MINISTERUL EDUCATIEI SI CERCETARII AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA LIBERA INTERNATIONALA DIN MOLDOVA

FACULTATEA STIINTE SOCIALE SI ALE EDUCATIEI

CATEDRA PSIHOLOGIE SI STIINTE ALE EDUCATIEI

REFERAT

Agresivitatea distructiva ca instinct al mortii

Elaborat:TimoftiXenia,
Studenta anul I, masterat.

Chisinau 2023

1
 Lumea in care traim a fost, este si va fi marcata de violenta. Perspectiva catastrofica

a distrugerii speciei ne este familiara din carti, filme si nu mai putin, din jurnale de stiri.

Omenirea traieste proiectandu-si sfarsitul, il doreste, il provoaca fantasmatic, in tentativa

de a-si interioriza inimaginabilul, disparitia, exctinctia speciei. Daca Sigmund Freud ar

mai fi printre noi, ar analiza aceasta tendinta aproape istovitoare a imaginatiei umane ca

fiind autodistructiva, expresie a incontestabilei pulsiuni de moarte.

Sa apelam la ca de-a doua teorie a pulsiunilor unde se expliciteaza clar ca 1

“Indreptate mai intai spre interior si tinzand la autodistrugere, pulsiunile de moarte sunt

secundar dirijate spre exterior, manifestandu-se in aceste caz sub forma pulsiunii

agresive sau de distrugere.”

Lucrarea de fata isi propune sa reia ipoteza freudiana privitoare la aceasta

problema fundamentala a societatii contemporane. Agresivitatea este astazi un subiect

controversat, a carui limpezire ar fi utila intr-o multitudine de domenii ale socialului, insa

perspectiva din care voi incerca sa abordez aceasta tema va fi cea psihanalitica, intrucat

dupa cum bine se stie, aici s-au pus primele intrebari si s-au oferit primele raspunsuri

valide.

Intuitia agresivitatii ca fenomen psihic complex se sprijina si in zilele noastre pe

ultima teorie freudiana a instinctelor, care desemneaza pulsiunea agresiva ca opozitie

necesara la Eros, opozitie care face posibila reintoarcerea la stadiul anterior vietii. Astfel,

pulsiunea agresiva se inscrie in tendinta reducerii excitatiei la zero, sau macar de a o

mentine la un nivel constant. Putem descrie in termenii pulsiunii si agresivitatii, asa cum

le vede Freud dupa 1920, un balans de la instinctul vietii spre instinctul mortii, a carui

instalare definitiva ar fi moartea individului.

1

2
 Demersul dialectic al gandirii freudiene pare a fi riguros din punct de vedere

rational. Vietii I se opune indiscutabil, moartea. Pulsiunii, agresivitatea. Ce poate fi mai

limpede de atat?

Definitia agresivitatii propusa de “Vocabularul psihanalizei” semnat Pontalis si

Laplanche este urmatoarea:2 “Tendinta sau ansamblu de tendinte care se actualizeaza in

conduite reale sau fantasmatice ce tintesc sa faca rau altuia, sa-l distruga, sa-l

constranga, sa-l umileasca,etc. Agresiunea dispune si de alte modalitati decat actiunea

motorie violenta si distructiva; nu exista conduita, fie ea negativa (refuzul ajutorului, de

pilda) sau pozitiva, simbolic (de exemplu, ironia) sau efectiv realizata, care sa nu poata

functiona ca agresiune. Psihanaliza a dat o importanta crescanda agresivitatii,

demonstrand prezenta ei foarte timpurie in dezvoltarea subiectului si subiliniind jocul

complex al uniunii si separarii sale de sexualitate. Aceasta evolutie a ideilor culmineaza

cu incercarea de a cauta in notiunea de pulsiune de moarte un substrat pulsional unic si

fundamental al agresivitatii.”

Punerea problemei in acesti termeni ai agresivitatii ca modalitate de inter-

relationare exclude din start o realitate indubitabila, aceea a masochismului cu diversele

sale forme. Freud distinge in “Problema economica a masochismului” trei forme de

masochism: erogen, feminin si moral.

Prima dintre subspecii, masochismul erogen descrie perversiunea ca fiind

provocata de cautarea excitatiei sexuale in durere. Masochismul feminin ar circumscrie,

dupa Freud, expresia esentei feminine, asa cum era ea vizibila la inceput de secol XX.

Primele doua variante conoteaza cu perversiunea si respectiv cu o realitate sociala

desueta in zilele noastre. Masochismul moral, insa, face parte din realitatea nevrozei. Un
2

3
Supraeu crud, nevoia de pedeapsa, culpabilitatea, sunt cateva din palierele disponibile

Eului in vederea evacuarii tensiunilor psihice. Putem intelege, asadar, masochismul

moral, ca o adaptare eficienta la cerintele unei instante inconstiente extrem de severe, ca

un compromis intre pulsiune si interdictia satisfacerii acesteia.

Iata deja, primul indiciu al unei neconcordante intre enuntul agresivitatii ca

pulsiune distincta si ideea ca agresivitatea apare in cazul interdictiei satisfacerii unei

pulsiuni libidinale, in forma initiala. In cazul masochismului moral, interdictia va fi cauza

aparitiei pulsiunii de auto-pedepsire, iar efectul, materializat in dorinta de a fi pedepsit, va

urmari linistirea unui Supraeu aflat in disconfort.

Am inaintat deja in ipoteza ca agresivitatea si-ar gasi una din cauzele esentiale in

tentativa de evitare a unei vinovatii privitoare la inacceptabilitatea unei pulsiuni, si

indraznesc sa largesc aria cauzala si la afecte, sentimente si ganduri ale individului vis-à-

vis de sine si de ceilalti.

Evident, aici se naste intrebarea daca vinovatia este inculcata in Supraeul

individului prin agresivitate? De unde s-ar putea genera violenta reprimarii daca nu prin

violenta obiectului primar? Putem afirma ca reactia inconstienta initiala la pulsiunea

generatoare de culpabilitate este angoasa?

Freud vorbeste despre angoasa-semnal, ca 3 “dispozitiv pus in actiune de eu, intr-o situatie

de pericol, cu scopul de a evita sa fie coplesit de afluxul de excitatii. Angoasa-semnal

reproduce o forma atenuata de angoasa traita in mod originar intr-o situatie traumatica,

ceea ce permite declansarea operatiilor de aparare.”

Anna Freud, in “Eul si mecanismele de aparare” inainteaza in demersul tatalui

sau prin descrierea a trei tipuri de angoase care genereaza tipuri specifice de aparare.
3

4
 In angoasa provocata de Supraeu in nevroza adultului 4 “…avem de-a face cu o

dorinta pulsionala care vrea sa devina constienta si sa fie satisfacuta cu ajutorul Eului.

Acesta nu s-ar opune, dar Supraeul protesteaza. Eul se inclina, cu toate consecintele pe

care le presupune si intra, docil in lupta impotriva pulsiunilor, cu toate consecintele pe

care le presupune un astfel de conflict. Caracteristic este faptul ca Eul insusi nu

considera periculoasa pulsiunea careia I se opune. Motivul care provoaca defense nu

emana din Eu.[…] Asadar, Eul adultului nevrotic se teme de pulsiuni pentru ca se teme

de Supraeu. Apararile sale sunt motivate de angoasa provocata de Supraeu.”

Un al doilea tip de angoasa teoretizat de Anna Freud tine de teama de o

amenintare reala.5 “Pulsiunea este considerata periculoasa pentru ca cei care au crescut

copilul i-au interzis satisfacerea. […]Apararea impotriva pulsiunii apare deci sub

presiunea lumii exterioare, asadar datorita unei temeri fata de o amenintare reala.”

Putem considera acest tip de aparare premergator celui care provine din relatia Eu-

Supraeu.

Angoasa pulsionala sau teama de forta pusiunilor este determinata finalmente de

6
“lipsa protectiei acestor doua puteri superioare (n.r. Supraeu si Sine) sau cand

exigentele pulsionale devin prea mari.” Am ajuns asadar in stadiul in care Eul manifesta

o ostilitate surda impotriva pulsiunii, mergand pana la angoasa.

Prin aceasta trecere in revista a celor trei tipuri de angoasa ni se ofera ocazia de a

temporiza organizarea psihica dupa modul de a resimti angoasa, dar ne prilejuieste si un

subiect de gandire in ceea ce priveste relatiile de obiect ale copilului, nevroticul sau

4
5
6

5
psihoticul de mai tarziu, cel care introiecteaza un anumit mod de relationare care va

deveni pattern comportamental pentru restul existentei sale.

Si in teoria relatiilor de obiect dezvoltata de Melanie Klein se descriu amanuntit

procesele care insotesc dezvoltarea copilului. E adevarat ca aceasta teorie porneste de la

premisele existentei dialecticii pulsiune de viata-pulsiune de moarte. Cu toate acestea

Melanie Klein furnizeaza un punct de incipit al agresivitatii, altul decat datul natural: 7“In

primele luni de viata, conform Melaniei KLEIN, copilul mic traieste o spaima de

anihilare primitiva, legata de pulsiunea de moarte a lui Freud. Ca o modalitate de

aparare impotriva acestei spaime, Eul recurge la clivaj, in care toata agresivitatea

derivata din pusiunea de moarte este negata si proiectata asupra mamei. Copilul traieste

apoi cu frica fata de persecutia mamei…”

Indraznesc sa intervin in constructia imaginara a Melaniei Klein cu o intrebare:

De ce copilul ar anticipa dorinta mamei sale de a-I face rau, inainte ca aceasta sa-I

produca prima o frustrare? Cum putem deduce ca instinctul de moarte preexista in copil?

Revin la spaima de anihilare a copilului si formulez o nelamurire ce-si poate gasi

explicatia in prima teorie a instictelor la Freud. Acesta descrie prin termenul de pulsiune

de autoconservare,8 “…ansamblul nevoilor legate de functiile corporale necesare

conservarii vietii individului si al caror prototip il constituie foamea.” Ori, tocmai despre

acest lucru pare a fi vorba in enuntul referitor la spaima de anihilare a nou-nascutului.

Cum putem interpreta un plans de copil ca fiind o exprimare agresiva, stiut fiind ca

aceasta este dealtfel unica modalitate de comunicare a copilului cu lumea? Este suficient

modelul opozitiei viata-moarte, pulsiune-agresiune pentru a descrie cel mai expresiv gest

7
8

6
al copilului, sau dimpotriva, trebuie cautate alte explicatii, mai nuantate pentru un strigat

care cheama, nu indeparteaza obiectul? Limita interpretarii kleiniene pare a se situa la

nivelul proiectiei pe care, poate, psihanalista o face, asupra propriilor copii.

Nu rareori, mama este cea care traduce plansul copilului ca fiind agresiv. Nu rare

sunt mamele agresive inconstient cu proprii copii. Din nefericire, unele mame percep

copilul ca pe o sursa de neplacere care trebuie redusa la tacere, intr-o ecuatie in care

linistea in relatia mama-copil este egala cu dezideratul non-agresiv catre care tinde (prin

formatiune reactionala) tocmai polul matern al dualismului mama- bebelus.

Ceea ce doresc sa subliniez este faptul ca a investi plansul nou-nascutului cu

intentii agresive din partea acestuia tine de domeniul fantasmei materne. Copilul are o

singura sansa de a-si comunica pulsiunea de foame si o face extrem de eficient prin

plans. Evident, relatia celor doi va evolua in directia imprimata de mama, iar proiectiile si

introiectiile pe care Klein le descrie nu-si pierd relevanta in descrierea procesului de

crestere a copilului.

Putem, insa, formula un punct esential in conceptul de “obiect bun-obiect rau”, si

anume ca noul nascut are capacitatea de a dihotomiza obiectul primar in functie de

capacitatea acestuia de a-I satisface foamea si nevoia de a fi in siguranta. Prima

categorizare este, asadar, prezenta in existenta copilului foarte de timpuriu.

Se pune, insa, intrebarea, de ce este necesara o astfel de operatie pentru echilibrul

psihic al copilului? (Atrag atentia asupra implicatiei logice dintre echilibru psihic si

pulsiunea de auto-conservare). Melanie Klein inainteaza ideea ca ambivalenta obiectului

poate fi anxiogena pentru copil, de aceea el cliveaza obiectul in bun si rau.

7
 Cu riscul de a o contrazice amintesc despre Fritz Riemann si “Formele

fundamentale ale angoasei”. Iata-ne revenind la cealalta categorie definitorie a psihicului

uman, angoasa. Daca la Klein angoasa provine din coexistenta sanului bun cu sanul rau,

facand imposibila o predictie a relatiei copilului cu acesta, Riemann o teoretizeaza ca un

fapt psihic de sine statator, derivat din incapacitatea omului de a controla lumea, in

scopul de a fi in echilibru cu mediul sau inconjurator.

9
“Angoasa apartine inevitabil vietii noastre. Luand mereu chipuri noi, ea ne

insoteste de la nastere pana la moarte. Istoria umanitatii lasa mereu sa se vada noi si noi

incercari de a o stapani, a o diminua, a o invinge sau a o lega.[…]Ramane o iluzie sa

credem ca putem trai o viata fara angoasa; ea tine de existenta noastra si este o

reflectare a dependentelor noastre si a cunoasterii conditiei noastre de muritori. Putem

numai incerca sa dezvoltam forte care sa I se opuna: curajul, increderea, cunoasterea,

puterea, speranta, smerenia, credinta si iubirea.”

Din acest citat general-valabil putem restrange aria de intelegere a fenomenului

angoasei care devine factorul oponent al deschiderii catre lume. Se pune legitim

intrebarea: unde e legatura cu prima copilarie? Tot Riemann descrie angoasa

bebelusului10: ”Intensitatea angoasei arhaice este neobisnuit de mare deoarece

neajutorarea copilului mic il face sa o resimta ca o amenintare la adresa existentei sale,

a fiintei sale intregi. La fel de total vor fi traite agresiunea si mania - copilul este in astfel

de situatii “tot o manie” sau “tot o angoasa”, fiind stapanit numai de impulsul de a o

abreactiona, a se elibera de ea .”

9
10

8
 Iata o succinta prezentare a riscurilor incipiente in relatia copilului cu mama. Sa

notam aici ca tipul asimetric de contact cu lumea( in primul an de viata lumea fiind egala

cu mama) are si sansa unei rezolvari pozitive. Inaintea retragerii din lume, copilul isi

plange angoasa de a fi lasat singur, aceasta fiind singura lui modalitate de a-si comunica

frica si de ce nu, furia. Furia de a nu fi auzit, de a nu i se raspunde. Riemann situeaza in

timp cele doua tipuri de reactie – angoasa si manie – ca fiind concomitente, si nu legate

intr-o relatie cauza-efect. Aici ramane un spatiu de reflectie pe care imi ingadui sa-l

inlocuiesc cu o constatare personala, si anume faptul ca individul aflat inr-o situatie

angoasanta isi poate abreactiona frica prin furie. Nu furia genereaza frica, ci invers.

Mecanismul care-i ingaduie psihicului uman aceasta transformare a unui afect cu altul

tine de economia energetica a sistemului care tinde catre echilibru si care-si gaseste prin

aceasta formula de deplasare solutia unei functionari eficiente.

Revin la Melanie Klein cu intrebarea referitoare la frica. Precede ea furia sau

invers?

Daca luam in calcul modelul kleinian am fi tentati sa raspundem ca furia apare

inaintea fricii, ca expresie a urii-pulsiunii de moarte cu care ne nastem.

Ei bine, ipoteza pare a fi fortata, de vreme ce, problema punandu-se in termenii

angoasei primordiale apare ca necesara acceptarea fricii ca o consecinta a instinctului de

autoconservare.

Indraznesc sa inaintez in acest punct un algoritm prin care sa explicitez cum frica

devine furie. Sa ne inchipuim un copil de o luna care plange. Singur, fara raspuns. El va

invata, in urma unei conditionari repetate ca indiferent daca plange sau nu, mama nu-i va

9
raspunde. Se va refugia, asadar, in fantasma care-i va satisface pulsiunea cauzatoare de

plans. Acesta este un viitor schizoid.

Sa ne imaginam, insa, un copil de aceeasi varsta care plange de foame si caruia I

se raspunde agresiv de catre mama. Acesta isi va expulza afectul de frica ce insoteste

pulsiunea de foame prin plans, dar mama ii va intoarce afectul prin identificare proiectiva

modificat in agresivitatate distructiva. Obiectul bun si obiectul rau nu sunt doar rezultatul

prelucrarii obiectului satisfacator – nesatisfacator, ci provin si din comunicarea de la

inconstient la inconstient a celor doua obiecte de relatie.

Subliniez aceste diferente aparent nesemnificative pentru un observator

superficial in sprijinul ideii ca agresivitatea este proiectata in copil de catre mama, iara

acestuia nu-i ramane decat sa se identifice cu continutul inconstient al proiectiei materne.

Cu alte cuvinte, o mama absenta va obliga copilul sa regreseze in propria lume

fantasmatica pe cand o mama agresiva va sadi in copil acea modalitate de inter-

relationare pe care Freud o considera innascuta. In acest punct este necesar a fi precizata

ideea ca proiectia materna agresiva isi va gasi in copil un continut preexistent a carui

sursa se gaseste in ceea ce etologia numeste agresivitate ca instinct de conservare. Fac o

paranteza aici pentru a atrage atentia ca nou-nascutul, in ciuda pulsiunii de foame este

capabil sa reactioneze pasiv-agresiv prin refuzul sanului la o mama patogen-agresiva.

Lucrul acesta se intampla chiar in primele zile de viata, in faza pe care Margaret Mahler o

denumeste “autista”.

Dilema agresivitatii distructive se continua pe tot parcursul existentei individului

in raport cu lumea, iar societatea consemneaza fenomenul prin pedeapsa. Dar, sa notam

ca legislatia penala retine conceptul de “legitima aparare”, prin care se confirma dreptul

10
individului de a-si apara integritatea chiar cu riscul de a distruge integritatea agresorului.

Agresivitatea devine aici acceptabila, pentru ca se inscrie in algoritmul firesc de reactie la

pulsiunea de autoconservare, asa cum a fost ea formulata in prima teorie a instinctelor de

Freud.

Expunerea nedumeririlor mele in ceea ce priveste angoasa contemporana

referitoare la agresivitatea distructiva are ca finalitate o speculatie rationala. Si anume, ca

preocuparea excesiva a spiritului uman pentru aria atat de larga a violentelor de toate

tipurile este doar expresia compulsiei la repetitie, in vederea gasirii solutiei optime de a

configura insolubila moarte. Desi in aparenta Freud pare a avea dreptate opunand viata

mortii si pulsiunea de viata pulsiunii de moarte, suntem constransi de realitate sa

constatam ca ne nastem doar din dorinta de-a trai iar agresivitatea ne asigura o

functionare optima in raport cu mediul si propriul psihic. Ea este, asadar, un foarte

eficient mecanism de aparare si de adaptare a individului la mediu sau de adaptare a

mediului la individ, un rezervor indubitabil al eforturilor individului de a-si adecva

complexa structura psihica la imperativele interioare si exterioare.

In sensul celor spuse trebuie amintit filosoful german Herbert Marcuse care

speculeaza la randu-i, influentat fiind de psihanaliza, ca societatea contemporana

utilizeaza rezervorul nesecat al agresivitatii prin socializarea acesteia in munca. Iata si

explicatia oferita de filosofie, conform careia agresivitatea este nu numai acceptabila

social, ci chiar utila, in masura in care poate fi sublimata in curiozitate si activism fizic si

intelectual.

A fi agresiv, asadar, poate constitui o resursa la fel de viabila pentru existenta

umana ca si Erosul, evident, in masura in care avem putinta de a o metaboliza psihic si de

11
a o transforma in valoare pozitiva si utila omului si societatii. Iar aceasta metabolizare se

produce in primii ani de viata ai copilului, perioada in care acesta este pus in situatia de a

se confrunta cu propria agresivitate ca raspuns la agresivitatea parintilor si a grupului

primar. Modalitatea optima de a o integra psihic se va solda cu un cuantum de energie

psihica libera de pulsiuni inconstiente culpabile, sau de angoase rezultate din contactul cu

mediul sau cu forta propriilor pulsiuni. Odata ce un sumum de energie libera

directionabila in sensul orientarii spre exterior va fi disponibil, individul va fi apt pentru o

adaptare aproape completa la mediu. Inchei, perfect psihanalizabil cu metafora avionului

pregatit pentru decolare. Atata vreme cat pulsiunile libidinale si cele agresive isi gasesc

expresia psihica integrata in structura personaliatii, ambele motoare ale avionului vor

functiona la turatie maxima si acesta va putea decola fara dificultati.

12
Bibliografie:

1. Laplanche,J., Pontalis, J.P. Vocabularul psihanalizei, Humanitas, Bucuresti, 1994.

2. Freud, A. Eul si mecanismele de aparare, Ed. Fundatiei Generatia, 2002.

3. Riemann, F. Formele fundamentale ale angoasei, Ed. Trei, 2005.

4. Gabbard, G.O. Tratat de psihiatrie psihodinamica, Ed. Trei, 2007.

5. Dolto, F. Psihanaliza copilului, ed, Trei, 200

6. Zamfirescu, V.D. Introducere in psihanaliza freudiana si post-freudiana, Ed. Trei, 2007

7. Rosenberg, B. Masochismul mortifer si masochismul gardian al vietii, Ed. Trei,

13