CUPRINS

INTRODUCERE CAPITOLUL 1 AGRESIVITATE

SUBCAPITOLUL 1.1-AGRESIVITATEA CA INSTINCT SUBCAPITOLUL 1.2.-AGRESIVITATEA CA REACTIE

CAPITOLUL 2 FURIA

SUBCAPITOLUL 1.1-GENERALITATI CAPITOLUL 3 VIOLENTA

SUBCAPITOLUL 3.1.-VIOLENTA CENTRATA PE OBIECT SUBCAPITOLUL 3.2.-VIOLENTA CENTRATA PE SINE STUDIU TEORETIC CONCLUZII/INCHEIERE BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE Crima, in ciuda sovaielii noastre de a recunoaste acest lucru, face parte din natura omeneasca, avandu-si radacinile in emotiile umane (Abrahamsen, 1973, p.9) In ciuda acestor cuvinte, cu care, oricat de mult nu mi-as dori, sunt de acord, tot exista anumite lacune ce nu pot fi explicate. De ce, o persoana aparent normal, cu o copilarie frumoasa, o familie unita si o cariera ajunge sa savarseasca fapte oribile? Scopul acestei lucrari reprezinta o incercare de a da un raspuns cat mai corect acestei intrebari. Wertham sugereaza ca toti ucigasii trebuie sa sufere de vreo tulburare patologica extrema: psihoza, psihopatie sau o alta forma de tulburare mentala. Dar totusi, de cele mai multe ori, actele de violenta si crimele sunt comise de indivizi ce nu pot fi deosebiti cu usurinta de omul obsinuit de pe strada. Tocmai de aceea sunt asa greu de identificat. Astfel, in primul capitol voi aduce cat mai multe date referitoare la agresivitate, violenta si furie. Deci primul capitol patrunde mai adanc in disputele privind originea psihodinamica a surselor unor manifestari comportamentale specifice agresivitatii. In cel de-al doilea capitol fac referire la progresele psihanalitice mai recente si ma limitez mai ales la cele care se refera la actul de violent. Tot aici voi pune accentual pe crima din furie ca forma specifica de violent. In prima parte a acestui capitol voi vorbi despre aparenta normalitate a criminalilor impulsionati de furie. Acest tip de agresori nu sunt de obicei violent si prezinta putine semen de psihopatologie. In ultima parte voi aborda mai amanuntit analizarea crimei din furie. Astfel trecand in revista tulburarile psihiatrice ce pot fi asociate crimei din furie, tind sa cred ca tulburarea psihotica e rareori evidenta in cazul criminalului impulsionat de furie. Totodata, pentru a incerca sa epuizez toate motivele unei crime din furie, voi intra si in detalierea personalitatii acestor infractori. Trebuie sa subliniez ca nu pretind ca un singur tip de personalitate poate explica toate actele de violenta exploziva. Cu siguranta, un spectru larg de indivizi sunt capabili de astefel de actiuni, de la pacientii psihotici grav tulburati pana la criminalii in serie recidivisti. Cu totii au motivatii difetite pentru violenta. Ceea ce ma intereseaza pe mine este acel grup de criminali cu personalitiati incapsulate, rigide, ce determina un punct vulnerabil care perimite manifestari rare de violenta, dar extrem de distructive.

CAPITOLUL 1 AGRESIVITATE

Agresivitate=comportament destructiv si violent orientat spre persoane, obiecte sau spre sine. Implica negare activa si produce daune sau doar transformari (Dictionar de psihologie, Paul Popescu Neveanu, p.35) Buss (1961) defineste agresivitatea in functie de daunele provocate ca o reactie care emite stimuli daunatori spre un alt organism. Dupa Selg (1968), agresivitatea consta intr-o suma de stimuli daunatori orientati spre un organism sau un surogat de organism. Agresivitatea umana se refera la o stare a sistemului psihofiziologic, la care persoana raspunde printr-un ansamblu de conduite ostile in plan constient sau inconstient, cu scopul distrugerii, degradarii, constrangerii, negarii sau umilirii unei fiinte sau lucru, invvestite cu semnificatie, pe care agresorul le simte ca atare si reprezinta pentru el o provocare. Pornind de la aceste definitii5r , in acest capitol, voi incerca sa epuizez toate nelamuririle legate de agresivitate si natura acesteia. Agresivitatea e vazuta ca avand scopuri constructive, dar si distructive. Unii autori au subliniat atat natura constructiva a agresivitatii cat si cea distructiva, in timp ce altii au pus accentul numai pe natura negativa, ei fiind convinsi ca ar trebuit diferentiata de termeni pozitivi. Freud sustine ca agresivitatea apare inca din stadiul anal (intre 18 luni si 3-4 ani), sentiment ce este insotit de notiunile de proprietate, putere si control. Tot el a identificat patru tipuri diferite de agresivitate, ce pot exista in interior sau care pot fi descarcate. Acestea sunt: agresivitatea care isi are radacinile in autoconservare si in protejarea Eului; agresivitatea libera; agresivitatea ce rezulta din externalizarea pulsiunii de moarte si care are prin definitie un scop distructiv; agresivitatea care are o localizare intrapsihica si e absorbita de Supraeu si intoarsa impotriva Eului. Insa, potrivit informatiilor lui Freud, agresivitatea are numeroase surse de dezvoltare. Asadar, ce fel de abordare privind agresivitate adoptam? E pur si simplu o problema ce tine de modul in care alegem sa intelegem conditia umana? Sau depinde de tipul de comportament, emotii s.a.m.d. observat? Pentru a raspunde la aceste intrebari voi aprofunda fiecare abordare aparuta de-alungul istoriei. 1.1 FACTORII DETERMINANI I FORMELE DE MANIFESTARE ALE AGRESIVITII Toate tiinele sociale au fost atrase de studiul cauzalitii agresivitii umane. Unele i-au focalizat atenia asupra cauzelor comune pe scar larg ale luptei (de exemplu, istoria i tiinele politice); altele, dimpotriv, i-au ndreptat atenia asupra agresiunii individuale (de exemplu, psihologia social). Pornind de la aceste idei, demersul nostru i-a propus s parcurg mai multe etape n vederea identificrii unor posibili factori de risc i a cauzelor determinante ale manifestrilor agresive:

-identificarea bazei biologice a agresiunii umane; -cercetarea diverselor variabile (sociale, psihologice etc.) care influeneaz pattern-urile agresiunii i mediaz tranziia de la agresiune la violen; -n final, conturarea unor posibile ci de prevenire i limitare a agresiunii umane. Este important s nelegem c acceptarea unei baze biologice i a predispoziiei ctre agresiune nu reprezint echivalentul ideii conform creia unele fiine umane sunt programate s fie violente; violena este rezultatul unor input-uri biologice puternice, dar n acelai timp i a influenelor situaionale i de mediu. Acceptarea acestei determinri multiple a agresivitii umane ne ofer baza pentru cutarea unor ci eficiente de prevenire i limitare a agresivitii ntr-o societate dominat de conflicte, uneori extrem de violente; sarcina nu este una uoar mai ales n condiiile n care comportamentul uman d totui dovad de extrem flexibilitate n termeni de practic a violenei. n ultimii ani, studiile au pus n eviden o mare varietate de factori; ele ne orienteaz n privina preocuprilor cercettorilor cu privire la factorii ce exercit influene asupra dezvoltrii comportamentului agresiv. Aa cum vom exemplifica n continuare, preocuprile sunt diverse, iar variabilele cauzale ale agresivitii identificate de ctre cercettori sunt extrem de variate: experienele frustrante anterioare, suprarea; boala mental nc de la Platon; procesul nvrii prin expunerea la agresivitatea covrstnicilor, a prinilor, a mijloacelor media; violena TV, jocurile video cu elemente agresive, expunerea repetat la violena real i cea de divertisment; disciplina parental sever, expunerea la violena media i predispoziia temperamental, severitatea prinilor; coeficientul de inteligen; afectele negative; impulsurile necontrolate, controlul emoional sczut; perturbrile mentale ca factor de risc semnificativ, perturbrile accentuate ale comportamentului sau dezvoltarea tulburrii de personalitate antisocial; un self-system pozitiv exagerat; perturbrile raionamentului social; abuzul sexual n copilrie etc. (www.sciencedirect.com). Dei se poate observa o diversitate a variabilelor cauzale aflate n atenia cercetrilor n ultimii ani, nu putem trece cu vederea orientarea precumpnitoare mai ales ctre influenele exercitate de ctre factorii de mediu asupra comportamentului agresiv: coala, familia, comunitatea, mass-media. Aceast observaie ne permite s ne plasm pe poziia optimismului pedagogic: putem depune efort contient pentru a preveni i limita manifestrile agresive prin
4

intermediul procesului de educaie i autoeducaie. Fr a uita de argumentul prezentat anterior, acela al complexitii cauzale al fenomenului agresivitii, pentru claritatea discursului nostru vom face o clasificare a variabilelor cauzale n dou mari categorii distincte, avnd la baz criteriul plasrii n interiorul sau n afara individului (factori de natur psihoindividual i factori de mediu extern).

1.2 Agresivitatea ca instinct Disponibilitatea de a accepta ca si omul are adaptari filogenetice este si astazi redusa. Potrivit spuselor lui Freud agresivitate reprezinta o manifestare innascuta a pulsiunii de moarte. El a incercat sa inteleaga modul in care repetarea unor fenomene neplacute, sub forma compulsiei la repetitie, nu se supune principiului placerii. Folosind date din stiintele biologiei, Freud isi finalizeaza teoria cu precizarea ca toate organismele vii contin in ele insele semintele propriei distrugeri: un element de viata instinctuala care cauta sa readuca materia vie la o stare lipsita de viata. Trebuie sa tinem cont, deasemenea si de faptul ca oamenii sunt inclinati sa foloseasca instrumental comportamentul agresiv pentru a obtine pozitii de dominanta atunci cand isi dau seama ca ceilalti sunt slabi. Intr-o carte editata de Groebel si Hinde(1989), Goldstein afirma ca primatele superioare nu au adaptari filogenetice pentru comportamentul agresiv. Tot in aceeasi carte gasim un articol scris de P.Bateson in care vorbeste despre un pure instinct theorist. Acest teoretician pur al instinctului este, dupa Bateson, o persoana care nu crede ca agresivitatea umana poate fi influentata prin invatare. In tezele emise de Konrad Lorez in 1963 s-au facut multe observatii asupra animalelor, indicand ca acel comportament agresiv ce motiveaza animalele in lupta se aplica si in cazul oamenilor. Majoritatea criticilor vremii respective contestau ideea lui Lorenz, afirmand ca agresivitatea nu isi are radacinile in natura umana, ci se datoreaza influentelor socioculturale: abia odata cu instituirea proprietatii private asupra mijloacelor de productie, care inaugureaza istoria societatii impartite in clase antagoniste, apare razboiul ca mijloc politic institutionalizat sl constrangerii extraeconomice(Hollitscher, 1973, p.115). Dupa cum spune si Erich Fromm agresivitatea instinctuala de neimblanzit este bine venita pentru cei care se tem si se simt incapabili sa schimbe cursul lumii care se indrepata spre dezastru. avem motive temeinice sa consideram ca in situatia cultural-istorica si tehnologica contemporana agresivitatea intraspecifica reprezinta pericolul cel mai grav. Nu vom spori sansele noastre de a-l infrunta daca-l vom considera ca pe ceva imuabil si metafizic, ci, poate, prin accea ca-i vom cerceta radacinile naturale. Puterea omului de a orienta procesele naturale in directia dorita se datoreaza intelegerii cauzelor care le determina. Teoria despre procesul normal, care-si indeplineste functia de conservare a vietii, asa-numita fiziologie, constituie baza indispensabila pentru teoria tulburarii sale, pentru patologie. (Lorenz 1963, p.47). Asadar omul este de la natura o fiinta culturala. La animale comportamentul este adesea prescris pana in cele mai mici amanunte de catre adaptarile filogenetice. Omul nu este atat de riguros determinat. El are nevoie si de modelarea culturala a tendintelor sale instinctuale. Cu ajutorul diferitelor adaptari culturale omul a dezvoltat strategii de supravietuire pentru diferite medii, fiecare dintre acestea impunanad alte adaptari ale comportamentului social. De exemplu un locuitor al unui oras mare din Europa Centrala are nevoie de cu totul alte ritualuri ale controlului
5

agresivitatii decat un eschimos sau un masai. Fara aceste modele culturale de comportament, o convietuire ordonata n-ar fi posibila. In acelasi sens, Lorenz vorbeste despre autenticitatea comportamentului modelat cultural si despre faptul ca noi consideram comportamentul neritualizat ca interzis, resimtind rusine cand ne purtam necivilizat. Conceptul klenian de identificare proiectia a modificat semnificatia agresivitatii, de la simpla deviere a pulsiunii de moarte (Freud, 1920) la o intelegere mai complexa a distructivitatii. In cercurile kleniene, functionarea agresivitatii innascute ramane inca esentiala in intelegerea starilor patologice. Cealalta directie importanta in conceptualizarea naturii instinctuale a agresivitatii vine din partea celor care au pus accentul in primul rand pe dezvoltarea Eului. Desi pastreaza teoria dualitatii pulsionale, Hartmann si colaboratorii (1949) subliniaza functia de neutralizare a Eului, care serveste la dezinstinctualizareapulsiunilor sexuale si agresive, inlesnind astefel necesitatea de descarcare a acestora. Pentru Hartmann, internalizarea relatiilor de obiect are o influenta importanta in determinarea naturii agresive a individului. Copilul mic interactioneaza cu un mediu relativ previzibil ce asigura neutralizarea adecvata a pulsiunilor. Deci agresivitatea este determinata in primul rand de o incarcatura agresiva innascuta si de functia neutralizanta a Eului. Hartmann nu e de acord cu afirmatiile lui Freud conform carora pulsiunea agresiva nu urmeaza principiul placerii. El sustine ca reprimarea tuturor pulsiunilor psihice duce la neplacere sporita, in timp ce exprimarea pulsiunilor produce placere. Asadar, daca punem accentul pe Eu, agresivitatea poate fi folosita in slujba acestuia, aparand in actiuni sau stari asertive ce promoveaza dezvoltarea personala. Folosirea pozitiva a agresivitatii pentru autoafirmare si pentru stabilirea granitelor dintre sine si celalalt reprezinta o trasatura comuna a multora dintre moelel reactive ale agresivitatii. Pe de alta parte, atunci cand Eul este slab, apare agresivitatea distructiva. Din acest punct de vedere, o persoana poate avea tendinte criminale sau agresive, dar punerea lor in act sau lipsa acesteia depinde de forta Eului. Sintetizand, conceperea agresivitatii ca fiind mult mai direct si adanc inradacinata in pulsiunea de moarte il plaseaza imediat pe individ intr-o lume plina de ura. In acest caz, teama si ura sunt esentiale experientei primitive si numai daca acestea pot fi cumva continute, pot fi gasite dragostea si obiectul bun. Pe de alta partea, intelegerea agresivitatii ca pulsiune ce trebuie neutralizata si folosita pozitiv la nivelul psihicului constituie o perspectiva mult mai optimista asupra luptei individului cu agresivitatea. 1.3 Agresivitatea ca reactie Reactie=orice raspuns integral sau partial al unui sistem la o stimulatie exterioara lui sau straina de el. Cei care au respins notiunea de distructivitate innascuta sau prezenta unei pulsiuni agresive tind sa fie de acord in mare masura in conceptualizarea agresivitatii ca reactie la frustrare, neplacere sau amenintare din partea unui obiect intern sau extern. Aici un accent deosebit a fost pus pe reactia la pierdere, trauma si dificultatile de atasament. Astfel este subliniata natura defensiva a agresivitatii ca mijloc de protectie si de indepartare a amenintarii. Teoria invatarii sociale se refera la interactiunile social umane, dar isi are originea in studiile coportamentaliste aspra invatarii animale. Teoria se concentreaza asupra pattern-urilor comportamentale pe care oamenii le dezvolta ca raspuns la situatii create de mediu. Multe dintre pattern-urile comportamentale se invata prin urmarirea actiunilor celor din jur. Un copil care
6

observa expresia de durere a fratelui, care se afla pe scaunul dentistului, se va teme de prima intalnire cu dentistul. Aceasta teorie scoate in evidenta rolul modelelor in transmiterea comportamentelor specifice si a raspunsurilor emotionale. Agresivitatea poate fi invatata prin observare sau prin imitare si, cu cat este mai intarita (incurajata), cu atat este mai manifesta. O persoana frustrata prin blocarea scopurilor personale sau perturbata de unele evenimente stresante, resimte o emotie negativa. Raspunsul, pe care aceasta emotie il provoaca, depinde de tipurile de raspuns pe care individul a invatat sa le foloseasca pentru a face fata situatiilor stresante. Individul frustrat poate cauta ajutor la ceilalti, poate deveni agresiv, se poate retrage in sine, poate incerca sa indeparteze obstacolele sau poate cauta salvarea in alcool sau droguri. Raspunsul ales va fi acela care, in trecut a rezolvat frustrarea. Din aceasta perspectiva, frustrarea provoaca agresivitate, in general, la oamenii care au invatat sa raspunda situatiilor adverse prin comportamente agresive.

1.4 TEORII ASUPRA AGRESIVITATII SI A FENOMENULUI DELICVENTIONAL Putem privi agresivitatea ca pe o calitate innascuta a individului care se afla nediferentiata in perioada de formare a personalitatii, urmand ca pe parcursul dezvoltarii ontogenetice sa capete o anumita coloratura, cu tendinte la diferentiere in autoagresiune si heteroagresiune, fara sa se poata vorbi de o diferentiere absoluta, ci numai de predominatia uneia din aceste trasaturi de baza. Dintre multitudinea de teorii asupra agresivitatii m-am oprit asupra catorva pentru a prezenta in lucrarea de fata pentru o mai buna intelegere a fenomenului agresiviatii. 1.4.1 Teoria lui Bandura In Teoria Invatarii Sociale a Agresiunii (1971), Bandura a propus cea mai cuprinzatoare explicatie privitoare la subiectul agresiunii. El a fost primul care a probat invatarea agresiunii prin experiente in concordanta cu paradigmele invatarii. Agresiunea se afla sub controlul stimulilor si este controlata de posibilitatea consolidarii si a pedepsei. Bandura sustine ca o mare parte din comportament, inclusiv agresiunea este invatata fara experienta directa, prin observatie, fiind singurul care in afara de traditia freudiana, recunoaste capacitatea specific umana de procesare a informatiilor si care a elaborat implicatiile sale in investigarea, mentinerea, modificarea si comtrolul agresiunii. Bandura a dezvoltat rationamente pentru a explica efectele consolidarii substitutive si ale pedepsei substitutive. Primul rationament major priveste functia informativa a rezultatelor observate. Fiind martor al consecintelor raspunsului dat de alte persoane, observatorul constientizeaza posibilitatea consolidarii si a pedepsei , coordonandu-si comportamentul, astfel incat sa-si maximalizeze recompensele si sa minimalizeze pedepsele, fara a experimenta direct, numai pe baza observatiei. Potrivit acestei teorii, anticiparea consecintelor, bazate pe observarea purtarii altora, nu experienta imediata, directa, este cea care ghideaza actiunea persoanei. Al doilea rationament major se refera la efectele motivationale ale conditionarii stingerii substitutive a stimularii emotionale. Bandura recuoaste ca mare parte din comportarea emotionala e invatata pe baza experientelor directe dar sugereaza ca reactiile empatice sunt, daca nu mai importante, cel putin egale ca importanta. Se presupune ca a fi martor la exprimarea sentimentelor altora induce reactii afective observatorului, reactii concordante cu cele manifestate de persoana observata.
7

In concluzie, reactiile empatice ale observatorului sunt considerate congruente cu purtarea afectiva la care a asistat. Bandura si-a bazat aceasta presupunere esentiala pe ideea ca, in situatiile sociale, oamenii tind sa exprime aceasi fel de comportament emotonal ca si cel din jurul lor, de aceea expresia afectiva a celuilalt devine o indicatie/replica distinctiva in afectarea concordanta a observatorului. Controlul comportamental se obtine prin consolidare si pedeapsa externa dar si prin autoconsolidare si autopedepsire. In agresiune, autoconsolidarea este considerata o forta motivationala principala ori de cate ori e legata de mandria persoanala. Autopedepsirea pentru agresiunea este dovedita cand persoaa sufera de regret si autoacutare cand isi recunoaste propriile actiuni ca fiind o incalcare a propriei conditii impotriva actiunilor agresive. Bandura a propus mecanisme care sa explice fenomenul izbucnirilor agresive prin practici autoabsolvante insotite de neutralizarea autocondamnarii: -subevaluare agresiunii prin comparatie avantajoasa survine cand actiunile agresive sunt comparate cu fapte mult mai grave. Comparatia minimalizeaza incalcarea legii prin fapta intentionata sau comisa. -justificarea agresiunii in functie de principii mai inalte se refera la faptul ca face violenta agreabila pentru agresor, din punct de vedere moral prin declararea obiectivelor ei ca fiind mobile si drepte. In consecinta, agresiunea este justificata prin scopurile pe care le realizeaza -neutralizarea autocondamnarii pentru agresiuni poate fi realizata de asemenea prin deplasarea responsabilitatii catre o autoritate care e vazuta ca asumandu-si intreaga responsabilitate pentru actiunea agresiva intentionata sau efectuata. -in mod similar difuziunea responsabilitatii catre alte persoane ce iau parte la actiunea gresiva sau care sunt cunoscute ca sustinatoare ale unor asemenea activitatii, conduce la un nivel scazut al pozitiei autocritice -un alt mod in care agresorul previne autodeprecierea este dezumanizarea victimelor. Devreme ce victimele sunt deposedate de caracteristicie umane distinctive, fiind prezentate ca finte degenerate, autoreprosul pentru agresiune devine inaplicabil si necorespunzator -invinuirea victimelor neutralizeaza autocondamnarea cand agresorii se cred bine intentionati reusind sa se perceapa ca fiind fortati la agresiune de adversarii ticalosi. Atribuirea culpabilitatii victimelor se considera ca genereaza sentimente de indignare ce ofera suport moral actiunilor agresorului. -reprezentarea gresita a consecintelor a fost si ea implicata, consecintele dezavantajoase ale agresiunii fiind minimalizate pentru evitarea autoreprosului. In actiuni care au generat rau dar si beneficii raul va fi minimalizat iar beneficiile maximalizate -Bandura a propus un proces de sensibilizare gradata prin care persoanele initiale nonagresivepot deveni progresiv agresive. Se sugereaza ca schimbarile comportamentale astfe aparute pot sa nu fie percepute de persoanele interesate. In comportamentul uman ostilitatea si agresiunea sunt reglate intr-o mare masura de consecinte anticipate ale actiunilor in perspectiva. Anticiparile sunt supuse distorsiunii prin dorinte acute si sunt supuse deasemenea judecatii eronate. Dupa Bandura un alt aspect al controlului cognitiv este controlul social al agresiunii. Capacitatea umana superioara de a procesa informatiile produce o evaluare selectiva a experientelor consolidante pe cand la speciile nonumane impactul acestor experiente se deterioreaza progresiv cu trecere timpului. Acest tip de reprezentare faciliteaza repetarea si reintegrarea anumitor

evenimente. Ca rezultat, incidente unice, care ar trebui sa aiba un scurt impact asurpa comportamentului, pot avea impact de lunga durata. Bandura accentueaza functia rezolvarii menatale a problemelor in controlul cognitiv a problemei. In consecinta eventualele actiuni sunt contemplate si anticipate mai degraba in gand decat printro comportare preliminara deschisa. Aceasta capacitate ii da individului posibilitatea de a-si forma strategii optime ostile si agresive in concordanta cu criterii stabilite de sine, ce pot fi independente de experienta directa a individului. Un mod eficient de stopare a comportamentului agresiv ar fi stoparea din dezvoltare a obiceiurilor violente si asigurarea dezvoltarii obiceiurilor nonviolente alternative. In propunerile pentru controlul ostilitatii si agresiunii in societate se subliniaza dificultatile asociate cu implementarea lor. Masurile de combatare a violentei si agresiunii pot fi insituite pur si simplu prin informarea publicului despre acestea si efectele lor benefice. Ramane sub semnul intrebarii daca mass media ar putea fi eficienta in instituirea schimbarii sociale. Educatia , deasemena are un rol activ in corectarea comportaentului agresiv si astfel prin corectarea opinililor distorsionate in ceea ce priveste conceptele de agresiune, ostilitate, violenta, concepte ce dau comportamente ce nu pot fi negate mereu din motive rationale. 1.4.2 Teoria anomiei Acest termen provine din limba greaca si desemneaza o stare de dereglare a functionarii unui sistem sau subsistem social datorita deprecierii normelor sociale. Desi acest termen circula din a doua jumatate a secolului trecut, E.Durkheim l-a consacrat prin lucrarea sa La divisation du travail, ideea de baza fiind aceia ca pe masura ce societatea devine tot mai complexa este tot mai dificila mentinerea coeziunii sociale. In consecinta creste rata si nivelul delincentei ca si a altor forme de devianta. In diviziunea lui Durkheim, unul dintre factorii de mentinerea al echilibrului social il reprezinta anomia, care e un factor natural, existent in toate tipurile de societati legitimandu-se existenta sa in societate tocmai prin aspectul sau pozitiv. Durkheim nu considera delincventa ca un comportament aberant, ci o vede ca o modalitate de diferentiere a muncii, o forma de supravietuire, de aici nevoia de a examina conditiile socioculturale si contradictiile activitatii delincventionale, la diferite niveluri si natiuni. Alti cercetatori au reformulat teoria anomiei, afirmand ca nu in interiorul indivizilor se afla cauza fundamentala a delincventei sau criminalitatii, ci in contradictiile societatii, chiar daca se vorbeste de o tendinta mostenita si posedata de unii indivizi in comportamentul lor. 1.4.3 Teoria

CAPITOLUL 2 FURIA Pe langa faptul ca ne face sa fim extrem de subiectivi, furia duce si la schimbari fiziologice: creste ritmul cardiac, adesea se schimba culoarea fetei - unele persoane se inrosesc, altele devin mai palide - si implicit trupul intra in starea de alerta asemanatoare celei declansate de frica. Desi ar putea fi legata de violenta si viceversa, una nu o implica in mod necesar si pe cealalta. De pilda, cineva s-ar putea infuria ca o alta persoana s-a bagat in fata lui la magazin, fara ca acest lucru sa implice vreun act de violenta. In acelasi timp un criminal poate savarsi actiuni de un sadism nemaiintalnit, fara a simti vreo emotie care sa se apropie de furie. Ura ce deriva din furie este un factor important in constituirea starilor patologice, potrivit spuselor lui Kernberg(1992): ura deriva din furie, afectul primar in jurul caruia se grupeaza pulsiunea agresiva; in psihopatologia grava, ura se poate transforma intr-o dominanta coplesitoare, directionata atat impotriva sinelui, cat si impotriva celorlalti. Este vorba despre un afect complex ce poate deveni principala componenta a pulsiunii agresive, lasand in plan secund alte afecte agresive universal prezente, precum invidia sau dezgustul. (Kernberg, 1992, p.21) Deci putem diferentia ura de furie prin faptul ca e mult mai stabila si totodata furia se poate transforma in ura numai prin intermediul unui atasament traumatic fata de o mama frustranta. De-alungul vremii s-a demonstrat cum furia reprezinta o parte fundamental integrata a personalitatii si cum nu e necesara exprimarea ei directa, caci influenteaza foarte mult structura personalitatii si dintr-o stare incapsulata clivata. Facand o paralela intre maine si furie, am ajuns la concluziaca mania este vazuta ca fiind mai focalizata pe obiect, in timp ce furia tine in primul rand de sine. Dupa cum a afirmat si Lewis, furia este mai putin legata de depasirea unui obstacol si tine mai mult de un atac asupra sinelui ca obiect; este un raspuns la o rana provocata sinelui. Astfel putem afirma ca furia este mai intensa, mai putin focalizata si dureaza o perioada mai mare de timp.

10

CAPITOLUL 3 VIOLENTA Spre deosebire de agresivitate, violenta nu a primit sufiecienta atentie in psihanaliza. Potrivit Dictionarului de Psihologie, scris de Paul Popescu Neveanu violenta este o conduita agresiva, acuta cu finalitate distructiva, punitiva sau transformativa. Glasser (1998,p.887) restrange definitia pe care o da violentei la un raspuns corporal ce presupune provocarea intentionata a raului fizic unei alte persoane. Accentul cade aici pe incalcarea granitei corporale. Pe de alta parte, Shengold (1999) intelege violenta la un nivel mai general, ca pierdere a controlului asupra impulsurilor agresive ce duce astfel la actiune. Tinand cont ca exista numeroase modalitati prin care putem defini un act de violenta, unii autori au diferentiat mai multe tipuri de violenta. De exemplu, Lefer (1984) descrie patru tipuri diferite de violenta, si anume: violenta ca mijloc de atingere a unui scop, fara nici o nevoie de justificare; violenta care este nijloc pentru scop, dar care e justificata; violenta care apare din cauza unei stari de disociere; si violenta care, prin intermediul unei pozitii de putere, deriva dintr-o relatie simbiotica cu un individ predispus catre violenta. 1.3.1 Violenta centrata pe obiect Aici violenta urmareste in special distrugerea sau provocarea de daune obiectului. Violenta sadomasochista, dupa cum o numea Glasser, isi are originile in libidinizarea violentei cu rol de autoconservare. Scopul este aici pastrarea obiectului si provocarea suferintei acestuia. Meloy (1992) promoveaza un alt tip de violenta, similara cu cea a lui Glasser, si anume violenta afectiva. Asadar violenta centrata pe obiect apare ca raspuns la o amenintare interna sau externa prin care sistemul nervos autonom este activat, ducand la un raspuns defensiv. 1.3.2 Violenta centrata pe sine se refera la violenta care este, in esenta ei, autoprotectiva. Aceasta o putem descrie ca derivat sihic al raspunsului de tip lupta sau fuga ce apare in prezenta pericolului. Aceasta forma de violenta apare de obicei ca reactie la un atac perceput asupra propriei persoane sau la o rana narcisista.

11

CAPITOLUL 4 FURIE CRIMINALA

Termenul crima din furie se refera la un act criminal declansat brusc de o stare afectiva exploziva. Violenta determinata de furie e cel mai bine inteleasa in termeni psihanalitici ca avand un caracter afectiv sau rol de autoconservare. Exista, desigur, multe forme diferite de infractiuni violente si multe motive diferite pentru care acestea se sfarsesc printr-un act de omucidere. In termeni criminologici, crima comisa ca act de furie se incadreaza in categoria infractiunilor violent-ostile sau expresive. Agresorii din aceasta categorie trebuie deosebiti de indivizii care au motive psihopate, perverse sau psihotice. Crima din furie a fost mentionata de multi autori ca forma obisnuita a comportamentului ucigas. Cu toate acestea nu am putut gasi nici o evidenta statistica disponibila si de incredere care sa indie cat de frecventa este in realitate o astfel de forma de crima. Desi a fost realizat un numar impresionant de cercetari asupra personalitatii si tulburarilor mentale ce au legatura cu violenta sau crima, parametrii si caracteristicile actului propriu-zis inca necesita cercetari suplimentare. Interesul meu este sa imbunatatesc maniera in care intelegem parametrii definitorii ai formelor explozive de violenta, demers care, la randul sau, ridica intrebari si probleme importante.

12