AGRESIVITATE ŞI ALTRUISM EXTREME ALE COMPORTAMENTULUI SOCIAL
O privire de ansamblu în teorii
“Binele şi răul fug ţinându-se de mână, îndepărtându-se cu pasul
mărunt, iute şi sigur al fiecărei clipe în timpul asupra căruia nu am nici o putere. Acolo, în spate, se adună întruna, indestructibile dar şi ireparabile, merite şi vinovăţii, omagii şi umilinţe, victorii şi înfrângeri, fidelităţi şi trădări.” (George Şerban – Turnirul)
Agresivitatea şi altruismul se situează la polii opuşi ai
comportamentului social pe care orice individ îl adoptă de-a lungul existenţei sale. Aceste statusuri comportamentale de obicei alternează în relaţiile cu ceilalţi semeni, rareori oamenii fiind caracterizaţi în exclusivitate doar de una dintre extremele comportamentale. Agresivitatea poate fi considerată o caracteristică a acelor forme de comportament orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune materiale, moral psihologice sau mixte. Această definiţie acoperă într-un sens larg cadrul conceptual. Agresivitatea nu se confundă întotdeauna cu un comportament antisocial, cu delicvenţa şi infracţionalitatea. Şi invers, nu orice comportament antisocial, inclusiv infracţional poate fi caracterizat prin agresivitate astfel încât sunt descrise infracţiuni ce pot fi comise prin inacţiune. De cele mai multe ori comportamentul agresiv este şi violent dar există şi cazuri de conduită agresivă, cu intenţie clară de a vătăma, dar în forme nonviolente (ca de exemplu otrăvirea lentă a unei persoane). Elena Grecu
După unii autori (Dragomirescu, 1990) se diferenţiază mai
multe tipuri de comportament agresiv: -agresivitatea nediferenţiată, ocazională, fără un răsunet antisocial obligatoriu -comportamentul agresiv propriuzis, polimorf şi cronic, în care se include şi comportamentul criminal -comportamentul agresiv ca expresie integrantă, nemijlocită a unei stări patologice, fie consecutivă unei afecţiuni neuropsihice preexsistente, fie dobândită. Comportamentul agresiv este orientat nu numai în afara subiectului ci şi asupra sinelui, constituindu-se în acte comportamentale autoagresive. În concluzie, se poate da o a doua definiţie agresivităţii, ca fiind orice formă de conduită orientată cu intenţie către obiecte, persoane sau sine, în vederea producerii unor prejudicii, răniri, distrugeri şi daune. Conceptul de agresivitate se diferenţiază în funcţie de agresor în agresivitatea tânărului, adultului, agresivitate masculină sau feminină, individuală sau colectivă spontană sau premeditată. În funcţie de mijloacele utilizate agresivitatea poate fi fizică, verbală, directă sau indirectă. În funcţie de obiectivele urmărite, stă la baza obţinerii unor beneficii materiale, sau poate urmării rănirea sau chiar distrugerea victimei. În funcţie de forma de manifestare a agresivităţii deosebim agresivitatea violentă, nonviolentă, latentă şi manifestă. De-a lungul timpului psihologi, medici, sociologi, au fost interesaţi de natura agresivităţii, încercând să răspundă la întrebarea: “Este agresivitatea înnăscută sau dobândită ?”. Principalii susţinători ai teoriei conform căreia agresivitatea este înscrisă în bagajul nostru ereditar sunt Sigmund Freud şi Konrad Lorenz. Freud consideră că agresivitatea este un instinct. Oamenii se nasc cu instinctul de a agresa şi de a fi violenţi. Pentru că această “presiune ereditară” nu poate fi Elena Grecu
înlăturată, trebuie ca în procesul influenţării educaţional- culturale să se
găsească modalităţi nedistructive de canalizare a tendinţelor agresive. Lorenz pune accent pe natura biologic-instinctuală a comportamentului agresiv regăsit la nivel infrauman, însă, în timp ce la Freud agresivitatea apare ca fiind predominant distructivă, la Lorenz agresivitatea are o valoare adaptativă şi esenţială pentru supravieţuire. Etolog fiind, Lorenz îcearcă să explice comportamentul uman pornind de la comportamentul observabil al animalelor. Animalul îşi apără teritoriul, disponibilităţile de hrană, previne supraaglomerarea. Cel puternic şi viguros îl învinge pe cel slab astfel încât are loc selecţia naturală a celor cu un bun potenţial genetic, ce va permite, odată cu transmiterea lui urmaşilor, reproducerea agresivităţii. În cadrul aceleiaşi specii agresivitatea poate fi dublată de un alt instinct ce inhibă distrugerea totală a adversarului, evitându-se pericolul diminuării drastice a efectivului unei specii. Privitor la agresivitatea umană, dacă ea ar fi de natură instinctuală, ar fi de aşteptat să întâlnim foarte multe asemănări între oameni legate de modul de adoptare a comportamentului agresiv, dar în realitate, există mari diferenţe interindividuale în manifestarea agresivităţii. Respingerea cvasigeneralizată a naturii instinctuale a agresivităţii nu înseamnă şi ignorarea unor influenţe biologice, cum ar fi: -influenţele neuronale – există anumite zone ale cortexului care, în urma stimulării electrice, facilitează adoptarea de către individ a comportamentului agresiv; -influenţe hormonale – masculii sunt mai agresivi decât femelele datorită surplusului de testosteron; -influenţe biochimice – creşterea alcoolemiei sau scăderea glicemiei pot intensifica agresivitatea. Elena Grecu
Unii autori susţin că agresivitatea este un răspuns la frustrare
(J. Dollard). Blocarea căii de atingere a unui anumit scop crează frustrare, care la rândul ei se constituie în sursă de manifestare a agresivităţii. Frecvent agresivitatea nu este îndreptată asupra sursei stării de frustrare ci este reorientată, redirecţionată către o ţintă mai sigură. Berkovitz consideră că această teorie a lui Dollard exagerează legătura dintre frustrare şi agresivitate şi susţine că frustrarea produce supărare, o stare de pregătire emoţională pentru a agresa. Albert Bandura consideră că agresivitatea este un comportament social învăţat. Învăţarea socială se poate realiza direct prin recompensarea sau pedepsirea unor comportamente şi prin observarea şi imitarea modelelor de conduită. Comportamentul imitativ este caracteristic copiilor care încearcă să se comporte asemenea adulţilor, dar există şi situaţii în care adolescenţi şi adulţi tineri împrumută modele de conduită din anturaj. Se pot descrie diferite surse ale agresivităţii: -ce ţin de individ, de conduita şi reactivitatea lui comportamentală: frustrare, atac sau provocare directă, durere fizică şi morală, căldură, aglomeraţie, alcool, droguri -surse de agresivitate în cadrul familiei de tipul bătăii şi incestului -surse de mediatizare – violenţa expusă prin intermediul televiziunii şi a presei. O problemă actuală este dacă expunerea la violenţă poate determina creşterea agresivităţii. Părerile specialiştilor sunt împărţite, astfel, unii consideră că expunerea la violenţă ar avea efecte cathartice, reducându-se astfel propriile nevoi de a acţiona agresiv. Alţi autori, pe baza teoriei învăţării sociale, consideră că expunerea la violenţe conduce în bună măsură la creşterea agresivităţii decât la catharsis. Elena Grecu
Sunt dovezi că există un pattern comportamental care a fost
descris ca personalitate de tip A (Matthews, 1982) caracterizată prin hiperactivitate, competitivitate, conflictualitate. Există indicii că tendiţele agresive ale personalităţii de tip A sunt ereditare. Cu un secol în urmă, Lambroso, reprezentant al şcolii pozitiviste italiene susţinea teoria infractorului înnăscut, iar Lacasagne reprezentant al şcolii lyoneze, sublinia influenţa determinantă a mediului social în care individul evoluează, fără de care predispoziţiile agresive rămân neconcretizate. Conform acestuia individul este instrumentul la care cântă societatea.
În 1972 Wispe defineşte comportamentul prosocial ca fiind
comportamentul care are consecinţe sociale ce contribuie în mod pozitiv la bunăstarea psihologică sau fizică a unei alte persoane. Acesta conţine un spectru foarte larg de comportamente a căror extremă o reprezintă altruismul, în sens larg, caracterizat printr-un comportament de ajutor, o atitudine binevoitoare şi dezinteresată, fără să urmărească o recompensă sau reciprocitatea relaţiei. Biologii consideră că există nevoia înnăscută a oamenilor de a ajuta pe alţii, aceasta fiind explicaţia succesului comparativ al speciei umane. Oamenii, la fel ca şi animalele, au ca scop supraviţuirea genelor. Sunt circumstanţe care fac ca o persoană să se sacrifice pe ea însăşi pentru copiii ei. Explicaţia biologică este că supravieţuirea genei poate fi asigurată într-o mai mare măsură dacă se poate asigura supraviţuirea urmaşilor. Cea mai elocventă descriere a comportamentului altruist este cea a “bunului samaritean”. Abordarea sociobiologică a altruismului întâmpină două dificultăţi: absenţa unor studii efectuate pe oameni care să sprijine explicaţia biologică a ajutorului şi ignorarea cercetărilor Elena Grecu
extensive asupra comportamentului de ajutor realizate de către
teoreticienii învăţării sociale. Teoria învăţării sociale postulează că nu există nici o tendinţă înnăscută de a ajuta pe alţii şi că acest comportament trebuie să fie învăţat. Condiţionarea clasică şi învăţarea instrumentală, învăţarea prin observare şi modelare reprezintă abordarea învăţării sociale, întărirea prin recompensă a comportamentului de ajutor manifestat de copil fiind parte a socializării în perioada copilăriei. Sunt dovezi că oamenii învaţă să fie de ajutor observându-i pe alţii când ajută. Normele sociale ale comportamentului sunt achiziţionate în copilărie. Aceste norme specifică normalitatea şi anormalitatea comportamentului aşteptat şi sunt deasemenea produsul culturii în care se dezvoltă copilul. Aproape în fiecare cultură există o normă care specifică faptul că egoismul este un aspect negativ şi a fi de ajutor este un aspect pozitiv. Oamenii au obligaţia socială să ofere ajutorul celor care au nevoie de el. Un astfel de ajutor este adeseori anonim, membrii comuniţăţii impunând indivizilor să ofere ajutor fără să aştepte ca acest ajutor să fie recompensat. Unele culturi sunt mai prosociale decât altele. Practicile de creştere a copiilor, apartenenţa religioasă şi educaţia pot determina măsura în care sunt motivaţi să-i ajute pe alţii. Există culturi individualiste (S.U.A., Canada, Australia) în care accentul se pune pe libertatea indivizilor de a-şi urmări propriile scopuri şi mai puţin pe responsabilitatea individului faţă de bunăstarea celorlalţi şi culturi colectiviste (Japonia, America Latină etc.) în care binele grupului este mai important decât dorinţele individului. Batson şi colaboratorii săi au emis ipoteza empatie-altruism conform căreia empatia poate produce o veritabilă motivaţie altruistă de a ajuta, diferită de ajutorul motivat în mod egoist. Studiile experimentale Elena Grecu
arată că participanţii activaţi empatic continuă să ofere ajutor chiar dacă
acest comportament le poate provoca lor anumite suferinţe. Decizia de a ajuta este determinată, pe de o parte de procese cognitive care include evaluarea şi interpretarea situaţiei şi influenţează consecinţele cursurilor alternative de acţiune iar pe de altă parte de procesele emoţionale care acţionează ca motivatori în impulsionarea oamenilor la acţiune. Latane şi Darley (1970) nu au descoperit nici o măsură a personalităţii care să prezică dacă o persoană va ajuta pe alta. Şi încercările altor cercetători de a alege pe “bunii samariteni” din restul populaţiei au rămas fără succes. Totuşi există unele dovezi referitoare la relaţia dintre deprinderile specifice pe care le deţine individul şi dispoziţia acetuia de a le folosi pentru a-i ajuta pe alţii.
Bibliografie:
Tony Malim - Psihologie socială - Editura tehnică, Bucureşti 2003
Konrad Lorenz – Aşa zisul rău – Editura Humanitas, Bucureşti 2005 Adrian Neculau – Psihologie socială-aspecte contemporane – Editura Polirom, Iaşi 1996