.5.

Sindromul de imobilizare al vârstnicului

Sindromul de imobilizare este un sindrom specific geriatric care aduce o condiţionare etiologică complexă şi
implicaţii medicale şi economice importante.
În producerea sindromului de imobilizare se disting factorii etiologici favorizanţi şi factorii determinanţi, în
realitate strâns intricaţi, în proporţii şi cu ponderi variabile de la caz la caz
1. Factorii favorizanţi
 Vârsta - cu cât vârsta este mai înaintată, cu atât subiectul este mai expus să facă sindrom de imobilizare
 Terenul – cu referire îndeosebi la bolile neuropsihice, subiecţii anxioşi, depresivi, cei predispuşi la
îmbolnăviri psiho-somatice fiind mai expuşi la a face un sindrom de imobilizare.
Conduita anturajului familial, social, de îngrijire medicală, poate constitui un factor favorizant sau chiar
determinant în anumite situaţii. Retragerea din activitatea profesională (pensionarea) pierderea
responsabilităţilor, a statutului şi rolurilor socio- profesionale, subminează terenul predispunând la regresie
intelectuală, fizică sau psihică. Dacă familia/anturajul persoanei în cauză nu manifestă o conduită de respect
şi integrare, ci una de respingere sau dimpotrivă de hiperprotecţie, se creează premizele viitoare imobilizări.
Imobilizarea este un concept care se referă şi cuprinde toate dimensiunile fiinţei umane: socială, fizică,
psihică, intelectuală şi spirituală.
2. Factorii determinanţi
a) Afecţiunile grave, severe, invalidante care impun imobilizări de lungă durată: accidentele vasculare
cerebrale, accidentele coronariene, fracturile, intervenţiile chirurgicale, tulburările respiratorii, crizele
psihice, alterările stărilor generale prin boli intercurente.
În multe din aceste cazuri, instalarea sindromului de imobilizare, ar putea fi evitată dacă, după perioada de
reanimare, de repaus sau imobilizare de necesitate, anxietatea bolnavului pe de o parte şi neglijenţa
personalului de îngrijire pe de altă parte, nu ar perpetua această stare.
b) Afecţiuni psihice: stări de depresie cu apatie-abulie, negativism, care netratate corect se complică relativ
repede cu sindrom de imobilizare, bolnavul devenind caşectic, incontinent şi confuz.
c) Circumstanţe psihice în care vârstnicii îşi impun restricţii de mobilizare, cum ar fi: teama exagerată pe
care le-a provocat-o o criză episodică intregral reversibilă, vertijele benigne, atacurile ischemice tranzitorii, o
cădere soldată cu o leziune osteo-articulară fără gravitate (contuzie, entorsă). Dacă nu se intervine energic,
dar şi cu tact şi răbdare, acest „fals sindrom de imobilizare”, autoimpus, poate duce spre „organizarea”
imobilizarii şi deci spre o invaliditate greu de reabilitat.
d) Afecţiuni benigne cu evoluţie scurtă, simple indispoziţii, pot sta la baza instalării unui sindrom de
imobilizare. Bolnavul se refugiază în boală, refuză să se ridice imediat ce episodul acut/indispoziţia au trecut
şi ulterior nu se mai poate ridica întrucât falsa imobilizare a devenit reală, prin somatizare.

Indiferent de cauze, sindromul de imobilizare odată constituit, are o simptomatologie şi o evoluţie bine
determinate, cu particularităţi individuale, in funcţie de caz şi de patologia existentă. Se apreciază că
intervalul de timp scurs de la debutul imobilizării până la instalarea invalidităţii este în medie de 5,5 luni cu
limite extreme între 10 zile şi 2 ani. Familia/anturajul contribuie, de multe ori, la „fixarea” la pat a bolnavului
prin aplicarea unei terapii exclusiv farmacologice şi nu o „conduită reactivizatoare”, de stimulare, ajutorare a
vârstnicului să se mobilizeze.
În evoluţia sindromului de imobilizare se descriu 3 grupe de simptome: psihice, somatice şi metabolice.
a) Simptome psihice
Cele mai frecvente sunt: anxietatea, depresia, dezorientarea, dar şi dependenţa regresivă, infantilă,
manifestată prin dezinteres, apragmatism, negativism, plâns, insomnie.
b) Simptome somatice: un simptom important care se instalează rapid şi progresiv, adâncind invaliditatea,
este amiotrofia care limitează iniţial mişcările active, apoi mişcările pasive, ducând la instalarea de retracţii
musculare şi redori articulare. Sindromul devine dureros, se instalează frica şi rezistenţa la mişcări, ceea ce
întreţine imobilizarea.
Alte tulburări somatice ce se dezvoltă tot pe fondul imobilizării sunt: leziunile cutanate, diminuarea
peristaltismului intestinal şi favorizarea constipaţiei şi a fecalomului, tulburări respiratorii, circulatorii,
infecţii urinare şi pulmonare.
c) Semne metabolice: demineralizarea osoasă şi osteoporoza consecutivă, negativarea balanţei azotate,
precipitarea calculilor urinari.
Tratamentul sindromului de imobilizare este preventiv şi curativ.
Tratamentul preventiv include următoarele principii:
 Tratamentul bolii cauzale, iniţiat de urgenţă şi continuat în scopul depăşirii fazei de
decubit obligatorii. Încă din perioada de aplicare a terapiei intensive, se impun măsuri de Nursing
convenţional pentru prevenirea complicaţiilor legate de imobilizare şi anume:
- toaleta pe regiuni la pat pentru menţinerea pielii şi mucoaselor curate şi intacte
- toaleta cavităţii bucale şi a ochilor la bolnavul inconştient, zilnic, pentru prevenirea stomatitelor şi a
leziunilor corneene
- schimbarea poziţiei la interval de 2 ore ziua şi 3 ore noaptea, observând şi masând punctele de sprijin
pentru activarea circulaţiei
- efectuarea de masaje la nivelul membrelor inferioare pentru prevenirea trombozelor şi mobilizarea pasivă a
articulaţiilor pentru prevenirea anchilozelor
- controlul sfincterelor prin utilizarea de Pampers sau prin sondă à demeure
- hidratarea adecvată a bolnavului pe cale parenterală sau enterală până la redobândirea reflexului de
deglutiţie
- utilizarea de saltele antidecubit sau blăniţe sintetice de oaie pentru prevenirea escarelor
 „Ergoterapie de funcţie” – când bolnavul devine conştient şi cooperant, care constă în:
- stimularea şi sprijinirea bolnavului pentru a trece la efectuarea gesturilor cotidiene: toaletă, alimentare,
schimbarea activă a poziţiei, trecerea din pat în fotoliu pentru perioade progresiv crescânde.
- kineziterapie de recuperare cu un specialist

 Când forma acută este lungă sau boala a survenit pe un teren cu multe alte tare, la un subiect deprimat,
echipa de îngrijire trebuie să apeleze, alături de kineziterapie şi ergoterapie, şi la psihoterapie din partea unui
specialist cu experienţă în geropsihologie. Tratamentul curativ. Se aplică cel mai bine în unităţile specializate
(servicii de cronici, convalescenţă sau post-cură, recuperare, geriatrie) care au condiţiile necesare să aplice
măsurile dificile de terapie recuperativă. Tratamentul curativ se referă la:
a) Tratamentul medicamentos şi igieno-dietetic. Are indicaţii generale şi speciale pentru fiecare bolnav în
funcţie de starea generală, de bolile asociate, de gradul aşa-zisei „uzuri de vârstă”.
Se urmăreşte combaterea denutriţiei prin aport de proteine, vitamine, anabolizante, lichide, corectarea
tulburărilor metabolice, controlul infecţiilor urinare, corectarea anemiilor şi a stărilor de hipercoagulabilitate,
activarea metabolismului celulei nervoase prin administrarea de psihoenergizante.
b) Reabilitarea vârstnicului. Se aplică subiecţilor cu deficienţe fizice şi psihice şi presupune:
- dezvoltarea acelor capacităţi şi forţe care să le permită independenţa în autoservire, pentru nevoile de bază
- mobilizarea din pat în fotoliu
- mersul propriu-zis sau cu cârje, cadru metalic, baston.
Reabilitarea se face atât în interesul vârstnicului cât şi al societăţii, chiar dacă „restitutio ad integrum” nu mai
este posibilă. Reabilitarea este sinonimă cu alţi 2 factori: readaptarea şi recuperarea.
Readaptarea persoanelor vârstnice, în viziunea experţilor OMS, are în vedere 3 acţiuni:
- reactivarea - persoana vârstnică, pasivă, imobilizată, trebuie încurajată să-şi
reia viaţa cotidiană în mediul său normal.
- reinserţia socială - după boală sau chiar în timpul bolii, vârstnicul reia contactul cu
familia, prietenii, vecinii, încetând să mai fie izolat.
- reintegrarea - vârstnicul îşi reia locul în societate, participă din plin la
viaţa
normală, îşi reia adesea activitatea profesională sau alte activităţi corespunzătoare capacităţii restante.
Reabilitarea geriatrică se întinde pe o perioadă mai lungă, de 4-5 luni şi obligă la o abordare
interdisciplinară: medicală, psihilogică, sociologică şi educaţională.