PSIHOTERAPIA PSIHANALITICĂ

Termenul de psihanaliză desemnează:

• o teorie a psihicului
• o metodă de investigaţie a psihicului
• o metodă psihoterapeutică.
Ca teorie a psihicului
psihanaliza este un ansamblu de teorii psihologice şi psihopatologice elaborate pe baza datelor şi observaţiilor oferite
de investigaţia psihanalitică şi de psihoterapia psihanalitică
Ca metodă de investigaţie a psihicului
• Psihanaliza pune în evidenţă semnificaţia inconştientă a cuvintelor, acţiunilor şi a produselor imaginaţiei
(vise, fantasme, delir).
• Principalele tehnici utilizate pentru a realiza acest lucru sunt
– tehnica asociaţiei libere
– tehnica interpretării.
Ca metodă de psihoterapie
• Psihanaliza constă în “interpretarea controlată” a defenselor, rezistenţei şi transferului, terapeutul conducând
clientul spre clarificare (insight).
• Prin insight înţelegem conştientizarea datelor, faptelor şi evenimentelor “refulate” în cursul istoriei
individului.
• Acest lucru se realizează prin metoda cathardică.
Psihanaliză vs. psihoterapia psihanalitică
• Psihanaliza este metoda psihanalitică clasică, propusă de Sigmund Freud, bazată mai ales pe interpretare şi
concentrată asupra relaţiei terapeutice.

• Psihoterapia psihanalitică este fondată pe principiile psihanalizei, dar renunţă la exigenţele şi stringenţa ei
(J. Laplanche, 1994).
Teoria psihanalitică
• Psihanaliza este în acelaşi timp o teorie psihologică asupra dinamicii naturii umane, o metodă de cercetare şi o
abordare terapeutică (Watson, citate de Holdevici, 1996).
Teoria psihanalitică - postulate:
1. Viaţa psihică a omului este profund influenţată, uneori determinată de pulsiuni inconştiente şi temeri asociate,
subiacent.
2. Comportamentul uman este orientat spre gratificarea unor pulsiuni determinate biologic (gratificare de natură
autoprotectoare) în concordanţă cu înclinaţiile instinctuale spre autoconservare.
3. Libidoul este supus unor influenţe civilizate şi, prin “sublimare”, este exprimat prin sentimente superioare
(iubire, altruism, prietenie, etc.).
4. Dezvoltarea personalităţii se face în conformitate cu influenţa parentalităţii, a mediului familial în care copilul
trăieşte.
5. Reacţiile psihice sunt determinate conform principiului cauzalităţii, care însă nu operează în mod particular,
pentru fiecare cauză răspunsurile fiind supradeterminate, constituind o cale finală comună a unor cauze
convergente.
A doua teorie a lui Freud asupra aparatului psihic
Psihicul are o structură nivelară formată din:
• Id,
• Ego (Eu; conştient)
• SuperEgo (SupraEu; normele morale şi sociale)
 • conţinutul refulat al Id-ului tinde să se exprime plenar la nivelul Ego-ului;
• conştientizarea la nivelul Ego-ului a acestui conţinut refulat generează trăirile emoţionale negative;
• odată generate trăirile emoţionale negative, Ego-ul apelează la mecanisme de apărare pentru a bloca
conştientizarea lor.
• întregul demers este sintetizat sub forma aşa-numitului “triunghi al conflictului”
Triunghiul conflictului (H. Davenloo)
• Orice conflict nevrotic are trei componente:
– I-F impulsuri, sentimente, emoţii, atitudini ce nu pot fi acceptate – rămân inconştiente;
– A anxietate – existenţa I-F generează anxietate, nelinişte; raportarea persoanei la existenţa I-F este una
anxioasă;
– D mecanisme defensive – pentru a diminua tensiunea anxioasă persoana îşi dezvoltă mecanisme
defensive (mecanisme de apărare a eului).
 • Acesta are trei componente care reprezintă :
– X - conflictul propriu-zis inconştient
– A – anxietatea generată de conştientizarea acestuia
– D – mecanismele defensive la care subiectul apelează în scopul reducerii anxietăţii;
• dacă se blochează conştientizarea trăirii emoţionale negative, emoţia se exprimă la nivel fiziologic printr-o
stare de activare, prerechizită pentru o nouă stare emoţională, congruentă cu cea refulată;
• orice simptom apare datorită unui conflict actual care se reduce în fapt la un conflict bazal din prima
copilărie;
• eliminarea simptomatologiei se face prin eliminarea conflictului actual, realizată prin rezolvarea conflictului
bazal prin intermediului nevrozei de transfer (conflictul terapeutic);

• T reprezintă relaţia terapeutică, unde se manifestă nevroza de transfer,

• C este cadrul actual din viaţa pacientului unde se manifestă conflictul actual,
• P reprezintă prima copilărie unde se manifestă conflictul bazal.
Deci, în abordarea dinamic-psihanalitică rolul Eu-lui este de a media între:
(1) cerinţele realităţii,
(2) nevoia de satisfacere a impulsurilor sexuale şi agresive (numite mai târziu instinctul vieţii, respectiv al morţii)
localizate la nivelul Id-lui şi
(3) valorile sociale şi morale internalizate sub forma SuperEu-lui.
(4) Mecanismele de apărare ale Eu-lui nu sunt utile sau inutile în sine. Eficienţa lor este dată de momentul şi
durata folosirii lor.
(5) Astfel, negarea defensivă poate ajuta persoana care tocmai a suferit o traumă să îşi ţină sub control emoţiile
negative extrem de intense; prelungirea utilizării negării poate însă duce la incapacitatea integrării
evenimentului traumatic în viaţa persoanei, cu impact negativ asupra adaptării viitoare a acesteia.
(6) Pe fondul general al anxietăţii nevrotice, jocul şi combinaţia acestora, sunt implicate în apariţia diverselor
tulburări psihice specifice.
(7) Mecanismele de apărare cele mai importante, descrise de
(1) Sigmund Freud (Noi observaţii asupra psihonevrozelor de apărare, 1896; Inhibiţie, simptom şi
angoasă, 1926) şi
(2) Anna Freud (Mecanismele de apărare ale Eu-lui, 1936)
sunt:
 • Aceste mecanisme de apărare funcţionează automat, inconştient.
• Dezvoltările mai recente din ştiinţele cognitive (Lazarus, 1991) au reliefat însă şi mecanisme de apărare care
sunt angajate conştient şi intenţionat (deşi cu timpul se pot automatiza);
– Ex: evitarea este un mecanism care poate fi angajat intenţionat într-o fobie simplă pentru a preveni
confruntarea cu stimulul fobic.
Mecanisme de coping
 – Integrând acest demersuri, astăzi vorbim despre mecanisme de coping (adaptare) care includ:
• atât mecanismele de apărare (defensive) descrise de tradiţia psihanalitică
• cât şi mecanismele de apărare angajate intenţionat şi conştient (ex. focalizate pe problemă sau
pe emoţie).
Demersul aplicativ al acestui model poate fi sumarizat astfel:
• simptomatologia pacientului este determinată de un conflict actual;
• conflictul actual îşi are rădăcinile într-un conflict mai vechi, bazal, din istoria pacientului, mai precis din
prima copilărie;
• pentru a rezolva conflictul actual, trebuie rezolvat conflictul bazal;
• pentru a rezolva conflictul bazal, el trebuie reactualizat;
• conflictul bazal este reactualizat şi trăit în cadrul terapiei sub forma nevrozei de transfer;
• pe baza materialului cules în cursul analizei despre conflictul actual şi bazal şi pe baza analizei nevrozei de
transfer trăite în cursul terapiei, se construieşte explicaţia dinamică;
• întâi i se explică pacientului faptul că, comportamentul său faţă de terapeut (nevroza de transfer), reprezintă o
transpunere în prezent a unor capacităţi şi stări afective din trecutul său; aceasta se realizează prin analiza
materialului adunat în cursul psihoterapiei, prin compararea pattern-urilor afective şi comportamentale din
terapie cu cele relatate de pacient din trecutul său.
• eventual, se poate relata mecanismul explicativ al acestui transfer.
• Acest demers întăreşte credinţa pacientului că vechile conflicte pot influenţa reacţii actuale evidente (vezi cel
din cadrul terapiei).
• Această etapă poate genera reacţii puternice în care pacientul retrăieşte conflicte trecute.
• Conflictele trecute care vor fi retrăite în prezent cu ajutorul terapeutului, prin asistenţa şi prezenţa acestuia,
vor fi rezolvate.
• Contribuie la rezolvare faptul că pacientul, adult fiind, are o altă perspectivă, alte modalităţi de interpretare
faţa de perioada când era copil.
• Ulterior, prin acelaşi procedeu, se arată cum conflictul bazal a determinat în fapt conflictul actual.
Tehnici dinamic-psihanalitice
• Au ca scop conştientizarea unor conţinuturi informaţionale inconştiente, considerate răspunzătoare de
manifestările psihopatologice şi psihosomatice.
• Conştientizarea acestor manifestări şi modificarea semnificaţiei lor duce la remiterea simptomatologiei.
A.Tehnica interpretării viselor
Tehnica se aplică în cazul în care un vis repetitiv anxietizează pacientul sau în cazul în care se urmăreşte obţinerea de
informaţii suplimentare (dacă pacientul declară că nu îi vine nimic în minte prin asociaţii libere de la teme discutate
în terapie se trece la analiza viselor pe care acesta le are) pentru a construi o interpretare dinamică.
Tipuri de vise:
1. Vise infantile
• motivele frustrate pe parcursul zilei apar în vis (activităţi din timpul zilei)

2. Vise simbolice (logice şi ilogice)

• logice - acţiune cu o anumită structură
• ilogice – acţiune nestructurată

2. Vise de angoasă
• exprimarea unor pulsiuni bazale sexuale şi agresive

Obiectul interpretării terapeutice îl fac visele simbolice şi de angoasă.

Tehnica interpretării viselor angajează următorul algoritm:
1. Pacientul este pus să îşi povestească visul. Terapeutul notează temele visului, evenimentele în ordinea
prezentată de pacient. De asemenea, este atent la emoţiile experienţiate de pacient în cursul povestirii şi
legătura lor cu temele expuse, relaţiile spaţiale care pot semnifica relaţii interpersonale;
2. Pornind de la evenimentele relatate (conţinutul manifest), pacientul este rugat să facă asociaţii libere
adunându-se treptat un volum mare de informaţii (conţinut latent);
 3. Pe baza materialului obţinut, terapeutul oferă o interpretare a visului şi/sau a repetării sale ce pune în legătură
în fapt conţinutul manifest cu conţinutul latent.
4. Eficienţa tehnicii depinde nu de valoarea de adevăr a interpretării, ci de plauzibilitatea şi gradul acceptării ei
de către pacient. Altfel spus, un vis care se repetă anxientizând pacientul este incomprehensibil.
5. Această incoprehensibilitate, impredictibilitate şi sentimentul lipsei de control pe care îl experienţiază
subiectul în raport cu apariţia şi semnificaţia visului, generează anxietate anticipativă, care în fapt menţine şi
perpetuează visul respectiv în diverse variante.
6. Învingerea anxietăţii anticipative şi în consecinţă reducerea frecvenţei repetării visului se face prin oferirea
unui mit terapeutic, în forma interpretării visului.
7. Sigur, în unele cazuri, interpretarea poate fi adevărată dar nu acest lucru este important în terapie, ci caracterul
de coerenţă şi predictibilitate pe care aceasta îl dă pacientului.
Clasificarea viseleor:
• visele  simbolice
• visele compensatorii
• vise legate de starea de sãnãtate
• vise care vizeazã rezolvarea problemelor
• vise telepatice
• vise premonitorii
• vise lucide
• cosmaruri
•
B.Tehnica asociaţiilor libere
• Pacientului i se cere să spună tot ce îi vine în minte atunci când terapeutul va pronunţa numele temei de
interes.
• Se precizează ca este necesar ca pacientul să spună totul fie că este logic fie că nu este logic; trebuie să spună
orice îi vine în minte.
• Tema o stabileşte terapeutul în funcţie de domeniul în care doreşte să afle mai multe informaţii pe care el le
consideră relevante pentru simptomatologie (ex. relaţia cu mama).