CAP 4.

TIPURI DE INTERVENȚIE

Pandemia de coronavirus a afectat întreaga populație a globului, cu consecințe atât

în planul sănătății noastre fizice și psihice, cât și în plan socio-profesional și implicit
financiar. Într-un fel sau altul, au fost afectate toate profesiile și domeniile de
activitate. Multe afaceri au falimentat, altele au devenit suprasolicitate și sunt
copleșite de o cerere incomparabil mai mare. Oricum ar fi, acest context neașteptat a
provocat mediul de afaceri să se reinventeze și să găsească soluții ingenioase de a
se adapta noii realități.

Din fericire, cele mai multe instituții și cei mai mulți operatori economici sau
profesioniști independenți, s-au adaptat rapid și au rămas disponibili pentru clienții lor
în mediul online, prin intermediul tehnologiei.

În mod similar, cabinetele individuale de psihologie oferă în această perioadă servicii

de suport psihologic online, ședințele clasice, desfășurate față în față, fiind mai rar
accesate în această perioadă.

Enumerăm în continuare câteva dintre cele mai cunoscute tipuri de intervenție

psihologică.

4.1. Consilierea școlară

Consilierea este o interventie care se adreseaza persoanelor aflate in situatii de criză

sau care se afla intr-un impas in ceea ce priveste rezolvarea unor probleme din viata
personala sau profesionala. Persoanele care apeleaza la aceste servicii sunt
sanatoase, dar care au nevoie de sprijin pentru a gasi solutii de rezolvarea
problemelor.

Consilierea integrează perspectiva umanistă dezvoltată de Carl Rogers (1961) unde

problemele psihice nu mai sunt văzute în mod obligatoriu în termenii de tulburare şi
deficienţă, ci în parametrii nevoii de autocunoaştere, de întărire a Eului, de dezvoltare
personală şi de adaptare. În acest sens, rolul principal nu îi mai revine doar
psihologului văzut ca un “superexpert”. Succesul consilierii este asigurat de
implicarea activă şi responsabilă a ambelor părţi (consilierul şi persoanele consiliate)
în realizarea unei alianţe autentice, bazată pe respect şi încredere reciprocă. A ajuta
şi a credita persoana ca fiind capabilă să îşi asume propria dezvoltare personală, să
prevină diverse tulburări şi disfuncţii, să găsească soluţii la problemele cu care se
confruntă, să se simtă bine cu sine, cu ceilalţi şi în lumea în care trăieşte, reprezintă
valorile umaniste ale consilierii psihologice.

Definirea consilierii impune accentuarea anumitor caracteristici ce o disting de alte

arii de specializare ce implică asistenţa psihologică. Astfel, o primă caracteristică
este dată de tipul de persoane cărora li se adresează. Consilierea vizează persoane
“normale”, ce nu prezintă tulburări psihice sau de personalitate, deficite intelectuale
sau de altă natură. Consilierea facilitează, prin demersurile pe care le presupune, ca
persoana să facă faţă mai eficient stresorilor şi sarcinilor vieţii cotidiene şi astfel să
îmbunătăţească calitatea vieţii.

A doua caracteristică definitorie pentru consiliere este dată de faptul că asistenţa pe

care o oferă utilizează un model educaţional şi un model al dezvoltării şi nu unul
clinic şi curativ.

Sarcina consilierului este de a învăţa persoana/grupul, strategii noi comportamentale,

să îşi valorizeze potenţialul existent, să îşi dezvolte noi resurse adaptative;
consilierea facilitează şi catalizează atingerea unui nivel optim de funcţionare în
lume, preocuparea pentru prevenţia problemelor ce pot împieta dezvoltarea şi
funcţionarea armonioasă a persoanei. Strategia de prevenţie constă în identificarea
situaţiilor şi grupurilor de risc şi a acţiunea asupra lor înainte ca acestea să aibă un
impact negativ şi să declanşeze “crize” personale sau de grup.

Sumarizând caracteristicile prezentate în paragrafele anterioare putem spune

că procesul de consiliere pune accentul pe dimensiunea de prevenţie a
tulburărilor emoţionale şi comportamentale, pe cea a dezvoltării personale şi a
rezolvării de probleme.

Persoanele care doresc să atingă un nivel superior de viaţă, să depăşească anumite

obstacole sau să construiască strategii personale eficiente de viaţă, se poate adresa
unui consilier
Scopurile consilierii sunt diferenţiate în funcţie de clienţi şi de problemele acestora,
care la rândul lor, diferă în funcţie de vârsta clienţilor. Dacă în cazul adulţilor
modalitatea principală de consiliere este discuţia (interviul), în cadrul căreia clientul
este sfătuit, ajutat, sprijinit şi îndrumat să-şi conştientizeze problemele şi este
încurajat să ia decizii şi să-şi asume responsabilitatea propriilor sale schimbări (la
nivelul cogniţiilor, emoţiilor şi al comportamentelor), cu scop adaptativ şi de asigurare
a funcţionalităţii optime a propriei personalităţi, în cazul “clienţilor–copii” lucrurile stau
diferit. Responsabilitatea copiilor privind propria lor formare, schimbare adaptativă şi
dezvoltare este limitată, sarcina îndeplinirii acestora la nivel optim revenind, în cea
mai mare măsură, consilierului. Antrenarea copiilor în activităţi de consiliere
presupune angajarea lor în activităţi de joc sau alte activităţi educaţionale (desen,
pictură, colaj, muzică, sport etc.). Consilierul care are misiunea de a consilia copiii,
trebuie să posede o pregătire vastă în domeniul psihologiei şi pedagogiei şi să
înţeleagă comportamentului şi aşteptărilor copilului. Numai o personalitate integră,
realistă, autentică, stabilă şi consecventă este în stare să consolideze şi să menţină
încrederea copilului. Astfel, copilul va percepe relaţia cu consilierul ca fiind una
empatică, bazată pe încredere. De obicei, beneficiarii, inclusiv copiii vor să evite
sentimentele şi emoţiile neplăcute. Pentru ei, ca şi pentru adulţi, trăirea sentimentelor
neplăcute, pot genera grave dereglări comportamentale. După intervenţia
consilierului, elevii pot conştientiza că verbalizarea şi trăirea din plin a emoţiilor
plăcute sau neplăcute, exprimarea sentimentelor negative, diminuează tensiunea,
frica, ulterior aceştia, simţindu-se liberi şi mai deschişi în procesul consilierii.
Consilierul este “dator” să accepte comportamentul manifestat de copil. Acceptarea
neconditionată copilului reprezintă un proces complicat, mai ales, când copilul are un
comportament neadecvat. De obicei copiii testează limitele răbdării consilierului,
până se convinge că este acceptat şi inteles. In acelasi timp, important este ca
consilierul să evite un atasament afectiv faţă de problemele copilului, să fie neutru
emotional fără a fi inexpresiv, retras sau distant.
Consilierea copilului, este un proces complex, structurat în trei etape:
a) Etapa iniţială în consiliere, presupune stabilirea unei relaţii efective între consilier
şi copil. Această etapă este indispensabilă, deoarece stabilirea unei relaţii bazate pe
acceptare, încredere şi colaborare, favorizează producerea schimbărilor pozitive în
comportamentul copilului. Formularea scopurilor împreună privind schimbările
comportamentale, dezvoltarea abilităţilor de luare a deciziei şi eliminarea gândurilor
negative este, de asemenea, un pas care trebuie realizat. În această etapă este
foarte important ca copilul să primească semnale că este acceptat aşa cum este el,
cu problemele pe care le are. Acest lucru este absolut necesar pentru buna
desfăsurare a procesului de consiliere. Tot în această etapă sumarizarea are un rol
deosebit. Consilierul şi copilul, împreună, evidenţiază elementele de bază ale noului
comportament.
b) Etapa fundamentală în consiliere se va desfăşura cu asistarea şi susţinerea
copilului pentru a-l ajuta să-şi dezvolte interesele sociale, de cooperare şi
comunicare cu ceilalţi. Se va pune accent pe ajutorul oferit copilului, ca să se
cunoască şi să se autoevalueze. Se va asigura atmosfera caldă şi prietenoasă, fără
să fie excluse analiza, interpretările şi confruntarea constructivă. În această etapă
poate fi utilizată ca tehnică de lucru informarea şi exersarea. Acest lucru însemnând
că foarte multe informaţii vor fi organizate pe traseul de la consilier spre copil.
Totodată, utilizarea sugestiei, convingerii, metaforei pot fi de un real folos pentru
copil. Se pot sugera unele idei, opţiuni care se vor adăuga la cele identificate şi chiar,
modalităţi de comportare, care pot fi luate în discuţie. Tehnica adresării întrebărilor
rămâne actuală, deoarece poate ajuta elevul în modul de a percepe şi vedea
lucrurile; de a scoate în evidenţă anumite aspecte ale conduitei sale.
c) Etapa finală a consilierii pune accentul pe încheierea muncii în comun, fiind
orientată spre acte şi comportamente constructive. Vor fi învăţate proceduri specifice,
planuri de acţiune ,începând cu cele mai simple şi până la cele mai complexe, în
vederea adoptării unui nou comportament. În această etapă pot fi analizate
schimbările care au intervenit în viaţa elevului. Încurajarea este una din cele mai
eficiente metode pentru ca copilul să se simtă increzator şi in sigurantă.
Consilierea şcolară se referă la sprijinul, ajutorul, orientarea acordată elevilor şi
părinţilor acestora, personalului didactic. Consilierea şcolare în mediul şcolar, este
realizată de psihologul/ consilierul şcolar, cadrele didactice, iar în mediul familial,
aceasta este realizată de către părinţi prin intermediul educării, sfătuirii şi orientării
propriilor copii. Specificul consilierii şcolare este determinat de particularităţile vârstei
copiilor. Aceştia sunt în plin proces de formare a personalităţii, parcurg anumite
perioade de creştere şi se confruntă cu unele crize (de exemplu, criza de identitate la
adolescenţi), au probleme de autocontrol comportamental şi de adaptare la cerinţe,
norme şi reguli etc. Pornind de la aceste realităţi, consilierii trebuie să posede
competenţe specifice, cum ar fi: capacitatea de a stabili relaţii adecvate cu copilul şi
părinţii; capacitatea de observare atentă a copilului şi ascultarea lui activă; atragerea
copilului în variate activităţi speciale, inclusiv prin utilizarea jocului, exerciţiului
structurat ca modalităţi de educaţie, corecţie şi de schimbare evolutivă, încurajarea
copilului pentru as exprima sincer gândurile şi emoţiile.
Continuând seria specificărilor, vom spune că prin consilierea şcolară, ca şi caz
particular al consilierii, se urmăreşte sprijinirea elevilor în amplul proces de construire
a caracterului, evitarea problemelor de comportament, corelarea intereselor
personale cu cele impuse de statutul de elev, şi nu în ultimul rând, orientarea în
alegerea carierei.

Pentru o cât mai corectă înţelegere a caracteristicilor consilierii şcolare şi a

corelativului său, orientarea carierei, trebuie specificat şi faptul că premisa de
maximă generalitate care justifică practicarea sa, este aceea că, fiinţa umană se
schimbă secvenţial (parcurge anumite stadii de dezvoltare), într-un proces de
autoconstrucţie permanentă, tinzând spre atingerea potenţialului maxim (E. Erikson).
Concomitent acestui proces de dezvoltare personală şi autoconstrucţie, are loc şi
procesul de socializare, care la rândul său, dobândeşte noi atribute în, instituţia
şcolară. Ea vizează susţinerea şi consilierea nu numai a elevului, ci şi a familiei în
cadrul instituţiei de învăţământ, cât şi a tuturor colaboratorilor şi agenţilor educativi.
Iar, ca scop fundamental are sprijinirea elevului, profesorului sau a părintelui, familiei,
pentru ca aceştia să devină capabili pentru a se ajuta singuri; să se înţeleagă atât pe
sine, cât şi realitatea înconjurătoare. Prin urmare, sarcina consilierului şcolar nu este
de a da numai sfaturi, ci de a ajuta ca persoana aflată în dificultate să devină aptă
să-şi rezolve singură problemele cu care se confruntă, sa ajute elevii să parcurgă
paşii unui demers de conştientizare, clarificare, evaluare şi actualizare a sistemului
personal de valori.

De aici putem menţiona faptul că cel care consiliază (cadrul didactic sau consilierul
specialist) nu are niciodată soluţii prestabilite pentru un caz concret, dar el trebuie să
posede o experienţă bogată de consiliere şi să fie competent în domeniul vizat.Deşi
accentuăm încă o dată că profesorul-consilier nu este şi nu poate să se substitue
consilierului-psiholog, între cei doi profesionişti (profesor şi psiholog) trebuie să existe
relaţii de colaborare. Profesorul-consilier poate facilita, prin activitatea sa, reducerea
riscului apariţiei şi dezvoltării de probleme care solicită în mod obligatoriu expertiza
psihologului specialist. In acelaşi timp, psihologul şcolar are competenţa de a
favoriza procesul educativ prin conturarea unor strategii de intervenţie cognitivă,
motivaţională, emoţională şi comportamentală, atât la nivel individual cât şi de grup.

Modalităţi de abordare a consilierii şcolare

Literatura de specialitate recomandă practicarea consilierii şcolare în următoarele

modalităţi:

• demers educational formativ

• intervenţie în criză,

• remediere

• prevenţie

• dezvoltare personală.

Activităţile de consiliere şcolară presupun un demers educaţional – formativ centrat

pe valorificarea capacităţilor şi a disponibilităţilor individuale ale persoanei. In acest
sens. consilierea şcolară este menită să faciliteze învăţarea de către fiecare
persoană a unor deprinderi şi abilităţi care să-i permită adaptarea permanentă, printr-
o schimbare evolutivă, la solicitarea realităţii. Ca urmare, copii sunt sprijiniti în
procesul de învăţare, “învăţându-i să înveţe”, adică ajutându-i să-şi dezvolte
aptitudinile cognitive de care dispun, invăţându-i să reducă impactul factorilor care le
perturbă procesul de învăţare;colaborarea cu profesorii în sensul adaptării cerinţelor
de învăţare şi a stilului de lucru la stadiile de dezvoltare ale elevilor, utilizarea
metodelor de lucru stimulative bazate pe încredere, stimă de sine, recunoaşterea
eforturilor, validarea acţiunilor.

După cum se poate observa, consilierea şcolară presupune un proces de dezvoltare,

are un rol de prevenire şi este proactiv, optimizează modul în care elevul
relaţionează cu părinţii, colegii şi şcoala; abordează variate probleme ale subiectului
consiliat, care pot fi de tip personal, educaţional, social, de orientare şcolară şi
profesională, inclusiv, cele care apar în situaţii de criză.
Consilierea ca intervenţie în criză survine după apariţia situaţiei de criză, şi are ca
scop soluţionarea, pe termen scurt, prin fixarea asupra problemei şi utilizarea
tehnicilor de intervenţie în criză. Consilierea ca remediere are ca scop corectarea
anumitor carenţe comportamentale şi evitarea agravării lor prin învăţarea unor
abilităţi sociale, fie inexistente, fie insuficient dezvoltate.
Consilierea ca prevenţie presupune anticiparea şi prevenirea manifestării unor
probleme cunoscute ca având risc crescut de apariţie: fumatul, consumul de alcool şi
alte droguri, graviditate la vârsta adolescenţei, etc. Consilierea are în vedere
informarea elevilor în legătură cu riscurile la care se expun dacă recurg la anumite
practici, precum şi deprinderea unor strategii de evitare. Pentru prevenţie se pot
utililiza tehnici de învăţare, conştientizare şi responsabilizare.

Consilierea ca dezvoltare personală înseamnă identificarea şi dezvoltarea acelor

capacităţi şi abilităţi care vor contribui la succesul adaptării şcolare şi sociale. Aceste
obiective pot fi realizate prin exersarea unor tehnici de autocunoaştere şi relaţionare
interpersonală (împărtăşirea experienţelor şi a cunoştinţelor, jocuri de rol, diferite
modalităţi de învăţare).

In termeni de obiective generale, consilierea şcolară va oferi posibilitatea ca toţi

copiii:

1) să experimenteze trăiri pozitive în relaţiile cu profesorii, părinţii, alţi adulţi; să fie

capabili să-şi înţeleagă trăirile, să-şi valorizeze propria individualitate, să-şi
dezvolte stima de sine;

2) să dobândească abilităţi de “coping” (a face faţă situaţiei), astfel încât să fie

capabili să rezolve problemele fireşti, specifice vârstei;

3) să dezvolte o atitudine pozitivă faţă de viaţă;

4) să conştientizeze responsabilitatea pentru faptele, atitudinile, comportamentele

lor.

Principiile şi obiectivele ce orientează activitatea de consiliere şcolară constituie şi

premisele de la care se porneşte în elaborarea programelor de consiliere. De aceea
în majoritatea programelor de consiliere vom întâlni acţiuni care contribuie la:
dezvoltarea stimei de sine, motivarea pentru schimbare, formarea abilităţilor de
comunicare, de rezolvare de probleme sau de stabilire a relaţiilor interpersonale.

Proiectarea unui program de consiliere poate fi orientată de următoarele întrebări:

Cine sunt beneficiarii?

Care dintre componentele programului este prioritară?

Ce competenţe trebuiesc dezvoltate şi la ce nivel?

Ce competenţe profesionale va utiliza consilierul (educare, orientare, consultaţă,

oferire de informaţii)?

Există şi alte programe educative în şcoală şi cum pot fi ele fructificate în programul
proiectat?

Implementarea unui program are şanse mai bune de a fi eficace dacă este prevăzut
pentru un an şcolar, şi dacă se bazează pe cooperarea personalului didactic.

Evaluarea se realizează în toate etapele programului şi ea trebuie să se adreseze

atât contextului şcolar (practici curente, populaţia beneficiară, resursele, implicarea
umană, tradiţiile, etc.), cât şi beneficiarilor direcţi–elevii, folosind observaţiile
profesorilor, ale personalului administrativ, ale altor elevi ca şi ale familiei.

Din cele expuse putem conchide că procesul de consiliere şcolară, nu poate fi

identificată cu cea psihologică. Ca şi consilierea şcolară, consilierea psihologică
vizează formarea şi dezvoltarea personalităţii, diferenţa însă este că cea psihologică
vizează realizarea unei terapii mai complexe, care poate include şi aspecte clinice,
complexe, care nu pot fi soluţionate prin simpla orientare şi consiliere scolara.
Consilierea în vederea unei corecte orientări şcolare şi profesionale are obiective şi
funcţii specializate bine definite:

1) cunoaştea şi autocunoaşterea personalităţii elevilor, în vederea corelaţiei cât mai

eficiente între posibilităţi-aspiraţii şi cerinţe socioprofesionale; stimularea elevilor
capabili de performanţe superioare să opteze pentru domenii profesionale în
concordanţă cu aptitudinile speciale de care dispun etc.;

2) educarea elevilor în vederea unor opţiuni şcolare şi profesionale corecte şi

realiste; facilitarea perceperii categoriilor socioprofesionale şi de apreciere a
situaţiilor reale de muncă, de respect pentru fiecare domeniu de activitate;

3) îndrumarea şi consilierea elevilor în scopul planificării propriilor studii în raport de

viitoarele proiecte profesionale şi de carieră; sprijinirea elevilor în prefigurarea
proiectivă a devenirii;
4) informarea şcolară şi profesională, ce vizează cunoaşterea unor informaţii
corecte şi suficiente despre profesie şi domenii profesionale, cunoaşterea
realităţilor economice şi sociale, precum şi a riscurilor şi avantajelor profesionale;
informarea părinţilor cu privire la posibilităţile de formare ale elevilor, precum şi cu
dinamica obiectivă a rutelor şcolare şi profesionale;

5) corectarea opţiunilor formulate eronat, reorientarea prin consiliere;

6) consilierea elevilor, profesorilor şi părinţilor are în vedere elemente de examinare

psihologică şi psihosocială a elevilor în general, şi a elevilor-problemă în special,
aspecte ale adaptării acestora la mediul şcolar, familial şi informal, prevenirea şi
rezolvarea cazurilor de eşec şi abandon şcolar, orientarea şcolară şi profesională
a elevilor, adaptarea în şcoală-familie-comunitate;

7) proiectarea măsurilor specifice pentru optimizarea activităţilor educative;

8) sprijinirea activităţilor de perfecţionare şi de cercetare pedagogică organizate

zonal de instituţiile de specialitate;

9) elaborarea materialelor necesare administratorilor şcolari pentru optimizarea

activităţilor manageriale educaţionale, desfăşurate la nivel teritorial şi local.

În ceea ce priveşte consilierea şi orientarea persoanelor cu cerinţe educative

speciale, în Romanânia domeniul nu este pe deplin conturat, până în acest moment
nici o instituţie de învăţământ superior neavând un program adecvat de pregătire a
unui asemenea tip de specialist. Practic, în aceste momente, specialiştii în domeniul
Psihopedagogiei speciale sunt abilitaţi să ofere servicii de consiliere persoanelor cu
handicap intelectual sau motor, cu probleme de auy sau de vedere, de comunicare,
de comportament, de învăţare. O categorie specială o reprezintă copiii supradotaţi –
pentru care, în câteva zone ale ţării, au fost puse la punct programe educative de
excepţie, care înglobează şi asistenţă de tip consiliere şi orientare.

Consilierea şcolară şi lucrul cu familiile

Motivaţia pentru implicarea familiei în procesul consilierii şcolare este dată de

impactul pe care întregul sistem familial îl are asupra elevului. Dinamica familiei se
răsfrânge direct asupra comportamentului general al elevului afectând în mod special
dimensiunile: emoţională, socială şi şcolară. Comportamentul unui elev poate fi
înţeles numai în contextul mai larg al interacţiunilor familiale. Teoria sistemelor oferă,
în acest sens, un bun reper teoretic.

Asocierea terapiei familiale procesului de consiliere şcolară, este recomandată de

diferiţi autori, din diverse raţiuni. Astfel Goldenberg I. şi Goldenberg H. (1988) susţin
că intervenţia familială, în special în familiile disfuncţionale, constituie cea mai
eficientă metodă de schimbare a comportamentului elevului şi de ajutare a acesteia
(a familiei) să dobândească / redobândească abilităţi de coping. Amatea E. şi Brown
B. (1995) au constatat că, de obicei, personalul şcolar nu valorifică, în suficientă
măsură, resursele familiale pentru a determina schimbări în comportamentul şi
atitudinile elevilor. Pe scurt, principalele motive care întemeiază asocierea terapiei
familiale procesului de consiliere şcolară sunt: se realizează o mai bună comunicare
şi coordonare între adulţii semnificativi pentru elev; consilierul şcolar poate deveni
avocatul elevului, ajutând părinţii (şi profesorii) să-i înţeleagă comportamentul şi
motivaţiile;creşterea eficacităţii consilierii practicate în şcoală (datorată şi asocierii cu
terapia familială), vizibilă şi măsurabilă prin evaluarea schimbărilor elevului şi a
familiei sale.

Rămâne o problemă deschisă modalitatea prin care consilierul şcolar recurge la

terapia familială. Se poate realiza, la recomandarea consilierului şcolar, în afara şcolii
de către un terapeut care deţine o calificare specială în acest domeniu (această
modalitate ridică probleme financiare pentru familii); consilierul şcolar recomandă
agenţii (organizaţii neguvernamentale) care au programe de terapie familială oferite
gratuit; consilierul şcolar lucrerază cu familia beneficiind de supervizarea unui
terapeut; consilierul şcolar abordează el însuşi familia dezvoltând un program de
intervenţie limitat la centrarea pe sarcină şi rezolvarea de probleme (fără a avea
scopuri terapeutice); combinaţii ale acestor modalităţi.
4.2. Consilierea psihologică

Consilierea psihologică este o formă de intervenție psihologică, care trebuie

diferențiată de psihoterapie, cu care foarte adesea se confundă.

Consilierea psihologică este are o serie de obiective generale: autocunoaștere,

dezvoltare personală, optimizare. De asemenea, în funcție de momentul desfășurării
sesiunilor de consiliere psihologică (înainte sau după apariția unor dificultăți), aceasta
poate avea rol de prevenție sau de remitere a unor simptome la nivel cognitiv,
emoțional, sau comportamental.

Cu alte cuvinte, consilierea psihologică nu este o intervenție care se adresează doar

persoanelor aflate în situații de criză, ci și celor care se află într-un impas în ce
privește rezolvarea unor situații din viața personală sau profesională.

Persoanele care apelează la consiliere psihologică sunt deci persoane sănătoase,

care au totuși nevoie de sprijin și suport pentru a găsi soluții legate de problemele cu
care se confruntă.

În ultimul secol profesia de consilier psihologic a apărut într-o varietate de domenii:

financiar, de imagine, politic, parental, familial, educațional, sexual, s.a. Aceste tipuri
de consiliere psihologică au în comun tratarea unei teme concrete, a unei probleme,
așa că putem spune că activitatea de consiliere psihologică se adresează unor
probleme concrete de viață.

Consilierea psihologică se adresează adulților, copiilor, adolescenților și vârstnicilor

deopotrivă.

Consilierea se realizează fie prin consiliere individuală, fie prin consiliere de grup,
de exemplu în cadrul grupurilor de suport.

Consilierea psihologică este similară psihoterapiei în multe privințe, însă se

adresează în special prevenirii apariției tulburărilor psihologice, în timp
ce psihoterapia are o arie mai mare de intervenție, cuprinzând și intervențiile
psihologice pentru patologii specifice. Consilierea psihologică urmărește dezvoltarea
personală, autocunoașterea și adaptarea cât mai eficientă la mediu prin dezvoltarea
unor abilități și capacități. Astfel, consilierea psihologică reprezintă un transfer de
informație din domeniul de specialitate și de proceduri în scopul de a elimina sau a
minimiza problema existentă.
Consilierea psihologică necesită o perioada mai scurtă de timp decât psihoterapia,
de regulă 6-10 ședințe, și poate avea trei tipuri de beneficiari: indivizi, cupluri și
grupuri.

Scopul consilierii psihologice este îmbunătățirea vieții, autocunoașterea și

dezvoltarea personală în scopul prevenției și ameliorării problemelor emoționale,
cognitive și de comportament. Diferența dintre cele două tipuri de intervenție constă
în primul rând în problematicile abordate. În timp ce psihoterapia se adresează
psihopatologiei, consilierea psihologică se focalizează pe optimizare și dezvoltare
personală, dificultăți și probleme psihologice, tulburări minore de personalitate,
patologie somatică în care sunt implicați factori psihologici (David, 2006). Cu alte
cuvinte, consilierea se adresează persoanelor care se confruntă cu dificultăți în viața
de zi cu zi, dificultăți pe care acestea nu le pot gestiona, și care, nesoluționate, se pot
amplifica și determina probleme psihice grave. Astfel de dificultăți ar putea fi:
conflictele familiale sau interpersonale, dificultăți de socializare, eșecul școlar,
dificultăți profesionale, probleme financiare, stres generat de luarea unor decizii
importante, etc.

Procesul de consiliere psihologică urmărește eficientizarea utilizării resurselor

personale în scopul identificării soluțiilor de rezolvare a problemelor personale, de a
utiliza cât se poate mai bine aceste resurse în contextul dat.

Consilierul nu oferă soluții, rețete, nu ia decizii în locul clientului, ci îl ajută să-și

descopere atât resursele, cât și vulnerabilitățile și limitele, să își facă o imagine cât
mai clară asupra problemei, astfel încât clientul să ia decizii și să acționeze cât mai în
cunoștință de cauză.

Uneori ne confruntăm cu comportamente, stări și situații a căror cauze fie rămân

necunoscute, fie sunt greșit înțelese. Va fi dificil de gestionat o problemă a căror
cauze nu sunt clare și atunci consilierul, fiind o persoană care se raportează obiectiv
la situație, ne poate ajuta să ne clarificăm situația, să înțelegem sursa dificultăților, să
cântărim alternativele și să luăm cele mai bune decizii.
Puteți lua în considerare posibilitatea de a apela la servicii de consiliere psihologică
dacă vă regăsiți în vreuna sau mai multe din situațiile următoare: simțiți că nu faceți
față problemelor cu care vă confruntați, sunteți îngrijorat(ă), fără speranță, trist(ă),
fără poftă de mâncare, fără poftă de viață, aveți gânduri ciudate, nu vă puteți
concentra, vă preocupă probleme despre care nu puteți discuta cu prietenii sau
familia, dacă ați încercat de nenumărate ori să rezolvați problema care este încă
acolo, dacă ați suferit pierderi importante (ex decesul copilului, al unui părinte sau
persoane semnificative din viața dvs), ați trecut prin situații prin care nu v-ați fi dorit
să treceți, dacă simțiți nevoie să fiți ascultat și înțeles, dacă vă doriți să faceți o
schimbare majoră în viața dumneavoastră.

4.3. Primul ajutor psihologic

Un prim ajutor psihologic este un „răspuns uman, de susținere a unei ființe umane
care suferă și care poate avea nevoie de sprijin”.

Primul ajutor psihologic este diferit de consiliere, deci:

• nu presupune efectuarea unei anamneze pentru obținerea de informații

despre experiențele traumatice ale persoanei afectate,

• nu înseamnă să tratezi,

• nu presupune stabilirea unui diagnostic prezumtiv,

• nu este un serviciu pe care îl pot acorda doar persoane specializate,

Primul ajutor psihologic presupune o intervenție rapidă într-o situație de criză, pentru
persoane aflate în stare de șoc, ca urmare a unei situații percepute ca fiind
traumatizată și nu toți oamenii afectați de o astfel de situație stresantă au nevoie de
consiliere sau psihoterapie, ci uneori este suficientă această forma de ajutor
psihologic la nivel primar.

Diferența față de celelalte forme de intervenție psihologică o face caracterul de

urgență în acordarea acestei forme de sprijin și îngrijire psihologică.
Personalul pregătit să ofere acest tip de servicii de prim ajutor psihologic trebuie să
ănțeleagă și să respecte capacitatea oamenilor de a se adapta în situații de stres și
demnitatea acestora.

Scopul principal al ajutorului psihologic de urgență este acela de a interveni rapid

pentru a proteja și promova sănătatea mentală și bunăstarea psihosocială a celor
afectați.

Primul ajutor psihologic este un modalitate de ajutare a persoanelor afectate de o

urgență, de un dezastru sau un eveniment traumatic. Acesta include principii de bază
ale sprijinului pentru a susține și ajuta recuperarea naturală. Aceasta presupune
ajutarea oamenilor să se simtă în siguranță, conectați cu ceilalți, calmi și plini de
speranță, să acceseze sprijin fizic, emoțional și social și să se simtă capabili să se
ajute singuri. Un prim ajutor psihologic își propune să reducă stresul inițial, să
răspundă nevoilor curente, să promoveze strategii de coping flexibile și să încurajeze
reglarea și adaptarea.

Primul ajutor psihologic este util, este primul lucru pe care l-ai putea face cu
persoane sau familii în urma unui dezastru sau persoane aflate în situație de stres.
Este utilizat pe scară largă în primele ore, zile și săptămâni după eveniment.
Primul ajutor psihologic se bazează pe înțelegerea faptului că persoanele afectate
vor experimenta o serie de reacții timpurii (fizice, psihologice, emoționale,
comportamentale). Aceste reacții pot interfera cu capacitatea oamenilor de a face
față. Aceste reacții sunt normale și de înțeles având în vedere experiențele prin care
trec. Recuperarea poate fi facilitată de un prim ajutor psihologic.

O mică parte din populația afectată va necesita sprijin suplimentar pentru

recuperarea sănătății mintale.

Dar majoritatea oamenilor se recuperează bine pe cont propriu sau cu sprijinul plin
de compasiune al voluntarilor.

Primul ajutor psihologic este cel mai frecvent utilizat imediat după un dezastru sau o
situație de stres acut.

Dar utilizarea sa nu se limitează la această perioadă de timp. Uneori oamenii au

nevoie de mai mult timp de ajutor psihologic.
Cine beneficiază de primul ajutor psihologic?

Caracterul brusc, perturbator al situațiilor de urgență înseamnă că oamenii vor fi

expuși la incertitudine și stres. Oamenii vor experimenta diferite grade de suferință.
Orice persoană în dificultate ar trebui să aibă acces la un prim ajutor psihologic,
acolo unde este posibil. Aceasta include adulți, adolescenți și copii, precum și toți
oamenii din primele linii.

Modul în care oamenii răspund și fac față depinde de o varietate de factori, inclusiv
experiența lor în situații de urgență, sănătatea lor, istoricul personal și suporturile
disponibile.
Un principiu al ajutorului psihologic se referă la faptul că poate fi oferit de o mare
varietate de oameni din comunitate - de la personalul care lucrează în urgență, la
vecini și voluntari - pe lângă persoanele instruite. Primul ajutor psihologic este un
răspuns uman de susținere a unei persoane care a fost expusă la stresuri grave și
care poate avea nevoie de sprijin. Majoritatea persoanelor sunt capabile să ofere
oamenilor acest tip de confort și asistență în suferință.

Cu toate acestea, unii oameni vor avea nevoie de mult mai mult sprijin decât un prim
ajutor psihologic: servicii medicale, consiliere psihologică, psihoterapie, consiliere
spirituală, consultație psihiatrică sau alt tip de asistență pentru a evita o criză.

4.4. Psihoterapia ca tip de intervenție

Majoritatea oamenilor s-au confruntat, cel puțin o data în viața lor, cu o situație
dramatică pe care au depășit-o cu ajutorul familiei, prietenilor, duhovnicului sau a
unui specialist/profesionist în domeniul sănătății mentale (psiholog, psihoterapeut,
psihiatru). Fără a nesocoti buna intenție și utilitatea unor intervenții (calde și
simpatetice) punctuale și empirice ale unor nespecialiști în ajuta o persoană în
nevoie, facem precizarea că psihoterapia presupune o intervenție conștientă,
sistematică a unei metodologii specializate prin care urmărește influențarea
comportamentului uman, întotdeauna în beneficiul clientului.

Aflată la granița dintre medicină și psihologie, psihoterapia este o modalitate

de tratament care utilizează mijloace și metodologii științifice, având un cadru clinic și
teoretic, centrată pe reducerea sau eliminarea unor simptome, tulburări mintale
sau stări de suferință psihosociale și / sau psihosomatice
și comportamente disfuncționale (definiție dată psihoterapiei de către FRP -
Federația Română de Psihoterapie).

Indiferent de tehnicile utilizate, se consideră că cel mai important element în

psihoterapie este alianța terapeutică creată între terapeut și client – un aspect agreat
de toate orientările terapeutice.

Pentru a avea utilitate și a-și atinge scopul urmărit, considerăm că serviciile de

psihoterapie trebuie:

1. Să fie furnizate la solicitarea clientului (sau a aparținătorilor);

2. Să existe dorința de schimbare a clientului (morivație);
3. Să se potrivească structurii - predominant raționale sau predominant
emoționale - a persoanei care a solicitat serviciile;
4. Să se potrivească structurii terapeutului;
5. Să stabilească o relație pozitivă, de parteneriat, o alianță între terapeut și
client;
6. Să producă efecte de profunzime; cu cât psihoterapeutul reușește să producă
o restructurare de profunzime a personalității persoanei, cu atât utilitatea ei
este mai mare - prin beneficiile obținute pe termen lung.
Potrivit abordării psihanalitice, de ex, psihoterapia nu trebuie să se limiteze la
obținerea unor rezultate imediate – doar prin adresarea simptomelor, ci trebuie
să investigheze cauzele producerii acestora, urmărind schimbări în sfera
personalității clientului, în vederea unei adaptări mai eficiente la mediu.
În antiteză cu psihoterapia psihanalitică, psihoterapiile scurte au doar pretenția
de a rezolva problema de moment, considerând interveția utilă atunci când au
dispărut simptomele, disfucționalitățile, dezechilibrul apărut - reclamate de
pacient.
Strupp și Hadley (1977) arată că succesul psihoterapiei poate fi evaluat după
trei criterii principale:
a) Trăirea subiectivă a pacientului (dispariția simptomelor; se simte mai bine,
este mai mulțumit, mai fericit, mai împăcat cu sine);
b) Recunoașterea socială (progresele realizate de client în educație, în
familie, în profesie, în mediul social pe care îl frecventează);
 c) Materializarea expectațiilor psihoterapeutului în ceea ce privește
modificările realizate în sfera personalității și în comportamentul
subiectului.

Psihoterapia poate fi individuală (obiectul intervenției este individul) sau de

grup (obiectul intervenției este grupul, spre exemplu, cuplu, familie etc.).

Psihoterapia integrativă - ca model holistic de intervenție psihologică

Referitor la utilitatea psihoterapiei integrative, considerăm că, față de alte modele

de intervenție psihologică, aceasta este dată de viziunea integrativă, cu
următoarele avantaje:

1. integrarea (la nivel teoretic-conceptual și practice-asimilativ) mai multor

modele de psihoterapie;
2. utilizează resursele (concepte, metode, instrumente și tehnici) mai multor
modele psihoterapeutice: psihanalitic, cognitiv-comportamental, umanist,
aducând plus valoare prin complementaritatea acestota;
3. depășește limitările unui singur model psihoterapeutic, adresându-se mai
multor categorii de persoane cărora le poate aduce beneficii, în funcție de
structura acestora (predominanța criteriului rațional-cognitiv sau emotional).

În opinia noastră, indifferent de modelul terapeutic utilizat, ingredientele esențiale

care asigură succesul psihoterapiei sunt:

1. caracteristicile personale ale terapeutului (sinele/selful): autenticitatea,

congruența, autoacceptarea (relația cu sine) – reprezintă resursele care
hrănesc relația terapeutică (cel de-al doilea ingredient de bază);
O incursiune în cercetările efectuate de numele de referință ale psihoterapiei,
susțin această ipoteză:
• Freud (1905) punea accentul pe insight-ul intelectual, considera
personalitatea terapeutului, un factor extrem de important in procesul
terapeutic- “Nu este ceva modern: medicii din Antichitate au spus ca nu
 medicamentul este cel care vindeca, ci medicul, adica personalitatea
acestuia, in masura in care el isi poate exercita influenta prin ea”.
• Jung (1934) afirma “personalitatea si atitudinea medicului au o
importanta suprema”.
• Strupp (1958, 1959) a ajuns la concluzia ca influenta personala a
terapeutului, in eficienta procesului terapeutic, este mai mare decat
efectele pe care le au tehnicile psihoterapeutice specifice.
• Yalom (2011) Sinele terapeutului reprezinta “Stradivariusul practicii
psihoterapeutice”.

2. Relaţia terapeutică, alianța terapeutică stabilită, construită ca o punte de

legătură între resursele celor doi actori, între inconştientul şi conştientul celor
doi.

“Cercetările au arătat că, luate separat, caracteristicile terapeutului şi

pacientului explică doar o mică parte din varianţa succesului terapeutic, în
timp ce interacţiunea specifică din cadrul diadei terapeutice corelează
semnificativ cu rezultatele.” (Schaap, Bennun, Schindler, Hoogdvin, 1993).

Exercițiu de grup

Exercitiul pe care vi-l propunem în continuare se poate implementa într-o ședință de

intervenție psihologică de grup.

Instrucțiuni pentru participanți:

1. Pasul 1. Luați fiecare cate o foaie de hartie și cu ochii închiși împaturiți-o în

două.

2. Pasul 2. Apoi, repetați primul pas: mai împaturiți încă o dată în două.

3. Pasul 3. Apoi rupeți colțul din dreapta sus, rupeți colțul din stânga jos și rupeți
încă o data la mjloc.
 4. Pasul 4. Deschideți ochii și priviți cum arată hârtia voastră. Apoi priviți cum
arată hârtiile celorlalți colegi/participanți/membri ai grupului. Deși ați primit cu
toții aceleași instrucțiuni formele rezultate în urma exercițiului sunt diferite.

Scopul acestui exercițiu de grup este de a conștientiza că suntem diferiți, chiar dacă
criteriul de selecție utilizat pentru a forma grupul a avut ca scop formarea unui grup
omogen, format din persoane cu aceași (categorie de) vârstă, același nivel de studii,
aceleași obiective de dezvoltare etc.

Altfel spus, chiar dacă avem multe lucruri în comun, suntem, de fapt, foarte diferiți.
Avem povești de viață diferite, părinți care ne-au însoțit în moduri diferite în drumul
nostru către autonomie, avem principii și valori diferite, am făcut alegeri diferite pe
măsură ce ne-am conturat identitatea personală și profesională, avem preocupări
diferite și planuri de viață diferite.

Cu toții visăm, dar conținutul viselor noastre este extrem de diferit. Ba mai mult, unii
dintre noi visează cu ochii deschiși, în special în adolescență – exasperându-i pe
adulții care se nevoiesc să ne pună ordine în viață. Reveria, această modalitate de
detașare de un mediu în care nu ne regăsim, de evadare mentală, transformă în
propria minte lumea – modelând-o astfel încât să fie potrivită pentru cel care o
visează cu ochii deschiși, realizându-și în plan imaginar dorințele. E ca un
cinematograf 3D pe care adolescentul și-l contruiește pentru a evada dintr-o realitate
în care nu se regăsește, nu se simte confortabil și pe care o respinge fiindcă o simte
intruzivă sau mult prea străină de nevoile, așteptările și dorințele lui.

Avem probleme diferite care nu pot fi ”tratate” cu aceeași rețetă universală.

Trăirea experiențelor personale, fie că le putem eticheta de ”pozitive” sau ”negative”,

nu ne va afecta niciodată în același mod. Fiecare din noi se exprimă și se manifestă
diferit și subiectiv în interpretarea realității, de unde și sintagma ”realitatea proprie”
care nu înseamnă decât că filtrăm informațiile care vin din exterior prin propria
noastră percepție – ceea ce conduce la subiectivizarea aceleiași experiențe. De câte
ori nu vi s-a întâmplat să auziți expresii precum “ți s-a părut”, ”ai văzut prea multe
filme!, ”visezi”, “e doar în capul tău”, “cred că exagerezi”, care vorbesc de fapt,
despre acest mecanism de filtrare a realității prezente, mecanism care generează
perspective diferite asupra aceleiași experiențe. Este și motivul pentru care de multe
ori, sfaturile primite de la persoane semnificative din viața noastră, bine intenționate,
desigur, nu ni se potrivesc și nu ne ajută, sau poate, dimpotrivă, ne încurcă planurile
și ne complică viața.

Avem nevoi și așteptări diferite. Avem preferințe diferite – de aceea este bine să ne
alegem cu foarte mare grijă consilierul sau psihoterapeutul care să ne însoțească pe
drumul clarificărilor, al regăsirii, vindecării și resemnificării.

Puteți solicita recomandări pentru alegerea celui mai potrivit tip de intervenție și/sau a
celei mai potrivite abordări terapeutice, însă veți știi că sunteți în locul potrivit și
discutați cu persoana potrivită atunci când vă veți afla acolo, față către față.

Asociația Americană de Psihologie (APA) sugerează că ar trebui să luăm în

considerare solicitarea serviciilor de psihoterapie atunci când:

• Ne este afectată semnificativ viața sau un domeniu al vietii noastre (personal,

social, profesional etc);
• Problema cu care ne confruntăm ne-a afectat negativ munca, școala, relațiile;
• Ne gândim zilnic la problema noastră, cel puțin o oră/zi;
• Problema ne provoacă un sentiment de rușine și ne face să ne izolăm de
ceilalți;
• Problema a determinat scăderea calității vieții în oricare dintre planuri: viața
personală, viața de cuplu, viața de familie, viața profesională, viața de cuplu
etc.

Se estimează ca una din trei persoane se confruntă la un moment dat în viața sa o

problemă psihică și doar 40% dintre aceștia cer ajutor de specialitate. Oricare dintre
aceste probleme psihice netratate, se agravează, se cronicizează și riscă să dezvolte
tulburări psihice mai mult sau mai puțin grave, mult mai greu de gestionat și care vor
necesita intervenții de lungă durată.

Recomandarea noastră este să apelați la un specialist, ori de câte ori vă confruntați

cu situații de viață complicate, dureroase, cu care nu vă puteți împăca și care
provoacă un disconfort psihic care afectează funcționarea dumneavoastră în oricare
dintre domeniile vieții.