SUPORT CURS

Școala Postliceală Sanitară Iași

România, Iaşi, Modulul 44
str. Nicolae Bălcescu, nr. 19
Tel.: 0232.219.516 CERCETARE ÎN NURSING
web: www.scoalasanitara-iasi.ro

Suport curs realizat după curriculum aprobat prin OMEdCT nr.

2713/29.11.2007
Domeniul: Sănătate şi Asistenţă Pedagogică
Nivelul: 3 Avansat
Valoare Credite: 1.0
Calificare Profesională: Asistent Medical Generalist
Profesor: Ruxandra Ofelia RADU
 Modulul 44: Page | 2

CERCETARE ÎN NURSING
COMPETENŢA 1 – DESCRIE PRINCIPALELE DOMENII ALE CERCETĂRII ÎN NURSING
CURS 1 Promovarea sănătăţii şi prevenirea îmbolnăvirilor p. 3
Noţiuni de bază despre cercetare p. 3
Demersul ştiinţific p. 3
Conceptul de sănătate p. 4
Definiții ale promovării sănătății prin comunicare p. 6
Tipuri de comunicare pentru sănătate p. 7
Prevenirea îmbolnăvirilor p. 7

CURS 2 Înţelegerea sau acceptarea tratamentului prescris p. 8

Definirea tratamentului p. 8
Refuzul tratamentului p. 8
Eșecul aderenței terapeutice p. 9
Memorarea informațiilor oferite de medic în procesul terapeutic p. 9

CURS 3 PROCESUL DE ÎNGRIJIRE p. 11

Procesul de îngrijire la pacienţii cu anorexie p. 11
Obezitate p. 19
Alcoolul – a treia problemă de sănătate publică p. 21
Stresul p. 24
Consumul de droguri p. 28

CURS 4 Grupele de populație cu risc de îmbolnăvire

p. 31
Identificarea factorulor de risc și a substratului cauzal
Factori de risc proprii executantului p. 31
Factori de risc proprii sarcinii de muncă p. 32
Factori de risc proprii mijloacelor de producție p. 33
Factori de risc proprii mediului de muncă p. 38
Factori de risc proprii mediului social de muncă p. 41

CURS 5 Explică metodele, tehnicile de investigare în nursing

Metode de cercetare:
1. Observatia clinica: definitie, conditii etc.

2. Experimentul natural: definitie, conditii, rezultate

CURS 8 Explică metodele, tehnicile de investigare în nursing

Metode de cercetare:
3. Analiza documentelor (analiza statistică și analiza de conţinut):
 Foaia de observaţie clinică generală

CURS 9 Explică metodele, tehnicile de investigare în nursing p. 47

Tehnici și instrumente:
1. Interviul direct-indirect, cu intrebari inchise/deschise, clinic
2. Testul şi chestionarul Page | 3
3. Simulările sau Studiul de caz
4. Centrul de evaluare sau Metoda AC
5. Ancheta demografica, socio-economica, Domeniul: Sănătate și asistenţă pedagogică, sondajul
de opinie, chestionarul cu intrebari standardizate.

CURS 9 Conceperea unui proiect în nursing

CONCEPEREA UNUI PROIECT ÎN NURSING
(datorita stilului de viata, conditiilor de mediu, obisnuintelor familiale etc.)
C.3. Concepe un proiect de cercetare în nursing.
Etapele cercetarii în nursing:
1. Pregatirea cercetarii: alegerea temei și a obiectivelor investigatiei, stabilirea ipotezelor de
lucru, alegerea mijloacelor de investigatie (metodele și tehnicile de cercetare).

CURS 2 Conceperea unui proiect de cercetare în nursing p. 7

Etapele cercetarii în nursing
1. Pregatirea cercetarii: alegerea temei și a obiectivelor investigatiei, stabilirea ipotezelor de lucru, alegerea
mijloacelor de investigatie (metodele și tehnicile de cercetare).
2. Colectarea datelor- necesare: activitatea de teren, efortul cercetatorului etc.
3. Analiza și interpretarea datelor: subiective, obiective, semne clinice etc.
4. Redactarea unui raport final cu propuneri și solutii, care respecta anonimatul persoanelor, a
confidentialitatii informatiilor; informarea forurilor ierarhic superioare interesate de problema cercetata.

CURS 10 Conceperea unui proiect în nursing

Colectarea datelor necesare: activitatea de teren, efortul cercetatorului etc.
Analiza și interpretarea datelor: subiective, obiective, semne clinice etc.

CURS 11 Conceperea unui proiect în nursing

Redactarea unui raport final cu propuneri și solutii, care respecta anonimatul persoanelor, a
confidentialitatii informatiilor; informarea forurilor ierarhic superioare interesate de problema
cercetata.

CURS 12 Recapitulare și evaluare

COMPETENȚA 1 – DESCRIE PRINCIPALELE DOMENII
ALE CERCETĂRII ÎN NURSING
Page | 4
CURS 1 – PROMOVAREA SĂNĂTĂȚII ȘI
PREVENIREA ÎMBOLNĂVIRILOR
NOȚIUNI DE BAZĂ DESPRE CERCETARE
După Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, termenul cercetare se traduce drept un studiu
amănunţit, efectuat în mod sistematic, cu scopul de a cunoaşte ceva; investigaţie.
Există și o lege care se referă în mod strict la activitatea de cercetare-dezvoltare, și anume
Legea nr. 324/2003, privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, ce cuprinde cercetarea
fundamentală, cercetarea aplicativă, dezvoltarea tehnologică şi inovarea.
Depinzând de punctul de vedere din care este privită, cercetarea poate fi descrisă ca:
- o căutare a cunoaşterii şi în alegerea lucrurilor,
- o experienţă interesantă şi, câteodată, utilă,
- un proces de calificare,
- o carieră, un stil de viaţă,
- un proces esenţial pentru asigurarea succesului comercial,
- un mod de îmbunătăţire a calităţii vieţii,
- un impuls de satisfacere a ego-ului,
- justificarea alocării de fonduri pentru un departament şi justificarea funcţionării sale1.
Cercetarea ştiinţifică ar putea fi definită ca un proces de lărgire a cunoştinţelor realizat printr-
o atentă şi obiectivă observare, investigare şi experim entare, având ca ţintă descoperirea sau
interpretarea unor noi informaţii.

DEMERSUL ŞTIINŢIFIC
Constă din ansamblul operaţiilor care permit omului să cunoască (să înţeleagă, să-şi explice)
lumea materială şi legile ei (fără a recurge la transcendent). Acesta este posibil graţie modului de
funcţionare al creierului uman şi organelor de simţ.
În faza actuală de dezvoltare a ştiinţelor exacte, cunoaşterea extrasenzorială este respinsă, fiind
considerată nefundamentată – teoretic şi experimental. În consecinţă, demersul ştiinţific face apel
exclusiv la datele senzoriale. Captarea informaţiilor de către receptori reprezintă operaţia iniţială
(senzaţia). Ea este imediat urmată de recunoaştere (percepţia, identificarea). Decizia de recunoaştere
(sau de nerecunoaştere) se face pe baza unor indici (de recunoaștere) extrași din stocurile de mesaje
păstrate şi clasificate în memoria cerebrală.

PRINCIPIILE CUNOAŞTERII ŞI CUNOŞTINŢELOR ŞTIINŢIFICE reprezintă

consistenţa logică, obiectivitatea şi repetabilitatea.
Principiul cercetării ştiinţifice fundamentale este noul şi corectul într-un domeniu ştiinţific
constituit istoric şi recunoscut ca atare de o comunitate ştiinţifică; noul şi corectul se definesc în
raport cu metodele, conceptele şi normele proprii domeniului.
În ansamblul cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice, cercetarea ştiinţifică fundamentală
ocupă poziţia centrală. Ea oferă noi metode şi concepte cercetării aplicate şi dezvoltării tehnologice şi
stabileşte noi direcţii de cercetare. Cercetarea ştiinţifică aplicată şi dezvoltarea tehnologică au ca
element necesar cercetarea ştiinţifică fundamentală.

1
Tony Greenfield, Research Methods, Publisher Hodder Arnold, 2002.
 În disciplinele medicale datele obţinute prin cercetare ştiinţifică pot fi utilizate pentru:
- a elucida anumite aspecte din etiologia unei anumite boli,
- a identifica persoanele predispuse unui anumit risc de îmbolnăvire,
- a determina nevoile unui anumit grup populaţional,
- a stimula interesul public într-o anumită problemă de sănătate publică,
- a evalua eficienţa unui program de sănătate în curs de desfăşurare,
Page | 5
- a evalua acurateţea ştiinţifică a unui articol sau comunicări.

PROMOVAREA SĂNĂTĂȚII Ș
ȘII PREVENIREA ÎMBOLNĂVIRILOR
(alimentația, fumatul, sedentarismul, planificarea examinărilor periodice etc.)

CONCEPTUL DE SĂNĂTATE
Așa cum este el definit de către Organizația Mondială a Sănătății, se refera la „ o bună stare
fizică, psihică și socială”, lărgind astfel sfera noțiunii din domeniul biologic în cel social.
Sănătatea exprimă capacitatea adaptativă a individului la mediul natural și social. Munca, ca
și modalitate specific umană de adaptare la mediu, este și cel mai elocvent criteriu de apreciere a
stării de sănătate, condiționând atât starea biologică, cât și cea de integrare socială.
Exista o relatie birecționala între starea de sănătate și capacitatea de muncă, individul sănătos
prezentând o adaptare la muncă și o productivitate optimă, iar pe de altă parte munca reprezintă sursa
bunăstării sociale și de asemenea influențează starea fizică.
Prevenirea îmbolnăvirilor profesionale și promovarea sănătății angajatilor reprezintă scopul
principal al medicinii muncii, ceea ce în final se traduce și în productivitate și beneficii economice.
Promovarea sănătății este definită ca fiind știința și arta de a ajuta oamenii sa ajungă la o stare
optimă de sănătate prin creșterea conștientizării, adoptarea de schimbari benefice în stilul de viață și
în mediul de viață.
Un exemplu simplu și elocvent în ceea ce privește bolile profesionale : una din bolile legate
de profesie determinate de expunerea la zgomotul profesional peste limitele legale admise este
hipertensiunea arteriala; dar aceasta boala poate trece neobservata în fazele initiale și fara un program
de screening la grupele de angajati expusi la zgomot, hipertensiunea arteriala evolueaza și poate
conduce la pierderea capacitatii de munca (invaliditate).
Printr-o atitudine activă se pot depista precoce anumite boli și se pot lua măsuri de
contracarare a evoluției și complicațiilor acestora.
Legislaţia în vigoare privind prevenirea îmbolnăvirii şi promovarea sănătaţii presupune
cunoaşterea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 107/24.10.2003, pentru modificarea și
completarea Legii nr. 346/2002, privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale
(Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 747 din 26/10/2003), dar şi Legea nr. 307/28.06.2004
privind exercitarea profesiei de asistent medical și a profesiei de moașă, precum și organizarea și
funcționarea Ordinului Asistenților Medicali și Moaselor din România.
Este dificilă definirea stării de sănătate, dar este îndeobşte agreat că a fi sănătos este mult mai
mult decât „a nu fi bolnav”. Starea de sănătate include, de asemenea, şi “starea de bine” şi abilitatea
persoanei de a-şi atinge potenţialul. Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte promovarea sănătăţii
ca: procesul care permite unei persoane să îşi controleze şi să îşi îmbunătăţească starea de sănătate.
Sănătatea este influenţată de mai mulţi factori, precum stilul de viaţă şi comportamentul (ce
pot fi controlaţi de către individ), dar și de factori asupra cărora oamenii au puţin control precum
veniturile, condiţiile de locuit, reţelele de transport sau calitatea aerului.
Promovarea sănătăţii ia în considerare şi nevoia de a crea mediul favorabil unor alegeri
benefice pentru sănătate. De asemenea, recunoaşte şi nevoia de a furniza informaţii potrivite şi la timp
pentru a ajuta oamenii să facă „alegeri sănătoase”.
Sănătatea nu este o stare pe care o ai în întregime sau o pierzi în întregime. Starea de sănătate completă
este aproape la fel de iluzorie ca şi cea a fericirii.
 Complexitatea stării de sănătate este dată de dimensiunile, componentele şi gradele diferite pe care le
presupune:
I. Dimensiunile sănătăţii:
• biologică (anatomică, fiziologică şi biochimică);
• psihologică (cognitivă, emoţională, comportamentală);
• socio-profesională (roluri, relaţii, aspiraţii); Page | 6
• spirituală (valori, religie, experienţe non-cotidiene)

II. Componentele sănătăţii:

• absenţa bolii, disfuncţiei şi dizabilităţii
• rezistenţă fizică şi fiziologică
• atitudinea pozitivă faţă de viaţă (a percepe scopul şi semnificaţia vieţii)
• asumarea controlului propriei vieţii
• acceptarea de sine
• relaţionare socială pozitivă
• stare subiectivă de bine

III. Grade ale sănătăţii:

• sănătate optimă
• sănătate
• sănătate aparentă
• sănătate precară
• sănătate foarte precară

Promovarea sănătăţii este diferită de promovarea unor produse sau servicii comerciale.
„Sănătatea” nu este palpabilă la fel cum este un produs comercial şi beneficiile în a urma îndemnul
unui mesaj de sănătate nu sunt, în multe cazuri, obţinute imediat. În cazul produselor şi serviciilor
comerciale beneficiile vin imediat după ce publicului consumator i se cere să acţioneze într-un anumit
fel. O campanie implică furnizarea coordonată de informaţii sau o serie de evenimente şi activităţi.
Scopul unei campanii de informare publică poate fi oricare dintre următoarele, sau o combinaţie a lor:
o să schimbe credinţe şi atitudini;
o să furnizeze noi informaţii;
o să încurajeze adoptarea unor practici noi sau o schimbare a stilului de viaţă.

Ideal este să comunici un mesaj simplu. Este dificil să schimbi atitudini sau să încurajezi
oamenii să adopte comportamente noi mai ales dacă asta implică un efort de renunţare la
comportamente curente care produc satisfacţii şi bucurie.
Este important, de asemenea de ţinut minte că un mesaj nu poate fi transmis către populaţia
generală. Asta pentru că nici măcar un mesaj simplu nu poate fi transmis eficient şi înţeles de către un
public atât de divers ca vârste, nevoi şi interese ca populaţia generală. Un element cheie al
succesului unei campanii de informare publică este definirea, cât se poate de restrâns, a celor care se
doreşte să răspundă la respectiva campanie.

DEFINIŢII ALE PROMOVĂRII SĂNĂTĂŢII PRIN COMUNICARE

• Definiţia 1. Procesul de promovare a sănătăţii prin diseminarea de mesaje prin intermediul
mass media, canalelor interpersonale sau a evenimentelor.
Poate include activităţi diverse precum interacţiunea clinician-pacient, cursuri, grupuri de
suport, transmiterea de materiale prin poştă, linii telefonice tip hotline, campanii mass media
sau evenimente. Eforturile pot fi direcţionate către indivizi, reţele, grupuri, organizţatii,
comunităţi sau chiar catre naţiuni. (Health Communication Unit, Centre for Health Promotion,
University of Toronto).
 • Definiţia 2. „Locul unde practicile bune de promovarea a sănătăţii se întâlnesc cu practicile
bune de comunicare” (Irv Rootman and Larry Hershfield, “Health Communication Research:
Broadening the Scope,” în Health Communication, 6(1), 69-72)
• Definiţia 3. Campaniile cuprinzătoare de promovare a sănătăţii sunt:
o încercări cu scop clar de a informa, persuada sau motiva o schimbare de comportament;
o în mod ideal orientate către individ, reţele, organizaţii sau societate; Page | 7
o ţintind o audienţă largă şi bine definită (deci nu reprezintă doar persuasiune de la om la om);
o duc la beneficii necomerciale pentru individ şi/sau societate;
o se desfăşoară pe o perioadă dată de timp de la câteva săptămâni la mai mulţi ani;
o sunt cele mai eficiente atunci când includ o combinaţie de activităţi media,
interpersonale şi evenimente;
o implică dezvoltarea unui set structurat de activităţi de comunicare care să includă
minimum producerea şi distribuirea de mesaje. (Everett M. Rogers, and J. Douglas
Storey, “Communication Campaigns,” în Charles R. Berger and Steven H. Chaffee
(eds.) Handbook of Communication Science, Sage: Newbury Park, CA, 1988)

TIPURI DE COMUNICARE PENTRU SĂNĂTATE

1. Comunicare persuasivă sau comportamentală. Aceasta include eforturile de a persuada o
audienţă să adopte o idee sau o practică. Include tehnicile de marketing social.
2. Comunicare a riscului. Se referă la ajutarea indivizilor să înţeleagă natura şi seriozitatea unor
riscuri, astfel încât să ia decizii informate despre cum să trateze acele riscuri. Ideal,
comunicarea riscului este „un proces interactiv de schimb de informaţii între indivizi, grupuri
şi instituţii” (Canada National Research Council, 1989).
3. Advocacy prin media. Este folosirea strategică a media pentru a promova o iniţiativă de
politică publică (US Department of Health and Human Services, 1989).
4. Educaţia prin divertisment – edutainment. Implică folosirea producţiilor de divertisment
precum show - urile TV, radio, benzile desenate, teatrul etc pentru a transmite mesaje
persuasive şi lecţii despre probleme de sănătate.
5. Comunicarea interactivă pentru sănătate. Este definită ca şi interacţiunea unui individ –
consumator, pacient, cadru medical – prin intermediul unei tehnologii sau a unui mijloc
electronic pentru a accesa sau transmite informaţie de sănătate sau pentru a primi sfaturi şi
sprijin într-o problemă de sănătate.
6. Comunicarea participatorie. Aceasta presupune implicarea populaţiei ţintă în planificarea şi
implementarea unei campanii de comunicare

PREVENIRE ÎMBOLNĂVIRILOR
Promovarea sanatatii și prevenirea bolilor necesita investire de timp, energiesi resurse, în
speranta determinarii unei imbunatatiri a sanatatii, care sa merite aceasta investitie. Din pacate, exista
o informare limitata asupra eficacitatii promovarii sanatatii și eforturilor pentru prevenirea bolilor.
Interventiile care determina o reducere relativa specifica a consecintelor negative are un efect
absolut mai mare la populatiile cu risc crescut. De exemplu, aceeasi reducere relativa a valorii
colesterolului seric are un effect benefic absolut mai mare la persoanele cu un nivel seric mai mare al
colesterolului sau la cei cu alti factori de risc asociati. În general, interventiile pentru modificarea
factorilor de risc au un efect mai mic odata cu scaderea actiunii acestora.
Atat pacientii, cat și societatea asteapta ca medicul sa aiba un rol de conducere în promovarea
sanatatii și prevenirea bolilor. Pacientii asteapta și doresc ca medicii lor sa le faca recomandari prind
actitatea fizica,dieta și asupra altor probleme ale stilului de ata, iar medicii uita de multe ori aceste
probleme. Daca medicii nu se implica, pacientii cauta sfatul în alta parte, existand riscul sa ii
influenteze surse eronate. Cand medicii se implica activ în promovarea sanatatii, pacientii raspund
frecvent și își modifica adecvat comportamentul.
De exemplu, incurajarea de catre medic de a intensifica actitatea fizica, în special daca se
asociaza cu sugestii clare, va determina probabil modificari ale comportamentului, de aceea timpul
consumat de catre medic pare a fi eficient. Sfatuirea de catre medic a unui pacient de a scadea în
greutate sau de a intrerupefumatul este incununata cu succes la o mica parte din cazuri, insa este un
prim pas excelent prind promovarea sanatatii și prevenirea bolilor.
Interventiile directe ale medicului asupra dietei reduc de obicei nivelul colesterolului seric cu
aproximativ 8%. Tratamentul medicamentos poate fi mai eficient, insa este mai scump. De exemplu,
tratamentul cu lovastatin la barbati, pentru prevenirea primara a bolilor coronariene, costa peste
Page | 8
50.000 dolari pe an de ata salvata, exceptand persoanele cu risc foarte mare.
Strategiile de tratament pentruhipertensiunea arteriala sunt mai eficiente; costul aproximativ al
screenin-gului și tratamentului hipertensiunii arteriale, luand în calcul ratele medii de complianta de
medicatie și tratarea cu un antagonist beta-adrenergic variaza de la aproximativ 15.000 dolari pe an de
viata salvata la un pacient cutensiune arteriala diastolica de 105 mmHg sau mai mare pana la
aproximativ 25.000-30.000 de dolari pentru o persoana cu tensiune arteriala diastolica cuprinsa intre
95 și 104 mmHg. Costurile vor fi mai mari prin utilizarea unor medicamente mai scumpe, desi costul
este justificat daca o reducere a efectelor adverse detemina o imbunatatire a calitatii eticii.
Imunizarea, inclusiv vaccinarea antipneumococica și anti-gripala la varstnici și la pacientii cu
risc crescut, este o metoda eficienta de a reduce numarul de imbolnari și cheltuielile pentru ele.
Vaccinarile asigura protectia adultilor și copiilor fata de diferite boli. în plus, reduc și
transmiterea bolii la alte persoane. Imunizarile au determinat o scadere importanta a frecventei
epidemiilor. Imunizarea costa mai putin decat tratamentul bolii fata de care se realizeaza protectia, are
foarte putine efecte adverse grave și adesea este necesara la intrarea în scoala sau gradinita.
Programul standard de imunizare al copilului include vaccinuri pentru:
• difterie, tetanus şi pertusis (DTP)
• poliomielita (vaccin polio inactivat sau VPI)
• rujeola, oreion (vaccin urlian),
• rubeola ( ROR/RUR)
• varicela
• hepatita B (Hep B)
• hepatita A (Hep A)
• Haemophilus influenzae tip b (Hib)
• vaccinul antipneumococic (PCV) pentru copiii mai mici de 5 ani
• gripa.
Vaccinul antigripal nu este indicat copiilor mai mici de 6 luni. Acesta este recomandat pentru:
- toti copiii cu varsta cuprinsa intre 6 -23 luni
- copiii în varsta de 24 luni sau mai mari cu diferite afectiuni (ca siastmul, boala cardiaca sau
cronică sau cu sistem imun deficitar)
- contactii apropiati, incluzand contactii de la domiciliu și în afara casei, supraveghetorii
copiilor mai mici de 23 luni și a copiilor mai mari de 24 luni care prezinta un risc crescut
pentru complicatii postgripale.

Vaccinarile incep de la nastere și au un orar stabilit pana ce copilul implineste 18 luni,

rapelurile (noile doze) vaccinale sunt administrate intre 4 și 6 ani. Cateva vaccinari sunt necesare
dupa varsta de 6 ani – mai ales cele care s-au administrat anual (vaccinul antigripal) sau în mod
regulat pana la maturitate (vaccinul antitetanic). Toate vaccinarile trebuie sa fie administrate la timp
conform programului standard de vaccinari. Vaccinarile suplimentare pot fi necesare în cazul
calatoriilor în diferite parti ale lumii.
COMPETENȚA 1 – DESCRIE PRINCIPALELE DOMENII
ALE CERCETĂRII ÎN NURSING
Page | 9
CURS 2 –
ÎNȚELEGEREA SAU ACCEPTAREA
TRATAMENTULUI PRESCRIS
(ÎN FUNCȚIE DE OBICEIURI, MOTIVAȚIA PACIENTULUI, VÂRSTA, SEX, NIVEL EDUCAȚIONAL ETC.)

DEFINIREA TRATAMENTULUI
În timp ce stiinta ofera remedii noi iar medicii fac eforturi de a trata tot mai rafinat diferite
tulburari, prea multi pacienti pentru care sunt preconizate aceste interventii se pare ca nu reusesc sa
beneficieze de aceste eforturi, și nu din cauza lipsei de eficacitate a tratamentului.
Este un paradox aparent - desi avem tratamente eficace, raspunsul terapeutic în tulburarile
psihiatrice nu se ridica intotdeauna la nivelul acestei eficacitati. în Grecia antica, Hipocrate a observat
ca pacientii își pot impiedica propria vindecare prin sustragerea de la tratamentele prescrise si,
probabil pentru prima oara în istoria medicinei, atragea atentia asupra noncompliantei. Dupa 24 de
secole, problema persista.
Noua din zece pacienti nu iau corect medicamentele prescrise sau nu le iau deloc. Pentru ca
remisiunea și recuperarea sa devina o realitate trebuie evitate recaderile ori cronicizarile, iar unul
dintre factorii importanti în procesul terapeutic este reprezentat de complianta. O definitie formala a
compliantei la tratament este - gradul în care utilizarea de catre o persoana a medicamentelor coincide
cu indicatia medicului (mai general - masura în care comportamentul unei persoane corespunde cu
sfatul medical).

REFUZUL TRATAMENTULUI
Nu exista inca o definitie general acceptata în ceea ce priveste capacitatea pacientului de a
urma un tratament indicat. Metodele de monitorizare electronica au aratat ca peste 30% dintre pacienti
omit multe dintre dozele prescrise, indiferent de boala, prognostic sau simptome.
O serie de studii arata ca peste 70% din toate medicamentele prescrise nu sunt de fapt
consumate, ca 40-50% dintre tratamente nu reusesc sa produca rezultatul dorit sau determina
complicatii din cauza utilizarii inadecvate și ca exista o complianta mai slaba la antidepresive fata de
tratamentele somatice. Experienta cu pacienti suferind de DZ (diabet zaharat), insuficienta renala,
TBC și HTA arata ca aderenta la tratament e în jurul a 40-60% iar nivelul compliantei – complianta
inseamna - adeziune a bolnavului la mijloacele terapeutice necesare ameliorării stării sale de sănătate),
nu este legat direct de severitatea afectiunii.
Cel putin 50% dintre pacienti pleaca din cabinetul medical și nu își amintesc ce li s-a spus și
ce trebuie sa faca. Intre pacientii cu boli cronice, 80% aplica incorect cel putin un aspect al
programului de autoingrijire recomandat. Complianta este un comportament al pacientului care joaca
un rol fundamental în succesul sau esecul final al oricarui tratament deoarece este o conditie necesara
(desigur nu și suficienta) pentru succesul terapeutic.
Refuzul total de a lua medicamentul, subdozarea substantiala a unui medicament eficace,
dozarea intermitenta (erori ale intervalelor dintre doze) sau intreruperea prematura și nu în ultimul
rand supradozarea - duc la eficienta clinica redusa (sau chiar absenta) și riscuri substantiale ale
tratamentului. Complianta e legata mai ales de perceptia de catre pacient a starii lui de boala, de
atitudinea pacientului fata de tratament și de constiinta bolii, de costurile medicamentelor, efectele
secundare ale tratamentului și tratamentul inadecvat a simptomelor de boala. Complianta cu
tratamentul de lunga durata este mai greu de obtinut decat pentru cel de scurta durata.

EŞECUL ADERENŢEI TERAPEUTICE

Poate fi determinat de doua mari categorii de factori - neintentionali (uitarea, neintelegerea
regimului, bariere de limbaj, dementa, alte boli cu afectare cognitiva, schimbari de program, Page | 10
imposibilitatea obtinerii practice a medicamentelor) și intentionali (se simte mai bine și crede ca nu
mai are nevoie de medicamente, frica de efecte secundare, perceperea medicamentelor ca lipsite de
eficacitate, regim considerat prea complicat, frica de dependenta). Deseori în literatura de specialitate
exista ideea ca aderenta ar fi doar o problema de comportament a pacientului. Pacientul trebuie
incurajat sa comunice orice efecte secundare apar. Prin comunicare pacientul ia parte activa la propria
sanatate și bunastare. Orice motive ar exista pentru a nu lua medicamentele, fie pretul sau
neincrederea în necesitatea unui tratament medicamentos, pacientul trebuie incurajat sa comunice
aceste lucruri.
Daca pacientul este de dorit sa comunice, datoria medicului este intelegerea. Rolul unui doctor
intr-o echipa este de a intelege nu numai boala pacientului ci și cea mai buna maniera / agent care sa
amelioreze boala. Deseori pacientilor le e jena sa intrebe. Exista mai multe situatii în care este
necesara ameliorarea compliantei. Efectele secundare intolerabile trebuie sa determine alegerea altor
medicamente cu profil mai favorabil al efectelor secundare.
Uneori ameliorarea clinica duce la opinia pacientului ca medicamentele nu mai sunt necesare
și în acest caz trebuie utilizata psihoeducatia pacientului. Perceperea lipsei de eficacitate imediata se
corecteaza daca pacientul e informat ca poate exista o latenta de raspuns de saptamani sau luni pana la
obtinerea efectului deplin. Daca pacientul uita sa își ia medicamentul - reducerea frecventei prizelor
creste adesea complianta. Credintele pacientului au un efect deosebit asupra aderentei terapeutice.
Oamenii care cred în eficacitatea medicamentelor vor fi mai aderenti decat cei sceptici în aceasta
privinta (prin gradul de percepere a beneficiilor). Daca pacientul intelege scopul tratamentului și
motivul precis al administrarii medicamentelor, se obtine un grad superior de aderenta.
Un studiu controlat nu a observat insa diferente semnificative intre pacientii cu tulburari
somatice și cei cu tulburari psihiatrice.
Suferinta emotionala neatribuibila vreunei afectiuni psihiatrice poate scadea aderenta. Pentru
unii pacienti, numarul pilulelor și regimul de administrare reprezinta un memento dureros asupra
conditiei lor și acesti pacienti pot sa incerce evitarea acestui memento prin suspendarea pur și simplu
a medicatiei. Alte efecte ale suferintei emotionale pot fi: reducerea motivatiei, greutate în memorarea
sarcinilor și dificultati de concentrare.
Insatisfactia pacientilor își avea originea în diferite aspecte, printre care unele afective
(perceperea lipsei sustinerii emotionale și a intelegerii), aspecte comportamentale sau legate de
competenta ale medicului (modul de prescriere, lipsa explicatiilor adecvate, diagnosticul etc.).
Complianta e puternic legata de capacitatea de intelegere a pacientului nu numai a naturii bolii
dar și a regimului de tratament și a proceselor implicate în acest tratament.

MEMORAREA INFORMAŢIILOR OFERITE DE MEDIC ÎN

PROCESUL TERAPEUTIC
Chiar daca pacientii raporteaza un nivel ridicat de satisfactie fata de consultatie și o buna
intelegere a conditiei lor, daca nu retin sfaturile, aceasta afecteaza desigur complianta. S-a observat ca
dupa consultul medical, aproximativ o treime dintre pacienti nu își amintesc numele medicamentului
prescris, frecventa dozelor sau durata tratamentului.

Ley (1989) a gasit ca urmatorii factori psihologici cresc memorizarea informatiei: scaderea
anxietatii, cresterea cunostintelor medicale, nivel intelectual mai inalt, importanta și frecventa
afirmatiilor medicului referitoare la medicamente, efectul de "primacy" (in care retinem în principal
primul lucru care ni se spune). Daca pacientul are rude care nu sustin ideea de farmacoterapie, aceasta
poate insemna o opozitie deschisa, ori un sabotaj al procesului terapeutic prin reamintirea continua a
necesitatii de a-si lua tratamentul ceea ce stimuleaza comportamentul opozitional al pacientului.
Uneori apelarea la medicamente și impingerea pacientului sa le ia sunt motivate de rezistenta familiei
de a accepta vreo responsabilitate ca ar contribui la stresu din viata pacientului care ar putea alimenta
tulburarea psihica. Pacientul simte ca a lua medicamentul e echivalent cu a admite ca problema e doar
a lui și ceilalti nu își vor schimba comportamentul. Se recomanda de aceea în cazul unor pacienti non-
aderenti și o sedinta terapeutica impreuna cu familia pentru a explora atitudinea generala a familiei
fata de pacient și particulara fata de tratamentul medicamentos. Starea de sanatate și efectele
Page | 11
secundare. Reprezinta factori majori ai aderentei terapeutice.

Treisman (2001) arata ca cei cu boli cronice care nu mai percep simptome sau simt o
ameliorare își pot suspenda administrarea medicamentelor deoarece cred ca nu mai au nevoie de ele.
De asemenea cei care simt o agravare sau efecte secundare pot deveni la un moment dat mai putin
aderenti. Stilul de viata. Anumite comportamente pot influenta capacitatea de a mentine un tratament,
unul dintre cele mai evidente fiind consumul de alcool sau de substante psihoactive.

Chesney (1997) și Eldred (1997) considera ca ar fi vorba mai curand de stilul de viata haotic
al acestor pacienti decat de utilizarea drogului în sine. Alte probleme pot fi determinate de o viata
activa, incarcata, perceperea administrarii medicamentelor ca factor de perturbare al activitatilor sau
momentelor placute precum concediul, o calatorie, etc. dar și influenta asupra compliantei pe care o
aduc modificarile rutinelor din timpul activitatilor amintite.
COMPETENȚA 1 – DESCRIE PRINCIPALELE DOMENII
ALE CERCETĂRII ÎN NURSING
Page | 12
CURS 3 –
PROCESUL DE ÎNGRIJIRE (NURSING)
(PENTRU PACIENȚII CU ANOREXIE, CONSUM DE DROGURI, ALTERAREA STIMEI DE SINE ETC.)

PROCESUL DE ÎNGRIJIRE LA PACIENŢII CU ANOREXIE

Anorexia este o tulburare a conduitei alimentare caracterizată printr-un refuz mai mult sau mai
putin sistematic de a se hrăni, intervenind ca mod de răspuns la anumite conflicte psihice.
Anorexia este o boală care își face simțită prezența mai ales în randul adolescenților și al
femeilor triste și singure. Definită sub forma unor tulburări de alimentație din punctul de vedere al
medicinei generale, sau a unor tulburări dismorfice din punctul de vedere al unui psiholog, această
boală necesită o mare voință din partea bolnavului dornic să se vindece.
Anorexia implică întotdeauna refuzul individului de a menține o greutate corporală
rezonabilă. Sunt descrise două subtipuri de anorexie: anorexia în care aportul alimentar este
restrictionat și anorexia caracterizata prin episoade recurente de alimentare necontrolata și evacuarea
conținutului intestinal prin purgative.
Sistemele afectate de anorexie sunt:
- cardiovascular,
- endocrin/metabolic,
- gastrointestinal,
- nervos
- reproducator.
Vârsta predominantă la care se manifesta anorexia este adolescența.
Anorexia debuteaza insidios. Printre primele semne de anorexie se numara: amenoreea,
pacientul neaga existenta problemei și se considera supraponderal chiar în prezenta starii de emaciere,
preocuparea excesiva pentru dimensiunile corpului și controlul greutatii. Se poate observa un ritual al
alimentarii, pregatirea alimentelor în mod elaborat. Pot aparea fracturi cauzate de efortul fizic
prelungit, pierderea interesului sexual, izolare sociala, tegumente deshidratate, cu fisuri și rarirea
parului la nivelul scalpului. Se opreste cresterea, scade sensibilitatea la durere, apare hipotensiunea și
bradicardia, pacientul poate avea stari de hipotermie și intoleranta la frig. Sunt frecvente edemele
periferice, de tip casectic, alterarea cognitiva și constipatia.
Ingrijirea adecvata a pacientilor suferinzi de anorexie implica spitalizare daca greutatea este
sub 75% din valoarea normala corespunzatoare varstei și inaltimii, daca exista hipotensiune
ortostatica marcata, bradicardie cu mai putin de 40 de batai pe minut, temperatura centrala sub 37 0 C
sau daca pacientul are tendinta la suicid. Scopul initial este restabilirea greutatii corpului.
Conditii asociate cu anorexia: depresie majora sau distimie, fobie sociala, tulburare obsesiv-
compulsiva, abuzuri de substante, personalitate evitanta.
Anorexicii de obicei necesita continuarea tratamentului pentru luni sau ani și efectuarea de
controale repetate la medic pentru o evaluare psihiatrica și pentru verificarea greutatii. Suplimentar
acesti pacienti trebuie sa invete sa-si cunoasca boala, sa evite recurenta simptomele și sa gaseasca
diferite modalitati de a controla stresul.
Anorexia este o boala de termen lung (cronică). Aproximativ 40% se vindeca, 30 % își
imbunatesc starea de sanatate și 30 % vor avea probleme legate de anorexie de-a lungul intregii vieti.
Persoanele anorexice tinere care incep tratamenutul precoce au o evolutie buna de obicei. Aproximativ
jumătate din cei cu anorexie vor dezvolta comportamente de culpabilitate - dezvinovățire
asociate bulimiei nervoase. Pacientii care prezinta și alte afectiuni psihice asociate anorexiei, ca de
exemplu depresia sau tulburarea obsesiv compulsiva, de obicei necesita un tratament mai indelungat
decat persoanele care sufera doar de anorexie.

CE ÎNSEAMNĂ PERCEPȚIE DISMORFICĂ?

Dismorfic înseamnă că te vezi altfel decât ești. Morfos înseamnă formă și dis înseamnă în Page | 13
neregulă, complicat, dificil, altfel decât e normal. În general, tulburarile dismorfice presupun o
preocupare excesivă pentru propriile aparențe, consumarea unui timp excesiv pentru acest lucru, un
continuu distres psihologic și o înrăutățire a relațiilor sociale, ocupationale sau alte arii de
functionare. Acea persoana se vede altfel decat o vad ceilalti și sufera un stres uneori insuportabil, dat
de faptul ca nu se poate accepta asa cum se percepe.
Anorexicele, de exemplu, își percep foarte diferit propriul corp, ca fiind mai gras, mai
deformat decat în realitate. în cazul în care o anorexica este pusa sa se deseneze pe o coala de hartie,
de obicei imaginea schitata arata cu totul altfel fata de cum arata respectiva persoana în realitate.

CAUZELE ANOREXIEI
Nu sunt pe deplin intelese. Se poate dezvolta printr-o combinatie de factori declansatori:
biologici, psihologici și sociali.
Chiar daca nu s-a demonstrat, persoanele cu anorexie prezinta un nivel crescut de serotonina,
un neurotransmitator, care poate duce la aparitia unor manifestari comportamentele anorexice ca și
retragerea sociala și reducerea apetitului alimentar. Nu este clar daca cel mai mare nivel al serotoninei
este prezent inainte sau dupa debutul infometarii.
Studii recente au demonstrat ca prezinta un risc crescut de a dezvolta anorexie persoanele care
au în familie un membru cu aceasta afectiune (parinte, sora sau fratele). Totusi, implicatia genetica
reprezinta doar o mica pondere a cauzei. Alti factori includ cateva trasaturi de personalitate precum și
presiunile sociale și culturale. Evenimentele stresante din viata ca și mutatul, divortul, decesul unei
persoane dragi, pot declansa anorexia.

SIMPTOMELE ANOREXIEI
Simptomele frecvente și actiunile corelate cu anorexia includ:
- frica intensa de a castiga în greutate
- restrictia consumului de alimente sau al unor anumite tipuri de alimente care contin orice
fel de grasime
- greutate mai mica decat 85% din greutatea standard corespunzatoare inaltimii, (la un copil
sau adolescent, pierderea sau necastigarea în greutate în timpul perioadei de crestere
reprezinta un motiv de ingrijorare)
- aprecierea propriului corp ca și supraponderal, în ciuda faptului ca pacientul are o greutate sub
limita standard (aceasta tulburare poarta denumirea de imagine distorsionata a corpului)
- un program de exercitii istovitor
- ascunderea alimentelor și eviarea abordarii subiectelor legate de tulburarile de
alimentatie sau pierdere în greutate
- unele persoane anorexice își provoaca voma sau utilizeaza laxative sau diuretice pentru a
pierde în greutate.
- distrugerea smaltului dentar este cel mai frecvent simptom care se dezvolta ca urmare a
episoadelor repetate de voma.
Semnele obisnuite ale malnutritiei cuprind:
- greutate mica a corpului
- constipatia si golirea incetinita a stomacului
- par fragil, piele uscata și unghii friabile
- sani micsorati
- oprirea menstruatiei sau perioade lungi de amenoree
- senzatia de frig, cu o temperatura a corpului mai scazuta decat în mod normal
- presiune sanguina scazuta
 - bradicardie, mai putin decat 60 de batai pe minut
- diminuarea sensibilitatii nociceptive (perceptiei durerii)
- colorarea violacee a pielii de la nivelul extremitatilor (bratelor și picioarelor) datorita
circulatiei ineficiente
- edeme la nivelul mainilor și picioarelor
- piele de culoare galben-portocalie, în special la nivelul palmelor și mainilor.
Page | 14
Persoanele cu anorexie adesea dezvolta adevarate ritualuri asociate cu alimentarea care pot
include:
- alegerea de modalitati speciale de a manca alimentele, de a acumula alimentele, de a
colecta recipientele și de a prepara mancaruri elaborate pentru alte persoane fara a manca
din preparatele gatite
- petrecerea unei perioade lungi de timp pentru a taia și rearanja mancarea pe platouri pentru
a creea impresia ca s-a mancat deja
- aceste persoane pot ascunde mancarea sau sa se scape de ea pe ascuns în timpul mesei.

MECANISM FIZIOPATOGENETIC
Anorexia adesea debuteaza cu inceperea unei diete normale în scopul de a pierde cateva
kilograme dar aceasta dieta este depasita cand persoana devine obsedata de dieta și își limiteaza
aportul de alimente mai mult decat este sanatos. Cu timpul, persoana își restrictioneaza cantitatea și
tipurile de alimente. Restrictia de alimente nu se limiteaza de obicei numai la dieta ci și la nevoia de a
controla ceva în viata; aceste persoane gasind un sens al puterii cand își controleaza setea și foamea.
Anorexicii devin retrasi social și își perd interesul pentru lumea din exterior.
Pe masura ce boala avanseaza, apar manifestari comportamentale irationale, ca si:
- impunerea de reguli alimentare – de exemplu, eliminarea produselor de consum zilnic
sau carnea, deoarece acestea contin multe calorii
- creearea de ritualuri alimentare – mestecarea alimentelor de cateva ori
- dezvoltarea unei aversiuni fata de mancare – teama de a castiga în greutate daca alimentul
se consuma în intregime
- pierderea senzatiei de foame
- efectuarea de exercitii în mod excesiv, pana în momentul producerii de leziuni
- administrarea de laxative sau diuretice sau provocarea vomei datorita fricii de a castiga în greutate
- infometarea si malnutritia asociate anorexiei în mod obisnuit cauzeaza complicatii ca și
osteoporoza sau aritmiile cardiace.
Deseori, alte afectiuni psihice debuteaza impreuna cu anorexia, ca de exemplu depresia,
ingreunand tratamentul. Tratamentul precoce al anorexiei ofera cel mai bun prognostic de recuperare.
Cu cat o persoana prezinta un comportament alimentar mai irational, cu atat este mai dificil de a-i
implementa o perspectiva sanatoasa a nutritiei. Din moment ce exista o negare puternica a problemei
și deseori este observata disimularea alimentarii, partenerul de obicei este prima persoana care
apeleaza la tratament de specialitate pentru persoana anorexica. Persoana care sufera de anorexie este
de obicei examinata de medic pentru alte simpome corelate cu anorexia.
Acestea pot include:
- fatigabilitatea și apatia (lipsa de energie)
- dureri abdominale și cateodata constipatie
- amenoree
- episoade frecvente de voma (chiar daca persoana nu recunoaste ca și le provoaca)
- simptome ale depresiei
- dureri articulare (cauzate de exercitii efectuate excesiv sau dezechilibrul hidroelectrolitic).

FACTORI DE RISC
O persoana cu risc pentru dezvoltarea anorexiei prezinta:
- istoric de tulburari alimentare în randul rudelor de gradul I ca și mama, sora și în mod
special în cazul gemenilor
- diferite trasaturi de personalitate, ca de exemplu perfectionismul și parerea proasta despre sine
 - diferite presiuni culturale și sociale, în mod particular conflictele în familie
- antecedent de abuz sexual sau fizic (chiar daca nu toate victimele abuzurilor dezvolta
tulburari de alimentare).
Parintele poate avea motive de ingrijorare daca:
- copilul își exprima preocuparea legata de greutate la o varsta frageda
- o adolescenta care este supraponderala primeste complimente pe masura ce incepe sa
Page | 15
piarda în greutate.

CONSULTUL DE SPECIALITATE
Se recomanda consultul medical de specialitate daca o persoana draga:
- prezinta semne de anorexie ca de exemplu pierderea rapida în greutate, refuzul de a se
alimenta, canalizarea atentiei pe mentinerea greutatii, provocarea de varsaturi sau abuzul
de laxative sau diuretice. Perceptia distorsionata a imaginii proprii ca fiind supraponderal
și continuarea dietei în ciuda atingerii unei greutati mult sub limita normala
- pierderea mare în greutate și continuarea pierderii în greutate
- instalarea amenoreei
- program de exercitii intensive care determina aparitia de leziuni și cu toate acestea
persoana anorexica nu sisteaza efectuarea exercitiilor
- frica intensa fata chiar și de un castig mic în greutate, aceasta interferand cu consumarea
de preparate alimentare sanatoase
- a fost diagnosticata cu anorexie și prezinta ameteli, tulburari de somn sau simptome ale
depresiei sau anxietatii
- sa se apeleze la un tratament de specialitate daca o persoana este tratata de anorexie și
prezinta un ritm cardiac neregulat sau palpitatii, lipotimii (lesinuri) sau dureri severe în
orice portiune a corpului, ca de exemplu la nivelul articulatiilor.

MEDICI SPECIALIȘTI RECOMANDAȚI

Urmatorii medici pot diagnostica sau trata tulburarile de alimentare:
- medicul generalist
- psihiatrul
- psihologul
- dietiticianul.
Spitalizarea sau internarea pentru tratamentul unei tulburari de alimentatie este uneori necesara
pentru a controla anorexia. în aceasta situatie o echipa de cadre medicale specializate vor acorda
ingrijri pana ce pacientul se reface suficient pentru a fi ingrijit la domiciliu.

INVESTIGAȚII
Nu exista teste specifice pentru diagnosticul anorexiei. O anamneza detailata, un examen
obiectiv complet, intrebari specifice de screening pot ajuta în identificarea tulburarilor de alimentare.
Stabilirea statusului mental poate fi necesar pentru diagnosticul anorexiei sau al altor afectiuni
asociate, ca de exemplu depresia.
Indicele de masa corporala trebuie stabilit pentru a determina daca o persoana prezinta o
greutate mai mica decat greutatea standard. în general este considerata prezenta anorexia daca IMC
(indicele de masa corporala) este egal sau mai mic de 17.5 la adulti.
Analizele sanguine ar trebui efectuate de asemenea pentru a stabili gradul de nutritie. Se
recomanda realizarea de radiografii pentru a determina daca exista o reducere a masei osoase cauzata
de osteoporoza, care deseori apare ca și rezultat al anorexiei.
Alte teste pot fi efectuate daca afectarea cardiaca sau renala datorata malnutritiei este suspectata.
Diagnosticul anorexiei poate fi dificil, în special daca persoana care prezinta afectiunea
incearca sa ascunda problema. Este de preferat ca o persoana apropiata sa insoteasca pacientul
anorexic la medic, fiind astfel disponibila sa raspunda la intrebarile legate de comportamentul
alimentar al persoanei în cauza. Negarea problemei și disimularea alimentarii sunt cele mai frecvente
caracteristici ale anorexiei.
DIAGNOSTIC PRECOCE
Depistarea și tratamentul precoce al anorexiei sunt importante pntru recuperarea și prevenirea
evolutiei progresive a bolii spre o forma mai grava. Cu cat are o durata mai mare anorexia, cu atat este
mai dificil de a corecta comportamentul alimentar inadecvat. Page | 16
Deoarece majoritatea cazurilor de anorexie debuteaza în adolescenta, membrii familiei ar
trebui sa fie primii care sa recunoasca simptomele afectiunii. Chiar daca adolescentul poate refuza
tratamentul de specialitate, este important pentru familie consultul unui medic daca apar motive de
ingrijorare în momentul în care copilul prezinta cateva simptome de anorexie. Cu cat tratamentul este
instituit mai precoce, cu atat este mai probabila recuperarea completa dupa aceasta afectiune cronica.
Din nefericire, nu exista screening de rutina pentru tulburarile de alimentare. Persoanele cu
anorexie, de obicei nu cer ajutor specializat. Cel mai des, o persoana apropiata suspecteaza ca exista o
problema și apeleaza și incurajeaza pacientul sa ceara ingrijiri de specialitate. Totusi, simptomele pot
fi evidente doar dupa ce anorexia a fost prezenta pentru o lunga perioada de timp.

TRATAMENT INIȚIAL
Toate persoanele care sufera de anorexie necesita tratament. Obiectivele tratamentului sunt de a
restabili o greutate normala și un comportament alimentar adecvat și de a trata afectiunile somatice și
psihice asociate cu malnutritia, ca de exemplu osteoporoza sau depresia.Corectarea perceptiilor, atitudinilor
și comportamentelor anormale corelate cu tulburarile de alimentare reprezinta o parte a tratamentului extins.
Ideal, tratamentul este furnizat de catre o echipa care cuprinde psihiatrul, medicul de familie și
nutritionistul. în functie de gravitatea bolii, tratamentul de initiere cuprinde în mod obisnuit:
- restabilirea greutatii normale. Dobandirea unei greutati normale deseori atenueaza sau
elimina tulburarile de alimentare, ca de exemplu strangerea de alimente sau
comportamentul obsesiv compulsiv (tulburare anxioasa caracterizata prin repetarea
gandurilor și imaginilor în mintea pacientului cu comportamente repetitive ulterioare)
- acordarea de consiliere profesionala, pentru a ajuta persoana anorexica sa realizeze ca
are o problema și sa-si imbunatateasca perceptia imaginii corpului, sa se concentreze pe
afectarea relatiilor, de obicei prin terapie individuala sau de familie
- acordarea de sfaturi de catre nutritionist, pentru a ajuta în stabilirea unor principii
alimentare sanatoase și pentru o mai buna intelegere a conceptului de alimentatie echilibrata
- tratamentul altor afectiuni care frecvent apar asociate cu anorexia ca de exemplu
depresia sau afectiunile cardiace. Prezenta și a altor afectiuni concomitent cu anorexia
complica tratamentul putand extinde durata și intensitatea tratamentului aplicat.
In cazul formelor grave sau amenintatoare de deces, tratamentul de initiere în spital cuprinde:
- tratarea infometarii. Aceasta implica tratarea afectiunilor medicale determinate de
anorexie, ca deshidratarea, dezechilibrul hidroelectrolitic sau afectiunile cardiace. Uneori,
fluidele și alimentele sunt administrate printr-un tub plasat în stomac prin nas (sonda
nazogastrica) sau parenteral (inravenos)
- refacerea statusului nutritional – obiectivul tratamentului este de a castiga în greutate cu
grija și treptat, cunoscand cand este prezenta senzatia de foame sau satietate și invatand
cum sa se alimenteze sanatos
- ingrijirea afectiva și dezvoltarea increderii în medic reprezinta o parte importanta a
recuperarii care poate include:
 invatarea de noi comportamente alimentare
 invatarea controlului afectiv
 dezvoltarea increderii în persoanele care acorda ajutor.

TRATAMENT ÎN CAZUL AGRAVĂRII BOLII

Unele persoane cu anorexie nervoasa pot necesita spitalizare sau internare pentru a li se acorda
ingrijiri specializate de urgenta pana în momentul în care pacientul se recupereaza suficient ca sa
urmeze un tratament ambulator. în general se recomanda ca persoanele a caror greutate este cu 20%
mai mica decat greutatea standard corespunzatoare inaltimii sa fie tratate în spital. Nu este neobisnuit
pentru o persoana care a pierdut în greutate mai mult decat 30 % din greutatea standard sa necesite 2-6
luni de tratament de specialitate în spital. Persoanele cu o greutate mai mica de 85% din greutatea
standard își recupereaza greu greutatea daca nu sunt inclusi intr-un program foarte bine structurat
pentru persoanele cu tulburari de alimentare.
Page | 17
O greutate mult sub limita normalului poate cauzadeshidratare, infometare și dezechilibru
electrolitic, toate acestea putand duce la deces.
Acoperirea asigurarilor pentru tratamentul în spital al tulburarilor de alimentatie variaza.
Tratamentul anorexiei va fi mai dificil cu cat o persoana a prezentat afectiunea și nu a fost capabila
sa-si remedieze relatiile în cadrul familiei sau prezinta o tulburare de personalitate (ca de exemplu
personalitatea obsesiv-compulsiva), abuzeaza de laxative sau diuretice sau își provoaca varsaturi.

TRATAMENT AMBULATORIU
Continuarea unei bune ingrijiri la domiciliu ajuta în recuperarea pacientilor anorexici.
Obiectivele tratamentului individual vor fi stabilite de catre medicul de familie, psihiatru și
nutritionist. Cateva dintre obiective cuprind:
- invatarea de comportamente alimentare noi
- propriul control emotional
- dezvoltarea increderii în persoanele care incearca sa le acorde ajutor
- membrii familiei vor trebui de asemenea sa sustina obiectivele psihice și somatice pentru
a facilita vindecarea. Informarea despre boala va fi folositoare pentru membrii familei la
fel de mult ca și pentru persoanele care prezinta afectiunea
- acordarea de sprijin persoanei apropiate care sufera de anorexie nervoasa
- suport oferit de catre familie persoanei anorexice.

TRATAMENT MEDICAMENTOS
Antidepresivele (ca și fluoxetine) pot fi folosite daca persoanele cu anorexie sufera și de
depresie sau alta tulburare de anxietate, ca și tulburarea obsesiv - compulsiva. Unele studii indica
faptul ca inhibitorul selectiv al serotoninei fluoxetine (de exemplu, Prozac) poate reduce incidenta
recidivelor anorexiei. Persoanele cu anorexie care utilizeaza și alte medicamente pentru alte afectiuni
necesita o monitorizare stricta și sa fie examinate în mod periodic de catre medic. Aceste persoane
necesita verificarea ritmului cardiac, temperaturii și presiunii sanguine. Trebuie efectuate acestor
persoane și teste sanguine pentru a evalua cantitatea de medicament din sange, deoarece malnutritia și
greutatea foarte mica pot modifica eficienta medicamentelor.
Este foarte importanta avizarea pacientilor, familiei și persoanelor care ofera ingrijiri medicale sa
supravegheze indeaproape adultii și copiii care utilizeaza antidepresive din cauza posibilitatii de suicid.
Acest lucru este în mod special important la inceputul tratamentului sau cand sunt modificate dozele.
Pacientii trebuie de asemenea supravegheati pentru a observa daca se accentueaza anxietatea, atacurile de
panica, agitatia, iritabilitatea, insomnia, impulsivitatea, ostilitatea și mania. Este foarte important de
supravegheat aceste comportamente în randul copiilor care sunt mai putin capabili sa-si controleze
impulsivitatea la fel de mult ca și adultii și cateodata prezinta risc mai mare de a fi expusi impulsurilor
suicidale. Nu se recomanda oprirea administrarii de antidepresive, ci doar simpla monitorizare a persoanelor
care utilizeaza acest tip de medicamente și daca apar motive de ingrijorare sa se apeleze la medic.

TRATAMENT CHIRURGICAL
Nu exista tratament chirurgical pentru anorexie.

ALTE TRATAMENT
Consilierea profesionala reprezinta o parte importanta a programului de recuperare a
persoanelor anorexice. Consilierea individuala este frecvent necesara pana la un an și poate dura pana
la 5-6 ani pentru a asigura o indreptare completa a trasaturilor psihologice ale afectiunii. Consilierea
nu este inceputa în mod normal decat dupa ce persoana a depasit criza nutritioanala chiar daca
pacientul este lipsit temporar de motivatie sau intelegere.

Tipuri de consiliere care sunt eficiente în tratamentul anorexiei cuprind:

- consilierea psihologica. Terapia cognitiv-comportamentala poate fi folosita în tratamentul
Page | 18
anorexiei. Acest tip de terapia invata pacientii cum sa-si schimbe atitudinea și
comportamentele fata de alimentatie. Chiar daca s-a demonstrat eficienta în tratamentul
altor tulburari alimentare (ca de exemplu bulimia nervoasa), cercetarile continua pentru a
confirma eficienta acestei terapii și în tratarea anorexiei. în mod obisnuit tratamentul
cognitiv-comportamental consta în 20 de sedinte de terapie de-a lungul a catorva luni, cu
toate ca în cazul anorexiei, necesitatea tratamentului poate continua pentru cativa ani, mai
repede decat pentru cateva zile;
- terapia de grup – programul de tratament impreuna cu alte persoane poate fi foarte
folositoare. Persoanele cu aceste afectiuni își pot impartasi succesele și esecurile, sa se
incurajeze, sa își acorde sfaturi utile. Totusi, este important pentru pacient sa continue
sedintele de terapie individuala suplimentar intalnirilor de grup;
- terapia de familie – cateodata membrii familiei interfera în necunostinta de cauza cu
programul de recuperare a anorexiei. Prin terapia de familie se educa intreaga familie
despre anorexie și acest lucru fiind foarte eficient în tratarea acestei afectiuni. Initial, se
poate ajuta persoana sa recupereze în greutate. Pe de alta parte, terapia de familie se
concentreaza și se confrunta cu alte probleme familiale;
- sfatul nutritionistului – este foarte important pentru persoanele anorexice sa primeasca
sfatul nutrionistului. Un dietitician ajuta în alcatuirea unei diete. Dietiticianul incearca sa
schimbe focalizarea pacientului de pe numararea caloriilor alimentelor pe consumarea
mancarii preferate intr-un mediu relaxant și placut. Persoanele care prezinta aceasta
afectiune trebuie sa castige în greutate saptamanal pana ce ajung la greutatea standard
corespunzatoare inaltimii. Dupa aceea se recomanda mentinerea greutatii. Pentru a facilita
castigul în greutate suplimentele nutritionalelichide ca și Ensure și Sustacal pot fi folosite;
- terapia suplimentara – un studiu recent sugereaza ca zincul poate fi adaugat pentru a
recupera în greutate în cazul persoanelor care sunt tratate în spital. Totusi, sunt necesare
mai multe cercetari pentru a confirma orice beneficiu.

PROFILAXIA
Nu exista nici o metoda pentru a preveni anorexia. Tratamentul precoce poate reprezenta cea
mai buna modalitate de a preveni progresia bolii. Cunoscand simptomele de debut și apelarea
imediata la un tratament de specialitate poate ajuta în prevenirea complicatiilor anorexiei nervoase.
Cercetarile recente indica medicamentul fluoxetine (ca de exemplu Prozac) care este util în reducerea
recidivelor acestei boli. Apelarea la un diagnostic și tratament precoce poate juca un rol important în
prevenirea progresiei bolii spre o forma mai grava.
Chiar daca nu exista metode de a preveni anorexia, exista multe metode prin care adultii pot
ajuta copiii și adolescentii sa-si dezvolte o parere corespunzatoare despre ei insasi și sa invete sa
abordeze alimentatia și exercitiile cu o atitudine pozitiva. Realizand aceasta se poate preveni în randul
copiilor și adolescentilor dezvolarea anorexiei.
 OBEZITATEA
Obezitate este o stare patologică - din grupul bolilor de nutriție - sau fiziologică cu potențial
patologic, care se referă la persoanele suprapoderale, (greutatea corporală raportată la înălțime).
Domeniul medical care se ocupă de obezitate se numește „bariatrie”.
În secolul 21 se vorbeşte tot mai des despre obezitate ca despre o epidemie a civilizaţiei
moderne. Statisticile internaţionale indică, pentru prima dată, că obezitatea face mai multe victime Page | 19
decât fumatul. Obezitatea reprezintă o problemă cu care copiii se confruntă din ce în ce mai des. În
ultima vreme, pe lângă eforturile educaţionale ale părinţilor de a-i învăţa pe aceştia cum să mănânce
sănătos şi să facă mişcare în mod regulat, copiii au început să fie trataţi de obezitate ca şi adulţii.
Aceste tratamente includ medicamente ce controlează greutatea, dar şi chirurgia de tip bypass gastric.
Ca şi adulţilor, nici copiilor nu le este deloc uşor sau comod să scadă în greutate şi astfel mare
parte din copiii obezi se transformă în adulţi obezi.
Obezitatea este una dintre cele mai grave probleme de sănătate cu care se confruntă
umanitatea, în unele dintre ţări ea fiind chiar a doua cauză a mortalităţii. Conform studiilor recente, în
România rata obezitaţii este de 25%, iar 50% dintre români sunt supraponderali.
Obezitatea este o boala cronică ce are la bază numeroşi factori, ea însăşi reprezentând un factor
de risc major pentru sănătate, producând boli de inimă, creşterea presiunii sângelui, diabetul şi
cancerul. Obezitatea reprezintă a doua cauză de mortalitate după consumul de tutun.
Un element important al strategiei de prevenţie a guvernului britanic îl constituie reducerea
deceselor prin îmbunătăţirea dietei şi nutriţiei. În Anglia s-a introdus un nou program: “5 a day target=
5 pieces of vegetables or fruits”.

CLASIFICAREA
Obezitatea poate fi:
- simplă - prin ingerare calorică excesivă și o activitate normală sau slab deteriorată
(obezitatea „sumo”);
- morbidă - limitează activitatea normală, respirația, circulația sangvină și impune pacientului
perioade îndelungate de odihnă în urma unor exerciții ușoare (sindromul Pickwick);
- hipotalamică.

DIAGNOSTIC
Există diferite criterii diferite de apreciere și determinare a obezității:
Indexul Broca
Acesta este un raport dintre înălțimea persoanei exprimată în centimetri minus 100 de
centimetri și greutatea în kilograme. In a doua jumătate a secolului XX se considera indicele ideal
- pentru bărbați - 0,9 și
- pentru femei - 0,8
Indexul Corp-Greutate (engleză Body-Mass Index, BMI)
Se calculează după formula de mai jos, ținându-se cont de vârstă m= greutate în kg; l=

înălțime în metri .
BMI
subponderal 4-17.9
normal 18–24.9
predispoziție 25–29.9
obezitate de gradul I 30–34.9
obezitate de gradul II 35–39.9
obezitate de gradul III > 40
 Această metodă fiind controversată, considerându-se că trebuie ținut cont și de locul
geografic.
Raportul talie/șold (engleză Waist-Hip-Ratio, WHR). Ignoră înălțimea și greutatea
corporală, azi este luat în considerare dar numai corelat cu alți indici.
Perimetrul abdominal. Această metodă exprimă raportul perimetrului abdominal față de
înălțime, ignorând greutatea corporală.
Page | 20
Diagnosticul diferențial
În diagnosticarea obezității trebuesc eliminate:
- Graviditatea.
- S/P (status post) tratament cu corticoizi.
- Boli de excreție (insuficiență renală).
- Boli cardio-limfo-vasculare (ascita).
- Boli parazitare (Elefantiasis - bilharzia/schistosomiasis, chisturi hidatice).
- Boli endocrine.
- Sindromul Cushing.
- Creșteri tisulare mari, maligne sau benigne, etc.
- Sindromul Pickwick - o formă de obezitate care este asociată și cu o anumită stare de
retardare intelectuală.

CAUZELE PRINCIPALE ALE OBEZITĂȚII

Obezitatea este o stare care se auto-întreține și se auto-augmentează, perpetuând și agravând
cauzele:
- Defectele de educație: părinții supraponderali vor crește copii supraponderali.
- Starea bulimică se auto-augmentează prin creșterea permanentă a masei țesutului adipos.
- Foamea de alimente carbohidrate, dulciuri, grăsimi, duce la o dependență psihologică de
respectivele alimente.
Cauzele principale ale obezității pot fi:
- Dietă neechilibrată, bogată în carbohidrate (dulciuri și grăsimi), în disproporție cu
necesitățile energetice ale organismului:
o ca urmare a unei educații defectuoase,
o a sistării bruște a unei activități fizice intensive și prelungite în timp,
o în sportul japonez sumo, unde supraponderea avantajează sportivii, care se îngrașă în
mod intenționat.
- Lipsa de mișcare, de efort fizic comparativ - în timp - cu potențialul energetic al hranei.
- Tulburări de nutriție, ca rezultat al unor psihopatologii (depresiune psihică, tulburări de
comportament) ca de exemplu, patima sau mania de a mânca (bulimia.
- Disfuncții hormonale (hipotiroidism, sindrom adiposo-genital, etc.).
- Factori genetici (ereditari - s-a descoperit genul de obezitate la șobolani).
- Tulburări metabolice (sindromul metabolic, care este adesea un rezultat și nu o cauză a
obezității).

PROGNOZĂ
Obezitatea nu este o patologie, ci o stare cu un înalt potențial patologic. Persoanele obeze
prezintă o predispoziție la o serie de patologii:
o boli cardiovasculare - hipertensiune, ischemie cardiacă, ateroame;
o hernii;
o varice;
o osteoartrite - ale sistemului ortostatic și locomotor, ale articulațiilor, ale coloanei
vertebrale suprasolicitate;
o endocrine - diabet tip II (non-insulin-dependent);
o litiază urinară;
 o frecvente complicații postoperatorii.
Efecte indirecte: Consumul excesiv de carne și grăsimi determină creșterea incidenței cancerului
intestinal. Obezitatea mai poate determina sterilitate, impotență sexuală. Una din urmările frecvente a
obezității pot să fie tulburările de personalitate persoana obeză simțindu-se marginalizată în societate.
TRATAMENT
O slăbire drastică stresează organismul, handicapează și provoacă metabolismul și are șanse Page | 21
minime de reușită în timp. Deoarece factorul psihologic este dominant, tratamentul obezului - și nu a
obezității! - trebuie ales și coordonat, împreună cu pacientul, de un grup de trei specialiști - medic
curant, psiholog și nutriționist - care vor lua în considerație:
1) Determinarea corectă a cauzelor. Un tratament fixat pe alterarea echilibrului caloric
și care ocultează cauzele este sortit eșecului.
2) Reeducarea pacientului spre o nutriție corectă și o activitate consumatoare de
energie (mișcare, sport)
3) Diete hipocalorice.
4) Intervenții invazive - care dau rezultate imediate, spectaculare dar cu periclitate
înaltă:
- Chirurgie dentară - fixarea mandibulei de maxilă prin ligaturi la nivelul dinților
care permit alimentarea exclusiv cu lichide și semilichide.
- Chirurgie gastro-intestinală - limitarea capacității gastrice prin inelare sau
ligaturi la nivelul stomacului și/sau scurtări intestinale (jejun).
- Reducerea chirurgicală a depozitelor adipoase („absorbirea de grăsime").
Dietele hipocalorice preluate de pacient din literatură, fără controlul, pregătirea și
asistența specialiștilor, cu toate eforturile depuse, duc la rezultate nedorite, dezamăgiri, evoluții
„în acordeon”, un lanț descurajant de scăderi și creșteri alternative în greutate.
În anul 1973 profesorul dr. Ezra Zohar, directorul Institutului de Fiziologie al Centrului
Medical Tel-Hashomer al facultății de medicină a Universității Tel-Aviv a publicat o carte - best
seller în care descria o serie de femei și bărbați sănătoși, cu grade diferite de obezitate, care au
pierdut în șase luni de tratament intensiv circa 1/3 (în medie) din greutatea inițială. Zece ani mai
târziu el publica rezultatele unui control de urmărire (engleză follow-up) a grupei respective: toții au
revenit sau au depășit greutatea inițială, cu excepția a trei cazuri, dintre care doi (cam 5%) s-au
menținut - cu permanente sacrificii - la greutăți normale și un decedat din cauze independente de
subiect.

PREVENIRE
• Obișnuirea cu o alimentație echilibrată și sănătoasă completată cu activarea organismului
(sport) începând cu primul an de viață. Consumul de dulciuri și de alcool sunt obiceiuri
proaste și nu necesități ale organismului. Este interzis să educăm copiii că bomboana,
ciocolata, prăjitura sunt o compensație, un premiu de bună purtare sau de cumpărare a
simpatiei unui copil - cu timpul, el va continua să se auto compenseze cu dulciuri și/sau cu
paharul față de succesele sau insuccesele vieții.
• Educația spre o nutriție corectă, sănătoasă, completată cu o activitate fizică moderată la
toate vârstele.
• Depistarea din timp și tratarea cauzelor tratabile ale obezității (hipotiroidismul etc.)
 ALCOOLUL – A TREIA PROBLEMĂ DE SĂNĂTATE PUBLICĂ
Alcoolul este substanţa de abuz cea mai larg disponibilă şi cea mai acceptabilă din punct de
vedere cultural. Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), în Europa alcoolul ocupă locul
trei în ierarhia celor mai importanţi factori de risc pentru decesele premature şi îmbolnăviri evitabile
(după fumat şi hipertensiune arterială). Un ghid OMS din 1986 privind dependenţa de droguri şi Page | 22
alcool, clasifica alcoolul în categoria droguri sedative, alături de hipnotice şi tranchilizante.
Problemele legate de alcool apar la aproximativ 30% din băutori.
Cel mai bine "merge" alcoolul. Este stupefiantul nr. 1 în Germania şi are o istorie
multimilenară. Denumirea de "alcool" provine din limba arabă şi înseamnă "cel mai nobil". Efectele
sale nu sunt însă tocmai nobile: 2,5 milioane de dependenţi în Republica Federală Germania, 40.000
de morţi anual, din care aproape 1.500 decedaţi în traficul rutier. Băuturile alcoolice sunt considerate
"mijloace ce oferă plăcere".
Alcoolul este un factor de risc mai important decât nivelul crescut al colesterolului şi obezitate,
de trei ori important decât diabetul şi de cinci ori mai important decât astmul. Una din 10 îmbolnăviri
şi decese premature din Europa este cauzată de alcool.
Se estimează că produsele pe bază de alcool sunt răspunzătoare pentru aproximativ 9% din
totalul de boli. Consumul de alcool duce la accidente şi violenţă şi este responsabil pentru reducerea
speranţei de viaţă. Consumul de alcool a crescut în ultimul timp ca volum şi frecventă, iar vârsta
debutului pentru băut a scăzut.
Deşi în ultimii ani s-au îmbunătăţit semnificativ informaţiile referitoare la consumul de alcool şi
efectele asupra sănătăţii publice, totuşi mai sunt multe de aflat în acest domeniu. În multe ţări din Europa,
decidenţii politici se plâng de lipsa informaţiilor despre consumul real de alcool, despre obiceiurile
consumului de alcool în funcţie de sex, vârstă şi alte caracteristici populaţionale relevante, ca şi de efectele
negative ale consumului, în diversele sale forme. Deşi media consumului de alcool, ca şi incidenţa cirozei,
continuă să fie indicatori importanţi pentru situaţia actuală a consumului de alcool, acestea nu sunt
suficiente pentru a estima realitatea şi a elabora politici sociale adaptate realităţii. De aceea este nevoie de
un program de acţiune pentru prevenirea şi reducerea consumului abuziv de alcool.

CAUZELE CREŞTERII CONSUMULUI DE ALCOOL

- creşterea producţiei şi diversitatea băuturilor alcoolice
- disponibilitatea şi accesibilitatea largă
- percepţia culturală de ingredient festiv a alcoolului;
- creşterea nivelului de trai, a venitului pe cap de locuitor;
- promovarea sa drept scop recreaţional, detensionant, de creştere a bunei-dispoziţii, de
“liant social”, pentru umplerea timpului liber sau din “plictiseală”, lipsa de ocupaţie,
pasivitate;
- modelele (părinţi, profesori, staruri de muzică sau cinema, sportivi etc.) ce oferă această
imagine/atitudine;
- tradiţia consumului (bere în Danemarca, vin în Romania).
Studiile efectuate de OMS arată că obiceiul consumului de alcool începe din adolescentă şi la
debutul vârstei adulte, dar consecinţele patologice nu apar decât după mai mulţi ani. Adolescenţii sunt
rareori consumatori cronici de alcool; mai degrabă au tendinţa de a ceda ocazional tentaţiei unui
consum excesiv de alcool. Dependenţa de alcool se instalează după mai 30 ani.
În numeroase ţări, consumul de alcool de către tineri este considerat drept o consolidare a
imaginii masculine de virilitate şi maturitate.
Pentru a îmbunătăţii calitatea vieţii, este necesară reducerea efectelor negative ale consumului
de alcool, acţiune care trebuie privită ca o importantă problemă de sănătate publică.
Ca şi în cazul altor politici publice, acţiunile pentru prevenirea şi reducerea consumului de
alcool trebuiesc fondate pe informaţii reale.
 ACŢIUNEA ALCOOLULUI
Alcoolul acţionează predominant pe sistemul nervos al omului, mai ales pe centrii ce
coordonează funcţiile cerebrale complexe cum ar fi conştienţa şi emoţiile, şi mai puţin pe funcţiile
inferioare, vegetative. Cât de tare este şi cât de mult ţine acest efect, depinde de concentraţia de alcool
din organism, ce se determină din sânge (alcoolemia) şi se măsoară în grame de alcool la litrul de
sânge. Cele mai multe decese survenite în urma unei intoxicaţii etanolice au evidenţiat o alcoolemie Page | 23
cuprinsă între 1,8 şi 6,7 grame/l. Concentraţiile letale sunt cuprinse între 5,0 şi 8,0 g/l; 90% dintre
persoanele ce prezintă aceste valori decedează.smittel)
Mahmureala
Consecinţele unei nopţi lungi de petrecere sunt cu siguranţă cunoscute de toată lumea: o
mahmureală puternică. Aceasta se caracterizează prin senzaţia de presiune la nivelul creierului, cefalee
intensă, nervozitate şi iritabilitate crescută, sensibilitate la stimuli externi, oboseală precoce în cazul
efortului fizic, precum şi transpiraţia profuză şi o stare generală de epuizare, ca după o răceală zdravănă.

FAZELE ALCOOLISMULUI
1. Faza prealcoolică: obiceiul de a se relaxa cu băutura, cu tendinţa de a creşte cantitatea
ingerată;
2. Faza prodromală: consumul, în secret, de alcool, gândire orientetată mereu spre consum,
apariţia sentimentelor de vinovăţie, "rupturi ale filmului";
3. Consumul prin constrângere: pierderea controlului! Deraierea totală în relaţiile sociale,
accese de furie, gelozie, milă faţă de propria persoană, preocupare pentru asigurarea unor
cantităţi suficiente, băutul de dimineaţă;
4. Faza cronică: decăderea personalităţii, tulburări cognitive. Individul bea împreună cu
persoane din medii sociale inferioare. Pierderea toleranţei la alcool, tremurături, stări de
anxietate, stări de colaps

CONSECINŢE fizice/biologice
- gastrită, ulcer gastric, tulburări de absorbţie a vitaminei B12
- ficat de stază (ficat gras), ciroză hepatică cu varice esofagiene
- impotenţă, polineuropatie (afectarea tuturor nervilor periferici)
- leziuni cerebrale toxice (modificări de caracter, scăderea performanţelor intelectuale)

SEVREAJUL și ÎNTRERUPEREA CONSUMULUI DE ALCOOL

Nu este niciodata usoara, cu precadere daca este vorba despre cantitati mari și perioade lungi
de timp. Astfel, tinand cont de faptul ca organismul necesita administrarea acestei bauturi pentru a
functiona în parametrii normali, primele saptamani ale perioadei de sevraj sunt decisive pentru
recuperarea pacientului. Dependenta de alcool se manifesta dupa consumul unei cantitati tot mai mari
de alcool pentru o perioada indelungata de timp. în asemenea cazuri organismul necesita doza zilnica
de alcool pentru ca functiile sale sa poata fi desfasurate în conditii normale. în caz contrar persoana în
cauza poate experimenta stari de irascibilitate, depresii, nervozitate, tremuratul mainilor sau dureri de
cap, toate acestea fiind specifice perioadei de sevraj.

Fenomene de sevraj
Hipertensiunea arterială, transpiraţia profuză, tremurături, dureri la nivelul întregului corp (la
nivelul trunchiului), anxietate, predelir, tulburări de somn.
Un sindrom acut de sevraj reprezintă întotdeuana o indicaţie pentru internarea în spital. Aici,
se urmează un tratament cu medicamente psihotrope anxiolitice, hipotensoare şi perfuzii pentru
corectarea pierderii de lichide.

Simptomele perioadei de sevraj

Simptomele perioadei de sevraj pot fi moderate sau severe în functie de durata dependentei de
alcool, precum și de gradul de afectare al sistemului imunitar și a altor functii ale organismului.
 2. Simptome moderate ale perioadei de sevraj includ:
o stare de nervozitate și agitatie;
o anxietate; irascibilitate;
o stare de oboseala;
o episoade de depresie;
o transpiratie abundenta și cresterea ritmului cardiac; Page | 24
o stare de greata și varsaturi;
o tremuratul mainilor;
o miscari rapide ale globilor oculari; insomnii;
o scaderea poftei de mancare;
o confuzie și incapacitate de concentrare;
o paloare la nivelul fetei și al pielii.

3. Simptomele severe ale perioadei de sevraj includ:

o delirium tremens, caracterizat de prezenta halucinatiilor, cosmarurilor și a starii de
confuzie;
o agresivitate, convulsii și agitatie;
o febra mare;
o pierderi de memorie, cu precadere în ceea ce priveste perioadele în care pacientul a
consumat alcool.

Durata perioadei de sevraj

Durata perioadei de sevraj este acea perioada de timp în care simptomatologia specifica
sevrajului afecteaza organismul pacientului, în momentul în care acesta a inceput programul de
reabilitare. în mod normal, sevrajul se manifesta timp de 2-3 zile de la consumul ultimului pahar cu
bauturi alcoolice. în cazul persoanelor cu forme blande ale dependentei de alcool, durata perioadei de
sevraj poate fi chiar mai mica. Cazurile severe de alcoolism necesita admiterea intr-un centru
specializat astfel incat pacientul sa poata fi tinut sub observatie medicala. Astfel, în aceste centre
fiecare pacient trebuie sa fie tratat cu blandete și compasiune, precum și sa fie incurajat sa participe la
sedinte de terapie, individuala sau de grup. în acelasi timp, suportul familiei și al persoanelor
apropiate joaca un rol extrem de important în procesul de recuperare al pacientului. Desi perioada
medie a sevrajului a fost stabilita (confrom datelor oferite de pacienti) pentru 2-3 zile, durata acesteia
variaza în functie de severitatea dependentei, precum și de particularitatile fiecarui organism.
În anii ’90, în ţările europene, în baza a trei acorduri s-au stabilit acţiunile menite să reducă şi
să prevină consumul de alcool. Aceste acorduri sunt: „Sănătate pentru toţi” (Health for All), „Politica
Europeană în privinţa alcoolului” (European Alcohol Action Plan), „Acordul European referitor la
alcool” (European Charter on Alcohol). În 2001 a fost adoptată de ţările membre ale UE, Declaraţia:
tinerii şi alcoolul. (Declaration on young people and alcohol).
Ele subliniază faptul că problemele cauzate de consumul de alcool, la nivel internaţional,
reprezintă o problemă de sănătate publică. De asemenea stabilesc principalele strategii de combatere a
efectelor negative produse de consumul de alcool.

Acordul „Sănătate pentru toţi” (Health for All)

Acest acord a fost iniţiat în 1979 de către OMS. La baza acestui acord era o politică globală de
sănătate care intenţiona să producă schimbări substanţiale în sănătate în deceniile trecute.
În 1998, acest acord a fost întărit de o nouă declaraţie a OMS, cu o nouă politică de sănătate:
„Sănătate pentru toţi în secolul 21”. Acestă declaraţie identifică 21 de obiective pentru secolul 21;
obiectivul 12 al acestei declaraţii se referă la reducerea efectelor nocive ale alcoolului, drogurilor
şi tutunului: „Până în anul 2015, trebuie reduse semnificativ, în toate statele membre ale UE, efectele
negative ale consumului de substanţe adictive cum ar fi tutunul, alcoolul şi alte droguri psihoactive”.
(sesiunea din septembrie1998 a WHO - comitetul regional pentru Europa).
 STRESUL
Stres, sau stress, reprezintă sindromul de adaptare pe care individul îl realizează în urma
agresiunilor mediului; ansamblu care cuprinde încordare, tensiune, constrângere, forță, solicitare,
tensiune, mobbing.
Pornind de la conceptul de stres, menționăm că termenul aparține lui Hans Hugo Bruno
Selye care consideră că stresul se leagă de sindromul de adaptare reacția la stress pe care individul îl Page | 25
realizează în urma agresiunilor mediului. Hans Selye definește stresul ca ansamblu de reacții al
organismului uman față de acțiunea externă a unor agenți cauzali (fizici, chimici, biologici și psihici)
constând în modificări morfo-funcționale, cel mai adesea endocrine. În cazul în care agentul stresor
are o acțiune de durată vorbim de sindromul general de adaptare care presupune o evoluție stadială.
Stresul a fost denumit "boala secolului XX". În 1998, OMS a realizat un raport prin care arată
că stresul profesional şi cel din viaţa personală sunt factorii determinanţi ai unei sănătăţi şubrede.
Acest raport concluziona că stresul profesional măreşte riscul îmbolnăvirilor. Acesta nu depinde
numai de caracteristicile psihologice ale individului, ci şi de mediul în care munceşte.
Un studiu celebru "Whitehall Study" (citat în Burrow, 2000), care pe parcursul a 15 ani a
urmărit starea sănătăţii a peste 10000 de englezi, a confirmat faptul că starea sănătăţii se află în
legătură cu poziţia noastră în cadrul societăţii. Cei din executiv sunt mai puţin afectaţi decât cei din
managementul de mijloc, iar aceştia suferă mai puţin decât simpli muncitori.
Cu cât pătrundem mai jos în ierarhie cu atât creşte numărul problemelor de sănătate. Studiul a
măsurat efectele caracteristice ale muncii: puterea de decizie (control), cerinţele slujbei şi sprijinul
social de la locul de muncă şi a descoperit că munca inegală duce la rezultate inegale asupra sănătăţii.
Aceasta este independentă de ceilalţi factori de risc.

CONSECINŢELE MEDICALE
Când ne simţim ameninţaţi sau când ne confruntăm cu anumite cerinţe externe sau stresori,
corpul, automat, dă un răspuns fizic şi biochimic. Adrenalina şi alţi hormoni, colesterolul şi acizii
graşi sunt lansaşi în sange, inima bate mai repede, transpirăm mai mult, muşchii se tensionează şi
respirăm accelerat şi superficial. Stresul întins pe o perioadă mai lungă afectează sănătatea. Stresul
cronic duce la o acumulare în artere a colesterolului şi grăsimilor, ceea ce reprezintă un risc crescut
pentru boli cardiovasculare. Incapacitatea de a ne manifesta frustrarea şi furia, neputinţa de a schimba
situaţia stresantă sau de a o părăsi este un indicator al apariţiei problemelor cardiace.
Stresul cronic este cel care dăuneaza cel mai mult sănătăţii, fiind tipic pentru locurile de muncă
în care angajaţii nu au control asupra diferitelor situaţii, au cerinţe copleşitoare şi nu întreved nici un
semn de uşurare. Efectele asupra stării fizice includ: tensiune mare, transpiraţie, dificultăţi de
respiraţie, tensiune musculară şi tulburări gastrointestinale. Stresul conduce la boli coronariene, dureri
de spate, migrene, dureri de abdominale şi o varietate de probleme psihice. Este dificil de precizat în
ce masura stresul influenţează sănătatea, dar foarte multe îmbolnăviri sunt legate de stres.
Îmbolnăvirile din cauza stresului reprezintă o povară pentru oameni şi organizaţii, costurile fiind mai
evidente la nivelul indivizilor decât la nivelul organizaţiilor.
Stresul profesional acţionează şi asupra sistemului imunitar. Sheldon Cohen de Universitatea
Carnegie Mellon USA (citat în Burrow, 2000) a arătat că angajaţii care suferă de stres cronic sunt de la trei
până la cinci ori mai predispuşi la infecţii virale respiratorii decât ceilalţi. Acelaşi studiu a descoperit că cei
care se confruntă doar cu un singur eveniment stresant pe parcursul unui an nu sunt vulnerabili.
Principalele probleme de sănătate identificate ca fiind datorate în mare măsura stresului
profesional sunt următoarele: astmul, psoriasis, ulcer gastro-duodenal, tulburări digestive şi sindromul
colonului iritabil, probleme sexuale, depresii, consum de alcool, de droguri sau abuz de medicamente.
 STADII CLINICE
Primul stadiul este cel al reacțiilor de alarmă și are două subetape:
• faza de șoc, când pot apărea hipertensiune și hipotermie.
• faza de contrașoc, când organismul individului realizează o contracarare a simptomelor din
faza de șoc și are la bază răspunsuri de tip endocrin. Acest stadiu este caracteristic
perioadei copilăriei când rezistența biologică este foarte scăzută. Page | 26
Stadiul al doilea este cel de rezistență specifică (revenire), când după primul contact cu
agentul stresor organismul se adaptează, comportamentul individului fiind aparent normal, persistând
modificări specifice stadiului anterior, în special de la faza de contrașoc. În plan ontogenetic, acest
stadiu corespunde maturității, când individul are o rezistență bună, fiind posibilă adaptarea la aproape
orice tip de stres din mediu.
Stadiul al treilea este cel de epuizare (aparține bătrâneții) când scad aproape toate resursele
adaptative ale organismului. Adaptarea nu se mai menține din cauza scăderii reacțiilor de tip
vegetativ. Apar vădit consecințele negative ale acțiunii îndelungate a acestor mecanisme
neurovegetative.

CARACTERISTICILE STRESULUI
Orice tip de stres apare pe fondul adaptării permanente a organismului la mediu când se poate
produce un dezechilibru marcant între solicitările mediului și posibilitățile de răspuns reale ale
individului. Adaptarea presupune păstrarea integrității organismului care este în permanență
amenințată de agenții stresori de toate tipurile. În plus adaptarea presupune realizarea unui echilibru
dinamic cu mediul. Stresul apare în momentul când acest echilibru al adaptării se perturbă. Această
perturbare este reversibilă. Stresul reprezintă, după Landy, un dezechilibru intens perceput subiectiv
de către individ între cerințele organismului și ale mediului și posibilitățile de răspuns individuale.
În funcție de natura agentului stresor, stresul poate fi psihic, fizic, chimic și biologic. În func ție de
numărul persoanelor afectate, stresul poate fi individual sau colectiv.

EFECTELE
Pe termen lung expunerea prelungită la stres generează o serie de probleme serioase de
sănătate cum ar fi: diabetul zaharat, boli cardiovasculare, incidenţa crescută pentru cancerul mamar la
femei; slăbirea sistemului imunitar.
Putem identifica câteva dintre costurile unei organizaţii legate de consecinţele stresului profesional:
asigurările de sănătate, pierderea unor zile de lucru şi accidentele. Atunci când nivelul stresului este foarte
mare şi numărul accidentelor este mare. Aceasta se întâmplă din două motive: condiţiile de muncă care
cauzează stres pot cauza şi accidente şi cel de-al doilea motiv este acela că atunci când muncim prea mult,
când sunte presaţi de timp sau terorizaţi de şefi suntem mai vulnerabili la accidente.
Se produc mai multe accidente atunci când angajaţii lucrează în condiţii periculoase, când ei
folosesc echipamente sofisticate, când manipulează obiecte grele, când rămân pentru mai mult timp
într-o poziţie statică sau neconfortabilă, când au sarcini plictisitoare sau care se repetă la nesfârşit şi
când trebuie să fie permanent vigilenţi.
Cercetările (Hellriegel, 1992) au relevat faptul că atunci când angajaţii se tem de pierderea
slujbei, ei au mai multe accidente, se îmbolnăvesc mai des. Statistic, aproape 3-4% din accidentele
industriale sunt cauzate de incapacitatea de a face faţă problemelor emoţionale provocate de stres.
Se estimează că fiecare angajat care suferă de vreo boală cauzată de stres absentează
aproximativ 16 zile lucrătoare pe an. Angajatorul va trebui sa găsească deci un echilibru între stresul
indus salariaţilor şi performanţele organizaţiei.
Conform Federaţiei Mondiale de Sănătate Mentală, "faţa întunecată a economiei globale" a
determinat o criză în sănătatea mentală. Depresiile şi bolile cardiovasculare au devenit o problemă de
sănătate majoră. Amândouă sunt generate de stresul profesional. Atunci când ne aflăm în situaţii
stresante şi nu putem nici lupta, nici fugi, o reacţie comună este să ne reprimăm sentimentele şi să
continuăm. Astfel, stresul produce efecte comportamentale, biochimice şi psihologice.
 Efectele asupra psihicului duc la probleme de concentrare, încredere şi motivaţie, ori ne fac sa
ne simţim frustraţi, neajutoraţi sau furioşi. Ca urmare furia, anxietatea, depresia, stima de sine scăzută,
intelectul slăbit, problemele de concentrare şi de luare a deciziilor, nervozitatea, iritabilitatea,
insatisfacţia în munca sunt câteva din efectele pe care stresul le răsfrânge asupra stării emoţionale a
oamenilor. Aceste efecte duc la o deteriorare a sănătăţii psihice. În cazuri extreme, stresul profesional
îi determină pe unii angajaţi sa se sinucidă, mai ales atunci când aceştia sunt terorizaţi.
Page | 27
Efectele asupra comportamentului includ: performanţa în scădere, absenteism, creşterea
numărului accidentelor, creşterea abuzului de alcool sau medicamente, impulsivitate, creşte numărul
abandonurilor şi de asemenea apar dificultăţi în comunicare.
Stresul are impact şi asupra vieţii personale şi sociale. Cu cât suntem mai stresaţi la serviciu, cu
atât impactul este mai mare în viaţa personală şi personale şi perturbă implicarea în viaţa culturală şi
socială. Este greu să menţii un echilibru între munca şi familie pentru că stresul profesional creează un
cerc vicios. A fi afectat de stresul profesional nu este o slăbiciune personală pentru că oamenii au
toleranţe diferite faţă de situaţiile stresante. Nivelul de stres pe care cineva îl poate tolera înainte de
apariţia stresului reprezintă pragul stresului. Unii oameni la cea mai mică schimbare sau urgenţă
reacţionează imediat. Alţii sunt calmi, stăpâni pe sine, pe situaţie deoarece au încredere în capacitatea
lor de adaptare. Ei simt un stres foarte mic, acesta devenind mai mare dacă stresul este major sau
prelungit.

STRESUL PSIHIC
Paul Frasse definește stresul psihic ca totalitatea conflictelor personale sau sociale ale
individului care nu-și găsesc soluția pe moment. Mihai Golu definește stresul psihic ca stare de
tensiune, încordare sau disconfort, determinată de agenți afectogeni cu semnificație negativă, stare de
frustrare (reprimare) a unor trebuințe, dorințe sau aspirații.
Stresul psihic are un dublu caracter: primar și secundar. Caracterul primar vorbește despre
stres ca rezultat al unei agresiuni recepționată direct în plan psihic. Caracterul secundar vorbește
despre stres ca reacție de conștientizare în plan psihic a unui stres fizic, căruia individul îi acordă o
semnificație de realipula.

Caracteristicile stresului psihic

Agenții stresori psihici sunt: stimulii verbali (inclusiv cei care aparțin limbajului interior) care
sunt vehiculați pe căi nervoase la cortex. Aceștia se diferențiază total de celelalte categorii de agenți
stresori din cauza semnificației lor, pentru individ ei având caracter potențial de a produce stres
psihic. Acest caracter potențial este validat de semnificația cu care îl investește individul.
Unul și același agent stresor psihic, în afară de faptul că nu produce stres psihic la to ți
indivizii, nu produce stres psihic de fiecare dată la același individ. Acest lucru este condiționat de
dispozițiile de moment ale individului și de semnificația pe care o acordă în acel moment individul.
Apariția și amploarea stresului psihic depind mult de caracterele genetice ale individului
(caractere cognitive, voliționale, motivaționale și afective).
Vulnerabilitatea psihică la stres este constituțională sau dobândită. Vulnerabilitatea psihică
este o trăsătură proprie doar anumitor persoane și se manifestă prin reacționare ușoară, prin stare de
stres psihic, la o gamă largă de agenți stresori.
Situații generatoare de stres psihic:
• existența unor circumstanțe neobișnuite pentru individ care îl surprind pe acesta nepregătit
pentru a le face față.
• semnificația unui eveniment.
• angajarea individului într-o acțiune sau relație exagerată.
• particularitățile contextului social.
• lipsa condițiilor interne.
• modul subiectiv de a percepe solicitările mediului.
• subsolicitare / suprasolicitare.
• situațiile conflictuale existente în familie, profesie sau la nivel intelectual.
 • criza de timp.
• izolarea.
• apariția unui obstacol fizic sau psihic în calea unui scop care duce la frustrare.
• situații perturbatoare cauzate de agenți fizici (zgomote, vibrații, fluctuații de temperatură).

Există două forme speciale de stres (Selye): distress și eustress. Distress-ul implică toate Page | 28
tipurile de stres enumerate (stresul obișnuit). Eustress-ul este starea de stres specială care este validată
prin anumite reacții endocrine specifice. Se diferențiază de distress prin:
• natura agenților stresori (eustress – stimuli plăcuți ai ambianței, trăirile plăcute ale
individului).
• consecințele acțiunii agenților stresori care de cele mai multe ori sunt plăcute.
• în plus față de distress, eustress-ul are implică și stres fizic.
Agenții stresori ai stresului psihic au următoarele caracteristici: caracter potențial stresant
(generează stres psihic doar în anumite condiții), caracter de amenințare permanentă pentru individ și
caracter negativ al consecințelor agenților stresori. Există două categorii de agenți stresori: unii care
acționează pe calea celui de-al doilea sistem de semnalizare (agenții psihogeni) și stimulii senzoriali
externi, care devin agenți stresori psihici veritabili atunci când bombardează repetat scoarța cerebrală
și când au intensitate peste medie.
Parametrii de acțiune ai unui agent stresor: intensitate, durată, repetabilitate, noutate și
bruschețe. Asupra individului acționează constelații de agenți stresanți. Clasificarea agenților
stresori:
• în funcție de numărul lor, ei sunt: unici și multiplii.
• în funcție de asociere, ei sunt: conglomerați și configurați.
• în funcție de dominanța acțiunii, ei sunt: principali și secundari.
• în funcție de numărul indivizilor afectați, ei sunt: agenți stresori cu semnificație strict
individuală, colectivă și generală.
• în funcție de natura lor, ei sunt: fizici (sonori, luminoși etc), chimici, biologici,
psihologici.

TRATAMENT
Tratamentul este uneori limitat la decoperirea simptomului fizic particular implicat, de
exemplu, hipertensiunea poate fi controlata medicamentos. Terapiile ce implica meditația, yoga și alte
metode de relaxare pot ajuta o persoana sa descopere sursa stresului sau sa invete sa-i faca fata mai
eficient. Combinatiile de exercitii fizice si terapie psihica sunt uneori recomandate, dar tot mai des
permanentele schimbari in stilul de viata sau in stilul de lucru, sau a schimbarilor temporare, cum ar fi
vacantele, pot fi folositoare in alinarea stresului.
 CONSUMUL DE DROGURI
Astazi în toata lumea sunt în jurul 190 milioane utilizatori de drogurilor.Utilizarea drogurilor
sporeste în rândul tinerilor din lume. Majoritatea utilizatorilor au vârsta sub 30 de ani. În 1999,
numarul tarilor care raporteaza utilizarea drogurilor prin injectare a fost de 136, numarul fiind de 80 în
1992. Dintre acestea, 93 de tari de asemenea identifica HIV printre injectatorii de droguri.
Cannabis este cel mai utilizat drog în toate partile lumii. Costul economic total al abuzului de Page | 29
droguri în Statele Unite se estimeaza aproximativ la 70 miliarde dolari anual.
Abuzul de cocaina printre somerii din Columbia este de 10 ori mai mare decât printre
persoanele angajate. Industria drogurilor clandestina se estimeaza la 400 miliarde dolari pe an.
Abuzul de droguri inseamna orice utilizare excesiva, continua ori sporadica, incompatibila sau
în relatie cu practica medicala, a unui drog. Consumul poate fi exceptional, în scopul de a încerca
odata sau de mai multe ori un drog, fara a continua însa; ocazional, sub forma intermitenta, fara a
ajunge la dependenta; episodic, într-o circumstanta determinata; sistematic, caracterizându-se prin
dependenta.

DEPENDENŢA
Dependenta se defineste ca fiind starea fizica sau psihica ce rezulta din interactiunea unui
organism cu o substanta, caracterizata prin modificari de comportament și alte reactii, însotite
întotdeauna de nevoia de a lua substanta în mod continuu sau periodic, pentru a-i resimti efectele
psihice și pentru a evita suferintele.

MOTIVE CARE DUC LA CONSUMUL DE DROGURI

• Curiozitatea – Nu înseamna ca devenii dependent doar pentru ca ai încercat, dar nu continua –
utilizarea sistematica duce la dependenta, iar în cazul drogurilor puternice, prima doza poate fi
fatala (heroina, cocaina, LSD, Extasy, amfetamine, fenciclidina)
• Teribilismul – Consumul de droguri poate fi vazut ca excitant și provocatori. Unii sunt tentati
sa înfrunte riscurile implicate, departe de a fi împiedicati de vorbe precum “pericol”. Poti sa
iesi în evidenta și în mod pozitiv, fara sa consumi droguri! Cauta alternative!
• Presiunea grupului – Este important sa stii sa spui "NU" asta dovedeste ca ai o personalitate
puternica. Încearca sa fii tu însuti, chiar daca cei din jurul tau au alta opinie .
• Probleme (în familie, scoala, prieteni) – Unii tineri pot folosi droguri pentru a acoperi
problemele existente (divortul parintilor, abuz sau neglijenta din partea parintilor sau a scolii).
Trebuie înteles sa folosirea drogurilor rezolva doar aparent și temporar problema, ea
continuând sa existe și sa se agraveze.

SEMNELE ŞI SIMPTOMELE CONSUMULUI DE DROGURI

Semne fizice:
- pierderea/creşterea poftei de mîncare, o inexplicabilă scăderea sau creşterea în greutate,
orice schimbare a obiceiurile alimentare.
- schimarea ritmului mersului, o încetinire sau o înţepenire a mersului, o slabă coordonare a
mmişcărilor
- insomnie, trezirea la ore neobişnuite, o lene neobişnuită
- ochii roşii şi înlăcrimaţi, pupile mai mari sau mai mici decît de obicei, blank stare
- palme umede şi reci, mîini tremurătoare
- faţă roşie sau palidă
- miros de substanţe la expiraţie, din corp sau de pe haine
- foarte activ, excesiv de vorbăreţ
- secreţii nazale ca la răceală, extremităţi reci
- urme de înţepături pe antebraţe sau picioare
- mereu mucos, greţuri şi vome frecvente, sau transpiraţii excesive
- tremurături ale mîinilor, picioarelor sau capului
 - puls neregulat
Semne comportamentale:
- schimbare în atitudine, comportament sau personalitate fără o cauză aparentă
- schimbarea prietenilor sau evitarea celor vechi, nu vrea să vorbească despre prietenii cei
noi sau aceştia sunt cunoscuţi ca şi consumatori de droguri.
- schimbare în activităţi, hoby-uri sau interese
Page | 30
- scăderea performanţelor şcolare, sau la muncă, întîtzieri la şcoală, absentări nemotivate sau
abandon şcolar
- schimbarea comportamentului acasă, pierderea interesului pentru familie şi activităţile de
familie
- dificultăţi de concentrare, distrat, uituc
- o lipsă de motivaţie în general, pierderea energiei, a stimei de sine, o atitudine de nepăsare
- frecvent hipersensibil, îţi pierde repede cumpătul, sau are resentimente puternice
- stări de iritabilitate sau mînie
- stare de prostraţie sau dezorientare
- comportament excesiv de secretos
- accidente de maşină
- necinste cronică
- o nevoie inexplicabilă de bani, fură bani sau obiecte pentru a fi vîndute
- paranoia
- scimbări ale obiceiurilor de toaletă
Deşi este greu de crezut, pe langa toate drogurile care sunt și ilegale,tot în aceasta categorie (a
drogurilor) putem include și tutunul, Coca-Cola, ceaiul și cafeaua. Diferenta dintre ele este ca aceatea
sunt legale și nu produc dependenta care sa duca la stari ca atunci cand am fi consumat droguri
precum heroina, cocaina etc.
Nicotina din tutun este un drog consumat pe scara larga în societate.Fumatul frunzelor este din
punct de vedere fizic foarte nociv,Fumatul poate provoca unele forme de cancer,cum ar fii cel de la
plamani și gat și poate de asemenea unele boli la nivelul inimii și vaselor sangvine.
Consumatorii de tutun pot devenii dependenti din punct de vedere psihologic,chiar daca sunt
constienti de riscurile la care se expun,nu se pot lasa de fumat.

SEVRAJUL
Acest termen se refera la simptomele fizice și psihice care apar atunci când un individ este
privat de un drog de care el a devenit dependent.
Terminologie:
- Abuz de droguri - Expresia desemneaza auto-administrarea repetata de droguri, în scopuri
medicale.
- Euforia - Este senzatia de buna dispozitie obtinuta artificial, euforia este o stare în care
individul nu simte nici o anxietate și scapa de influentele exterioare.
- Halucinatiile - Sunt perceptii provocate de halucinogene, care nu corespund realitatii
obiective. Individul care are halucinatii "vede imagini" și "aude sunete" care nu exista în
realitate.

CLASIFICAREA DROGURILOR
Dupa efectul produs asupra sistemului nervos central:
- Produse depresoare (opiul, morfina, heroina, barbituricele, benzodiazepinele, hipnoticele,
tranchilizantele, metaqualona etc.)
- Produse stimulente (cocaina, crack-ul, khat-ul, amfetaminele, anorexigenele, etc.)
- Produse perturbatoare sau halucinogene (cannabis-ul, LSD-ul, fencyclidina, mescalina,
psilocybina etc.).
După originea produsului:
- Produse naturale
- Produse de semi-sinteza
 - Produse de sinteza
Dupa regimul juridic al substantelor:
- Substante a caror fabricare/administrare sunt supuse controlului (morfina, barbiturice etc.)
- Substante total interzise (LSD, heroina, crack)
Dupa dependenta generata:
- Droguri care creeaza dependenta fizica
Page | 31
- Droguri care creeaza dependenta psihica
- Droguri care creeaza dependenta mixta
După efectele provocate organismului:
• Droguri care inhiba centrii nervosi:
- cannabis
- opiacee : - opiu
- morfina
- derivatii de morfina
- heroina, metadona, petidina
- codeina
- barbiturice
- tranchilizante
• Droguri care stimuleaza centrii nervosi: - cocaina, amfetamine, crack-ul
• Droguri halucinogene: - LSD
- ecstasy
- phenciclidina
- peyote
- psilocybina și psilocyna
• Inhalanții: - solventi organici
- lacuri, vopsele („Aurolac”)
- gaz
- adezivi
- benzine usoare

TRATAMENT
Prima etapa a tratamentului – etapa terapiei de dezintoxicare si de fortifiere generala –
include prescrierea de substante medicamentoase in doze terapeutice, cum ar fi: tranchilizante,
neuroleptice, preparate detoxifiante, vitamine, medicatie simptomatica (analgetice s.a.). Daca este
cazul, se poate efectua piroterapie, hemosorbtie. In fazele ulterioare se prescrie fizioterapie.
Actiunea medicamentoasa este insotita de psihoterapie rationala (explicativa). Etapa terapiei
medicamentoase trebuie sa fie realizata in conditii spitalicesti (mai rar in ambulatoriu) de specialisti
psihiatri-narcologi.
Etapa actiunii orientate asupra personalitatii narcomanului este alcatuita din: psihoterapia
tulburarilor de granita: anxietatea, depresia, irascibilitatea, tensiunea interioara, insomnia s.a.;
insotirea psihoterapeutica a remisiunii; psihoterapia de familie; analiza circumstantelor care pot
provoca recaderea si cautarea in comun a cailor de invingere a acesteia; scoaterea la lumina a
trasaturilor pozitive ale personalitatii celui ce sufera de narcomanie si sprijinirea pe ele in cursul
procesului recuperator; diagnosticarea psihologica si elaborarea unui complex de recomandari
potrivite cu tipul psihologic de personalitate al suferindului.
Una dintre cele mai importante sarcini ale psihoterapiei ortodoxe este ajutarea omului
(pacientului) sa constientizeze mecanismele psihologice patimase ale bolii ori situatiei conflictuale;
formarea la cei ce sufera de narcomanie a unei atitudini care priveste narcomania ca pe o boala ce tine
de pacat; examinarea problemelor privitoare la sensul vietii, la conceptele de „pacat“ si „patima“,
convorbiri despre virtutile crestinesti; pregatirea duhovnicesc-psihologica pentru Taina Spovedaniei;
conlucrarea la imbisericirea bolnavului.
COMPETENȚA 1 – DESCRIE PRINCIPALELE DOMENII
ALE CERCETĂRII ÎN NURSING
Page | 32

CURS 4 –
GRUPELE DE POPULAŢIE CU RISC DE ÎMBOLNĂVIRE
(DATORITĂ STILULUI DE VIAŢĂ, CONDIŢIILOR DE MEDIU, OBIŞNUINŢELOR FAMILIALE ETC.)

Indiferent că se aplică sau nu un management ştiinţific al securităţii şi sănătăţii în muncă, două

operaţii sunt strict necesare în activitatea preventivă: identificarea şi evaluarea riscurilor. Importanţa
lor este relevată şi de faptul că sunt statuate ca obligatorii prin Normele generale de protecţie a muncii,
iar răspunderea realizării lor este atribuită atât conducerii firmei, cât şi personalului din cadrul
compartimentelor de protecţie a muncii.

IDENTIFICAREA FACTORILOR DE RISC ŞI A SUBSTRATULUI CAUZAL

Identificarea factorilor de risc şi a substratului lor cauzal este o acţiune complexă, care necesită
îmbinarea mai multor procedee, adaptate de fiecare dată condiţiilor respectivei firme.
În principiu, se procedează astfel:
- se analizează vizual, prin studiu de caz, simulare etc., pentru fiecare loc de muncă, pe rând,
toate elementele sistemului de muncă aferent şi se stabilesc, pe această bază, ce deficienţe,
abateri, caracteristici ş.a. ar putea conduce la accidente sau îmbolnăviri profesionale;
- se efectuează determinări cu ajutorul metodelor şi mijloacelor specifice, în cazul factorilor
comensurabili sub aspectul nivelului sau concentraţiei sau pentru care se pot realiza analize
ale naturii elementelor componente;
- se analizează starea de morbiditate sau diversele simptome care ar putea indica prezenţa
unei afecţiuni datorate condiţiilor de muncă;
- se identifică elementele depistate în listele prestabilite de factori de risc şi factori de
substrat cauzal.
Ordinea de executare a acestor operaţii nu este predeterminată, dar trebuie parcurse toate
pentru a se obţine un rezultat corect.
În continuare vom încerca să prezentăm fiecare grupă de factori de risc, cu modalităţile
concrete de manifestare şi efectele acţiunii lor asupra executantului, iar acolo unde s-a impus s-au dat
explicaţii suplimentare pentru factorii de substrat cauzal, ca suport pentru analizele pe care le au de
efectuat proiectanţii sistemului de MSSM.

Factorii de risc proprii executantului

Studiile şi analizele efectuate privind fenomenul de accidentare şi îmbolnăvire profesională au
relevat incidenţa majoră a factorilor de risc proprii executantului. În raport cu factorii de risc obiectivi,
cu excepţia unor cazuri reduse ca număr (calamităţi naturale), factorii subiectivi – proprii
executantului – se situează şi la originea acestora, deoarece omul este elaboratorul şi totodată cel care
verifică şi poate interveni asupra celorlalte elemente ale sistemului de muncă: mijloacele de producţie,
mediul şi sarcina de muncă.
Indiferent de repartiţia sarcinilor între om şi maşină, activitatea de muncă pe care o desfăşoară
executantul cuprinde patru secvenţe principale:
- recepţionarea şi constituirea informaţiei;
- elaborarea şi adoptarea deciziilor;
- execuţia;
- autoreglarea.
 Ponderea acestor secvenţe în structura diferitelor posturi de muncă sau a unuia şi aceluiaşi
post, în perioade de timp diferite, poate varia , dar prezenţa tuturor este obligatorie. Modul cum
executantul realizează aceste secvenţe defineşte comportamentul său de muncă – totalitatea faptelor,
actelor, reacţiilor (motorii, verbale, afective) prin care o persoană răspunde solicitărilor sarcinii de
muncă. Din punctul de vedere al securităţii muncii distingem un comportament normal, care nu
conduce la periclitarea sănătăţii sau integrităţii anatomo-funcţionale a executantului şi un
Page | 33
comportament inadecvat, care poate favoriza sau declanşa un accident sau o îmbolnăvire profesională.
Comportamentul normal presupune două componente:
- evitarea riscurilor prin respectarea prescripţiilor tehnice şi a reglemen-tărilor privind
securitatea şi sănătatea în muncă referitoare la modul în care trebuie îndeplinită sarcina;
- neutralizarea situaţiilor de risc create, ceea ce implică sesizarea rapidă a acestora (chiar
anticiparea lor), a elementelor critice, prelucrarea rapidă a informaţiilor, decizia şi execuţia
ei prompte şi rapide.
Comportamentul inadecvat sub aspectul securităţii şi sănătăţii în muncă se manifestă prin conduite
nesigure sau necorespunzătoare situaţiilor obişnuite sau neobişnuite de muncă. Altfel spus, el reprezintă
abaterea executantului de la modul ideal de îndeplinire a celor patru secvenţe ale activităţii prin care se
realizează sarcina de muncă, abatere care poate consta într-o omisiune sau o acţiune greşită.
În consecinţă, factorii de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională proprii executantului
se pot subsuma unei erori la nivelul verigilor de bază ale activităţii de muncă:
- erori de recepţie, prelucrare şi interpretare a informaţiei;
- erori de decizie;
- erori de execuţie;
- erori de autoreglaj.

Deosebit de importantă pentru stabilirea măsurilor de prevenire este cunoaşterea substratului

cauzal al comportamentului inadecvat din punctul de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă. La
modul general, comportamentul în muncă reprezintă concretizarea capacităţii de muncă a individului
şi reflectă relaţia dintre nivelul exigenţelor adresate executantului (sub forma sarcinii de muncă) şi
capacitatea sa de a le răspunde.

Factorii de risc proprii sarcinii de muncă

Sarcina de muncă se încadrează printre noţiunile cu ajutorul cărora se defineşte orice activitate
de muncă: funcţii, sarcini, activitate, operaţii, procese, comportament, cerinţe etc. Dintre acestea,
funcţiile care constituie unităţi majore ale muncii, pot cuprinde una sau mai multe sarcini şi sunt foarte
variate, corespunzător scopului proceselor de muncă.
Funcţia implică responsabilitatea în raport cu scopurile sistemului, are o anumită frecvenţă în
ciclul de muncă, include sarcini şi operaţii care cer cunoştinţe, deprinderi specifice, realizează unul
sau mai multe scopuri prin folosirea unor metode, procedee, strategii şi, chiar în cadrul unor cerinţe de
viteză, precizie, cantitate, calitate etc.
Un executant poate îndeplini o funcţie singur sau împreună cu maşina. Aceeaşi funcţie poate fi
îndeplinită de executanţi aflaţi în posturi diferite, pe linii diferite sau în cadrul aceleiaşi instalaţii.
Sarcina este eprezentată de un grup de acţiuni legate temporar şi realizate cu aceleaşi elemente
informaţionale şi mijloace de muncă; este o unitate subordonată funcţiei, are o anumită frecvenţă, un
scop (subordonat scopului funcţiei), necesită anumite cunoştinţe şi deprinderi şi trebuie să se
încadreze unor cerinţe restrictive: viteză, precizie etc. Operaţia este cea mai mică unitate a muncii şi
este subordonată sarcinii; se poate caracteriza în raport cu:
- conţinutul – obiecte, reguli, procedee, obiective;
- structura – modul de organizare a elementelor componente;
- cerinţe impuse – ansamblul condiţiilor care trebuiesc respectate de operator pentru a
atinge obiectivele muncii (parametrii acţiunii: viteză, precizie, adecvare la reguli).
 Metoda de muncă reflectă modul în care se realizează sarcina şi operaţiile în condiţiile
tehnologice concrete şi de înzestrare tehnică cuprinde, în general, ordinea de succesiune eficace a
elementelor operaţiei, alcătuirea raţională a mânuirilor şi mişcărilor în condiţii tehnico-organizatorice
precizate. În raport cu aceste noţiuni definitorii ale activităţii de muncă, se desprind factorii de
accidentare şi îmbolnăvire profesională proprii sarcinii de muncă, conţinut sau structură
necorespunzătoare a sarcinii de muncă în raport cu scopul sistemului de muncă sau cu cerinţele
Page | 34
impuse de situaţiile de risc, respectiv:
- operaţii, reguli, procedee greşite;
- absenţa unor operaţii;
- metode de muncă necorespunzătoare (succesiune greşită a operaţiilor, mânuirilor,
mişcărilor);
- cerinţe sub/supradimensionate impuse executantului, respectiv necorespunzătoare
posibilităţilor acestuia.

Prima categorie de factori are la bază o insuficientă cunoaştere a tehnologiilor şi metodelor

prin care se poate ajunge la realizarea scopului procesului de muncă. Modul în care pot conduce la
accidentare şi/sau îmbolnăviri profesionale este evident, deoarece determină eroarea la nivelul
executantului. A doua grupă de factori provine din neluarea în considerare a variabilei umane,
respectiv din stabilirea neraţională a parametrilor acţiunilor umane. În consecinţă, dificultatea şi
complexitatea sarcinii fie se situează sub posibilităţile executantului, fie le depăşeşte, provocând sub
sau suprasolicitarea organismului său. În ambele situaţii are loc scăderea capacităţii de muncă,
datorată oboselii , într-un interval mai mic decât cel normal, cu efecte uşor de bănuit.

Factorii de risc proprii mijloacelor de producţie

După natura acţiunii lor, factorii de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională proprii
mijloacelor de producţie se pot împărţi în trei categorii: de natură fizică, chimică şi biologică.

Factori de risc de natură fizică - în această categorie sunt incluşi factorii de natură
mecanică şi cei de natură termică.

Factorii de natură mecanică sunt reprezentaţi de:

• Mişcările periculoase. Statisticile arată că cele mai multe accidente de muncă având cauze
de natură obiectivă se datorează organelor în mişcare ale maşinilor. În funcţie de rolul lor
în cadrul procesului de muncă, mişcările maşinilor, ale mecanismelor, organelor de maşini,
pieselor etc. pot fi:
o funcţionale:
 normale în intervalul de timp de funcţionare, fără restricţii în legătură cu
declanşarea, întreruperea, dozarea vitezei;
 cu pericolul autodeclanşării contraindicate (autopornire prin auto-aprindere,
contact electric etc., prin acţionarea involuntară sau din greşeală);
 cu pericolul întreruperii imprevizibile;
 cu momente de pericol în cazul în care nu pot fi sau nu sunt controlate în
sensul declanşării, întreruperii sau dozării vitezei;
o nefuncţionale:
 devieri de la traiectoriile normale;
 recul;
 balans;
 şocuri la pornire sau oprire;
 desprinderea şi proiectarea de corpuri, particule; ruperea unui element de
legătură, desprinderea, desfacerea unei legături.
 Toate aceste categorii de mişcări constituie surse potenţiale de accidentare, putând produce
vătămări sub formă de striviri, tăieturi, contuzii, străpungeri etc. Prin urmare, riscurile
mecanice sunt reprezentate, în general, de purtătorii de energie cinetică ai unui echipament
tehnic, respectiv de elementele aflate în mişcare ale acestuia, numite elemente periculoase.
Accidentarea se produce prin contactul executantului cu un element periculos. Spaţiul
situat în interiorul sau împrejurul unui echipament tehnic în care prezenţa oricărei persoane
Page | 35
o expune pe aceasta riscului de accidentare mecanică este numit zonă de risc mecanic sau
zonă de pericol mecanic. Zonele de pericol mecanic pot avea configuraţiile cele mai
diverse. Mişcările (elementelor mobile) desfăşurate în zonele de pericol mecanic au fost
denumite mişcări periculoase. Ele se manifestă în cazul mişcării de rotaţie ale unui singur
element, ale mai multor elemente, al mişcărilor de translaţie şi al celor combinate. Dintre
parametrii care pot determina caracterul periculos menţionăm:
- valorile ridicate ale turaţiilor sau vitezelor de translaţie ale elementelor în mişcare;
- masele mari ale elementelor aflate în mişcare;
- valorile momentelor de torsiune;
- valorile forţelor de acţionare ale elementelor în mişcare;
- amplitudinea mişcărilor;
- forma şi rugozitatea suprafeţelor elementelor aflate în mişcare;
- modul de fixare a pieselor aflate în rotaţie;
- distanţa între partea rotitoare şi partea fixă;
- distanţa minimă dintre partea mobilă şi partea fixă;
- jocul componentelor;
- dimensiunile deschiderilor etc.
Caracteristicile enumerate, precum şi altele asemănătoare, trebuie considerate, analizate şi
apreciate, de la caz la caz, pentru fiecare element mobil al echipamentului tehnic, precum
şi pentru zonele de pericol mecanic.
• Suprafeţele sau contururile periculoase. Prin natura şi forma lor acestea pot fi înţepătoare,
tăioase, alunecoase, abrazive, adezive. Prin contactul dintre executant şi diversele părţi ale
mijloacelor de producţie sau obiectelor muncii care prezintă asemenea caracteristici se pot
produce vătămări cauzate de alunecare şi cădere (fracturi , luxaţii), tăiere, înţepare etc.
• Utilajele sub presiune sau vid. Acestea pot genera în cazul supra-presiunii explozii, iar în
cazul lucrului în vid implozii. Principalele utilaje şi instalaţii care lucrează sub presiune
sunt compresoarele, autoclavele şi recipientele butelie de gaze comprimate. Pericolul de
explozie, în cazul recipientelor butelie sub presiune , este deosebit de mare la temperaturi
ridicate ( în cazul amplasării acestora în apropierea unor surse de căldură). De asemenea,
dacă în recipientele sub presiune se depozitează substanţe puternic corosive , există riscul
producerii unor neetanşeităţi care pot conduce la explozii. Principalele cauze potenţiale ale
accidentelor la utilajele sub presiune sunt:
- dimensionarea necorespunzătoare a utilajelor, în raport cu condiţiile de lucru;
- umplerea necorespunzătoare a autoclavelor şi recipientelor butelie ( lipsa unui spaţiu de
siguranţă suficient de mare, necesar în cazul dilatării conţinutului, ca urmare a unor
creşteri necontrolate ale temperaturii);
- lipsa aparatelor de măsură şi control ale presiunii şi temperaturii (manometre,
termometre);
- lipsa dispozitivelor de siguranţă (discuri de explozie, supape de siguranţă, membrane
de siguranţă, capace de protecţie etc.);
- manevrarea necorespunzătoare a recipientelor, lovirea unuia de celălalt sau de obiecte
tari, răsturnarea, supunerea lor la trepidaţii;
- păstrarea buteliilor la soar , în apropierea surselor de căldură sau în locuri cu substanţe
corosive;
- depozitarea în aceeaşi incăpere a recipientelor butelie care conţin substanţe
incompatibile (oxigen şi hidrogen, oxigen şi amoniac, amoniac şi clor, clor şi hidrogen,
clor şi oxigen etc.);
 - deschiderea bruscă a ventilului buteliilor şi recipientelor;
- introducerea gazelor comprimate în recipiente butelie, în vase de sticlă sau alte
recipiente care funcţionează la presiuni mai reduse;
- defecţiuni ale reductoarelor de presiune ;
- ungerea ventilelor şi a manometrelor de la recipientele care conţin oxigen cu uleiuri sau
grăsimi.
Page | 36
Instalaţiile, utilajele şi aparatura care lucrează sub vid pot, de asemenea, să constituie surse
generatoare de factori de risc de accidentare. Riscurile de implozie apar cel mai frecvent în
următoarele cazuri:
- defecte ale materialului (tensiuni remanente sau neregularităţi struc-turale);
- neetanşeităţi ale instalaţiilor, în special când se lucrează cu produse care, în contact cu
aerul, formează amestecuri explozive;
- lipsa unor paravane de protecţie sau coşuri de protecţie în caz de implozie;
- reducerea bruscă a presiunii în instalaţie;
- vibraţia puternică a recipientelor sub presiune redusă;
- variaţii bruşte de temperatură şi presiune în instalaţii;
- încălzirea cu flacără a aparatelor de distilare în vid.
Atât în cazul exploziilor cât şi al imploziilor, vătămările produse constau, în general, în
mutilări parţiale sau totale ale victimei.
• Vibraţiile excesive ale sculelor, utilajelor, instalaţiilor, clădirilor etc. Un sistem material
scos din poziţia de echilibru , prin aplicarea sau suprimarea unei forţe, începe să se mişte.
Dacă mişcarea sistemului faţă de starea de referinţă este alternativă, aceasta se numeşte
vibraţie sau oscilaţie. Vibraţiile întâlnite în tehnică sunt variate şi pot fi clasificate astfel:
• După forţele care acţionează în timpul mişcării sistemului material:
- vibraţii neamortizate – forţa rezistentă este nulă ;
- vibraţii amortizate – forţa rezistentă este negativă ;
- vibraţii autoîntreţinute – forţa rezistentă este pozitivă ;
- vibraţii libere – forţa perturbatoare este nulă ;
- vibraţii forţate – forţa perturbatoare este diferită de zero.
• După numărul gradelor de libertate ale sistemului: vibraţii cu un grad de libertate, cu
două sau mai multe grade de libertate.
• După felul mişcării: vibraţii de translaţie, de rotaţie, de torsiune.
• După evoluţia în timp: vibraţii periodice, aperiodice şi aleatorii.

Factorii de risc de natură termică. În numeroase ramuri industriale există locuri

de muncă unde, prin natura sarcinii de muncă, executantul poate intra în contact cu obiecte sau
suprafeţe cu temperaturi excesive : ridicate sau coborâte.

Factorii de risc de natură electrică. Majoritatea instalaţiilor, utila-jelor şi maşinilor

sunt acţionate electric. Curentul electric poate constitui factor de risc de accidentare în muncă în două situaţii:
- realizarea contactului dintre organismul uman şi părţile componente ale mijloacelor de
muncă aflate sub tensiune – factor de risc direct (final);
- creşterea bruscă a energiei termice radiate datorită rezistenţei conductorului – factor
indirect (intermediar).
Prima situaţie apare în cazul:
- atingerilor directe, respectiv prin contactul cu elemente conductive ale instalaţiei electrice
care se află normal sub tensiune, este scoasă de sub tensiune, dar a rămas încărcată cu
sarcini electrice datorită capacităţii, prin omiterea descărcării acestora după deconectare; a
fost scoasă de sub tensiune, dar se află sub o tensiune indusă pe cale electromagnetică de
alte instalaţii, prin omiterea legării la pământ a elementelor deconectate;
 - atingerilor indirecte, produse prin contactul cu un element conductiv care în mod normal
nu este sub tensiune, dar care a intrat accidental sub tensiune (deteriorarea izolaţiei,
contacte electrice cu alte elemente aflate sub tensiune etc.), prin el trecând “curenţi de
defect” (curenţi care circulă pe alte căi decât cele destinate trecerii curentului electric);
- tensiunii de pas, respectiv la atingerea simultană a două puncte de pe sol (considerate la o
distanţă de 0,8 m) aflate la potenţiale diferite ca urmare a scurgerii prin pământ a unui
Page | 37
curent electric; tensiunile de pas pot să apară în apropierea unui conductor căzut la pământ,
a unei linii aflate sub tensiune sau în apropierea unei prize de pământ de exploatare sau de
protecţie prin care trece un curent electric.
A doua situaţie se produce atunci când rezistenţa conductorului nu este corespunzătoare intensităţii
curentului care-l parcurge, fie din construcţie, fie din cauza unei variaţii întâmplătoare a intensităţii
curentului (curenţi suplimentari induşi) sau creşterii rezistenţei datorate degradării conductorului.
În toate cazurile are loc o creştere a radiaţiei calorice, suficient de mare pentru a provoca aprinderea
îmbrăcămintei exterioare a conductorului. În funcţie de celelalte condiţii de muncă (mai ales dacă sunt
prezente în cantitate mare substanţe inflamabile sau explozive) se produc incendii şi / sau explozii. Curentul
electric, în calitate de factor de accidentare în muncă, poate provoca două tipuri de leziuni:
- electrotraumatismul, care constă în arsuri şi metalizări ale pielii datorate căldurii dezvoltate
de arcul electric format la punctele de contact sau la trecerea curentului electric;
- electrocutarea, respectiv trecerea curentului electric prin organism.

Factorii de risc de natură chimică. În funcţie de proprietăţile chimice datorită

cărora diverse substanţe utilizate în procesul de muncă devin surse generatoare de accidente şi
îmbolnăviri profesionale, distingem în principal substanţele toxice, caustice, inflamabile, explozive,
cancerigene.
Substanţele toxice. Acestea sunt cele care, pătrunzând în organism, au o acţiune dăunătoare,
perturbând funcţiile acestuia şi provocând intoxicaţii acute sau cronice. Intoxicaţia acută are loc atunci
când substanţa toxică pătrunde în organism în cantitate mare şi într-un interval scurt de timp ,
generând tulburări intense şi imediate; în situaţia contrară – cantităţi mici în interval mare de timp –
apare intoxicaţia cronică.
Substanţele toxice pot pătrunde în organism pe cale respiratorie (inhalare), prin piele (cutanat)
sau prin tubul digestiv (ingerare).
Pătrunderea toxicelor pe cale respiratorie este cazul cel mai frecvent în industrie (circa 90 %
din intoxicaţii) şi are consecinţele cele mai grave, deoarece absorbirea acestora la nivel celular şi
molecular se face mai rapid. Ca stare de agregare fizică, asemenea substanţe se regăsesc sub formă de
gaze, vapori, fum, ceaţă, aerosoli sau praf.
Pătrunderea toxicelor prin piele are loc, în special, în cazul substanţelor toxice lichide
(benzină, toluen, xilen, derivaţi halogenaţi ai metanului şi benzenului etc.). Ingerarea substanţelor
toxice este mai rar întâlnită , fiind posibilă numai din neglijenţă. Riscul specific de accidentare şi
îmbolnăvire profesională în cazul mijloacelor de producţie este de pătrundere a toxicelor prin piele.
Acţiunea toxicelor asupra organismului poate fi locală, numai asupra anumitor organe (de
exemplu, benzenul acţionează asupra sistemului nervos central) sau generală, când afectează toate
ţesuturile şi organele (de exemplu, acidul cianhidric sau hidrogenul sulfurat). Nu se poate face însă o
delimitare precisă după criteriul tipului de acţiune, deoarece majoritatea substanţelor toxice au, în
acelaşi timp, şi o acţiune generală şi una locală asupra organismului. Acţiunea toxică a substanţelor
din aceeaşi clasă variază în funcţie de compoziţia lor chimică. De exemplu, toxicitatea hidrocarburilor
creşte o dată cu numărul de atomi de carbon din moleculă. Dacă în molecula unei substanţe toxice se
înlocuieşte hidrogenul cu oxigen, sulf sau gruparea hidroxil (OH), toxicitatea creşte brusc; acelaşi
efect îl are introducerea grupei “amino” sau “nitro” într-un nucleu aromatic.
De asemenea, toxicitatea creşte o dată cu gradul de nesaturare: etanul este mai puţin toxic
decât etilena, iar aceasta, la rândul ei, este mai puţin toxică decât acetilena; oxidul de carbon este
toxic, în timp ce bioxidul de carbon nu prezintă o astfel de caracteristică etc.
 Substanţele caustice. Acestea sunt substanţe care, în contact cu organis-mul, provoacă arsuri.
Arsurile chimice constituie accidente şi se caracterizează prin leziuni organice de intensitate diferită,
în funcţie de natură, concentraţia şi durata contactului cu substanţa caustică.
Substanţele inflamabile. Inflamarea este o ardere de scurtă durată a amestecului de vapori ai
unui lichid combustibil cu oxigenul din aer şi se produce în urma creşterii locale a temperaturii
datorită unei surse externe de căldură. Noţiunea de inflamare este legată, deci, numai de lichidele
Page | 38
combustibile, spre deosebire de aprindere, care este comună tuturor substanţelor combustibile,
indiferent de starea de agregare.
Caracteristic fenomenului de inflamare este faptul că arderea se produce şi încetează brusc,
deoarece căldura degajată nu este suficientă pentru încălzirea întregii cantităţi de lichid care să asigure
în continuare formarea vaporilor.
Punctul de inflamabilitate (Pi) este reprezentat de temperatura minimă la care vaporii unei
substanţe formează cu aerul un amestec inflamabil. În funcţie de punctul de inflamabilitate, lichidele
pot fi grupate în următoarele categorii:
- lichide inflamabile: Pi < 28 ºC (benzen, eter etilic, sulfură de carbon, acetat de butil,
acetonă, alcool metilic etc.);
- lichide uşor inflamabile : 28 ºC ≤ Pi ≤ 45 ºC (petrol lampant, gazolină, terebentină, benzină
nafta, brom-pentan, ciclohexilamină etc.);
- lichide combustibile: Pi > 45 ºC (fenol, anilină, păcură, motorină, uleiuri, acizi graşi etc.).
Pe lângă pericolul de incendiu datorat substanţelor inflamabile, în industrie se pot produce
incendii ca urmare a autoaprinderilor produse de acumulări de căldură provenite din procese chimice
sau biochimice care au loc în însăşi masa substanţelor. Fenomenul de autoaprindere se manifestă atât
la substanţele inflamabile, cât şi la cele combustibile.
Autoaprinderea de natură chimică are la bază fenomenul de oxidare şi se poate produce în
cazul substanţelor care au o capacitate intensă de combinare cu oxigenul din aer. Pentru ca în timpul
reacţiei chimice de oxidare să se atingă temperatura de auto-aprindere, este necesar ca substanţa
combustibilă să aibă o suprafaţă mare de contact, iar mediul ambiant să prezinte o temperatură
ridicată. Autoaprinderea de natură biochimică se datorează acumulării de căldură în interiorul masei
de substanţă, ca urmare a activităţii biologice a microorganismelor. În desfăşurarea acestui proces se
deosebesc următoarele faze:
- faza biologică sau începutul de fermentaţie , când temperatura creşte până la 55 ºC;
- faza începutului de carbonizare , când temperatura se situează în intervalul 55-100 ºC ;
- faza de înnegrire a produşilor mai puţin stabili, când temperatura ajunge la 140-150 ºC;
- faza de carbonizare, când se ajunge la temperatura de autoaprindere a substanţei date.
Substanţe explozive. Exploziile de natură chimică sunt rezultatul unei reacţii chimice foarte
rapide, când într-un timp foarte scurt rezultă produşi noi, cu degajare de căldură.
Explozia, în sensul cel mai restrâns al cuvântului, este un fenomen chimic (un proces de
transformare chimică a materiei) care se desfăşoară rapid, însoţit de o degajare tot atât de rapidă a
unor cantităţi apreciabile de căldură şi gaze sau vapori puternic încălziţi, care produc un lucru mecanic
de deplasare sau distrugere. Substanţele explozive se descompun sub acţiunea temperaturii, cu
formare de cantităţi mari de gaze. Numeroase substanţe, în contact cu aerul, formează amestecuri
explozive. Amestecurile explozive sunt caracterizate de limite de explozie – superioare şi inferioare –
care reprezintă cantitatea maximă, respectiv minimă, de substanţă, exprimată în procente, care
formează cu aerul un amestec exploziv.
Substanţele cancerigene sunt cele care generează tumori maligne, caracterizate printr-o
înmulţire excesivă a ţesuturilor unor organe. În numeroase legislaţii naţionale se interzice complet
utilizarea industrială a unor astfel de substanţe, al căror efect este sigur cancerigen.

Factori de risc de natură biologică . În mod deosebit în industria farmaceutică, în

laboratoarele de analize medicale, ca şi în cercetarea medicală obiectul muncii îl constituie culturi sau
preparate cu microorganisme generatoare de maladii infecţioase: bacterii, virusuri, spirochete,
ciuperci, protozoare.
 De asemenea, există procese de muncă unde se lucrează cu plante periculoase (de exemplu,
ciuperci otrăvitoare), precum şi cu animale periculoase (şerpi veninoşi etc.), care pot provoca
accidente şi/sau intoxicaţii acute profesionale, decese, răniri, înţepături etc.

Factorii de risc proprii mediului de muncă

Mediul de muncă este cea de a patra componentă a sistemului de muncă şi include, pe de o Page | 39
parte, mediul fizic ambiant (condiţiile de microclimat, iluminat, zgomot, vibraţii, radiaţii, noxe
chimice, presiunea mediului, factori biologici etc.), iar pe de altă parte, mediul social (relaţiile,
atitudinile, interacţiunile, modurile de comportament etc.). Influenţa condiţiilor de mediu asupra
celorlalte elemente poate să fie considerabilă; mai ales asupra executantului pot produce atât efecte
fiziologice, cât şi psihologice, sub formă de vătămări sau stări patologice.

Factorii de risc proprii mediului fizic de muncă se clasifică astfel:

Factori de risc de natură fizică. Această primă grupă de factori include mai multe subgrupe.
- Microclimatul locului de muncă cuprinde:
 temperatura excesivă a aerului (ridicată / scăzută);
 umiditatea necorespunzătoare a aerului (ridicată / scăzută);
 viteza mare a curenţilor de aer.
Factorii de microclimat acţionează asupra mijloacelor de producţie, caz în care îndeplinesc rolul de
factori de risc indirecţi şi asupra executantului ca factori direcţi. În calitate de factori indirecţi, influenţa lor
se concretizează în ansamblul transformărilor termochimice care se produc la nivelul mijloacelor de
producţie, transformări care perturbă funcţionarea normală a acestora şi pot genera accidente sau boli
profesionale. Influenţa asupra executantului se traduce într-o serie de transformări fiziologice.
Temperatura mediului ambiant determină fenomenul de termoreglare a organismului, care
are drept rol menţinerea stării de echilibru termic al acestuia.
Umiditatea relativă a aerului poate afecta direct organismul uman. Scăderea acesteia sub 30%
produce uscarea mucoaselor oculare şi respiratorii. Munca în aer uscat sporeşte riscul de îmbolnăvire,
din cauza scăderii capacităţii de apărare a organismului faţă de flora microbiană din aer. Creşterea
umidităţii relative peste 70% devine dăunătoare prin împiedicarea eliminării normale a transpiraţiei,
perturbând procesul de termoreglare. Viteza curenţilor de aer are o influenţă deosebită asupra stării de
confort termic; la aceeaşi temperatură, în funcţie de viteza lor, curenţii de aer pot provoca disconfort,
iar la depăşirea anumitor limite perturbă termoreglarea.
Presiunea excesivă a aerului (ridicată / scăzută), precum şi supra-presiunea în adâncimea
apelor. În condiţii normale, presiunea atmosferică exercitată asupra organismului uman este
echilibrată de contrapresiunea din interior (a plasmei sanguine, a ţesuturilor, cavităţilor organismului
etc.) şi de ea depind schimburile de gaze dintre organism şi atmosferă. La creşterea sau scăderea
presiunii atmosferice, proporţia gazelor din aer nu se modifică, în schimb variază numărul moleculelor
pe unitatea de volum (creşte la presiuni ridicate şi scade la presiuni reduse). Aceste modificări au
consecinţe asupra solubilităţii gazelor în ţesuturile organismului, generând tulburări specifice.
Zgomotul excesiv: ultrasunetele. Din punct de vedere al perceperii lor de către organul
auditiv, oscilaţiile acustice se clasifică în: infrasunete, cu frecvenţa sub 20 Hz, sunete, cu frecvenţe
între 20 şi 20.000 Hz şi ultrasunete, cu frecvenţa peste 20.000 Hz. În mediul industrial, infrasunetele,
sunetele şi ultrasunetele se supra-pun atât în ceea ce priveşte componenţa spectrului oscilaţiilor
generate de maşini şi utilaje, cât şi în privinţa acţiunii lor asupra organismului executanţilor. Numai în
mod excepţional se întâlnesc exclusiv oscilaţii cu frecvenţa sub 20 Hz sau peste 500 Hz, frecvenţă
care reprezintă limita superioară de percepere a analizorului acustic. Zgomotul este definit, cel mai
des, ca un sunet nedorit. Sunetul este senzaţia auditivă provocată de vibraţia acustică (deci în
domeniul audibil) a particulelor unui mediu elastic în jurul unei poziţii de echilibru. El apare ca
urmare a vibraţiilor unui corp, aşa încât sursele sonore pot fi grupate în raport cu natura forţelor care
produc aceste vibraţii, surse producătoare de zgomot prin acţiune aerodinamică, în această grupă fiind
cuprinse curgerile laminare de fluid prin orificii sau curgerile turbulente, surse producătoare de
zgomot prin acţiune electromagnetică, surse producătoare de zgomot prin acţiune termică.
 Iluminatul necorespunzător. Cercetările experimentale au demonstrat că 80% din solicitarea
nervoasă umană se poate atribui excitaţiilor optice. Cantitatea cea mai mare de informaţii primite de
către om în procesul muncii o formează semnalele luminoase recepţionate de analizorul optic. Întrucât
purtătorul de mesaj în transmiterea şi recepţionarea semnalelor optice îl constituie semnalele
luminoase, calitatea transmisiei şi recepţiei informaţiilor este condiţionată de calitatea iluminatului.
Radiaţiile neionizante care interesează în mod deosebit din punctul de vedere al securităţii şi
Page | 40
sănătăţii în muncă sunt: undele radiometrice de înaltă frecvenţă, microundele, radiaţiile infraroşii,
ultraviolete şi laser. Radiaţiile de înaltă frecvenţă reprezintă partea din spectrul radiaţiilor
electromagnetice care corespunde undelor radio de la câţiva kilometri la 50 cm.
Microundele au lungimi de undă cuprinse între 0,04 cm şi 50 cm. Orice obiect care se găseşte
în câmpul electromagnetic care se formează în jurul instalaţiilor de înaltă frecvenţă absoarbe o parte
din energia acestuia. Energia absorbită de organismul uman depinde de caracteristicile câmpului
electromagnetic (intensitate, frecvenţă), de durata de expunere, de distanţa faţă de sursa de energie, de
microclimat (temperatura, umiditatea şi viteza aerului) şi de particularităţile organismului (regiunea
iradiată, rezistenţa electrică). Acţiunea undelor de înaltă frecvenţă şi a microundelor asupra
organismului este cu atât mai puternică cu cât intensitatea şi frecvenţa acestora sunt mai mari ,
respectiv cu cât lungimea de undă este mai mică. Durata de expunere are o importanţă deosebită
deoarece efectul microundelor este cumulativ.
Radiaţiile infraroşii sunt radiaţii electromagnetice cu lungimi de undă cuprinse între 0,76 şi
425 µ. Ele sunt emise de obiectele calde, motiv pentru care se mai numesc şi radiaţii termice sau
calorice. În funcţie de acţiunea lor biologică, radiaţiile infraroşii pot fi împărţite în două categorii:
radiaţii de undă scurtă (0,76 – 1,4 µ), care pătrund adânc în organism și radiaţii de undă lungă (1,4 –
25 µ), care sunt absorbite de straturile superficiale ale epidermei. Radiaţiile infraroşii cu lungimea de
undă peste 25 µ sunt nepericuloase pentru organism, având o intensitate mică şi fiind practic absorbite
de aer. Acţiunea biologică a radiaţiilor infraroşii se manifestă prin efecte locale asupra epidermei şi
mucoaselor expuse, precum şi prin efecte generale asupra întregului organism. Radiaţiile ultraviolete –
acţiunea cea mai puternică asupra organismului o prezintă radiaţiile cu lungimi de undă scurte (2000 –
2800 Å). Radiaţiile cu lungimi de undă între 2800 şi 3150 Å influenţează tegumentele, iar peste 3150
Å acţiunea biologică este foarte slabă. În cazul unor expuneri masive, radiaţiile ultraviolete pot să
producă arsuri la nivelul pielii şi mucoaselor mergând până la gradul II, iar la doze foarte mari de
ultraviolete are loc o degenerescenţă a ţesuturilor. La nivelul ochilor, expunerea excesivă la radiaţii
ultraviolete conduce la apariţia unor leziuni acute ale conjunctivelor sau corneei, cunoscute sub
denumirea de electro-sau fotooftalmie.
Radiaţiiile laser – laserul (“Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation”) este o
sursă de lumină coerentă , ale cărei unde sunt în acord de fază între ele. Lungimea de undă a razelor
este în general cuprinsă între 0,30 µ şi 0,60 µ în regiunea spectrului de unde electromagnetice,
cuprinzând dome-niul vizibil (0,4 - 0,75 µ), ultraviolet (sub 0,4 µ) şi infraroşu (peste 0,75 µ).
Concentraţia de energie şi focalizarea excepţională a razelor laser constituie pericolul principal pe care
acesta îl prezintă pentru organismele vii, în general şi pentru om, în special. Radiaţiile ionizante sunt
radiaţii corpusculare sau necorpusculare care au proprietatea de a crea, prin interactiunea lor directă
sau indirectă cu materia, atomi sau molecule încărcate electric (ioni).
Potenţialul electrostatic. Fenomenul de încărcare a corpurilor cu sarcini electrice este explicat
în prezent prin două teorii. Teoria energetică a încărcării arată că transferul electronilor de la un corp
la altul se poate efectua la simplul contact al celor două corpuri. Dacă aceste corpuri, în contact, sunt
separate brusc, electronii ( sarcinile electrice care au migrat) nu mai au timp suficient pentru a reveni
pe corpul iniţial şi astfel nu se mai realizează compensarea, straturile superficiale rămânând neegale.
Unul dintre corpuri va avea exces de electroni (deci este încărcat negativ), iar celălalt rămâne în
deficit de electroni (deci încărcat pozitiv). Teoria bazată pe stratul dublu electric, a lui Helmholtz,
implică existenţa la suprafaţa corpurilor a unui potenţial electric diferit de cel din interior, rezultând un
câmp electric cu potenţial de suprafaţă.
Calamităţile naturale. Acestea formează ultima categorie în grupa factorilor de risc de natură
fizică. Sub această denumire sunt cuprinse: trăsnetul, inundaţiile, vântul puternic, grindina, viscolul,
alunecările, surpările şi prăbuşirile de teren sau copaci, avalanşele, seismul etc. Toate pot acţiona în
calitate de cauze directe ale unor accidente, în majoritatea situaţiilor mortale.

Factori de risc de natură chimică. În categoria factorilor de muncă de natură

chimică proprii mediului de muncă sunt incluse: Page | 41
- gazele, vaporii, aerosolii toxici;
- gazele, vaporii, aerosolii caustici;
- pulberile în suspensie în aer, gazele sau vaporii inflamabili;
- pulberile în suspensie în aer, gazele sau vaporii explozivi;
- pulberile pneumoconiogene.
Acţiunea primelor patru grupe asupra organismului uman poate fi regăsită la prezentarea făcută
la categoria factorilor de risc de natură chimică proprii mijloacelor de producţie.
Pulberile pneumoconiogene. Atmosfera de la locurile de muncă are întotdeauna un conţinut
de pulberi, dintre care cele mai periculoase sunt cele invizibile, cu diametrul mai mic de 5 microni. S-
a constatat că o parte dintre ele pot provoca transformări pulmonare, numite generic pneumoconioze.
Pulberile generatoare de pneumoconioze sunt numeroase, atât de natură minerală, cât şi vegetală:
pulberi cu conţinut de bioxid de siliciu, azbest, silicaţi naturali, cărbune, unele metale (beriliu,
aluminiu, cărburile metalelor dure), fibrele de lână, de bumbac etc.

Factori de risc de natură biologică . În cazul în care în procesul de muncă se

utilizează microorganisme, acestea pot să ajungă în suspensie în aer, provocând afecţiuni pulmonare:
infecţii, alergii etc., generate de bacterii, virusuri, richeţii, spirochete, ciuperci, protozoare.
Caracterul special al mediului. În ultima categorie de factori de risc proprii mediului fizic de
muncă se încadrează caracterul special al acestuia în anumite procese de muncă: subteran, acvatic,
subacvatic, mlăştinos, aerian, cosmic. Reprezentând un mediu care nu este propriu existenţei omului,
va produce suprasolicitarea psihică a executantului , tradusă prin oboseală excesivă, manifestări
depresive etc., mergând până la psihoze de claustrofobie , fotofobie ş.a.

Factorii de risc proprii mediului social de muncă reprezintă o altă

componentă a mediului de muncă. Între executant şi colectivitatea în cadrul căreia îşi desfăşoară
activitatea se creează legături, dependenţe şi interferenţe care variază în funcţie de nivelul integrării în
colectiv şi care exercită o influenţă determinantă asupra comportamentului său. Concepţiile şi
obiceiurile din cadrul unei colectivităţi , precum şi modul cum apreciază grupul respectiv riscul,
determină într-o măsură foarte mare comportamentul sub aspectul securităţii şi sănătăţii în muncă.
Relaţiile care se stabilesc între membrii implicaţi în realizarea unui proces de producţie, atât pe
orizontală cât şi pe verticală, alcătuiesc “mediul social” sau “ambianţa socială” de muncă. Factorii de
risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională proprii mediului social de muncă sunt de natura
relaţiilor interumane. Climatul social neadecvat sub raportul securităţii şi sănătăţii în muncă este
caracterizat de: relaţii primare şi competenţe necorespunzătoare nivelurilor de responsabilitate,
structură comunicaţională defectuoasă , neconcordanţe între relaţiile formale şi informale etc.
Relaţiile primare necorespunzătoare se manifestă prin perturbări şi întreruperi de relaţii între
membrii colectivităţii, formal asimilate, ceea ce are drept consecinţă faptul că echipa de muncă, în
calitate de formaţie socială, nu mai funcţionează în conformitate cu scopul său.
Dintre motivele perturbărilor de acest gen putem enumera:
- adaptarea insuficientă a unei persoane;
- lipsa de asimilare într-un grup de muncă;
- izolarea noului venit;
- dezacordul dintre structurile de grup;
- tensiuni între categoriile de vârstă;
- relaţii insuficient consolidate între membrii colectivităţii.
 Relaţiile cu colegii de muncă (relaţii pe orizontală) sunt mai semnificative şi mai importante în
ceea ce priveşte producerea accidentelor decât relaţiile cu superiorii (relaţii pe verticală), deoarece
contactul social este de durată mai mare în primul caz. Deficienţele din sistemul de comunicare
conduc la perturbarea activităţii, la disfuncţii cu repercusiuni directe în planul securităţii muncii. Lipsa
de satisfacţie în muncă constituie o importantă cauză de accidentare.
Page | 42