Sunteți pe pagina 1din 7

Elena Grecu

AGRESIVITATE ŞI ALTRUISM
EXTREME ALE COMPORTAMENTULUI SOCIAL

O privire de ansamblu în teorii

“Binele şi răul fug ţinându-se de mână, îndepărtându-se cu pasul


mărunt, iute şi sigur al fiecărei clipe în timpul asupra căruia nu am nici o putere.
Acolo, în spate, se adună întruna, indestructibile dar şi ireparabile, merite şi vinovăţii,
omagii şi umilinţe, victorii şi înfrângeri, fidelităţi şi trădări.” (George Şerban – Turnirul)

Agresivitatea şi altruismul se situează la polii opuşi ai


comportamentului social pe care orice individ îl adoptă de-a lungul
existenţei sale. Aceste statusuri comportamentale de obicei alternează în
relaţiile cu ceilalţi semeni, rareori oamenii fiind caracterizaţi în
exclusivitate doar de una dintre extremele comportamentale.
Agresivitatea poate fi considerată o caracteristică a acelor
forme de comportament orientate în sens distructiv, în vederea
producerii unor daune materiale, moral psihologice sau mixte. Această
definiţie acoperă într-un sens larg cadrul conceptual. Agresivitatea nu se
confundă întotdeauna cu un comportament antisocial, cu delicvenţa şi
infracţionalitatea. Şi invers, nu orice comportament antisocial, inclusiv
infracţional poate fi caracterizat prin agresivitate astfel încât sunt
descrise infracţiuni ce pot fi comise prin inacţiune. De cele mai multe ori
comportamentul agresiv este şi violent dar există şi cazuri de conduită
agresivă, cu intenţie clară de a vătăma, dar în forme nonviolente (ca de
exemplu otrăvirea lentă a unei persoane).
Elena Grecu

După unii autori (Dragomirescu, 1990) se diferenţiază mai


multe tipuri de comportament agresiv:
-agresivitatea nediferenţiată, ocazională, fără un răsunet
antisocial obligatoriu
-comportamentul agresiv propriuzis, polimorf şi cronic, în care
se include şi comportamentul criminal
-comportamentul agresiv ca expresie integrantă, nemijlocită a
unei stări patologice, fie consecutivă unei afecţiuni neuropsihice
preexsistente, fie dobândită.
Comportamentul agresiv este orientat nu numai în afara
subiectului ci şi asupra sinelui, constituindu-se în acte comportamentale
autoagresive. În concluzie, se poate da o a doua definiţie agresivităţii, ca
fiind orice formă de conduită orientată cu intenţie către obiecte, persoane
sau sine, în vederea producerii unor prejudicii, răniri, distrugeri şi daune.
Conceptul de agresivitate se diferenţiază în funcţie de
agresor în agresivitatea tânărului, adultului, agresivitate masculină sau
feminină, individuală sau colectivă spontană sau premeditată. În funcţie
de mijloacele utilizate agresivitatea poate fi fizică, verbală, directă sau
indirectă. În funcţie de obiectivele urmărite, stă la baza obţinerii unor
beneficii materiale, sau poate urmării rănirea sau chiar distrugerea
victimei. În funcţie de forma de manifestare a agresivităţii deosebim
agresivitatea violentă, nonviolentă, latentă şi manifestă.
De-a lungul timpului psihologi, medici, sociologi, au fost
interesaţi de natura agresivităţii, încercând să răspundă la întrebarea:
“Este agresivitatea înnăscută sau dobândită ?”. Principalii susţinători ai
teoriei conform căreia agresivitatea este înscrisă în bagajul nostru
ereditar sunt Sigmund Freud şi Konrad Lorenz. Freud consideră că
agresivitatea este un instinct. Oamenii se nasc cu instinctul de a agresa
şi de a fi violenţi. Pentru că această “presiune ereditară” nu poate fi
Elena Grecu

înlăturată, trebuie ca în procesul influenţării educaţional- culturale să se


găsească modalităţi nedistructive de canalizare a tendinţelor agresive.
Lorenz pune accent pe natura biologic-instinctuală a
comportamentului agresiv regăsit la nivel infrauman, însă, în timp ce la
Freud agresivitatea apare ca fiind predominant distructivă, la Lorenz
agresivitatea are o valoare adaptativă şi esenţială pentru supravieţuire.
Etolog fiind, Lorenz îcearcă să explice comportamentul uman pornind de
la comportamentul observabil al animalelor. Animalul îşi apără teritoriul,
disponibilităţile de hrană, previne supraaglomerarea. Cel puternic şi
viguros îl învinge pe cel slab astfel încât are loc selecţia naturală a celor
cu un bun potenţial genetic, ce va permite, odată cu transmiterea lui
urmaşilor, reproducerea agresivităţii. În cadrul aceleiaşi specii
agresivitatea poate fi dublată de un alt instinct ce inhibă distrugerea
totală a adversarului, evitându-se pericolul diminuării drastice a
efectivului unei specii.
Privitor la agresivitatea umană, dacă ea ar fi de natură
instinctuală, ar fi de aşteptat să întâlnim foarte multe asemănări între
oameni legate de modul de adoptare a comportamentului agresiv, dar în
realitate, există mari diferenţe interindividuale în manifestarea
agresivităţii. Respingerea cvasigeneralizată a naturii instinctuale a
agresivităţii nu înseamnă şi ignorarea unor influenţe biologice, cum ar fi:
-influenţele neuronale – există anumite zone ale cortexului
care, în urma stimulării electrice, facilitează adoptarea de către individ a
comportamentului agresiv;
-influenţe hormonale – masculii sunt mai agresivi decât
femelele datorită surplusului de testosteron;
-influenţe biochimice – creşterea alcoolemiei sau scăderea
glicemiei pot intensifica agresivitatea.
Elena Grecu

Unii autori susţin că agresivitatea este un răspuns la frustrare


(J. Dollard). Blocarea căii de atingere a unui anumit scop crează
frustrare, care la rândul ei se constituie în sursă de manifestare a
agresivităţii. Frecvent agresivitatea nu este îndreptată asupra sursei
stării de frustrare ci este reorientată, redirecţionată către o ţintă mai
sigură. Berkovitz consideră că această teorie a lui Dollard exagerează
legătura dintre frustrare şi agresivitate şi susţine că frustrarea produce
supărare, o stare de pregătire emoţională pentru a agresa.
Albert Bandura consideră că agresivitatea este un
comportament social învăţat. Învăţarea socială se poate realiza direct
prin recompensarea sau pedepsirea unor comportamente şi prin
observarea şi imitarea modelelor de conduită. Comportamentul imitativ
este caracteristic copiilor care încearcă să se comporte asemenea
adulţilor, dar există şi situaţii în care adolescenţi şi adulţi tineri împrumută
modele de conduită din anturaj.
Se pot descrie diferite surse ale agresivităţii:
-ce ţin de individ, de conduita şi reactivitatea lui
comportamentală: frustrare, atac sau provocare directă, durere fizică şi
morală, căldură, aglomeraţie, alcool, droguri
-surse de agresivitate în cadrul familiei de tipul bătăii şi
incestului
-surse de mediatizare – violenţa expusă prin intermediul
televiziunii şi a presei.
O problemă actuală este dacă expunerea la violenţă poate
determina creşterea agresivităţii. Părerile specialiştilor sunt împărţite,
astfel, unii consideră că expunerea la violenţă ar avea efecte cathartice,
reducându-se astfel propriile nevoi de a acţiona agresiv. Alţi autori, pe
baza teoriei învăţării sociale, consideră că expunerea la violenţe
conduce în bună măsură la creşterea agresivităţii decât la catharsis.
Elena Grecu

Sunt dovezi că există un pattern comportamental care a fost


descris ca personalitate de tip A (Matthews, 1982) caracterizată prin
hiperactivitate, competitivitate, conflictualitate. Există indicii că tendiţele
agresive ale personalităţii de tip A sunt ereditare. Cu un secol în urmă,
Lambroso, reprezentant al şcolii pozitiviste italiene susţinea teoria
infractorului înnăscut, iar Lacasagne reprezentant al şcolii lyoneze,
sublinia influenţa determinantă a mediului social în care individul
evoluează, fără de care predispoziţiile agresive rămân neconcretizate.
Conform acestuia individul este instrumentul la care cântă societatea.

În 1972 Wispe defineşte comportamentul prosocial ca fiind


comportamentul care are consecinţe sociale ce contribuie în mod pozitiv
la bunăstarea psihologică sau fizică a unei alte persoane. Acesta conţine
un spectru foarte larg de comportamente a căror extremă o reprezintă
altruismul, în sens larg, caracterizat printr-un comportament de ajutor, o
atitudine binevoitoare şi dezinteresată, fără să urmărească o
recompensă sau reciprocitatea relaţiei.
Biologii consideră că există nevoia înnăscută a oamenilor de
a ajuta pe alţii, aceasta fiind explicaţia succesului comparativ al speciei
umane. Oamenii, la fel ca şi animalele, au ca scop supraviţuirea genelor.
Sunt circumstanţe care fac ca o persoană să se sacrifice pe ea însăşi
pentru copiii ei. Explicaţia biologică este că supravieţuirea genei poate fi
asigurată într-o mai mare măsură dacă se poate asigura supraviţuirea
urmaşilor.
Cea mai elocventă descriere a comportamentului altruist este
cea a “bunului samaritean”. Abordarea sociobiologică a altruismului
întâmpină două dificultăţi: absenţa unor studii efectuate pe oameni care
să sprijine explicaţia biologică a ajutorului şi ignorarea cercetărilor
Elena Grecu

extensive asupra comportamentului de ajutor realizate de către


teoreticienii învăţării sociale.
Teoria învăţării sociale postulează că nu există nici o tendinţă
înnăscută de a ajuta pe alţii şi că acest comportament trebuie să fie
învăţat. Condiţionarea clasică şi învăţarea instrumentală, învăţarea prin
observare şi modelare reprezintă abordarea învăţării sociale, întărirea
prin recompensă a comportamentului de ajutor manifestat de copil fiind
parte a socializării în perioada copilăriei. Sunt dovezi că oamenii învaţă
să fie de ajutor observându-i pe alţii când ajută.
Normele sociale ale comportamentului sunt achiziţionate în
copilărie. Aceste norme specifică normalitatea şi anormalitatea
comportamentului aşteptat şi sunt deasemenea produsul culturii în care
se dezvoltă copilul. Aproape în fiecare cultură există o normă care
specifică faptul că egoismul este un aspect negativ şi a fi de ajutor este
un aspect pozitiv. Oamenii au obligaţia socială să ofere ajutorul celor
care au nevoie de el. Un astfel de ajutor este adeseori anonim, membrii
comuniţăţii impunând indivizilor să ofere ajutor fără să aştepte ca acest
ajutor să fie recompensat. Unele culturi sunt mai prosociale decât altele.
Practicile de creştere a copiilor, apartenenţa religioasă şi educaţia pot
determina măsura în care sunt motivaţi să-i ajute pe alţii. Există culturi
individualiste (S.U.A., Canada, Australia) în care accentul se pune pe
libertatea indivizilor de a-şi urmări propriile scopuri şi mai puţin pe
responsabilitatea individului faţă de bunăstarea celorlalţi şi culturi
colectiviste (Japonia, America Latină etc.) în care binele grupului este
mai important decât dorinţele individului.
Batson şi colaboratorii săi au emis ipoteza empatie-altruism
conform căreia empatia poate produce o veritabilă motivaţie altruistă de
a ajuta, diferită de ajutorul motivat în mod egoist. Studiile experimentale
Elena Grecu

arată că participanţii activaţi empatic continuă să ofere ajutor chiar dacă


acest comportament le poate provoca lor anumite suferinţe.
Decizia de a ajuta este determinată, pe de o parte de
procese cognitive care include evaluarea şi interpretarea situaţiei şi
influenţează consecinţele cursurilor alternative de acţiune iar pe de altă
parte de procesele emoţionale care acţionează ca motivatori în
impulsionarea oamenilor la acţiune.
Latane şi Darley (1970) nu au descoperit nici o măsură a
personalităţii care să prezică dacă o persoană va ajuta pe alta. Şi
încercările altor cercetători de a alege pe “bunii samariteni” din restul
populaţiei au rămas fără succes. Totuşi există unele dovezi referitoare la
relaţia dintre deprinderile specifice pe care le deţine individul şi dispoziţia
acetuia de a le folosi pentru a-i ajuta pe alţii.

Bibliografie:

Tony Malim - Psihologie socială - Editura tehnică, Bucureşti 2003


Konrad Lorenz – Aşa zisul rău – Editura Humanitas, Bucureşti 2005
Adrian Neculau – Psihologie socială-aspecte contemporane – Editura Polirom,
Iaşi 1996