BAZELE BIOLOGICE ALE COMPORTAMENTULUI

NOȚIUNI DE GENETICĂ A COMPORTAMENTULUI

Domeniul geneticii comportamentale studiază implicațiile bagajului genetic și ale

mediului în conturarea comportamentului uman.
Primele studii realizate sistematic, datează din secolul al XIX-lea si apartin
antropologului englez Sir Francisc Galton (1822-1911), care a folosit pentru prima data gemeni
in cercetarile sale, utilizand metode statistice de analiza in evaluarea magnitudinii influentei
genetice.
Cercetarile de genetica ale comportamentului se axează pe studiul gemenilor (monozigoţi
şi dizigoţi) crescuţi în condiţii de mediu similare sau diferite, pe studiul adoptiilor sau pe studii
combinate. Acestea incearca sa identifice riscul familial de aparitie al tulburărilor psihice, relaţia
dintre anomaliile cromozomiale şi bolile mentale sau comportament, riscul familial de aparitie
al anumitor comportamente. Toate cercetările au demonstrat că dezvoltarea psihică implică, atât
participarea eredităţii, cât şi a mediului.
Scopul geneticii comportamentale este de a identifica gene specifice responsabile de
aparitia unor boli psihice sau a unor trăsături comportamentale. Genele codifică sinteza unor
proteine care deţin diferite roluri în cadrul proceselor biochimice şi fiziologice.
Genotipul uman reprezintă constituţia genetică a individului, totalitatea genelor pe care le
posedă el, iar fenotip este expresia genotipului prin interacţiunea cu mediul.
Similitudinile de comportament observate la gemeni sunt cele care au stârnit interesul
pentru acest domeniu al geneticii. S-a observat ca majoritatea trăsăturilor comportamentale sunt
poligenice ceea ce face dificilă izolarea genelor responsabile de un singur comportament.
Dupa descoperirea unor markeri genetici certi ai unor boli psihice, majoritatea cercetarilor
geneticii comportamentale s-a axat pe studiul genelor care genereaza predispozitia spre boala
psihica (autism, ADHD, schizofrenie, tulburarea afectiva bipolara, tulburarea depresiva, boala
Alzheimer). In acelasi timp, s-au derulat cercetari care inverstigau si transmiterea la omul sanatos
a unor comportamente cu risc pentru sanatate.

1
 Cum studiaza cercetatorii implicatiile factorului genetic in determinismul
comportamental?
Ex. Comportamentul agresiv

Studii pe gemeni
Studii pe adoptii Concordanta genetica la gemenii
Separa efectul genelor de cel al monozigoti este de 100%, iar la cei
mediului dizigoti de 50%.
Daca este o corelatie in Daca rata de concordanta este mai
comportamentul agresiv intre copii mare la MZ comportamentul are
adoptati si parintii lor biologici atunci componenta genetica
comportamentul are o componenta
genetica.

Studiaza atât trăsături comportamentale, cât și riscul de

aparitie al unor tulburari psihice (anxietate, depresie,
tulburări de personalitate, tulburări psihotice, etc.).

Gradul de similaritate genetică și mediul postnatal pot

explica variația diferită a unei trăsături atunci când se
compara perechi de gemeni monozigoți și dizigoți.

Au condus la dovezi că toate comportamentele și toate

Studii pe gemeni
formele de psihopatologie sunt influențate atât de
factorii genetici, cât și de factorii de mediu.

Metoda este considerata insuficienta pentru

caracterizarea influentei geneticii asupra
comportamentului uman, deoarece numarul de subiecti
pentru acest tip de studii este relativ mic.

2
 Relatia dintre rata de concordanta in studiile pe gemeni si factorii genetici/ de
mediu in determinismul comportamentului

Concordanta la gemenii monozigoti este mai Comportamentul este partial datorat

mare decat la cei dizigoti factorului genetic
Concordanta la gemenii monozigoti este Comportamentul este in intregime datorat
similara cu cea a gemenilor dizigoti mediului inconjurator
Concordanta la gemenii monozigoti este de Comportamentul este in totalitate datorat
100% factorului genetic
Concordanta la gemenii monozigoti este Comportamentul este partial datorat
semnificativ mai mica de 100% mediului inconjurator

Urmăresc comportamentul rudelor separate luând în

considerare atât familia genetică, cât şi pe cea adoptivă.

Au rol in evidenţierea comparativă a efectelor geneticii şi

ale mediului
Pentru a estima similarităţile datorate mediului se
compara persoane care locuiesc împreună, dar neînrudite
genetic (părinţii adoptivi şi copilul adoptat).
Dacă proporţia părinţilor naturali care au boala depăşeşte
Studii pe adoptii proporţia părinţilor adoptivi care au boala  factorul
genetic este mai important
Dacă proporţia copiilor naturali care au boala o depăşeşte
pe cea a copiilor adoptaţi factorul genetic este mai
important
Include si studiile pe copii care nu sunt inruditi biologic,
dar cresc impreuna (institutionalizare)
Au avantajul unui numar mai mare de subiecti.

3
 Relatia dintre rata de concordnta in studiile pe adoptii si factorii genetici/de mediu in
determinismul comportamentului

Corelatia cu parintii adoptivi este mai mare Comportamentul este partial datorat mediului
decat corelatia cu parintii biologici inconjurator
Corelatia cu parintii adoprivi este mai mica Comportamentul este partial datorat factorului
decat corelatia cu parintii biologici genetic

Studiaza influenta factorilor genetici si de

mediu asupra comportamentului

Sunt axate pe compararea perosoanelor care

Studii bazate pe gemeni si adoptii
au in comun material genetic cu persoane care
au mai putin material genetic in comun in
timp ce factorii de mediu raman neschimbati.
Studiaza cât de similari sunt gemenii crescuți
împreună versus gemenii crescuți separat.
Studiaza cât de similari sunt gemenii
crescuți separat versus copiii adoptați și
crescuți împreună.
Cât de similari sunt gemenii crescuți separat,
respectiv copiii adoptați, cu părinții lor
biologici versus adoptivi.

4
 Genetica tulburărilor psihice

Tulburările psihice majore dispun, în general, de un determinism multifactorial. Astfel,

tulburări precum schizofrenia, tulburările afective, tulburările de personalitate, tulburările
anxioase, tulburarea obsesiv-compulsivă, alcoolismul, etc. au un substrat etiologic genetic, dar
ele nu se transmit conform principiilor clasice mendeliene, ci se transmit sub forma unei
predispoziţii genetice la care se adaugă influenţa factorilor ambientali.
Factorii genetici in schizofrenia
Studiile familiale, de adopții și pe gemeni, care au cercetat apariția acestei boli,au arătat
nu numai o anumită agregare familială a acesteia, dar și o vulnerabilitate crescută la apariția ei,
funcție de numărul persoanelor bolnave din interiorul familiei, dar mai ales de gradul direct de
rudenie cu persoana bolnavă.
Studiile efectuate asupra rudelor pacientilor cu schizofrenie au arătat că:
• cel mai mare risc de a dezvolta schizofrenia se întâlneşte la copiii cu ambii părinţi
cu schizofrenie (45-50%).
• rudele de gradul I ale pacientilor cu schizofrenie au un risc de a dezvolta boala de
aproximativ 6-12%.
• rudele de gradul II ale pacientilor cu schizofrenie au un risc de a dezvolta boala de
aproximativ 2-6%.
• rudele de gradul III prezintă un risc de apariţie a bolii de aproximativ 2%.
• concordanța între frați este de aproximativ 45% pentru gemenii monozigoți și
de aproximativ 15% pentru gemenii dizigoti, ceea ce arată o contribuție semnificativă a
factorului genetic.
Riscul de a dezvolta schizofrenie absolut întâmplator este de aproximativ 1% în populația
generală.
Studiile de adopție subliniază și ele câteva aspecte:

• între copii născuți din parinți cu schizofrenie și adoptați de părinți sănătoși s-au găsit

un număr mai mare de pacienți cu schizofrenie decât între copiii născuți din părinți
sănătoși psihic și adoptați de familii sănătoase.

5
 • printre copiii adoptați de părinți cu schizofrenie, copii născuți la rândul lor de părinți

cu schizofrenie se menține o rată crescută a bolii.

• între copii născuți din părinți sănătoși și adoptați de părinți cu schizofrenie rata a

fost aproape naturală.

Factorii genetici in tulburarea depresiva

Primele studii genetice ale tulburărilor de dispoziție au fost efectuate cu mai mult de 70 de
ani în urmă și au inclus evaluarea ratelor de concordanță pentru gemenii monozigoti și dizigoti.
Tulburarea depresivă majoră este o boală psihică cu niveluri ridicate de morbiditate și
mortalitate. În ciuda cercetărilor intensive din ultimele câteva decenii, bazele neurobiologice și
fiziopatologice ale tulburărilor depresive rămân necunoscute pe deplin. Factorii genetici joacă un
rol important în dezvoltarea tulburarilor depresive, după cum indică studiile pe familii, pe gemeni
și pe adopții, și pot dezvălui informații importante despre mecanismele bolii.
Heritabilitatea este procentul care explica ce proportie din varianta unei trasaturi in cadrul
unei populatii este determinata de materialul genetic in comparatie cu alti factori, cum sunt cei de
mediu.
Studiile pe gemeni sugerează o heritabilitate de 40% până la 50%, iar studiile familiale
indică o creștere de 2 până la 3 ori a riscului de a dezvolta tulburare depresiva în rândul rudelor de
gradul întâi. Acest grad de agregare familiala, asociat cu heritabilitatea ridicata din studiile pe
gemeni, a generat optimismul ca tehnicile genetice ar putea evidentia gene care influenteaza
substantial riscul de aparitie al tulburarii depresive.
Factorii genetici in tulburarea afectiva bipolara
Heritabilitatea tulburării bipolare pe baza ratelor de concordanță în studiile pe gemeni a
fost estimată între 60% și 80%. Au fost sugerate estimări ușor mai scăzute ale riscului genetic pe
baza studiilor de familie. Chiar dacă această dovadă a factorilor de risc genetic este convingătoare,
majoritatea clinicienilor sustin că un istoric familial pozitiv al tulburării bipolare nu este de fapt
foarte comun în practica clinică de zi cu zi.
Pe langa factorii de risc genetici, factorii de mediu și sociali joacă un rol semnificativ în
tulburarea bipolară.

6
 Cercetătorii au raportat că rudele de gradul I ale unei persoane diagnosticate cu tulburare
bipolară I sau II prezintă un risc crescut de depresie majoră. Cercetarile stiintifice arata ca riscul de
aparitie al afectiunilor afective la rudele celor cu tulburare bipolara creste in functie de numarul de
persoane diagnosticate din cadrul familiei.
Factorii genetici în comportamentul antisocial
S-a demonstrat faptul că între rudele subiectului cu comportament antisocial există o
incidență crescută a deviațiilor comportamentale. Studiile copiilor adoptați arată o incidență
ridicată a comportamentelor antisociale la cei cu părinți biologici antisociali, dar crescuți
în mediu de adopție normal.
Cercetările făcute în instituțiile penale au evidențiat frecvența mai mare bărbaților cu
cariotip 47XYY decât în populația generală, acest fapt acreditând ideea că acest cromosomY
suplimentar ar putea fi purtătorul genelor implicate în comportamentele antisociale. O condiție
favorizantă este nivelul intelectual mai redus al acestor bărbați față de cei cu cariotip normal.
În determinarea comportamentului antisocial sunt implicați pe lângă factorul genetic și
fondul anatomo-biologic și factorii de mediu psiho-social. Gradul influenței mediului depinde
de evenimentele majore survenite precoce sau tardiv în copilărie, precum: absența sau
întreruperea îndelungata a îngrijirii materne, familie dezmembrată, conflicte intrafamiliale,
alcoolism, părinți antisociali sau cu tulburări psihiatrice.
Factorii genetici în comportamentul consumului de alcool
Modelul comportamental al comsumului de alcool este moștenit, fiind identificați mai
mulți markeri genetici. Argumentele care susțin această teorie se referă la faptul că riscul
alcoolismului este de 3-4 ori mai mare la rudele de gradul I ale alcoolicilor, comparativ cu
cei care nu au rude dependente de alcool. Studii de adopție au arătat că în cazul copiilor
alcoolicilor, care sunt adoptați de familii fără risc șansa apariției bolii rămâne crescută de până
la patru ori.
Prevalența alcoolismului este mai mare la gemenii monozogoti decât la cei dizigoți,
sugerând astfel componenta genetică.
Studiile de genetică moleculară care au utilizat markeri AND au găsit o relație
semnificativă între alela minora A1 a locusului receptorului dopaminergic D2 și forma severă a
alcoolismului, la 69% din 35 de subiecți alcoolici, a căror masă cerebrală a fost studiată post-
mortem, față de 20% la subiecții normali.

7
 Ratele diferite ale eliminării alcoolului pot fi legate de polimorfismul genetic al unor
sisteme enzimatice. Alcool-dehidrogenaza (ADH) este codificată pe cinci locusuri diferite pe
cromozomul 4. Indivizii cu izoenzime diferite ale ADH au rate diferite de eliminare ale
alcoolului.

Alcoolul este metabolizat de către citocromul microzomal P450-II-E1. Acetaldehida

rezultată este le rândul ei metabolizată la acetat de către aldehid-dehidrogenaza (ALD). Aceasta
este codificată de patru locusuri diferite aflate pe cromozomi diferiți. ALDH2, principala enzimă
mitocondrială este responsabilă pentru majoritatea oxidării aldehidelor. Heterozigoții pentru
gena ALDH2 au un metabolism mai slab al acetaldehidei și se află în categoria de risc crescut
pentru boală hepatică alcoolică.
Factorii genetici in comportamentul suicidar
Comportamentul autolitic are un determinism multifactorial ce implică nivele de
vulnerabilitate variate, iar riscul suicidului este rezultanta interferenței mai multor factori de
vulnerabilitate ce acționează în momente diferite ale dezvoltării ontogenetice.
În cadrul acestora nivelul neurobiologic ocupă poziția centrală implicând, vulnerabilitatea
genetică, biologică și biochimică cu rol determinant-nivelul primar de vulnerabilitate.
Vulnerabilitatea cognitivă, psihologică și socială au un rol favorizant aleator și se constituie ca
vulnerabilitate secundară.
Studiile pe familii, studiile comparative pe gemeni monozigoți și dizigoți și studiile pe
adoțtii trasează ideea existenței unei vulnerabilități genetice pentru comportamentul suicidar.
Factorul genetic, specific tipului de conduită suicidară se supozează a fi independent față de
markerii genetici presupuși a cauza alte boli psihice, în special depresia.
Diminuarea transmisiei serotoninergice pare a fi semnificativ corelată cu suicidul violent
și comportamentul antisocial, având un puternic determinism genetic argumentat prin
antecedentele familiale pozitive pentru comportament antisocial si suicid.
Multe studii remarcă o acumulare familială a tentativelor de suicid și a suicidului
complet. Riscul pentru rudele subiecților care au comis tentative de suicid este de patru ori mai
mare.
Este important de menționat pentru argumentarea implicației factorului genetic în
comportamentul suicidar și un studiu efectuat în Pennsylvania, realizat pe familiile Amish,
pe parcursul a 100 de ani. Autorii au înregistrat un număr de 26 de sinucideri, provenite în marea

8
 lor majoritate din rândul a 4 familii, familii caracterizate și printr-o incidență crescută a
tulburărilor de dispoziție.
Factorii genetici în comportamentul alimentar
Tulburările comportamentului alimentar sunt condiții complexe, care apar dintr-o
combinație de lungă durată a factorilor genetici, psihologici, comportamentali și sociali.
Anorexia nervoasă
Reprezintă reducerea severă a consumului de alimente având ca scop scăderea ponderală
riscantă.
Există un risc crescut de anorexie nervoasă printre rudele biologice de gradul I ale
indivizilor cu această tulburare. Un risc crescut de tulburări afective a fost constatat, de
asemenea, printre rudele biologice de gradul I ale indivizilor cu anorexie nervoasă, în special la
rudele indivizilor cu tipul de mancat compulsiv/purgare. Studiile asupra anorexiei nervoase pe
gemeni au constatat rate de concordanţă pentru gemenii monozigoţi semnificativ mai crescute
decât cele pentru gemenii dizigoţi.
Bulimia nervoasa
Bulimia nervoasă se caracterizează prin episoade recurente şi frecvente de
supraalimentare, pacientul consumând cantităţi neobişnuit de maride alimente într-un interval de
timp foarte scurt. De subliniat este apariţia unui sentiment de lipsă de control în cadrul acestor
episoade.
Diverse studii au sugerat o frecvenţă crescută a bulimiei nervoase, a tulburărilor afective
și a abuzului și dependenţei de substanţă la rudele biologice de gradul I ale indivizilor cu bulimie
nervoasă.

9
 NOTIUNI DE NEUROANATOMIE

Principalele structuri anatomice cerebrale cu rol in comportament

Există o mare diversitate a structurilor anatomice cerebrale implicate în comportament.

Orice comportament reprezinta rezultatul unor interactiuni complexe neurofiziologice si
biochimice ce implica intregul cortex cerebral.
Reacţiile comportamentale se bazează pe legătura reflexă dintre centrii nervoşi senzitivi,
care receptionează informaţiile de la stimulii externi şi le trimit sistemului nervos central care
are rolul de a analiza, interpreta și elabora un plan de execuție pe care îl transmite centriilor
motori care sunt răspunzători de execuția actului.
Într-o accepţiune foarte largă, prin comportament înţelegem orice reacţie la un stimul.
Din această perspectivă, la conturarea și manifestarea unui comportament contribuie
următoarele componente:
Cognitivă: constă în prelucrările informaţionale declanşate de stimulul receptionat, în
activarea anumitor informaţii din memorie, elaborarea unor planuri de acţiune, generarea unor
soluţii, stabilirea unor scopuri etc.
Biologică: constă în reacţiile fiziologice ale organismului, secundar activarii sistemului
nervos central vegetativ, cu modificări ale ritmului cardiac şi ale tensiunii arteriale, modificări ale
ritmului şi amplitudinii respiraţiei, ale conductanţei electrice a pielii, a reacţiilor gastro-intestinale
etc., reacții ce acompaniază manifestarea comportamentală.
Subiectivă: constă în totalitatea reacţiilor emoţionale determinate de percepţia şi
interpretarea stimulului, ce însoțesc comportamentul.
Motorie: constă în ansamblul manifestărilor externe (elementele de mimică, gesturile,
reacţiile verbale etc.) prin care se exteriorizează comportamentul propiu-zis.
Creierul reprezinta centrul de control al organismului uman, fiind esențial pentru
funcționarea corespunzătoare a acestuia. El face parte integranta dintr-o rețea, care include si
măduva spinării și nervii periferici.
Intelegerea bazelor neuroanatomice ale comportamentului se extinde dincolo de
identificarea regiunilor creierului care sunt asociate cu o anumita conduita. Comportamentul este,

10
de asemenea, dependent de rețele neuronale complexe, care sunt influențate de neurotransmitatori
cerebrali, unii raspanditi in zone specifice ale creierului, iar altii regasindu-se ubicuitar.

Fig. Principalele structuri anatomice implicate in comportamentul uman

Lobul frontal

Lobul parietal

Lobul occipital

Lobul temporal

Sistemul limbic Cerebelul

Trunchiul cerebral

LOBUL FRONTAL

Lobul frontal este considerat centrul de control al emotiilor, gandirii si sediul personalitatii
umane. Are atat rol cognitiv, cat si motor. Cortexul frontal controleaza motricitatea voluntara fina,
orientarea catre un anumit obiect din spatiu, iar polul sau prefrontal este implicat in procesarea
cognitiva superioara necesara rezolvarii de probleme (planificare, deliberare, luare de decizii,
monitorizarea rezultatelor).

11
 FUNCTIILE LOBULUI FRONTAL
Gandire
Planificare
Limbaj
Memorie
Controlul impulsurilor
Rezolvare de probleme
Judecată, raționament analitic și
critic
Afectivitate
Funcționare motorie
Spontaneitate și inițiativa
Comportament sexual
Comportament social

FUNCTIILE CORTEXULUI PREFRONTAL

DORSO-LATERAL MEDIAL ORBITO-FRONTAL
Gandirea abstracta Motivatie Controlul impulsivitatii
Rezolvarea de probleme
Memorie

Lobii frontali sunt extrem de vulnerabili la leziuni datorită amplasării lor în partea
anterioara a craniului, apropierii de osul sfenoid și dimensiunii mari. Studiile RMN au arătat că
zona frontală este cea mai frecventă regiune lezata, rezultand leziuni cerebrale traumatice ușoare
până la moderate.

12
 LEZAREA LOBULUI FRONTAL
Afectarea gandirii, judecatii,
planificarii
Dificultati in rezolvarea problemelor
Tulburari ale limbajului
Tulburari de control al impulsurilor
Afecrarea controlului emotional
Pierderea initiativei si interesului
Tulburari motorii
Comportament agresiv
Comportament inhibat
Comportament sexual inadecvat

Cazul Phineas Gage (1848)

Phineas Gage a fost un muncitor într-o echipă de construcții feroviare, ce a rămas în istoria
medicinei ca supraviețuitor al unui accident, în care i-a fost distrus o parte din creier. In contextul
unei explozii, o tija de fier i-a patruns prin obrazul stâng, penetrându-i masa cerebrala şi ieşind
prin partea superioară a craniului. Explozia a fost atât de puternică încât tiija a fost proiectata la 25
de metri distanţă.
Cazul său a intrat în istorie deoarece pentru prima dată, dovezile empirice sugerau că
există o legătură între comportamentul unei persoane şi traumatismele cerebrale. Distrugerea
lobului prefrontal a dus la o schimbare radicală a personalităţii, cazul său fiind primul indiciu
asupra faptului că multe tulburari de comportament sunt generate de disfuncţionalităţi ale lobului
frontal.
În anul 1994, neurologul Damasio a realizat o reconstrucţie video a creierului lui Gage,
demonstrând că partea cea mai afectată a creierului a fost cortexul prefrontal.
Studii ulterioare, efectuate la pacienţii cu traumatisme craniene ce afectau preponderent
cortexul prefrontal, au arătat că aceştia, desi puteau descrie comportamentul potrivit în diferite
situaţii sociale, atunci când se aflau intr-o situatie propriu-zisa manifestau un comportament
nepotrivit, ce avea ca scop satisfacerea imediată a dorinţelor.

13
Etapele formarii unui comportament

Unul dintre cele mai importante roluri ale cortexului prefrontal este implicarea in functiile
executive care presupun deliberare, decizie, planificare pe etape, initiere, anticiparea consecintelor,
monitorizarea raspunsului si perseverare. Decizia privind adoptarea unui anumit comportament se
ia dupa o deliberare prealabila intre mai multe optiuni disponibile. Acestea pot fi automate
(comportamentul impulsiv) sau elaborate, functie de contextul prezent si de posibilele consecinte
din viitor. Cu cat nivelul de inteligenta si imaginatia sunt mai bogate cu atat gama optiunilor
comportamentale este mai bogata. Deliberarea tine cont de varietatea raspunsurilor, de momentul
actual (nevoi, dorinte, interese, curiozitati), dar si de potentialele consecinte pozitive sau negative
ale comportamentului asupra persoanei sau a celor din jur. Dupa luarea deciziei este necesar un
plan de actiune, care daca persoana s-a mai confruntat cu situatia respectiva, este disponibil sub
forma unui plan preexistent si adesea automatizat. Daca situatia este una noua este necesar un plan
nou care urmeaza a fi pus ulterior in actiune si exteriorizat sub forma unui comportament.

Consecintele lezarii lobului frontal asupra comportamentului

In sindromul frontal este frecvent si sever afectata capacitatea de anticipare-planificare a

activitatii. La bolnavii cu leziuni ale lobului frontal din emisferul dominant, etapele orientarii si
analizei prealabile a sarcinii sunt deficitare. Aceste perturbari ale functiilor executorii se traduc in
plan clinic printr-un comportament care isi pierde caracterul adecvarii situationale, devenind
stupid, motiv pentru care a fost denumit comportament moriatic (prostesc, nebunesc).
In general, bolnavii cu sindrom frontal sunt puternic afectati in ceea ce priveste relatiile
sociale, adecvarea propriilor atitudini, opinii, actiuni la cerintele celor din jur. Relatiile lor
interpersonale devin lipsite de selectivitate si finalitate, iar sistemul raspunderilor si indatoririlor
familiale, profesionale, sociale este puternic dezorganizat. Capacitatea de autocenzura dispare, iar
pacientul devine dezinhibat in plan instinctual (alimentar-bulimie, sexual- bancuri nepotrivite,
comportament indecent) si in planul conduitei sociale (acte antisociale). La aceste simptome se
asociaza disfunctii cognitive (afectarea atentiei, memoriei, judecatii, rationamentului si
discernamantului).

14
 LOBUL PARIETAL

Lobul parietal este implicat in integrarea informatiilor provenite de la propriului corp cu

cele provenite din mediul inconjurator, in vederea stabilirii orientarii in spatiu. Are rol in
procesarea sensibilitatii tactile, termice, dureroase si proprpioceptive, dar si in orientarea in spatiu,
aprecierea distantelor si a dimensunilor. Impreuna cu lobul frontal si temporal, lobul parietal
alcatuieste mecanismul principal de integrare a proceselor cognitive superioare (reprezentarea,
imaginatia si gandirea).

FUNCTII

Procesarea sensibilitatii corporale

(tactila, termica si dureroasa)
Procesarea sensibilitatii
proprioceptive (pozitia partilor
corpului in spatiu)
Stabilirea relațiilor spațiale
Perceptia vizuala
Coordonarea motorie
Cognitie, rationament
Abilitatea de a citi
Abilitatea de a rezolva probleme
matematice
Limbajul vorbit si scris
Imaginație si creativitate
Procesarea emoțiilor

Tulburarile produse de lezarea acestui lob sunt complexe si depind de localizarea,

profunzimea si intinderea leziunii. Ele constau din:
1)Tulburari ale sensibilitatii
2)Tulburari ale orientarii in spatiu

15
 3)Tulburari ale operatiilor logico-gramaticale
4)Tulburari ale operatiilor de calcul
5)Tulburari de echilibru, vizuale, de gust si trofice

Dificultati in interpretarea obiectelor prin atingere

Inabilitatea de a recunoaste si de a localiza partile corpului
LEZAREA LOBULUI Inabilitatea de a executa miscari precise
PARIETAL Incapacitatea de a diferentia stanga de dreapta
Dificultati de orientare spatiala
Dificultati in coordonarea motorie
Afectarea abilitatii de a citi
Afectarea abilitatii de a scrie(agrafie)
Dificultati in rezolvarea problemelor matematice (acalculie)
Afectarea perceptiei vizuale

LOBUL TEMPORAL

Lobul temporal integreaza analizatorii ce deservesc sensibilitatea olfactiva, auditiva si

vizuala. Structurile subcorticale ale lobului temporal includ: cortexul limbic, amigdala si
hipocampul. Este, de asemenea, implicat in procesarea emotionala si in memorie.

16
 FUNCTIILE LOBULUI TEMPORAL
Procesarea informatiilor auditive
Procesarea informatiilor vizuale
Procesarea informatiilor olfactive
Memorie
Procesarea emotionala
Este implicat in receptionarea si interpretarea informatiilor
auditive; la acest nivel se gaseste cortexul auditiv primar.
Acesta primește informații senzoriale de la ureche, iar
ulterior zonele auditive secundare prelucrează informațiile
în unități semnificative, cum sunt vorbirea și cuvintele.
Are rol in interpretarea sensului stimulilor vizuali și in
recunoașterea obiectului. Partea ventrala a cortexului
temporal este implicata in procesarea vizuala complexa a
stimulilor de tip fata sau scena.
Este responsabil de identificarea si recunoasterea
informatiilor olfactive
Are rol in codificarea memoriei pe termen lung. Partea
mediala a lobilor temporali include hipocampul care are rol
esential in memoria de stocare, iar afectarea acestei zone
determina pierderea abilitatii de a retine informatii noi.
Amigdala, care este situata in profunzimea lobului
temporal este implicata in emotii, si in stabilizarea
dispozitiei.

LEZAREA LOBULUI TEMPORAL

Tulburari de auz Surditate, iluzii, halucinatii
Tulburari de echilibru Vertij, ataxie
Tulburari de gust si miros Iluzii si halucinatii olfactive si gustative
Tulburari de vedere Hemianopsie, afectarea memoriei vizuale
Tulburari de limbaj Tulburari de vorbire de tip afazie receptiva
Tulburari de memorie Tulburari ale memorie recente si ale momoriei
de lunga durata
Tulburari ale comportamentului alimentar
Tulburari ale comportamentului sexual

17
 LOBUL OCCIPITAL

Lobul occipital este specializat pe un singur tip de sensibilitate si anume, sensibilitatea

vizuala. Datorita localizarii sale in partea posterioara a creierului este mai putin vulnerabil la
leziuni.

Principala functie a lobului occipital este in procesarea, integrarea si interpretarea

stimulilor vizuali. Lezarea loobului occipital determina tulburari ale vederii: hemianopsie, cecitate,
anosognozie, iluzii, halucinatii, dificultati in directionarea voluntara a privirii.

SISTEMUL LIMBIC

Sistemul limbic este un complex de integrare a informatiilor somatice, vegetative si

olfactive, intervenind in adaptarea comportamentului primar (de nutritie, de reproducere, matern,
de aparare), in activitatea emotionala si in procesul de memorare. Sistemul limbic este in mod tipic
imparit in doua categorii : structurile subcorticale si structurile corticale.

18
 Cele mai importante structuri ale sistemului limbic sunt reprezentate de: talamus,
hipotalamus, amigdala cerebraala si hipocampul. Hipocampul si nucleul amigdalian constituie
canale de acces ale informatiilor catre sistemul limbic, iar eferentele acestor structuri sunt destinate
predominant hipotalamusului, centrul vegetativ al sistemului limbic. Propagarea informatiilor este
unidirectionala, si anume dinspre sistemul limbic spre cortexul cerebral.

Pricipalele structuri ale sistemului limbic

FUNCTIILE SISTEMULUI LIMBIC

Talamusul Rol senzorial, motor, vegetativ, controlul emotiilor si memoriei
Hipotalamusul Centrul superior de integrare, reglare si coordonare a principalelor
functii ale organismului( circulatie, respiratie, digestie, metabolism,
etc.) rol endocrin, rol in termoreglare, controlul comportamentelor
alimentar, sexual, de aparare, matern, ciclul somn-veghe
Amigdala Rol in controlul emotiilor, in memoria emotionala, in motivatie, in
conditionarea fricii si in agresivitate
Rol in medierea starii de anxietate si depresie
Hipocampul Memoria afectiva si modularea emotiilor, stocarea informatiilor noi

19
 In concluzie, sistemului limbic prin functiile sale intervine in:
1.Procesele afectiv-emoţionale
2.Memoria de lungă durată
3.Comportamentul alimentar
4.Comportamentul sexual
5.Comportamentul de autoconservare – apărare

Talamusul
Talamulsul are un rol importamnt in stabilirea conexiunilor cu mediul inconjurator.
Aceasta structura realizeaza legatura intre analizatorii senzoriali (exceptie analizatorul olfactiv) si
cortexul cerebral. Este un centru de releu si integrare senzitivo-senzoriala, cu rol de filtrare a
stimulilor, astfel incat doar stimuli importanti din punct de vedere biologic sa ajunga la creier.
Filtrul talamic exista atat in somn, cat si in starea de veghe, iar daca acesta nu ar exista creierul ar
fi bombardat cu stimuli nesemnificativi. Aceasta filtrare a datelor ce acceseaza creierul la un
anumit moment, creeaza omului iluzia ca realitatea se reduce la ceea ce percepe in mod constient.
In afara rolurilor de zona integrativa si de releu informational, talamusul mai intervine in
motricitate si in sistemul motivational. In controlul motricitatii intervine prin intermediul
conexiunilor cu lobul frontal, ganglionii bazali si cu cerebelul.
Hipotalamus
Hipotalamusul reprezinta centrul superior de integrare, reglare si coordonare a functiilor
principale ale organismului (circulatie, respiratie, digestie, metabolism, secretie interna, echilibru
hidric etc.) si de aceea este considerat creierul vegetativ al organismului; este organul nervos cu
cele mai numeroase functii pe unitate de volum.
Functiile hipotalamusului:
1.Neurosecretie
2.Controlul activitatii generale autonome a organismului (functia vegetativa)
3.Termoreglare
4.Coordonarea aportului alimentar
5.Coordonarea activitatii sexuale si a reproducerii
6.Coordonarea periodicitatii legat de ritmurile nictemerale
7. Coordonarea emotiilor
8. Controlul funcţiei endocrine.

20
 Amigdala
Complexul amigdaloid este format din mai mulţi nuclei grupaţi într-un nucleu medial, unul
bazolateral şi unul central. Nucleul medial are conexiuni importante cu sistemul olfactiv si este
implicat in functia motorie, olfactiva si sexuala, nucleul bazolateral (existent doar la rasa umana)
are legaturi cu sistemul limbic si este responsabil de viata emotionala si sociala, iar nucleul central
reprezintă componenta efectorie care se proiectează în trunchiul cerebral.
Amigdala are rol în viaţa emoţională (anxietate şi agresivitate), in motivaţie, in
condiţionarea fricii, in invatare si memorare.
Conexiunile amigdalei cu trunchiul cerebral şi hipotalamusul au rol in generarea
răspunsului comportamental şi vegetativ asociat emoţiilor.
Legaturile stabilite cu hipocampul au rol in învăţarea asocierii dintre un stimul şi
semnificaţia sa biologică. Acest mecanism a fost propus pentru a explica apariţia fobiilor prin
mecanismul condiţionării clasice pavloviene. Lezarea amigdalei face imposibilă condiţionarea
fricii.
Leziunile amigdalei, mai ales cele bilaterale, conduc la reducerea marcată a agresivităţii
cu aparitia starii de pasivitate, cu scăderea interesului social si a competitivităţii (“sindromul
Kluver Burcy”).
Hipocampul
Principalele roluri ale hipocampului sunt in memoria afectiva si in modularea emotiilor.
Memoria deservită de hipocamp serveşte la reţinerea faptelor şi evenimentelor; ca urmare a
faptului că la nivelul hipocampului este controlată atât emoţia, cât şi memoria, evenimentele care
trezesc o emoţie sunt mai bine reţinute.

CEREBELUL

Cerebelul joacă un rol important în învățarea motorie, deoarece comportamentul motor

normal cere o ajustare permanentă la circumstanțe aflate mereu în schimbare. Comanda generală
a mișcărilor este dată de către centrii cerebrali superiori, iar detaliile de execuție ale acestora se
află sub controlul mecanismelor subcorticale și cerebeloase.
Functiile principale ale cerebelului sunt reprezentate de:
1) Asigura postura, echilibrul corporal si locomotia

21
 2) Coordoneaza miscarile voluntare in sensul preciziei si finetii acestora
3) Are rol in miscarile involuntare
4) Rol in functiile cognitive: atentie, memorie, perceptie, gandire, limbaj
5) Rol in procesele afective si in manifestarile instinctive
Lezarea cerebelului duce la scaderea tonusul muscular (atonie sau hipotonie musculara ),
lipsa de coordonare a miscarilor (ataxie), dismetrie, tremor intentional. Pe langa tulbutarile in plan
motor, lezarea cerebelului se asociază si cu un sindrom cognitiv-afectiv caracterizat prin:
-afectarea funcțiilor cognitive (planificare, comutarea atenției, gândire abstractă,
memorie de lucru, fluență verbală)
-afectarea memoriei vizuo-spațiale
-afectarea limbajului
-comportament dezinhibat.

22