Comportamentul agresiv

Delimitări conceptuale

Agresivitatea nu trebuie confundată cu comportamentul antisocial, violența, devianța sau

delicvența.
Comportamentul antisocial sfidează ordinea socială, contrariază prin neluarea în seamă a
normelor şi instituţiilor sociale. El poate să fie voit, intenţionat, săvârşit de persoane care
încalcă în mod conştient legile juridice şi normele morale, fie de persoane bolnave, cu tulburări
psihiatrice. Nu orice comportament antisocial se caracterizează prin agresivitate.
Agresivitatea presupune intenţia de a produce prejudicii unei/unor persoane; reprezintă o
trăsătură ce poate sta la baza comportamentului violent, deşi nu orice act agresiv trebuie să devină
şi violent. Agrsivitatea poate fi acceptabilă din punct de vedere etic, ca în cazul depăşirii unor
obstacole sau a rezolvării unor probleme. Agresivitatea are o arie mai largă a manifestărilor, dar o
intensitate mai mică decât violenţa. Astfel, termenul de agresivitate trimite la orice formă de
conduită, orientată, cu intenţie, către obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor
prejudicii, a unor răniri, distrugeri sau daune.
Violenţa reprezintă orice fel de manifestare care conduce la pierderea integrităţii fizice,
psihice sau materiale şi care modifică, într-o manieră brutală sau continuă, activitatea proprie sau a
unui altei persoane, a unui colectiv sau a societăţii în ansamblu. Violenţa este întotdeauna
distructivă. Prin contrast, agresivitatea e înăscută, se poate manifesta atât ca violenţă, cât şi în
comportamente dezirabile social. Aria agresivităţii este mai largă, ea cuprinzând, alături de
violenţă, şi excitabilitatea, impulsivitatea, comportamentul patologic.
Devianța este definită ca "orice act, conduită sau manifestare care violează normele
scrise sau nescrise ale societății ori ale unui grup social particular" (S. Radulescu), sau
"ansamblul conduitelor și stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu
așteptările, normele sau valorile și care, în consecință, riscă să trezească din partea lor reprobare și
sancțiuni" (Maurice Cusson). Prima definiție accentuează comportamentul care încalcă

1
normele, cea de a doua subliniază discordanța dintre conduita individuală și așteptările grupului.
Devianța cuprinde o mare diversitate de conduite: ilegale, imorale, antisociale, excentrice.
Un comportament deviant este un comportament "atipic" ce încalcă normele și valorile
acceptate și recunoscute de către un sistem social.
Comportamente considerate deviante:
1. infracțiunile și delictele;
2. sinucidul;
3. consumul de droguri;
4. agresiunile sexuale;
5. devianțele religioase;
6. comportamentul din bolile mentale;

Factori care influențează agresivitatea:

1.Factori care ţin de individ, de conduită și reactivitatea sa comportamentală:

 frustrarea;
 tipul de personalitate: tipul A – exprem de competitiv, tot timpul grăbit, iritabil
şi agresiv.
 sexul: statisticile privind infracţiunile arată în mod clar că bărbaţii sunt mult mai
agresivi decât femeile.
 atacul (provocarea directă) - fie fizic sau verbal; atrage un răpuns sau o răzbunare.
 durerea fizică și morală;
 căldura - cercetări multiple au evidențiat legatura directă între temperatura ridicată
și comportamentul agresiv;
 aglomerația - în mijloacele de transport in comun, în spații de locuit mult prea mici
în raport cu numărul de persoane;
 alcoolul și drogurile;
2.Factori existenţi în cadrul familiei:
 bătaia sau orice formă de agresiune fizică sau psihcă;
 incestul;
3.Factori care ţin de mijloacele de informare în masă: televiziune şi presă.

2
Etiologia comportamentului agresiv

În ultimii ani, studiile au pus în evidenţă o mare varietate de factori ce exercită influenţe
asupra dezvoltării comportamentului agresiv.
Variabilele cauzale ale agresivităţii sunt extrem de variate:
 experienţele frustrante anterioare
 procesul învăţării prin expunerea la agresivitatea covârstnicilor, a părinţilor, a
mijloacelor media, violenţa TV, jocurile video cu elemente agresive
 disciplina parentală severă
 coeficientul de inteligenţă
 afectele negative
 impulsurile necontrolate
 controlul emoţional scăzut
 tulburările mentale
 un self-system pozitiv exagerat
 abuzul sexual în copilărie etc.

Cercetările efectuate pentru identificarea cauzelor şi condiţiilor în care un individ este

susceptibil a se angaja în acte de agresiune pun în evidenţă o cauzalitate multiplă cumulativă.
Aceasta înseamnă, că în aproape fiecare act de agresivitate sunt implicaţi atât factori de natură
biologică şi psihologică, cât şi psihosocială. În plus, cauzalitatea multiplă indică faptul că, în funcţie
de tipurile de agresivitate, prezenţa şi ponderea respectivilor factori este diferită.
În declanşarea sau nu a unui comportament agresiv nu evenimentul sau situaţia considerată
în mod obiectiv sunt cele care contează cel mai mult, ci interpretarea care le este dată şi stările
afective care acompaniază procesele de percepţie şi interpretare.
Modele teoretico-explicative ale conduitei agresive
Sunt cunoscute în prezent patru tipuri de modele explicative ale comportamentului
agresiv. Un prim model este cel biologic. Un al doilea model, cel psihologic care se bazează pe
noţiunea de frustrare (Brekowitz). Al treilea model este cel socio-cultural care se bazează pe
noţiunea de învăţare şi este determinat de relaţiile interpersonale (Bandura). Cel de-al patrulea
model este cel cognitiv care pune accent pe procesele cognitive inserate între stimuli și răspunsul

3
comportamental al individului.
Modelul biologic
Primul model care susţine caracterul înnăscut al agresivităţii este reprezentat în lucrările lui
Konrad Lorentz care ajunge la concluzia conform căreia „comportamentul tuturor speciilor ar fi
comandat de patru impulsuri: foamea, frica, sexualitatea şi agresivitatea”.
Unii cercetători susțin că anomaliile neuroanatomice, endocrine, fiziologice si
neurofiziologice pot favoriza apariția comportamentului agresiv, deși nu sunt strict cauze directe
pentru apariția comportamentului agresiv.
Exemple de cauze de ordin biologic care influențează agresivitatea:
 Varietatea diferențelor neuroanatomice. În comportamentul agresiv sunt implicate
următoarele structuri anatomice : cortexul prefrontal, hipotalamusul și amigdala.
 Alta variabilă care influețează agresivitatea este reprezentată de implicarea
serotonoinei, un neurotransmițător răspunzător de inhibarea reacților impulsive la
frustrare. Persoanele cu nivel scăzut de serotamină pot să prezinte un risc mai mare
de comportament agresiv.
 Nivelul crescut de testosteron în perioanda intauterină s-a corelat cu dezvoltarea
ulterioară a unui comportament agresiv la acești subiecți. S-a observat că adolescenții
de sex masculin care au nivel mai înalt de testosteron răspund mai agresiv când sunt
provocați.
Modelul psihologic
Frustrarea reprezintă starea în care se găseşte un subiect atunci când i se refuză sau când
îşi interzice satisfacerea unei cerinţe de origine pulsională.
Teoria „frustrare - agresiune" propusă de Br eko w it z este şi în prezent una din teoriile
cele mai invocate în analiza comportamentelor agresive, ea a stimulat cele mai multe cercetări
experimentale, dar în acelaşi timp a dat naştere și la numeroase critici şi controverse.
În formularea sa clasică, teoria „frustrare - agresiune" postulează o relaţie cauzală universală
între frustrare şi comportamentul agresiv: nu există nici o agresiune care să nu aibă la origine o
frustrare şi nu există nici o frustrare care să se rezolve altfel decât prin agresiune. În acest sens se
consideră că cele două direcții fundamentale sunt:
 agresivitatea este întotdeauna o consecință a frustrări;

4
  frustrarea conduce întotdeauna către o anumită formă de agresivitate.
Ulterior, s-a constatat faptul că frustrarea facilitează în anumite cazuri agresiunea, dar ea nu
generează întotdeauna acest tip de comportament, astfel încât nu toţi indivizii răspund la
sentimentul frustrării prin agresivitate, după cum nu toate actele de violenţă au ca substrat frustrarea.
Prin urmare, legătura dintre frustrare şi agresiune este mai puţin puternică decât au crezut autorii.
Pentru Berkowitz, frustrarea nu este decât o condiţie sau un facilitator, fiind necesari
stimuli externi pentru provocarea unei reacţii agresive. El neagă relaţia automată şi liniară între
frustrare şi comportamentul agresiv, introducând două elemente intermediare:
1. reacţia emoţională la frustrare: furia;
2. prezenţa unor „indici evocatori” indispensabili actualizării agresivităţii.
În prezent în literatura de specialitate se precizează că frustrarea, prin ea însăși, nu
declanșează un comportament agresiv; ea determină o stare de anxietate, ca variabilă
intermediară, care la rândul ei prin tensiunea pe care o creează poate declanșa reacția agresivă. Nu
toate frustrările conduc la o stare anxioasă și de aici la un comportament agresiv. Se pot
identifica în patologia individuală cazuri de agresivitate constituţională sau situaţii când
agresivitatea se datorează apariţiei sau intervenţiei unor situatii declanșatoare (consum de alcool,
relaţii conflictuale, etc.) sau unor stări mai mult sau mai puţin structurate sau justificate (ura,
răzbunarea, dreptatea, pasiunea, utilitatea).
Modelul socio-cultural
Nu me r o ş i a ut o r i at r a g at e nţ ia as upr a fa ct o r ilo r cu lt ur a l i, asupra no ţ iu ni i de
î nvăţ ar e în d et er m in is mu l co mpo r t a me nt u l u i agr e s iv. P er s pe ct iva mo de lu lu i
so c io -cu lt ur a l at r age at e nţ ia as upr a r o lu lu i învăţ ăr ii în dezvo lt ar ea
co mport amentului agr esiv.

Bandura (1968) lansează teoria învățării sociale a agresivității demonstrând rolul

adultului ca model în însușirea agresivității la copii. Chiar dacă copiii nu sunt expuși direct la
agresiuni ei învață prin reîntărirea sau imitarea persoanelor semnificative sau cu statut de autoritate.
Acest fapt se explică prin teoria transferului de agresivitate și teoria modelului agresiv.
Modelele de conduită agresivă pot fi întâlnite în familie, mediul social, mass-media (in special
televiziunea).

5
Abordarea cognitivă
Abordarea cognitivă pune accentul pe procesele cognitive centrale inserate între stimuli și
răspunsul comportamental al. individului.

Formele agresivității

Există mai multe criterii după care se poate clasifica agresivitatea:

1. În funcție de agresor (cel care adoptă comportamentul agresiv):
a) agresivitatea tânărului și agresivitatea adultului;
b) agresivitatea masculină și agresivitatea feminină;
c) agresivitatea individuală și agresivitatea colectivă;
d) agresivitatea spontană și agresivitatea premeditată.
2. În funcție de mijloacele folosite pentru finalizarea actului agresiv:
a) agresivitatea fizică și agresivitatea verbală;
b) agresivitatea directă (cu efecte directe asupra victimei) și agresivitatea
indirectă (când între agresor și victimă există intermediari).
3. În funcție de obiectivele urmărite prin "practicarea agresivității":
a) agresivitatea care urmarește obținerea de beneficii (psihologice sau
materiale);
b) agresivitatea ce urmărește predominant rănirea și/sau chiar distrugerea
victimei.
4. În funcție de forma de manifestare a agresivității:
a) agresivitate violentă și agresivitate nonviolentă;
b) agresivitate latentă și agresivitate manifestă.

Managementul agresivității

În ceea ce privește reducerea agresivității există mai multe căi ce au în vedere acest lucru.
Una dintre ele este catharsisul. Energia negativă agresivă acumulată în urma frustrărilor sau
impulsurilor instinctuale trebuie descarcată. Cele mai des întâlnite modalități sunt:
 vizionarea de materiale cu multe scene violente, cum ar fi piese de teatru, filme,
spectacole sportive etc. (Aristotel);

6
  consumarea impulsului agresiv la nivelul imaginarului și al fanteziilor (S. Freud);
 angajarea în acțiuni violente efective, dar care nu au consecințe antisociale -
practicarea sporturilor mai agresive (Platon);
Opiniile sunt în general impotriva primelor două întrucât contraargumentele tind să susțină
contrariul. Cercetări multiple au demonstrat deja efectul negativ al vizionării de materiale violente
asupra comportamentului agresiv individual. În acelasi timp trebuie ținut cont că ideile, imaginarul
și fantezia sunt în anumite circumstanțe puse în act, iar dacă obiectul lor este unul violent,
consecințele pot fi catastrofale.
O altă cale de reducere a agresivității, folosită din cele mai vechi timpuri și în cele mai
diverse forme, este pedeapsa. Ea se aplică după săvârșirea actului agresiv, și are în vedere atât
sancționarea comportamentului cât și prevenirea unuia asemănător. Pedepsele pot fi
instituționalizate (juridice) sau neinstituționalizate (în interiorul familiei). În ce masură pedeapsa
previne sau corectează un comportament este greu de apreciat.
O modalitate diferită de reducere a agresivității se conturează în urma teoriei învățării
sociale a agresivității, și anume: "reducerea efectelor învățării sociale". Dacă comportamentul
agresiv se imita și se învață, atunci trebuie evitat contactul copilului cu modelele de conduită
agresivă.
Altă direcție de dezvoltare a managementului agresivității este aceea de a căuta și dezvolta
comportamente alternative la comportamentul agresiv. În multe ocazii unii dintre noi funcționăm
cu ajutorul răspunsurilor automate (învățate de-alungul timpului). Putem deci concluziona că la o
serie de stimuli se poate întâmpla să avem un răspuns automat agresiv. Soluția ar consta în a
schimba răspunsul automat agresiv cu un alt răspuns aflat mai sus pe scara adaptabilității si a
acceptabilității.
În cazul agresivității apărută ca o consecință a patologiei psihiatrice se impune inițiere
tratmentului medicamentos care vizează pe de-o parte simptomele ce generază agresivitatea, și
pe de altă parte însuși comportamentul agresiv.

7
 Comportamentul suicidar

Definiţii și considerații generale

Comportamentul suicidar pot fi definit ca un proces complex care poate varia de la

ideaţia suicidară, planificarea suicidului, până la tentativa de suicid şi, în final, la suicid.
Comportamentul suicidar este o consecinţă a interacţiunii unor factori biologici, genetici,
psihologici, de mediu şi situaţionali.
Definiţiile suicidului şi a tentativelor de suicid s-au schimbat în timp. Suicidul este: “un
act neobișnuit, cu un rezultat fatal, pe care decedatul, fiind conștient de un potențial rezultat letal
sau așteptând acest rezultat, l-a inițiat și l-a dus la îndeplinire cu scopul de a produce schimbările
dorite”.
Conform OMS suicidul de defineşte ca fiind actul prin care un individ caută să se
autodistrugă fizic, cu intenţia mai mult sau mai puţin autentică de a-şi pierde viaţa, fiind
conştient mai mult sau mai puţin de motivele sale.
Suicidul se consideră patologic când survine la o persoană cu boli psihice şi non-
patologic, raţional când survine la persoane care nu suferă de boli psihice.
Parasuicid reprezintă orice act fără intenție suicidară clară în care subiectul își provoacă o
leziune sau își administrează în exces o substanță cu scopul de a atrage atenția, situații care i-ar
putea periclita mai mult sau mai puțin existența.
Comportamentul suicidar non-fatal, incluzând tentativele de suicid, este definit astfel:
“un act neobișnuit, cu un rezultat non-fatal, pe care un individ, așteptând să moară sau
asumându-și riscul de a muri ori de a-și provoca vătămări corporale, l-a inițiat și l-a dus la
îndeplinire cu scopul de a produce schimbările dorite”.

Epidemiologie

Suicidul este o problemă semnificativă de sănătate publică în Uniunea Europeană, fiind

responsabil de peste 800 000 -1 000 000 de decese anual (Organizaţia Mondială a Sănătăţii).
Suicidul afectează persoane de toate vârstele, din toate culturile şi grupele de populaţie. Conform
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) nouă din cele zece ţări din lume cu cea mai ridicată

8
rată a suicidului sunt în Europa. În cadrul Uniunii Europene, Lituania, Ungaria şi Finlanda au
cele mai ridicate procente de suicid. În general, ţările sudice cum ar fi Italia sau Cipru au
procente mai scăzute. Ratele de sinucidere ale persoanelor de gen masculin sunt mai mari decât
cele ale persoanelor de gen feminin în toate ţările Uniunii Europene. Cele mai multe sinucideri
apar în cadrul populaţiei cu vârsta cuprinsă între 35-44 de ani.
Tentativele de suicid sunt mult mai frecvente decât sinuciderile. Studiile arată că actele
suicidare non-fatale sunt de cel puţin 10 ori mai frecvente decât sinuciderile. Spre deosebire de
actele suicidare, comportamentele suicidare non-fatale sunt cel mai des întâlnite printre
adolescenţi şi scad odată cu vârsta.

Etiologia comportamentului suicidar

Cercetările au arătat că un comportament suicidar constituie o problemă foarte complexă,

cu un edeterminism plurifacotial. Comportamentul suicidar nu are niciodată doar o singură cauză
şi întotdeauna se dezvoltă datorită interacţiunii dintre factorii de risc în combinaţie cu lipsa
factorilor de protecţie.
Factorii de risc includ caracteristici care cresc probabilitatea ca un individ să ia în
considerare suicidul, să aibă o tentativă de suicid sau să comită suicidul. Factorii de risc includ:
 boala psihiatrică (de ex.: tulburare depresivă, tulburare privind abuzul de substanţe)
 boala somatică (de ex.: afecţiune medicală care provoacă durere cronică)
 experienţe de viaţă negative în copilărie (de ex.: pierderea unui părinte la o vârstă
fragedă, abuz fizic sau psihic)
 caracteristici personale (de ex.: lipsa de speranţă, impulsivitatea)
 comportament suicidar anterior
 disponibilitatea unui mijloc de a comite această acțiune
 cazuri de suicid în familie
 existența unui traumatism cranio-cerebral
 factori socio-economici (șomajul, sărăcia, lipsa unui adăpost și discriminarea).

Bolile psihice sunt deseori prezente la momentul sinuciderii, cu estimări de la 27% până
la mai mult de 90%. Printre cei care au fost internați într-un spital psihiatric, riscul unei sinucideri

9
reușite pe parcursul vieții este de aproximativ 8,6%. Tulburarea depresivă majoră sau altă
tulburare de dispoziție cum ar fi tulburarea bipolară cresc riscul sinuciderii de 20 de ori. Alte
afecțiuni asociate cu risc crescut de suicid sunt schizofrenia (14%), tulburarea de personalitate
(14%), tulburarea bipolară și sindromul de stres posttraumatic. Aproximativ 5% dintre oamenii
ce suferă de schizofrenie se sinucid. Tulburările comportamentului alimentar prezintă, de
asemenea, un alt risc înalt.
Tentativele anterioare de suicid sunt cel mai important indicator al unei posibile
sinucideri. Cu toate că acțiunile de auto-rănire nu sunt privite ca tentative de suicid, existența
unui comportament auto-vătămător este legată de un risc mare de suicid.
În aproximativ 80% din cazurile de sinucidere reușită, persoana respectivă a consultat un
medic pe parcursul anului precedent decesului, iar 45% în decursul lunii precedente.
Aproximativ 25–40% dintre cei care s-au sinucis au avut contact cu servicii din domeniul
sănătății mentale în anul precedent.
Abuzul de substanţă este al doilea factor de risc pentru suicid, după depresia majoră și
tulburarea bipolară. Atât abuzul cronic de substanțe, cât și intoxicația acută sunt asociate cu un
risc înalt. Atunci când se combină cu o suferinţă personală, cum ar fi doliul, riscul crește. Cele mai
incriminate substanțe sunt alcoolul, sedativele și hipnoticele. Dependenţa de alcool este este
prezentă între 15% și 61% din cazurile de suicid. Țările care au mai multe cazuri de alcoolism
și o densitate mai mare a barurilor au în general și o rată mai mare a sinuciderilor. În jur de
2,2–3,4% din persoanele care au fost tratate pentru alcoolism se sinucid la un moment dat.
Alcoolicii care încearcă să se sinucidă sunt de obicei bărbați, mai în vârstă, care au avut astfel
de tentative și în trecut.
Între 3 și 35% dintre decesele printre consumatorii de heroină sunt cauzate de suicid
(de aproximativ 14 mai mult decât cei care nu consumă).
Abuzul de cocaină și metamfetamine au o legătură strânsă cu sinuciderea. În cazul
consumatorilor de cocaină, riscul cel mai mare este în perioada de sevraj. Un risc semnificativ
prezintă și cei care au utilizat substanţe inhalante, aproximativ 20% având tentative de suicid la
un moment dat și peste 65% gândindu-se la acest lucru.
Fumatul de țigări este asociat cu riscul de sinucidere. Există puține dovezi privind această
asociere; cu toate acestea, s-a vehiculat ideea că cei care sunt predispuși la fumat sunt predispuși
și la sinucidere. Fumatul determină probleme de sănătate ce ulterior se constituie în factori de risc

10
pentru suicid. Cannabisul nu pare să crească acest risc în mod independent.
Dependența de jocurile de noroc este asociată cu o ideație suicidară și tentative de
suicid mai mari față de populația generală. Între 12 și 24% din jucătorii patologici comit tentative
de suicid. Rata sinuciderii în rândul soțiilor lor este de trei ori mai mare decât aceea a populației
generale. Alți factori care cresc riscul în cazul dependenților de jocurile de noroc sunt asocierea
cu bolile psihice, abuzul de alcool și droguri.
Bolile somatice. Există o asociere între tendința către suicid și problemele de sănătate
fizică, cum ar fi: durerea cronică, traumatismele cranio-cerebrale, cancere, hemodializa, infecţia
cu virusul HIV, lupusul eritematos sistemic. Diagnosticul de cancer aproape dublează riscul
ulterior de suicid. La oamenii care au mai mult de o afecțiune medicală, riscul de suicid este
deosebit de mare. În Japonia, problemele de sănătate sunt catalogate ca fiind principalul motiv de
sinucidere.
Tulburările de somn precum insomnia și apneea de somn sunt factori de risc pentru
depresie și sinucidere. În unele cazuri, tulburările de somn pot fi un factor de risc independent de
depresie pentru suicid.
Probleme de viață recente, cum ar fi pierderea unui membru al familiei sau a unui prieten,
pierderea locului de muncă sau izolarea socială cresc riscul de suicid. Persoanele care nu s-au
căsătorit niciodată prezintă, de asemenea, un risc mai mare. Religiozitatea poate reduce riscul de
sinucidere. Acest lucru a fost atribuit poziției negative pe care multe religii o au împotriva
sinuciderii. Dintre persoanele religioase, musulmanii par să aibă o rată mai scăzută.
Mass-media, inclusiv internetul, joacă un rol important în comportamentul suicidar.
Modul în care aceasta ilustrează sinuciderea poate avea un efect negativ, datorat conținutului
care glorifică sau idealizează sinuciderea. Atunci când se oferă o descriere detaliată despre
cum să te sinucizi printr-un anumit mijloc, utilizarea acestei metode de sinucidere poate crește
în rândul populației în ansamblu.
Sinuciderea rațională este luarea motivată a propriei vieți, cu toate că unii sunt de
părere că sinuciderea nu este niciodată logică. Actul de a-și lua propria viață pentru beneficiul
celorlalți este cunoscut sub denumirea de sinucidere altruistă.

Factorii de protecţie includ caracteristici care reduc probabilitatea ca indivizii să ia în

considerare suicidul, să aibă o tentativă de suicid sau să comită suicidul. Exemple de factori de
protecţie potenţiali sunt:

11
  imagine de sine pozitivă
 comportament adecvat de rezolvare a problemelor
 comportament de căutare a ajutorului
 suport social.

Metode de suicid

Metodele principale de sinucidere variază în funcție de țară. Principalele metode includ

supradoza de medicamente, spânzurarea, otrăvirea cu pesticide și împușcarea. Se consideră că
aceste diferențe se datorează, în parte, disponibilității diferitelor metode. Potrivit unui studiu
realizat în 56 de țări, spânzurarea este cea mai răspândită metodă de sinucidere în majoritatea
țărilor, cu o rată de 53% din sinuciderile în rândul persoanelor de sex masculin și 39% din
sinuciderile în cazul persoanelor de sex feminin.
La nivel global, 30% din cazurile de suicid sunt provocate de ingerarea de pesticide.
Totuși, utilizarea acestei metode variază puternic, de la 4% în Europa la peste 50% în regiunea
Pacificului. Metoda este, de asemenea, obișnuită în țările din America Latină datorită accesului
ușor la pesticide al populațiilor de fermieri. În multe țări, supradozele de medicamente provoacă
aproximativ 60% din cazurile de suicid în rândul femeilor și 30% în rândul bărbaților.
Rata mortalității variază în funcție de metodă: împușcare 80-90%, înec 65-80%,
spânzurare 60-85%, inhalare de gaze de eșapament 40-60%, aruncare de la înălțime 35-60%,
asfixiere cu mangal 40-50%, pesticide 6-75%, supradoză de medicamente 1,5-4%.
Metodele cel mai adesea încercate diferă de metodele cel mai adesea reușite, până la 85%
dintre tentativele de sinucidere din țările dezvoltate fiind prin ingerarea unei supradoze de
medicamente.
În Statele Unite, 57% din cazurile de suicid implică utilizarea unei arme de foc,
procentajul fiind sensibil mai mare în cazul bărbaților decât al femeilor. A doua cauză a
suicidului în rândul bărbaților este spânzurarea, iar în rândul femeilor, otrăvirea.
În Elveția, unde aproape toți locuitorii posedă o armă de foc, cea mai frecventă metodă
este sinuciderea prin spânzurare. Sinuciderea prin aruncare de la înălțime este frecventă atât în
Hong-Kong (50%) cât și în Singapore (80%). În China, ingestia de pesticide reprezintă metoda
cea mai frecventă. În Japonia, sinuciderea prin autoeviscerare, cunoscută sub denumirea de

12
seppuku sau harachiri se mai produce și în prezent, însă metoda cea mai frecventă este
sinuciderea prin spânzurare.

13