau coordonarii.
Anxietatea este parte a vietii umane si majoritatea oamenilor cunosc mai bine decât si-
ar dori aceasta dispozitie afectivă. Adolescentii, ca si adultii, pot învata sa surprinda
aceasta experienta subiectiva cu ajutorul scalelor de evaluare, iar copii pot învata
instrumente similare, cum ar fi „termometre pentru frica”.

2. Anxietate și stres

O delimitare conceptuală între termenii de anxietate și stres este necesară

deoarece, de multe ori, aceștia sunt utilizați ca și sinonime. Chiar dacă atât stresul cât
și anxietatea implică discrepanțe cognitive, în cazul anxietății discrepanța apare între
cerințele unei situații și ceea ce crede persoana că poate să facă. Termenul stres se
referă în general la un ansamblu de proprietăți obiective ale unei situații,
caracterizată ca fiind potențial periculoasă de către subiect. Majoritatea indivizilor vor
percepe o situație, care, în mod obiectiv, este stresantă ca fiind periculoasă sau
amenințătoare. Termenul de anxietate poate fi utilizat pentru a desemna un ansamblu
de reacții emoționale complexe care se manifestă la indivizii care, din diferite motive,
interpretează o anumită situație specifică ca fiind amenințătoare în raport cu
securitatea propriei persoane (Spielberger, 1972). Dacă un individ percepe o situație
ca fiind amenințătoare, fără ca, în realitate, să existe un pericol obiectiv, atunci el
poate ajunge să răspundă prin reacții care exprimă creșterea stării de anxietate
(emoții intense, caracterizate prin sentimente de tensiune și aprehensiune şi prin
intensificarea activității sistemului nervos autonom).
 3. Anxietatea ca stare și anxietatea ca trăsătură

Cercetătorul american Ch. D. Spielberger, profesor la Universitatea South Florida

a fost cel care a dezvoltat considerațiile privind distincția între anxietatea ca
stare și anxietatea ca trăsătură stabilă de personalitate. Spielberger a pus
accentul pe diferența dintre stările de anxietate, care pot fi tranzitorii, și
predispoziția indivizilor la anxietate, văzută ca factor de personalitate.

Anxietatea, ca stare emoțională, este caracterizată prin trăiri subiective de

tensiune, aprehensiune, nervozitate și îngrijorare și prin activarea
sistemului nervos autonom (Spielberger, 1983). Acestea au un caracter
tranzitoriu și sunt dependente de caracteristicile situațiilor în care individul se
poate afla la un moment dat. Experiența anxietății, ca stare emoțională, este
normală în orice situație, în care ar putea să apară un pericol care să producă
daune funcționării în plan fizic sau psihologic (de exemplu situațiile care riscă să
amenințe stima de sine a individului sau bunăstarea sa psihologică). Însă,
apariția stărilor intense de anxietate în situații în care nu există nici un
pericol real sau intensitatea exacerbată a reacțiilor emoționale ale unui individ,
în raport cu intensitatea și natura pericolului potențial care poate să apară, sunt,
în general, indicatori ai unei posibile prezențe a anxietății nevrotice (Spielberger şi
Krasner, 1988).

In contrast cu natura tranzitorie a stărilor emoționale pe care poate să le

trăiască un individ, trăsăturile de personalitate pot fi conceptualizate ca diferențe
relativ stabile în ceea ce privește tendințele indivizilor de a percepe lumea într-un
anumit mod și dispozițiile acestora de a reacționa într-o manieră specifică, cu o
regularitate predictibilă. Anxietatea privită ca trăsătură se referă la diferențele
între indivizi, relativ stabile, în ceea ce privește predispoziția acestora de a trăi
stări de anxietate. Este vorba despre diferențele dintre oameni, în ceea ce
privește tendința de a percepe situațiile stresante ca fiind periculoase și de a
răspunde la asemenea situații cu stări anxioase de o anumită intensitate. Ca
trăsătură, anxietate reflectă, de asemenea, diferențele individuale, în ceea ce
privește frecvența și intensitatea stărilor anxioase pe care indivizii le-au
manifestat în trecut și probabilitatea ca acestea să fie manifestate în viitor.
Cu cât anxietatea-trăsătură este mai accentuată, cu atât este mai probabil ca
individul să manifeste stări de anxietate puternice, în situațiile obiectiv
amenințătoare sau în cele pe care, în mod subiectiv, le percepe ca fiind
amenințătoare (Spielberger, 1983).

Persoanele la care anxietatea-trăsătură este mai accentuată manifestă stări

anxioase mult mai frecvent decât persoanele în cazul cărora anxietate-
trăsătură este scăzută, iar aceasta întrucât primele tind să interpreteze o
gamă mai largă de situații ca fiind periculoase sau amenințătoare. Persoane la
care anxietatea-trăsătură este mai accentuată tind să răspundă prin stări
anxioase intense, în față acelor situații care implică relații interpersonale
sau amenințarea stimei de sine. În astfel de situații, stările anxioase pot varia în
intensitate și pot fluctua în timp, în funcție de nivelul stresului resimțit de individ.
De asemenea, percepțiile persoanelor cu privire la natura amenințătoare a
situațiilor pe care le traversează pot juca un rol mult mai important în
determinarea nivelului stării de anxietate decât potențialul periculos pe care îl
prezintă acestea în realitate (Robu V., 2011).

4. Tulburările anxioase

Tulburările anxioase sunt caracterizate printr-o ruminație aproape permanentă,

asemenea unei spirale a gândurilor care nu se finalizează cu o soluție. Persoana
se concentrează atât de mult pe gânduri, pe detalii, pe posibilități de a i se
întâmpla ceva rău, încât devine foarte dificil pentru ea sa mai poată vedea
imaginea de ansamblu, să se raporteze la realitatea cotidiană a vieții sale.

În categoria tulburărilor anxioase sunt incluse: panica fără agorafobie, panica cu

agorafobie, agorafobie fără istoric de panica, fobia specifică, fobia socială,
tulburarea obsesivo-compulsivă, stresul posttraumatic, stresul acut, anxietatea
generalizata, tulburarea anxioasă datorată unei condiții medicale generale,
tulburarea anxioasă indusă de o substanță și tulburarea anxioasă fără altă
specificație.
Un atac de panică este o perioadă discretă în care există debutul brusc
al unei aprehensiuni, frici sau terori intense, asociate adesea cu senzația de
moarte iminentă. În cursul acestor atacuri sunt prezente simptome cum ar fi
scurtarea respirației, palpitațiile, durerea sau disconfortul precordial, senzațiile de
sufocare sau de strangulare și frica de ”a nu înnebuni” sau de nu pierde
controlul. Există trei tipuri de atacuri de panică: inopinate (nesemnalizate)
când individul nu asociază debutul cu un declanșator situațional intern sau
extern, atacul de panică fiind perceput ca survenind ”din senin” sau spontan;
atacuri de panică circumscrise situațional (semnalizate) care survin aproape
inevitabil la expunerea sau la anticiparea expunerii la un semnal sau declanșator
situațional; atacuri de panică predispuse situațional, care sunt similare cu
atacurile de panică circumscrise situațional, dar nu sunt asociate invariabil cu
semnale și nu survin în mod necesar imediat după expunere.

4.1 Agorafobia este anxietatea referitoare la, sau evitarea de locuri sau
situații din care „salvarea” poate fi dificilă (sau jenantă) sau în care
ajutorul poate să nu fie accesibil, în eventualitatea unui atac de panică
sau de simptome similare panicii. Agorafobie nu este o tulburare
codificabilă. Se codifică tulburarea specifică în care apare agorafobie (ex.
panica cu agorafobie sau agorafobie fără istoric de panică). Panica fără
agorafobie se caracterizează prin atacuri de panică recurente, inopinate,
în legătură cu care există o preocupare persistentă. Panica cu agorafobie
se caracterizează atât prin atacuri de panică recurente inopinate, cât și
prin agorafobie. Agorafobia fără istoric de panică se caracterizează prin
prezența agorafobiei și a simptomelor similare panicii, fără un istoric de
atacuri de panică inopinate.
4.2 Fobia specifică se caracterizează printr-o anxietate semnificativă clinic
provocată de expunerea la un anumit obiect sau situație temută,
ducând adesea la un comportament de evitarea. Individul
experimentează o frică marcată, persistentă și excesivă sau nejustificată
când se află în prezența, ori când anticipează o întâlnire cu un obiect
sau situație specifică. Frica poate fi centrată pe prejudiciul anticipat
 produs de un aspect al obiectului sau situației (ex un individ se poate
teme de o călătorie cu avionul din cauza faptului ca este preocupat de
căderea avionului). Fobiile specifice pot implica preocupări în
legătură cu pierderea controlului, panicarea, manifestări somatice ale
anxietății și fricii (cum ar fi creșterea ritmului cardiac sau scurtarea
respirației) și leșinul, care pot surveni la expunerea obiectului temut.
Anxietatea este aproape constant simțită imediat la confruntarea cu
stimulul fobiei. Uneori, atacuri de panica autentice sunt experimentate ca
răspuns la stimulii fobiei, în special când persoana trebuie să rămână în
situație sau crede că scăparea este imposibilă.

4.3 Fobia socială se caracterizează printr-o anxietate semnificativă clinic

provocată de expunerea la anumite tipuri de situații sociale sau de
performanță, ducând adesea la un comportament de evitare. În situații sociale
sau profesionale (care implica, indivizii cu fobie socială experimentează
preocupări referitoare la incomodare și se tem că alții îi vor considera anxioși,
debili, nebuni sau stupizi. Ei se tem să vorbească în public din cauza preocupării
că alții vor remarca tremurul vocii sau mâinilor lor ori pot experienta o anxietate
extrema când conversează cu alții, din cauza fricii că vor părea incoerenți.
Simptome de anxietatea aproape întotdeauna (ex palpitații, tremurături,
transpirație, disconfort gastrointestinal, diaree, tensiune musculară, congestie
facială, confuzie) în situațiile sociale temute. Adulții recunosc că frica este
excesivă și nejustificată.

4.4 Tulburarea obsesivo-compulsivă se caracterizează prin obsesii (care

cauzează o anxietate sau detresă marcată) și/sau prin compulsii (care servesc la
neutralizarea anxietății). Obsesiile sunt idei, gânduri, impulsuri sau imagini
persistente care sunt experientate ca intruzive și inadecvate și care cauzează
o anxietate sau o detresă marcată. Calitatea intruziva și inadecvată a
obsesiilor a fost definită ca „egodistonica”. Aceasta se referă la convingerea
individului că conținutul obsesiilor îi este străin, nu se află sub controlul propriu
și nu este tipul de gânduri pe care ar fi dorit sa îl aibă. Individul este capabil însă
să recunoască faptul că obsesiile sunt produsul propriei sale minți și nu îi sunt
impuse din afara (ca în inserția de gânduri). Individul cu obsesii încearcă de
regula să ignore sau să suprime astfel de gânduri sau de impulsuri ori să le
neutralizeze cu un alt gând sau acțiune (adică cu o – compulsie). Compulsiile
sunt comportamente repetitive (ex. spălatul mâinilor, ordonatul, verificatul) sau
acte mentale (ex. rugatul, număratul ) al căror scop este acela de a preveni
sau reduce anxietatea sau detresa și nu cel de a obține plăcere sau gratificare.
În cele mai multe cazuri, persoana simte obligata să efectueze compulsia pentru
a reduce detresa care acompaniază o obsesie ori pentru a preveni un
eveniment sau o situație temută oarecare. Prin definite, compulsiile sunt fie
clar excesive, fie nu sunt conectate în mod realist cu ceea ce sunt destinate
să neutralizeze sau să prevină. Când încearcă să reziste unei compulsii,
individul poate avea sentimentul de amplificare a anxietății sau tensiunii care
este adesea ușurată prin cedarea la compulsie. În cursul tulburării, după
eșecuri repetate de a rezista obsesiilor sau compulsiilor, individul se poate
supune lor, nu mai experimentează dorința de a le rezista și poate incorpora
compulsiile în rutinele sale cotidiene.

4.5 Stresul posttraumatic se caracterizează prin reexperientarea unui

eveniment traumatic extrem, acompaniată de simptome de excitație crescută și
de evitare a stimulilor asociați cu trauma. În tulburarea de stres posttraumatic,
persoana trebuie să fi experientat, să fi fost martoră ori sa fi fost confruntată
cu un eveniment sau evenimente care au implicat moartea efectivă,
amenințarea cu moartea ori vătămarea serioasă sau o periclitare a
integrității corporale proprii ori a altora și răspunsul persoanei sa fi implicat o frică
intensă, neputință sau oroare. De asemenea, evenimentul traumatic este
reexperimentat persistent de către individ.

4.6 Stresul acut se caracterizează prin simptome similare celor ale stresului
posttraumatic care apar imediat, ca urmare a unui eveniment traumatic extrem.
Indivizii cu stres acut au o diminuare a reactivității emoționale, adesea fiindu-le
dificil sau imposibil să experienteze plăcerea în activitățile plăcute anterior și,
frecvent, se simt culpabili în legătură cu urmărirea sarcinilor uzuale ale vieții. Ei
pot experienta dificultăți în concentrare, se simt detașați de corpurile lor,
experientează lumea ca ireală sau ca asemănătoare visului, ori au o dificultate
crescută în a-și aminti anumite detalii ale evenimentului traumatic (amnezia
disociativă). În afară de aceasta, este prezent cel puțin un simptom din fiecare
grupă de simptome cerute pentru stresul posttraumatic. În primul rând,
evenimentul traumatic este reexperientat persistent (de ex., amintiri recurente,
imagini, gânduri, vise, iluzii, episoade de flashback, un sentiment de
reexperientare a evenimentului sau detresă la expunerea la ceva ce amintește
evenimentul). În al doilea rând, este evitat tot ceea ce amintește trauma (de
ex., locuri, oameni, activități). În fine, este prezentă hiperexcitaţia ca răspuns la
stimulii reminiscenți ai traumei (de ex., dificultate în adormire, iritabilitate,
concentrare redusă, hipervigilitate, un răspuns de tresărire exagerat și neliniște
motorie). Simptomele stresului acut sunt experientate în timpul sau imediat după
traumă, durează cel puțin 2 zile și, fie se rezolvă în decurs de 4 săptămâni
după terminarea evenimentului traumatic, fie diagnosticul este schimbat. Când
simptomele persistă peste o lună, poate fi indicat diagnosticul de stres
posttraumatic, dacă sunt satisfăcute criteriile complete pentru stresul
posttraumatic.

4.7 Anxietatea generalizată se caracterizează prin cel puțin 6 luni de anxietate

și preocupare excesivă și persistentă. Intensitatea, durata sau frecvența
anxietății și preocupării sunt de departe disproporționate față de probabilitatea
efectivă sau impactul evenimentului temut. Persoana constată că este dificil să-
și țină gândurile care-i provoacă neliniște de a nu interfera cu atenția acordată
sarcinilor în curs de efectuare și are dificultăți în a stopa preocuparea. Adulții
cu anxietate generalizată sunt preocupați adesea de circumstanțele de viață
rutiniere, cotidiene, cum ar fi responsabilitățile posibile ale serviciului, finanțele,
sănătatea membrilor familiei, nefericirea copiilor lor ori de subiecte minore
(cum ar fi problemele domestice, reparațiile mașinii ori întârzierea la întâlniri).
Copiii cu anxietate generalizată tind a fi preocupați excesiv de competența
sau de calitatea performanței lor. În cursul tulburării, focalizarea preocupării
poate comuta de la o sarcină la alta. Mulți indivizi cu anxietate generalizată
experientează, de asemenea, simptome somatice (de ex., mâini reci si umede,
gură uscată, transpirație, greață sau diaree, micțiuni frecvente, tulburare de
deglutiție sau senzația de „nod în gât") și un răspuns de tresărire exagerat. De
asemenea, sunt frecvente simptome depresive. Anxietatea generalizată
apare frecvent concomitent cu tulburările afective (de ex., tulburarea
depresivă majoră sau tulburarea distimică), cu alte tulburări anxioase (de ex.,
panica, fobia socială, fobia specifică) și cu tulburări în legătură cu
substanțele (de ex., abuzul sau dependența, de alcool, de sedative, hipnotice sau
anxiolitice).

4.8 Tulburarea anxioasă datorată unei condiții medicale generale se

caracterizează prin simptome proeminente de anxietate, considerate a fi
consecința fiziologică directă a unei condiții medicale generale. Pentru a
preciza dacă simptomele anxioase se datorează unei condiții medicale
generale, clinicianul trebuie sa stabilească mai întâi prezența unei condiții
medicale generale. Apoi, clinicianul trebuie să stabilească faptul că simptomele
anxioase sunt etiologic în relație cu condiția medicală generală printr-un
mecanism fiziologic. Este necesară o analiză atentă și cuprinzătoare a numeroși
factori pentru a face această judecată. Deși nu

există criterii infailibile pentru a stabili dacă relația dintre simptomele anxioase
și condiția medicală generală este etiologică, unele considerente oferă o
oarecare orientare în acest domeniu. Un prim considerent îl constituie
prezența unei asocieri temporale între debutul, exacerbarea sau remisiunea
condiției medicale generale și simptomele anxioase. Un al doilea considerent îl
constituie prezența elementelor atipice pentru o tulburare anxioasă primară (de
ex., etatea la debut sau evoluția atipică ori absența unui istoric familial).

4.9 Tulburarea anxioasă indusă de o substanță se caracterizează prin

simptome proeminente de anxietate, considerate a fi consecința fiziologică
directă a unui drog de abuz, a unui medicament sau expunerii la un toxic.
Tulburările anxioase induse de o substanță apar numai în asociere cu stările de
intoxicație sau de abstinență, pe când tulburările anxioase primare pot precede
debutul uzului de substanță, ori apar în perioadele de abstinență prelungită.

4.10 Tulburarea anxioasă fără altă specificație este inclusă pentru codificarea
tulburărilor cu anxietate sau evitare fobică marcată care nu satisfac criteriile
pentru nici una dintre tulburările anxioase specifice definite mai sus, pentru
tulburarea de adaptare cu anxietate sau tulburarea de adaptare cu dispoziție
mixtă depresivă și anxioasă.

5. Măsurarea anxietății

Tulburările anxioase alcătuiesc un grup heterogen de entități clinice care se

suprapun parțial sau de deosebesc (uneori cu dificultate) si clinicianul are
probleme, mai ales, cu formele de anxietate subclinică care însoțesc alte
tulburări mentale sau somatice. Utilizarea instrumentelor standardizate este
de natura să clarifice în mare măsură aceste dificultăți întâlnite în practica
clinică și să calibreze și monitorizeze evoluția simptomelor odată ce ele au fost
detectate (Vrasti, R., 2008). Autorul face o clasificare a instrumentelor de
evaluare a tulburărilor anxioase care vine în ajutorul clinicianului în vederea
identificării instrumentului potrivit în funcție de cazul specific supus evaluării.
Astfel, amintim:

Instrumente pentru evaluarea globala a anxietății sau a severității simptomelor de

anxietate: - Scala Hamilton de evaluare a anxietății (Hamilton Anxiety Rating
Scale: HAM-A)

Interviul Structurat al Scalei Hamilton de Anxietate (Structured Interview Guide

for the Hamilton Anxiety Scale (SIGH-A)

Inventarul Stare-Trăsătură de Anxietate a lui Spielberg (The State-Trait Anxiety

Inventory Spielberger-STAI)

Inventarul Beck de Anxietate (Beck Anxiety Inventory)

Scala de autoevaluare a anxietatii a lui Zung (The Self-Rating Anxiety Scale Zung-SAS)
Scala de anxietate “Mintea înaintea Emoțiilor” (Mind over Mood Anxiety
Inventory – MOM-A)

Inventarul de anxietate a lui Burns (Burns Anxiety

Inventory) - Scala de Anxietate Covi (Covi Anxiety
Scale-COVI)

Scala de depresie, anxietate si stress (The Depression Anxiety Stress

Scale-DASS) Evaluarea Tulburării Anxioase Generalizate:

Chestionarul Penn State de evaluare a îngrijorării (Penn State Worry

Questionnaire-PSWQ) - Chestionarul Tulburării Anxioase Generalizate – IV
(Generalized Anxiety Disorder Questionnaire-IV)

Scala de Severitate a Tulburării Anxioase Generalizate (Generalized Anxiety

Disorder Severity Scale–GADSS)

5. Evaluarea Tulburării de Panică și a Atacului de Panică cu sau fără

Agorafobie

Scala Sheehan de auto-evaluare a anxietății (Sheehan Patient-Rated Anxiety

Scale – SPRAS)

Scala de severitate a tulburării de panică (Panic Disorder Severity Scale

–PDSS) - Scala de auto-evaluare a tulburării de panică (Panic Disorder
Self-report – PDSR)

Inventarul de Mobilitate pentru Agorafobie (Mobility Inventory for Agoraphobia

– MI) Evaluarea Fobiei Sociale

Scala anxietății sociale a lui Liebowitz (The Liebowitz Social Anxiety Scale-
LSAS) - Inventarul de fobie socială (The Connors Social Phobia Inventory-
SPIN)

Inventarul de anxietate și fobie socială (The Social Phobia and Anxiety

Inventory-SPAI)) Evaluarea structurii cognitive a tulburărilor anxioase
Indexul senzitivității anxioase (The Anxiety Sensitivity Index – ASI-3)

Scala scurtă a fricii de evaluare negativă (The Brief Fear of Negative Evaluation
Scale -Brief-FNE)

Scala Gândurilor și Credințelor Sociale (The Social Thoughts and Beliefs Scale-STABS)

6. Anxietatea la copii si adolescent

Anxietatea este o experienta umana ubicua, iar simptomele de anxietate sunt comune
la copii si adolescenti, pe masura ce reactioneaza la situatii de dezvoltare familiale,
sociale, academice si personale. Atunci când agitatia, tensiunea si alte reactii anxioase
devin intense, prelungite si afecteaza activitatea mai mult decât normal, exista
posibilitatea unui diagnostic de tulburare anxioasa. Sumarizarea lui Doll (1996) a
studiilor epidemiologice a evidentiat ca tulburarile anxioase sunt printre cele mai
frecvente la copiii scolari.

Distinctia între simptome, sindroame si tulburari este foarte utila aici.Simptomele de

anxietate sunt comune tuturor copiilor în momente si circumstante diferite. Sindroamele
anxioase, grupuri de simptome care apar concomitent intr-un mod particular, iar durata
de manifestare este limitată . Atunci când un sindrom anxios este prezent pe o durata
minima si cauzeaza distres personal semnificativ sau afectarea functionarii, criteriile
esentiale ale unei tulburari anxioase sunt îndeplinite.

Pentru copii si adolescenti, principalele categorii aditionale sunt anxietatea de separare,

tulburarea de adaptare cu anxietate, tulburarea de personalitate evitanta.

Având în vedere gama de schimbări și incertitudini cu care se confruntă elevii

anxietatea poate sa devine o stare cronică, care interferează cu capacitatea lor de a
merge la școală și de a-și îndeplini obligatiile scolare. Participarea la activitățile
extrașcolare, crearea și păstrarea prietenilor și menținerea unei relații de susținere și
flexibilitate în cadrul familiei devin dificile. Uneori, anxietatea se limitează la
sentimente de neliniște generalizate și “plutitoare”, iar in alte momente se dezvoltă
atacuri de panică și fobii.

6.1 Tulburare de anxietate generalizată

Dacă copilul a dezvoltat o tulburare de anxietate se va îngriji excesiv de o varietate

de lucruri, cum ar fi notele, problemele de familie, relațiile cu colegii și performanța în
sport. Copiii cu tulburare de anxietate generalizată tind să fie foarte duri cu ei înșiși și
să se străduiască sa faca totul perfect. Ei pot, de asemenea, să solicite aprobarea
constantă sau reasigurarea de la ceilalți.

Anxietatea în timpul adolescenței este determinată/generată, de obicei, de imaginea

de sine, integrare in grupul de varsta, echilibru intre autonomie si dependent. Acestia
pot fi preocupati de îngrijorările legate de pierderea controlului sau de preocupările
nerealiste legate de competența socială

În mediul social, adolescenții anxiosi pot să apară dependenți, retrași sau îngrijorați.
Ei par fie prea restricționti sau prea emoționati.
Pe de altă parte, adolescenții care suferă de anxietate excesivă întâmpină în mod
regulat o serie de simptome fizice. Ei se pot plânge de tensiune musculară și crampe,
stomac, dureri de cap, dureri la nivelul membrelor și spatelui, oboseală sau
disconforturi asociate schimbărilor puberale. Ei pot protesta ori de câte ori sunt în
afara mediului care le oferă protecție, dezvoltand reactii emotionale accentuate, cu
risc de declansare a simptomatologiei specifice anxietatii. Într-o încercare de a
diminua sau de a-și nega temerile și îngrijorările, aceștia se pot angaja în
comportamente riscante, cum ar fi consumul de droguri sau comportament sexual
impulsiv.

6.2 Tulburare de panica

Mai frecventă la fete decât la băieți, tulburările de panică apar în adolescență, de

obicei, între vârsta de 15 și 19 ani (cazuri rare–sun varsta de 15 ani). Sentimentele de
panică intensă pot apărea fără nici o cauză vizibilă sau pot fi declanșate de situații
specifice, caz în care sunt numite atacuri de panică. Un atac de panică este un episod
brusc de anxietate severă insotit de simptome emoționale și fizice (respirației,
transpirația, sufocarea, durerile toracice, greața, amețelile și amorțeala sau
furnicăturile la nivelul extremităților etc).
În timpul unui atac de panică, elevul se poate simți copleșit de o frică sau un
disconfort intens, de un sentiment de moarte iminentă, de senzații de
depersonalizare. În urma unui atac de panică, mulți elevi se tem că vor avea alte
atacuri și vor încerca să evite situațiile pe care cred că le pot declanșa. Din cauza
acestei anticipări îngrozitoare, elevii pot evita activitățile și rutina normală.
6.3 Fobii specifice

Unii elevi dezvoltă temeri exagerate și de obicei inexplicabile numite fobii in raport cu
anumite obiecte, situatii, evenimente specifice. Frica generată de o fobie este excesivă
și nu o reacție rațională la o situație. Obiectele unei fobii se schimbă de obicei, pe
măsură ce copilul devine mai în vârstă. În timp ce copiii foarte mici pot fi ingrijorați de
întuneric, monștrii sau pericolele reale, temerile fobice ale adolescenților se asociază,
de obicei, cu performanța școlară și socială.

6.4 Tulburare de anxietate sociala

Tulburarea de anxietate socială sau fobia socială se caracterizează printr-o teamă

intensă de situații și activități sociale .Acest lucru poate afecta în mod semnificativ
performanța și participarea școlară a elevului precum și abilitatea acestuia de a
relationa cu colegii și de adezvolta și menține relații.
Mai multe studii au evidențiat o creștere a evaziunii școlare în anii de gimnaziu sau
în liceu odată - îngrijorările excesive privind performanța sau presiunile sociale de la
școală pot fi la baza refuzului de a frecventa școala în mod regulat. Acest lucru duce
la un ciclu de anxietate, tulburari somatice și evitare școlară. Ciclul crește cu
agravarea problemelor organice, cum ar fi stomacul, durerile de cap și crampele
menstruale etc Vizitele la medic, în general, nu reușesc să dezvăluie explicații
medicale pertinente. Cu cat elevul ramane în afara școlii, cu atât devine mai greu sa-
si depaseasca teama și să se întoarca la școala. Se simte din ce în ce mai izolat de
activitățile școlare și diferit de ceilalți copii.

În cazuri extreme, numit fobie socială, adolescentul devine foarte retras și, deși
dorește să participe la activități sociale, nu reușește să depășească îndoielile și
îngrijorările intense care îl macină. Afectat de o anxietate excesivă sau nerezonabilă
atunci când se confruntă cu intrarea într-o situație socială nouă sau nefamilară,
adolescentul cu fobie socială devine captiv pentru temerile neîntemeiate legate de
judecății sau așteptările altor oameni. El se poate confrunta cu disconfortul său social,
trăgând de sănătatea, aparența sau competența sa globală. În mod alternativ, el se
poate comporta într-un mod ciudat sau poate consuma alcool pentru a face față
anxietății.
Deoarece atât de mult din viața socială a adolescenților este jucată în școală, fobia
socială se poate suprapune și poate fi greu de distins între aceasta și evitarea școlii.
Unii adolescenți cu fobie socială pot încerca să-și împiedice total sentimentele de
anxietate refuzând să participe la școală, performanțele de clasă și academice scad,
implicarea în activități sociale și extrașcolare se diminuează și, în consecință, scade
stima de sine.
6.5 Agorafobia.
Unii elevi pot experimenta un nivel atât de ridicat de anxietate încât nu pot părăsi
casa. Această tulburare, agorafobia, pare să provină din sentimentele de a fi departe
de părinți și de teama de a fi departe de casă, mai degrabă decât de teama de lume.
De fapt, un număr de copii care manifestă o anxietate severă de separare în copilăria
timpurie continuă să dezvolte agorafobia ca adolescenți și adulți.

6.6 Tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC)

TOC se caracterizează prin gânduri nedorite și intruzive (obsesii) și sentimentul de

a se oblige să facă în mod repetat ritualuri și rutine (compulsii) pentru a încerca să
ușureze anxietatea. Tulburarea obsesiv-compulsiva (TOC) și tulburarea de stres
posttraumatic sunt strâns legate de tulburarile de anxietate, pe care unii le pot
experimenta în același timp, împreuna cu depresia

Majoritatea copiilor cu TOC sunt diagnosticați în jurul vârstei de 10 ani, dar exista si
cazuri cand debuteaza sub varsta de 10 ani. Băieții au mai multe șanse de a dezvolta
TOC înainte de pubertate, în timp ce fetele tind să o dezvolte în timpul adolescenței.

Copiii si adolescentii cu anxietate netratată încep de asemenea să dezvolte abilități

slabe de coping. Un exemplu comun este evitarea - elevii care sunt foarte îngrijorați
vor încerca să o contracareze evitând lucrurile care îi fac anxioase. Este o soluție pe
termen scurt care, din păcate, își întărește anxietatea în loc să-i aclimatizeze. În mod
similar, anxietatea netratată poate duce la scăderea stimei de sine, la disfuncția
academică și la abuzul de substanțe.
Anxietatea intensa este de obicei o experienta aversiva, iar reducerea fricii functioneaza
ca o întarire negativa. De exemplu, copiii confruntati cu un câine înspaimântator al
vecinilor vor fugi de acesta; apoi ei vor evita sa mearga la vecini pentru a nu se mai
confrunta odata cu „bestia”. O formulare conceptuala comuna a problemelor de
anxietate este aceea ca acestea sunt raspunsuri de control exagerate, care nu mai sunt
functionale. Desi evitarea pericolului este în general adaptativa, reactii excesive la
pericole supraestimate tind să cauzeze prea mult distres sau sa limiteze adaptarea
eficientă

7. Anxietatea duce la depresie

Elevii care trăiesc cu anxietate pentru perioade lungi de timp sunt de asemenea mai
predispuse la depresie. Nu este neobișnuit să se întâlnească pacienții care vin în
căutarea unui tratament pentru depresie sau simptome depresive și se pare că s-au
confruntat și cu anxietate pe tot parcursul vieții. În astfel de cazuri, oamenii au
nevoie de tratament pentru anxietate și depresie.
Din fericire, știm foarte multe despre cum să tratăm anxietatea. Ea răspunde foarte
bine terapiei comportamentale cognitive și există și medicamente care funcționează.
Obținerea de ajutor face o mare diferență și tratamentul nu trebuie să fie un lucru pe
tot parcursul vieții - deși efectele sale sunt pozitive

II. DEPRESIA-CONSIDERATII GENERALE

1. Introducere

Fiecare persoană poate experimenta pe parcursul vieţii unele stări depresive ce apar în
mod firesc, ca urmare a pierderilor, frustrărilor, eşecurilor, dezamăgirilor. În timp ce
pentru unii depresia este o reacţie scurtă, temporară cu impact redus asupra
funcţionării, pe alţii simptomele sau întregul sindrom depresiv îi poate afecta săptămâni
sau chiar luni. Estimările efectuate pe baza cercetărilor aplicative din diferite culturi
arată că în orice moment între 9 şi 20% din populaţia adultă prezintă simptome
depresive semnificative şi dintre aceştia, unii vor avea în cursul vieţii, cel puţin un
episod depresiv definit după criterii clinice precise.

Depresia unipolară este considerată a fi cea mai frecventă şi comună tulburare mintală.
Aproximativ unul din cinci adulţi (17,7%) va suferi pe parcursul vieţii de o depresie
majoră. Depresia majoră, distimia şi chiar simptomele depresive subsindromale au
influenţe negative semnificative asupra capacităţilor de funcţionare, comparativ cu
diabetul, hipertensiunea, artrita sau bolile pulmonare. Din păcate, chiar şi astăzi,
depresia, cu toate manifestările ei multiple şi cu toate implicaţiile ei negative în sfera de
funcţionare şi realizare a activităţilor cotidiene, rămâne o tulburare insuficient
diagnosticată şi insuficient tratată .

2. Tabloul clinic

Tabloul clinic al persoanei cu depresie trebuie să fie explorat după criterii bine stabilite
(Faye, 1991). Astfel, NANDA-The North American Nursing Diagnosis Association)
recomandă explorarea a 5 clase mari de simptome afective (tristețe / stimă de sine
scăzută / reducerea posibilității de a simți plăcere pentru orice activitate sau situație -
anhedonie / lipsa de chef / pierderea veseliei / plâns facil), cognitive (scăderea atenției
și memoriei / dificultatea de a lua decizii / gânduri negative și de lipsă de
speranță/gânduri de vinovăție/ auto-reproșuri/idei de neputință) motivaționale (
pasivitate / lipsa voinței / dorință de renunțare la orice activitate, chiar și la viață);,
comportamentale (pierderea intereselor / pierderea energiei-scăderea elanului vital /
scăderea inițiativei și comunicării / izolare / iritabilitate / eventual în spre consum abuziv
de alcool sau droguri), somatice (tulburări de somn / lipsa energiei / inhibiție
psihomotorie / schimbări de apetit / pierdere în greutate / pierderea dorinței sexuale-
libidoului / eventual cefalee, greață, vărsături, etc)
Sindromul depresiv astfel constituit din cele 5 mari categorii de simptome face posibilă
încadrarea în diagnosticul de episod depresiv. Episodul depresiv se caracterizează
printr-o intensă trăire afectivă negativă, cu sentimentul durerii morale, al inutilităţii,
perceperea viitorului în culori sumbre, lentoare psihomotorie, uneori anxietate.

Depresia schimbă felul de a reacționa emoțional, apare o anumita aplatizare

emoțională, emotiile negative nu mai sunt percepute atat de intens, iar cele pozitive își
pierd chiar și mai mult din forța de a stârni o reacție . Lumea emoțională e plată,
monotonă și goală. In mod normal, emoțiile semnalează când se schimbă ceva în
mediul exterior și motivează persoana in cauză sa isi mobilizeze resursele pentru a face
față acelor schimbări. Însă depresia anulează acest rol al emoțiilor. Pe lângă faptul că
„simțul emoțional” e mai tocit, în depresie exista impresia că stările și emoțiile nu mai
pot fi contolate, iar tristetea se consolideaza si devine o dominanta a vietii psihice.
Mimica este concordantă cu trăirile: fruntea încreţită, comisurile bucale coborâte,
braţele pasive pe lângă corp exprimând deznădejde ale pacientului din fața sa.

Debutul poate fi lent (săptămâni, luni), cu reducerea iniţiativei, spontaneităţii,

dinamismului. Primul episod poate trece neobservat, având o formă relativ uşoară.
Alteori, debutul este brusc, cu angoasă, vise terifiante sau comportament suicidar.

In perioada de stare, atinsă în câteva zile sau săptămâni, apare simptomatologia

caracteristică: facies trist, plâns facil, frunte cu „omega melancolic”, contact verbal dificil,
absenţa comunicării spontane, bradipsihie, bradilalie, percepţie neclară cu prag scăzut
perceptiv şi intoleranţă la stimuli puternici, atenţie hipotenace cu sesizarea mai ales a
stimulilor negativi - hipoprosexie cu hipervigilenţă anxioasă, idei delirante de
culpabilitate, negaţie, dezanimare, inhibiţie motorie – chiar stupoare melancolică,
tristeţe profundă, disperare, durere morală, descurajare. Uneori în evoluţie apare
anestezia psihică dureroasă: incapacitatea de a se bucura, înduioşa sau a simţi
afecţiunea persoanelor apropiate. Suferinţa psihică în depresia se exprimă prin
simptome somatice: astenie, insomnii de trezire sau mixte, inapetenţă, lipsa libidoului
etc.
Trebuie să se sesizeze diferența între tristețea patologică și tristețea apărută în urma
unor evenimente negative de viață, cazul cel mai exemplificator fiind doliul. Doliul
(“doliul normal”), în general produce o suferință sufletească accentuată, fără însă să
producă boala, adică episodul depresiv major. Daca aceasta stare se prelungeste,
simptomele depresive se accentuează, fiind însoțite frecvent și de diminuarea evidentă
a funcționării zilnice. Recuperarea e facilitată de tratamentul medicamentos
antidepresiv, care servește în acest caz și de probă terapeutică a diagnosticului de
tulburare depresivă subiacentă.

Aceste simptome pot culmina cu raptusul melancolic şi comiterea unor acte

neașteptate, și impulsive de hetero sau autoagresivitate.

Pentru acurateţea diagnosticului se folosesc criteriile dignostice din ICD-10 (OMS) si

DSM-5 (pentru SUA si Canada) (APA, 2016). În țara noastră sunt valabile criteriile ICD-
10, dar pentru cercetare se folosesc și cele din DSM-5 sau mai frecvent DSM-IV-TR. De
menționat, că a fost deja publicat on-line ICD-11 (valabil din 1 ianuarie 2022), care
aduce unele modificări în încadrarea nozografică a depresiei, dar în nic un caz nu
schimbă tabloul clinic al suferinței depresivului.
În practica de ambulator din Romania se folosesc alte coduri decât cele ICD-10 și
anume codurile de 3 cifre pentru prescripțiile compensate parțial sau 100%. (OMS,
ICD-10-AM, 2002)

3. Cauze

Atunci când se discută frecvența de apariție a unei boli sau a unei tulburări, sunt
calculați în principal doi parametrii: prevalența și incidența. Tulburarea depresivă majoră
are o etiologie complexă, incomplet elucidată, care implică susceptibilitate genetică,
factori care țin de personalitate, evenimente de viață și contextul de viață al persoanei.

Experiența de viață, în special din copilărie și adolescență, poate de asemenea crește

riscul pentru apariția tulburării depresive. Trebuie precizat aici că sistemul nervos
central se maturizează complet abia la vârsta de adult tânăr. Numărul de sinapse, spre
exemplu, este foarte mare în prima parte a vieții și se reduce treptat, pe parcusul
copilăriei și adolescenței, fiind păstrate sinapsele utilizate mai frecvent . Astfel,
evenimentele majore de viață din copilărie pot influența semnificativ însăși arhitectura
structurilor cerebrale. De asemenea, astfel de evenimente contribuie semnificativ la
formarea unui anumit model de a reacționa la solicitările din mediul intern și extern,
contribuind astfel la structurarea caracterului.
Sistemul nervos central reacționează pe tot parcursul vieții la solicitările venite din
mediul intern sau extern (stresori) prin modificarea activității unor sisteme de
neurotransmisie și prin modificarea metabolismului unor sisteme neuroendocrine. Unele
dintre aceste modificări pot duce la apariția unor simptome depresive sau chiar la
apariția tulburării în sine. Este larg recunoscut însă faptul că acest impact este mediat
de diferiți factori contextuali, cum ar fi suportul familial și social de care se bucură
individul în momentul în care este supus acțiunii stresorilor

4. Tulburările depresive si diagnosticul diferential

Diagnosticul diferențial al tulburării depresive este o problemă frecventă în practica

psihiatrică având în vedere ponderea crescută a depresiei în patologia psihiatrică dar și
multitudinea de situații în care acest diagnostic diferențial se impune.
Diagnosticul diferențial al episodului depresiv și, implicit, al tulburării depresive se face
cu: tulburarea afectivă bipolară, tulburarea depresivă datorată unei condiții medicale
generale sau tulburarea depresivă organică, tulburarea depresivă indusă de consumul
de substanțe, și alte tulburări psihotice, tulburările de adaptare cu simptome
depresive/doliul, tulburarea distimică, tulburările anxioase, tulburările primare ale
somnului și alte tulburări psihiatrice precum tulburările comportamentului alimentar și
tulburările somatoforme.

5. Tulburarea afectivă bipolară

Un istoric de episod maniacal, hipomaniacal sau mixt exclude diagnosticul de tulburare

depresivă. În cazul în care sunt întrunite criteriile de diagnostic pentru episodul
depresiv iar istoricul bolii și evaluarea clinică a stării actuale nu identifică episoade
maniacale, hipomaniacaale sau mixte se stabilește diagnosticul de tulburare depresivă .
Cel mai greu de diferențiat sunt episoadele depresive de episoadele maniacale cu
dispoziție iritabilă, respectiv de episoadele mixte. Această distincție necesită o evaluare
clinică atentă pentru identificarea unor simptome maniacale, iar dacă acestea sunt
prezente diagnosticul de tulburare depresivă este infirmat.
În cazurile în care sunt prezente atât simptome depresive suficient de numeroase și
intense încât să întrunească criteriile de diagnostic pentru episodul depresiv major dar
asociat sunt și simptome maniacale suficiente pentru diagnosticul de episod
hipomaniacal/maniacal iar această coexistență a celor două categorii de simtomelor
este prezentă pentru cel puțin două săptămâni, se stabilește diagnosticul de episod mixt
iar tulburarea depresivă majoră este exclusă.

6. Tulburările de adaptare cu simptome depresive/doliul

Un episod depresiv care devine răspuns la un stresor psihosocial trebuie diferențiat de

episodul depresiv . Pe de o parte în cazul tulburărilor de adaptare simptomele depresive
nu sunt suficient de exprimate pentru a întruni criteriile de diagnostic pentru episodul
depresiv major, iar pe de altă parte relația dintre simptomatologia depresivă și factorul
psihotraumatizant este evidentă. Apariția simptomelor depresive după pierderea unei
persoane iubite trebuie atribuită doliului chiar dacă simptomele depresive sunt suficient
de numeroase și intense pentru a satisface criteriile de diagnostic pentru episodul
depresiv major. Balanța va fi însă înclinată spre episodul depresiv dacă simptomele
persistă peste două luni, dacă determină o deteriorare funcțională marcată sau dacă
includ preocupări morbide în legătură cu inutilitatea, ideație suicidară, simptome
psihotice sau lentoare psiho-motorie .

7. Tulburarea distimică
Diagnosticul diferențial dintre tulburărea distimică și tulburarea depresivă este extrem
de dificil datorită faptului că simptomatologia celor două afecțiuni este identică.
Tulburarea depresivă este diferențiată de distimie pe baza severității, cronicității și
persistenței simptomelor depresive. Diferențele dintre aspectul debutului, al duratei, al
persistenței și severității simptomelor presupune cel mai adesea o evaluare
retrospectivă, evaluare care este întotdeauna greu de făcut. Astfel în tulburarea
depresivă dispoziția depresivă trebuie să fie prezentă în cea mai mare parte a zilelei,
aproape toate zilele, pentru o perioadă de cel puțin două săptămâni, în vreme ce
distimia presupune prezența simptomelor depresive mai mult de o perioadă de cel puțin
2 ani (DSM-IV-TR și DSM-V) respectiv 6 luni (ICD 10). Tulburarea depresivă este
reprezentată de succesiunea a două sau mai multe episoade depresive separate de
intervale în care funcționarea uzuală a persoanei este restabilită, în timp ce distimia se
caracterizează prin simptome depresive cronice mai puțin severe care au fost prezente
pentru o perioadă de ordinul anilor. Practic, dacă numărul și severitatea simptomelor
depresive de la debutul lor până la momentul actual este suficient pentru a întruni
criteriile diagnostice ale unui episod depresiv major diagnosticul este tulburare
depresivă având specificantul ”cronică”.

8. Tulburarea depresivă datorată unei condiții medicale generale/tulburarea

depresivă organică

Dacă DSM-IV-TR și DSM-V propun termenul de tulburarea depresivă datorată unei

condiții medicale generale, termenul sinonim propus de ICD 10 este de tulburare
depresivă organică . Elementul central este existența unei relații cauzale a depresiei cu
boala somatică.
Principalele afecțiuni somatice care pot induce simptome depresive sau chiar tulburare
depresivă sunt reprezentate de: boli endocrine, infecții, boli neurologice, tulburări
metabolice și colagenoze .Bolile endocrine reprezintă cauza cea mai frecventă a
depresiei organice. Dintre acestea cele mai importante sunt: hipotiroidismul (depresie
apatică sau depresie psihotică agitată cu delir paranoid) și hipoadrenocorticismul –
boala Adisson (letargie, disforie, deficit cognitiv, ulterior suspiciozitate și anxietate).
Există însă și infecții care evoluează cu simptome afective depresive. Cele mai
reprezentative sunt infecțiile virale precum infecția cu HIV (s-au identificat simptome
depresive majore, psihotice delirante sau demență la 40% dinte cazurile de SIDA) și
cea cu virusul Epstein-Barr (în perioada de convalescență a mononucleozei infecțioase
apar simtome depresive asociate cu simptome neurovegetative).
Dintre tulburările metabolice multiple deficiențe vitaminice s-au dovedit a se asocia cu
simptome depresive. Astfel de deficiențe sunt reprezentate de: deficitul de tiamină,
deficitul de niacină și deficitul de ciancobalamină.

9. Tulburarea depresivă indusă de consumul de substanțe

Depresia este o boală psihică frecvent întâlnită în rândul persoanelor cu consum de

substanțe. Relația dintre cele două tulburări este bidirecțională: persoanele cu abuz de
substanțe sunt mai susceptibile de a suferi de depresie și invers. Oamenii care sunt
deprimați pot bea sau abuza de droguri pentru a-și ridica starea de spirit sau pentru a
scăpa de sentimentele de vinovăție sau de disperare. Dar substanțe precum alcoolul,
care este un inhibitor al SNC, pot amplifica sentimentele de tristețe sau oboseală. În
schimb, oamenii pot dezvolta depresie după dispariția efectelor drogurilor sau datorită
luptei pentru a face față modului în care dependența le-a afectat viața. Aproximativ o
treime din tineri care suferă de o tulburare de consum de substanțe suferă și de
depresie. Printre persoanele cu depresie recurentă, aproximativ 16,5% au o tulburare
legată de consumul de alcool și 18% au o tulburare legată de consumul de droguri (6,
11) . În mod caracteristic depresia comorbidă cu consumul de substanțe vizează în
special abuzul / dependența de alcool, abuzul / dependența de sedative și hipnotice,
consumul de opioide, sau apare frecvent în cadrul sindromului de sevraj la stimulente:
amfetamine respectiv compuși amfetamin-like și cocaină .

Dependența de heroină poate duce la sentimentele de lipsă de speranță, disperare care

adesea se asociază cu depresia. Studiile au estimat că 48% dintre persoanele
dependente de opioide vor dezvolta depresie. Utilizatorii de heroină au un risc crescut
de sinucidere, decesul prin sinucidere în rândul consumatorilor ajungând la 35% .
Cercetătorii consideră că depresia poate rezulta din modul în care opioidele cauzează
schimbări în sistemul de recompensă și plăcere la nivel cerebral, precum și în
modificarea nivelurilor hormonale. De asemenea, se sugerează că opioidele sunt mai
puțin eficiente dacă o persoană suferă de depresie, ceea ce poate duce la o utilizare
crescută pentru a atinge efectul dorit .

10. Tulburarea anxios- depresivă

Tulburarea de anxietate generalizată și tulburarea depresivă sunt des asociate. Există

mai multe teorii care încearcă să explice acest fapt. O primă teorie susține că cele două
condiții au mecanisme biologice similare la nivel cerebral. O a doua teorie susține că
cele două afecțiuni au multe simptome care se suprapun, astfel încât oamenii
îndeplinesc adesea criteriile pentru ambele diagnostice (un exemplu în acest sens ar
putea fi problemele legate de somn observate atât în anxietatea generalizată, cât și în
tulburarea depresivă majoră). În plus, aceste condiții sunt adesea prezente simultan în
urma confruntării cu un factor de stres. .Anxietatea socială este foarte răspândită în
populația generală. Aceasta crește riscul de a dezvolta o tulburare depresivă majoră.
Fobia socială este adesea prezentă în cursul depresiei, mai evident în timpul perioadei
de remisiune a tulburării depresive majore. Cercetările arată că există o relație
puternică între tulburarea de anxietate socială și dezvoltarea depresiei mai târziu în
viață. Persoanele diagnosticate cu tulburare de anxietate socială au un risc de până la
șase ori mai mare pentru a dezvolta depresie, dar și distimie sau tulburare bipolară.
Fobia socială cât și depresia pot implica retragerea socială, dar cauza retragerii sociale
este diferită. Persoanele cu tulburare de anxietate socială se retrag din frica de
evaluarea negativă a elorlalți. Persoanele cu depresie se retrag din cauza lipsei de
plăcere. Persoanele cu fobie socială se așteaptă ca ele să se poată bucura dacă ar
putea interacționa cumva cu ceilalți, în timp ce cei cu depresie nu se așteaptă niciodată
să se bucure de ei înșiși .

În sănătatea mintală, una dintre cele mai comune comorbidități este aceea a depresiei
și a anxietății. Unele estimări arată că 60% dintre cei cu anxietate vor avea, de
asemenea, simptome de depresie, iar numărul acestora este similar pentru cei cu
depresie care se confruntă și cu anxietate. Deși tulburarea de panică și tulburarea de
anxietate generalizată au fost cele mai studiate afecțiuni comorbide cu depresia, toate
sau aproape toate tulburările de anxietate par să prezinte comorbiditate cu simptome
depresive, dacă nu tulburare depresivă .

11. Tulburarea de panică

Rata crescută a comorbidității tulburării de panică și a depresiei a fost demonstrată

inițial pe argumente epidemiologice. Ambele tulburări sunt frecvente și prezintă o
evoluție cronică, crescând probabilitatea ca un anumit pacient cu o singură tulburare să
o dezvolte și pe cealaltă. Simptomele de anxietate sunt foarte răspândite în rândul
pacienților depresivi. Totuși, nu toate aceste simptome reprezintă o tulburare de
anxietate comorbidă reală. În schimb, aproximativ 50% dintre pacienții cu tulburare de
panică se confruntă în cele din urmă cu un episod de depresie. Comorbiditatea
tulburării de panică și a depresiei are implicații semnificative și potențial prognostic
amenințător. Rata ridicată a tentativelor de sinucidere observate în tulburarea de panică
este în continuare exacerbată de prezența unei depresii comorbide (8). Tulburarea de
panică și depresia prezintă în comun tulburări bine definite în funcția axei hipotalamo-
pituitar-suprarenale, neurotransmisia serotoninergică și răspunsul hormonului de
creștere la provocarea farmacologică. În plus, majoritatea medicamentelor disponibile
pentru tratamentul depresiei sunt terapia de primă linie pentru tulburarea de panică.
Deși studiile inițiale sugerează că pacienții cu tulburare de panică comorbidă cu
depresia au un răspuns mai slab la tratament, datele recente arată rezultate similare
pentru pacienții care prezintă ambele tulburări și cei cu tulburare de panică
necomplicată cu depresia.

12. Tulburările de comportament alimentar

Studiile arată o prevalență alarmantă a depresiei la persoanele cu tulburări de

alimentație. O proporție de 33-50% dintre persoanele cu anorexie și aproape 50% dintre
persoanele cu bulimie prezintă o depresie comorbidă. Adesea, aceleași cauze sau
cauze similare (frică, traumă, pierdere, insecuritate etc.) au ca rezultat atât dezvoltarea
depresiei cât și a tulburărilor comportamentelor alimentare Relația dintre depresie și
anorexia nervoasă nu poate fi negată, deoarece cele două tulburări împărtășesc o serie
de anomalii biologice cum ar fi: hipercorticismul asociat cu o excreție excesivă a
corticoliberinei (CRH); o disfuncție a neurotransmițătorilor (niveluri scăzute ale
noradrenalinei și serotoninei) și test de supresie la dexametazonă negativ. Însă natura
exactă a acestei relații rămâne încă neclară. S-a sugerat posibilitatea de a lua în
considerare unele cazuri de anorexie nervoasă ca subtip al unei tulburări de dispoziție.
Această conexiune a fost studiată din multiple perspective, dar rezultatelor obținute nu
sunt concludente. Există autori care susțin că anorexia nervoasă ar fi un echivalent
depresiv, anume manifestarea psihopatologică a unei depresii. Alți autori consideră că
tulburările afective ar reprezenta doar un factor de risc major pentru dezvoltarea unei
tulburări de alimentație precum și faptul că malnutriția care însoțește anorexia nervoasă
poate genera o stare psihologică comparabilă depresia majoră. Numeroși autori au
emis ipoteza că depresia crește riscul de dezvoltare a bulimiei nervoase. S-a presupus
că persoanele depresive se hrănesc pentru că ei cred că acest comportament oferă
confort și distragere de la emoțiile negative. Există câteva studii anterioare care au
arătat că simptomele depresive au prezis debutul comportamentului bulimic .

13. Măsurarea depresiei

Efortul omului de ştiinţă de a da o definiţie precisă tulburării depresive şi criteriilor de

diagnostic este susţinut de preocuparea constantă a clinicianului de a se asigura înainte
de a pune diagnosticul, că simptomele depresive sunt prezente şi corespund unei
realităţi recunoscute sau recognoscibile în comunitatea profesioniştilor, că s-au eliminat
toate celelalte ipoteze, iar diagnoza corespunde simptomelor reale ale pacientului.
Culegerea datelor presupune observaţia clinică, ghidată de repere comportamentale
prestabilite, interviuri standardizate elaborate pe baza sistemelor de clasificare şi
diagnostic, inventare şi scale de evaluare obiectivă sau de autoevaluare.

Interviul standardizat

Fiecare metodă de interviu a fost construită pentru aplicare în concordanţă cu criteriile

unui sistem de diagnostic: Criteriile de Diagnostic pentru Cercetare (Spitzer et al, 2008),
DSM-IV sau DSM V . Fiecare metoda precizează, condiţiile de aplicare, persoanele
calificate pentru efectuarea interviului, timpul de aplicare, cotarea şi sursele pentru
obţinerea programelor. Pentru fiecare au fost stabilite fidelitatea şi validitatea şi căile de
determinare ale acestora.

Exemplificăm prin Interviul clinic structurat pentru DSM-III-R (SCID). Interviul măsoară
aspecte semnificative apărute în timpul a două perioade, în ultima lună şi pe parcursul
vieţii. Modalităţile de răspuns sunt codificate într-unul din următoarele moduri: „0 =
informaţie inadecvată”; „1 = absent sau fals”; „2 = sub nivel” (nivelul pentru criteriu este
aproape întrunit, dar nu complet); 3 = criteriul este prezent. Sunt stabilite, de asemenea,
date privind: instalarea, cursul bolii, remisia totală sau parţială, impactul asupra
funcţionării de ansamblu şi simptome diferenţiate pentru cauze organice.

SCID are trei variante: pentru pacienţii actuali (SCID-P), pentru pacienţii din serviciile
ambulatorii (SCID-OP) şi pentru persoane normale (SCID-NP). Prima variantă (SCID-
P), conţine nouă module, referitoare la: sindroame ale dispoziţiei, simptome psihotice
sau asociate, tulburări psihotice (diferenţiate), tulburări ale dispoziţiei, tulburări datorate
substanţelor psihoactive, tulburări de anxietate, tulburări somatoforme, tulburări de
apetit şi tulburări de adaptare. SCID se utilizează pentru diagnosticul tulburării bipolare,
ciclotimiei, depresiei majore, distimiei, şi tulburărilor de dispoziţie imprecis definite.

Se administrează de către specialişti în domeniul psihopatologiei, cu experienţă în

stabilirea diagnosticului diferenţial. Administrarea durează aproximativ o oră, dar timpul
de administrare poate să difere, în funcţie de circumstanţele clinice.

În urma consultării lucrărilor de referinţă privind evaluarea depresiei vom prezenta cele
mai frecvent utilizate inventare şi scale

Scala pentru evaluarea depresiei Hamilton (HRSD), 1960

Una dintre primele scale de evaluare obiectivă pentru aprecierea severităţii stărilor
depresive a fost HRSD, fiind şi astăzi una dintre scalele cu cea mai largă utilizare. Itemii
săi au fost revizuiţi, anumite definiţii ale lor au fost adaptate (Hamilton, 1982, 1987;
Bech, Coopen, 1990; Thompson, 1989). Itemii scalei se referă la: dispoziţia depresivă,
dispoziţia anxioasă, retardarea psihomotorie, simptomele cognitive, simptomele sociale,
simptomele vegetative ale depresiei. În varianta din 1986, a scalei de depresie
Hamilton, realizată de Bech şi colab., cu acordul autorului, este inclusă alături de scala
de depresie Hamilton, o scală de diagnostic a melancoliei (Bech, 1996). Prima conţine
21 de itemi, iar a doua 10 itemi. Nivelele de severitate ale semnelor şi simptomelor, pot
avea valori cuprinse între 0 şi 4 pentru HRSD, sau între 0 şi 2, reflectând, astfel, 5
versus, 3 nivele. Scala de diagnostic a melancoliei (DMS) precizează, cu valori între 0 şi
2 , trei nivele (Bech, 1996).

Inventarul pentru depresie Beck (BDI) 1967, 1988

BDI este cel mai frecvent citat şi cel mai utilizat instrument de măsurare a depresiei,
bazat pe autodescriere. Mai mult, el a devenit un etalon pentru validarea altor inventare
sau scale de autoevaluare. Adaptat pentru toate vârstele, BDI, cel mai cunoscut
inventar pentru măsurarea nivelului depresiei, a fost, de asemenea, tradus şi utilizat cu
succes în multe spaţii socio-culturale. Este uşor de administrat, necesită un timp scurt,
putând fi aplicat la diferite segmente de populaţie, indiferent de nivelul de cultură sau
vârstă, datorită utilizării unui limbaj accesibil.

Autorul probei a adus o importantă contribuţie în explicarea etiologiei depresiei,

accentuând, mai ales, aspectele cognitive; el este citat în toate studiile referitoare la
cauzele, măsurarea şi tratamentul depresiei.

Scala de autoevaluare a depresiei Zung (SDS, 1965)

SDS a fost concepută pentru evaluarea depresiei, mai ales, în instituţiile de îngrijire
medicală. Tradusă în peste 30 de limbi, SDS, asemenea BDI, este una dintre cele mai
larg folosite scale pentru evaluarea depresiei, atât în unităţile de cercetare cât şi în
clinică. Cele două instrumente pot fi considerate complementare, BDI măsurând gradul
de severitate al depresiei, iar SDS frecvenţa simptomelor depresive.

Scala pentru evaluarea depresiei, Carroll (CRS)

CRS a fost concepută ca o modalitate de autoevaluare paralelă la Scala de Evaluare

obiectivă a depresiei, Hamilton (HRSD) (Hamilton, 1960). Dezvoltarea CRS nu a fost
menită să compenseze incongruenţa dintre evaluările clinice obiective şi autoevaluările
depresiei.

În combinaţie cu interviurile structurate se mai pot utiliza urmatoarele scale:

Lista de Verificare cu Adjective pentru Depresie – Depression Adjective Checklist,

DACL (Lubin, 1981), Chestionarul Experienţelor Depresive – Depressive Experiences
Questionnaire, DEQ (Blatt et al, 1976) se bucură şi ele de încrederea generală a
cercetătorilor şi practicienilor.

Alte inventare şi scale influenţate de orientări teoretice specifice au o extensiune mai

redusă: evaluările bazate pe simptome predominant cognitive sau comportamentale,
sau pe accentuarea determinării prin factori cognitivi a tulburărilor depresive, pot
constitui argumente în acest sens. Între aceste instrumente cel mai cunoscut este
Chestionarul Stilului Atribuţional – Attibutional Style Questionnaire, ASQ (Peterson et al,
1982), Chestionarul Prejudecăţilor Cognitive – Cognitive Bias Questionnaire, CBQ
(Krantz, Hammen, 1979) şi Chestionarul Gândurilor Automatizate – Automatic Thoughts
Questionnaire, ATQ (Hollon, Kendal, 1980).

Aceste scale pot fi utilizate pentru evaluarea severităţii, frecvenţei, evoluţiei şi a

simptomatologiei depresiei. Eficienţa lor poate spori dacă se iau în calcul atât calităţile
lor psihometrice, cât şi neajunsurile.

14. Depresia la copii și adolescenți

Natura si manifestarea problemelor afective la tineri au primit multa atentie în ultimele

decenii. Ideea unei perturbari grave a dispozitiei ca problema clinica la tineri, mai ales la
copii, a fost foarte dificil de acceptat pentru unii cercetatori, dar s-a ajuns la tot mai
multe dovezi care atesta ca problemele afective apar si la copii. Mai mult, datele
acumulate indică că desi simptomele depresive la copii au anumite particularitati de
dezvoltare, conceptualizarea generala a depresiei pentru adulti este aplicabila si la copii
si adolescenti (Kashani, Holcomb & Orvaschel, 1986; Ryan et al., 1987). Prevalența
tulburării depresive este estimată la 2% la copii și 6% la adolescenți. Profilul
simptomelor ce determină prezentarea pacientului la medic este diferit de cel raportat
de adulții cu depresie, iar pacientul exprimă aceste simptome prin forme de comunicare
specifice vârstei și nivelului de dezvoltare cognitivă, emoțională și socială. De exemplu,
la această grupă de vârstă hiperactivitatea, comportamentele delictuale, dificultățile
școlare, acuze somatice, dificultăți legate de somn și alimentație, izolarea socială pot fi
forme de manifestare a depresiei, iar gândurile și comportamente suicidare pot apărea
și la copii și adolescenți.

Deasemeni, există date care demonstrează că ponderea sau provenienţa simptomelor

se schimbă odată cu vârsta. Astfel, in categoria de varsta 9-12 de ani se intalnesc
frecvent urmatoarele simptome: preocupări morbide, îngrijorare excesivă, lipsa
interesului pentru jocuri și interacțiuni cu prietenii, preocuparea frecventă de a nu
dezamăgi adulții de referință. La adolescenti tabloul simptomatologic include-trăiri
intense, frecvente, persistente de tristețe, singurătate, izolare, lipsă de speranță,
diminuarea stimei de sine, exprimare neadecvată a furiei, reacții agresive, retragere
socială, neliniște, apatie, comportamente deviante (fugă de acasă, consum de
substanțe, debut precoce al vieții sexuale, promiscuitate), dificultăți legate de somn,
alimentație, simptome somatice, probleme psihosomatice.
Atat la copii, cat si la adolescenti episodul depresiv apare mai frecvent împreună cu
alte tulburări psihice (tulburări de comportament disruptiv, deficitul atenţiei, tulburări de
anxietate, consum sau abuz de substanţe şi tulburări de apetit).
Durata medie a unui episod depresiv major la această vârstă este de 8 – 13 luni, cu
remiterea simptomelor în maximum 2 ani la 90% din pacienții copii și adolescenți, sau
persistența lor la până la 10% din pacienți. Până la 70% din copiii și adolescenții cu
depresie vor prezenta o recurență a depresiei în termen de 5 ani de la debutul
episodului depresiv, rată similară celei identificate la adulți. Tulburările anxioase,
tulburarea de panică, fobiile, tulburările de comportament, tulburarea hiperkinetică sunt
de 2 până la 6 ori mai frecvente la vârsta copilăriei și adolescenței în comparație cu
adulții.
Dacă echipa multidisciplinară omite evaluarea depresiei și furnizează explicații limitative
(dificultăți specifice vârstei, probleme somatice sau endocrine, schimbări de mediu),
crește riscul complicațiilor ulterioare, mergând până la dezvoltarea unei tulburări de
personalitate, a unei dependențe de substanțe, depresie cu recăderi multiple sau chiar
deces prin sinucidere în adolescență / la adultul tânăr.
Ca și particularitate terapeutică, în formele ușoare de depresie la copii și adolescenți,
terapia suportivă, psihoterapia cognitiv – comportamentală (TCC) și farmacoterapia au
eficiență similară. Studii recente raportează că TCC combinată cu farmacoterapie se
asociază cu o instalare mai rapidă a efectului benefic în depresia moderată sau severă
la această vârstă, dar pe termen lung nu conferă un beneficiu terapeutic semnificativ.
Cuantificarea experientei subiective a dispozitiei prin utilizarea de scale de evaluare
poate fi foarte utila în monitorizarea cursului tulburarilor depresive. Acordul între
evaluarile copiilor si ale parintilor este foarte scazut, iar evaluările simptomelor facute de
copii ar trebui să cântarească mai greu decât cele făcute de părinți.

Recomandări pentru părinți în gestionarea emoțiilor și a anxietății

Dr. Jennifer L. Hudson de la Centrul de Sănătate emoțională, Departamentul de

Psihologie, Universitatea Macquarie, Australia, a realizat in Martie 2013 o cercetare
privind anxietatea si depresia la copiii mici, pe care o voi prezenta pe scurt in
urmatoarele randuri, subliniind astefel importanta relațiilor parinte-copil în copilăria
timpurie și dezvoltarea anxietății și depresiei
Acesta sublinia că:

„Părinții joacă un rol substanțial în modelarea sănătății emoționale a copiilor, în

special în copilăria timpurie”.
Pentru a înțelege mai bine impactul relației părinte-copil asupra dezvoltării anxietății
și depresiei la copiii mici, cercetarea s-a axat pe trei construcții principale:
1) parintii supraprotectori sau excesiv de critici
2) anxietatea parintilor- variabila care modereaza relatia parinte -copil
3) stilul de atasament al copilului

De asemenea, unul dintre factorii cheie implicați în menținerea tulburărilor de anxietate

este măsura în care copilul evită situațiile de teamă. Unele comportamente de tip
parenting - care ar trebui să servească la adaptarea sau ameliorarea strategiilor
evitante, pot avea un impact asupra menținerii și dezvoltării tulburărilor de anxietate (de
ex supraprotecția). Parenting-ul supra-asertiv și suprasolicitant poate conduce la
reducerea oportunităților copilului de a aborda situații noi - care să provoace stări de
anxietate pe fondul nesiguranței pe care o pot genera situațiile necunoscute. Prin
reducerea acestor „oportunități” se consideră că un copil va fi mai puțin capabil să se
obișnuiască cu amenințarea percepută în aceste situații și să învețe să detecteze cu
precizie amenințarea în situații noi sau să învețe că pot face față unor situații dificile.

Stilul de parenting critic a fost intens studiat/analizat datorita impactului semnificativ pe

care il are asupra dezvoltarii copilului din punct de vedere al sănătătii psihice.

Stilul de parenting critic a fost asociat în mod constant cu depresia și, într-o măsură
mai mică, cu anxietatea. Se presupune că părinții care critică și/sau minimizează
sentimentele copilului ii influenteaza negativ sistemul de autoreglare emotională si
implicit abilitatile de coping cu factorii agresogeni, riscul de a se decompensa din punct
de vedere psihic in perioada adolescentei crescand considerabil. Apoi,
comportamentelor agresive (verbale sau nonverbale) sau de evitare ale parintilor in
raport cu proprii copii de natură să sporească riscul copilului de a dezvolta mai târziu
probleme de sănătate emoțională. Deasemeni, un părinte anxios poate induce un
comportament anxios sau, dimpotriva, poate oferi copilului informații si suport pentru a
evita dezvoltarea unei tulburarii de anxietate.
Deasemenea, un atașament excesiv părinte-copil a fost identificat ca un factor de risc
pentru dezvoltarea tulburărilor de anxietate sau tulburari de comportant (dependent
de droguri etc).
Atașamentul este definit ca fiind legătura emoțională intimă care se formează între
copil și parinte (in special, mama). Pentru dezvoltarea unei personalitati echilibrate
este important ca relatia de atasament sa-i ofere incredere si protectie. Atunci cand
persoana care ingrijeste copilul este anxioasa, imprevizila – se poate vorbi despre un
atasament nesigur (nesecurizat) care vulnerabilizeaza copilul si exista riscul de a
dezvolta tulburari afective (anxietate si depresie) in adolescenta. Copiii cu
atașament nesigur nu sunt capabili să dezvolte abilități adecvate de reglare a
emoțiilor sau un sentiment de sine pozitiv.
O problemă semnificativă care apare în acest domeniu de studiu este evaluarea
corectă a relației părinte-copil. Cercetările anterioare, care au studiat personalitate
părinților supraprotectivi și a celor autoritari , s-au centrat pe rapoartele retrospective
ale adulților cu anxietate și/sau depresie, ceea ce pune sub semnul intrebarii
validitatea rezultatelor.. Mai recent, cercetătorii au folosit metode observaționale
pentru a evalua supraprotecția parentală și negativitatea. Mai mult, majoritatea
studiilor care examinează relația dintre comportamentul parental și tulburările
emoționale sunt transversale, limitând , astfel, posibilitatea de evaluare a cauzalitatii.
Totusi, câteva studii longitudinale, si transversale desfasurate recent au permis o
estimare corecta a impactului comportamentului parental asupra sănătății emoționale
a copiilor.

Cu alte cuvinte, atitudinea parintilor fata de copii coreleaza semnificativ cu starea de

sanatate emotionala la toți copiii, dar cu precadere la copii care sunt deja expuși
riscului de anxietate (de exemplu copiii inhibați) Studiile longitudinale recente au
relevat faptul ca protectia excesivă în copilărie este asociată cu tulburări ulterioare de
anxietate.
De exemplu, Hudson și Dodd au urmarit un grup de copii inhibați și neinhibitați de la
vârsta de 4 ani. În acest studiu, anxietatea copiilor la vârsta de 9 ani a fost anticipata
de la vârsta de 4 ani datorita comportamentului anxios al copilului, precum si tendintei
de hiperprotectie a parintilor (in special a mamei). Anxietatea maternă crescută și
atitudinea hiperprotectoare poate induce o tulburare de anxietate a copilului in
urmatorii 5-10 ani.
Deși aceste constatări oferă informatii privind relația dintre comportamentul părinților
și psihopatologia ulterioară, aceste efecte sunt reduse.. În sprijinul acestui fapt, un
studiu de meta analiză a evidentiat ca dintre copii diagnosticati cu anxietate doar un
procent de 4% se datoreaza unei relatii anxioase si nesecurizate cu mama.
Deasemeni, s-a constatat urmatorul aspect- comportamentul intruziv al mamei
modereaza relația dintre temperamentul inhibat al copilului și fobia socială la
preșcolari.
În ceea ce privește atitudinea părinților, au existat o serie de studii care au relevat că
anxietatea părintilor poate fi “indusa”copiilor prin comunicare verbala (cand copilul
poate fi agresat verbal, amenintat etc).
Majoritatea cercetărilor de până acum s-au axat cu precadere pe rolul mamei, mai
putin al tatalui. Cunoștințele despre rolul ambilor părinților în dezvoltarea anxietății și
depresiei în copilăria timpurie sunt limitate.
Cu toate acestea, expertii considera ca părinții pot, de fapt, să joace un rol unic în
prevenirea dezvoltării problemelor emoționale prin adoptarea unei atitudini deschise si
prietenoase fata de copil, prin oferirea de suport si incurajare .
Parenting-ul are un impact semnificativ asupra dezvoltării anxietății și depresiei la
copiii mici. Cele mai elocvente dovezi pentru această afirmatie au provenit din studiile
care au analizat supraprotecția maternă și anxietatea copilului.
Studiile au sugerat o asociere între supraprotecția maternă și tulburările de anxietate
la copiii mici. Dovezile referitoare la impactul negativ al supraprotectiei mamei si /sau
al precaritatii ingrijirii asupra copiilor s-au extins (mai ales, in tarile dezvoltate), însă,
sunt necesare cercetări suplimentare pentru a înțelege mai bine complexitatea
acestei relații și, în special, natura bidirecțională. Sunt cercetari care au relevat un
impact negativ semnificativ mai mare asupra copiilor timizi sau inhibati, dar dovezile
empirice pentru acest lucru nu sunt încă convingătoare.
Un alt institut de cercetare a demonstrat că părinții pot avea un impact asupra
copilului lor prin modelarea anxietății. al copilului. Un parinte care manifesta un
comportant anxios, amenintator sau evitant fata de copil ii induce acestuia o
dispozitie emotionala negativa, cu risc de a dezvolta ulterior tulburari de
comportament.
Sunt necesare cercetari longitudinale pentru a decela influenta genelor (ereditatii)
asupra mediului, respectiv asupra relatiei “parinte-copil”, a modului cum se constitue
si evolueaza stilul de atasament.
Având în vedere suprapunerea cu alte construcții (cum ar fi temperamentul, tipul de
personalitate etc) gradul în care stilul de atașament ofera predictii ,în mod
independent, asupra traseului de evolutie psihica a copilului merita studii
suplimentare.
Înțelegerea comportamentului părinților din perspectiva riscului de dezvoltarii in viitor
a unor probleme de sanatate psihica este foarte important pentru eleborarea
programelor de interventie timpurie.
Astfel, este recomandat ca strategiile de lucru cu parintii sa includa programe de
invatare a unor comportante pozitive, echilibrate, care sa imprime copiilor incredere in
sine, autonomie, o dezvoltare psihică si fizică armonioasă. Acest aspect este valabil
pentru toti părintii, dar cu precadere pentru cei ai căror copii sunt timizi sau inhibati;
riscul de a se decompensa la maturitate este mai mare pentru aceasta categorie de
copii .

În concluzie, în considerarea faptului că orice părinte își dorește tot ce poate fi bun și
bine pentru copilul său, încheiem cu două recomandări:

Permiteți explorarea

Copilul are nevoie de spațiu pentru a explora mediul în care crește și se dezvoltă. Cu
cât va crește în vârstă, cu atât nevoia lui de explorare și experimentare va fi mai mare –
ceea ce este normal și sănătos. Este recomandat ca părinții să le permită copiiilor să
interacționeze cu mediul și cu ceilalți, însoțindu-I și chiar încurajându-i în acest demers.
Nu alegeți jucăriiile cu care ar trebui să se joace sau hainele cu care să se îmbrace –
aveți grijă doar să fie adecvate. Oferiți-le posibilitatea să aleagă siguri dintr-o varietate
de posibilități.

Încurajați responsabilitatea

Dacă, în calitate de părinte sau îngrijitor, alegeți în mod constant îmbrăcămintea

copilului dvs., modul de petrecere a timpului liber sau poate chiar prietenii cu care ar
trebui să aibă o relație, acesta nu va învăța să facă singur alegeri și va avea un
discomfort sau va fi ezitant când se va afla în situații în care va trebui să facă alegeri.

Dacă sunteți mereu disponibili să vă învoiți de la serviciu pentru a fugi la școală să

duceți tema uitată acasă de copilul dvs. (fiindcă s-a trezit prea târziu și a plecat în
grabă) nu va învața să-și asume responsabilitatea pentru propriile alegeri. Salvarea
permanent a copiilor din aceste situații nu îi va învăța să își asume consecințele
propriilor acțiuni. Oferiți-le libertatea de a greși, discutați cu ei despre cauzele si
consecințe acestor greșeli - pentru ei si pentru cei din jurul lor care au fost afectați – și
explorați împreună scenarii alternative în care ar fi putut evita aceste situații nedorite,
asttfel încât în viitor să se descurce mai bine și să ia decizii mai bune.