Universitatea “ Lucian Blaga” Sibiu

Facultatea de stiinte Socio –Umane

Departamentul Psihologie

Master “ Psihologie medico-legala si criminalistica .

Evaluare si interventie”

Vlad ( Marin) A. Ionela Nicoleta

Anul 2022

1
 PARTEA GENERALĂ

Capitolul I
Agresivitatea

În acest capitol ne propunem să facem cunoscute pentru început, diferitele definiri ale
conceptului precum si încadrările acestuia în aria mai largă a fenomenologiei sociale.

Definirile agresivitaţii au variat în decursul anilor în funţie de autori, curente şi aspecte ale
relaţionarii agresivităţii cu alte procese psihice precum şi datorită complexităţii fenomenului.

Agresivitatea rezidă în acele forme de comportament ofensiv, consumat pe plan acţional sau
verbal care constituie o reacţie disproporţională la o opoziţie imaginară. (T.Bogdan).

N. Mitrofan defineşte agresivitatea ca fiind orice formă de conduită orientată cu intenţii

către obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor răni, daune sau
distrugeri.

Michaelis defineşte agresivitatea ca un comportament care are rolul să menţină sau să

stabilească bunăstarea subiectivă pe seama sau în pofida rezistenţei altui organism. Michaelis
consideră agresivitatea pur reactivă.

Agresivitatea în comportamentul uman poate avea dublă origine : biologică şi dobândită (sau
culturală). La un nivel intermediar între cele două origini, agresivitatea este strâns corelată şi cu
frustare.

1.1.Agresivitatea biologică

Modelul biologic, bazat pe noţiunea de instinct, a fost explicat la nivelul psihologiei animale
de Konrad Lorenz, iar la nivelul psihologiei umane de K. Greeff.

Dacă pentru agresivitatea animalelor termenul de instinct acoperă realitatea unui

comportament înnăscut, în cazul omului acest termen nu poate fi aplicat. Pentru agresivitatea

2
omului, termenul de instinct a fost înlocuit cu cel de „pulsiune”, care are o altă semnificaţie decât
existenţa spontană a nevoii de a ataca şi a distruge anumiţi stimuli (stimuli-semnal).

La individul uman, agresivitatea apare ca o referinţă la o nevoie vitală ca foamea, apărarea,

sexualitatea etc., toate aceste necesităţi vitale fiind supuse însă controlului cortical, ceea ce permite
o creştere considerabilă a rolului proceselor cognitive care fac posibil exerciţiul mintal (judecată-
raţionamentele), posibilitatea de a prevedea consecinţele unui act de a elabora şi realiza proiecte.

În acest sens se poate vorbi că omul este efectiv singurul animal capabil să omoare
premeditat, pentru că el este singurul capabil să-şi înscrie şi să anticipeze conduita distructiv
propriu-zis. Conduita heteroagresivă se poate traduce în încă două moduri:

1. printr-o depersonalizare a victimei, care îşi pierde toată valoarea afectivă pentru agresor;
2. printr-un mecanism cu care să justifice actul comis sau să-l integreze într-un sistem global de
justificări.
Dacă în cadrul acestui model se pune problema patologiei, se va putea distinge o patologie
individuala si una colectivă. Patologia individuală capătă două aspecte, în functie de care
agresivitatea poate fi constituţională sau accidentală . La agresivitatea constitutională se disting
epilepticii, unde periodic au loc descărcări paroxistice sau pe cea a caracterului paranoic, lucidă
care se exercită la rece. Există, pe de alta parte , agresivităţi accidentale , sau cîstigate datorate
unor factori si înprejurari precum:

-în patologia emotională, rănirea amorului propriu sau stările pasionale, care pot să se
manifeste prin descărcări agresive;

-impregnările toxice acute si cronice (alcoolismul)

-encefaliopatiile infantile, ale adolescentului sau adultului, traumatismele cranio-cerebrale,

afecţiuni susceptibile de a lasă ca sechele tulburări de caracter şi care pot fi însoţite de agresivitate
, ca o predispoziţie reziduală;

-psihozele cronice evolutive (schizofrenia, psihoza halucinatorie cronică) pot de asemenea

să fie însoţite de manifestări agresive.

Experimentele din psihologia socială, antropologie scot în evidenţă o serie de caracteristici

ale comportamentului uman, care au la bază comportamentul agresiv, comune tuturor oamenilor
şi prezente în toate culturile.

Din punct de vedere biologic incidentele agresive între membrii unei comunităţi umane nu
sunt rare, putându-se delimita o serie de situaţii tipice, în care tendinţele instinctuale îşi fac simţită
3
prezenţa, totuşi ele nu degenerează în distructivitate. Fără a deveni prizonierii determinismului
biologic, ce ar deschide drumul fatalismului, trebuie să admitem spectrul larg al agresivităţii
umane. Agresivitatea poate lua forma unui atac verbal, fizic sau ironic. De asemenea poate fi şi
sub forma unei suspendări a contactului social, de ajutor.

Printre formele manifeste ale agresivităţii umane, comune cu cele ale animalelor, putem
aminti:

-ocuparea unui teritoriu şi menţinerea unei distanţe între indivizi. Oamenii îşi formează
rapid habitudini spaţiale. În temeiul unei înţelegeri tacite fiecare respectă locul celuilalt. Aceste
habitudini apar încă de la vârsta de doi ani: copii sunt deranjaţi dacă trebuie să-şi schimbe locul.
Distanţa individuală pe care o menţinem faţă de ceilalţi depinde de intensitatea stimulilor emişi de
aceştia, conform unui experiment realizat de Nesbitt şi Steven (1974). Această distanţă există
indiferent de cultură deşi lungimea ei variază. Oamenii încearcă să-şi menajeze spaţiul, iar orice
încălcare a acestuia este resimţită ca o intruziune. Hainele stridente, parfumurile, accesoriile,
tatuajele au un efect de distanţare. Dacă vom căuta semnificaţia unui astfel de comportament
teritorial, în cadrul grupului, vom constata că în acest mod se obţine o anumită ordine şi stabilitate.

-influenţa luptei şi a cooperării asupra structurii grupului şi relaţiilor intragrupale: în general

concurenţa, fie că urmăreşte recompensa, fie că urmăreşte alte scopuri conduce la delimitarea
agresivă şi duşmanie între grupuri. Aceasta concluzie a reieşit în urma experimentului efectuat de
Sherif (1966)

-rivalitatea: este cunoscut faptul că oamenii se concurează pentru a obţine favoarea anumitor
congeneri. O legatura odată stabilită, cum ar fi cea dintre soţi, este apărată. Adesea membrii unui
grup concurează pentru favoarea celor superiori în rang. În sfârşit, se ştie că copiii se concurează
între ei pentru dragostea parinţilor. Aceasta rivalitate înte fraţi şi surori se manifestă cu deosebită
intensitate în special după naşterea unui frate sau a unei surori, această situaţie înregistrându-se în
toate culturile.

-apararea partenerului social. Când copiii sunt atacati de adulti, faptul declanşeaza
automat o reacţie de a-l apara. Este vorba probabil de o reacţie de protecţie elementara,
comparabilă cu reacţia de protejare a progeniturii întânlită la regnul animal. Elementul nereflectat

4
, de tipul reflexului din reacţia de apărare a persoanelor apropiate indică prezenţa unei scheme
înăscute.

-năzuinţa ierarhică. Oamenii tind spre recunoastere. Ei caută să se distingă prin anumite
performanţe pentru că, cel putin un timp, să se situeze în centrul atenţiei grupului. A fi respectat
înseamnă a atrage atenţia congenerilor, ceea ce îşi doreşte individul. Această năzuinţă ierarhică
are un caracter adaptativ atâta cât permite categorisirea oamenilor în functie de dotarea lor.
Societatea ierarhizată crează simboluri ale statului care permit recunoaşterea rangului celor care le
poartă (masini, costume,bijuterii). Uneori năzuinţa ierarhică degenerează în forme patologice.
Astfel se întâmplă când cineva apelează la crimă pentru a se plasa în centrul atenţiei comunităţii.
Dominaţia bazată în esenţă pe violenţă se află în dezacord cu natura cultural umană, trezind de
fiecare dată la viaţă contraviolenţă. Ierarhia presupune, nu doar năzuinţa ierarhică, ci şi
disponibilitatea la supunere şi loialitate. Stayton şi Hogan (1979) au descoperit că copii crescuţi
înttr-un mediu prietenos se supun de bună voie, fără a-l constrânge. Submisivitatea nu se obţine
datorită unei educaţii severe. Ierarhicitatea se manifestă încă din grupurile de copii: copiii cu rang
înalt se află în atenţia celorlalţi şi îndeplinesc rolul de conducător şi aplanator al conflictelor.

-agresivitatea explorativă: comportamentul agresiv este utilizat adesea pentru testarea

spaţiului social de mişcare. Copiii se comportă agresiv pentru a vedea cât de departe pot merge.
Răspunsul celorlalţi le indică limitele toleranţei, precum şi norma comportamentală a culturii din
care fac parte. Dacă răspunsul întarzie să apară atunci agresivitatea explorativă este escaladată
(Hassenstein 1973). Agresivitatea explorativă permite descoperirea punctelor slabe ale
pertenerului. Acelaşi lucru este valabil şi pentru conflictul dintre generaţii. După Hassenstein nu
trebuie să ne aşteptăm că provocarea să poată fi anihilată prin satisfacerea dorinţelor şi exigenţelor
expuse. Mai curând o astfel de cedare conduce la noi excaladări. Agresorul doreşte să măsoare
prin confruntare superioritatea sau inferioritatea sa. Educaţia excesiv de permisivă şi concesivă
conduce la o argumentare a agresivităţii.

-reacţia de respingere a anormalului: membrii unui grup care se abat în comportament de la

normă devin adesea ţinta agresiunii. În fond este vorba de o formă particulară a agresivităţii
educative. Mecanismul lucrează „orbeşte”. Chiar dacă individul în cauză este bolnav, accidentat,
în vârstă el devine ţinta ironiilor. Umor agresiv este îndreptat chiar şi împotriva celor care prin
neîndemânarea lor îşi provoacă daune neînsemnate, se rănesc uşor, sparg ceva. Această bucurie
provocată de rău se manifestă chiar şi la copii de doi ani. Adesea oamenii slabi din punct de vedere
5
emoţional, fizic, social sunt victime ale delicvenţilor. T. Bogdan în lucrarea Analiza Psihologică
a victimei demonstrează că indivizii deprimaţi, achizitivi, alcoolici, singuratici, imigranţi,
vârstnici, etc. sunt predispuşi la a fi atacaţi de alte persoane. Această constatare capătă relevanţă
mai ales pentru acei indivizi a căror convieţuire armonioasă este deficitară.

1.2. Agresivitate şi frustare

La un nivel intermediar situat între biologic şi cultural se situează problematica agresivităţii

cauzate de frustare. Cea mai cunoscută teorie este teoria frustare-agresivitate, formulată de John
Dollard. Orice întrerupere a unei acţiuni dorite, orice obstacol pe drumul către un scop, orice
nesatisfacere a unei dorinţe declanşează mai întâi agresivitate. Acest fapt este valabil pentru toţi
oamenii şi constituie baza teoriei frustării. Copiii, aflaţi vârsta la care nu pot vorbi, atacă persoanele
care le iau ceva sau nu le satisfac dorinţele. În teoria frustării omul nu reacţionează la un excitant
cheie simplu şi necondiţionat, ci la un întreg complex de excitanţi, numit „clişeu situaţional”.

În literatura de specialitate sunt citate patru tipuri de frustare:

1. existenţa unei imposibilităţi sau a unei bariere fizice, în calea acţiunii proiectate;
2. existenţa unei perioade de latenţă între debutul şi sfărşitul actului secvenţial;
3. omiterea sau reducerea recompensei care constituie scopul activităţii desfăşurate;
4. apariţia unei tendinţe la răspunsul incompatibil cu situaţia existentă.
Cercetările, mai ales experimentele, făcute de o serie de autori asupra rolului frustării în
declanşarea comportamentului agrsiv pleacă de la două teze ale şcolii lui Yale, care pot foarte bine
să fie formulate ca două întrebări:

-orice comportament agresiv este rezultatul unei frustări?

-orice frustare duce la comportament agresiv?

Problema frustării este încă discutată în literatura de specialitate. Se precizează că frustarea, prin
ea însăşi, nu declanşează un comportament agresiv. După afirmaţiile lui Berkowitz, ea suscită
anxietate, ca variabilă intermediară şi se poate considera că tensiunea creată de această anxietate
declanşează reacţia agresivă. Berkowitz merge şi mai departe şi afirmă că este necesar să se
lărgească conceptul de frustare şi să se prevadă nu numai o frustare reală, dar şi una imaginară. Nu
toate frustările conduc la o stare anxioasă şi de aici la comportamentul agresiv. Totul depinde de
sensul pe care îl au acestea pentru individ. Acest sens se poate traduce în două moduri şi din acest
punct de vedere unele frustări sunt acceptate de individul în cauză sau ele apar ca justificate,

6
acestea legându-se de înţelegerea pe care o are individul faţă de realităţi sau, în al doilea caz,
intervine sentimentul de frică sau de neputinţă în faţa unei situaţii date.

Astăzi problema care constituie obiect de discuţie nu mai este aceea dacă există un instinct agresiv,
ci dacă sistemele motivaţionale care determină apetenţa combativă sunt dobândite pe parcursul
dezvoltării (ipoteza instinctului secundar) sau sunt înăscute (ipoteza instinctului primar).

Reprezentanţii ipotezei instinctului secundar consideră că agresivitatea este un element ajutător

pentru realizarea altor instincte şi că agresivitatea este activată ori de câte ori acestea sunt
reprimate. Arno Plank (1969) derivă toate actele agresive din reprimarea instinctului sexual. Dacă
ar exista o deplină satisfacere a instinctelor primare, atunci agresivitatea ar deveni inutilă. Faptul
că, frustraţiile de tot felul conduc la acte agresive, nu demonstrează că frustraţiile reprezintă cauza
exclusivă a agresivităţii. Nici teza existenţei unui instinct agresiv primar nu este demonstrată în
mod riguros; totuţi o serie de indicii importanţi pledează în favoarea ei. Nu este vorba de
răspândirea universală a comportamentului agresiv şi de prezenţa unor obiceiuri supapă în toate
culturile, căci nu există vreo cultură care să nu presupună frustraţii membrilor ei vis-a-vis de
normele şi valorile ei.

Rezultatele fiziologiei sistemului nervos documentează existenţa unor impulsuri primare provenite
din sistemul nervos central, conform cercetărilor efectuate de Gibbs (1961), Mayer (1969, 1971).
Sweet a demonstrat existenţa la om a unor accese spontane de furie de origine neurogenă (1978).
Astfel de accese sunt manifestate prin atacuri asupra altor persoane, în distrugerea de obiecte,
expresia mimică a furiei şi prin sentimentul subiectiv al enervării. Centrul furiei, care se află în
lobii temporali şi în nucleii amigdaloizi, determină prin activitatea lor spontană apariţia furiei.
Deasemenea se ştie că aceste zone sunt controlate (prin inhibiţie) de formaţiuni nervoase situate
în lobii frontali, care în mod obişnuit asigură comportamentul moral al individului.

1.3. Agresivitatea dobândită sau culturală

Una dintre cele mai reprezentative teorii ale învăţării sociale, ce se concentrează în special
asupra achiziţionării comportamentului agresiv, aparţine lui Albert Bandura, 1977. El consideră
că în dezvoltarea diferitelor forme de comportament, inclusiv cel agresiv, intervin o serie de
mecanisme, precum imitaţia şi modelarea. Trăsături de personalitate, cum ar fi, agresivitatea şi
dependenţa pot fi învaţate privind la alţii şi vazând ce fel de recompense şi pedepse primesc aceştia
pentru acţiunile lor. Bandura pleacă de la premisa că indivizii nu se nasc cu repertorii performante
ale comportamentului agresiv, ci trebuie să le înveţe. Unele dintre formele elementare ale

7
agresivităţii pot fi perfectate cu minimală ghidare însă cele mai multe activităţi agresive necesită
deprinderi care solicită o învăţare excesivă. În cadrul schemei generale privind învăţarea socială a
comportamentului agresiv, Bandura diferenţiază: 1. Originile agresiunii; 2. Instigatorii agresiunii;
3.Regilatorii agresiunii.

În prima categorie fac parte:

a) învăţarea observaţională;
b) performanţa întărită;
c) determinanţi structurali.
Învăţarea observaţională se bazează în principal pe observarea comportamentului altor, precum şi
a consecinţelor acestor comportamente pentru ei. Învăţarea observaţională este guvernată de 4
subprocese interdependente: procesele atenţiei; reprezentările simbolice; procesele reproducerii
motorii; integrarea actelor constituente în alte noi pattern-uri de răspuns. În societatea modernă
stilurile agresive comportamentale pot fi adoptate din trei surse principale:

-agresiunea modelată de membrii familiei (copiii trataţi agresiv de către părinţii lor vor folosi
aceleaşi comportamente în raport cu alţii);

-subcultura în care trăieşte individul (incidenţa cea mai mare a agresivităţii este regăsită în
comunităţile în care abundă modelele de conduită agresivă);

-modelele simbolice abundente oferite de mass-media.

Din a doua categorie (instigatorii agresiunii) fac parte:

a) instigatorii modelatori: teoria învăţării distinge 4 procese prin care influenţele modelatorii
pot activa comportamentul agresiv: - procesul instigaţional, facilitativ: - procesul
dezinhibitoriu; - procesul stimulării emoţionale; - procesul de întărire a efectelor stimulării.
Altfel spus, influenţele modelatorii exercitate din partea conduitelor agresive observate,
depinzând de forma şi conţinutul lor, pot acţiona ca profesori, ca solicitatori, ca
dezinhibitori, ca întăritori ai stimulului şi ca stimulatori emoţionali;
b) tratamentul aversiv care cuprinde: -agresarea fizică; -ameninţări verbale şi insulte; -
schimbări aversive în condiţiile de viaţă; - contracararea comportamentului orientat spre
scop;
c) persuadare stimulativă (atracţia din partea beneficiilor aşteptate, care este mai mare decât
teama faţă de tratamentul dureros);

8
 d) instigatorii instrucţionali (în timpul procesului socializării, indivizii sunt formaţi să se
supună altora. Recompensând acordul şi pedepsind insubordonarea, directivele formulate
în forma comenzilor autoritare provoacă agresiunea supusului);
e) controlul simbolic bizar (este cazul unor psihotici, care acţionează în virtutea unor influenţe
bizare – comenzi, sfaturi halucinatorii, convingeri privind responsabilitatea lor eroică etc.).
Din a treia categorie fac parte regulatorii agresiunii sau mecanismele de menţinere.
Comportamentul în general, precum şi cel agresiv, este extensiv reglat de către consecinţele sale.
Există 3 feluri de rezultate, care interacţionează în cadrul unor modalităţi ce slăbesc sau întăresc
efectele lor asupra comportamentului:

1. întărirea externă; probabilitatea acţiunilor particulare este crescută datorită

beneficiilor anticipate şi redusă datorită pedepsei anticipate. Agresiunea este
puternic influenţată de către consecinţele ei. Din categoria factorilor întăritori
pozitivi externi fac parte : a) recompense tangibile, cum ar fi cele materiale; b)
recompense pe linia statului social; c) reducerea tratamentului aversiv; d)
manifestările prejudiciale. Suferinţele victimei sunt întăritori ai comportamentului
agresuv.
2. întărirea indirectă, care are în primul rând o funcţie informativă, vizează
consecinţele observării comportamentului altor persoane în diferite ocazii şi
circumstanţe (dacă este recompensat, ignorat sau pedepsit). Consecinţele
comportamentului agresiv al altora oferă informaţii privind tipurile de acţiune care
probabil vor fi recompensate sau sancţionate şi situaţiile în care este potrivit a le
desfăşura. Un număr de factori care intervin în procesul comparării sociale pot
altera efectele obişnuite ale consecinţelor observate. Modelele şi observatorii
adesea diferă, de aceea un comportament aprobat de unii poate fi dezaproba de
alţii;
3. autoritatea sau modul în care subiectul se raportează la consecinţele propriilor sale
acţiuni. Astfel, o variantă poate fi autorecompensarea (mândria, întărirea eu-lui,
bucuria achiziţionării unor lucruri, etc.).
Modelul socio-cultural al comportamentului agresiv este pus în evidenţă atât de literatura de
specialitate cât şi de observaţiile curente din practica vieţii sociale.

Studiul etiologiei agresivităţii nu poate să nu ţină seama şi de condiţiile pe care le oferă

mediul familial sau colectiv, condiţii care, în anumite cazuri, pot constitui „terenul fertil” al
„încolţirii” acestui tip de comportament.

9
 De asemenea , mass-media constituie într-o anumită acceptare, unul din factorii favorizanţi
în acest sens. Similar se pune problema în privinţa cinematografului, televiziunii sau literaturii
care prezintă scene agresive distructive, neştiindu-se niciodată dacă aceste scene au asupra
spectatomentului pe care-l descoperă.

În general, se consideră că influenţa scenelor agresive depinde în mare măsură de existenţa

prealabilă a obiceiurilor agresive şi că această influenţă variază, în funcţie de posibilitatea pe care
le are spectatorul de a se confrunta cu mediul în care el se simte integrat şi al cărui cadru de
referinţă în sens sociologic este opus celui pe care îl presupun scenele cu încărcătură agresivă.

La apreciera predictivă asupra conduitelor agresive este necesar să se ţină seama de mediul
de provenienţă şi nivelul intelectual al indivizilor pentru că unii nu prezintă nici o disponibilitate
psihologică spre un astfel de comportament, pe când alţii găsesc aici modelele comportamentale.

Între alţi factori care consideră că se impun atenţiei în sfera cauzalităţii comportamentelor
agrsive cu etiologie socială sunt şi narcomaniile care pot predispune sau favoriza trecerea la act
mai ales dacă subiectul este dependent de utilizarea drogurilor. În aceste situaţii, starea de
narcomanie poate fi considerată ca o cauză echivalentă în sfera generală a cauzalităţii actului
agresiv.

Consumul de alcool este unanim recunoscut ca toxicul cel mai virulent în declanşarea
comportamentelor agresive, atât în sensul autodistructiv, cât şi în cel heterodistructiv.

Abordarea modelului socio-cultural al agresivităţii nu se poate dispensa de utilizarea şi de

analizele operaţionale ale conceptului „calitatea vieţii” sau „valoarea umană a vieţii” cu
următoarele nivele:

-la un prim nivel dimensiunile: biologică, psihică, socială având semnificaţii atât relativ
autonome, cât şi semnificaţii interdependente, numai analiza lor integrată şi dinamică putând
conduce la concluzii consistente, valide;

-valoarea vieţii, pe fiecare dintre cele trei dimensiuni (biologică, psihică şi socială) înţeleasă
ca adiţionare a duratei parcurse (cantităţii) a vieţii, a calităţii acesteia şi a semnificaţiei atribuite
de către subiect primelor două componente (biologică şi psihică).

10
 1.4.Tipuri de agresivitate

Dată fiind marea complexitate a acestui fenomen psihosociologic, tipologizarea este foarte
dificilă. Criteriile de clasificare ies în evidenţă în mod direct din analiza coordonatelor de definire
a agresivităţii:

1. în funcţie de agresor sau de persoana care adoptă o conduită agresivă;

2. în funcţie de mijloacele utilizate în vederea fianlizării intenţiilor agresive;
3. în funcţie de obiectivele urmărite;
4. în funcţie de forma de manifestare a agresivităţii.

În primul caz putem distinge:

- agresivitatea tânărului – adultului;

- agresivitatea individuală – colectivă;
- agresivitatea spontană – premeditată;
În al doilea caz distingem:

- fizică – verbală;
- directă – indirectă;
În al treilea caz :

- obţinerea unor beneficii;

- rănirea sau distrugerea victimei;
În al patrulea caz :

- violenţa – non violenţa;

- latentă – manifestă;

Worchel (1991) face distincţia dintre agresivitatea datorată supărării şi maniei şi

agresivitatea instrumentală, care este orientată în primul rând în direcţia obţinerii unui câştig
material.

11
 Capitolul II

Inteligenţa emoţională

2.1.Emoţiile

Sensul adaptiv / nonadaptiv al vieţii emoţionale

La nivel infrauman, conduita emoţională are un caracter reflex-necondiţionat. În opinia lui

Darwin, expresiile emoţionale sunt reziduuri ale unor acte de odinioară adaptive şi desfăşurate.
Putem spune despre conduita emoţională că se realizează în forme şi limite social-culturale
condiţionate.

Fiziologul Cannon M. tratează emoţia ca un ansamblu de reacţii cu caracter adaptiv.

Modificările organice, mobilizarea somato-vegetativă, activarea simpatică reprezintă o
preorganizare energetică a adaptării, într-un fel „o pregătire pentru luptă”.

Se apreciază că emoţiile de intensitate medie au de regulă un efect dinamizant adaptiv, în

timp ce emoţiile de intensitate maximă au ca efect dezorganizarea conduitei (Radu 1991). Aceasta
duce către teza răspândită în rândul multor psihologi (Janet, Pavelcu) că emoţia are un caracter
dezadaptiv.

Un punct de vedere în acest sens este cel al lui Claparede: „emoţia apare când adaptarea este
împiedicată din diferitre motive”. Acesta consideră că emoţia ca un efect al neadaptării într-o
situaţie dată. Orice emoţie este un fenomen de destindere a tensiunii afective prin reacţii
vegetative, tonice şi cinetice.

Cele două concepţii opuse cu privire la sensul procesului emoţional, una ce vede în
mobilizarea energetică pregătirea acţiunii şi cealaltă care reţine numai aspectul dezorganizator al
descărcării emotive se sprijină pe fapte reale. Numai că ele pleacă de la o alternativă falsă sau,
considerând că un anumit aspect trebuie să fie exclusivist asupra celeilalte.

Ori, noi vedem că afectivitatea trebuie privită în mecanismul general al echilibrului

organismului cu mediul, în funcţia generală de reglare a conduitei care revine fenomenelor psihice.

12
 Se pune problema dacă se poate vorbi de o constituţie emotivă, caracterizată, după Dupre,
prin dezechilibrul nervos, hiperiritabilitatea difuză şi insuficienţa inhibiţiei voluntară. Experienţele
făcute pe animale sugerează ideea determinării ereditare a emotivităţii (Ciofu 1978). Dar există şi
o emotivitate dobândită în cursul vieţii (Radu 1991). Maturitatea afectivă indică prezenţa
controlului de sine, însuşirea modalităţilor adaptive la situaţiile cu care ne confruntăm în viaţă.

Vorbind despre echilibrul emoţional nu putem ocoli teoriile echilibrului cognitiv şi

structural. Aceste teorii se referă la universul cognitiv al indivizilor, adică la măsura în care ştiu ce
cred în legătură cu obiectele din mediul lor. Despre ei însişi sau despre celălalt. Teoriile
echilibrului cognitiv (Doisse 1996) definesc o organizare aparte a elementelor universului
cognitiv: raporturile între diferite elemente trebuie să fie cât mai satisfăcătoare, mai coerente.

La fel, nu putem ocoli aspectul social, realţiile interumane. Un om are nevoie de suportul
afectiv şi cognitiv al altuia, pentru a-şi explica momentele neclare şi emotive prin care trece, mai
ales într-o situaţie de stres (Schater 1979). Trăirile noastre conţin aproape constant un element de
apriciere, de valorificare a variaţiilor ce au loc în echilibrul dintre noi şi mediu (Pavelcu 1982).
Aceste aprecieri determină reacţii de restabilire a echilibrului printr-o mişcare sau printr-o
compensare afectivă a modificării iniţiale.

Emoţia are aşadar o funcţie de restabilire a echilibrului prin derivare, prin risipirea forţelor
pe căi vegetative, utilă prin efectul de rezolvare a tensiunii psihice, dar uneori dezadaptive pentru
conduita umană.

Studiul proceselor constructive ale emoţiilor ţine încă de psihologia socială. Se atribuie
emoţiilor un rol important în adaptarea la mediu. Acest mediu este cel mai adesea social şi
principalele mecanisme de adaptare sunt elaborate social.

O emoţie, chiar şi lipsită de intensitate schiţează un început de acţiune, înainte ca o deliberare

conştientă să înceapă, permiţând o reglare promptă a comportamentului (P. Anohin).

Conştientizarea sentimentelor, capacitatea de a-şi accepta sentimentele, indiferent de

intensitatea lor şi capacitatea de a cultiva aceste informaţii emoţionale, face ca individul să-şi
contrenze atenţia mai mult asupra celorlalţi decât asupra propriilor dureri, atunci când se află în
faţa stresului.

În ultima vreme mai multe cercetări scot la în evidenţă importanţa cultivării emoţiilor precum
şi îmbunătăţirea managementului emoţional.

13
Ceoficientul de inteligenţă (IQ) ne permite să înţelegem şi să abordăm lumea la un anumit nivel
dar emoţiile ajută să ne înţelegem pe noi înşine şi prin aceasta şi pe ceilalţi. Fără o conştientizare
a emoţiilor noastre fără o recunoaştere şi valorificare a sentimentelor nu putem avea relaţii
armonioase cu ceilalţi oameni, vom pluti în derivă, fără putinţa de a ne cunoaşte eul.

În urma studiilor făcute asupra pacienţilor cu leziuni cerebrale (accidente vasculare, tumori),
oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzii interesante în ceea ce priveşte inteligenţa. Atunci când
acele părţi ale creierului, care provoacă emoţiile suferă leziuni, intelectul rămâne intact, se poate
încă vorbi, analiza, atinge performanţe la testele de inteligenţă dar nu vom putea să luăm decizii
în lumea reală, nu vom putea să ne facem planuri pe termen scurt sau lung.

Ce se întâmplă exact la nivelul creierului nostru nu este încă clar dar, funţiile raţionale şi
emoţionale ale creierului se află într-o strânsă relaţie de interdependenţă. Din punct de vedere
evoluţionist, componenta emoţională a existat în creierul uman cu mult înaintea dezvoltării
raţiunii, neocortexul, dar aceasta nu înseamnă că este mai primitiv. Centrii emoţionali şi raţionali
ai creierului au evoluat împreună, aflăndu-se într-o relaţie de interdependenţă atât din punct de
vedere structural cât şi din punctd de vedere al proceselor biochimice, iar între ei există un
pemanent schimb de informaţii. Rezultatul acestui schimb de informaţii nu duce doar la apariţia
instinctului de autoceonservare, ci şi la naşterea unor abilităţi rafinate precum empatia,
creativitatea, sociabilitatea şi autocunoaşterea.

Emoţiile nu alterează procesele cognitive, dar există tendinţa de a confunda ceea ce gândim
despre sentimente cu sentimentele inşăşi.

2.2.Definirea şi caracterizarea inteligenţei emoţionale

Psihologul W. Mischel de la Universitatea Stanford a aplicat unor copii în vârstă de 4 ani un

test cu „acadele” care poate preconiza cât de repede se pot adapta aceştia în perioada liceului.
Testul constă în ale oferi copiilor o singură acadea chiar în acel moment sau două acadele peste o
perioadă de timp când se va întoarce supraveghetorul. Acest test este de fapt unul de inteligenţă
emoţională. Copii care-şi pot controla sentimentele, emoţiile şi au suficientă răbdare pentru a
primii două acadele, se dovedesc a nu fi doar mai capabili din punct de vedere emoţional ci şi mai
conpetenţi la şcoală şi în viaţa de toate zilele.

Toate aceste descoperiri şi alte indicii privind sentimentele noastre şi consecinţele lor sunt
cuprinse în cartea lui Daniel Goleman intitulată „Inteligenţa emoţională”. Cartea subsumează

14
rezultatele unor cercetări care arată că dezvoltarea emoţională a elevilor este decisivă pentru
succesul lor în viaţă şi nu doar pentru rezultatele şcolare.

Cercetătorii au demonstrat că elevii care au un sistem emoţional stabil la vârsta de 4 ani au

rezultate mult mai bune la diverse examinări sau la facultate. Capacitatea de a recunoaşte şi de a
face faţă emoţiilor duce la performanţe mai mari la şcoală şi în relaţiile interumane.

Plecându-se de la rolul adaptativ al afectivităţii s-a constatat că persoanele care au un

coeficient intelectual (QI) –indice al nivelului de dezvoltare al inteligenţei, stabilit prin raportarea
vârstei mentale la vârsta cronologică; înalt sau o inteligenţă academică foarte bine dezvoltată se
descurcă mult mai puţin în viaţa de zi cu zi, în timp ce altă categorie de subiecţi care au un IQ mai
redus în comparaţie cu primii, au rezultate deosebite în practică. De aici se poate naşte întrebarea
: „cum reuşesc aceştia să aibă rezultate bune în situaţii critice şi să facă faţă oricăror împrejurări
ale vieţii?”. Sternberg (1988) a rugat oamenii de pe stradă să arate ce înţeleg ei printr-o persoană
inteligentă. În urma testărilor s-a ajuns la concluzia că ei dispun de o altă abilitate decât inteligenţa
academică, datorită căreia reuşesc să depăşească obstacolele vieţii. Această abilitate a fost
raportată iniţial la inteligenţa socială care desemnează capacitatea de înţelege şi a stabili relaţii
interumane.

Thorndike definea inteligenţa socială ca fiind capacitatea de a înţelege şi de acţiona

inteligent în cadrul relaţiilor interumane. H.Gardner (1993) în teoria sa privind inteligenţele
multiple, rezervă un loc important acelor forme de inteligenţă care permit omului o adaptare
superioară la mediul social. Astfel, el a introdus termenii de inteleigenţă interpersonală şi
intrapersonală. Inteligenţa interpersonală se referă la abilitatea de a îi inţelege pe ceilalţi, de a
cunoşte ceea ce-i motivează pe oameni, cum muncesc ei şi cum pot să cooperezi mai bine cu ei.

Inteligenţa intrapersonală constă în abilitatea de a se întoarce spre sine, in interiorul

propriei persoane şi reprezintă abilitatea de a forma cu acurateţe un model vertical al sinelui şi de
a folosi acest model pentru a acţiona adecvat în viaţă.

Studiile privind inteligenţa emoţională sunt relativ recente, ele debutând în jurul anilor ‘90.
În acest sens a apărut trei mari direcţii în definirea inteligenţei emoţionale reprezentate de: 1. John
D. Mayer şi Peter Salovey; 2. Reuven Bar-On; 3.Daniel Goleman;

1. Mayer şi Salovey consideră că inteligenţa emoţională implică:

a) abilitatea de a percepe cât mai corect emoţiile şi de a le exprima;

b) abilitatea de a accede sau genera sentimente atunci când ele facilitează gândirea;

15
 c) abilitatea de a cunoaşte şi a înţelege emoţiile şi de a le regulariza pentru a promova
dezvoltarea emoţională şi intelectuală;
2. În cadrul celei de-a două versiuni de tratare a inteligenţei emoţionale se află studiile
realizate de-a lungul a 25 de ani de Reuven Bar-On. În 1992 Reuven Bar-On doctor la
Universitatea din Tel Aviv a stabilit şi el componentele inteligenţei emoţionale după cum urmează:

Aspectul intrapersonal

- conştientizarea propriilor emoţii – abilitatea de a recunoaşte propriile sentimente;

- optimism – abilitatea de a apăra ceea ce este bine şi diponibilitatea de exprimare a
gândurilor, credinţelor, sentimentelor, dar nu într-o manieră distructivă;
- respect – abilitatea de a respecta şi accepta ceea ce este bun;
- autorealizare – abilitatea de realiza propriile capacităţi potenţiale, capacitatea de a începe
să te implici în căutarea unor scopuri;
- independenţa – abilitatea de a te direcţiona şi controla singur în propriile gânduri şi
acţiuni, capacitea de a fi liber de dependenţele emoţionale.
Aspectul intrepersonal

- empatie – abilitatea de a fi conştient, de a înţelege şi aprecia sentimentele celorlalţi;

- relaţii interpersonale – abilitatea de a stabili şi menţine relaţii interpersonale reciproc
pozitive, acest lucru caracterizându-se prin intimitate, oferire şi primire de afecţiune;
- responsabilitate socială – abilitatea de a-ţi demonstra propria cooperativitate ca membru
contribuabil şi constructiv în grupul social;
Adaptabilitate

- rezolvarea problemelor – abilitatea de a fi conştient de probleme şi de a defini problemele

pentru a genera şi implementa potenţialele soluţii;
- testarea realităţii – abilitatea de a stabili corespondenţe între ceea ce înseamnă o
experienţă şi care sunt obiectivele existente;
- flexibilitate – abilitatea de a-ţi ajusta gândurile, emoţiile şi comportamentul pentru a
schimba situaţia şi condiţiile;
Controlul stresului

- toleranţa la stres – abilitatea de a te ate împotrivi evenimetelor şi situaţiilor stresante fără

a poticni şi de asemenea , abilitatea de a face faţă acestora în mod activ
- controlul impulsurilor – abilitatea de rezista sau amâna impulsivitatea şi de a goni
tendinţa care te determină să acţionezi în grabă;

16
Dispoziţia generală

- fericire – abilitatea de a te simţii satisfăcut de proria viaţă, de te distra singur şi împreună

cu alţii;
- optimism – abilitatea de a vedea partea strălicitoare a vieţii, de a menţine o atitudine
pozitivă în ciuda adversităţilor;
Aceşti cinci factori componente ale inteligenţei emoţionale (IE) se evaluează prin teste
specifice. Suma punctelor obţinute la aceste teste reprezintă coeficientul de emoţionalitate, EQ.
De obicei tipul de persoană care cunoaşte succesul în viaţă are un EQ ridicat.

3. A treia mare direcţie în aboradarea inteligenţei emoţionale este reprezentată de D. Goleman. În

viziunea sa construtele care compun această formă de inteligenţă sunt :

conştinţa de sine – încredere în sine

autocontrol – dorinţa de adevăr, conştiinciozitate, adaptare

motivaţia – dorinţa de a cuceri, iniţiativa, optimismul

empatia – a-i înţelege pe ceilalţi, capacitatea politică

aptitudini sociale – comunicarea, conducerea, stabilirea de relaţii, colaborarea, capacitatea de

lucru în echipă

În cartea sa din 1995 Goleman şi-a formulat definiţia inteligenţei emoţionale pe baza lucrării
lui Mayer şi a lui Salovey din 1990. Goleman a adăugat multe lucruri la ceea ce el a prezentat ca
fiin inteligenţă emoţională. Astfel el a adăugat câteva variabile care ar putea fi mai bine numite
„trăsături de personalitate sau de caracter” decât componente ale inteligenţei emoţionale. De
exemplu a prezentat optimismul, perseverenţa şi capacitea de a amâna satisfacţiile ca pe nişte
aspecte majore ale inteligenţei emoţionale.

În prezent există un dezacord dacă inteligenţa emoţională este un potenţial înnăscut ori dacă
ea reprezintă un set de abilităţi, competenţe sau îndemânări învăţate. Goleman în 1998 susţine că
„spre deosebire de gradul de inteligenţă care rămâne acelaşi pe parcursul vieţii sau de personalitate
care nu se modifică, competenţele bazate pe inteligenţa emoţională sun abilităţi învăţate”.

Mayer şi Salovey şi-au actualizat în cartea din 1997 definiţia dată inteligenţei emoţionale
arătând că: „în cealaltă lucrare a noastră am definit inteligenţa emoţională în funcţie de abilităţile
pe care le implică. Astfel într-una din primle noastre definiţii considerăm inteligenţa emoţională
ca fiind capacitatea de a controla propriile sentimente şi sentimentele celorlalţi, capacitatea de a
face diferenţa între ele precum şi folosirea acestor informaţii pentru ghidarea propriului mod de
17
gândire şi a propriilor acţiuni. În prezent această definiţie ni se pare vagă şi incompletă.
Sentimentele ca forme superioare, complexe, relativ stabile ale afectivităţii şi cu un înalt grad de
conştientizare favorizează interacţiunile optime ale emoţionalităţii cu raţionalitatea. De asemenea,
inteligenţa emoţională înseamnă şi abilitatea de a înţelege emoţiile, presupunând cunoaşterea
emoţiilor şi reglarea lor astfel încât ele să poată contribui la dezvoltarea intelectuală şi emoţională.”

Mayer şi Salovey au încercat să pună în evidenţă mai multe niveluri ale formării inteligenţei
emoţionale cum ar fi:

Percepţia, evaluarea şi exprimarea emoţiilor

- capacitatea de a identifica emoţia în propriile gânduri, sentimente şi stări fizice;

- capacitatea de a identifica emoţiile la alţii;
- capacitatea de a exprima emoţiile cât mai precis şi de a exprima nevoile legate de
sentiment;
- capacitatea de a distinge între sentimente precise şi imprecise;
Facilitatea emoţională a gândirii

- emoţiile dau prioritate gândirii prin direcţionarea atenţei asupra informaţiei importante
- emoţiile sunt suficient de clare şi accesibile încât pot fi generate ca ajutor pentru memorie
şi judecată;
Înţelegerea şi analiza emoţiilor

- capacitatea de înţelege emoţiile şi de a folosi cuvintele despre emoţii;

- recunoaşterea asemănirilor şi diferenţelor dintre stările emoţionale;
- cunoaşterea semnificaţiei stărilor emoţionale în funcţie de situaţiile şi relaţiile complexe
în care se produc;
- cunoaşterea modului de evoluţie şi de transformare a emoţiilor în funcţie de situaţie;
- capacitatea de a interpreta sensul emoţiilor în relaţii cum ar fi tristeţea care se instalează
în urma unor pierderi;
Reglarea emoţiilor pentru a promova creşterea emoţională şi intelectuală

- capacitatea de a fi deschis, de a accepta atât sentimentele plăcute cât şi pe cele neplăcute;

- capacitatea de a manipula atât emoţia proprie, cât şi pe a celorlalţi prin moderarea
emoţiilor negative şi sublinierea celor plăcute fără a exagera informaţia pe care o conţine;

18
 2.3.Empatia ca trăsătură a inteligenţei emoţionale

Empatia se construieşte pe deschiderea spre sentimentele celorlalţi, pe abilitatea de a citi

informaţiile provenite prin canale nonverbale. Reamintim că, în cadrul comunicării interumane,
comunicarea nonverbală reprezintă cel puţin 60%. Cuvintele pot exprima relativ puţin din
sentimentele oamenilor, fapt pentru care empatia se bazează pe capacitatea de a intui sentimentele
oamenilor, atribuind o maximă atenţie informaţiilor de tip nonverbal : tonul vocii, mimica,
gesturile şi mişcările persoanei ş.a. S-a constat că 90% dintre mijloacele de exprimare a stărilor
afective sunt non-verbale. De asemenea, o persoană stresată are un ton al vocii oscilant şi redus ca
intensitate, gesturi precipitate, care dovedesc iritare şi nelinişte.

Adevărul în privinţa emoţiilor se află mai mult în „cum” spune persoana decât în „ceea ce”
spune, mai ales când între latura verbală şi cea nonverbală a comunicării apar neconcordanţe sau
chiar contradicţii. Este important de reţinut că, în cazul unor discordanţe între cele două modalităţi
de comunicare, cele care ssunt percepute ca atare sunt semnalele nonverbale. De exemplu, atunci
când cineva ne comunică verbal că este o persoană care îşi organizează bine activitatea, îşi
alcătuieşte planuri chibzuite pe care le aplică eficient în practică, dar întârzie la întâlnire, foile după
care expune se află în dezordine, începe cu prezentarea unor aspecte neimportanete etc., este cazul
să „vedem” cum se comportă persoana respectivă şi să dăm mai puţină crezare cuvintelor.

Concluzionând asupra definiţiilor date empatiei, S. Marcus (1997) apreciază că punctul

nodal al conceptului empatic îl reprezintă conduita retrăirii stărilor, gândurilor, acţiunilor celuilalt
de câtre propria persoană prin intermediul unui proces de transpunere substitutivă în psihologia
partenerului. Empatia este realizată prin transpunerea imaginativ-ideativă în sistemul de
referinţă al altuia – respectiv preluarea modului de a gândi şi de a realiza rolul social – şi
transpunerea emoţională , acţiune de activare a unei expertienţe, de substituire în trăirile lui
menţionate prin identificarea afectivă a partenerului, preluarea stării lui de spirit.

S. Marcus a sistematizat ipostazele sub care se prezintă empatia:

- fenomen psihic – situaţie în care se relevă dimensiunea sa de fapt interior, subiectiv în

continuă transformare;
- proces psihic – ceea ce arată că are o desfăşurare plurifazică ce se întinde de la proiecţia
eului până la identificarea cu altul;
- produs psihic – empatia se concretizează în retrăirea gândurilor, emoţiilor, acţiunilor
celorlalţi;
19
 - însuşire psihică – când ne apare ca trăsătură de personalitate, ca aptitudine a individului;
- construct multidimensional de persoanlitate – care include toate aspectele menţionate la
formele anterioare.
Empatia ca dimensiune a inteligenţei emoţionale se manifestă în special sub forma unei
trăsături de personalitate.

Rolul empatiei în cunoşterea interpersonală este cel puţin la fel de important ca şi cel al
factorilor intelectuali şi se manifestă printr-un alt stil apreciativ. Trăsăturile definitorii ale acestui
stil empatic de personalitate constau în capacitatea de traspunere în psihologia modelului extern
sau de proiecţie atitudinal-afectivă îmbinată cu perceperea realităţii din perspectiva acestui model
extern, ca şi cum ar fi cealaltă persoană. Persoanele cu un nivel înalt al empatiei îmbină experienţa
afectivă, care este bogată şi nuanţată, cu flexibilitatea în planul cognitiv, prin utilizarea şi aplicarea
unor criterii apreciative diverse adaptate situaţiei. Oricum, ele nu sunt sclavele prejudecăţilor, nu
au obiceiul atunci când întâlnesc pe cineva să-l „eticheteze” după câţiva indicatori percepuţi
superficial.

2.4.Profilul psihologic al persoanelor cu un nivel ridicat al inteligenţei

emoţionale

Deosebirea dintre inteligenţa emoţională (IE), al cărui nivel de structurare se apreciază prin
coeficientul emoţional (QE), şi inteligenţa academică, care se raportează la gândirea logică şi se
dobândeşte în şcoli, evaluată prin coeficientul intelectual (QI). Se poate face şi în termeni accesibili
tuturor şi anume : „glasul inimii şi vocea raţiunii”. Cele două forme de inteligenţă se referă la două
feluri de cunoaştere, una bazată pe afectivitate, iar cealaltă pe raţiune.

Jack Block a stabilit profiluri tipologice pentru bărbaţi şi femei, care se află în una dintre
următoarele situaţii:

a) Coeficientul intelectual înalt şi coeficientul emoţional mai redus;

b) Coeficientul emoţional înalt şi coeficientul intelectual peste medie;

 Profilul psihologic pentru un bărbat cu coeficientul intelectual înalt (QI)

Este ambiţios şi productiv, perseverent, calm, imperturbabil cu privire la ceea ce îl priveşte, fiindcă
socoteşte că are dreptate şi nu poate fi vulnerabil. Este predictibil, poţi să prevezi cum se va

20
comporta în diferite situaţii, cum va reacţiona în cele mai diverse contexte profesionale şi sociale.
Tinde să fie critic şi condescendent, cusurgiu, dificil şi inhibat, stânjenit şi jenat în experienţa
sexuală şi senzuală, inexpresiv şi detaşat, în plan emoţional fiind stupid şi neprietenos.

 Profilul psihologic pentru un bărbat cu abilitate sau coeficient emoţional înalt (QE)
Posedă un echilibru social în relaţiile interumane. Are o capacitate remarcabilă de a se angaja în
rezolvarea problemelor altor persoane, se poate dedica unor cauze nobile, este responsabil din
punct de vedere social şi are în vedere latura morală a împrejurărilor în care se află implicat. Este
simpatetic şi grijului în relaţiile interpersonale. Are o viaţă afectivă bogată, nuanţată în privinţa
propriei persoane. Se simte confortabil cu sine şi cu alţii în universul social în care trăieşte.

 Profilul psihologic al unei femei cu IQ înalt

Are încredere în intelect, în forţa de cunoaştere a raţiunii. Are fluenţă în exprimarea gândurilor.
Apreciază în mare măsură valorile intelectuale, dând dovadă de interese pregnante pentru
domeniile intelectuale şi estetice. Are tendinţa spre introversiune, fiind orientată spre propria
persoană. Este predispusă la anxietate, disecarea firului în patru, exacerbarea greşelilor proprii care
o macină în timp şi vinovăţie. Ezită să-şi exprime sau să-şi arate supărarea sau mănia într-un mod
firesc, deschis.

 Profilul psihologic al unei femei cu QE înalt

Tinde să fie afirmativă exprimându-şi direct, natural sentimentele, simţându-se bine în pielea ei,
gândurile despre propria persoană fiind pozitive. Pentru ea viaţa are sens şi merită şă fie trăită din
plin. Este o fiinţă sociabilă. Care îşi exprimă adectvat sentimentele şi se adaptează bine la stres.
Este echilibrată din punct de vedere social, face uşor cunoştinţă cu persoane noi, se simte
confortabil cu sine fiind glumeaţă, jucăuşă, spontană şi naturală în plan sexual. Foarte rar se simte
anxioasă.

Goleman se referă la două tipuri de persoane din punct de vedere afectiv : pasionatul şi
indiferentul.

Pasionatul are reacţii emoţionale exagerate faţă de o situaţie, iar indiferentul tinde să ignore
aproape total gravitatea unei probleme. El dă un exemplu cu un avion care începe brusc să se
zgâlţâie dintr-o parte în alta datorită condiţiilor meteo nefavorabile. Problema – spune Goleman
– este ce faceţi: sunteţi tipul de persoană care vă cufundaţi în cartea sau revista dumneavoastră sau
continuaţi să urmăriţi un film ignorând turbulenţa? Sau recitiţi instrucţiunile î caz de pericol,
urmărind însoţitorii de bord să vedeţi dacă dau semne de panică? Care dintre aceste răspunsuri vi
se potriveşte mai mult semnifică atitudinea voastră în caz de pericol. Scenariul cu avionul este un

21
element dintr-un test psihologic, în care se urmăreşte să se vadă dacă oamenii tind să fie vigilenţi
dând atenţie fiecărui detaliu al situaţiei dificile, primejdioase sau dacă, dipotrivă, nu dau
importanţă situaţiei pentru a nu spori sentimentul de teamă. Aceste două reacţii emoţionale diferite
faţă de primejdie se pot explica în felul următor. Unii subiecţi sunt prea îngrijoraţi de situaţie, ceea
ce le amplifică reacţiile de teamă, fără ca ei să conştientizeze starea de panică. Rezultatul este că
emoţiile lor par toate mult mai intense în raport cu gravitatea situaţiei. Cei care îşi abat atenţia de
la situaţie iau mai puţin în seamă propriile reacţii, minimalizând astfel replica lor emoţională. La
extreme aceasta înseamnă că pentru unii oameni conştiinţa propriilor emoţii este copleşitoare în
timp ce pentru alţii aceasta de abia există.

Să luam ca exemplu un student care într-o seară a descoperit un incendiu izbucnit în

dormitorul său, a luat extinctorul şi a stins focul. Nimic neobişnuit, în afară de faptul că în drumul
său pentru a lua extinctorul şi apoi în drumul său înapoi spre foc el a mers încet în loc să alerge.
Motivul? El nu a simţit că există vreo urgenţă. Acestă întâmplare a fost consemnată de Edward
Diener, psiholog la Urbana, Universitatea din Illinois, care studia intensitatea trăirilor umane.
Acest student, comparativ cu colegii lui avea reacţii afective de minimă intensitate. El era în esenţă
o persoană care trece prin viaţă fiind afectat puţin sau deloc chiar în cazul unui pericol cum ar fi
un incendiu. Prin contrast, Diener prezintă cazul unei femei care, atunci când şi-a pierdut stiloul
preferat, a fost timp de mai multe zile tulburată. Altă dată, ea a fost atât de marcată de o reclamă
referitoare la mari reduceri de preţ acordate la încălţămintea pentru femei dintr-un magazin de lux,
încât a lăsat baltă ceea ce făcea, a sărit în maşină şi a mers trei ore până la magazinul din Chicago.
Diener a stabilit că femeile în general percep atât emoţiile pozitive cât şi pe cele negative mai
puternic decât bărbaţii. Lăsând deoparte diferenţele între sexe, viaţa emoţională este mai bogată
pentru cei care percep mai mult. Sensibilitatea emoţională sporită însemnă că la astfel de oameni
cea mai mică provocare dezlănţuie furtuni emoţionale, pe când cei aflaţi la cealaltă extremă abia
dacă au vreun simţământ chiar în circumstanţe foarte cumplite.

Goleman descrie o boală numită de psihiatri alexitimie care ar însemna incapacitatea de a-

şi exprima prin cuvinte sentimentele, emoţiile. O serie de persoane duc lipsă de cuvinte pentru
exprimarea sentimentelor şi par că nu au sentimente. Totuşi, în realitate nu le lipsesc trăirile, dar
fiindcă ei nu au capacitatea necesară să le exprime, sunt văzuţi de cei din afară ca persoane fără
sentimente. Psihanaliştii au analizat o clasă de pacienţi care nu puteau fi trataţi prin nici o metodă
pentru că nu se raportau la nici un sentiment, la nici o fantezie, la vise, neavând o viaţă emoţională
despre care să poată vorbi. Caracteristicile celor care suferă de alexitimie sunt dificultatea de a
scrie propriile lor sentimente şi pe cele ale altora, precum şi un vocabular emoţional limitat. De
asemenea, le este greu să distingă emoţiile, să le diferenţieze unele de altele şă să facă diferenţa
22
între emoţii şi senzaţii corporale. Aceste persoane simt că au un nod în stomac sau că au palpitaţii,
dar nu ştiu că sunt anxioase. După J.C.Nemiah şi P.Sifneos, alexitimia este caracterizată prin
incapacitatea de cunoaştere a dispoziţiei emoţionale, fiind ilustrată sub aspect clinic prin : sărăcirea
vieţii imaginative, rigidizarea vieţii emoţionale (constricţia), incapacitatea de exprimare adecvată
şi nuanţată în vederea comunicării dispoziţiei, inabilitatea de autoexaminare şi incapacitatea de
autocunoaştere. Incapacitatea acestor pacienţi de a aborda problemele vieţii lor interioare şi de a
le exprima în cadrul dialogului şi al reacţiei medic-pacient a fost numită de unii clinicieni gândire
operatorie, iar de alţii hiposimbolism. Aceşti pacienţi prezintă o incapacitate de a trăi şi de a
exprima emoţii. Totuşi, alexitimia nu a fost clarificată sub aspectul ei patogenic, presupunânddu-
se că ar exista mai multe niveluri de perturbare (afectiv, fantasmatic sau al relatării verbale) la care
ar putea apărea blocajul. De asemenea, s-a presupus că ar exista o deficienţă profundă, probabil
înnăscută, în virtutea căreia ca răspuns la stimularea externă se produce numai o mobilizare
neurofiziologică, fără o antrenare psihologică, sau este vorba numai de o deficienţă a relatării
verbale.

Doctorul Peter Sifneos, psihiatru la Harvard, consemna că problema constă în exprimarea şi

comunicarea precisă a sentimentelor pe care le au. Ei sunt incapabili să conştientizeze
sentimentele. Este evident că alexitimicii simt, dar nu au cheia de a descifra simţirile lor.
Sentimentele vin sprei ei, ei spun că se simt groznic, dar nu pot spune exact, nu pot să descrie
starea emoţională respectivă. Nu se ştie ce anume cauzează alexitimia, de aceea doctorul Sifneos
presupune că există o deconectare între sistemul limbic şi neocortex, între creierul emoţional şi
centrul vorbirii.

Conştiinţa de sentiment nu este numai un act de cunoaştere a unei forme afective, ci şi o

atitudine, un sentiement faţă de sentiment, o reacţie afectivă la un fenomen afectiv. Dacă
metacogniţia se referă la capacitatea de a şti, de a fi conştient de procesle gândirii, metadispoziţia
se referă la conştiinţa propriilor dispoziţii..

23
 Capitolul III

Devianţia

Deviaţia este definită ca o transgresiune a normelor aflate în vigoare într-un sistem social
dat, este un comportament care repune în cauză atât normele sociale cât şi unitatea şi coeziunea
sistemului. Comportamentul deviant acoperă o mare varietate de atitudini mergând de la
excentrităţi (gesturi insolite, dezordine comportamentală) până la comportamente disfuncţionale,
aberante şi delicvente înscrise în aria patologică a tulburărilor psihologice, a subculturilor.

O distincţie în cadru delicvenţei o propune Edwin Lemert : devianţa primară şi devianţa

secundară. Autorul pune problema devianţei pornind de la faptul că aproape orice persoană
trasgresează, din când în când regulile, dar aceasta are un cracter temporar şi nerepetitiv. În acest
caz avem de-a fece cu devianţă primară, persoana rămânând una acceptată din punct de vedre
socila, stilul de viaţă este departe de afi dominant de un model deviant (ex depăşirea vitezei legale,
acela care bea mult la o petrecere). Reacţia celorlalţi este minimă, la fel de minim este şi efectul
care-l produce acest comportament asupra conceptului de sine al persoanei. Actele de devianţă
primară care se repetă şi devin prin această repetitivitate vizibile, se impun. Dacă individul începe
să se caracterizeze prin acte deviante este posibil să se fi identificat, în mod piblic, ca deviant.
Subiectul îşi organizează existenţa în jurul actelor etichetate ca deviante ajungânu-se astfel în ceea
ce se numeşte devianţa secundară. În continuarea modelării conduitei sale el acceptă devianţa de
rol fapt care comportă consecinţele asupra identităţii sale sociale şi asupra conceptului de sine.

Harold Linder, s-a ocupat de problema motivaţiei implicate în delicvenţă şi susţine că

înţelegerea şi tratarea „criminozei” (crimei reale) constă într-o apreciere corectă a „motivelor
predispozante”, care îl dirijează pe individ spre un „comportament delictogen”, pe de o parte , iar
pe de altă parte spre „factorii de precipitare” ce instigă şi declanşează crimele.

Din momentul în care actele deviante capătă un caracter stabil ele sunt sancţionate şi produc
o reacţie socială numită pedeapsă (Durkheim).

De pe poziţiile personalităţii ca şi caracteristică specifică persoanelor delicvente se vorbeşte

de o imaturitate intelectual şi afectivă. Imaturitatea intelectuală nu trebuie văzută ca fiind identică
cu un coeficeint de inteligenţă scăzut, ci o capacitate scăzută de a stabili un raport raţional între
pierderi şi căştiguri în proiectarea şi efectuarea unui act infracţional. Această abordare studiată de

24
P Coslin arată că infractorul, în actul deviant pe care-l desfăşoară, ar trebui să analizeze bine
căştigurile şi sancţiunile scontate luând în considerare şi pragurile de toleranţă socială.

Din punct de vedere al psihiatriei clinice 75% din populaţia penitenciarelor este reprezentată
de indivizi cu tulburare dissocială a personalităţii. Aceasta se caracterizează „printr-un pattern
pervaziv de de sfidare şi violare a normelor, regulilor şi obligaţiilor sociale şi implicit, a drepturilor
celorlalte persoane” (G.Ionescu). caracteristic pentru aceste persoane este iritabilitatea,
impulsivitatea şi agresivitatea corelată cu lipsa de regret, de remuşcare, a sentimentelor de
culpabilizare referitoare la actele sale reprobabile sau condamnabile.

25
 PARTEA SPECIALĂ

CAPITOLUL I

METODOLOGIE

În partea specială vom prezenta obiectivele şi metodele utilizate în desfăşurarea cercetării

noastre. Vom face analiza şi prelucrarea rezultatelor obţinute la cele două probe utilizate : testul
Szondi şi testul de inteligenţă emoţională a lui D. Goleman.

1.1.OBIECTIVE ŞI IPOTEZE

Agresivitatea corespunde dimensiunii psihice activitate-pasivitate, care se raportează la

acţiunea organismului asupra mediului.

Inteligenţa emoţională reflectă gradul de conştientizare şi control a emoţiilor apărute în

urma relaţiilor cu mediu.

Ni se pare important de cercetat modul în care inteligenţa emoţională potenţează sau nu

comportamentul agresiv. Cercetarea de faţă sondează „lumea interioară” a delicventului şi relaţia
acestuia cu ea. Geneza comportamentului antisocial este datorat, după opinia noastră, şi lipsei sau
insuficientei relaţionări a individului cu propriile stări emoţionale şi motivaţionale. Tocmai de
aceea am întreprins acest demers ştiinţific.

Îndeosebi s-a studiat relaţia individului-delicvent cu victima. Pe această cale s-a ajuns la
conturarea unui profil dominat de lipsa empatiei, dispreţul pentru victimă, lipsa compasiunii şi a
regretului pentru faptă. Toate aceste caracteristici reflectă relaţia delicventului cu lumea exterioară.
Studii asemănătoare au scos în evidenţă gradul mic de relaţionare empatică şi agresivitate a
persoanelor delicvente (T. Bogdan, V. Preda).

Obiectivul central al acestui studiu vizează surprinderea relaţiei dintre agresivitate ca

latură operaţională a personalităţii şi inteligenţa emoţională.

Prima ipoteză a studiului fiind : un coeficient mic al inteligenţei emoţionale corelează

pozitiv cu un comportament agresiv manifest.

26
 Al doilea obiectiv al nostru îl reprezintă trasarea unui profil al persoanei delicvente şi
compararea acestuia cu un profil al persoanei nondelicvente.

Ipoteza a doua fiind : cele două profile diferă în mod esenţial în ceea ce priveşte
manifestarea agresivităţii violente.

Al treilea obiectiv constă în surprinderea unor aspecte care necesită adoptarea unor tehnici
terapeutice, reeducative din partea psihologului în relaţia cu persoana delicventă.

1.2.Lotul de subiecţi

Subiecţii intervievaţi au fost 54 recidivişti din Penitenciarul Jilava şi 18 studenţi din

Universitatea Bucuresti

Subiecţiilor li s-a aplicat testul Szondi confrom metodologiei, o data la trei zile, de zece
ori.

Am preferat alegerea de recidivişti, pentru studiul nostru, întrucât aceştia au dovedit în

repetate rânduri manifestarea unui comportament agresiv, sancţionat social. În cadrul lotului au
fost cuprinşi indivizi ce au comis fapte antisociale de o natură complexă şi foarte variată, de la
crimă la viol, furt şi tâlhărie.

În pofida intenţiei noastre de a clasifica deţinuţii pe „specializări” am constatat că

majoritatea aveau în antecedentele lor mai multe fapte ce se încadrau în diferite categorii
delicveţiale.

Majoritatea subiecţiilor s-au arătat dispuşi să colaboreze, furnizând informaţii atât în mod
direct (teste, anamneze), cât şi în mod spontan, nesolicitat (când îşi justificau alegerile sau
răspunsurile date).

27
1.3.Metodica utilizată

În cercetarea noastră am utilzat mai multe metode, cum ar fi : convorbirea, observaţia,

testele psihologice. Rezultatele obţinute au fost corelate încercând să surprindem caracteristicile
definitorii ale informaţiei de natură psihologică referitoare la subiecţii intervievaţi.

-Pentru evidenţierea dimensiunii agresivităţii am utilizat testul Szondi;

-Pentru inteligenţa emoţională am utilizat un test situaţional construit de D. Goleman.

TESTUL SZONDI

Testul Szondi, construit de psihologul Leopold Szondi, in 1937, are la bază tehnica
proiectivă de investigare a personaliţăţii. Prin ambiguitatea materialului stimul si natura generală
a instructajului se dă posibilitatea subiectului să-şi exprime „lumea sa privată” fără să fie conştient
de acest lucru. Teoria destinului de la baza testului permite evidenţierea următoarelor fapte:

1. aspiraţiile pulsionare inconştiente ale subiectului;

2. luarea de poziţie inconştientă a Eu-lui faţă de pericolul pulsional;
3. dialectica dintre pulsiuni si Eu.
Autorul testului stabileşte 4 grupe pulsionarle („vectorii pulsionari”) care evidenţiază un
quantum pulsional delimitat şi o direcţie in care se manifestă trebuinţele şi aspiraţiile pulsionale.
Aceşti vectori sunt:

1. vectorul S (pulsiunea sexuală) cu factorii pulsionali: h (homosexualitate) si s (sadism);

2. vectorul P (pulsiunea paroxismală) cu factorii pulsionali: e (epilepsie) şi hy (isterie);
3. vectorul Sch (pulsiunea Eu-lui) cu factorii pulsionali: k (schizocatatonică) si p
(schizoparanoică);
4. vectorul C (pulsiunea de contact ) cu factorii pulsionali: d (depresie) şi m (manie).
Instructajul constă in a-i cere subiectului să aleagă 2 fotografii simpatice si 2 antipatice
dintr-o serie de 8 fotografii. Testul conţine 6 serii a câte 8 fotografii. Alegerile pe care subiectul le
face pot fi interpretate atât din punct de vedere cantitativ cât şi al direcţiei tendinţei:

1. reacţie medie (când alege 2-3 imagini ale unui factor);

2. reacţie „vid” (când nu alege nici o poză);

28
 3. reacţie plină (când alege cel puţin 4 imagini ale aceluiaşi factor);
Se consideră că fotografiile constant excluse de la alegere semnifică „reacţie
simptomatică”, adică obiectivată în plan comportamental sub forma unui act manifestat continuu.
Prin aceasta se descarcă tensiunea pulsională intr-o formă socială. Fotografiile alese in mod
constant intr-un anumit factor şi intr-o direcţie (simpatică sau antipatică) determină „reacţia
rădăcină”, care asigură activitatea dinamică a subiectului. Atunci când sunt alese 4 fotografii in
ambele direcţii (simpatică şi antipatică) avem „reacţie simptomatică” ce se consumă ca un conflict
intrapsihic.

Profilul rezultat din diagrama celor 8 factori pune în evidenţă modalitatea principală la
care recurge subiectul pentru a-şi rezolva dinamica pulsională precum şi „resortul” care este
determinant pentru aceasta.

Testul pentru Inteligenţă Emoţională

Pentru surprinderea gradului de conştientizare şi controlul emoţiilor personale ne-am

folosit de Testul pentru Inteligenţă Emoţională a lui D. Goleman.

Acesta este un test situaţional, construit din 10 scenarii care vizează caracteristicile
inteligenţei emoţionale.

Trăsăturile inteligenţei emoţionale sunt:

1. conştiinţa propriilor emoţii;

- să fii capabil să le recunoşti;
- să faci diferenţa intre sentimente si acţiuni;
- să inţelegi cauza lor;
2. dirijarea emoţiilor;
- să fii in stare să-ţi exprimi furia natural, fără violenţă;
- să fii in stare să te respecţi, să ai sentimente pozitive faţă de sine, muncă, familie;
3. motivarea pesonală în exploatarea emoţiilor;
- să fii mai puţin impulsiv şi mai mult autocontrolat;
- să fii mai responsabil;
- să fii capabil să te concentrezi pe sarcină;
4. empatia au citirea emoţiilor;

29
 5. dirijarea relaţiilor interpersonale.
Conţinutul manifest al itemilor se referă la aspecte precum capacitatea de a fi conştient
de emoţiile sale, de a cunoaşte situaţia din punct de vedere afectiv, de a înţelege de unde vine
supărarea şi de a observa alternativele pe care le poate încerca.

Identificarea propiilor emoţii vizează centrarea atenţiei pe propria persoană, pe ceea ce

simte şi ceea ce doreşte corpul în momentul respectiv pentru a se simţi cât mai confortabil.

Deasemenea este evaluată şi posibilitatea subiectului de a analiza şi inţelege relaţiile

interpersonale, soluţionarea problemelor din planul relaţiilor interpersonale.

Punctajul obţinut la test se raportează la media testului (m = 100) şi permite evaluarea

subiectului pe o scară de la 0 la 160.

30
 CAPITOLUL II

2.1.ANALIZA ŞI INTERPRETAREA PSIHOLOGICĂ A DATELOR.

Pentru proba de inteligenţă emoţională s-au obţinut rezultate semnificativ diferite. Astfel,
repartiţia pe grupe (bun, mediu, slab) la cele două eşantioane a pus în evidenţă diferenţa dintre
deţinuţi şi studenţi :

Studenţi Deţinuţi

Bun 10 8

Peste 120 pct (55%) (14%)

Mediu 4 14

80-120 pct (22%) (25%)

Slab 4 32

Sub 80 pct (22%) (59%)

Tabelul 1

Repartiţia subiecţilor în funcţie de rezultatele obţinute la testul de inteligenţă emoţională.

Diferenţele dintre cele două eşantioane sunt semnificative, am folosit criteriul „chi pătrat”
şi am obţinut un scor de 12,71.

Pentru respingerea ipotezei nule, la un prag de semnificaţie de 5%, trebuia să obţinem un

rezultat mai mare 5,90, chiar şi pentru un prag de semnificaţie de 1% (9.21), rezultatul ne permite
să considerăm că între cele două grupe sunt diferenţe semnificative.

La testul Szondi am prelucrat datele fiecărui subiect şi astfel am obţinut următoarele

rezultate:

h s e Hy k p d m

0 45 80 109 118 151 168 181 125

31
 +- 42 76 111 26 58 46 43 62

+ 414 256 76 34 97 113 164 113

- 39 128 244 362 234 213 152 240

Tabelul 1 cu scorurile obţinute de deţinuţi

h s E Hy k p d M

0 35 51 66 21 14 38 24 26

+- 26 58 18 48 36 52 27 52

+ 91 38 72 41 64 68 48 76

- 28 33 24 70 66 22 71 26

Tabelul 2 cu scorurile obţinute de studenţi

Profilele rezultate indică caracteristici semnificative pentru fiecare dintre ele.

Astfel, la deţinuţi avem :

h+(76%) s+(47%)

e-(45%) hy-(67%)

k-(43%) p-(39%)

d+/-(58%) m-(44%)

32
 h+
44% 76% e-
39% k-
45%
d+/-
s+
67%
43% hy-
47% 58% p-
m-

iar la studenţi :

h+(50%) s0/+-(60%)

e+/-(76%) Hy-(38%)

k+/-(72%) p+-/+(66%)

d-(39%) m+(42%)

h+
42% 50% e+/-
66% 76% k+/-
d-
s0/+-
38%
hy-
60% 72%
39% p+-/+
m+

Se observă din calculul frecvenţelor că deţinuţii au o mai mare polarizare în cele patru clase
de răspunsuri, deci obţiunile lor sunt mult mai „ferme”.

33
 Pe lăngă aceste constatări de ordin calitativ avem şi o diferenţiere a celor două profile în
aspectele cantitative. Astfel, pentru factorii s, e, hy, k, p, m avem o diferenţă semnificativă
calculată cu chi pătrat, între cele două grupe

Pentru s: chi2= 62,05

Pentru e: chi2= 104,4

Pentru hy: chi2= 123

Pentru k: chi2= 52,9

Pentru p: chi2=91,7

Pentru m: chi2=86,9

Numărul gradelor de libertate este (4-1)*(2-1)=3. Valoarea din tabel pentru 3 grade de libertate
este 11,34. se constată că diferenţele sunt puternic semnificative. Deci se respinge ipoteza nulă
(cele două eşantioane aparţin aceluiaşi lot).

Analiza comparată va releva următoarele:

La deţinuţi pentru vectorul S:

 h+ senzualitate, orientare asupra unui obiect concret, nevoia de tandreţe şi iubire infantilă,
pasivă.
 s+ agresivitate acumulată, dorinţa de activism, extraversie, dorinţa de manipulare concretă
a obiectelor.
 h+ s+, această configuraţie reflectă sexualitatea medie, o fixaţie pe concret, pe căutarea
obiectului specific al iubirii. Deoarece avem tensiune în factorii componenţi ai vectorului,
conform psihologului Susanne Deri, comportamentul cu încărcătură sexuală unui astfel de
individ poate lua aspecte antisociale.
Pentru studenţi vectorul S:

 h+ indică deasemeni o trebuinţă de iubire, de tandreţe pe care subiecţii o resimt.

 s+-/0 o manieră ambivalentă de a trăi agresivitatea dar şi o descărcare a acesteia.
Capacitatea de sublimare a agresivităţii printr-un travaliu ştiinţific fără apariţia vreunui
simptom patologic.
 h+ s+-/0 corespunde încercării de socializare, sublimarea care poate fi explicată datorită
vârstei subiecţilor ~21 ani, când încă nu sa manifestat o independeţă afectivă totală de

34
 părinţi, încă este o fixare pe concret. Totuţi se remarcă s+- ce reflectă încercarea de
socializare.
Pentru vectorul P, la deţinuţi avem :

 e- tensionat, o acumulare de furie, dorinţă de răzbunare, afecte de violenţe ceea ce duce la

un comportament iritabil, imprevizibil, impulsiv. Imaturitatea cenzurii etice, problemele
etice nu au pentru ei o problemă prea mare şi atunci Supra eul lor este destul de lejer.
 hy-: dorinţă de ascundere, de a nu-şi dezvălui sentimentele, a pune o mască, adeziunea la
normele de grup.
 Pe ansamblu e- hy-: anxietate, angoasa flotantă (pulsiunea violentă se acumulează dar nu
poate fi descărcată liber din cauza lui hy-). Ca urmare întreaga sferă afectivă este
tensionată. Faptul că e- hy- apare împreună cu constelaţia h+ s+, din vectorul S, teama este
foarte probabil legată de pericolul unei erupţii nedorite a pulsiunilor sexuale sau agresive.
Pentru vectorul P, la studenţi avem:

 e+/0 maturitate a cenzurii etice, capacitatea de a-şi controla impulsurile, Supra Eu activ.
Faptul că avem oscilaţii între e0 şi e+ ne arată că acest control nu se realizează în mod
compulsiv, care să ducă la manifestări incoerente temporare în comportament. E+ apare
mai degrabă în corelaţie cu profesiile ce implică un nevel de cultură ridicat şi în profesiile
ce implică o într-ajutorare.
 hy- se poate interpreta, ţinând cont de restul profilului, că o barieră funcţională din sfera
afectivă care blochează manifestarea vizibilă a emoţiilor.
 e+/0 hy- controlul afectiv (care nu este foarte rigid) poate fi semnul unui supra eu eficient,
care domină trebuinţa infantilă de satisfacere sadafadf narcisistă, individul fiind capabil să
aibă o viaţă afectivă intensă fără a fi nevoie să-şi etaleze sentimentele în public.
Vectorul Sch : caracteristica acestui vector este exprimarea „structurii” de funcţionare a Eului.

La deţinuţi:

 k- refularea, negare a conflictelor şi trebuinţelor în dorinţa de a se adapta la realitate.

Exprimă, în continuarea a ceea ce am spus pânâ acum, o tendinţă de a menţine integritatea
narcisică a eului. Eul nu doreşte să asimileze pulsiuni care sunt oferite de p. Refularea
înseamnă incapsularea trebuinţelor indezorabile, astfel încât să nu aibă acces la căile de
descărcare fireşti ale eului. Totuşi o trebuinţă nu poate fi pur şi simplu doar prin refulare,
aceasta conduce la creştere şi mai mare a tensiunii interioare.

35
  p- denotă un refuz sau o incapacitate de conştientizare a propriilor conflicte şi dorinţe, o
lipsă de perspicacitate cu privire la viaţa psihică. Absenţa introspecţiei! Pulsiunile,
trebuinţele sunt descărcate la nivel primitiv, nonverbal, inconştient fiind proiectate pe un
obiect din mediu. Când p- este tensionat trebuinţele care trebuiesc descărcate, determină
„configurarea” ambianţei conform propriei lor structuri motivaţionale, fără a fi conştienţi
de aceasta.
 k- p- corespunde imaginii Eului copil care a fost „învins” de forţele exterioare venite din
mediu. Aceşti indivizi (k- p-) vor să se adapteze la realitate nu la lumea ideilor, a
sentimentelor, preferă să se identifice cu un model. În situaţiile când descărcarea
pulsiunilor, printr-un substitut care să eludeze instanţele critice ale Eului (k-) eşuează,
pulsiunile refulate pot izbucni într-un veritabil comportament antisocial.
La lotul de studenţi s-a obţinut în vectorul sch k- p+

 profilul k- p+ exprimă o scindare interioară, o oscilaţie între momentele expansiv afective,

de proiecţie în viitor ale idealurilor de individualizare şi momentele de restrângere, de
recul afectiv, de inhibiţie a acestor idealuri subiective. P+ arată că individul are o trebuinţă
de a transgresa propria limita. Caracteristic pentru aceştia este faptul că ei au nevoie de
vrbalizare sau de exprimare conceptuală a stărilor afective generate de pulsiunile lor.
Aceşti oameni au o uşurinţă în ceea ce priveşte ajungerea conţinutului afectiv în conştiinţă.
Chiar dacă k- este prezent putem observa din ansamblul profilului că mecanismele ce
păstrează integritatea Eului nu sunt rigide. Eul poate elimina tensiunea pulsională prin
modalităţile adecvate socio-cultural introiectate în procesul educaţiei. Prezenţa lui k- aici
arată că încă nu s-a produs o maturitate deplină în procesul de diferenţiere a adultului.

În vectorul C, la deţinuţi avem :

 d0, d+,d- : cea mai mare variabilitate atitudinală în ceea ce priveşte relaţia cu obiectele,
valorile investite cu încărcătură afectivă din mediu înconjurător. Astfel aici puteam găsi
persoane care s-au ataşat de un obiect pe care nu vor să-l piardă (d-), persoane care doresc
să acumuleze noi şi noi lucruri (fără a fi pusă neapărat problema cleptomaniei) (d+),
precum şi situaţii în care indivizii pot avea o relaţie obiectuală „lejeră”, adică să
investească obiectele cele mai uşor de atins (d0).
 m- semnificativ tensionat, surprinde faptul că indivizii sunt singuratici, deşi pot simţi o
mare nevoie de dependenţă şi de satisfacţie din partea obiectelor exterioare. Această
caracteristică corespunde personalităţii pasiv-agresive ilustrată prin: opune rezistenţă la

36
 solicitări venite din exterior, atitudine dependent ostilă faţă de persoana semnificativă,
resentimente şi invidie faţă de ceilalţi, impresia că sunt neînţeleşi. Ei refuză nevoia de a-i
privi pe ceilalţi, impresia că sunt neînţeleşi. Ei refuză nevoia de a-i privi pe ceilalţi ca un
potenţial sprijin afectiv. Atunci când ei intervin în ajutorul altora pentru a-i ajuta să
depăşească stările negative, atitudinea lor poartă semnele caracteristice unei formaţiuni
reacţionale. Manierea exagerată în care acţionează trădează o contra-investire puternică
ce duce la asumarea rolului de „donator”, deoarece ei însişi resimt o mare nevoie de
dragoste. Aceşti indivizi au o înaltă toleranţă la frustrare în faţa decepţiilor vieţii (nu cele
de moment, în care domină prestigiul actual), deoarece ei nu-şi permit nicioadată să se
aştepte prea mult de la viaţă. Comportamentul agresiv trebuie considerată ca o reacţie, ca
o revanşă împotriva obiectelor exterioare.

La studenţi în vectorul C avem:

 constelaţia d- m+ indică faptul că individul este optimist în speranţele sale de a obţine

satisfacţii (m+) de la obiectul investit afectiv (d-). Aceste „obiecte” pot fi persoane, idei,
sau profesii. „Fidelitatea” faţă de aceste obiecte îi face să fie idealişti în ceea ce priveşte
raportul cantitatea de timp şi energie investită, respectiv satisfacţia obţinută în urma
relaţionării efective cu acestea. Este o constelaţie firească la vârsta şi interesele studentului.

În încheierea acestei descrieri precizăm că sindromul criminalului (h+ s+ e- k- p- m-) descris

în bibliografia lui Szondi s-a regăsit şi în cercetarea noastră. Prezentat pe scurt avem:

 agresivitatea şi ostilitatea acumulată (s+,e-), comportament impulsiv şi violent, tendinţa

de fixare pe realitate, imagine incapabilă de sublimare a impulsurilor sexuale (h+, s+),
absenţa cenzurilor primare (etice-morale) şi secundare (cele din vectorul sch). Atitudinea
extrapunitivă, responsabilitatea este proiectată în afară (e-, p-). Încapacitatea de
verbalizare a propriilor conflicte şi trebuinţe (p-). Contact impropriu cu obiectele lumii
(do, m-).

Ţinând cont de rezultatele obţinute la testul de inteligenţă emoţională se observă o corelaţie în

ceea ce priveşte rezultatul obţinut la acesta şi mecanismele psihologice respomsabil de acest
37
 fapt. Astfel nu numai că trăirile emoţionale nu sunt conştientizate dar avem şi o reprimare
inconştientă puternică a acestora, ceea ce conduce la constituirea unui cerc vicios în exprimarea
şi modularea comportamentului în funcţiei de nevoile individului.

Din aceste considerente putem să tragem concluzia că ipoteza potrivit căreia un coeficient
mic de inteligenţă emoţională este corelată cu un comportament agresiv, se verifică.

2.2.Concluzii

În finalul cercetării noastre menţionăm că am dorit să abordăm agresivitatea şi delicvenţa

ca perturbări de tip afectiv-motivaţional a personalităţii. Cauzele acestor perturbări pot fi interne
(introiecţiile, structura neuropsihică, frustrarea sau suprasolicitarea) şi externe (culturale,
economice, educaţionale, familiale) şi sunt legate de efectele particulare ale întălnirii acestora două
categorii de factori. De aceea un proces educaţional reuşit creează mecanisme de inhibare şi
autocontrol al conduitelor agresive, care la rândul lor vor preveni reacţia delicvenţa chiar şi atunci
când diferitele surse vor stimula individul.

Formarea unor strategii de intrare în contact şi de satisfacere a nevoilor sau a intereselor se

realizează prin educaţie. Atunci când persoana devinde conştientă de aceste strategii şi le foloseşte
pentru a îndepărta barierele are loc autoexplorarea şi realizarea contactului cu mediul extern.

Afectivitatea, ca trăire subiectivă de un anumit grad de complexitate şi având o anumită

semnificaţie pentru persoana care le încearcă, fiind stâns legată de motivaţie determină o anticipare
a acţiunii. Este posibil să intervină o discordanţă calitativă între forma de afectivitate actualizată
şi cerinţele ambientale.

Vom prezenta un model de funcţionarte a agresivităţii în care se vor evidenţia punctele

pentru posibilele modificări ale comportamentului. Acest model este adaptat după A. Moreau.

38
 Stimul

1. A simţi

Introiecţie

2.A conştientiza

5. A intra în contact

Proiecţie

3. A aduna resurse
4. A acţiona

Retroflexie

Evitare

A învăţa cum să se spargă acest „cerc vicios” care se reia la nesfârşit (dovedit de faptul că
deţinuţii sun recidivişti ) a fost intenţia noastră de la început.

Fiecare nevoie sau tendinţă a organismului se simte pentru că este naturală şi este o
potenţialitate care cere să fie activată pentru a se realiza tranzacţii mai bune, care să faciliteze o
adaptare mai bună o organismului la mediul intern şi extern. Atunci când o nevoie este activată se
formează o zonă de interes în câmpul interacţiunilor organism mediu, care va organiza conduita
persoanei până când nevoia este satisfăcută. Există mecanisme inconţtiente care întrerup acest
39
proces şi perturbă tranzacţiile dintre organism şi mediu – introiecţia, proiecţia, retroflexia,
evitarea.

Introiecţiile sunt mecanismele prin care persoana preia necritic, valori, informaţii,
comportamente, credinţe ce aparţin celor cu care intră frecvent în contact. Ele fixează individul pe
experienţe care nu-i aparţin şi pe care le preia fără a le evalua. De obicei sunt introiectate modelele
parentale sau stereotipii sociale care-i rigidizează caracterul. Introiecţiile împiedică
autoexplorarea.

Proiecţiile sunt mecanisme inconştiente prin care persoana neagă unele aspecte legate de
ea însăşi (convingeri, sentimente, credinţe, nevoi ) atribuindu-le altora. Aceste conţinuturi pe care
le-ar putea releva conştientizarea sunt considerate indezirabile şi nu sunt recunoscute de individ
ca aparţinându-i. Este cumva firesc întru-cât ele au la bază introiecţiile. Cel care îşi neagă
agresivitatea o atribuie frecvent altora, uneori justificat, alteori nu. În orice caz persoana respectivă
devine foarte sensibilă la tendinţele agresive ale celor din jur.

Retroflexia descrie mecanismul general de negare şi reţinere a tensiunii pulsionale prin

adăugarea sau opunerea unei tensiuni senzoriomotorii. Exemple de retroflexie sunt frecvent
întălnite : reţinerea lacrimilor, muşcarea buzei superioare, încordarea maxilarului etc.

Am prezentat aceste mecanisme pentru că ele stau la baza menţinerii unui comportament
şi foarte frecvent în analiza noastră ne-am întălnit cu astfel de situaţii.

Aceşti oameni au responsabilitatea, au capacitatea mintală dar socotesc că faptele lor este
adasd o „facere de dreptate”, cu de la sine putere, că ei nu sunt vinovaţi şi că nu-i drept să li se
impută faptele. Cu toate că au mai fost pedepsiţi cu privarea de libertate ei tind să reitereze actele
antisociale şi datorită unui proces de obişnuinţă, de formare a unei tendinţe criminale, care nu are
nimic în comun cu tendinţe ereditare spre crimă. Astfel dintr-un delicvent ocazional poate ajunge
recidivist, mai ales când factorii sociali, familiali, profesionali sunt slabi reprezentaţi în momentul
în care individul ar avea nevoie de susţinerea lor.

În încheierea cercetării noastre menţionăm faptul că ipotezele cercetării s-au confirmat şi

anume că un coeficient mic de inteligenţă emoţională corelează pozitiv cu un comportament
agresiv, deasemenea există diferenţe esenţiale între cele două profile în ceea ce priveşte
manifestrea agresivităţi.

40
 CAPITOLUL III

3.1.Schiţa unui program terapeutic

În această secţiune prezentăm anumite modalităţi care să fructifice rezultatele cercetării

noastre. Trebuie să ţinem cont de specificul universului penitenciar şi să folosim mijloacele oferite
chiar de către acesta. Am precizat că am dorit să cunoştem mai bine „interiorul” persoanei care a
avut manifestări antisociale, în special agresive, pentru a aplica un anumit program recuperativ
adaptat.

Cu toate că în lucrarea noastră nu am putut să cuprindem un lot de subiecţi care să fie

reprezentativi pentru diferite categorii de vârstă totuşi am observat prin observaţie directă, din
discuţiile cu personalul penitenciarului că deţinuţii sub 30 ani reprezintă peste 75% din persoanele
închise. Dacă luăm ca bază teoria pulsiunilor (destinului) a lui Szondi, putem spune că
agresivitatea manifestată antisocial se datorează scăderii intensităţii pulsiunilor. Dacă acest lucru
este un fapt real, el poate fi ajutat să se producă prin metode terapeutice care să intărească
elementele negative introiectate in timpul socializării.

Din concluziile pe care le-am tras, conştientizarea şi controlul emoţional redus conduc la
un comportament mai impulsiv, putem opta către exerciţii de tip gestalt, de conştientizare a
senzaţiilor, a emoţiilor, a trebuinţelor, dar şi terapii bazate pe tehnica dramatizării (dramaterapie)
.

Exerciţiile se pot realiza individual sau în diade, preferabil este în diade. Partenerii să-şi
spună unul altuia, pe rând propoziţii de genul „acum şi aici sunt conştient de zgomotul pe care îl
aud pe hol” sau „acum şi aici sunt conştient de mirosul de flori ce vine de la pervaz ” etc. Alte
genuri de exerciţii pot viza contactul vizual, comunicare prin mimică, dialogul nonverbal. Prin
aceste exerciţii subiecţii sunt invăţaţi să fie atenţi la ce gândesc ei despre ei şi despre persoana din
faţă. Deşi pot părea nepotrivite aceste exerciţii, ele contribuie la realizarea contactului cu realitatea
concretă, prezentă, lucru care va facilita la rândul lui conştientizarea mesajelor interne.

O altă direcţie care trebuie urmărită în cadrul terapiei este comunicarea expresivă. După
cum am văzut notele mari obţinute la hy – împiedică exprimarea manifestărilor tandre, afective,
deci subiecţii trebuie să înveţe să conştientizeze şi să exerseze exprimarea propriilor emoţii în
grupul de apartenenţă. Fără a resimţi ca pe o slăbiciune copilărească, subiecţii trebuie făcuţi să

41
înţeleagă că emoţiile comunicate determină legături cu ceilalţi membrii din grup. Aceste exerciţii
trebuie să folosească cuvintele, tonul, intonaţiile şi pantomimica adecvată.

Exerciţiile de identificare a propriilor trebuinţe vizează conştientizarea şi comunicarea a

cât mai multor trebuinţe personale. Subiecţii trebuie să spună pe rând: „eu am nevoie acum de...”;
„eu cred că tu ai nevoie ...”; „eu cred că tu ai nevoie de... iar asta mă face să ...”; „eu vreau de la
tine... / vreau ca tu...”. Scopul exerciţiilor este conştientizarea motivaţiilor relaţionale şi a
eventualelor proiecţii în relaţii cu anumite persoane.

„Este de conştientizare a proiecţiilor şi a interpretărilor ” (acest exerciţiu este utilizat de

Dr. A Moreau.)

Se demonstrează participanţilor modelul gestalt al funcţionării persoanei în contexul

relaţiilor sociale sau interpersonale.

Participanţii se împart în perechi.

Aceştia vor exersa, pe rând, diferenţierea imaginarului, a interpretărilor pe care le fac, de

planul perceptiv: „eu văd la tine (se descriu elemente perceptuale obiective) şi-mi imaginez că”.
Partenerul de lucru are sarcina de a da feedback-uri atât în ceea ce priveşte aceste diferenţieri (de
tipul: nu poţi vedea că sunt obosit, poţi vedea că am cearcăne şi-ţi poţi imagina asta) cât şi ceea ce
priveşte adecvarea interpretărilor făcute (dacă coincid sau nu cu realitatea sau starea persoanei).

Exerciţiul se continuă cu etapa „simt” din schemă, iar apoi cu „imi vine să fac”, de
exemplu: „Văd la tine că priveşti in jos şi-mi imaginez că nu ai curaj să mă priveşti în ochi. Asta
mă face să mă simt trist şi-mi vine să plec de lângă tine”.

Aceste etape au rolul de conştientizare de către participanţi a propriilor strategii

comportamentale, maniere de a stabili relaţii, de a face interpretări.

Când toate diadele au terminat lucrul, se formează altele şi exerciţiul continuă, de

preferinţă când fiecare participant ajunge să lucreze cu fiecare dintre ceilalţi.

Exerciţiul se încheie cu o analiză de grup a experienţelor avute, strategiilor sau erorilor

conştientizate.

 exerciţii de conştientizare a motivaţiilor active în situaţia prezentă.

 exerciţii de adecvare a comunicării şi de creştere a gradului de congruenţă
dintre comunicarea verbală şi nonverbală.
 achiziţionarea unor deprinderi de ascultare.
 abordarea unor situaţii conflictuale.
42
 Se cer particianţiilor exemple de situaţii conflictuale, de preferinţăîn care au fost personal
implicaţi sau situaţii ce apar cu frecvenţă mare în viaţa lor.

Se recreează aceste situaţii prin joc de rol sau analizate în grup.

Prin inversiune de rol sau prin analiza de grup se identifică sentimentele, gândurile,
motivaţiile, poziţia persoanelor aflate în conflict şi se explică evoluţia situaţiei. Este foarte
important feedback-ul persoanei care a fost implicată în situaţie. Jocul de rol se poate repeta, cu
modificările necesare, pentru a aduce în prezent, cât mai adecvat, toate aceste elemente.

Se caută soluţii la nivelul grupului sau tot prin joc de rol – rezolvarea situaţiei.

Soluţiile sunt fixate prin joc de rol. După explicitarea situaţiei şi identificarea soluţiilor,
situaţia va fi din nou abordată prin joc de rol, urmărindu-se transpunerea în practică a soluţiilor şi
rezultatele pe care le au acestea.

 Exerciţiu de mediere
Se cer de la deţinuţi exemple de situaţii conflictuale. Cazul ideal este acela în care există
un conflict real între doi dintre deţinuţi. În extremis se pot se pot imagina situaţii.

Un deţinut care este desemnat ca mediator şi are sarcina dea facilita relaţia, discuţia dintre
protagonişti, în vederea rezolvării conflictului. Acentul cade în această stuaţie pe conştientizarea
poziţiei fiecăruia pe clarificarea sentimentelor, pe eliminarea neînţelegerilor şi a perturbării
comunicaţionale.

O altă tehnică ce poate fi folosită este psihodrama. Ea este prin definiţie o tehnică de grup
unde protagonistul, cu ajutorul celorlalţi participanţi şi al „directorului” de psihodramă, pune în
scenă o întâmplare din viaţa lui. Două din conceptele-cheie ale psihodramei moreniene îi conferă
acestuia individualitate în raport cu celelalte psihoterapii de grup: spontaneitate şi întâlnire.

Spontaneitatea este înţeleasă ca o tendinţă naturală a conţinuturilor noastre mentale de a

ne organiza în forme adaptate, fie nevoilor interioare, fie cererilor realităţii. Pentru a se actualiza
are nevoie de un mediu facilitator. Facilitatea este determinată mai ales de relaţia empatică cu alţii,
capabili să transmită un sentiment de încredere în sine şi în ceilalţi.

Creativitatea este o potenţialitate, nu toţi cei în stare de spontaneitate pot fi la fel de

creativi. Împreună, creativitatea şi spontaneitatea reprezintă – după Moreno – principiile
universului mental şi social fiind prezente pretutindeni: în jocul dintre persoană şi opera sa, dintre
o societate şi altă societate. Spontaneitatea nu operează în vid, ci fie asupra creativităţii,fie asupra

43
modelelor culturale. Energia psihologică înmagazinată în individ şi eliberată prin intermediul
spontaneităţii, devine material de construcţie pentru actul interpersonal.

Fără spontaneitate, creativitatea rămâne fără viaţă, intensitatea ei vitală creşte sau scade
proporţional cu participarea ei la spontaneitate.

Pe de altă parte, fără creativitate, spontaneitatea este goală şi sterilă. Spontaneitatea, prin
urmare, face pe individ capabil să se organizeze în mod autonom, aşa încât să fie adecvat nevoilor
interne, fie cererilor externe. Intervenţia terapeutică asupra unui individ constă în a-i face posibilă
o stare de spontaneitate care să-i declanşeze un astfel de proces de autoorganizare.

Întâlnirea pune în valoare situaţiile interpersonale drept agenţi primari

pentru dezvoltarea pesonalităţii, atât în perimetrul normalităţii psihologice, cât şi în cel al

patologiei. Întâlnirea înseamnă mai mult decât un vag raport interpersonal. Înseamnă că două sau
mai multe persoane se întâlnesc nu numai pentru a se pune una în faţa celeilalte, dar şi pentru a
trăi şi a face o experienţă reciprocă. Nu înseamnă o întâlnire emoţională ci o înâlnire a două
persoane. Într-o întâlnire cele două persoane sunt prezente în spaţiu cu toate forţele, slăbiciunile şi
defectele lor, doi actori umani care se vor înfiebânta de spontaneitate, doar în parte conştienţi de
scopurile lor reciproce. Valoarea terapeutică a întâlnirii stă în relaţia interpersonală empatiă ce se
stabileşte între teraput şi pacient, relaţia ce facilitează apariţia unei stări de spontaneitate şi
stimulează creativitatea.

În psihodramă, problemele pot fi rezolvate şi reexperimentate ca o cale prin care

participanţii pot examina cum situaţii trecute îi afecteză uneori, cum le pot încă influenţa
comportamentul. Limitele verbalităţii sunt depăşite prin mişcare, prin acţiune. Acţiunea este uşa
deschisă prin care conflictele trec în expresivitatea mimico-gestală şi joc dramatic. Prin joc de rol
individul poate învăţa abordări ale unor situaţii şi roluri noi, pe care le poate aplica apoi în viaţă.

Conceptul de rol are însemnătate deosebită pentru psihodramă. Moreno îi defineşte astfel:
forma actuală şi palpabilă pe care o poate lua sinele individual,...mod de funcţionare pe care
individul îl asumă într-un moment specific, când reacţionează la o situaţie specifică, în alte obiecte
sau fenomene sunt implicate.

Originea acestui concept trebuie căutată în tradiţia dramatică, dar Moreno îl aplică în viaţa
de zi cu zi. El descrie trei grupuri de roluri: psihosomatice, sociale, psihodramatice.

 Rolurile psihosomatice evidenţiază felul cum individul funcţionează la nivel

fizic, de exemplu „somnoros”, „mâncăcios,lacom”, „neîngrijit”;

44
  Rolurile sociale descriu individul în relaţia cu alţii, de exemplu: „mamă
neprimitoare”, „frate vitreg competitiv”, „profesor confident”;
 Rolurile psihodramatice există mai mult ca nişte imagini ale sinelui în relatie
cu alţii, care nuanţează interacţiunile noastre actuale, de exemplu: „victimă,
acuzat”, „fată bună”, „om care nu prezintă încredere”.
În teoria lui Moreno rolurile se pot schimba de la caz la caz, în acord contextul, specificul
şi obişnuinţele individului. Unele roluri developează mai mult decât altele. Aceasta este tendinţa
anumitor roluri ce devin rigide, servind mai bine în anumite situaţii, iar altele dovedindu-se
disfuncţionale şi problematice. Un număr mare de roluri mai puţin familiare pot fi jucate în afara
sau în cadrul spaţiului terapeutic. Astfel într-un mediu scenariu psihodramatic, actorul poate juca
rolul unei persoane implicate în existenţa sa , învăţând cum funcţionează aceastaîn rolul respectiv.
Mai departe, individul respectiv paote aplica în viaţă noile roluri experimentate.

Jocul de rol este personificarea unei forme de existenţă străine cu ajutorul jocului. Este o
formă particulară de joc. El constă în a pune indivizii în diverse situaţii, în roluri străine de eul lor
şi de viaţa particulară. În dezvoltarea repertoriului de rol, individul are un mare grad de libertate
în alegerea fiecărui moment. Spontaneitatea în raport cu rolul este un concept de bază al teoriei lui
Moreno despre rol.

Moreno analizează jocul de rol, în principal sub două aspecte: ca metodă experimentală,
de diagnostic, de apreciere cantitatativă şi calitativă a comportamentelor desfăşurate în raport cu
o cultură dată, relevând gradul de diferenţiere la carea ajuns o cultură determinând la un individ şi
interpretarea dată de el culturii respectice; ca metodă terapeută, tinzând spre ameliorarea relaţiilor
dintre oameni, spre schimbarea formulei sociometrice a unui individ în urma jucării rolurilor, spre
creşterea gradului de adaptabilitate la viaţa socială a grupului.

Într-o şedinţă de psihodramă moreniană se succed trei momente distincte: încălzirea,

reprezentarea scenică şi discuţia finală.

Încălzirea este faza iniţială în timpul căreia conducătorul de joc depune pentru a se
produce o ambianţă de spontaneitate, prin activităţi specifice şi prin discuii cu membrii grupului.
Primul factor de încălzire pentru spntaneitate este raport empatic cu o altă persoană, care se găseşte
deja într-o stare de spontaneitate. Terapeutul care foloseşte metodologia psidramatică trebuie,
pentru a acţiona în mod în mod eficace, să aibă un acces uşor la propria spontaneitate.

Reprezentarea scenică este faza intermediară în care o persoană din grup exteriorizează
conţinuturile sale mentaleprin punerea lor în scenă în claborarea cu Eul său auxiliar.

45
 Discuţia finală încheie discuţia de psihodramă, la acest moment participânt intreg
auditoriul. Fiecare care dintre cei prezenţi comunică protagonistului ce imagini şi emoţiia suscitat
în ei reprezentaţia acestuia.

Rolurile în psihodramă sunt bine delimitate, pe scenă urmând să evolueze protagonistul,

Eul auxiliar, conducătorul terapeutic şi auditoriul.

Protagonistul este acel membru care, cu colaborarea conducătorului terapeut, al Eu-rilor

auxiliare şi al auditoriului este angajat exploreze prin acţiune propria lume intrapsihică.

Eul auxiliar poate fi oricare din membrii grupului ales de protagonist pentru a juca un rol
în reprezentarea ce se desfăşoară pe scenă.

Conducătorul este terapeutul-şef, promotorul acţiunii, „regizorul” reprezentaţiei.analistul

materialului emotiv pe măsură ce apare.

Auditoriul este reprezentat de ceilalţi membri,care, atunci când a apărut un protagonist se

retrag în spaţiul rezervat celor care nu sunt implicaţi direct în reprezentaţie.

O realizare valoroasă a lui Moreno este punerea la punct a unor tehnici psihodramatice
care au fost preluate şi adaptate la un număr mare de orientări terapeutice. Esenţiale pentru
specificul psihodramei sunt urmatoarele tehnici:

 inversiunea de rol este tehnica prin care o persoană joacă rolul alteia cu, care de
obicei interacţionează în viaţa de zi cu zi. Moreno afirma că experienţa interioară
simultană a două roluri opuse are o mare valoare terapeutică.
 dublul este tehnica prin care o persoană, identificându-se cu protagonistul exprimă
ceea ce acesta nu reuşeşte să pună în cuvinte. Dublura poate sta în spatele
protagonistului sau poate mima comportamentul acestuia. Pătruzând mai profund în
psihologia pacientului, acest Ego auxiliar acţionează ca şi cum ar fi acea persoană,
ajutându-l pe pacient să sesizeze şi să conştientizeze propriile-i probleme.
 oglinda este tehnica prin care protagonistul priveşte din afară o secenă în care el este
implicat, în timp ce un alter ego interpretează comportamentul protagonistului
încercând să exprime sentimentele lui, prezentându-i-le ca într-o oglindă.
Percepându-se prin intermediul unei imagini oferite de altul, individul îşi descoperă
aspecte care pânâ atunci i-au fost necunoscute.
Din discuţiile pe care le-am avut cu deţinuţii aceştia au demonstrat că pot să-şi
conştientizeze bine unele motivaţii în legătură cu declanşarea actelor şi o fac foarte

46
„incisiv” mai ales când este vorba de colegii lor. Menajarea orgoliului propriu, ipostazele
de victimă şi totodată de persoana de încredere, pot fi eludate prin tehnica dramatizării.

Psihodrama constituie o modalitate eficientă de exprimare a conflictelor

interpersonale, un mijloc neanxiogen deoarece exteriorizarea se face într-un mod lucid, şi
în acelaşi timp când el se recunoaşte. Se utilizează nu numai ca tehnică terapeutică, ci şi ca
mijloc de perfecţionare personală. Metoda de cercetare şi diagnostic a personalităţii, jocul
liber oferă cercetătorului posibilitatea de a înregistra gândurile, sentimentele, dispoziţiile
şi preocupările subiectului şi astfel, de a-şi forma o imagine asupra structurii lui sifleteşti,
a particularităţilor de tip normal şi patologic.

Psihodrama se poate utiliza ca adjuvant al altor metode de psihoterapie sau ca parte

a unui program complex de resocializare.

Aplicaţiile psihodramei au în vedere unele programe de instruire în vederea

relaţiilor interumane, în care oamenii trebuie să înveţe moduri eficiente de funcţionare în
situaţii de viaţă reale. Ea permite cunoaşterea şi învăţarea unei game largi de abilităţi
comportamentale necesare integrării armonioase în variate grupuri sociale.

O altă tehnică ce poate fi folosită în mediul penitenciar este teatrul bazat pe

intervenţie. Spre deosebire de dramaterapie, acolo unde protagonistul alege subiectul
scenei de jucat în teatru-terapie se impune o anumită scenă de jucat. Acest scenariu este
dictat de către terapeut şi vizează punerea subiecţilor în situaţii care au fost problematice
pentru ei şi care le trezesc stări de frustrare accentuată, cum ar fi : să-l pui pe deţinut să-şi
ceară scuze sau ce ar face când cineva îl agresează.

Tehnica aceasta se diferenţiază prin faptul că subiectul este pus să spună cu voce
tare toate gândurile care îi trec prin cap referitoare la situaţie, în timp ce joacă scena dar şi
toate gândurile care le dezvoltă pentru ai comuta atenţia de la fapta agresivă care îi vine în
să o pună în aplicare. Tehnica pleacă de la premiza că există şi gânduri pozitive în mintea
subiectului în acţiune, şi acestea trebuie doar accentuate. În cazul în care subiectul îi este
foarte greu să spună un gând pozitiv care să-i atragă atenţia de la faptă, i se dă ca temă să
scrie toate gândurile care ar putea să-l ajute (gânduri, idei, principii). Aceste gânduri se iau
şi se verifică, se exersează în timpul şedinţelor de terapie.

Din discuţiile pe care le-am avut cu deţinuţii, foarte mulţi au răspuns că s-au lăsat
purtaţi de val în timpul faptei şi că nu au avut un instrument de autocontrol („nu m-am
gândit la nimic, pur şi simplu am făcut-o”). Lipsa acestui instrument de autocontrol

47
evidenţiat prin e- şi hy- trebuie conştientizată de către subiect şi trebuie găsite acele
intervenţii care să ducă la prezenţa lor mai activă în timpul faptelor. Cu cât reuşim să facem
situaţiile cât mai realiste, să-l facem să trăiască găndurile şi sentimentele ca şi cum ar fi în
prezent, vom reuşi să găsim momentul cel mai prielnic pentru a inocula găndurile
intervenţie.

48
 BIBLIOGRAFIE

1. ATKINSON, RITA; ATKINSON, R.; SMITH, E.; (2002) – Introducere în psihologie;

Editura Tehnică, Bucureşti

2. BUTOI, B.T. (1996) – Psihanaliza crimei; Editura Societatea ştiinţă şi tehnică, Bucureşti

3. BUTOI, T. (1991) – Investigaţia psihologică a comportamentului simulat; Editura

Ministerului de Interne.

4. CAIN, A. (1996) – Psihodrama Balint. Metodă, teorie, aplicaţii; Editura Trei Bucureşti

5. CHESTNER, A. (1994) – Dramatherapy and psychodrama : similarities and differences,

în The Handbook of dramatherapy; Routlerdge, London and New York

6. CLOCOTICI, V. – STAN, A. (2001) – Statistică aplicată în psihologie; Editura Polirom

7. CORY, G. (1990) – Theories and practice in Counseling and Psychotherapy; Brooks –

Cole, California

8. DAFINOIU, I. (2002) – Personalitatea; Editura Polirom, Iaşi

9. DERI, SUSAN (2000) – Introducere în testul Szondi; Editura Paideia, Bucureşti

10. DRAGOMIRESCU, V.T. (1976) – Psihologia comportamentului deviant; Editura

Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti

11. DUSAY, Y (1980) – Egograms; Harper and Row, New York

12. FISCHER, G.; RIEDESSER, P. (2001) – Tratat de psihotraumatologie; Editura Trei,

Bucureşti

13. FREUD, S. (2001) – Studii despre sexualitate; Editura Trei, Bucureşti

14. FREUD, S. (2005) – Studii despre isterie; Editura Trei, Bucureşti

15. GHEORGHE, F. (1996) – Psihologie penitenciară – studii şi cercetări: Editura Oscar

Print, Bucureşti

16. GOLU, P. (1974) – Psihologie socială; Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

17. HOLDEVICI, IRINA (1995) – Autosugestie şi relaxare; Editura Ceres, Bucureşti

49
18. HOLDEVICI, IRINA (1996) – Elemente de psihoterapie; Editura All, Bucureşti

19. HOLDEVICI, IRINA (2000) – Ameliorarea performanţelor individuale prin tehnici de

psihoterapie; Editura Orizonturi, Bucureşti

20. HOLDEVICI, IRINA; MIHAI, GEORGETA; TUDOSE, CERASELA (2001) –

Psihologia personalităţii şi diferenţială; Editura Academiei de informaţii, Bucureşti

21. IONESCU, G. (1990) – Psihoterapie; Editura Ştinţifică, Bucureşti

22. IONESCU, G. (1995) – Tratat de psihologie medicală şi psihoterapie; Editura

Asklepios, Bucureşti

23. IRENAUS, EIBL-EIBESFELDT (1995) – Agresivitatea umană; Editura Trei

24. JEANNE, SEGAL (1999) – Dezvoltarea inteligenţei emoţionale; Editura Teora,

Bucureşti

25. JUNG, C.G. (1996) – Personalitate şi transfer; Editura Teora, Bucureşti

26. JUNG, C.G. (2003) – Arhetipurile şi inconştientul colectiv; Editura Trei, Bucureşti

27. MASLOW, A. (1962) – Toward of Psychology of Being; B. Van Nostrand Company

28. MINULESCU, MIHAELA (1996) – Chestionarele de personalitate în evaluarea

psihologică; Editura Garell Publishing House, Bucureşti

29. MINULESCU, MIHAELA (2001) – Tehnici proiective; Editura Titu Maiorescu,

Bucureşti

30. MITROFAN IOLANDA (coordinator, 2000) – Orientarea experienţială în

psihoterapie; Editura S.P.E.R. colecţia Alma Mater, Bucureşti

31. MITROFAN, IOLANDA (1982-1983) – Stabilirea unor criterii de utilizare a diferitelor

tehnici de psihoterapie individuală şi de grup în scopul reintegrării sociale a deficienţilor
psihici; Editura INEMRCM, Bucureşti

32. MITROFAN, IOLANDA (1997) – Psihologie experimentală; O paradigmă a

autorestructurării şi dezvoltări personale; Editura Informatică, Bucureşti

33. MITROFAN, IOLANDA (coordinator, 2003) – Cursa cu obstacole a dezvoltării

umane; Editura Polirom, Iaşi

50
34. MITROFAN, N (coordinator, 1994) – Aspecte psihologice privind delincvenţa juvenilă
în psihologie judiciară; Editura Şansa, Bucureşti

35. MITROFAN, N; VOICU, Z. TUDOREL, B. (1994) – Psihologie judiciară; Editura

Şansa, Bucureşti

36. MOREAU, A. (1999) – Putere, Autonomie, Vindecare; Editura Astrobios, Bucureşti

37. NEDELCEA, C. – Optimizarea comportamentului professional; Editura S.P.E.R.,

Bucureşti

38. OANCEA, I. (1994) – Probleme de criminologie; Editura All, Bucureşti

39. PANDREA, P. (1990) – Psihanaliză judiciară; Editura Cultura românească, Bucureşti

40. PĂUNESCU, C. (1994) – Agresivitatea şi condiţia umană; Editura Tehnică, Bucureşti

41. RADU, I. (coordonator, 1994) – Psihologie socială; Editura Exe, Cluj Napoca

42. ROCO, MIHAELA (2004) – Creativitate şi inteligenţă emoţională; Editura Polirom,

Iaşi

43. ROGERS, C.R. (1961) – On becoming a person. A Therapist’s view of Psychotherapy;

Houghton Miffin Company Boston

44. TUDOSE, F; TUDOSE, C; DOBRANICI, LETIŢIA (2002) – Psihopatologie şi

psihiatrie pentru psihologici; Editura Infomedica, Bucureşti

45. ZLATE, M. (2001) – Eul şi personalitatea; Editura Trei, Bucureşti

51