Teorii explicative ale

comportamentului prosocial și ale

comportamentului agresiv

Student: Stuparu Ana-Maria

Am ales să discut pe baza acestei teme motivată în special de preocuparea mea cu privire la
sursa și manifestarea celor două categorii de comportamente. Nu pot să nu fiu mișcată de
ceea ce se întâmplă în afara și în interiorul meu (atât acele acte făcute pur în beneficiul
celorlalți, cât și comportamentele prin care ne rănim între noi mă fac să mă opresc și să mă
gândesc).

Biblia însăși ne prezintă această dualitate existentă adânc în fiecare dintre noi, dacă privim
toate personajele biblice ca părți ale noastre -mai mult sau mai puțin ”hrănite”- înțelegem că
îi găzduim atât de Iuda, cât și pe Isus. Această conectare cu învățăturile creștine ne clarifică
și normalizează unele tendințe pe care le întâlnim în propria persoană sau la alții, este însă o
sursă de informații care cere și altele complementare, în special pentru omul modern,
interesat de științele exacte și cu idealuri profesionale înalte.

Pornind de la acest punct, înainte de a continua traseul de înțelegere și analiză a teoriilor care
pun sub lupă conceptele de agresiv și prosocial- comportamente universal întâlnite, este
esențială conceptualizarea acestora:

Motivația prosocială este egoistă atunci când scopul final este de a crește propria bunăstare;
este altruist atunci când scopul final este de a crește bunăstarea altuia. (Daniel Batson, 1987,
Prosocial Motivation: Is it ever Truly Altruistic?, volume 20, 65-120).

2
1. COMPORTAMENTUL PROSOCIAL

În Manualul de Psihologie Socială , C. Daniel Batson explică faptul că comportamentele

prosocial se referă la "o gamă largă de acțiuni destinate să beneficieze de una sau mai multe
persoane, altele decât comportamentele proprii, cum ar fi ajutorul, reconfortarea, împărtășirea
și cooperarea".Termenul de comportament prosocial a apărut în anii 1970 și a fost introdus de
oamenii de știință socială ca un antonim pentru termenul comportament antisocial.
Comportamentul prosocial se diferențiază de alte comportamente dezirabile prin specificul
dat de ajutorarea, protejarea și sprijinirea celorlalți (motivat de faptul că așa este considerat
corect). Se consideră că putem vorbi de comportamentul prosocial în momentul în care se
îndeplinesc trei condiții de aur:

A. există intenția de a ajuta

B. actul comportamental este inițiat în mod voluntar
C. cel care inițiază acest act nu urmărește obținerea unei recompense.

Ținând cont de cele trei condiții înțelegem că acest comportament este rar întâlnit atât la
ceilalți, cât și la noi înșine, însă indiferent de frecvența sa de manifestare rămâne în picioare o
întrebare extrem de potrivită și încă de actualitate: Ce anume îl face posibil? Specialiști în
sociobiologie, psihologie sau sociologie au răspuns diferit la această întrebare, răspunsurile
pot fi considerate nu reciproc exclusive, ci complementare.

1.1. Sociobiologia și comportamentul altruist

În biologia genetică sau evoluționistă termenul fitness este folosit cu înțelesul de potențial
evolutiv sau de supraviețuire, potențial evaluat mai ales prin capacitatea unui individ de a-și
înmulți genele prin intermediul descendenților. Charles Darwin a formulat ipoteza după care
unitatea selecției naturale o constituie familia și nu organismul biologic individual, acesta
fiind mecanismul care a permis supraviețuirea altruismului. Această idee a fost reformulată în
anii 70 de către W. D. Hamilton ca ipoteză a potențialului inclusiv, altruismul are o bază
genetică și este selectat deoarece potențialul de supraviețuire al unui individ poate crește
chiar și atunci când acesta nu are urmași direcți, cu condiția ca el să se ”sacrifice” pentru a
mări potențialul de supraviețuire al rudelor sale, adică al celor cu care individul are în comun
un anumit număr de gene.

Pornind de la această teorie, tragem perdeaua și, din dorința de a înțelege, aruncăm o
privire spre realitate din perspectiva sociobiologilor și căutăm zonele în care întâlnim aplicat
acest conținut teoretic:
Insectele sociale își maximizează potențialul evolutiv ca urmare a comportamentelor altruiste
pe care le fac unele față de altele. Sacrificiul albinelor, de exemplu, care prin înțepătură mor,
face posibilă nu numai supraviețuirea grupului, dar și reproducerea bagajului genetic al
individului sacrificat, prin intermediul consangvinilor. Cum 50% din gene sunt comune la
frați și surori, asumarea oricărui risc de a se ajuta între ei, mărește șansele de transmitere a
genelor comune la generațiile viitoare. Astfel, fiecare individ este motivat nu numai să
trăiască cât mai mult, pentru a-și transmite genele urmașilor direcți, dar și să contribuie la
crearea unui avantaj reproductiv pentru cei cu care împarte o anumită moștenire genetică.

3
De aici putem înțelege că egoismul și altruismul ar putea fi structuri comportamentale la fel
de eficiente pentru maximizarea potențialului de supraviețuire al unui individ și că ambele
structuri contribuie la selecția naturală.

1.2. Socializarea și comportamentul altruist

Studiile experimentale au pus în lumină faptul că, la fel ca multe tipuri de comportamente, cel
prosocial este învățat în timpul socializării primare. Copiii își însușesc conduitele altruiste
prin mecanisme de condiționare (recompensă, pedeapsă) și prin imitarea unor modele
accesibile. Însă se încearcă găsirea unui răspuns nu la mecanismele de apariție a conduitelor
prosociale, ci la motivul pentru care aceste conduite sunt selectate și transmise din generație
în generație. Daniell Campbell afirmă că societățile produc sau preiau de la alte societăți
norme cu mare valoare adaptativă și care în general aduc beneficii importante grupurilor.
Există trei norme fundamentale pentru funcționarea oricărei societăți:

1.2.1. Norma responsabilității sociale: postulează obligația celor puternici de a-i proteja pe
cei slabi, obligația părinților de a-și ajuta copiii, obligația tinerilor de a-i ajuta pe bătrâni, etc.

Această normă, puternic promovată de religiile lumii, se obiectivează în sistemele juridice ale
societăților respective, căpătând în timp un statut juridic formal. (Când vorbim de
formalizarea juridică nu înseamnă că o vom regăsi ca atare în codul de legi, ci se pot
identifica anumite componente legislative derivate din ea)

1.2.2. Norma reciprocității sau ”legea de aur” a oricărei societăți- obligă indivizii să le
răspundă cu bine celor care, la rândul lor, le-au oferit bine. Deși pare un schimb echitabil care
nu respectă condiția de ”dezinteres” din definiția comportamentului prosocial, norma nu se
referă la un schimb direct și imediat, ci la o obligație pe termen potențial foarte lung, ce
trimite la o depășire a interesului pur personal.

1.2.3.Norma justiției sociale cere o distribuție justă a resurselor și beneficiilor între oameni și
grupuri.

Revenind la D. Campbell, el susține că aceste norme (care sunt la bază principii prosociale),
indiferent dacă au sau nu susținere genetică, oricum ar fi selectate social deoarece fac posibilă
conviețuirea și dezvoltarea socială

În încheierea capitolului, fac din nou referire la perspectiva complementară asupra celor două
teorii, astfel încât dacă ar fi să privim firul roșu ce le traversează pe amândouă am înțelege că
alegerea de a acționa prosocial are în spate unele tendințe genetice de a-i proteja pe cei cât
mai asemănători nouă. În mediu (în prima parte a vieții) ne întâlnim atât cu modele de
comportamente prosociale, cât și cu întăriri primite în urma punerii în practică a conduitei
altruiste (cu fiecare întărire primită cresc șansele ca acel comportament să se repete + cu
fiecare repetare comportamentul se îndreaptă spre automatizare - atât el, cât și schema
cognitivă din spatele lui). Mai mult decât atât, mediul susține perpetuarea acestui tip de
comportament prin cadrul legislativ, prin învățăturile religioase sau prin poveștile din folclor
(”Fata babei și fata moșului”).

4
2. COMPORTAMENT AGRESIV
Acest concept a fost unul de interes de-a lungul timpului, în special în ultima felie de timp
când studii serioase au început să îi prezinte complexitatea.
Cuvântul agresivitate este definit în felul următor: comportament verbal sau acțional, orientat
spre umilirea , minimalizarea sau chiar suprimarea fizică a celorlalți. (Chelcea, 1993, p.21)
Putem menționa aici trei paradigme explicative ale comportamentului agresiv, cu riscul unor
simplificări inevitabile.
2.1. Prima perspectivă este cea biofiziologică. Cauzele biofiziologice invocate în general,
mai mult sau mai puțin acceptate, sunt: agresivitatea înnăscută (Konrad Lorentz), pulsiunea
morții (Sigmund Freud), cromozomul suplimentar (Patricia Jacobs) sau malformațiile
cortexului și influența substanțelor chimice. Ca o mică paranteză la această paradigmă, unii
cercetători consideră că personalitatea agresivă, având la bază dispozițiile genetice se
construiește chiar din primii ani ai copilăriei.
Freud considera că oamenii se nasc cu instinctul agresiv ca o consecință a tensiunii dată de
dinamica psihicului uman. Tot el prezintă această această tensiune ca fiind ereditară, ea nu
poate fi înlăturată, însă modalitățile de eliberare a acestei tensiunii agresive pot fi alese și se
încurajează a fi deschiși la cât mai multe și diverse modalități prosociale.
Interpretare și exemplificare
Înțelegem că în viziunea lui Freud tensiunea agresivă există și nu va dispărea niciodată,
aceasta poate avea manifestări puternic antisociale dacă tensiunea acumulată este prea mare.
Există însă modalități acceptate social prin care ne putem elibera de această tensiune: de la
pictură, poezie, actorie, muzică, până la sport, sport de contact, chiar lupte în ring. Cel mai
adesea, aceia care au o pasiune , după ce se dedică acesteia (printr-un antrenament, un
concert, o pictură, o serie de lovituri la sac) se simt mai liniștiți, mai liberi și mai așezați.
Tensiunea a fost consumată prin alte acte decât agresive (și neacceptate social).

2.2. Al doilea tip de abordare a agresivității o consideră ca fiind o reacție normală la

frustrare.
Acesta abordare consideră că elementele hotărâtore în declanșarea comportamentului violent
se află în afara individului, sunt de ordin extern și aparțin mediului. Cea mai cunoscută teorie
a fost formulată de John Dollard și grupul de cercetători de la Yale University, teorie care se
bazează pe următoarele postulate:
- agresivitatea este întotdeauna o consecință a frustrării
- frustrarea conduce întotdeauna către o anumită formă de agresivitate
De reținut de la această teorie este că nu în toate cazurile agresivitatea este orientată spre
sursa și cauza frustrării, adeseori ea este reorientată, redirecționată spre o sursă percepută ca
fiind sigură, adică mai puțin capabilă de reacții la fel de dure sau mai dure. În timp, premisele
teoriei lui Dollard s-au mai relaxat, iar legătura dintre frustrare și agresivitate nu a mai fost
considerată una directă, ci una mediată: supărarea.
Interpretare și exemplificare
Pornind de la punctul în care ne aduce această teorie, înțelegem că suntem sensibili și
reacționăm la mediu. În momentul în care, în afara noastră, se întâmplă lucruri care ne
blochează atingerea unui anumit scop se creează frustrări, frustrările sunt transformate în
supărare. Această supărare o putem înțelege ca pe o stare emoțională de pregătire în vederea
agresiunii. Voi folosi un exemplu din viața mea, de acum mulți ani, pentru a extinde măcar cu
puțin înțelegerea acestei abordări: la vârsta adolescenței, una dintre activitățile preferate era

5
să mă întâlnesc cu prietenii, cu tineri de vârsta mea. Adesea îmi făceam scenarii despre ce
vom face și cum va fi de data asta atunci când știam că se apropie timpul să ne întâlnim. În
mod clar, unele momente erau mai importante decât altele din varii motive. În una dintre
aceste zile semnificative mama îmi spune că va trebui să o iau cu mine pe afară și pe sora
mea mică. La 14 ani ai mei sora mea avea 6, deloc compania pe care mi-o doream. În plus,
prezența ei încurca o mare parte dintre planurile pe care le aveam. Am fost și tristă și
furioasă, însă nu i-am spus nimic mamei (exista riscul să nu mă mai lase nicăieri). M-am
surprins însă foarte supărată pe sora mea mai apoi, fie nu o băgam în seamă, fie o grăbeam,
strigam la ea.. în orice caz, nu o făceam să se simtă bine că e prezentă acolo. Deși vina nu era
a ei, nu știu nici măcar dacă își dorea să fie acolo sau avusese și ea alte planuri pe care mama
le anulase ca în cazul meu, am profitat de faptul că era prezentă pentru a-mi descărca
frustrarea. Față de mama (realul responsabil) nu am putut spune nimic, raportul de puterea era
în favoarea ei, iar răspunsul oferit ar fi putut fi mult mai dur decât al meu. În raport cu sora
mea mai mică era asigurată, mă puteam elibera fără să îmi fie teamă că vor urma costuri prea
mari.

2.3. A treia abordare consideră agresivitatea rezultatul învățării sociale.

Ca multe alte comportamente sociale complexe, agresivitatea poate fi dobândită și prin
învățare socială. Procesul de socializare presupune preluare inclusiv a unor răspunsuri
agresive fie prin învățare directă ( condiționare recompensă- pedeapsă), fie prin observarea
conduitelor și consecințelor lor la alții. Experimentele lui Albert Bandura au demonstrat rolul
adultului ca model în însușirea comportamentului agresiv la copil.
Bandura consideră că modele de conduită agresivă pot fi întâlnite în:
- familie
- mediul social
- mass-media
Interpretare și exemplificare
Copilul învață atât prin propria experiență, cât și prin ceea ce observă și imită.
Comportamentele agresive există și oricât de pacifistă este o persoană, există șanse serioase
ca aceasta să manifeste public un comportament agresiv.
Puterea exemplului poate fi mai puternică decât ne închipuiam în cazul agresivității. Un
experiment răsunător este exact cel a lui Bandura: o grupă de copii au văzut cum un adult
agresează o păpușă, iar o altă grupă a urmărit un joc liniștit. Cei care au observat
comportamentul agresiv al adultului, s-au comportat ulterior în interacțiunile dintre ei și în
interacțiunile cu jucăriile semnificativ mai agresiv. S-a observat în plus că agresivitatea a
crescut în momentul în care modelul a fost recompensat pentru comportamentul agresiv.

6
Bibliografie:

Daniel Batson, 1987, Prosocial Motivation: Is it ever Truly Altruistic?, volume 20, 65-120

S. Chelcea, 2010, Psihologie Socială, p.21

Udangiu, 2018, Curs Psihologie Socială, UCV