Sunteți pe pagina 1din 68

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

ŞCOALA DOCTORALĂ DE ŞTIINŢE BIO-MEDICALE

DOMENIUL FUNDAMENTAL: MEDICINĂ

DANA SONIA BARBU

TEZĂ DE DOCTORAT

Conducător științific:

Prof. univ. dr. AMORIN REMUS POPA

2014

1
Investeşte în oameni!

Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013

Axa prioritară: 1. „Educaţie şi formare profesională iniţială de calitate în sprijinul dezvoltării şi creşterii economice”

Domeniul major de intervenţie: 1.5. Programe doctorale şi postdoctorale în sprijinul cercetării

Titlul proiectului: Programe doctorale performante pentru formarea cercetatorilor competitivi in Aria Europeana a Cercetarii

Cod Contract: POSDRU/CPP107/DMI1.5/S/80272


Beneficiar: UNIVERSITATEA DIN ORADEA

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

ŞCOALA DOCTORALĂ DE ŞTIINŢE BIO-MEDICALE

DOMENIUL FUNDAMENTAL: MEDICINĂ

IMPLICAȚIILE INTERVENȚIILOR PSIHOLOGICE COGNITIV


COMPORTAMENTALE

ASUPRA CALITĂȚII VIEȚII PACIENTULUI DIABETIC

2
CUPRINS

pag.

MOTTO 4

ARGUMENT 4

CAPITOLUL I . CONSIDERAȚII TEORETICE 5

Pledoarie pentru multidisciplinaritate 5

Vulnerabilitate psihologică și boală 6

Stressul, prezență cotidiană 9

Managementul stressului. Mecanisme de coping 18

Stress, diabet și tulburări de comportament alimentar 22

Adaptarea la schimbare – premisă a sănătății 26

CAPITOLUL II. CONSIDERAȚII PRACTICE ȘI APLICATIVE 38

Etapa I a cercetării 38

Etapa a II-a a cercetării 51

Etapa a III-a a cercetării 59

Concluzii 63

Limite ale cercetării 65

CAPITOLUL III. STUDII DE CAZ 67

CAPITOLUL IV. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 90

CAPITOLUL V. ANEXE 96

3
”If you always do what you've always done, you'll always get what
you've always got.”

Henry Ford

Argument

Considerarea factorilor psihologici ca factori etiologici în declanşarea bolilor


somatice a câştigat în ultimii ani tot mai mult teren, reiterând cu succes afirmaţia că
omul este o entitate bio-psiho-socială. Pentru eficientizarea intervenţiilor psihologice
în gestionarea bolilor psihosomatice se impune cu necesitate decelarea acelor
configuraţii de scheme maladaptative timpurii şi de stiluri de coping care se
aglutinează în aşa-numita vulnerabilitate dobândită ce predispune persoana la o
reacţie neadaptată în faţa stresului. Consecinţa acestei fragilităţi adaptative:
declanşarea bolii psihosomatice – ulcer, diabet zaharat, HTA, alergii, psoriasis etc.

4
CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII TEORETICE

Pledoarie pentru multidisciplinaritate. Progresul fără precedent făcut în


ştiinţele care au ca obiect starea de sănătate este urmarea unei revoluţii în teorie şi
practică, constituind premise ale unei schimbări radicale ale noţiunilor tradiţionale
despre natura umană a stării de sănătate şi boală. În centrul acestei revoluţii este
comportamentul uman şi determinările sale din cadrul social şi existenţa unor criterii
diferite pentru înţelegerea etiologiei, tratamentului şi prevenirii multor tulburări
medicale atribuite numai substraturilor biologice. Această revoluţie încurajează
dezvoltarea şi creşterea abordărilor multidisciplinare, incluzând psihologia stării de
sănătate, psihologia medicală, comportamentul medical.

Dintre categoriile de comportamente umane care sunt cercetate cu atenţie


specială de cercetătorii şi practicienii care privesc starea de sănătate sub acest unghi,
considerat de mulţi revoluţionar, adaptarea a apărut ca una dintre cele mai
importante teme de investigaţie. Prezentă la orice formă de psihism, adaptarea este
implicată în toate tipurile de reacţii întâlnite la om. Adaptarea este un pattern
comportamental pozitiv, care poate fi folosit la reducerea stresorilor şi stresului
asociat unei situaţii, context. Într-o scurtă perioadă de timp, conceptul a ajuns să fie
folosit ca un important determinant al sănătăţii şi bolii comunităţilor umane şi
profesionale şi, de asemenea, se vorbeşte tot mai pregnant despre managementul
stresului şi reducerea stresului prin adaptare eficientă. Adaptarea este strâns
relaţionată cu promovarea stării de sănătate şi cu prevenirea tulburărilor (bolilor).

Importanţa adaptării eficiente şi ingenioase la stres prin mecanisme de


adaptare mature, ca o cheie a supravieţuirii, este recunoscută de George Vaillant
(1987), care scrie: „Hans Selye a greşit! Nu stresul este cel care ne ucide, dar
adaptarea eficientă la stres ne permite să trăim” . Conceptul de adaptare a făcut
posibil pentru cercetători şi practicieni să vorbească de capacităţi, cât şi de
incapacităţi, de realizare, decât de eşec, despre sănătate, cât şi despre starea de boală.

5
În multe cercetări adaptarea a devenit baza unor noi orientări ca înţelegere şi
preocupare pentru sănătate, tratament şi prevenirea bolilor.

Vulnerabilitate psihologică și boală

Literatura de specialitate evidențiază un mare număr de lucrări care au fost


consacrate bazelor dispoziţionale ale bolilor psihosomatice şi rolului afectivităţii
negative. Cercetările lui Costa şi McCraie (1987) şi Watson şi Pennebaker (1989),
au fost centrate pe o stare sufletească considerată de autori ca „afectivitate negativă”
(A.N.). Subiecţii cu A.N. au nivel înalt de disconfort şi insatisfacţie, sunt
introspectivi, ruminează asupra eşecurilor şi greşelilor lor, tind să fie negativişti,
concentrându-se asupra aspectelor negative ale celorlalţi şi ale lor. Afectivitatea
negativă are trăsături similare cu alte tipologii dispoziţionale, cum ar fi
neuroticismul, anxietatea, pesimismul, maladaptativitatea.

Afectivitatea pozitivă ar fi contrariul celei negative, asociată cu extraversia,


nivelul energetic crescut, nivelul de activitate superior. Cercetări foarte recente arată
că indivizii cu afectivitate negativă intensă par să fie hipervigilenţi în privinţa
propriului corp şi au un prag redus în ceea ce priveşte sesizarea şi raportarea
senzaţiilor somatice discrete. Viziunea pesimistă asupra lumii îi face să fie mai
îngrijoraţi în privinţa implicaţiilor situaţiilor percepute şi par să aibă un risc mai
mare de somatizare şi hipocondrie. Aceşti indivizi sunt mai predispuşi să raporteze
simptome în cursul tuturor situaţiilor şi de-a lungul unor îndelungate perioade de
timp, stresorii situaţionali trecători influenţând doar în mică măsură această trăsătură
stabilă de personalitate. Afectivitatea negativă este una din problemele care
influenţează negativ atât aprecierea asupra relatării simptomelor, cât şi studiile
clinice şi de cercetare.

În ultimii ani au câştigat teren abordările psihosomatice care, între altele,


evidenţiază rolul trăsăturilor imunogene de personalitate - locus of control,
autoeficacitatea, robusteţea psihologică, stima de sine - în declanşarea anumitor
afecţiuni. Termenul de locus of control a fost introdus de Rotter (1966) şi desemna

6
„modul în care o persoană îşi explică succesul sau eşecul, prin cauze de tip intern
sau extern, controlabile sau necontrolabile”. Locus o control intern desemnează
faptul că responsabilitatea erorilor dar şi meritul succeselor se datoarează defectelor,
erorilor, respectiv aptitudinilor, cunoştinţelor şi competenţelor persoanei în cauză şi
mai puţin factorilor externi, pe când locus of control extern supralicitează importanţa
factorilor exteriori persoanei (hazard, destin, divinitate etc) în determinarea
succesului sau eşecului. Există încercări de a face inferenţe cu eficacitatea
copingului pornind de la aceste două categorii de locus of control. Astfel, LCI ar
funcţiona drept protecţie în stresul acut şi cronic (Cohen, Edwards 1989, Rotter
1966) prin receptivitatea crescută la informaţiile din mediu cu mare valoare
adaptativă, prin rezistenţa la presiunea externă şi prin gradul crescut de adaptare la
situaţie. Alţi autori consideră că responsabilitatea personală configurată în LCI
reprezintă un factor important în sanogeneză. Corelativ, LCE reprezintă un factor de
vulnerabilitate la insatisfacţii şi eşecuri, conducând frecvent la anxietate şi
depresie.(Sarason şi colab. 1978).

Autoeficacitatea constă în convingerea unei persoane că dispune de anumite


capacităţi cognitive şi motivaţionale pe care şi le poate mobiliza în vederea atingerii
scopurilor propuse. Autoeficacitatea crescută este asociată cu o motivaţie pe măsură
şi cu creşterea posibilităţilor reale ale individului de a găsi soluţii optime, pe când
autoeficacitatea scăzută este asociată insuccesului, autoblamării, depresiei şi
anxietăţii. De altfel, există cercetări care relevă o directă proporţionalitate între
autoeficienţă şi funcţionarea sistemului imun, în special a celulelor T, subpopulaţia
NK (Iamandescu, 1996).

Robusteţea psihologică are trimitere directă la eficienţa mecanismelor de


coping prin LCI intern, angajarea şi persistenţa în sarcină şi percepţia schimbărilor
survenite în viaţă drept provocări şi nu fatalităţi.

Stima de sine a fost definită ca autoevaluarea pozitivă sau negativă a propriei


persoane, exprimată prin diferite grade de aprobare/dezaprobare, indicând masura în

7
care persoana se percepe ca fiind capabilă, valoroasă, importantă (Coopersmith,
1967; Rosenberg, 1965, 1979, Demo, 1985). Pornind de la modelul ierarhic al stimei
de sine, Shavelson si colaboratorii (citati de Denis, 1996) postulează faptul că pe
lângă stima de sine globală se identifică aprecierea valorii proprii în diferite domenii
ale activităţii. În funcţie de ierarhia, respectiv de importanţa respectivelor domenii
ale activităţii în definirea sinelui, acestea contribuie cu ponderi diferite la
structurarea şi exprimarea stimei de sine globale. Succesele ridică nivelul
autoaprecierii şi nivelul valorii personale, deci al stimei de sine, eşecurile scăzând
aceste niveluri. Stima de sine scăzută este o parte a unui cerc vicios, în care
expectanţele negative duc la performanţe scazute şi la insuccese. Acestea, la rândul
lor, se repercutează negativ asupra nivelului stimei de sine. În condiţiile unor situaţii
stresante, mai ales persoanele anxioase şi cu o stimă de sine scazută pot avea mai
puţine succese şi, deci, pot trăi sentimente ale eşecului.

În acestă direcţie se vorbeşte şi despre vulnerabilitate psihologică la stress,


identificându-se indivizi cu pattern-uri cognitive care îi fac mai susceptibili la stress,
pattern cognitiv ce reflectă o dependenţă de realizări sau de surse externe de
afirmare a modului în care individul se autoevaluează. O asemenea dependenţă de
realizări concrete sau de alte persoane pentru autoevaluare este opusă concepţiei care
afirmă rolul calităţilor înnăscute şi al caracterului şi face ca simţul propriei valori să
fie vulnerabil la tratamentul capricios al celorlalţi sau la vicisitudinile vieţii.
Vulnerabilitatea psihologică pune în evidenţă vulnerabilitatea cognitivă înrudită cu
percepţiile dependenţei, perfecţionismului, atribuţiilor negative şi a nevoii de surse
externe de aprobare.

Cercetătorii psihosociali au investigat legături variate între vulnerabilitatea


cognitivă şi criza psihologică, în mod specific depresia. O grupare de variabile ale
personalităţii, ce au fost investigate ca factori specifici de vulnerabilitate la depresie,
include dependenţa, auto-învinuirea, perfecţionismul şi atribuţiile disfuncţionale.
Perfecţionismul orientat spre propria persoană şi preocupările legate de realizările
individuale au fost centrul mai multor studii privind vulnerabilitatea la depresie.
8
Pentru indivizii cu preocupări excesive de realizare, eşecul, perceput vis-a-vis
de realizările importante, poate fi o lovitură copleşitoare care duce la depresie.
Dependenţa şi sensibilitatea interpersonală au fost, de asemenea, în centrul atenţiei
unor cercetători care au descoperit că indivizii care au avut un scor mare în ceea ce
priveşte sociotropia (sau dependenţa socială), au înregistrat un scor mare şi la
măsurarea trăsăturilor de auto-apărare ale personalităţii şi au avut o percepţie
negativă mai importantă despre ei înşişi, despre lume şi despre viitor (Boyce şi
Mason, 1996), Schill şi Sharp (1995). Se speculează că ameninţările la adresa
relaţiilor pot fi o sursă importantă de depresie pentru această categorie de subiecţi.
Alţi investigatori s-au concentrat asupra rolului atitudinilor disfuncţionale (gândire
rigidă, negativă şi o percepţie predominant negativă despre sine, lume şi viitor) în
promovarea depresiei (Charlton şi Power, 1995; Ruble, Grenlich, Pomerantz şi
Gochberg, 1993).

Stresul, prezență cotidiană

Societatea în care trăim ne solicită din ce în ce mai mult, stresul ajungând să ne


bulverseze starea de spirit şi emoţiile. Organismul este pus în situaţia de a declanşa
răspunsul biochimic necesar supravieţuirii sale. Astfel, acesta dictează încetinirea
metabolismului şi eliberarea unor substanţe chimice precum cortizol, leptina şi alţi
hormoni, stocând totodata grăsimi, cu preponderenţă în regiunea abdominală.
Persoanele care, în lipsa unor mecanisme de coping mai adaptate, au tendinţa de a
mânca din cauza stresului, preferă hidrocarburile întrucât acestea ridică nivelul de
serotonină, dându-le astfel senzaţia de bună dispoziţie. Acest soi de “auto-medicaţie”
se constituie în factor favorizant sau chiar declanşator pentru anumite afecţiuni:
diabet zaharat, obezitate, HTA etc.

In mod firesc, oamenii trebuie să-şi găsească echilibrul şi răspunsuri adaptate


solicitărilor mediului în care trăiesc. Stresul nu trebuie privit doar ca un fenomen
negativ deoarece un nivel moderat de stres poate fi chiar un important factor
motivaţional sau poate fi un instrument în dobandirea unei adaptări dinamice şi

9
contructive la noi situaţii. Dacă starea de sănătate este considerată un echilibru
dinamic, stresul este o parte a acestui echilibru. Nu există stare de sănătate fără o
interacţiune cu alţi indivizi sau cu alte medii, însă stresul excesiv poate deveni
patologic în absenţa unor mecanisme de coping adecvate. Cu alte cuvinte, unele
tipuri de stres sunt chiar ceva normal şi necesar, atât la serviciu cât şi în afara lui. În
cazul în care stresul este intens, continuu sau repetat, atunci acesta poate deveni un
fenomen negativ ce poate conduce la îmbolnăvire fizică şi suferinţă psihologică. In
contextul , aceasta generează adesea adaptări inadecvate la diverse situaţii.

Din punct de vedere ontogenetic, stresul are o mare valoare adaptativă,


fiinţele umane dezvoltând o reacţie la pericole, ameninţări şi presiuni, având drept
obiectiv primordial pregătirea lor pentru activităţi fizice intense, de tipul “luptă sau
fugi”. Acest fapt implică o accelerare a ritmului cardiac, a respiraţiei, precum şi
irigarea accentuată a musculaturii. Din punct de vedere chimic se eliberează
adrenalină şi noradrenalină, acest fapt având drept efect ridicarea nivelului de
glucoză şi de acizi graşi liberi în fluxul sanguin, pentru a asigura astfel mai multă
energie. Pe de altă parte, nivelul ridicat de stres, determină o varietate de tulburări şi
boli, a căror plajă de consecinţe patologice se întinde de la oboseală cronică la
depresie, incluzând insomnia, anxietatea, migrenele, accesele emoționale, alergiile,
abuzul de alcool, tutun şi mâncare. Pe termen lung, stresul poate contribui la
declanșarea şi dezvoltarea bolilor de inimă si cerebro-vasculare, a ulcerului peptic, a
bolilor inflamatorii şi probleme musculo-scheletale. De asemenea, poate altera
funcţiile sistemului imunitar care, în cele din urmă, pot facilita dezvoltarea formelor
de cancer. În linii mari, aceste tulburări sunt responsabile pentru o mare parte de
boli, decese, infirmităţi şi spitalizări. Pe termen scurt, stresul poate avea efecte
negative asupra comportamentului unei persoane, avand drept rezultat incapacitatea
de a reacţiona adecvat, alterând astfel modurile de promovare a unei stări de
sănătate.

10
Există însă şi persoane pentru care stresul reprezintă un factor puternic
energizant. Aceste persoane dispun nativ sau şi-au dezvoltat prin antrenament
rezistenţa la stres, făcându-se remarcate după urmatoarele trăsături: siguranţă de
sine în diferite situaţii limită; consideră schimbarea drept o o provocare la
competiţie, nu o ameninţare; disponibilitate mare de a-şi asuma riscuri; implicare
profundă în viaţa profesională şi personală; flexibilitate în opinii şi în acţiuni;
asumarea faptului că nu pot schimba situaţiile stresante, dar le pot accepta şi depăşi
etc.

Posibilele efecte ale stresului pot fi grupate în cinci mari categorii, după cum
urmează:

- efecte fiziologice: creşterea glicemiei, a pulsului, a tensiunii arteriale,


uscăciunea gurii, transpiraţii reci, dilatarea pupilelor;
- efecte subiective: anxietate, agresiune, apatie, plictiseală, oboseală,
indispoziţie, scăderea încrederii în sine, nervozitate, însingurare;
- efecte comportamentale: comportament impulsiv cu predispoziţie la
accidente, alcoolism, abuz de cafea, tendinţa de a mânca şi/sau de a fuma excesiv;
- efecte cognitive: scăderea abilităţii de a adopta decizii raţionale, deficit de
concentrare cu scăderea globală a atenţiei, hipersensibilitate la critică, blocaje
mentale, randament cognitiv scăzut;

- efecte organizaţionale: absenteism, productivitate scazută, izolare,


insatisfacţie în muncă, reducerea responsabilităţii, diminuarea dramatică a loialităţii
faţă de organizaţie, comportamnt retractiv cu demisie.
Influenţa stresului asupra unei persoane se poate, deci, manifesta într-o mare
varietate de forme însă felul în care acesta reacţionează reprezintă ingredientul
esenţial care face diferenţa dintre efectele acestuia. Astfel, pentru a se elibera de
stres, mulţi oameni recurg la droguri, tutun, alcool, mâncare etc. Totuşi, stresul nu
trebuie să conducă neaparat la abuz. Consumul de bautură este considerat o reacţie
la/sau mijloc de soluţionare a evenimentelor de stres major, tipice unei grupe de

11
vârstă, cum ar fi pensionarea sau decesul partenerului de viaţă. Totuşi, cercetări care
au vizat observaţii atente realizate asupra acestei categorii de persoane sugerează că
acelea care au reuşit în general pe parcursul vieţii în controlul stresului, nu recurg la
astfel de strategii.

Stresul poate afecta, după cum am arătat mai sus, şi comportamentul


alimentar al persoanei. Unele persoane tind să mănânce mai puţin atunci când se
simt stresate, în timp ce altele, cu mult mai consistente numeric, recurg la mese
supradimensionate. Pentru o perioadă scurtă de timp aceasta nu se constituie într-o
problemă, dar stresul cronic poate contribui la problemele de greutate cât şi la
problemele asociate unei diete şi alimentaţii problematice. Observaţiile au aratat ca
unele alimente (dulciurile, în special cele concentrate cum ar fi ciocolata, pastele
făinoase etc) activează producţia de endorfine în creier ceea ce diminuează stresul şi
disconfortul. Este suficientă repetarea acestei conexiuni stres-discomfort-dulciuri-
comfort psihologic, pentru formarea unor practici păguboase în gestionarea stresului.
Alte cercetări aduc în lumină faptul că, cu cât o persoană se situează mai mult timp
sub acţiunea stresului, cu atât mai ridicat va fi nivelul de endorfine în sânge,
dezvoltând parcă un soi de dependenţă faţă de acestea. Natura acestor conexiuni nu
este încă foarte clară, dar ele sugerează posibile legături între endorfine şi pofta
pentru anumite alimente.

Numeroase studii relevă existența unei relaţii importante între emoţie şi boală.
Emoţiile negative, precum anxietatea sau depresia, sunt binecunoscuţi factori
patogenetici, iar combaterea lor ar trebui inserată în toate programele terapeutice. Pe
de altă parte şi incapacitatea de exprimare a emoţiei este un element patogenetic,
deoarece se însoţeşte de focalizarea atenţiei spre simptome somatice fără echivalent
organic. Persoanele introspective, marcate de un înalt nivel de disconfort şi
insatisfacţie, care stăruie asupra eşecurilor şi greşelilor lor, tind să fie negativiste,
concentrându-se asupra aspectelor negative ale celorlalţi şi ale lor. Această categorie
de persoane se evidenţiază printr-o hipervigilenţă asupra propriului corp, viziune

12
pesimistă asupra vieţii, depresie, predispoziţie spre reacţii emoționale asupra
organismului sub Influenţa stresului, tendinţa de a-şi amplifica suferinţa, tendinţa de
a utiliza mecanisme de apărare inadecvate împotriva cauzelor psihice ce stau la baza
discomfortului resimţit, tendinţa de a apela la îngrijiri medicale pentru simptome
comune etc.

În ceea ce priveşte efectul stresului asupra evoluţiei unei boli, dacă o persoană
are deja o boală, cum ar fi o boală de cord sau o formă de diabet, atunci accentuarea
tensiunii musculare şi creşterea nivelului de zahăr din sânge, generate de stres, pot
agrava aceste afecţiuni. Studiile au aratat că stresul prelungit este corelat cu debutul
unei boli sau maladii, după cum este la fel de adevărat că anumite feluri înnăscute
sau dobândite de a metaboliza stresul (mecanisme de coping) joacă un rol de
veritabil tampon, care ajută persoana să facă faţă victorioasă stresului.

Există o puternică corelaţie între stres şi anumite răspunsuri fizice şi


fiziologice, însă nu s-a dovedit o relaţie directă de cauzalitate. Există, în schimb,
dovezi consistente că stresul poate elimina capacitatea sistemului imunitar de a lupta
cu boala, ca în cazul infecţiilor virale, a bolilor autoimune sau unele forme de
cancer. Însă influenţa incontestabilă a stresului se regăseşte în modul în care
indivizii abordează boala.

Deoarece tensiunea arterială a unor indivizi se ridică uneori în reacţiile la un


stresor, oamenii de ştiinţă au suspectat o posibilă legatură între stres şi hipertensiune.
Hipertensiunea cronică, stare susţinută prin tensiune arterială înaltă ce poate conduce
la boala cardiovasculară - este apreciată ca fiind legată de stres. Cercetările au
relevat fapul că indivizii ce au lucrat sub mare presiune psihologică (de exemplu,
piloţii de aeronave, poliţiştii, personalul implicat în misiunile speciale) şi acei care
sunt expuşi la stresul susţinut al mediului (persoanele care lucrează în locuri cu
nivele ridicate de zgomot) tind să dezvolte o tensiune arterială mai ridicată decât
acele persoane care trăiesc şi muncesc într-o atmosferă mai puţin încărcată de
tensiune.

13
S-au identificat anumite legături ce pot fi explicate între boala de inimă şi
anumite comportamente de tip A, ce deja au fost asociate cu nivele ridicate de stres.
Astfel s-ar putea spune ca personalitatea predispusă la boala coronariană este una
care suspecteaza motivele altora, se simte în mod frecvent furioasă şi îşi exprimă
ostilitatea neţinând cont de sentimentele celorlalţi. Alţi cercetatori însă, nu sunt
convinşi ca ar exista o legatură între comportamentul de tip A şi boala de cord.
Astfel, studiile acestora sugerează că factorii de risc pentru boala de cord ar avea
legatură mai degrabă cu problemele emoționale cum ar fi: incapacitatea de a percepe
şi verbaliza emoţiile negative (de exemplu, exprimarea furiei) şi de a le soluţiona în
mod eficient. Însă şi ei sunt de părere că, deşi stresul poate fi un factor secundar în
incidenţa bolii de inimă, el totuşi nu trebuie subestimat. Nevroza cardiacă apare ca
boală psihosomatică la persoanele agresive, iritabile, ușor frustrabile şi predispuse la
boala arterială coronariană. Simbolizează presiunea socială de a adopta un rol, un
comportament opus aptitudinilor şi pulsiunilor obişnuite, ostilitate oprimată,
agresivitate în cazul colericilor. Prezintă aritmii frecvente ce pot cauza moarte subită
la unii bolnavi care trec printr-un şoc psihologic sau o catastrofă masivă. Se
recomandă modificări ale stilului de viaţă prin încetarea fumatului, consumului de
alcool, scăderea în greutate, scăderea colesterolului pentru limitarea factorilor de
risc. Rolul stresului în dezvoltarea cancerului este foarte mult analizat. Există date
ce confirmă că tensiunea psihică poate juca un rol în debutul cancerului la anumite
persoane ce pot fi predispuse sa dezvolte această maladie. Deşi există controverse că
anumite emoţii sau trăsături de personalitate pot accentua riscul persoanelor pentru
cancer, totuşi posibilitatea unei astfel de relaţii este încă în studiu. De altă părere,
cercetătorii de la Centrul de Oncologie din New York au concluzionat că stările şi
trăsăturile psihologice pot afecta transformarea celulelor normale în celule
canceroase. Ei au identificat trei tipuri de factori de risc: stresul, trasaturile de
personalitate (sau stilurile de soluţionare) şi obiceiurile personale, de exemplu:
fumatul. Este cu totul acceptat ca odată ce individul este diagnosticat ca având
cancer, starea emoţională a acestuia se va constitui într-unul din factorii ce determină

14
reuşita tratamentului. Sunt cunoscute nenumarate rapoarte ale pacienţilor care
consideră că o vor lua de la început sau au descoperit ceva pentru care să trăiască şi
au ajuns în remisie (stare în care simptomatologia dispare) ori s-au refăcut complet.
In alte cazuri, la acei pacienţi care erau în remisie, traumele emoționale severe au
fost asociate cu reapariţia cancerului.

Prin alterarea sistemului nervos şi a celui hormonal, stresul persistent


facilitează apariţia climatului fertil pentru cancer. Nu se cunoaşte mecanismul exact,
stresul putând avea un efect direct asupra sistemului imunitar - grup de mecanisme
din organism ce lucrează sinergic pentru a lupta cu infecţia - prin reducerea
capacităţii sale de funcţionare eficientă, sau efect indirect, asupra rezistenţei
organismului la infecţie: dacă persoana are o alimentaţie săracă, îşi neglijează
întreţinerea fizică, nu doarme, fumează sau bea prea mult sau manifestă o conduită
prin care îşi poate periclita sănătatea. Persoanele care au avut de suferit pe termen
lung de pe urma evenimentelor stresante în viaţă, tind să manifeste modificări
imunologice ce pot conduce la infecţii cât şi la maladii maligne.

Atât diabetul cât şi ulcerul au conexiuni directe cu stresul. În cazul formelor


de diabet, atunci când stresul generează creşterea nivelului de glucoză în sânge,
celulele pancreatice reacţionează, producând insulina, un hormon ce ajută la reglarea
nivelului de glucoză în sânge. Stresul cronic poate distruge aceste celule, care nu pot
fi înlocuite, eliminând sever capacitatea pancreasului de a elabora insulina necesară
pentru a controla nivelul glucozei în sange. Acest fapt are ca rezultat un risc crescut
pentru declanșarea diabetului, în special la acei indivizi care au predispoziţie
genetică la boală. Legătura dintre stres şi apariţia diabetului zaharat poate fi
observată în toate cele trei stadii ale acestei afecţiuni, rezultat al răspunsului al
organismului la stres:

- stadiul de alarmă- apare la primul contact cu agentul stresor şi este însoţit de


descărcarea crescută de adrenalină - acest stadiu se asociază şi cu scăderea nivelului
de insulină şi intensificarea transformării glicogenului (substanţă prezentă în
15
muşchi) în glucoză, drept pentru care nivelul de glucoza în sânge va creşte, pentru a
putea furniza muşchilor mai multă energie. Apar tremurături însoţite de nervozitate,
tensiune şi anxietate.

- stadiul de rezistenţă - apare la contactul repetat cu agentul stresant şi în care


este eliberat cortizonul- pe langa alte efecte, provoacă transformarea proteinelor şi a
acizilor graşi din ficat în glucide provocând creşterea cantităţii de zahăr în sânge
(hiperglicemie), prin aceasta suprasolicitând funcţiile pancreasului. De asemenea din
glanda hipofiză se generează HGH (hormonul uman de creştere) care favorizează
transformarea grăsimilor ( lipidelor ) în glucide provocând hiperglicemie (creşterea
cantităţii de zahăr în sânge) chiar dacă persoana nu a consumat alimente. Astfel că
stresul cronic duce la hiperglicemie constantă, datorata acestor cauze.

- stadiul de epuizare- mecanismele proprii de adaptare ale organismului uman


la stres sunt depăşite, apare diabetul zaharat, manifestat prin niveluri constant
crescute ale glucozei în sânge şi care necesită tratament atât prin corectarea dietei cât
şi prin modificarea stilului de viaţă, creşterea toleranţei la stres, precum şi eliminarea
efectelor acestuia asupra organismului.

Ulcerul digestiv este o inflamare a mucoasei stomacului, cauzata prin secreţia


excesivă de acid gastric, producând în mod frecvent durere severă şi putând genera
sângerări dacă peretele stomacului se perforează. Chiar dacă încă nu se cunoaşte
cauza ulcerelor digestive, se acceptă în general că stresul poate agrava această stare.
Aparatul digestiv prezintă afecţiuni centrate pe nevoia de siguranţă. Hrana reprezintă
“forma elementară de posesie” iar digestia – modul de management, utilizare a ceva
dobândit. Somatitele şi gingivitele simbolizează dificultăţi în iniţierea şi stăpânirea
unei situaţii. Tulburările de deglutiţie – dificultatea de a accepta o situaţie; Anorexia,
greaţa, voma – dezgust, repulsie; Dureri gastrice, hipermotilitate, spasm piloric sau
ulcer – dificultatea cronică de a gestiona o situaţie; Durere, colita, colon iritabil-
incapacitatea de a finaliza ceea ce se începe; Constipaţie cronică – incapacitatea de a
se despărţi de ceva; Diaree cronică – dorinţa de a se elibera de ceva sau de a scăpa,

16
toate aceste coresponenţe subliniind încă o dată intricarea organicului cu psihicul în
declanșarea anumitor boli.

Deoarece stresul afectează răspunsul imunologic al organismului, acesta a fost


asociat cu astmul şi alte alergii, cum ar fi febra fânului. Aceste stări rezultă adesea
din reacţia sistemului imunitar al organismului la un agent de invadare. Organismul
invadat produce lanţuri de evenimente prin care se produc substanţe denumite
anticorpi, care, la rândul lor stimulează eliberarea substanţelor chimice ce vor genera
modificarea fiziologică, multe fiind poate mult mai iritante şi vătămătoare decât
agentul de invadare original. Astmul bronşic se caracterizează prin crize precipitate
de stres, infecţii respiratorii, alergii. Conform teoriilor psihologice, pacientul
prezintă dependenţă şi anxietate de separare, boala nefiind decât un strigăt suprimat
după iubire şi protecţie. Dacă bolnavul este copil, atunci este posibil ca acesta să fie
hiperprotejat şi este indicat să fie încurajat spre activităţi independente specifice
vârstei.

Tusea şi sughiţul simbolizează încercarea de uşurare de tensiune interioară sau


de a scăpa de dorinţele şi pulsiunile percepute ca fiind periculoase. Tusea poate fi
privită ca un protest prin care se încearcă să se exprime o furie imposibil de exprimat
în cuvinte, dezgust sau ostilitate. Are ca echivalent digestiv vomitarea. Sughiţul
apare frecvent la copiii expuşi unor comportamente ambivalente din partea
părinţilor: generozitate extremă şi punitivitate exagerată. Acesta reprezintă expresia
lipsei de protecţie şi de afecţiune.

Sindromul de hiperventilaţie apare de trei ori mai frecvent la femei decât la


bărbaţi. Simbolizează o suportabilitate exagerată a trăirilor emoționale şi o reţinere
în exprimarea sentimentelor. Din punct de vedere statistic, 90% din cazurile de
hiperventilaţie au origine emoţională. Se asociază cu: tahicardie, transpiraţii,
extremităţi reci, angina, dureri abdominale, meteorism, spasme în extremităţi,
parestezii.

17
Se consideră că stresul agravează câteva aspecte ale pielii, cea mai severă
fiind eczema. Aceasta stare de inflamare este caracterizată prin înroşire, mâncărime
şi leziuni create de transpiraţie, pielea devenind încrustată sau întărită. Eczema
poate dispare sau persista câteva luni sau chiar ani. Medicii au observat că, atunci
când nivelul de stres este ridicat, eczema sau alte tulburari ale pielii se extind.
Afecţiunile pielii apar cu predilecţie la persoanele anxioase, obsesionale, cu nevoie
crescută de control sau cu grad crescut de dependenţă. Simbolizează imposibilitatea
exprimării sentimentelor de furie, nevoie de independenţă, conflicte interpersonale.
Expresii ca “a avea obrazul gros”, “a te baga pe sub pielea cuiva”, “a nu-şi încăpea
în piele” ilustrează relaţia dintre piele şi emoţii, caracter. Pielea este organul cu cea
mai importantă expresie psihosomatică. Este cunoscut faptul că pielea şi creierul
sunt singurele organe cu aceeaşi origine embriologică – ectoderm. Înroşirea,
paloarea, “pielea de găina” sunt expresii ale conflictelor noastre interioare, ale
emoţiilor noastre.

Stresul generează frământări emoţionale, care pot agrava dereglările


emoţionale existente sau pot inflama un teren fragilizat, sensibil, cu predispoziţie
genetică la decompensare psihiatrică. Totuşi este dificil de stabilit cu exactitate rolul
stresului în producerea tulburărilor emoţionale şi mentale. În zilele noastre există
numeroase teorii despre posibilele relaţii dintre stress şi disfuncţia mentală.
Observaţiile au evidenţiat o incidentă ridicată a evenimentelor de stres major din
viaţa cu puţin timp înainte de debutul schizofreniei, depresiei şi tulburărilor non-
psihotice. Unele teorii presupun că unii indivizi se nasc cu predispoziţie la
tulburările mentale, care pot transpare sub acţiunea unui stres neobişnuit.

Managementul stresului. Mecanisme de coping

În psihologie, stresul vizează stările psihice disfuncţionale datorate


dificultăţilor carora individul trebuie să le facă faţă, iar coping-ul vizează
mecanismele şi mijloacele de care dispune pentru a gestiona aceste probleme.
Coping-ul sau managementul stresului rezidă în efortul cognitiv şi

18
comportamental al persoanei de a reduce, de a controla sau tolera solicitarile interne
sau externe care depasesc resursele personale, desfăşurându-se în trei etape:
anticiparea (avertizarea), confruntarea (impactul) şi post-confruntarea. Copingul este
un răspuns la evaluarea unei ameninţări, fiind definit ca un ansamblu de eforturi
cognitive şi comportamentale pentru gestionarea cerinţelor specifice interne şi/sau
externe evaluate ca epuizând sau excedând resursele persoanei (Lazarus, Folkman,
1984).

Studiile aprofundate pe durata ultimilor decenii au transformat coping-ul într-


o construcţie complexă. O serie de cercetători susţin că emoţiile, gândurile şi
acţiunile de coping prezintă două caracteristici importante: a) ele implică acţiuni
conştiente şi consecvente, avînd un scop bine definit şi b) ele apar ca răspuns la
evenimente “importante”, adică evenimente care zdruncină obişnuiţele, stabilitatea
sau care riscă să dezechilibreze activitatea cotidiană a indivizilor. Coping-ul apare de
obicei sub forma unui ansamblu de răspunsuri, iniţiate şi repetate atît cît e nevoie
pentru a controla stresorul. În legătură cu factorii care influenţează coping-ul,
părerile cercetătorilor sunt împărţite. Unii insistă asupra faptului că un singur factor
e decisiv în coping: fie personalitatea, fie factorii situaţionali . În acest sens,
S.Kobassa, de exemplu, afirma că există o categorie de oamenii care se percep ca
fiind stăpîni ai destinului lor şi stăpâni peste o mare parte din evenimentele care apar
în viaţa lor, atribuindu-le eticheta de “hardy copers”. Ei au valori şi scopuri bine
definite. Cu alte cuvinte, sunt conştienţi de cine sânt şi ce vor. Ei îşi asumă toată
responsabilitatea pentru acţiunile lor şi nu dau vina pe alţii pentru problemele ce apar
în viaţa lor. Cu alte cuvinte, personalitatea acestor oameni influenţează modul lor de
a face faţă problemelor. S.K. Nartova-Boceaver, însă, susţine că “situaţia stabileşte
în mare parte logica comportamentală a omului şi gradul de responsabilitate pentru
faptele sale” . În cele din urmă, C.R. Snyder precizează că atît personalitatea, cît şi
factorii situaţionali sînt implicaţi în coping. Tot el afirmă ca modul în care oamenii
evaluează stresorii se dovedeşte a fi crucial în încercarea de a deriva o înţelegere
mai precisă a procesului de coping. J.E. Singer si L.M. Davidson menţionează că

19
oamenii pot interpreta diferit o situaţie de stres. Ei o pot percepe ca o ameninţare la
adresa integrităţii lor fizice şi/sau emoţionale sau ca o cerinţă de moment. Dacă
evenimentul este interpretat ca pericol, individul va recurge neapărat la coping.

Încă de pe vremea lui, S.Freud accentua rolul evaluărilor de a schimba


percepţia în circumstanţe de stres, care apar aşa cum sînt ele din unghiul intern de
vedere al individului. Acest accent al lui S.Freud asupra mediului intern, atunci cînd
se referea la apărare a prevestit, într-o oarecare măsură, înţelegerea actuală a rolului
evaluării în coping.

Este important de subliniat că vulnerabilitatea psihică la stres reprezintă nu


numai o sumă algebrică a unor date de personalitate facilitand intrarea în stres ori
amplitudinea reacţiei la stres a unui individ. Ea este constituită de un pattern dinamic
de interacţiune al acestor trăsături stabile de personalitate, dar solicitate ca părţi
componente ale unui comportament relativ stereotip. Vulnerabilitatea psihica la stres
apare ca un element favorizant pentru bolile psihice, dar si pentru cele psihosomatice
in cadrul carora ea se asociaza cu o vulnerabilitate de organ.

În literatura de specialitate s-a scris mult despre relaţiile stresului cu emoţiile


negative, aceste relaţii fiind dependente de evaluarea cognitivă. Studierea bazelor
cognitive ale emoţiilor, a mecanismelor de evaluare cognitivă a evenimentelor sau a
situaţiilor care sunt susceptibile sa provoace emotii-stres sunt de o mare importantă.
Scherer şi Scherer (1990) au studiat copingul în cadrul relaţiei emoţii-stres, precum
şi configuraţiile complexe ale strategiilor de gestionare a stresului.

Cel mai comprehensiv şi mai des invocat model explicativ este modelul
tranzacţional al stresului şi al coping-ului elaborat de Lazarus si Folkman (1984)
care se axeaza pe modul în care evenimentele nedorite pot provoca episoade
stresante în contextul tranzacţiilor dintre persoană şi mediu. Conform teoriei
tranzacţionale, copingul rezidă în efortul desfăşurat la nivel cognitiv, fiziologic şi
comportamental pentru a reduce/minimiza, elimina, stăpâni sau tolera solicitările
interne sau externe în contextul tranzacţiei persoană - mediul, solicitări care

20
depăşesc resursele/ posibilităţile reale personale (Folkman et al. 1986). Modelul
tranzacţional al stresului se poate relaţiona cu modelul psihologiei sănătăţii elaborat
de Bruchon-Schweltzer şi Dantzer (1994).

Spre deosebire de mecanismele de apărare involuntare, inconştiente,


mecanismele de coping presupun o capacitate de control a situaţiilor, respectiv o
anumită “controlabilitate”. Credinţa că situaţia este controlabilă va da posibilitate
persoanei de a modifica sau de a elimina stresul prin strategia de coping care a fost
gasită. Se disting doua tipuri de control: comportamental şi cognitiv.

Evaluarea cognitivă, tipul de emoţie predominant, reacţia afectivă şi


comportamentală în faţa evenimentelor stresante se aglutinează în mod particular
fiecărei persoane, modelate şi mediate de schemele maladaptative timpurii,
concept introdus de J.Young. Aceste scheme, după J. Young, îşi găsesc originea în
copilăria timpurie şi au următoarele caracteristici:

- se dezvoltă în copilărie ca rezultat al interacţiunii dintre temperamentul


înnăscut şi experienţele negative ale copilului cu anturajul său;

- reprezintă pentru individ adevăruri esenţiale, absolute şi suficiente,


exprimarea schemelor fiind de cele mai multe ori sub forma: ,,dacă...atunci trebuie
să’’.

- se perpetuează şi sunt dificil de modificat, iar datorită faptului că sunt


conturate începând cu o vârstă fragedă, devin familiare, iar eventuale modificări ale
acestor scheme sunt percepute de individ ca o ameninţare,

- schemele disfuncţionale pot facilitează apariţia şi menţinerea problemelor


psihopatologice caracteristice Axei I a DSM, precum şi a diverselor tulburări
psihosomatice;

- schemele disfuncţionale sunt activate de evenimente relevante pentru acestea,


evenimente reale sau doar percepute astfel;

21
- schemele tind să se automenţină, prin activarea şi menţinerea în memorie
doar a informaţiilor concordante cu schema, ignorarea informaţiilor neconcordante
cu ea şi respectiv prin producerea de informaţii concordante atunci când acestea nu
există (menţinerea schemelor cognitive prin distorsiunile de gândire).

- activarea schemelor cognitive se asociază adesea cu trăiri emoţionale


neplăcute, motiv pentru care individul îşi dezvoltă strategii de evitare a activării
acestor scheme. Aceste strategii sunt de mai multe tipuri: strategii de evitare
cognitivă, comportamentală şi afectivă, adică apelează la strategii de coping
disfuncţionale, de compensare, excesive, rigide.

Stress, diabet şi tulburări de comportament alimentar.


Diabetul este una dintre bolile considerate a avea tendinţe epidemice la
începutul acestui mileniu. Favorizată de sedentarism, obezitate, stres, poluare, boala
diabetica este consecinta unei tulburări de metabolism; în mod normal, sistemul
digestiv transformă o parte din conţinutul alimentelor ingerate în glucoză, un fel de
zahar care pătrunde apoi în circuitul sangvin şi transportat la nivelul celulelor care,
pentru a furniza energie organismului, au nevoie de acest "combustibil". Glucoza, ca
să fie acceptată de celule, are nevoie însă de un însoţitor, adică de insulină, care este
fabricată de pancreas. În cazul diabetului, pancreasul nu mai produce cantitatea de
insulină capabilă să facă faţă întregii cantităţi de glucoză (diabetul de tip 1) sau
organismul nu mai raspunde corect la insulina produsă (diabetul de tip 2). În ambele
tipuri de diabet glucoza pătrunde în celule în cantităţi limitate, în timp ce o parte din
"zahăr" se acumulează în sânge, apoi se revarsă în urină şi este eliminat din
organism fără să fie folosit. Amândouă tipurile de diabet pot duce în timp la
complicaţii - boală cardiacă, insuficienţă renală, afectări ale nervilor, orbire etc.
Explicaţia acestor probleme de sănătate complementare diabetului constă în
afectarea vaselor sangvine ale corpului.

Statisticile arată că diabetul de tip 1 reprezintă unu din 10 cazuri de diabet;


este cunoscut şi sub denumirea de diabet zaharat insulino-dependent sau diabet

22
juvenil şi se declanşeaza de obicei înaintea vârstei de 30 de ani. Bolnavii de diabet
de tip 1 trebuie să primească zilnic insulina, pe tot parcursul vieţii. Simptomele pot
debuta brusc şi se manifestă prin sete excesivă şi nejustificată, urinare frecventă,
senzaţie de foame acută, pierdere în greutate, oboseală fizică şi psihică.

Diabetul de tip 2 este forma cea mai frecventă de diabet. Este numit şi
diabetul zaharat noninsulinodependent sau diabetul apărut la adult, în general după
vârsta de 40 de ani. În funcţie de caz, menţinerea bolii sub control constă în dietă
specială şi regim de viaţă echilibrat, la care se adaugă (sau nu) administrarea de
medicamente (suplimente de insulină). În ceea ce priveşte simptomele debutului
bolii, acestea sunt destul de insidioase; mulţi bolnavi cu diabet de tip 2 au foarte
puţine sau chiar nici un simptom. Oricum, simptomatologia se dezvoltă lent şi constă
în: sete şi urinare mai frecvente decât în mod obişnuit, vedere înceţoşată, infecţii
urinare repetate, cicatrizare greoaie a rănilor, nervozitate, ameţeli, pierderea treptată
a sensibilităţii la mâini şi la picioare. Controlul diabetului este foarte fragil şi
vulnerabil la orice abatere. O cantitate prea mică sau prea mare de alimente la o
masă, consumul unui aliment incompatibil cu diabetul, orice altă boală, stresul
excesiv, suprasolicitarea fizică etc toate pot afecta în sens negativ nivelul zaharului
în sânge. Exista însă şi reversul, cel al unui regim de viaţă favorabil: dieta, exerciţiile
fizice, şi deprinderea de noi strategii de gestionare a stresului.

Comportamentul alimentar desemnează atitudinea omului în faţa hranei, fiind


o componentă importantă a alimentaţiei. Este foarte important ce mâncăm, dar
aceasta nu însemnă că putem neglija modalitatea în care mâncăm, dacă dorim să
trăim sănătos. Contează în mare măsură nu numai ce mâncăm ci şi cum
mâncăm.

Nu toate dezechilibrele care provin dintr-o alimentaţie nesănătoasă au o cauză


directă cu cantitatea sau calitatea hranei. Unele perturbări resimţite de organism îşi
au originea într-un comportament alimentar greşit. Devierile legate de
comportamentul alimentar au la bază fie o obişnuinţă, deci o deprindere greşită, fie o

23
componentă psihică mai mult sau mai puţin evidentă. În afara unor tulburări
neuropsihice propriu-zise, cele mai grave perturbări ale comportamentului alimentar
sunt anorexia şi bulimia. Însă pe lângă acestea, există zeci de alte devieri de la un
comportament alimentar adecvat, care devin obiceiuri nesănătoase de viaţă şi peste
care prea uşor se trece cu vederea. Dintre obiceiurile alimentare cele mai
nesănătoase se numără: mâncatul pe fugă, înfulecatul alimentelor, mesele neregulate,
vorbitul în timpul mesei, consumul de băuturi (apă, băuturi alcoolice, sucuri) odată
cu mâncarea, supraalimentaţia sau subalimentaţia, mâncatul compulsiv ca antidot al
stresului etc. Consecinţele unui comportament alimentar inadecvat, se pot răsfrânge
mai repede sau mai târziu asupra sănătăţii, luând forma unor tulburări ca: obezitatea,
slăbirea pronunţată a organismului, constipaţie sau diaree, diabet zaharat, ulcer
gastric sau duodenal, enterite sau colite, litiază biliară sau urinară, etc.

Deoarece diabetul şi tulburările de comportament alimentar implică în egală


măsură managementul greutăţii, controlul mâncării şi atenţia acordată corpului,
există persoane care folosesc diabetul pentru a justifica sau camufla o tulburare
de comportament alimentar. Combinaţia dintre diabetul zaharat şi tulburările de
comportament alimentar este şi ea destul de obişnuită. Se pare că tulburările de
comportament alimentar apar mai frecvent la diabetici decât în populaţia
generală, urmare a modalităţilor caracteristice de management a stresului.
Se consideră că diabetul nu duce la anorexie sau bulimie dar poate crea
condiţiile propice pentru apariţia anorexiei sau bulimiei. Şi odată ce tulburarea de
comportament alimentar a apărut, ea este uneori dificil de diagnosticat în contextul
diabetului. Se ştie faptul că persoanele care îşi administrează insulina pentru
diabet pot ajunge să folosească insulina pentru a pierde în greutate, în cazul în care
diabetul este concomitent cu o tulburare de comportament alimentar. Deşi apare o
pierdere în greutate, din punct de vedere biochimic această metoda de slăbire este
foarte periculoasă. Controlul este şi el un factor cheie, atât în diabet cât şi în
tulburările de comportament alimentar. Diabeticii pot simţi vină, anxietate sau faptul
ca nu reuşesc să îşi controleze boala, fapt ce le generează stres, iar pentru a face faţă

24
situaţiei stresante activeaza copinguri emoţionale iar comportamental, aleg să
mănânce compulsiv, pentru “a se linişti”. Anorexicele şi bulimicele au aceleaşi
sentimente atunci când greutatea lor corporală variază. Copiii care au diabet
zaharat au de multe ori părinţi supra-protectori şi care doresc să controleze totul.
Părinţii tinerelor cu anorexie şi bulimie sunt de obicei la fel. In familiile în care
părinţii reacţionează astfel poate apare o pierdere a graniţelor între membrii familiei
şi copiii pot ajunge să se revolte prin anorexie sau bulimie, la nivel inconştient.
Cel mai frecvent oaspete din categoria tulburărilor de comportament alimentar
în tabloul clinic al diabeticului - comportamentul alimentar hiperfagic este motivat
adesea de pacient de cauze decelabile: pubertate, menopauză, avort, sarcina, stress
fizic, conflicte familiale, diverse conjuncturi sociale nefavorabile, casatoria şi
schimbarea modului de viata, schimbarea domiciliului cu modificarea accesului la
hrană. Foz si Formiguera, în 1998, au stabilit şase subgrupuri teoretice de
comportament alimentar la pacienţii cu obezitate:

1. big's - marii gurmanzi care ingeră cantităti mari de alimente la mesele


principale;
2. sweet's - consumatorii de hidraţi de carbon cu mare conţinut caloric de mai
multe ori pe săptămână;
3. fast food's - preferă mâncărurile rapide, pizza, cartofi prajiţi, chipsurile;
4. snacker's - cei care ingeră la gustare alimente cu înaltă încărcătură calorică
(>150 kcal/gustare)
5. binge's - cei care ingeră constant un anumit aliment;
6. bulimic's, alcoholic's - cei care sufera de bulimie nervoasă şi dependentă de
alcool.
Cu toate acestea este imposibil de stabilit un tip standard de pacient
obez. Se întâlnesc trăsături de constrângere interioară, apatie, resemnare.
Pacienţii sunt deprimai, nu fac faţă situaţiilor stresante şi sunt vulnerabili.
Hiperfagia, activitatea fizică redusă şi excesul de greutate oferă o protecţie
iluzorie faţă de sentimentul de neadaptare.

25
Neuronutriţia reprezintă o nouă abordare ştiinţifică, ce urmăreşte studiul bazei
biologice a spiritului uman, porneşte de la ipoteza că echilibrul nutritiv poate
favoriza funcţionarea optimă a creierului, cu implicaţii directe în plan psihic. In
ultimele decenii, neuroştiintele au permis o cunoaştere mai bună a principalelor
funcţiuni cerebrale, pe de o parte, şi, pe de alta parte, a cerinţelor nutritive ale
creierului pentru favorizarea unei armonizări a funcţiilor psihice sau pentru tratarea
unor anumite tulburări emoţionale sau de comportament. In era postcarteziană,
abolirea separării dintre trup şi spirit ne permite să descoperim un creier care
„flamânzeşte" şi care cere, pentru asigurarea unei funcţionări psihice echilibrate, „un
meniu echilibrat" ce constă dintr-un amestec subtil, chiar inefabil de stimulări,
inclusiv materiale cum ar fi hrana, pe langă cele senzoriale, emoţionale, cognitive şi
spirituale.

Adaptarea la schimbare - premisă a sănătății

“Să se revizuiască dar să nu se schimbe nimic, sau să rămână la fel


dar să se schimbe și anume în punctele esențiale...”

Schimbarea de paradigmă produsă în istoria omenirii odată cu prabușirea


polisurilor grecești bate la porțile societății românești actuale, care asistă
neputincioasă la disoluția valorilor, credințelor, stabilității reperelor exterioare,
transindividuale: este imperios necesară, dacă nu chiar vitală, schimbarea atitudinii
față de responsabilitatea schimbării, punctand implicarea fiecaruia dintre noi în
jalonarea traseului personal. De aceea, o educație pentru schimbare și dezvoltare
personală reprezintă acea provocare necesară care să determine schimbarea atitudinii
„neputinței învățate” cu spiritul „self-help-ului”.

26
Despre schimbare, este important de știut că....

Schimbarea (terapeutică, socială etc) este „un proces terapeutic al inițierii (și
promovării) de comportamente observabile noi și diferite și/sau percepții (cadre de
referință) cu privire la contextul problemei prezentate (și a structurilor care o
înconjoară) și/sau a soluțiilor acestei probleme (având mereu în minte că structurile
care înconjoară problema și problema însăși nu sunt două „lucruri” separate, ci sunt
aspecte recursiv relaționate ale aceluiași „lucru” (S. De Shaser, 1985, p. 65, apud
Dafinoiu).

Schimbarea presupune o abordare ecologică, evoluată ce promovează


alternative comportamentale sau referențiale la problemele sau soluțiile cu care se
prezintă pacientul. Astfel, se întrevede obiectul principal al terapiei care se constituie
în creșterea libertății omului, înțeleasă drept capacitatea de a dezvolta și promova
alternative.

Există, după Watzlawick et al (1975) apud Dafinoiu, o distincție între


schimbarea de ordinul I și schimbarea de ordinul II: prima se desfasoară în interiorul
sistemului, sistemul însuși rămânând neschimbat, a doua modifică sistemul.
Schimbarea terapeutică de ordinul I utilizează resursele cunoscute ale sistemului și-l
conduce la starea sa inițială după ce perturbările au fost eliminate, resorbite. De
exemplu, Andrei ia o notă proastă la școală, nu mai este lasat la joacă în speranța
corectării notei sau angajatului X care întârzie frecvent la serviciu, i se aplică o
sancțiune disciplinară ca masură de corijare a comportamentului indezirabil.

Când însă, sub presiunea condițiilor externe sau interne, mecanismele de


autoreglare ale sistemului nu sunt suficiente pentru a restabili buna lor funcționare,
se produce o escaladă a transformărilor centrifuge care se pot termina fie prin
destructurarea sistemului, fie printr-o reorganizare a sa care să permită o funcționare
diferită de cea de până atunci. In acest caz avem de-a face cu o schimbare de ordinul
II. După Watzlawick, o schimbare de ordinul II implică întotdeauna o schimbare de

27
nivel logic. Dintr-o anume perspectivă, acesta ar însemna că, dacă persoanele
implicate într-o situație ar fi putut prevedea soluția care ar fi putut conduce la o
schimbare de ordinul II, aceasta li s-ar fi părut ilogică, chiar absurdă din punctul de
vedere al logicii de atunci. Dacă unui copil nestâmpărat, Andrei, de exemplu i se
pedepsesc obrăzniciile pentru a-i corecta comportamentul, lucrul acesta se întâmplă
datorită faptului că atât părinții, cât și Andrei subscriu principiului că părinții decid
totul în legatură cu copiii, spre binele acestora, iar nerespectarea deciziilor trebuie
pedepsită. Nimeni nu a pus sub semnul întrebării acest principiu înainte ca
pedepsele, deși din ce în ce mai frecvente și mai aspre, să se dovedească ineficiente.
Singura soluție este schimbarea regulilor sistemului, respectiv, Andrei va avea
dreptul să ia și el anumite decizii, va avea dreptul la o anumită autonomie și la
anumite libertăți.

Schimbarea de ordinul I, care are ca regulă principală multiplicarea, nu face


altceva decât sa alimenteze cercul vicios ce menţine problema, este constituită din
acele „soluţii care menţin problema”, soluţii bine intenţionate (drumul spre iad este
pavat cu bune intenţii...!) dar prost orientate, deoarece au la bază un principiu de bun
simţ: „mai mult din acelaşi lucru” – „nu m-am străduit destul, de aceea nu mi-a
reuşit!”

Acuzele, simptomele, discomfortul sunt menţinute de ideea pacienţilor că ceea


ce au hotărât să facă în legătură cu dificultatea lor iniţială a fost singurul lucru corect
şi logic ce trebuia făcut. De accea pacienţii sunt prinşi în capcana de a face mai mult
din acelaşi lucru, explică de Shazer.

Adevarata schimbare este în esenţă o schimbare de ordinul II. Ea


promovează reguli noi care schimbă cadrul de referintă, întrerupând jocul fără
sfârşit care alimenta problema. Tehnicile specifice acestei schimbări sunt centrate pe
„aici şi acum”, pe prezent şi viitor, nu pe trecut. Şi acest lucru deoarece explicaţiile
pe care ni le aduce trecutul sunt de mică utilitate în ceea ce privește schimbările
căutate în prezent, consideră Malarewicz (apud Dafinoiu). Argumentele acestei

28
afirmaţii sunt date de faptul ca între trecutul şi prezentul unui individ există un
număr incalculabil de evenimente aflate într-o relaţie circulară de cauză-efect, fapt
ce permite construirea mai multor explicaţii cauzale pentru acelaşi eveniment
prezent. De aceea, orice explicaţie cauzală este una incompletă, subiectivă care nu
numai că nu favorizează schimbarea, dar o poate bloca, stimulând apariţia
rezistenţelor. De accea, adevărata schimbare trebuie să antreneze modificări şi la
niveluri superioare simptomului, să depaşească spaţiul psihologic al acestuia, prin
introducerea unor relaţii, raporturi, reguli noi.

După Watzlawick (apud Dafinoiu), exponent al şcolii de la Palo Alto,


adevărata schimbare cuprinde urmatoarele etape:

1. Definirea clară a problemei în termeni curenţi, pentru că o problemă


bine formulată este pe jumătate rezolvată.
2. Examinarea soluţiilor deja încercate. Destul de frecvent problemele
apar şi se menţin prin utilizarea unor soluţii inadecvate în cazul unor
dificultăţi minore la început. Eşecurile anterioare vorbesc atât despre
ce anume nu trebuie făcut, cât şi zona în interiorul căreia poate fi
încercată schimbarea.
3. Definirea clară a schimbării la care dorim să ajungem. Se spune că
„Dacă nu ştii în ce port vrei să ajungi, nici un vânt nu-ţi va fi
prielnic”. Apoi se impune cu necesitate delimitarea unui scop
definibil concret şi realizabil practic. Propunerea unor scopuri utopice
duce mai curând la agravarea problemei decât la rezolvarea acesteia.
Se ştie dealtfel că „mai binele este duşmanul binelui” sau că
„forţându-ne să atingem inaccesibilul, facem imposibil ceea ce ar fi
fost realizabil”.
4. Formularea şi aplicarea unui proiect prin care să se efectueze schimbarea
propusă, etapă ce trebuie să ţină seamă de două aspecte foarte importante:
eliminarea soluţiilor care menţin problema şi adecvarea tehnicilor la universul
propriu al individului.
29
CAPITOLUL II- CONSIDERAȚII PRACTICE ȘI APLICATIVE

Cercetarea integrală cuprinde trei mari etape, dictate de necesitatea logicii


demersului științific:

Prima etapă a cercetării. Ipotezele cercetării. Prima ipoteză se referă la existenţa


unor pattern-uri diferite de coping la persoanele sănătoase faţă de cele cu afecţiuni
psihosomatice (diabet și cel puţin una dintre afecţinile HTA, obezitate, ulcer gastric,
ulcer duodenal, psoriazis, dobândite în ultimii 2 ani). Ipoteza a doua rezidă în
existenţa unor configuraţii relativ stabile de scheme maladaptative timpurii la
persoanele cu afecţiuni psihosomatice. Ipoteza a treia constă în afirmarea existenţei
unor diferenţe semnificative între vulnerabilitatea psihologică la stress între cele
două loturi, datorate diferenţei dintre factorii de personalitate.

Cei 120 de subiecţi participanţi la acestă primă fază de cercetare au fost


distribuiţi în 2 loturi: lotul subiecţilor sănătoşi clinic (60 subiecţi ) şi cei luaţi în
evidenţă în ultimii 2 an la cabinetul medical cu afecţiuni psihosomatice- pe lângă
diabet zaharat încă cel puțin una dintre afecțiunile HTA, psoriazis, obezitate, ulcer
(60 de subiecţi).

Metodologia cercetării şi motivaţia alegerii instrumentelor cercetării.

1. Inventarul de personalitate neo Pi-R a fost elaborat de P.Costa şi R.


McCrae după modelul de personalitate în 5 factori care se consideră a reprezenta
dimensiunile esenţiale ce constituie trăsături de personalitate pe care le regăsim atât
în limbajul curent, cât şi în chestionarele psihologice. Conţine 240 de itemi, cu câte
5 variante de răspuns (niciodată, uneori, câteodată, des, întotdeauna). Din 1985,
studii ce utilizau NEO PI-R au demonstrat că aceşti factori ar putea fi legaţi de
principalele dimensiuni examinate prin chestionarele de personalitate concepute
pentru a măsura : funcţiile jungiene, nevoile lui Murray, trăsăturile modelului
« Circumplex Interpersonnel » şi tulburările de personalitate descrise în DSM-III-R.

30
Reiese din aceste cercetări că aceşti cinci factori sunt într-adevăr exhaustivi şi că
rezumă întreaga sferă a personalităţii.

Reperând poziţia individului pentru fiecare din cei cinci factori, un profil
global al personalităţii sale va sugera modul său particular în care priveşte relaţiile
cu alţii, experienţa, emoţiile, atitudinile şi motivaţiile sale. Domeniile şi factorii
NEO PI-R-ului evaluează personalitatea la acest nivel de interpretare. Faţetele
permit o aprofundare a acestei prime analize datorită măsurării trăsăturilor specifice
din interiorul fiecăruia din cele cinci domenii.

Domeniile celor 5 factori sunt : nevrozism, extraversiune, deschidere,


agreabilitate, conştiinciozitate, fiecărui factor atribuindu-i-se câte 6 faţete. Astfel,
nevrozismul este descompus în : anxietate, furtie-ostilitate, depresie, timiditate
socială, impulsivitate, vulnerabilitate la stress ; extraversiunea în : căldură,
gregaritate, asertivitate, activitate, căutarea de senzaţii, emoţii pozitive ; deschiderea
în : reverie, estetică, sentimente, acţiune, idei, valori morale ; agreabilitatea în :
încredere în ceilalţi, francheţe, altruism, complianţă, modestie, sensibilitate iar
conştiinciozitatea în : competenţă, ordine, simţul datoriei, căutarea reuşitei,
autodisciplina, deliberarea.

Cercetările care aduc dovada convergenţei între rezultatele obţinute la factorii


NEO PI-R şi rezultatele la probe proiective (TAT, testele de completare de fraze)
demonstrează că acele constructe măsurate de NEO PI-R nu sunt simple răspunsuri
la un chestionar ce oferă o imagine artificială a individului, ci corespund unei
dispoziţii de bază exprimate spontan de indivizi, atunci când li se dă ocazia.

În ultimul deceniu, procesele de coping au făcut obiectul unor cercetări


intense. Conceptualizări mai vechi asimilau adesea personalitatea cu stilurile de
coping, dând impresia că persoanele utilizează exclusiv o singură strategie de
gestiune a situaţiilor stresante (ca negarea, gândirea pozitivă, acţiunea directă).

31
Un studiu realizat în anul 1984 de Lazarus şi Folkman a arătat clar că toţi
oamenii utilizează o varietate mare de strategii de coping şi că modul în care
mecanismele de coping sunt alese la un moment dat depinde de o varietate de factori
cum ar fi constrângerile şi posibilităţile situaţiei. Iar dacă aceste mecanisme de a face
faţă stresului nu sunt expresia directă a personalităţii, ele sunt cu siguranţă
influenţate de trăsăturile de personalitate.

Într-un studiu asupra copingului, 27 de mecanisme de coping au fost corelate


cu scările N, E, O. A fost interesantă descoperirea că multe mecanisme de coping ce
sunt din punct de vedere teoretic nevrotice sau imature (incluzând fuga în reverie,
indecizia, « sedarea », autoacuzarea şi reacţiile ostile) sunt legate în mod
semnificativ de rezultatele la scara N a NEO PI-R -ului. Se pare deci că un coping
ineficace este foarte legat de acest domeniu.

Efecte identice au fost găsite şi pentru E şi O. Extraversiunea este legată de


gândirea pozitivă şi de acţiunea raţională şi reţinută. Persoanele deschise utilizează
mai ales umorul în modul de a face faţă problemelor lor. Persoanele ferme contează
pe încredere. Umorul şi încrederea sunt considerate ca modalităţi relativ sănătoase şi
mature de a gestiona stresul , astfel decât diferenţele în Deschidere sunt legate de
moduri diferite de coping dar la fel de eficace.

Un alt studiu efectuat de Costa, Zonderman şi McCrae a examinat relaţiile


dintre cele 5 domenii şi 3 măsuri ale mecanismelor de defensă. Rezultatele arată că
N este asociat cu măsuri de regresie, îndoială şi cu tipare de acţiune inadaptate,
confirmând legătura lui N cu stiluri ineficace de coping. E este legat pozitiv de
negare şi negativ de îndoială, reflectând siguranţa de sine a extravertiţilor. O este
legat pozitiv de defensele adaptate, în timp ce A este negativ corelată cu defensele de
tip « imagine distorsionată » sau « superioritate » şi pozitiv cu defensele de tip
« autosacrificare ». În fine, C este legat negativ de regresie şi de tipar de acţiune
inadaptat, sugerând un stil matur de coping ce a fost raportat şi de Vikers, Kolar şi
Hervig (1989). Aceste date arată că modul caracteristic în care oamenii gestionează

32
stresul şi conflictele este compatibil cu trăsăturile lor stabile de personalitate, aşa
cum sunt ele măsurate de NEO-PI-R.

Folosirea instrumentelor care evidenţiază trăsăturile de personalitate este în


legătură cu punctul de vedere constructivist după care personalitatea este o
construcţie psihosocială, esenţa sa putându-se identifica în cadrul procesului
interacţional, a procesului social care are loc între indivizi. P.Janet (apud Neculau)
scria că: “personalitatea” reprezintă un ansamblu de operaţii, de acte mici şi mari,
care servesc individului pentru a construi, menţine şi perfecţiona unitatea sa şi
distincţia faţă de restul lumii.” precizând că distincţia este “în primul rând socială, şi
apoi materială”. Cheiea concepţiei constructiviste asupra personalităţii este aceea de
a considera trăsătura de personalitate drept un concept categorial. Trăsăturile nu sunt
entităţi corespunzătoare lumii reale, ci categorii semantice, etichetări pentru anumite
atribute. În loc să descrie comportamente de tipul “împinge”, “se pripeşte”, “nu are
răbdare”, “taie vorba”, spun că respectivul individ este “impulsiv”, comunicând
celorlalţi sinteza modului său de a întreţine relaţii. Limbajul trăsăturilor traduce
aceste comportamente în calităţi structurale, dar etichetează entităţi care n-au putut fi
cunoscute.

2. COPE. Cele mai multe formulări se orientează asupra dimensiunilor


fundamentale ale coping -ului, aşa cum au fost avansate de mulţi teoreticieni. După
cum se ştie, conform lui Lazarus (1991) se poate diferenţia coping-ul orientat asupra
problemei de cel orientat asupra emoţiei. Mai există şi distincţia între un stil
intenţional-confruntativ de coping şi unul evitant (Krohne, 1993, 1997,
apud Schwarzer, 2004). În jurul acestor două dimensiuni bipolare se grupează cele
mai multe încercări de măsurare a coping-ului. Suls şi Fletcher (1985) au verificat
într-o meta-analiză numeroase descoperiri şi au constatat că strategiile de evitare au
fost mai degrabă avantajoase pe termen scurt, în timp ce strategiile de confruntare
atentă s-au dovedit a favorabile pe termen lung, dacă este vorba despre adaptarea şi
sănătatea psihosocială. O încercare remarcantă a fost cea întreprinsă de Carver,
Scheier şi Weintraub (1989), care au permis descrierea unei serii de tactici
33
dispoziţionale de coping , chestiune care reprezintă şi intenţia lucrării de faţă.
Instrumentul lor, COPE, cuprinde 14 scale pentru măsurarea a tot atâtor forme de
coping care pot avea un caracter preponderent activ sau pasiv. Chestionarul
cuprinde 53 de afirmaţii, fiecare formă de coping fiind evaluată prin patru itemi,cu
exceptia coping-ului prin recurgerea la alcool şi medicamente, care se măsoară
printr-un singur item. In linii mari este vorba despre: 1.coping activ. Vizează acţiuni
concrete care urmăresc înlăturarea stresorului sau diminuarea efectelor lui. 2.
planificarea. Se referă la orientarea gândirii către direcţiile de acţiune şi etapele de
parcurs 3. suprimarea altor activităţi. Evaluează tendinţa persoanelor de a evita
distragerea de la situaţia problematică pentru a se putea orienta şi concentra mai mult
asupra soluţionării ei 4. folosirea suportului social Este procesul prin care
persoana caută la ceilaţi sfaturi, informaţii sau ajutor material necesare în acţiunile
de ameliorare a situaţiei. Este o forma activă de coping 5. folosirea emoţiilor. Itemii
identifică în ce măsură persoana caută suport moral, căldură, acceptare şi înţelegere
de la prieteni, rude etc. Este o formă de coping focalizată pe emoţie 6. interpretare
pozitivă şi dezvoltare personală. Identifică tendinţa unei persoane de a găsi beneficii chiar în
situaţii indezirabile. Adesea, acest procedeu nu are ca efect doar reducerea nivelului
stresului, ci poate fi şi punct de plecare pentru un alt gen de acţiune asupra
stresorului 7. acceptarea. Acest procedeu vizează fie acceptarea faptului că nu este
nimic de făcut în faţa agentului stresor, fie acceptarea existenţei agentului stresor
învederea acţionării asupra lui 8.negarea. Se referă la refuzul de a crede că stresorul
există sau la acţiunile întreprinse care ignoră stresorul ca şi cum el nu ar exista. 9.
evacuarea emoţiilor. Măsoară tendinţa persoanei de a-şi reduce nivelul stresului
prin exprimarea emoţiilor negative 10. orientarea spre religie. Această scală
evaluează măsura în care individual apelează la ajutor de la divinitate în momente
incerte sau dificile. 11. umorul Carver şi ceilalţi autori ai chestionarului consideră
că acest procedeu poate avea multiple funcţii: reinterpretare pozitivă, căutarea de
suport emoţional sau o formă de coping activ cu un stresor. 12. dezangajarea
mentală. Scala identifică intensitatea strategiei de a evita confruntarea cu problema.

34
Pasivitatea mentală are lor prin imersia în alte activităţi, vizionarea de filme, vizitarea
prietenilor, practicarea de sporturi, somn etc. Este tendinţa contrară celei definite de
procedeul numit eliminarea activităţilor concurente 13. dezangajare
comportamentală. Măsoară reducerea efortului sau abandonarea oricărui efort
pentru atingerea scopului. Este un concept similar celui de neajutorare 14. folosirea
de substanţe psiho-active. Acest item măsoară intensitatea tendinţei de a recurge la
medicaţie anxiolitică sau la alcool pentru a evita disconfortul psihic rezultat din
trăirea situaţiilor ameninţătoare.

La aplicarea acestui instrument pentru evaluarea strategiilor de coping s-a avut


în evaluarea stilul de coping (coping-ul ca trăsătură), participanţilor cerându-li-se
să spună cum recţionează în general atunci când se confruntă cu situaţii
problematice.

3. Chestionarul schemelor cognitive Young, forma scurtă, compus din 114


itemi identifică optsprezece scheme dezadaptative grupate în cinci categorii sau
domenii: 1. separare şi respingere – se referă la convingerea, presupunerea că nu
vor fi satisfăcute nevoile de securitate, siguranţă, îngrijire, empatie, acceptare şi
respect. Acest prim domeniu este compus din cinci scheme:deprivare emoţională,
abandon / instabilitate, neîncredere / abuz, izolare socială / înstrăinare defect /
ruşine; 2. autonomie şi performanţă - al doilea domeniu este cel al slabei
autonomii şi performanţei scăzute şi se referă la perceperea propriei incapacităţi
de a supravieţui şi funcţiona independent. Acestui domeniu îi aparţin următoarele
scheme: eşec, dependenţă / incompetenţă, vulnerabilitate la rău şi boală,
protecţionism / ego infantil; 3. deficienţa limitelor - al treilea domeniu conţine
scheme cu privire la limite defectuoase şi constă în incapacitatea de a stabili sau
stabilirea inexactă a limitelor interne, a responsabilităţilor faţă de ceilalţi, a
scopurilor pe termen lung. Apar dificultăţi în respectarea drepturilor celorlalţi, în
stabilirea şi atingerea unor scopuri personale realiste. Din acest domeniu fac parte
două scheme:revendicare / grandomanie, autocontrol / auto-disciplină
insuficientă. 4. dependenţa de alţii - al patrulea domeniu este caracterizat prin
35
focalizarea excesivă pe satisfacerea dorinţelor, nevoilor altora în detrimentul
satisfacerii propriilor dorinţe şi nevoi, cu scopul obţinerii dragostei şi aprobării celor
din jur. Schemele componente ale acestui domeniu sunt: subjugarea, auto-
sacrificiul, căutarea aprobării / recunoaşterii; 5. hipervigilenţă şi inhibiţie - al
cincilea domeniu este reprezentat de hipervigilenţă şi inhibiţie. Sentimentele,
impulsurile, alegerile spontane nu sunt exprimate iar persoana nu crede că are
dreptul de a fi fericită, relaxată. Sănătatea, relaţiile apropiate au, prin urmare, de
suferit. Schemele celui de al cincilea domeniu sunt: negativism / pasivitate,
inhibiţie emoţională, standarde nerealiste / hipercriticism, penalizare.

Rezultatele cercetării. Interpretare cantitativă și calitativă

25

20

15

10

5
media sanatos
0 media psihosomatic

Fig. nr. 1. Distribuţia mediilor - faţetele nevrozismului Fig. nr. 2 Distribuţia mediilor – faţetele extraversiunii

furie
anxietat ostilitat depresi timiditat impulsivitat vulnerabilitat cautarea emot..
e e e esociala e elastress caldura gregaritate asertivitate activitate desenzatii pozitive

media
sanatos 18.06 17.44 20.46 17.66 16.08 13.94 12 16.26 15.04 14.48 16.02 15.16

media
psihosomati
c 19.24 18.18 22.28 18.78 14.78 15.22 11.94 16.38 13.18 13.48 15.74 14.1

36
Mediile obţinute de subiecţi la faţetele nevrozismului relevă diferenţe
semnificative statistic (p<.001) între cele două loturi pentru 5 din cele 6 faţete, iar
pentru extraversiune, faţeta asertivităţii a evidenţiat diferenţe importante între
subiecţii clinic sănătoşi şi cei cu afecţiuni psihosomatice.

18
20
16

14 15
12 media sanatos
10
10 media psihosomatic
media sanatos
8
5
6 media
4 psihosomatic 0
media psihosomatic
media sanatos
2
0
media psihosomatic
incredere infranchete
ceilalti altruism complianta media sanatos
modestie
sensibilitate

Fig. nr. 3. Distribuţia mediilor - faţetele agreabilităţii Fig. nr. 4 Distribuţia mediilor – faţetele deschiderii

incredere deschidere deschiderea valori


inceilalti franchete altruism complianta modestie sensibilitate reverie estetica sentimente spreactiune laidei morale

mediasanatos 14.3 17.26 12.58 16.14 13.78 12.88 14.3 19.38 16.24 12.12 14.58 13.9

media
psihosomatic 12.1 15.88 12.1 16.64 12.82 13.12 13.58 18.88 14.52 11.76 14.04 13.14

Răspunsurile evidenţiază diferenţe notabile, semnificative statistic (p<.001)


între subiecţii sănătoşi şi cei cu afecţiuni psihosomatice în privinţa încrederii în
ceilalţi şi a francheţii (factorul agreabilitate) şi a faţetei sentimente, factorul
deschidere.

37
16

14

12

10

8
medi a s anat os
6
medi a ps i hos omat i c

0
media psihosomat ic
st ima de sin e
or din e
con st in ciozit at e media san at os
caut ar ea r eusit ei
aut odisciplin a
deliber ar ea

Fig. nr. 5. Distribuţia mediilor – faţetele conştiinciozităţii

Fig. nr. 6. Distribuţia mediilor – factorii NEO PI-R

38
stimade constiinciozitat cautarea autodisciplin deliberare
sine ordine e reusitei a a nevrozism extraversiune deschidere agreabilitate constiinciozitate

mediasanatos 13.02 15.8 10.68 14.26 15.48 12.42 104.18 88.96 90.52 86.94 81.66

media
psihosomatic 11.54 15.12 9.76 14.18 15.08 14.24 108.48 84.62 85.92 82.66 79.92

Subiecţii se diferenţiază semnificativ şi în privinţa stimei de sine şi deliberării


– faţete ale conştiinciozităţii, iar în ansamblu, pe trăsături mari de personalitate,
putându-se evidenţia un profil consistent şi coerent, semnificativ diferenţiat statistic
(p<.001) al subiecţilor cu afecţiuni psihosomatice: scoruri mai mari la nevrozism şi
scoruri mai mici la extraversiune, deschidere şi agreabilitate.

Distributia mediilor - strategii coping

interpretare pozitiva
planificarea 15 dezangajare mentala
suprimarea altor activitati 10 evacuarea emotiilor

acceptare 5 folosirea emotiilor


media sanatos
0
folosirea de substante psiho-active coping activ media psihosomatic

folosirea suportului emotional negare

auto-control coping religios


dezangajare comportamentala umor

Fig. nr. 7 – Distribuţia mediilor – strategii de coping

39
depr ivar e emot ion ala

pen alizar e 25 aban don / in st abilit at e


st an dar de n er ealist e 20 n ein cr eder e

15
in hibit ie emot ion ala izolar e sociala
10

n egat ivism/ pasivit at e 5 def ect / r usin e medi a sanat os


0 medi a psi hosomat i c
caut ar ea apr obar i esec

aut o/ sacr if iciu depen den t a/ in compet en t a

subjugar e vuln er abilit at e la r au siboala


aut ocon t r olin suf icien t pr ot ect ion ism

r even dicar e/ gr an doman ie

Fig. nr. 8. Distribuţia mediilor – scheme maladaptative

abandon/i defect/ dependenta/ vulnerab.


deprivare
emotionala nstabilitate neincred izolaresociala rusine esec incompetenta larausiboala protect.ionism

mediasanatos 11.23 6.17 8.42 13.58 16.3 9.36 7.45 12.2 6.44

media
psihosomatic 29.34 17.16 22.34 18.75 20.34 22.11 19.38 21.6 17.46

revend./ negat.ivism/
autocontrol cautarea standarde
grandomanie insuficient subjugare auto/sacrificiu aprobarii pasiv.itate inhibit.emotionala nerealiste penalizare

mediasanatos 14.88 13.24 7.14 7.1 8.3 11.68 8.14 9.3 12.4

media
psihosomatic 7.23 6.2 21.63 20.64 11.63 19.44 20.34 19.27 12.6

40
Răspunsurile la chestionarul schemelor maladaptative timpurii scot în evidenţă
deosebiri mari, semnificative statistic, (p<.001) în privinţa incidenţei acestora în viaţa
fiecărui subiect participant la acestă cercetare. Astfel, subiecţii cu tulburări
psihosomatice au un teren foarte propice dezvoltării vulnerabilităţii la stress: deprivare
emoţională, abandon/instabilitate, neîncredere, izolare socială, defectivitate, eşec,
dependenţă, vulnerabilitate la boală, protecţionism, subjugare, autosacrificiu, căutarea
aprobării, negativism pasivitate, inhibiţie emoţională, standarde nerealiste, în timp ce
subiecţii sănătoşi clinic au mai pregnante schemele de revendicare/grandomanie şi
autocontrol insuficient.

dezang. folosirea suprim


interpret. evac. folosirea coping coping dezangajare auto- suportului altor
pozitiva mentala emotiilor emotiilor activ negare religios umor comport. control emotional acceptarre activitati planifi.c

medie
sanatos 14 11.4 12.6 10.18 10.3 5.3 7.4 13.4 7.1 8.4 11.7 6.4 6.9 10.1

medie
psihosom
atic 6.4 9.3 7.2 8.4 6.6 14.1 13.2 6.3 13.3 12.9 6.2 7.3 11.3 5.5

Convergente cu rezultatele la chestionarul de personalitate şi la cel pentru


identificarea schemelor maladaptative timpurii, răspunsurile la instrumentul COPE pun
în lumină o suprainvestire rigidă a subiectului psihosomatic în copinguri mai puţin
adaptative, sau cel mult adaptative pe termen scurt cum ar fi negarea, copingul religios,
dezangajare comportamentală, autocontrol excesiv şi suprimarea altor activităţi şi o
subinvestire în copingurile adaptative pe termen lung, activate cu predilecţie de subiecţii
sănătoşi: interpretarea pozitivă, dezangajarea mentală, evacuarea emoţiilor, folosirea
emoţiilor, coping activ, umor, planificare, folosirea suportului emoţional. O altă
diferenţă importantă între subiecţii celor două loturi a constat în numărul mecanismelor
de coping folosite cu predilecţie în situaţii stresante: subiecţii sănătoşi au o mai mare
flexibilitate adaptativă în sensul că în medie uzitează de 5 mecanisme de coping, pe
când subiecţii psihosomatici de maximum 2.

41
Etapa a doua a cercetării

Prima ipoteză se referă la existenţa unor pattern-uri diferite de coping la persoanele cu


un BMI (indice de masă corporală) aflat în zona normalităţii faţă de cele
supraponderale. Ipoteza a doua rezidă în existenţa unei relaţii între inteligenţa
emoţională şi orientarea vectorială a copingurilor. Ipoteza a treia constă în afirmarea
existenţei unei relaţii între vulnerabilitatea psihologică la stress, stilul de coping,
comportament alimentar hiperfagic şi BMI între cele două loturi (normoponderali şi
supraponderali) .

Eşantionul. Cei 414 subiecţi participanţi la acestă cercetare au fost distribuiţi în 2


loturi: lotul subiecţilor normoponderali (207 subiecţi, BMI 18,50- 25 ) şi cei
supraponderali (BMI 27-37 - 207 subiecţi).

Metodologia cercetării şi motivaţia alegerii instrumentelor de lucru.

1. Scala de evaluare a strategiilor de adaptare la stress a lui Lazarus şi Folkman

Scala Lazarus şi Folkman a fost elaborată de cei doi cercetători în scopul evaluării
strategiilor de adaptare la stres. Instrumentul conţine un număr de 48 de itemi, oferind
informaţii despre două categorii de strategii, şi anume:

– copingul centrat pe problemă , care implică încercările persoanei de a stăpâni sau de a


reduce stresul, intervenind asupra situaţiei sau asupra evaluării individuale a situaţiei;

– copingul centrat pe emoţie, cu încercări de a regla răspunsurile emoţionale la o


situaţie stresantă.

Subiecţii sunt solicitaţi să se gândească la unele dintre situaţiile dificile prin care
au trecut în viaţă şi să aprecizeze în ce măsură afirmaţiile descriu modul în care s-au
comportat atunci pe o scară de la 1 la 5 (1 – deloc; 2 – rareori; 3 – uneori; 4 – deseori; 5
- întotdeauna). Copingul centrat pe problemă este descris prin 3 dimensiuni: precauţie,
acţiuni instrumentaleşi negociere. Precauţia este o strategie de centrare pe problemă,
42
necesitând acţiunea de precauţie, când subiectul ar putea mai mult greşi decât ar face
bine. Acţiunile instrumentale descriu eforturile direcţionate către soluţionarea
problemei. Negocierea implică practici centrate pe problemă care sunt direcţionate spre
alţi oameni aflaţi în situaţii problemă, cum ar fi încercări de a schimba părerea celorlalţi,
plângându-se şi făcând compromisuri pentru a obţine ceva pozitiv din situaţie. Copingul
centrat pe emoţie este reprezentat de 4 dimensiuni: fuga de realitate, minimalizarea
problemei, autoblamarea şi căutarea semnificaţiei. Fuga de realitate implică itemi de
tipul „Mi-am imaginat un loc sau timp mai bun decât unul în care am fost”.
Minimalizarea implică eforturi conştiente de coping de a refuza să se ocupe de
problemă şi de a se comporta în continuare ca şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat. Autoblamarea descrie o strategie pasivă şi intrapunitivă care este direcţionată
spre interior şi nu spre problemă. Căutarea semnificaţiei este încercarea de a descoperi
o nouă credinţă, ceea ce este important în viaţă, sau mesajul pe care acel eveniment l-a
vehiculat (rugăciuni sau eforturile de a se schimba sau de a se dezvolta ca rezultat al
experienţei stresante). Scalele cu scorurile cele mai mari indică tipurile de strategii
folosite în mod frecvent de subiecţi.

2. Chestionarul I.E. (inteligenţă emoţională)


Inteligenta emoțională (IE), adesea cuantificată sub forma Coeficientului de
Inteligență Emoțională (EQ), descrie abilitatea individului de a percepe şi gestiona atât
propriile emoții, cât şi cele ale altor indivizi sau grupuri. Au existat multe divergențe în
definirea IE. În prezent există trei modele principale de IE: modele ale IE bazate pe
abilități, modele mixte de IE, modele IE bazate pe trăsături.

Modelul bazat pe abilităţi: Salovey şi Mayer s-au străduit să definească IE în


limitele criteriilor standard pentru o nouă inteligenţă. Studii ulterioare pornite de la
rezultatele lor au dus la revizuirea definiţiei iniţiale, forma actuală fiind „abilitatea de a
percepe emoţii, integra emoţia în procesele raţionale, de a înţelege şi controla emoţiile
în scopul dezvoltării personale”. Modelul bazat pe abilităţi vede emoţiile ca pe o sursă
de informaţii care ajută individul să înţeleagă şi să se descurce în mediul social.
Modelul explică faptul că indivizii variază în capacitatea lor de a procesa informaţiile de
43
natură emoţională şi în capacitatea lor a prelucra informaţiile la o scară mai amplă .
Această capacitate se manifestă în anumite comportamente adaptative. Modelul
identifică 4 tipuri de abilităţi ale IE:

- Perceperea emoţiilor: capacitatea de a detecta şi a descifra emoţiile în


chipuri, imagini, voci, şi artefacte culturale, inclusiv capacitatea de a identifica propriile
emoţii. Perceperea emoţiilor reprezintă un aspect de bază a inteligenţei emoţionale.

- Utilizarea emoţiilor: capacitatea de a exploata emoţiile pentru a facilita


diverse activităţi cognitive, precum gândirea şi rezolvarea problemelor. O persoană
inteligentă emoţional poate valorifica pe deplin o situaţie, schimbând modul în care se
află pentru a se descurca cât mai bine în respectiva situaţie. -
Înţelegerea emoţiilor: abilitatea de a înţelege limbajul emoţional şi de a descifra
legăturile complicate dintre emoţii. De exemplu, înţelegerea emoţiilor cuprinde
abilitatea de a identifica diferenţele dintre emoţii asemănătoare şi abilitatea de a
recunoaşte şi descrie cum evoluează emoţiile în timp.

-Gestionarea emoţiilor: capacitatea de a regla emoţiile atât în noi înşine cât


şi la alţii. Prin urmare, o persoană inteligentă emoţional poate valorifica emoţiile, chiar
şi pe cele negative, şi de a le gestiona pentru a atinge obiectivele propuse.

Modele mixte de IE - modelul competenţelor emoţionale

Modelul de IE introdus de Daniel Goleman consideră IE un set extins de


competenţe şi aptitudini care condiţionează performanţa managerială, măsurate prin
evaluări făcute de către mai multe persoane combinate cu autoevaluare (Bradberry şi
Greaves, 2005). În „Inteligenţa Emoţională” (1998), Goleman a studiat Influenţa IE pe
piaţa muncii şi a concluzionat că IE este cel mai puternic predictor al succesului la
serviciu. În „Inteligenţa Emoţională” (2005), Bradberry şi Greaves au confirmat
concluziile sale în urma studiului realizat pe un eţantion internaţional. Modelul lui
Goleman evidenţiază patru componente principale ale IE: autoanaliză: abilitatea de a

44
identifica propriile emoţii şi influenţa lor asupra proceselor decizionale; autocontrol:
implică exercitarea controlului asupra propriilor emoţii şi adaptarea facilă la
circumstanţe schimbătoare; receptivitate socială: abilitatea de a simţi, înţelege şi
reacţiona la emoţiile altor persoane într-un cadru social; controlul relaţiilor: abilitatea
de a inspira, influenţa şi forma alte persoane fără a stârni conflicte. Goleman include un
set de competenţe emoționale în fiecare dintre componente. Competenţele emoționale
nu sunt înnăscute în viyiunea acestuia, ci sunt capacităţi învăţate care trebuie exersate şi
dezvoltate pentru a obţine performanţe deosebite. Goleman postulează că există un tip
generic de inteligenţă emoţională care este înnăscut şi determină potenţialul de învăţare
a competenţelor emoționale al individului. Psihologul Reuven Bar-On (2006) a
dezvoltat una dintre primele metode de măsurare a IE care au folosit noţiunea de
„Coeficient Emoţional” (EQ). El defineşte inteligenţa emoţională ca pe abilitatea
individului de a înţelege eficient propria persoană şi alte persoane, de a construi relaţii
bune cu cei din jur şi de a se adapta ușor la cerinţele mediului ambiant, folosindu-le
pentru rezolvarea sarcinilor. Bar-On postulează că IE se dezvoltă în timp şi că poate fi
îmbunătăţită prin antrenament, programare şi terapie. Bar-On lansează ipoteza că
indivizii cu EQ peste medie au în general mai mult succes în adaptarea la cerinţele şi
presiunile mediului ambiant. În acelaşi timp, notează că deficienţele de IE pot atrage
lipsa succesului şi probleme emoționale. Bar-On consideră că problemele de adaptare la
mediu apar în special la indivizii cu lipsuri în materie de testare a realităţii, toleranţă la
stres, capacitate de rezolvare a problemelor şi control al impulsurilor. În general, Bar-
On consideră că inteligenţa emoţională şi inteligenţa cognitivă contribuie în mod egal la
gradul de inteligenţă al unei persoane, iar acest grad de inteligenţă oferă o indicaţie
predictivă cu privire la potenţialul cuiva de a reuşi în viaţă.

Modelul IE bazat pe trăsături

Petrides a propus o distincţie conceptuală între modelul bazat pe abilităţi şi un


model de IE bazat pe trăsături. IE bazat pe trăsături se referă la „o constelaţie de
dispoziţii comportamentale şi percepţii ale sinelui legate de abilitatea proprie de a
identifica, procesa şi utiliza informaţii de natură emoţională”. Această definiţie a IE
45
cuprinde dispoziţii comportamentale şi percepţii asupra abilităţilor proprii, şi se măsoară
prin autoevaluare, spre deosebire de modelul bazat pe abilităţi care descrie abilităţi reale
şi cuantificabile cu ajutorul unor criterii de performanţă. IE bazată pe trăsături trebuie
investigată în cadrul evaluărilor personalităţii. Modelul IE bazat pe trăsături este generic
şi însumează modelele lui Goleman şi Bar-On discutate mai sus.

Conceptualizarea IE ca latură a personalităţii duce la o construcţie în afara


taxonomiei abilităţilor cognitive umane. Distincţia este importantă pentru că afectează
direct operaţionalizarea construcţiei, a teoriilor şi ipotezelor care sunt formulate despre
ea.

Rezultatele cercetării. Interpretare cantitativă și calitativă

Distribuţia mediilor copingurilor

100
80
60 normoponderali
40 supraponderali
20
0
coping coping
centrat pe centrat pe
probleme emotie

Fig. nr. 1 Distribuția mediilor tipurilor de coping

46
Nevoia de a se linişti mâncând

3
nevoia de a se linisti
2
mancand
1

0
normoponderali supraponderali

Fig. nr. 2 Distribuția valorii numerice a nevoii de a se liniști mâncând

actiuni fuga de cautarea sprijin


precautie instrumentale negociere realitate minimalizare semnificatiei autoblamare mobilizator

normoponderali 19.34 28.13 12.84 10.16 23.06 11.8 12.04 22.56

supraponderali 18.6 19.3 7.12 19.42 31.3 17.22 15.36 18.16

Fig. nr. 3 Distribuția mediilor tipurilor de coping

47
Coeficient de inteligenţă emoţională

100
80
60
inteligenta emotionala
40
20
0
normoponderali supraponderali

Fig. nr.4. Distribuția mediilor coeficientului de inteligență emoțională

Ultima valoare a glicemiei

200

150

100 glicemie

50

0
normoponderali supraponderali

Fig. nr. 5 Distribuția valorii medii a ultimei glicemii

Există diferenţe semnificative statistic (p<.001) între cele două loturi în privinţa
mecanismelor de coping uzitate în situaţii dificile de viaţă (se confirmă prima ipoteză de
lucru), în sensul că supraponderalii folosesc preponderent mecanisme de coping centrate
pe emoţie, fugind de realitate şi abandonându-se nevoii de a mânca, în special dulciuri,
acest soi de “auto-medicaţie” care se constituie într-un surogat de liniştire şi fericire

48
atrăgând surplus ponderal (media BMI este 33,7) şi o valoare a glicemiei (media
186.8) semnificativ mai mare decât normoponderalii, lucru ce îi plasează în tabăra
”generoasă” a diabetului de tip 2. Mai confruntativi, normoponderalii (media BMI 24.1)
dezvoltă modalităţi mai adaptate de a face faţă stresului, apelând frecvent la coping
centrat pe problemă, distingându-se prin tendinţa de a folosi acţiunile instrumentale şi
de a negocia, ajutaţi fiind de inteligenţa emoţională (media 86.44) care, la fel este
semnificativ mai pregnantă decât la supraponderali (media 61.38) (p<.001). Inteligenţa
emoţională îi ajută pe normoponderali să apeleze cu mult mai frecvent la sprijin
mobilizator de la ceilalţi decât supraponderalii. Întregind tabloul, inteligenţa emoţională
corelează pozitiv cu valorile copingului centrat pe problemă (0.61) şi negativ cu cele ale
copingului centrat pe emoţie (-0.46) (se confirmă, astfel, cea de-a doua ipoteză). De
asemenea, normoponderalii au o atitudine proactivă şi sunt mai precauţi faţă de cei
supraponderali şi resimt o nevoie mai scăzută de a mânca pentru a le “fi mai uşor în
viaţă” (media 1.4, faţă de supraponderali a căror medie este de 3.8), fapt care se
regăseşte în valoarea BMI şi în valoarea glicemiei (media 93.2), lucru care aduce
validarea şi celei de a treia ipoteze de lucru.

Etapa a treia a cercetării.


Ipoteză de lucru: există diferenţe semnificative statistic între cele două loturi în
ceea ce priveşte evoluţia calităţii vieţii și capacitatea de management a bolii pacienţilor
diabetici după urmarea unei cure de intervenție psihologică de orientare cognitiv
comportamentală și schema therapy.
Pacienţii din lotul experimental (114 subiecţi) au beneficiat de 10-12 şedinţe
terapeutice cognitiv-comportamentale şi schematice (schema therapy), spre deosebire de
cei 120 din lotul de control care au urmat doar tratament medicamentos. Şedinţele s-au
desfăşurat în setting individual, cu o frecvenţă de o şedinţă pe săptămână. Verificarea
stabilităţii în timp a efectelor psihoterapiei s-a făcut pe o perioadă de 6 luni prin fallow
up sessions cu frecvenţa de 1 şedinţă pe lună. S-a urmărit cu acurateţe şi verificarea
variabilelor care ar fi putut contribui la modificarea răspunsurilor finale (evenimente cu
49
impact major asupra vieţii cum ar fi schimbarea locului de muncă, a partenerului de
viaţă, a locuinţei, pierderi/câştiguri deosebite etc).
Intervenția terapeutică a vizat restructurarea cognitivă, activarea
comportamentală, tehnici de rezolvare a problemelor, training asertiv, dezvoltarea unor
stiluri confruntative și adaptate de coping, tehnici de respirație, tehnici de relaxare,
tehnici de câștigare a distanței, modificarea schemelor maladaptative timpurii,
gestionarea impulsului, managementul furiei, controlul stimulilor, deprinderea tehnicilor
eutimice.
Distribuţia mediilor faţetelor nevrozismului Distribuţiamediilor faţetelor extraversiunii

furie
anxietat ostilitat depresi timiditat impulsivitat vulnerabilitat cautarea emot..
e e e esociala e elastress caldura gregaritate asertivitate activitate desenzatii pozitive

media
diabetic cu
CBT,schema
therapy 18.06 17.44 20.46 17.66 16.08 13.94 12 16.26 15.04 14.48 16.02 15.16

media
diabeticfără
CBT,schema
therapy 19.24 18.18 22.28 18.78 14.78 15.22 11.94 16.38 13.18 13.48 15.74 14.1

25 18
16
20
14
15 12
media diabetic cu
media diabetic cu
10
CBT, schema
10 CBT, schema 8 therapy
therapy
5 6 media diabetic
media diabetic fără CBT,
4 schema therapy
fără CBT,
0 schema therapy 2
0

Fig. nr. 1 Distribuția mediilor fațetelor nevrozismului Fig. nr. 2 Distribuția mediilor fațetelor extraversiunii

Distribuţiamediilor faţetetoragreabilităţii Distribuţia mediilor faţetelor deschiderii

deschidere
incredere spre deschiderea valori
inceilalti franchete altruism complianta modestie sensibilitate reverie estetica sentimente actiune laidei morale

media
diabetic cu
CBT,
schema
therapy 14.3 17.26 12.58 16.14 13.78 12.88 14.3 19.38 16.24 12.12 14.58 13.9

50
media
diabeticfără
CBT,
schema
therapy 12.1 15.88 12.1 16.64 12.82 13.12 13.58 18.88 14.52 11.76 14.04 13.14

20 25
18
16 20
14
12 15
10 media diabetic cu media diabetic cu
CBT, schema 10 CBT, schema
8 therapy therapy
6 media diabetic 5 media diabetic
4 fără CBT, fără CBT,
2 schema therapy schema therapy
0
0

Fig. nr. 3 Distribuția mediilor fațetelor agreabilității Fig. nr. 4 Distribuția mediilor fațetelor deschiderii

Distribuţiamediilor scorurilorlaschemelemaladaptativetimpuriii

abandon/i defectivitate/ dependenta/ vulnerab.


deprivare
emotionala nstabilitate neincredere izolaresociala rusine esec incompetenta larausiboala protect.ionism

media
diabetic cu
CBT,schema
therapy 11.23 6.17 8.42 13.58 16.3 9.36 7.45 12.2 6.44

media
diabeticfără
CBT,schema
therapy 29.34 17.16 22.34 18.75 20.34 22.11 19.38 21.6 17.46

Distribuţiamediilor scorurilorlaschemelemaladaptativetimpuriii

revend./ negat.ivism/
autocontrol cautarea standarde
grandomanie insuficient subjugare auto/sacrificiu aprobarii pasiv.itate inhibit.emotionala nerealiste penalizare

mediadiabetic cu
CBT,schema
therapy 14.88 13.24 7.14 7.1 8.3 11.68 8.14 9.3 12.4

mediadiabeticfără
CBT,schema
therapy 7.23 6.2 21.63 20.64 11.63 19.44 20.34 19.27 12.6

51
deprivare
emotionala
30 abandon/i
penalizare
nstabilitate
standarde 25 neincredere
nerealiste
20
inhibit.emotionala 15 izolare sociala

10
negat.ivism/ defectivitate/
pasiv.itate 5 rusine

0 media diabetic cu
CBT, schema
therapy
cautarea aprobarii esec

dependenta/
auto/sacrificiu
incompetenta
media diabetic fără
CBT, schema
vulnerab. la rau si therapy
subjugare
boala
autocontrol
protect.ionism
insuficient
revend./
grandomanie

Fig. nr. 5 Distribuţia mediilor scorurilor la schemele maladaptative timpuriii

Distribuţiamediilor scorurilorlamecanismeledecoping folosite

dezangajare
interpret.are dezang.ajare coping comport.a auto- folosirea suprim
evacuarea folosirea coping suportului areaaltor
pozitiva mentala emotiilor emotiilor activ negare religios umor mentală control emotional acceptarre activitati planifi.care

media
diabetic
cu CBT,
schema
therapy 14 11.4 12.6 10.18 10.3 5.3 7.4 13.4 7.1 8.4 11.7 6.4 6.9 10.1

media
diabetic
fără CBT,
schema
therapy 6.4 9.3 7.2 8.4 6.6 14.1 13.2 6.3 13.3 12.9 6.2 7.3 11.3 5.5

52
interpretare pozitiva
16 dezangajare
planifcare
14 mentala

12
suprimarea altor
10 evacuarea emotiilor
activitati
8
6
acceptare 4 folosirea emotiilor
2
0 media diabetic cu
CBT, schema therapy

folosirea suportului
coping activ
emotional

auto- control negare media diabetic fără


CBT, schema
therapy
dezangajare
coping religios
comport.a mentală
umor

Fig. nr. 6 Distribuţia mediilor scorurilor la mecanismele de coping folosite

Concluzii

Analiza de varianţă evidenţiază faptul că evoluţia calităţii vieţii bolnavilor


diabetici care au beneficiat de psihoterapie este una foarte bună, pe alocuri schimbările
produse fiind impresionante. S-au întregistrat modificări notabile (p<.001) în ceea ce
priveşte răspunsurile la chestionarul de personalitate, cei mai vizibil modificaţi fiind
factorul nevrozism (faţetele anxietate, furie/ostilitate, depresie, vulnerabilitate la stres au
scoruri semnificativ mai mici după psihoterapie), factorul extraversiune (faţetele
asertivitate şi emoţii pozitive au înregistrat creşteri semnificative) şi factorul
agreabilitate (prin mărirea scorurilor la faţetele încredere în ceilalţi şi francheţe). Cele
mai spectaculoase modificări sunt în ceea ce priveşte schemele maladaptative timpurii
care s-au remis semnificativ după şedinţele de intervenție psihologică, precum şi în
evoluţia mecanismelor de coping, în sensul dobândirii unor modalităţi mai eficiente de a

53
face faţă stresului. Calitatea vieţii pacienţilor din lotul experimental a înregistrat
modificări pozitive notabile atât prin creşterea complianţei la tratament, a schimbării
perspectivei asupra vieţii, a constanţei în adoptarea unui stil de viaţă sănătos, cât şi prin
scăderea dozelor antidiabeticelor orale cu aproximativ 25%, a unităţilor de insulină
administrate în unele cazuri cu până la 30%, scăderea cu 35% a zilelor de concediu
medical şi cu 44% a zilelor de spitalizare pentru tratamentul complicaţiilor diabetului,
controlul comorbidităţii prin diminuarea simptomelor depresiei, scăderea T.A. în medie
cu 10,4 unităţi – tensiunea sistolică şi 10,1 tensiunea diastolică, reducerea în medie a
BMI (body mass index) de la 34,3 la 31,5.

În linii mari, profilele psihologice și atitudinale ale pacienților din lotul


experimental se aseamănă semnificativ cu cele ale subiecților sănătoși din prima
fază a cercetării.

Având în vedere toate aceste aspecte, reținem rolul foarte important al abordării
holistice a oricărei boli, cu atât mai mult a tulburărilor psihosomatice, în special
impactul intervențiilor psihologice asupra evoluției și a managementului bolii
pacienților, pentru că nu este suficientă ameliorarea fizică a unei boli, dacă aceasta nu
duce şi la îmbunătăţirea calităţii vieţii acestora. Este esenţial să fie abordate şi aspectele
emoționale, culturale şi sociale ale fiecărei boli. Viaţa spirituală a pacienţilor nu trebuie
exclusă, deoarece influența acesteia asupra sănătăţii organismului uman este majoră.

Chiar dacă bolnavii sunt încă sceptici şi reţinuţi atunci când li se explică cauzele
psihologice ale afecţiunilor lor, progresele medicale ce se indreaptă către capacitatea de
a localiza în creier focarele de excitaţie sau inhibiţie corelate cu anumite emoţii, vor
aduce un plus de credibilitate abordării psihosomatice. În felul acesta s-ar putea
interveni şi controla afecţiuni care par a lua forma unor epidemii, în cazul lucrării de
faţă făcându-se referire la diabetul zaharat tip 2. În logica discursului, prevenţia, precum
şi intervenţia terapeutică, ar trebui să vizeze în mod obligatoriu dezvoltarea unor
abilităţi de a face faţă stresului într-o manieră adaptată, flexibilă, centrată pe problemă,
54
care ar ţine departe pacienţii de inhibiția emoțională, reprimarea furiei, duplicitatea,
lipsa asertivității, apelul la mâncat compulsiv sau comportament alimentar hiperfagic
pentru a-şi cumpăra, cu preţul kilogramelor acumulate în plus şi valorilor alarmante ale
glicemiei, iluzia efemeră a echilibrului şi armoniei.

Limite ale cercetării.

Generalizarea rezultatelor celei de a treia etape a cercetării poate fi făcută cu


rezervă pentru că a existat o importantă biasare a elecției subiecților în sensul că au
beneficiat de intervenție terapeutică cei care erau motivați să schimbe ceva în viața lor,
nu-și acceptau limitările conferite boală, au avut un prag ridicat de acceptabilitate a
faptului că există greșeli personale în abordarea problemelor (cauze psihologice ale
bolii) și nu au dezvoltat beneficiul secundar (beneficii ale bolii precum pensionarea
medicală, limitarea sau pasarea responsabilităților etc), toate aceste caracteristici
funcționând drept catalizator al schimbărilor terapeutice.

Cu toată această rezervă în multiplicarea rezultatelor, o concluzie se impune cu


necesitate: există o nevoie acută în continuă creștere de servicii conexe medicinei, cum
ar fi psihologia medicală, psihosomatica, psihoterapia care ar întregi în mod fericit actul
recuperatoriu.

În schimb, rezultatele primei și celei de a doua etape ale cercetării pot fi


generalizate întrucât nu au existat biasări care să limiteze acest lucru.

55
CAPITOLUL III. STUDII DE CAZ.

SUBIECT NR. 31 – LOTUL EXPERIMENTAL, ETAPA A TREIA A CERCETĂRII -


diabet insulinodependent

DATE PAŞAPORTALE

H.S, 28 ani, sex masculin, necăsătorit, funcţia ocupată- top management bancă.

ISTORIC DE VIAȚĂ

Unicul copil al unei familii de instrucţie medie (tata fost subofiţer poliţie, mama
maistră confecţii, actualmente pensionari ). Este crescut de bunicii materni, până la
vârsta de 5 ani, când revine în familia sa. Relatează episoade foarte plăcute ale copilăriei
petrecute la bunici şi îşi aminteşte de grija cu care era ocrotit de aceştia, precum şi de
comportamentul admirabil al bunicii, atunci când era bolnav (i se făceau foarte des
prăjituri, era purtat pe braţe de bătrâni, nu-l lăsau nici un moment singur etc). La scurtă
vreme după ce a revenit în familia sa, părinţii divorţează, eveniment care l-a afectat
toată viaţa, întrucât a avut tot timpul impresia că ruptura dintre ei a survenit datorită lui.
Din pricina acestui sentiment de vinovăţie nu a avut niciodată tăria să riposteze atunci
când părinţii de foloseau de el pentru a lovi fiecare în celălalt, “pentru a-şi vărsa otrava
unul asupra altuia”, pentru a nu le pierde dragostea.

Copil fiind şi mai apoi adolescent, se îmbolnăvea destul de des – afecţiuni


respiratorii, paraziţi intestinali, afecţiuni digestive, suspect la un moment dat de
rahitism. Faţă de boală are o atitudine ambivalentă în sensul că, pe lângă neplăcerile
inerente acesteia, emite spontan şi avantajul principal ce derivă din ea: momentele de
boală erau prilej de ai vedea pe părinţii săi adunaţi lăngă el, “eram ca o familie”. De
aceea, s-a întâmplat de cîteva ori să provoace într-un fel sau altul boala: a mâncat
gheaţă, a înghiţit două linguri cu pământ, a făcut duş cu apă rece etc.

Din cauza divorţului părinţilor a stabilit greu relaţii cu fetele, iar legăturile pe care
le-a avut până în acest moment au fost nesatisfăcătoare, subiectul urmărind o
56
perfecţiune destul de nerealistă în viaţa sentimentală şi sexuală. Prezintă şi o anxietate
anticipatorie a rupturii relaţionale: este centrat mai tot timpul - “stau la pândă şi vânez
orice indiciu care mi-ar putea sugera că lucrurile nu stau tocmai în ordine în relaţia
asta”- pe aspecte pe care le-ar invoca drept motive ale despărţirii. Din acest motiv se
declară destul de trist şi de sceptic că ar putea să găsească “femeia potrivită”.

În timpul primelor 8 clase este un elev silitor, situat printre premianţii clasei.

La solicitarea tatălui dă admiterea la liceul economic şi mai apoi absolvă Academia de


Studii Economice.

Antecedentele personale sunt nesemnificative (o apendicectomie la vârsta de 11


ani) iar în cele heredo-colaterale se reţine un episod depresiv al unei mătuşi din partea
tatălui.

PROFIL DE STARE ACTUALĂ

Motivul prezentării la cabinetul psihologic: dorința ”de a-și recupera viața și de a


îndrepta greșelile față de propria persoană”

Date non-test: Subiectul este actualmente unul dintre cei mai bine cotaţi directori
zonali, specializat în credite, cu o foarte solidă pregătire profesională, deţinând prin
numire sau interimat funcţii de conducere. Este apreciat în egală măsură de subalterni şi
de şefi, reuşind în egală măsură să se centreze pe sarcinile de serviciu, pe climatul de
muncă şi coeziunea echipei pe care o conduce. Are fler şi iniţiativă, fiind foarte des citat
ca exemplu de bun manager. Frecvent recompensat şi, lucru foarte rar, niciodată
sancţionat. Conştiinciozitatea cu care munceşte a fost principalul motiv pentru care a
rezistat în funcţia de conducere de când a fost investit.

Observaţii clinice: O îngrijorare manifestă faţă de starea de sănătate, pe fondul


creşterii solicitărilor de la serviciu,în condițiile descoperirii surprinzătoare și
accidentale, în urma unui control oftalmologic, a unei glicemii ”record” de 420, deși a
vrut să facă ”performanță și din punctul de vedere al sănătății”, precum şi o dispoziţie

57
apatică, necaracteristică subiectului. Fluenţă verbală, bogăţie ideativă, capacitate foarte
bună de verbalizare a trăirilor. Mimică, gestică expresive. Afect adecvat.

PROFIL SIMPTOMATIC: subiectul declară o uşoară fatigabilitate, rezistenţă mai


scăzută la stress, frecvente senzaţii de rău fizic cu dureri viscerale şi redoarea cefei,
scăderea poftei de mâncare. Centrat pe ce se întâmplă cu organismul său, pe modalitatea
acestuia de funcţionare şi preocupat de un stil de viaţă sănătos, “vitaminizat şi cu mult
sport”. Câteodată are senzaţia că îi “tremură inima şi nu pot trage suficient aer în
plămîni”. Aceste simptome au început “cam de când ni s-a mărit targetul” şi s-au
accentuat în ultimul trimestru.

PROFIL FACTORIAL

Factori tipici de personalitate (relevaţi prin aplicarea inventarului de


personalitate NEO PI-R). Profilul prezintă cote mari la faţetele: stimă de sine, simţ al
datoriei, gregaritate, estetică, francheţe, asertivitate, sentimente, timiditate socială,
activism, complianţă, sensibilitate şi căutarea de senzaţii şi cote medii la celelalte faţete.
Pe factori, obţine cote ridicate la nevrozism şi extraversiune, o bună agreabilitate şi
deschidere socială şi o înaltă conştiinciozitate.Aceste rezultate îl prezintă ca pe un
personaj care caută compania celorlalţi şi în acelaşi timp are reţineri în a se afirma
social, cu standarde interioare înalte, bun negociator, centrat pe performanţă, sensibil, cu
un ochi fin pentru detalii, tenace şi perfecţionist.

Scheme maladaptative timpurii: obține scoruri mari la deprivare emoţională,


abandon / instabilitate, neîncredere / abuz, defect / ruşine, eşec, dependenţă /
incompetenţă, vulnerabilitate la rău şi boală, inhibiţie emoţională, standarde nerealiste /
hipercriticism.

Mecanisme de coping: cele mai mari scoruri sunt la negare și dezangajarea


comportamentală.

58
Evoluția profilelor de răspuns după intervenția terapeutică

25

20

15

10 scoruri după intervenția


psihologică

scoruri înainte de
0 intervenția psihologică

Fig. 1. Evoluția scorurilor la fațetele nevrozismului

25

20

scoruri după
intervenția psihologică
15

10 scoruri înainte de
intervenția psihologică

0
reverie estetica sentimente deschidere deschiderea valori morale
spre actiune la idei

Fig. 2. Evoluția scorurilor la fațetele deschiderii

59
20

18

16

14

12

10 scoruri după
intervenția
8 psihologică

4 scoruri înainte de
intervenția
psihologică
2

0
caldura gregaritate asertivitate activitate cautarea de emot.
senzatii pozitive

Fig. 3. Evoluția scorurilor la fațetele extraversiunii

20

18

16

14

12

10 scoruri după
intervenția
psihologică
8

6
scoruri înainte de
4 intervenția
psihologică
2

0
incredere in franchete altruism complianta modestie sensibilitate
ceilalti

Fig. 4. Evoluția scorurilor la fațetele agreabilității

60
deprivare
emotionala
30 abandon/i
penalizare
nstabilitate
standarde 25 neincredere
nerealiste
20
inhibit.emotiona
15 izolare sociala
la
10
negativism/ defectivitate/
pasivitate 5 rusine
scoruri după
0 intervenția psihologică
cautarea
esec
aprobarii

dependenta/
auto/sacrificiu scoruri înainte de
incompetenta
intervenția psihologică
vulnerab. la rau
subjugare
si boala
autocontrol
protectionism
insuficient
revend./
grandomanie

Fig. 5. Evoluția scorurilor la schemele maladaptative timpurii

interpretare
pozitiva
20 dezangajare
planifcare
mentala
suprimarea altor 15 evacuarea
activitati emotiilor
10

5 folosirea
acceptare scoruri după
emotiilor intervenția
0 psihologică
folosirea
suportului coping activ
emotional
scoruri înainte de
intervenția
auto- control negare psihologică
dezangajare
comport.a coping religios
mentală umor

Fig. 6. Evoluția scorurilor la mecanismele de coping folosite

61
Concluzii: individ foarte bine integrat profesional, inteligent, dar care tinde să se
valideze exclusiv pe baza performanțelor profesionale și sociale. Dependent de
aprecierea superlativă a celorlalți. Frecvente distorsiuni cognitive în interpretarea
evenimentelor de viață curente. După terminarea sesiunilor de intervenție psihologică
simte că ”și-a recuperat viața, că își aparține”, integrează pozitiv episodul hiperglicemic
drept semnalul că trebuie să schimbe ceva. Cele mai spectaculoase modificări survin în
zona copingurilor – modalități de a face față evenimentelor stresante și în ceea ce
privește schemele maladaptative timpurii, adică exact pe palierul vulnerabilității
psihologice la boală, a vulnerabilității dobândite. Nivelul glicemiei se stabilizează în
limita valorilor normale.

62
Bibliografie selectivă.

Alexandrescu, L. –1997 “Stressul psihic – concepte generale” , în Rev. Română de


Sănătate Mintală, nr. 6, pag. 6-10.
Băban, A – 1998, Stress şi personalitate, Presa Universitară Clujeană
Barus-Michel J., Giust-Desprairies F., Ridel Luc – 1997, Crize. Abordare psihosociala
clinica, Ed. Polirom
Beck Judith S. 1995, - Cognitive Therapy: Basic and Beyound, The Guilford Press

Brouschon, M., Danzer, R.- 1994, Introduction à la psychologie de la santé, Presse


Univ. de France, Paris.
Carver, C.S., Scheier, M.F., Weintraub, J.K. 1989, Assessing coping strategies: a
theoretically based approach //Journal of Personality and Social Psychology. – vol. 56.
– pag. 267-283.

Cohen, S., Edwards, J.R. – 1989, Personality characteristics as moderators of the


relationship between stress and disorder, în R.W.Neufeld // – Advances in the
investigation of psychological stress, J.Wiley & Sons Press.
Cooper M., Todd G., Wells, A. 2008- Treating Bulimia Nervosa and Binge Eating: An
Integrated Metacognitive and Cognitive Therapy manual
D'Zurilla TJ, Goldfried MR – 1971, Problem solving and behavior modification.
JAbnorm Psychol , vol. 78, pag. 107-126;

D'Zurilla TJ, Nezu A – 1982, Social problem solving in adults. In Advances in


cognitive behavioral research and therapy 1st edition. Edited by: Kennedy PC. New
York, Academic Press; p. 201-274;

Dahlke, R., - 2008, Boala ca șansă, Editura Trei;

Davey, GCL, Wells, A – 2006- Worry and its Psychological Disorders: Theory,
Assesment and Treatment, J.Wiley & Sons Press

Eigen, M. 2009 – Hrana care otrăvește, Editura Trei

63
Fisher EB şi colab. 2002- Behavioral science research in the prevention of diabetes:
status and opportunities. Diabetes Care , vol. 25:599-606;

Fisher, P., Wells, A -2013 – Innovation in Treating Depression: Metacognition,


Acceptance, Behavioral Activation and Mindfullness, John Wiley & Sons Press

Flaxman F.E., Blackledge J.T., Bond F. 2011, Acceptance and commitment therapy,
Routledge Press, New York

Folkman, S. and Lazarus, 1991, R.S. Coping and emotion -A.Monat and R.S. Lazarus.
Stress and Coping. – New York, p. 207-227.

Fradin, J. -2003, Gestion du stress et suivi nutritionnel, Paris, Médecine et Nutrition

Fradin, J. -2006, Personnalité et psychophysiopathologie, nouvelle hypothèse en


thérapie neurocognitive et comportementale, Paris, Publibook

Friedman, M., Roseman, R.H..- 1974, Type A behavior and your heart, Knopf, New
York.
Gaede P şi colab. – 2003, Multifactorial intervention and cardiovascular disease in
patientswith type 2 diabetes. N Engl J Med vol 348:383-393;

Giminez Perez G, Gonzalez-Clemente JM, Mauricio D – 2001, Lifestyle


interventions for preventing type 2 diabetes mellitus. Cochrane Database Syst Rev
CD003054;

Gispen WH, Biessels G-J – 2000, Cognition and synaptic plasticity in diabetes
mellitus.Trends Neurosci. vol. 23:542–549;

Haley Jay, 1987 - Problem Solving Therapy, Jossy-Bass Publishers, San Francisco

Hawton, K., Salkovskis, P., Kirk J., Clark, D. – 1998, Cognitive Behavior Therapy
for Psychiatric Problems, Oxford University Press

Hilsenroth, M.J., Segal, D.L., Hersen, M. 2004, Comprehensive Handbook of


Psychological Assessment, Personality Assessment// Psychology.– no. 466.

64
Holdevici, I – 1996, Elemente de psihoterapie, Ed.ALL, Bucureşti.
Iamandescu, I.B. – 1993, Stressul psihic şi bolile interne, Ed.ALL, Bucureşti.
Iamandescu, I.B. – 1996, Psihologie Medicală, ed.a 2-a, Ed.Infomedica, Bucureşti.
Iamandescu, I.B. – 1998, Psychoneuroallergology, Romcartexim, Bucureşti.
Ikemi, Y.- 1995, Integration of Eastern and Western Psychosomatic Medicine, Kyushu
Univ.Press, Tokyo.
Ionescu G., Jacquet M.-M., Lhote C. 2002, Mecanismele de apărare. Teorie şi aspecte
clinice. Traducere din limba franceză de A.P.Corescu. – Iaşi: Polirom

Ionescu, G. – 1990, Psihoterapie, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti.


Isaak, M., M., - 2005, Leaving with fear, McGrawHill Publishing Company
Ismail K, Winkley K, Rabe-Hesketh S – 2004, Systematic review and meta-analysis
of randomised controlled trials of psychological interventions to improve glycaemic
control in patients with type 2 diabetes. Lancet, 363:1589-1597;

Kobassa, S. 1979, Stressful events, personality and health: An inquiry into hardiness//
Journal of Personality and Social Psychology.no. 37.p. 1-11.

Kok GJ, de Vries H, Mudde AN, Strecher VJ – 1991, Planned health education and
the role of self-efficacy: Dutch research. Health Education Research, 6:231-238;

Lazarus, R.S. and Folkman, S. 1985, The concept of coping // A.Monat and R.S.
Lazarus. Stress and Coping. – New York

Lazarus, R.S., Folkman, S.- 1984, Stress, Appraisal and Coping, Springer Publishing
Company, New York.
Lazarus, R.S., Folkman,, S.- 1987, Transactional Theory and Research on emotions
and coping”, European Journal of Personality, 1, 141-169.
Leahy, R. – 2006, Worry Cure, Pitkus Books Ltd

Leedom LJ, Meehan WP, Zeidler A – 1987, Avoidance responding in mice with
diabetes mellitus. Physiol Behav. Vol.40:447–451;

65
Manjiri D Pawaskar, Roger T Anderson, Rajesh Balkrishnan -2007, Self-reported
predictors of depressive symptomatology in an elderly population with type 2 diabetes
mellitus: a prospective cohort study Health and Quality of Life Outcomes,
5:50doi:10.1186/1477-7525-5-50;

Miclea, M.- 1997, Stress şi apărare psihică, Presa Universitară Clujeană, 4-43.
Neculau, A., Ferreol, G. 1998 - Psihosociologia schimbării, Editura Polirom

Neimeyer R., 2010, Constructivist Psychotherapy – Routledge Press, New York

Rafaeli E., Bernstein D.P. , Young J. – 2011, Schema Therapy, Routledge Press,
New York

Reagan LP – 2002, Glucose, stress and hippocampal neuronal vulnerability. Int


RevNeurobiol. 51:289–324;

Reagan LP şi colab. – 2007, Oxidative stress and HNE conjugation of GLUT3 are
increased in the hippocampus of diabetic subjected to stress. Brain Res.

Reagan LP, Grillo CA, Piroli GG - The As and Ds of stress: metabolic, morphological
and behavioral consequences Eur J Pharmacol. 2008 may 6; 585(1): 64–75;

Rouquette, M.-L. – 2002, Despre cunoașterea maselor, Editura Polirom

Sarason, I.G., Johnson, J., Siegel, S.- 1978, Assessing the impact of life changes:
development of the Life Experiences Survey, Journal of Consulting and Clinical
Psychology, 46, 932-946.
Shaffer, M.- 1982, Life after Stress, Plenum Press, New York.
Singer, J.E. and Davidson, L.M. 1991, Specificity and stress research // A.Monat and
R. S. Lazarus. Stress and Coping.- New-York, p. 36-47.

Sirota, A. – 1998, Conduite perverse în grup, Editura Polirom

Snyder, C.R. 2001, Coping with stress: effective people and processes. - New York:
Oxford University Press, p.4-6.

66
Stone, A., Neale, J.- 1984, New measure of daily coping: development and preliminary
results, Journal of Personality and Social Psychology, vol. 46, 892-906.
Taylor, S.E., Brown, J.D.- 1994, Positive illusions and well-being revised : Separating
facts from fiction, Psychological Bulletin, 1, 21-27.
Tunceli, K şi colab. – 2005, The Impact of Diabetes on Employment and Work
productivity 10.2337/diacare.28.11.2662 Diabetes Care , vol. 28 no. 11 2662-2667;

Vries H, Backbier E, Kok G, Dijkstra M – 1995, The impact of social influences in


the context of attitude, self-efficacy, intention and previous behavior as predictors of
smoking onset. Journal Applied Social Psychology , 25:237-257;

Vries H, Dijkstra M, Kuhlman P – 1988, Self-efficacy: third factor besides attitude


and subjective norm as a predictor of behavioral interventions. Health
EducationResearch, vol. 3:273-282;

Weekes, C. – 1990, Hope and Help for Your Nerves, New American Library, new York

Wehrenberg, M. – 2008, The 10 Best ever Anxiety Management Techniques, W.W.


Norton& Company Press

Wehrenberg, M. – 2010, The 10 Best ever Depression Management Techniques,


W.W. Norton& Company Press

Weijman I şi colab. – 2005, The role of work-related and personal factors in diabetes
selfmanagement. Patient education and counseling Volume 59, Issue 1, p. 87-96;

Wells, A. Matthews, G. – 1994, Attention and Emotions: A Clinical Perpective,


Psychology Press, UK

Wells, A. -1997, -Cognitive Therapy of Anxiety Disorders: A Practice Manual and


Conceptual Guide, John Wiley &sons Press

Wells, A. 2002- Emotional Disorders and Metacognition, Innovative Cognitive


Therapy, John Wiley & Sons, LTD, UK

Wells, A. – 2008, Metacognitive Therapy for Anxiety and Depression, Guilford Press
67
Wing RR şi colab. – 2004, Achieving weight and activity goals among diabetes
prevention program lifestyle participants. Obes Res, 12:1426-1434.

Wing RR şi colab. – 2001, Behavioral science research in diabetes: lifestyle changes


related to obesity, eating behavior, and physical activity. Diabetes Care , vol.24:117-
123;

Wolfe, W.B. ,Alfred Adler: 1982, The Pattern of Life. – Chicago: Alfred Adler
Institute of Chicago, 2nd edition,p. 148-169.

Young J. , Klosko J. , 1994, Reinventing your life, Penguin Group, New York

XXX - Oxford Medical Publication -Oxford Guide to Behavioral Experiments in


Cognitive Therapy

68