Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I.

Cuza” Iaşi

Psihologia socială II, anul univ. 2017-2018, specializarea Psihologie, anul II

CURSUL 10

COMPORTAMENTUL AGRESIV

1. Definiţii şi măsurare
Agresiunea reprezintă unul din comportamentele sociale extrem de greu de
definit. Înţelesul acordat de un cercetător sau altul depinde de perspectiva teoretică
adoptată. În plus, ceea ce este considerat a fi agresiv depinde de standardele sociale şi
culturale ale percepătorului. Există culturi care privesc violenţa ca pe ceva firesc, chiar
necesar.
Iată câteva definiţii:
- un comportament care determină vătămarea unei persoane sau distrugerea unui
bun al ei.
- un comportament desfăşurat cu intenţia de a face rău altuia din aceeaşi specie.
- un comportament ce are drept scop de a face rău ori de a vătăma o altă persoană,
care este motivată să se eschiveze de la un astfel de tratament.
- un comportament care presupune a face rău altora.
Reţinem, ca numitor comun ala acestor definiţii, intenţia de a face rău.
Definiţiile operaţionale ale conceptelor sunt adesea de o importanţă covârşitoare
pentru succesul cercetării. În experimentele de laborator asupra comportamentului
agresiv, acesta a fost operaţionalizat astfel:
- a lovi o păpuşă de plastic (în experimentele lui Bandura)
- a apăsa un buton prin intermediul căruia se aplică un şoc electric cuiva. Aceasta
este cea mai folosită măsură şi a fost propusă de Arnold Buss în 1961.
- aprecierea cu ajutorul unei scale a nivelului agresivităţii cuiva, efectuată de cei
ce-l cunosc.
- exprimarea de către subiect a intenţiei de a folosi violenţa în cadrul
experimentului.

1
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

2. Teorii asupra comportamentului agresiv

Explicaţiile privind comportamentul agresiv fac parte din două mari clase: sunt fie
de factură biologică, fie socială. Psihologii sociali se interesează în mod prioritar de
factorii sociali ai agresiunii, deci construiesc teorii bazate pe învăţarea acestui
comportament. Totuşi, teoriile biologice nu pot fi ignorate. În fond, violenţa este o reacţie
care ţine mai mult de corp decât de psihic. În plus, unele teorii biologice sunt
exclusiviste, ameninţând orice teorie socială.

A. Explicaţii biologice
Teoriile biologice consideră agresivitatea o tendinţă înnăscută de acţiune.
Agresivitatea este un instinct - un tipar predeterminat de răspunsuri ce sunt controlate
genetic. Orice instinct are următoarele caracteristici:
- este îndreptat spre un scop, sfârşeşte într-o consecinţă specifică;
- este benefic pentru individ şi pentru specie;
- este adaptat la mediul normal;
- este prezent la toţi membrii speciei (deşi manifestarea poate să difere de la
individ la individ);
- nu este învăţat pe baza experienţelor individuale;
- se dezvoltă pe măsură ce individul se maturizează.
Una din poziţiile biologice cunoscute este cea a lui McDougall, exprimată chiar în
cartea din 1908. Potrivit psihologului englez, toate comportamentele umane, inclusiv cele
agresive se află sub controlul a 18 instincte diferite. Criticii acestei poziţii teoretice au
replicat că a pune totul pe seama unui instinct de agresivitate nu explică declanşarea
comportamentului agresiv.
Abordarea psihanalitică - După 1920, Freud a dezvoltat o concepţie bizară
despre conduita umană, având la bază două instincte fundamentale, instinctul vieţii, Eros
şi instinctul morţii, Thanatos. Aparent, acesta din urmă contrazice existenţa unui instinct
de conservare, ale cărui manifestări sunt atât de uşor de observat în viaţa cotidiană. Ca
medic, Freud a cercetat procesul lent de degradare a organismului uman odată cu trecerea
anilor. El a postulat că acest proces este dirijat de o forţă psihică, de instinctul morţii,
îndreptat spre auto-distrugere (prin auto-distrugere trebuie înţeles în acest context pur şi

2
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

simplu deteriorarea treptată a celulelor organismului). În anumite condiţii, acest instinct

determină comportamente îndreptate spre distrugerea altora, deci comportamente
agresive. Teoria lui Freud este uni-factorială: agresivitatea apare în mod natural, din
tensiunile fiziologice şi trebuie să se manifeste pentru ca individul să se detensioneze.
Teoria etologică - etologia este o ramură a biologiei care studiază instinctele sau
modelele fixe de acţiune. Potrivit etologilor, comportamentul animal trebuie cercetat atât
în mediul fizic în care evoluează specia, cât şi în mediul social. Comportamentul este
determinat genetic şi controlat de selecţia naturală.
Etologii au evidenţiat aspectele pozitive, funcţionale ale agresivităţii. Instinctul
agresiv se află la baza unor funcţii vitale, ca protejarea teritoriului împotriva invaziilor,
apărarea progeniturilor şi competiţia sexuală în care se selectează cele mai puternice
exemplare pentru reproducere.
Konrad Lorenz este cunoscut pentru analiza comportamentului agresiv uman din
perspectiva etologiei. Potrivit lui Lorenz, manifestarea acestui instinct la om este
defectuoasă. În multe culturi, normele sociale reprimă orice formă de agresiune. De
aceea, impulsul este refulat până ce răbufneşte puternic şi deosebit de nociv. La multe
specii animale, agresivitatea este limitată de anumite semnale de capitulare şi supunere
din partea învinsului, ceea ce face ca învingătorul să renunţe să-şi ucidă inamicul. În
cazul speciei umane, această inhibiţie s-a pierdut. De multe ori oamenii luptă la distanţă
de inamicii lor, încât cei mai puternici nu pot vedea posturile de supunere ale învinşilor.
Sociobiologia - este şi ea o ramură a ştiinţelor biologice. Ea şi-a propus să pună în
evidenţă baza biologică a comportamentelor sociale. Postulatul fundamental al
sociobiologiei este că agresivitatea, altruismul şi alte comportamente sociale au funcţia de
a facilita supravieţuirea genelor individului. Inspiraţi de teoria darwiniană, sociobiologii
demonstrează că multe comportamente au apărut pentru că ele înlesnesc existenţa genelor
ce permit individului să trăiască cel puţin atât cât e necesar pentru a transmite genele sale
generaţiei următoare. Agresivitatea este adaptativă pentru că îl ajută pe individ să trăiască
cel puţin până la vârsta când poate procrea. De exemplu, agresivitatea facilitează accesul
la resurse, iar sănătatea şi capacitatea de reproducere a individului depind de acestea.
În general, cercetătorii din ştiinţele sociale resping explicaţiile agresivităţii
fondate exclusiv pe instinct, argumentând că:

3
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

- instinctul depinde de o energie necunoscută şi care nu poate fi măsurată;

- astfel de explicaţii nu sunt sprijinite de date empirice suficiente;
- ele au o utilitate redusă în prevenirea şi controlul agresivităţii;
- ele se bazează pe o logică circulară, propunând legături cauzale nedemonstrate
empiric.

B. Explicaţii sociale şi bio-sociale ale comportamentului agresiv

Psihologii sociali nu preţuiesc prea mult teoriile biologice, preferând teorii care
pun accentul pe procesul de învăţare şi pe anumiţi factori din contextul social legaţi de
agresivitate. Chiar dacă ideea instinctului este respinsă, există cercetători care acceptă că
agresivitatea trebuie privită ca o tendinţă învăţată ori înnăscută, a cărei manifestare e
declanşată de circumstanţe sociale specifice. Întrucât o astfel de abordare include un
element biologic, ele sunt teorii bio-sociale.

a. Frustrare şi agresivitate
Teoria frustrare – agresiune a fost una din cele mai influente din acest domeniu.
Ea a fost propusă în 1939 de un grup de psihologi de la Yale University (Dollard, Doob,
Miller, Mowrer şi Sears). Este important să remarcăm că ea a apărut ca o reacţie la teoria
freudiană. În esenţa ei, este teribil de simplă: se afirmă că orice frustrare duce la
agresiune şi orice comportament agresiv are la bază o frustrare. Psihologii de după război
au arătat că există şi alţi factori în afara frustrării care pot determina comportamentul
agresiv. De altminteri, imediat după publicarea volumului celor cinci psihologi s-au găsit
critici care să observe că frustrarea nu duce întotdeauna la agresiune, că există şi alte
reacţii posibile: apatia, strigătul de neputinţă, etc. În plus, frustrarea nu este prezentă ca
factor cauzal în toate cazurile de agresiune: de exemplu, un asasin plătit nu a fost în nici
un fel frustrat de victimă.

b. Teoria indice-excitaţie (cue-arousal theory)

În urma obiecţiilor formulate de mulţi din colegii lor, înşişi autorii teoriei
frustrare-agresiune au acceptat că frustrarea crează un set, o stare în care individul este

4
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

pregătit să se arate agresiv, dar manifestarea propriu-zisă a agresivităţii în comportamente

depinde de condiţiile specifice.
Această idee a fost preluată şi dezvoltată de Leonard Berkowitz, probabil
psihologul social cu cele mai valoroase contribuţii în domeniul agresivităţii. Între
frustrare şi comportamentul agresiv, Berkowitz a introdus o verigă intermediară:
condiţiile de mediu adecvate pentru agresiune. Frustrarea nu evocă imediat agresivitate,
ci generează în individ o stare de excitaţie (activare) emoţională: furia. Aceasta produce
la rândul ei o stare de pregătire (readiness) pentru comportamentul agresiv. Dar
comportamentul agresiv va fi efectuat numai dacă în contextul social respectiv există
stimuli cu o conotaţie agresivă - indici asociaţi cu furia. Stimulii ajung să funcţioneze ca
indici de agresivitate prin condiţionare clasică: în principiu, orice obiect ori persoană pot
deveni un indice de agresivitate de acest fel.
Ca atare, potrivit lui Berkowitz, un act agresiv are două surse: 1. starea de excitare
emoţională (furia) şi 2. indicii din situaţie. Cel mai cunoscut experiment efectuat de
psihologul social american pentru a-şi argumenta poziţia teoretică a fost realizat în 1967
şi a demonstrat aşa-numitul efect al armelor (weapons effect). Potrivit lui Berkowitz,
anumite obiecte ajung, prin învăţare socială, să fie asociate cu agresiunea; ele capătă o
valoare de indici de agresivitate. Armele, cu deosebire pistoalele, sunt exemplele cele mai
evidente. Faţă de cuţite, pistoalele au o întrebuinţare foarte precisă. Prezenţa pistoalelor,
ca obiecte având o conotaţie agresivă ar trebui, prin urmare, să declanşeze o agresiune
mai intensă decât prezenţa altor obiecte conotate neutru. În experimentul din 1967,
realizat în colaborare cu Le Page, subiecţilor (cu toţii studenţi) li se cerea să execute o
sarcină iar performanţa le era evaluată de un complice al experimentatorilor. Evaluarea,
ce consta în aplicarea unor şocuri electrice, nu ţinea seama de performanţa reală a
subiecţilor şi avea menirea să provoace grade diferite de furie. Subiecţii care primeau pe
nedrept multe şocuri deveneau mai furioşi decât cei ce primeau un singur şoc. În a doua
fază a experimentului, aceşti subiecţi (atât cei furioşi cît şi cei foarte puţin furioşi)
ajungeau să evalueze la rândul lor (în aceeaşi manieră) performanţa complicelui.
În această etapă a experimentului, în funcţie de condiţie, se introduceau indici de
agresivitate ori obiecte conotate neutru. Într-una din condiţii, alături de subiect, pe o
masă, se afla un pistol, iar subiectului i se spunea că el aparţine complicelui şi că nu

5
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

trebuie să-l ia în seamă. Astfel, arma era asociată cu oponentul. Într-o a doua condiţie,
aceeaşi armă era vizibilă, dar nu mai era asociată cu celălalt. A treia condiţie funcţiona ca
o condiţie de control: nu se prezenta nici un obiect. În sfârşit, într-o condiţie suplimentară
de control, numai pentru subiecţii foarte furioşi s-a pus la vedere o rachetă de badminton
- deci, un obiect neutru din punct de vedere al agresivităţii. Rezultatele au fost relevante.
În primul rând trebuie notat că subiecţii furioşi aplică semnificativ mai multe şocuri
electrice în comparaţie cu cei foarte puţin furioşi. Apoi, a reieşit clar că în cazul celei de-a
doua categorii prezenţa armei nu are nici un efect, în vreme ce subiecţii furioşi pentru
care e vizibilă arma aplică mai multe şocuri decât cei la fel de furioşi, dar care nu au
văzut arma. În fine, subiecţii furioşi se arată mai agresivi în prezenţa armei decât în
prezenţa rachetelor de badminton. Toate aceste rezultate sprijină ipoteza despre rolul
indicilor de agresivitate în declanşarea agresiunii. Efectul armelor a fost confirmat de
Leyens şi Parke în 1975; grăitor este faptul că aceşti cercetători nu au folosit pistoale
reale, ci diapozitive care înfăţişau pistoale. O confirmare îngrijorătoare a venit din partea
unor psihologi care au folosit copii drept subiecţi şi arme - jucărie în locul pistoalelor
reale.

c. Teoria transferului excitaţiei

Influenţat de teoria celor doi factori ai emoţiei a lui Schachter, Dolf Zillmann
(1972) a dezvoltat printr-un program vast de cercetări, teoria transferului excitaţiei.
Potrivit acestei teorii, indivizii pot transfera excitaţia (activarea) fiziologică reziduală
produsă de o sursă, atribuind-o unei alte surse de excitaţie. Aşadar, excitaţia rămasă dintr-
o situaţie trecută poate fi adăugată excitaţiei produse într-o nouă situaţie. Zillmann a
explorat minuţios condiţiile în care transferul excitaţiei poate amplifica agresivitatea.
El a demonstrat, de exemplu, că transferul excitaţiei reziduale la o nouă situaţie
creşte agresivitatea numai când comportamentul agresiv este răspunsul dominant în noua
situaţie. Să ne imaginăm un individ care a petrecut o oră în sala de forţă. În parcare,
constată că un alt şofer i-a blocat maşina. Deşi o astfel de întâmplare nu are consecinţe
extrem de grave, este probabil că omul nostru va reacţiona în exces, manifestând violenţă
verbală exagerată. Aşadar, când un individ este deja pregătit să acţioneze agresiv
(altercaţiile dintre conducătorii auto sunt la ordinea zilei), transferul excitaţiei reziduale

6
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

va creşte probabilitatea răspunsului agresiv. Zillmann şi colaboratorii săi au furnizat un

suport empiric acestei idei într-un experiment din 1972. O parte din subiecţii lor erau
provocaţi de un complice. Apoi, subiecţii astfel provocaţi, ca şi cei neprovocaţi, în funcţie
de condiţie, pedalau trei minute la o bicicletă de cameră ori priveau o serie de diapozitive
neutre. În a doua parte a experimentului li se oferea prilejul să aplice complicelui şocuri
electrice. Confirmând ipotezele experimentatorilor, rezultatele au arătat că subiecţii care
au fost provocaţi şi care au făcut exerciţiul fizic au fost cei mai agresivi: excitaţia
transferată a amplificat gradul de violenţă al celor ce aveau deja tendinţa de a se
comporta agresiv.
Un al doilea experiment efectuat de Zillmann şi colaboratorii săi (Zillmann,
Johnson şi Day, în 1974) a testat o ipoteză mai subtilă printr-un montaj mai ingenios.
Contribuţia excitaţiei anterioare la intensificarea comportamentului agresiv depinde de
felul în care individul interpretează excitaţia. Dacă, de exemplu, ca răspuns la o acuzaţie
nejustificată, ne simţim pulsul crescut şi ne înroşim la faţă, vom interpreta această stare
de excitaţie drept furie. Furia etichetată ca furie creşte probabilitatea răspunsului agresiv.
Dar aceleaşi semne de activare fiziologică pot să apară atunci când suntem înştiinţaţi că
trebuie să vorbim peste câteva minute în faţa unui public. În cazul din urmă interpretarea
corectă este frica şi răspunsul agresiv devine foarte improbabil. Zillmann, Johnson şi Day
au creat condiţii experimentale care i-au făcut pe subiecţi să atribuie cauza activării fie
unui stimul cu înţeles agresiv, fie unui stimul neutru. Ipoteza lor era că numai în primul
caz transferul excitaţiei reziduale va intensifica agresiunea. La fel ca în studiul prezentat
anterior, subiecţii (studenţi) au fost provocaţi de un complice şi mai târziu au avut
posibilitatea să-i aplice şocuri electrice. Între cele două faze, li s-a cerut să pedaleze timp
de două minute, pentru a se obţine o stare de excitaţie fiziologică. În plus, experimentul
mai cuprinde o etapă de 6 minute de odihnă, care pentru jumătate din subiecţi a fost
aşezată înaintea exerciţiului fizic, iar pentru cealaltă jumătate după exerciţiul fizic.
Aşadar, pentru cele două grupuri experimentale, succesiunea secvenţelor de experiment e
următoarea:
Grupul I: Provocare - Relaxare - Exerciţiu - Reacţie
Grupul II: Provocare - Exerciţiu - Relaxare - Reacţie

7
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

Zillmann, Johnson şi Day au făcut predicţia că în cazul grupului II excitaţia

reziduală resimţită în faza de reacţie (aceasta corespunde secvenţei de experiment în care
se aplică şocuri complicelui) va fi interpretată ca furie, căci perioada de odihnă a oferit
posibilitatea dispariţiei semnelor activării provocate de exerciţiul fizic. Dimpotrivă, în
cazul grupului I, excitaţia resimţită de subiecţi când sunt puşi în situaţia de a aplica şocuri
complicelui poate fi pusă uşor pe seama exerciţiului şi nu ne putem aştepta la o creştere a
agresivităţii. Rezultatele au confirmat aceste predicţii: subiecţii din grupul II s-au
manifestat mai agresiv faţă de complice. Forţa demonstraţiei autorilor americani devine
mai evidentă dacă ne gândim că între cele două grupuri experimentale apar diferenţe
clare în comportamentul agresiv, deşi toţi subiecţii au fost provocaţi la fel şi toţi au fost
excitaţi fiziologic în aceeaşi măsură.
Experimentul acesta presupune o sursă non-emoţională a excitaţiei (exerciţiul
fizic) şi o sursă emoţională (provocarea). El are meritul de a stabili limitele transferului
excitaţiei. Zillmann şi colegii săi au arătat că dacă situaţia conţine factori ce-l determină
pe subiect să atribuie corect excitaţia unei surse, transferul nu mai are loc. Un astfel de
factor este timpul: dacă, de exemplu, pedalăm câteva minute şi apoi urmărim un film
erotic, există puţine şanse să atribuim excitaţia produsă de exerciţiu filmului. Dar dacă
vizionăm filmul după 20 de minute de la încheierea exerciţiului fizic, excitaţia provocată
de exerciţiu este mai puţin resimţită şi nu va mai fi atribuită exerciţiului, ci filmului. În
experiment, se demonstrează că circumstanţele care favorizează transferul excitaţiei sunt:
exerciţiu urmat de o perioadă suficient de lungă pentru ca semnele evidente ale
exerciţiului să dispară şi apoi expunerea la un stimul emoţional.
Deşi pare foarte sofisticată, teoria lui Zillmann este extrem de simplă şi
corespunde cunoştinţelor noastre din viaţa cotidiană: ştim foarte bine că avem o tendinţă
mai accentuată de a răspunde agresiv cuiva când altcineva (cu sau fără legătură cu
cealaltă persoană) ne-a supărat deja. Zillmann numeşte mecanismul psihofiziologic ce
funcţionează în această situaţie transferul excitaţiei.

d. Teoria învăţării sociale

Teoria învăţării sociale reprezintă o abordare foarte influentă în psihologie, ce
explică procesele prin care: 1) se achiziţionează un comportament sau o secvenţă de

8
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

comportament; 2) se iniţiază comportamentele; 3) se menţin tiparele de comportament.

Cel mai cunoscut psiholog din acest perimetru teoretic este Albert Bandura, care a aplicat
teoria învăţării sociale şi în studierea agresivităţii. Potrivit lui Bandura, comportamentul
social nu este înnăscut, ci învăţat de la modele adecvate. Accentul cade pe experienţele de
învăţare ale individului, care pot fi directe sau indirecte (vicariante). Prin socializare,
copilul învaţă comportamentul agresiv întrucât este recompensat direct ori observă că
ceilalţi sunt recompensaţi pentru conduite agresive.
Ideea învăţării din experienţă directă se bazează pe principiile întăririi operante
formulate de Skinner. Dacă, de exemplu, o fetiţă îi ia alteia biscuitul şi nimeni nu
intervine, prima este recompensată pentru conduita agresivă, căci are acum biscuitul. Cât
despre învăţarea prin experienţă vicariantă (termenul de vicar există şi în limba română,
desemnând un rang în ierarhia eclesiastică; la origine, el echivala cu reprezentant sau
locţiitor), ea reprezintă o contribuţie a teoreticienilor învăţării sociale, referindu-se la
achiziţionarea unui comportament, achiziţionare ce urmează observaţiei că un act făcut de
altul conduce la o recompensă. Conceptul de imitaţie n-a fost introdus în ştiinţele sociale
de aceşti teoreticieni. Ei îl inovează în oarecare măsură, arătând că nu imităm decât
comportamente ce au fost recompensate. Copiii au tendinţa de a-i imita pe părinţi, pe
fraţi, pe colegii lor de la grădiniţă ori de la şcoală. În plus, ei imită - şi nu numai ei, dar şi
adulţii - comportamentele de pe ecranul televizorului.
Potrivit lui Bandura, comportamentul agresiv al unei persoane într-o situaţie
specifică depinde de:
- experienţele trecute ale persoanei asupra acţiunilor violente, incluzând propriile
conduite agresive şi cele observate la alţii;
- gradul de succes al comportamentelor agresive efectuate ori observate la alţii;
- probabilitatea actuală ca agresivitatea să fie recompensată sau pedepsită;
- factorii cognitivi, sociali şi de mediu din situaţie.
Bandura a efectuat multe experimente asupra modelării (tendinţa persoanelor de a
reproduce acţiuni, atitudini şi răspunsuri emoţionale ale unor modele reale ori simbolice),
reliefând uşurinţa cu care copiii repetă actele agresive ale altora. Adulţii sunt modele
agresive prin excelenţă pentru copii, dat fiind că sunt percepuţi ca responsabili şi
autoritari.

9
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

3. Factori personali şi situaţionali în agresivitate

Personalitatea - Este foarte simplu să explicăm conduita agresivă prin

personalitatea agresivă. Pentru fiecare din noi este facil să stabilim diferenţe între cei pe
care-i cunoaştem din punctul de vedere al agresivităţii, apreciind că unii sunt foarte
agresivi sau că alţii sunt foarte puţin agresivi. Totuşi, nu trebuie uitat că întotdeauna
comportamentul este rezultatul interacţiunii dintre personalitate şi mediu.
Cercetările din ultimii 25 de ani au atestat existenţa a două tipuri fundamentale de
personalitate, tipul A şi tipul B. Primul tip este predispus la boli coronariene. Persoanele
din această categorie sunt foarte active şi extrem de dispuse să intre în competiţie cu alţii;
se pot arăta adesea agresive cu cei care intră în competiţie cu ele. Indivizii de tip A
preferă să lucreze singuri când sunt stresaţi, pentru a evita conflictul cu ceilalţi din cauza
incompetenţei acestora şi pentru a controla situaţia.

Genu1 – Genul reprezintă o sursă importantă de diferenţe de agresivitate între

indivizi. În cursul procesului de socializare, băieţii sunt încurajaţi pe căi directe ori
subtile să se arate agresivi, în vreme ce fetele sunt constant descurajate. Mărimea
diferenţei de agresivitate dintre cele două sexe variază în funcţie de tipul de agresivitate:
bărbaţii manifestă incomparabil mai multă violenţă fizică şi au atitudini mai agresive;
totuşi, femeile sunt la fel de dispuse ca şi bărbaţii să folosească un atac verbal într-un
context similar.
O idee interesantă, care a câştigat mulţi adepţi în ultimul timp este aceea că
emanciparea femeii a contribuit la înmulţirea actelor de violenţă comise de femei.
Redefinirea rolurilor de gen a condus, se pare, la desfiinţarea constrângerilor care afectau
asertivitatea şi agresivitatea femeilor şi, implicit, la o rată a delicvenţei crescută în rândul
acestora. Totuşi, cum această tendinţă este mult mai pronunţată în rândul femeilor cu
status soco-economic inferior şi cum mişcarea feministă a avut un impact scăzut tocmai
în rândurile acestei categorii, legătura cauzală dintre emancipare şi delincvenţă feminină
rămâne îndoielnică.

10
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

În privinţa factorilor de mediu, cercetătorii s-au aplecat cu deosebire asupra

influenţei zgomotului, căldurii şi aglomeraţiei.

Zgomotul - Pentru a explora impactul zgomotului, Donnerstein şi Wilson au

realizat un experiment, ce cuprindea două faze. În prima fază, jumătate din subiecţi au
fost provocaţi de un complice. În faza a doua, subiecţii, atât cei ce fuseseră provocaţi cât
şi ceilalţi, aveau posibilitatea să aplice şocuri electrice complicelui. Numărul şi
intensitatea acestor şocuri reprezentau variabilele dependente. Trebuie precizat că în
această fază subiecţii purtau căşti prin intermediul cărora erau transmise zgomote variind
ca intensitate. Concluzia experimentatorilor a fost că zgomotul amplifică agresivitatea
numai pentru indivizii care au deja tendinţa de a acţiona agresiv.

Căldura - În ceea ce priveşte influenţa temperaturii asupra agresivităţii, studiile

corelaţionale arată că agresivitatea creşte pe măsură ce creşte temperatura. De pildă,
potrivit statisticilor din oricare ţară occidentală, în zilele călduroase se comit mai multe
crime. Ipoteza legăturii cauzale dintre căldură şi agresivitate a fost testată în multe studii
experimentale. Concluziile precizează, ca şi în cazul altor factori ai agresivităţii, că
trebuie ţinut seama de starea de pregătire a individului de a se comporta agresiv.

Aglomeraţia - Cel puţin la prima vedere, studiile asupra influenţei aglomeraţiei

nu sunt consistente. De pildă, studiile corelaţionale demonstrează o relaţie directă între
agresivitate şi densitate. Totuşi, acest efect dispare de îndată ce se ia în calcul statusul
socio-economic sau nivelul de educaţie. S-a arătat că în condiţii de aglomeraţie, un factor
crucial îl constituie percepţia subiectivă - aglomeraţia poate fi cu totul neplăcută (în
tramvai, la o oră de vârf) sau deosebit de plăcută (la discotecă). Când aglomeraţia
blochează îndeplinirea planurilor persoanei, tendinţele agresive se accentuează. În acelaşi
timp, tendinţa de a părăsi situaţia constituie o alternativă viabilă.

11