Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Departamentul Psihologie
Evaluare si interventie”
Anul 2022
1
PARTEA GENERALĂ
Capitolul I
Agresivitatea
În acest capitol ne propunem să facem cunoscute pentru început, diferitele definiri ale
conceptului precum si încadrările acestuia în aria mai largă a fenomenologiei sociale.
Definirile agresivitaţii au variat în decursul anilor în funţie de autori, curente şi aspecte ale
relaţionarii agresivităţii cu alte procese psihice precum şi datorită complexităţii fenomenului.
Agresivitatea rezidă în acele forme de comportament ofensiv, consumat pe plan acţional sau
verbal care constituie o reacţie disproporţională la o opoziţie imaginară. (T.Bogdan).
Agresivitatea în comportamentul uman poate avea dublă origine : biologică şi dobândită (sau
culturală). La un nivel intermediar între cele două origini, agresivitatea este strâns corelată şi cu
frustare.
1.1.Agresivitatea biologică
Modelul biologic, bazat pe noţiunea de instinct, a fost explicat la nivelul psihologiei animale
de Konrad Lorenz, iar la nivelul psihologiei umane de K. Greeff.
2
omului, termenul de instinct a fost înlocuit cu cel de „pulsiune”, care are o altă semnificaţie decât
existenţa spontană a nevoii de a ataca şi a distruge anumiţi stimuli (stimuli-semnal).
În acest sens se poate vorbi că omul este efectiv singurul animal capabil să omoare
premeditat, pentru că el este singurul capabil să-şi înscrie şi să anticipeze conduita distructiv
propriu-zis. Conduita heteroagresivă se poate traduce în încă două moduri:
1. printr-o depersonalizare a victimei, care îşi pierde toată valoarea afectivă pentru agresor;
2. printr-un mecanism cu care să justifice actul comis sau să-l integreze într-un sistem global de
justificări.
Dacă în cadrul acestui model se pune problema patologiei, se va putea distinge o patologie
individuala si una colectivă. Patologia individuală capătă două aspecte, în functie de care
agresivitatea poate fi constituţională sau accidentală . La agresivitatea constitutională se disting
epilepticii, unde periodic au loc descărcări paroxistice sau pe cea a caracterului paranoic, lucidă
care se exercită la rece. Există, pe de alta parte , agresivităţi accidentale , sau cîstigate datorate
unor factori si înprejurari precum:
-în patologia emotională, rănirea amorului propriu sau stările pasionale, care pot să se
manifeste prin descărcări agresive;
Din punct de vedere biologic incidentele agresive între membrii unei comunităţi umane nu
sunt rare, putându-se delimita o serie de situaţii tipice, în care tendinţele instinctuale îşi fac simţită
3
prezenţa, totuşi ele nu degenerează în distructivitate. Fără a deveni prizonierii determinismului
biologic, ce ar deschide drumul fatalismului, trebuie să admitem spectrul larg al agresivităţii
umane. Agresivitatea poate lua forma unui atac verbal, fizic sau ironic. De asemenea poate fi şi
sub forma unei suspendări a contactului social, de ajutor.
Printre formele manifeste ale agresivităţii umane, comune cu cele ale animalelor, putem
aminti:
-ocuparea unui teritoriu şi menţinerea unei distanţe între indivizi. Oamenii îşi formează
rapid habitudini spaţiale. În temeiul unei înţelegeri tacite fiecare respectă locul celuilalt. Aceste
habitudini apar încă de la vârsta de doi ani: copii sunt deranjaţi dacă trebuie să-şi schimbe locul.
Distanţa individuală pe care o menţinem faţă de ceilalţi depinde de intensitatea stimulilor emişi de
aceştia, conform unui experiment realizat de Nesbitt şi Steven (1974). Această distanţă există
indiferent de cultură deşi lungimea ei variază. Oamenii încearcă să-şi menajeze spaţiul, iar orice
încălcare a acestuia este resimţită ca o intruziune. Hainele stridente, parfumurile, accesoriile,
tatuajele au un efect de distanţare. Dacă vom căuta semnificaţia unui astfel de comportament
teritorial, în cadrul grupului, vom constata că în acest mod se obţine o anumită ordine şi stabilitate.
-rivalitatea: este cunoscut faptul că oamenii se concurează pentru a obţine favoarea anumitor
congeneri. O legatura odată stabilită, cum ar fi cea dintre soţi, este apărată. Adesea membrii unui
grup concurează pentru favoarea celor superiori în rang. În sfârşit, se ştie că copiii se concurează
între ei pentru dragostea parinţilor. Aceasta rivalitate înte fraţi şi surori se manifestă cu deosebită
intensitate în special după naşterea unui frate sau a unei surori, această situaţie înregistrându-se în
toate culturile.
-apararea partenerului social. Când copiii sunt atacati de adulti, faptul declanşeaza
automat o reacţie de a-l apara. Este vorba probabil de o reacţie de protecţie elementara,
comparabilă cu reacţia de protejare a progeniturii întânlită la regnul animal. Elementul nereflectat
4
, de tipul reflexului din reacţia de apărare a persoanelor apropiate indică prezenţa unei scheme
înăscute.
-năzuinţa ierarhică. Oamenii tind spre recunoastere. Ei caută să se distingă prin anumite
performanţe pentru că, cel putin un timp, să se situeze în centrul atenţiei grupului. A fi respectat
înseamnă a atrage atenţia congenerilor, ceea ce îşi doreşte individul. Această năzuinţă ierarhică
are un caracter adaptativ atâta cât permite categorisirea oamenilor în functie de dotarea lor.
Societatea ierarhizată crează simboluri ale statului care permit recunoaşterea rangului celor care le
poartă (masini, costume,bijuterii). Uneori năzuinţa ierarhică degenerează în forme patologice.
Astfel se întâmplă când cineva apelează la crimă pentru a se plasa în centrul atenţiei comunităţii.
Dominaţia bazată în esenţă pe violenţă se află în dezacord cu natura cultural umană, trezind de
fiecare dată la viaţă contraviolenţă. Ierarhia presupune, nu doar năzuinţa ierarhică, ci şi
disponibilitatea la supunere şi loialitate. Stayton şi Hogan (1979) au descoperit că copii crescuţi
înttr-un mediu prietenos se supun de bună voie, fără a-l constrânge. Submisivitatea nu se obţine
datorită unei educaţii severe. Ierarhicitatea se manifestă încă din grupurile de copii: copiii cu rang
înalt se află în atenţia celorlalţi şi îndeplinesc rolul de conducător şi aplanator al conflictelor.
1. existenţa unei imposibilităţi sau a unei bariere fizice, în calea acţiunii proiectate;
2. existenţa unei perioade de latenţă între debutul şi sfărşitul actului secvenţial;
3. omiterea sau reducerea recompensei care constituie scopul activităţii desfăşurate;
4. apariţia unei tendinţe la răspunsul incompatibil cu situaţia existentă.
Cercetările, mai ales experimentele, făcute de o serie de autori asupra rolului frustării în
declanşarea comportamentului agrsiv pleacă de la două teze ale şcolii lui Yale, care pot foarte bine
să fie formulate ca două întrebări:
Problema frustării este încă discutată în literatura de specialitate. Se precizează că frustarea, prin
ea însăşi, nu declanşează un comportament agresiv. După afirmaţiile lui Berkowitz, ea suscită
anxietate, ca variabilă intermediară şi se poate considera că tensiunea creată de această anxietate
declanşează reacţia agresivă. Berkowitz merge şi mai departe şi afirmă că este necesar să se
lărgească conceptul de frustare şi să se prevadă nu numai o frustare reală, dar şi una imaginară. Nu
toate frustările conduc la o stare anxioasă şi de aici la comportamentul agresiv. Totul depinde de
sensul pe care îl au acestea pentru individ. Acest sens se poate traduce în două moduri şi din acest
punct de vedere unele frustări sunt acceptate de individul în cauză sau ele apar ca justificate,
6
acestea legându-se de înţelegerea pe care o are individul faţă de realităţi sau, în al doilea caz,
intervine sentimentul de frică sau de neputinţă în faţa unei situaţii date.
Astăzi problema care constituie obiect de discuţie nu mai este aceea dacă există un instinct agresiv,
ci dacă sistemele motivaţionale care determină apetenţa combativă sunt dobândite pe parcursul
dezvoltării (ipoteza instinctului secundar) sau sunt înăscute (ipoteza instinctului primar).
Rezultatele fiziologiei sistemului nervos documentează existenţa unor impulsuri primare provenite
din sistemul nervos central, conform cercetărilor efectuate de Gibbs (1961), Mayer (1969, 1971).
Sweet a demonstrat existenţa la om a unor accese spontane de furie de origine neurogenă (1978).
Astfel de accese sunt manifestate prin atacuri asupra altor persoane, în distrugerea de obiecte,
expresia mimică a furiei şi prin sentimentul subiectiv al enervării. Centrul furiei, care se află în
lobii temporali şi în nucleii amigdaloizi, determină prin activitatea lor spontană apariţia furiei.
Deasemenea se ştie că aceste zone sunt controlate (prin inhibiţie) de formaţiuni nervoase situate
în lobii frontali, care în mod obişnuit asigură comportamentul moral al individului.
Una dintre cele mai reprezentative teorii ale învăţării sociale, ce se concentrează în special
asupra achiziţionării comportamentului agresiv, aparţine lui Albert Bandura, 1977. El consideră
că în dezvoltarea diferitelor forme de comportament, inclusiv cel agresiv, intervin o serie de
mecanisme, precum imitaţia şi modelarea. Trăsături de personalitate, cum ar fi, agresivitatea şi
dependenţa pot fi învaţate privind la alţii şi vazând ce fel de recompense şi pedepse primesc aceştia
pentru acţiunile lor. Bandura pleacă de la premisa că indivizii nu se nasc cu repertorii performante
ale comportamentului agresiv, ci trebuie să le înveţe. Unele dintre formele elementare ale
7
agresivităţii pot fi perfectate cu minimală ghidare însă cele mai multe activităţi agresive necesită
deprinderi care solicită o învăţare excesivă. În cadrul schemei generale privind învăţarea socială a
comportamentului agresiv, Bandura diferenţiază: 1. Originile agresiunii; 2. Instigatorii agresiunii;
3.Regilatorii agresiunii.
a) învăţarea observaţională;
b) performanţa întărită;
c) determinanţi structurali.
Învăţarea observaţională se bazează în principal pe observarea comportamentului altor, precum şi
a consecinţelor acestor comportamente pentru ei. Învăţarea observaţională este guvernată de 4
subprocese interdependente: procesele atenţiei; reprezentările simbolice; procesele reproducerii
motorii; integrarea actelor constituente în alte noi pattern-uri de răspuns. În societatea modernă
stilurile agresive comportamentale pot fi adoptate din trei surse principale:
-agresiunea modelată de membrii familiei (copiii trataţi agresiv de către părinţii lor vor folosi
aceleaşi comportamente în raport cu alţii);
-subcultura în care trăieşte individul (incidenţa cea mai mare a agresivităţii este regăsită în
comunităţile în care abundă modelele de conduită agresivă);
a) instigatorii modelatori: teoria învăţării distinge 4 procese prin care influenţele modelatorii
pot activa comportamentul agresiv: - procesul instigaţional, facilitativ: - procesul
dezinhibitoriu; - procesul stimulării emoţionale; - procesul de întărire a efectelor stimulării.
Altfel spus, influenţele modelatorii exercitate din partea conduitelor agresive observate,
depinzând de forma şi conţinutul lor, pot acţiona ca profesori, ca solicitatori, ca
dezinhibitori, ca întăritori ai stimulului şi ca stimulatori emoţionali;
b) tratamentul aversiv care cuprinde: -agresarea fizică; -ameninţări verbale şi insulte; -
schimbări aversive în condiţiile de viaţă; - contracararea comportamentului orientat spre
scop;
c) persuadare stimulativă (atracţia din partea beneficiilor aşteptate, care este mai mare decât
teama faţă de tratamentul dureros);
8
d) instigatorii instrucţionali (în timpul procesului socializării, indivizii sunt formaţi să se
supună altora. Recompensând acordul şi pedepsind insubordonarea, directivele formulate
în forma comenzilor autoritare provoacă agresiunea supusului);
e) controlul simbolic bizar (este cazul unor psihotici, care acţionează în virtutea unor influenţe
bizare – comenzi, sfaturi halucinatorii, convingeri privind responsabilitatea lor eroică etc.).
Din a treia categorie fac parte regulatorii agresiunii sau mecanismele de menţinere.
Comportamentul în general, precum şi cel agresiv, este extensiv reglat de către consecinţele sale.
Există 3 feluri de rezultate, care interacţionează în cadrul unor modalităţi ce slăbesc sau întăresc
efectele lor asupra comportamentului:
9
De asemenea , mass-media constituie într-o anumită acceptare, unul din factorii favorizanţi
în acest sens. Similar se pune problema în privinţa cinematografului, televiziunii sau literaturii
care prezintă scene agresive distructive, neştiindu-se niciodată dacă aceste scene au asupra
spectatomentului pe care-l descoperă.
La apreciera predictivă asupra conduitelor agresive este necesar să se ţină seama de mediul
de provenienţă şi nivelul intelectual al indivizilor pentru că unii nu prezintă nici o disponibilitate
psihologică spre un astfel de comportament, pe când alţii găsesc aici modelele comportamentale.
Între alţi factori care consideră că se impun atenţiei în sfera cauzalităţii comportamentelor
agrsive cu etiologie socială sunt şi narcomaniile care pot predispune sau favoriza trecerea la act
mai ales dacă subiectul este dependent de utilizarea drogurilor. În aceste situaţii, starea de
narcomanie poate fi considerată ca o cauză echivalentă în sfera generală a cauzalităţii actului
agresiv.
Consumul de alcool este unanim recunoscut ca toxicul cel mai virulent în declanşarea
comportamentelor agresive, atât în sensul autodistructiv, cât şi în cel heterodistructiv.
-la un prim nivel dimensiunile: biologică, psihică, socială având semnificaţii atât relativ
autonome, cât şi semnificaţii interdependente, numai analiza lor integrată şi dinamică putând
conduce la concluzii consistente, valide;
-valoarea vieţii, pe fiecare dintre cele trei dimensiuni (biologică, psihică şi socială) înţeleasă
ca adiţionare a duratei parcurse (cantităţii) a vieţii, a calităţii acesteia şi a semnificaţiei atribuite
de către subiect primelor două componente (biologică şi psihică).
10
1.4.Tipuri de agresivitate
Dată fiind marea complexitate a acestui fenomen psihosociologic, tipologizarea este foarte
dificilă. Criteriile de clasificare ies în evidenţă în mod direct din analiza coordonatelor de definire
a agresivităţii:
- fizică – verbală;
- directă – indirectă;
În al treilea caz :
11
Capitolul II
Inteligenţa emoţională
2.1.Emoţiile
Un punct de vedere în acest sens este cel al lui Claparede: „emoţia apare când adaptarea este
împiedicată din diferitre motive”. Acesta consideră că emoţia ca un efect al neadaptării într-o
situaţie dată. Orice emoţie este un fenomen de destindere a tensiunii afective prin reacţii
vegetative, tonice şi cinetice.
Cele două concepţii opuse cu privire la sensul procesului emoţional, una ce vede în
mobilizarea energetică pregătirea acţiunii şi cealaltă care reţine numai aspectul dezorganizator al
descărcării emotive se sprijină pe fapte reale. Numai că ele pleacă de la o alternativă falsă sau,
considerând că un anumit aspect trebuie să fie exclusivist asupra celeilalte.
12
Se pune problema dacă se poate vorbi de o constituţie emotivă, caracterizată, după Dupre,
prin dezechilibrul nervos, hiperiritabilitatea difuză şi insuficienţa inhibiţiei voluntară. Experienţele
făcute pe animale sugerează ideea determinării ereditare a emotivităţii (Ciofu 1978). Dar există şi
o emotivitate dobândită în cursul vieţii (Radu 1991). Maturitatea afectivă indică prezenţa
controlului de sine, însuşirea modalităţilor adaptive la situaţiile cu care ne confruntăm în viaţă.
La fel, nu putem ocoli aspectul social, realţiile interumane. Un om are nevoie de suportul
afectiv şi cognitiv al altuia, pentru a-şi explica momentele neclare şi emotive prin care trece, mai
ales într-o situaţie de stres (Schater 1979). Trăirile noastre conţin aproape constant un element de
apriciere, de valorificare a variaţiilor ce au loc în echilibrul dintre noi şi mediu (Pavelcu 1982).
Aceste aprecieri determină reacţii de restabilire a echilibrului printr-o mişcare sau printr-o
compensare afectivă a modificării iniţiale.
Emoţia are aşadar o funcţie de restabilire a echilibrului prin derivare, prin risipirea forţelor
pe căi vegetative, utilă prin efectul de rezolvare a tensiunii psihice, dar uneori dezadaptive pentru
conduita umană.
Studiul proceselor constructive ale emoţiilor ţine încă de psihologia socială. Se atribuie
emoţiilor un rol important în adaptarea la mediu. Acest mediu este cel mai adesea social şi
principalele mecanisme de adaptare sunt elaborate social.
În ultima vreme mai multe cercetări scot la în evidenţă importanţa cultivării emoţiilor precum
şi îmbunătăţirea managementului emoţional.
13
Ceoficientul de inteligenţă (IQ) ne permite să înţelegem şi să abordăm lumea la un anumit nivel
dar emoţiile ajută să ne înţelegem pe noi înşine şi prin aceasta şi pe ceilalţi. Fără o conştientizare
a emoţiilor noastre fără o recunoaştere şi valorificare a sentimentelor nu putem avea relaţii
armonioase cu ceilalţi oameni, vom pluti în derivă, fără putinţa de a ne cunoaşte eul.
În urma studiilor făcute asupra pacienţilor cu leziuni cerebrale (accidente vasculare, tumori),
oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzii interesante în ceea ce priveşte inteligenţa. Atunci când
acele părţi ale creierului, care provoacă emoţiile suferă leziuni, intelectul rămâne intact, se poate
încă vorbi, analiza, atinge performanţe la testele de inteligenţă dar nu vom putea să luăm decizii
în lumea reală, nu vom putea să ne facem planuri pe termen scurt sau lung.
Ce se întâmplă exact la nivelul creierului nostru nu este încă clar dar, funţiile raţionale şi
emoţionale ale creierului se află într-o strânsă relaţie de interdependenţă. Din punct de vedere
evoluţionist, componenta emoţională a existat în creierul uman cu mult înaintea dezvoltării
raţiunii, neocortexul, dar aceasta nu înseamnă că este mai primitiv. Centrii emoţionali şi raţionali
ai creierului au evoluat împreună, aflăndu-se într-o relaţie de interdependenţă atât din punct de
vedere structural cât şi din punctd de vedere al proceselor biochimice, iar între ei există un
pemanent schimb de informaţii. Rezultatul acestui schimb de informaţii nu duce doar la apariţia
instinctului de autoceonservare, ci şi la naşterea unor abilităţi rafinate precum empatia,
creativitatea, sociabilitatea şi autocunoaşterea.
Emoţiile nu alterează procesele cognitive, dar există tendinţa de a confunda ceea ce gândim
despre sentimente cu sentimentele inşăşi.
Toate aceste descoperiri şi alte indicii privind sentimentele noastre şi consecinţele lor sunt
cuprinse în cartea lui Daniel Goleman intitulată „Inteligenţa emoţională”. Cartea subsumează
14
rezultatele unor cercetări care arată că dezvoltarea emoţională a elevilor este decisivă pentru
succesul lor în viaţă şi nu doar pentru rezultatele şcolare.
Studiile privind inteligenţa emoţională sunt relativ recente, ele debutând în jurul anilor ‘90.
În acest sens a apărut trei mari direcţii în definirea inteligenţei emoţionale reprezentate de: 1. John
D. Mayer şi Peter Salovey; 2. Reuven Bar-On; 3.Daniel Goleman;
15
c) abilitatea de a cunoaşte şi a înţelege emoţiile şi de a le regulariza pentru a promova
dezvoltarea emoţională şi intelectuală;
2. În cadrul celei de-a două versiuni de tratare a inteligenţei emoţionale se află studiile
realizate de-a lungul a 25 de ani de Reuven Bar-On. În 1992 Reuven Bar-On doctor la
Universitatea din Tel Aviv a stabilit şi el componentele inteligenţei emoţionale după cum urmează:
Aspectul intrapersonal
16
Dispoziţia generală
În cartea sa din 1995 Goleman şi-a formulat definiţia inteligenţei emoţionale pe baza lucrării
lui Mayer şi a lui Salovey din 1990. Goleman a adăugat multe lucruri la ceea ce el a prezentat ca
fiin inteligenţă emoţională. Astfel el a adăugat câteva variabile care ar putea fi mai bine numite
„trăsături de personalitate sau de caracter” decât componente ale inteligenţei emoţionale. De
exemplu a prezentat optimismul, perseverenţa şi capacitea de a amâna satisfacţiile ca pe nişte
aspecte majore ale inteligenţei emoţionale.
În prezent există un dezacord dacă inteligenţa emoţională este un potenţial înnăscut ori dacă
ea reprezintă un set de abilităţi, competenţe sau îndemânări învăţate. Goleman în 1998 susţine că
„spre deosebire de gradul de inteligenţă care rămâne acelaşi pe parcursul vieţii sau de personalitate
care nu se modifică, competenţele bazate pe inteligenţa emoţională sun abilităţi învăţate”.
Mayer şi Salovey şi-au actualizat în cartea din 1997 definiţia dată inteligenţei emoţionale
arătând că: „în cealaltă lucrare a noastră am definit inteligenţa emoţională în funcţie de abilităţile
pe care le implică. Astfel într-una din primle noastre definiţii considerăm inteligenţa emoţională
ca fiind capacitatea de a controla propriile sentimente şi sentimentele celorlalţi, capacitatea de a
face diferenţa între ele precum şi folosirea acestor informaţii pentru ghidarea propriului mod de
17
gândire şi a propriilor acţiuni. În prezent această definiţie ni se pare vagă şi incompletă.
Sentimentele ca forme superioare, complexe, relativ stabile ale afectivităţii şi cu un înalt grad de
conştientizare favorizează interacţiunile optime ale emoţionalităţii cu raţionalitatea. De asemenea,
inteligenţa emoţională înseamnă şi abilitatea de a înţelege emoţiile, presupunând cunoaşterea
emoţiilor şi reglarea lor astfel încât ele să poată contribui la dezvoltarea intelectuală şi emoţională.”
Mayer şi Salovey au încercat să pună în evidenţă mai multe niveluri ale formării inteligenţei
emoţionale cum ar fi:
- emoţiile dau prioritate gândirii prin direcţionarea atenţei asupra informaţiei importante
- emoţiile sunt suficient de clare şi accesibile încât pot fi generate ca ajutor pentru memorie
şi judecată;
Înţelegerea şi analiza emoţiilor
18
2.3.Empatia ca trăsătură a inteligenţei emoţionale
Adevărul în privinţa emoţiilor se află mai mult în „cum” spune persoana decât în „ceea ce”
spune, mai ales când între latura verbală şi cea nonverbală a comunicării apar neconcordanţe sau
chiar contradicţii. Este important de reţinut că, în cazul unor discordanţe între cele două modalităţi
de comunicare, cele care ssunt percepute ca atare sunt semnalele nonverbale. De exemplu, atunci
când cineva ne comunică verbal că este o persoană care îşi organizează bine activitatea, îşi
alcătuieşte planuri chibzuite pe care le aplică eficient în practică, dar întârzie la întâlnire, foile după
care expune se află în dezordine, începe cu prezentarea unor aspecte neimportanete etc., este cazul
să „vedem” cum se comportă persoana respectivă şi să dăm mai puţină crezare cuvintelor.
Rolul empatiei în cunoşterea interpersonală este cel puţin la fel de important ca şi cel al
factorilor intelectuali şi se manifestă printr-un alt stil apreciativ. Trăsăturile definitorii ale acestui
stil empatic de personalitate constau în capacitatea de traspunere în psihologia modelului extern
sau de proiecţie atitudinal-afectivă îmbinată cu perceperea realităţii din perspectiva acestui model
extern, ca şi cum ar fi cealaltă persoană. Persoanele cu un nivel înalt al empatiei îmbină experienţa
afectivă, care este bogată şi nuanţată, cu flexibilitatea în planul cognitiv, prin utilizarea şi aplicarea
unor criterii apreciative diverse adaptate situaţiei. Oricum, ele nu sunt sclavele prejudecăţilor, nu
au obiceiul atunci când întâlnesc pe cineva să-l „eticheteze” după câţiva indicatori percepuţi
superficial.
Deosebirea dintre inteligenţa emoţională (IE), al cărui nivel de structurare se apreciază prin
coeficientul emoţional (QE), şi inteligenţa academică, care se raportează la gândirea logică şi se
dobândeşte în şcoli, evaluată prin coeficientul intelectual (QI). Se poate face şi în termeni accesibili
tuturor şi anume : „glasul inimii şi vocea raţiunii”. Cele două forme de inteligenţă se referă la două
feluri de cunoaştere, una bazată pe afectivitate, iar cealaltă pe raţiune.
Jack Block a stabilit profiluri tipologice pentru bărbaţi şi femei, care se află în una dintre
următoarele situaţii:
20
comporta în diferite situaţii, cum va reacţiona în cele mai diverse contexte profesionale şi sociale.
Tinde să fie critic şi condescendent, cusurgiu, dificil şi inhibat, stânjenit şi jenat în experienţa
sexuală şi senzuală, inexpresiv şi detaşat, în plan emoţional fiind stupid şi neprietenos.
Profilul psihologic pentru un bărbat cu abilitate sau coeficient emoţional înalt (QE)
Posedă un echilibru social în relaţiile interumane. Are o capacitate remarcabilă de a se angaja în
rezolvarea problemelor altor persoane, se poate dedica unor cauze nobile, este responsabil din
punct de vedere social şi are în vedere latura morală a împrejurărilor în care se află implicat. Este
simpatetic şi grijului în relaţiile interpersonale. Are o viaţă afectivă bogată, nuanţată în privinţa
propriei persoane. Se simte confortabil cu sine şi cu alţii în universul social în care trăieşte.
Goleman se referă la două tipuri de persoane din punct de vedere afectiv : pasionatul şi
indiferentul.
Pasionatul are reacţii emoţionale exagerate faţă de o situaţie, iar indiferentul tinde să ignore
aproape total gravitatea unei probleme. El dă un exemplu cu un avion care începe brusc să se
zgâlţâie dintr-o parte în alta datorită condiţiilor meteo nefavorabile. Problema – spune Goleman
– este ce faceţi: sunteţi tipul de persoană care vă cufundaţi în cartea sau revista dumneavoastră sau
continuaţi să urmăriţi un film ignorând turbulenţa? Sau recitiţi instrucţiunile î caz de pericol,
urmărind însoţitorii de bord să vedeţi dacă dau semne de panică? Care dintre aceste răspunsuri vi
se potriveşte mai mult semnifică atitudinea voastră în caz de pericol. Scenariul cu avionul este un
21
element dintr-un test psihologic, în care se urmăreşte să se vadă dacă oamenii tind să fie vigilenţi
dând atenţie fiecărui detaliu al situaţiei dificile, primejdioase sau dacă, dipotrivă, nu dau
importanţă situaţiei pentru a nu spori sentimentul de teamă. Aceste două reacţii emoţionale diferite
faţă de primejdie se pot explica în felul următor. Unii subiecţi sunt prea îngrijoraţi de situaţie, ceea
ce le amplifică reacţiile de teamă, fără ca ei să conştientizeze starea de panică. Rezultatul este că
emoţiile lor par toate mult mai intense în raport cu gravitatea situaţiei. Cei care îşi abat atenţia de
la situaţie iau mai puţin în seamă propriile reacţii, minimalizând astfel replica lor emoţională. La
extreme aceasta înseamnă că pentru unii oameni conştiinţa propriilor emoţii este copleşitoare în
timp ce pentru alţii aceasta de abia există.
23
Capitolul III
Devianţia
Deviaţia este definită ca o transgresiune a normelor aflate în vigoare într-un sistem social
dat, este un comportament care repune în cauză atât normele sociale cât şi unitatea şi coeziunea
sistemului. Comportamentul deviant acoperă o mare varietate de atitudini mergând de la
excentrităţi (gesturi insolite, dezordine comportamentală) până la comportamente disfuncţionale,
aberante şi delicvente înscrise în aria patologică a tulburărilor psihologice, a subculturilor.
Din momentul în care actele deviante capătă un caracter stabil ele sunt sancţionate şi produc
o reacţie socială numită pedeapsă (Durkheim).
24
P Coslin arată că infractorul, în actul deviant pe care-l desfăşoară, ar trebui să analizeze bine
căştigurile şi sancţiunile scontate luând în considerare şi pragurile de toleranţă socială.
Din punct de vedere al psihiatriei clinice 75% din populaţia penitenciarelor este reprezentată
de indivizi cu tulburare dissocială a personalităţii. Aceasta se caracterizează „printr-un pattern
pervaziv de de sfidare şi violare a normelor, regulilor şi obligaţiilor sociale şi implicit, a drepturilor
celorlalte persoane” (G.Ionescu). caracteristic pentru aceste persoane este iritabilitatea,
impulsivitatea şi agresivitatea corelată cu lipsa de regret, de remuşcare, a sentimentelor de
culpabilizare referitoare la actele sale reprobabile sau condamnabile.
25
PARTEA SPECIALĂ
CAPITOLUL I
METODOLOGIE
1.1.OBIECTIVE ŞI IPOTEZE
Îndeosebi s-a studiat relaţia individului-delicvent cu victima. Pe această cale s-a ajuns la
conturarea unui profil dominat de lipsa empatiei, dispreţul pentru victimă, lipsa compasiunii şi a
regretului pentru faptă. Toate aceste caracteristici reflectă relaţia delicventului cu lumea exterioară.
Studii asemănătoare au scos în evidenţă gradul mic de relaţionare empatică şi agresivitate a
persoanelor delicvente (T. Bogdan, V. Preda).
26
Al doilea obiectiv al nostru îl reprezintă trasarea unui profil al persoanei delicvente şi
compararea acestuia cu un profil al persoanei nondelicvente.
Ipoteza a doua fiind : cele două profile diferă în mod esenţial în ceea ce priveşte
manifestarea agresivităţii violente.
Al treilea obiectiv constă în surprinderea unor aspecte care necesită adoptarea unor tehnici
terapeutice, reeducative din partea psihologului în relaţia cu persoana delicventă.
1.2.Lotul de subiecţi
Subiecţiilor li s-a aplicat testul Szondi confrom metodologiei, o data la trei zile, de zece
ori.
Majoritatea subiecţiilor s-au arătat dispuşi să colaboreze, furnizând informaţii atât în mod
direct (teste, anamneze), cât şi în mod spontan, nesolicitat (când îşi justificau alegerile sau
răspunsurile date).
27
1.3.Metodica utilizată
TESTUL SZONDI
Testul Szondi, construit de psihologul Leopold Szondi, in 1937, are la bază tehnica
proiectivă de investigare a personaliţăţii. Prin ambiguitatea materialului stimul si natura generală
a instructajului se dă posibilitatea subiectului să-şi exprime „lumea sa privată” fără să fie conştient
de acest lucru. Teoria destinului de la baza testului permite evidenţierea următoarelor fapte:
28
3. reacţie plină (când alege cel puţin 4 imagini ale aceluiaşi factor);
Se consideră că fotografiile constant excluse de la alegere semnifică „reacţie
simptomatică”, adică obiectivată în plan comportamental sub forma unui act manifestat continuu.
Prin aceasta se descarcă tensiunea pulsională intr-o formă socială. Fotografiile alese in mod
constant intr-un anumit factor şi intr-o direcţie (simpatică sau antipatică) determină „reacţia
rădăcină”, care asigură activitatea dinamică a subiectului. Atunci când sunt alese 4 fotografii in
ambele direcţii (simpatică şi antipatică) avem „reacţie simptomatică” ce se consumă ca un conflict
intrapsihic.
Profilul rezultat din diagrama celor 8 factori pune în evidenţă modalitatea principală la
care recurge subiectul pentru a-şi rezolva dinamica pulsională precum şi „resortul” care este
determinant pentru aceasta.
Acesta este un test situaţional, construit din 10 scenarii care vizează caracteristicile
inteligenţei emoţionale.
29
5. dirijarea relaţiilor interpersonale.
Conţinutul manifest al itemilor se referă la aspecte precum capacitatea de a fi conştient
de emoţiile sale, de a cunoaşte situaţia din punct de vedere afectiv, de a înţelege de unde vine
supărarea şi de a observa alternativele pe care le poate încerca.
30
CAPITOLUL II
Pentru proba de inteligenţă emoţională s-au obţinut rezultate semnificativ diferite. Astfel,
repartiţia pe grupe (bun, mediu, slab) la cele două eşantioane a pus în evidenţă diferenţa dintre
deţinuţi şi studenţi :
Studenţi Deţinuţi
Bun 10 8
Mediu 4 14
Slab 4 32
Tabelul 1
Diferenţele dintre cele două eşantioane sunt semnificative, am folosit criteriul „chi pătrat”
şi am obţinut un scor de 12,71.
h s e Hy k p d m
31
+- 42 76 111 26 58 46 43 62
h s E Hy k p d M
0 35 51 66 21 14 38 24 26
+- 26 58 18 48 36 52 27 52
+ 91 38 72 41 64 68 48 76
- 28 33 24 70 66 22 71 26
h+(76%) s+(47%)
e-(45%) hy-(67%)
k-(43%) p-(39%)
d+/-(58%) m-(44%)
32
h+
44% 76% e-
39% k-
45%
d+/-
s+
67%
43% hy-
47% 58% p-
m-
iar la studenţi :
h+(50%) s0/+-(60%)
e+/-(76%) Hy-(38%)
k+/-(72%) p+-/+(66%)
d-(39%) m+(42%)
h+
42% 50% e+/-
66% 76% k+/-
d-
s0/+-
38%
hy-
60% 72%
39% p+-/+
m+
Se observă din calculul frecvenţelor că deţinuţii au o mai mare polarizare în cele patru clase
de răspunsuri, deci obţiunile lor sunt mult mai „ferme”.
33
Pe lăngă aceste constatări de ordin calitativ avem şi o diferenţiere a celor două profile în
aspectele cantitative. Astfel, pentru factorii s, e, hy, k, p, m avem o diferenţă semnificativă
calculată cu chi pătrat, între cele două grupe
Pentru p: chi2=91,7
Pentru m: chi2=86,9
Numărul gradelor de libertate este (4-1)*(2-1)=3. Valoarea din tabel pentru 3 grade de libertate
este 11,34. se constată că diferenţele sunt puternic semnificative. Deci se respinge ipoteza nulă
(cele două eşantioane aparţin aceluiaşi lot).
h+ senzualitate, orientare asupra unui obiect concret, nevoia de tandreţe şi iubire infantilă,
pasivă.
s+ agresivitate acumulată, dorinţa de activism, extraversie, dorinţa de manipulare concretă
a obiectelor.
h+ s+, această configuraţie reflectă sexualitatea medie, o fixaţie pe concret, pe căutarea
obiectului specific al iubirii. Deoarece avem tensiune în factorii componenţi ai vectorului,
conform psihologului Susanne Deri, comportamentul cu încărcătură sexuală unui astfel de
individ poate lua aspecte antisociale.
Pentru studenţi vectorul S:
34
părinţi, încă este o fixare pe concret. Totuţi se remarcă s+- ce reflectă încercarea de
socializare.
Pentru vectorul P, la deţinuţi avem :
e+/0 maturitate a cenzurii etice, capacitatea de a-şi controla impulsurile, Supra Eu activ.
Faptul că avem oscilaţii între e0 şi e+ ne arată că acest control nu se realizează în mod
compulsiv, care să ducă la manifestări incoerente temporare în comportament. E+ apare
mai degrabă în corelaţie cu profesiile ce implică un nevel de cultură ridicat şi în profesiile
ce implică o într-ajutorare.
hy- se poate interpreta, ţinând cont de restul profilului, că o barieră funcţională din sfera
afectivă care blochează manifestarea vizibilă a emoţiilor.
e+/0 hy- controlul afectiv (care nu este foarte rigid) poate fi semnul unui supra eu eficient,
care domină trebuinţa infantilă de satisfacere sadafadf narcisistă, individul fiind capabil să
aibă o viaţă afectivă intensă fără a fi nevoie să-şi etaleze sentimentele în public.
Vectorul Sch : caracteristica acestui vector este exprimarea „structurii” de funcţionare a Eului.
La deţinuţi:
35
p- denotă un refuz sau o incapacitate de conştientizare a propriilor conflicte şi dorinţe, o
lipsă de perspicacitate cu privire la viaţa psihică. Absenţa introspecţiei! Pulsiunile,
trebuinţele sunt descărcate la nivel primitiv, nonverbal, inconştient fiind proiectate pe un
obiect din mediu. Când p- este tensionat trebuinţele care trebuiesc descărcate, determină
„configurarea” ambianţei conform propriei lor structuri motivaţionale, fără a fi conştienţi
de aceasta.
k- p- corespunde imaginii Eului copil care a fost „învins” de forţele exterioare venite din
mediu. Aceşti indivizi (k- p-) vor să se adapteze la realitate nu la lumea ideilor, a
sentimentelor, preferă să se identifice cu un model. În situaţiile când descărcarea
pulsiunilor, printr-un substitut care să eludeze instanţele critice ale Eului (k-) eşuează,
pulsiunile refulate pot izbucni într-un veritabil comportament antisocial.
La lotul de studenţi s-a obţinut în vectorul sch k- p+
d0, d+,d- : cea mai mare variabilitate atitudinală în ceea ce priveşte relaţia cu obiectele,
valorile investite cu încărcătură afectivă din mediu înconjurător. Astfel aici puteam găsi
persoane care s-au ataşat de un obiect pe care nu vor să-l piardă (d-), persoane care doresc
să acumuleze noi şi noi lucruri (fără a fi pusă neapărat problema cleptomaniei) (d+),
precum şi situaţii în care indivizii pot avea o relaţie obiectuală „lejeră”, adică să
investească obiectele cele mai uşor de atins (d0).
m- semnificativ tensionat, surprinde faptul că indivizii sunt singuratici, deşi pot simţi o
mare nevoie de dependenţă şi de satisfacţie din partea obiectelor exterioare. Această
caracteristică corespunde personalităţii pasiv-agresive ilustrată prin: opune rezistenţă la
36
solicitări venite din exterior, atitudine dependent ostilă faţă de persoana semnificativă,
resentimente şi invidie faţă de ceilalţi, impresia că sunt neînţeleşi. Ei refuză nevoia de a-i
privi pe ceilalţi, impresia că sunt neînţeleşi. Ei refuză nevoia de a-i privi pe ceilalţi ca un
potenţial sprijin afectiv. Atunci când ei intervin în ajutorul altora pentru a-i ajuta să
depăşească stările negative, atitudinea lor poartă semnele caracteristice unei formaţiuni
reacţionale. Manierea exagerată în care acţionează trădează o contra-investire puternică
ce duce la asumarea rolului de „donator”, deoarece ei însişi resimt o mare nevoie de
dragoste. Aceşti indivizi au o înaltă toleranţă la frustrare în faţa decepţiilor vieţii (nu cele
de moment, în care domină prestigiul actual), deoarece ei nu-şi permit nicioadată să se
aştepte prea mult de la viaţă. Comportamentul agresiv trebuie considerată ca o reacţie, ca
o revanşă împotriva obiectelor exterioare.
Din aceste considerente putem să tragem concluzia că ipoteza potrivit căreia un coeficient
mic de inteligenţă emoţională este corelată cu un comportament agresiv, se verifică.
2.2.Concluzii
38
Stimul
1. A simţi
Introiecţie
2.A conştientiza
5. A intra în contact
Proiecţie
3. A aduna resurse
4. A acţiona
Retroflexie
Evitare
A învăţa cum să se spargă acest „cerc vicios” care se reia la nesfârşit (dovedit de faptul că
deţinuţii sun recidivişti ) a fost intenţia noastră de la început.
Fiecare nevoie sau tendinţă a organismului se simte pentru că este naturală şi este o
potenţialitate care cere să fie activată pentru a se realiza tranzacţii mai bune, care să faciliteze o
adaptare mai bună o organismului la mediul intern şi extern. Atunci când o nevoie este activată se
formează o zonă de interes în câmpul interacţiunilor organism mediu, care va organiza conduita
persoanei până când nevoia este satisfăcută. Există mecanisme inconţtiente care întrerup acest
39
proces şi perturbă tranzacţiile dintre organism şi mediu – introiecţia, proiecţia, retroflexia,
evitarea.
Introiecţiile sunt mecanismele prin care persoana preia necritic, valori, informaţii,
comportamente, credinţe ce aparţin celor cu care intră frecvent în contact. Ele fixează individul pe
experienţe care nu-i aparţin şi pe care le preia fără a le evalua. De obicei sunt introiectate modelele
parentale sau stereotipii sociale care-i rigidizează caracterul. Introiecţiile împiedică
autoexplorarea.
Proiecţiile sunt mecanisme inconştiente prin care persoana neagă unele aspecte legate de
ea însăşi (convingeri, sentimente, credinţe, nevoi ) atribuindu-le altora. Aceste conţinuturi pe care
le-ar putea releva conştientizarea sunt considerate indezirabile şi nu sunt recunoscute de individ
ca aparţinându-i. Este cumva firesc întru-cât ele au la bază introiecţiile. Cel care îşi neagă
agresivitatea o atribuie frecvent altora, uneori justificat, alteori nu. În orice caz persoana respectivă
devine foarte sensibilă la tendinţele agresive ale celor din jur.
Am prezentat aceste mecanisme pentru că ele stau la baza menţinerii unui comportament
şi foarte frecvent în analiza noastră ne-am întălnit cu astfel de situaţii.
Aceşti oameni au responsabilitatea, au capacitatea mintală dar socotesc că faptele lor este
adasd o „facere de dreptate”, cu de la sine putere, că ei nu sunt vinovaţi şi că nu-i drept să li se
impută faptele. Cu toate că au mai fost pedepsiţi cu privarea de libertate ei tind să reitereze actele
antisociale şi datorită unui proces de obişnuinţă, de formare a unei tendinţe criminale, care nu are
nimic în comun cu tendinţe ereditare spre crimă. Astfel dintr-un delicvent ocazional poate ajunge
recidivist, mai ales când factorii sociali, familiali, profesionali sunt slabi reprezentaţi în momentul
în care individul ar avea nevoie de susţinerea lor.
40
CAPITOLUL III
Din concluziile pe care le-am tras, conştientizarea şi controlul emoţional redus conduc la
un comportament mai impulsiv, putem opta către exerciţii de tip gestalt, de conştientizare a
senzaţiilor, a emoţiilor, a trebuinţelor, dar şi terapii bazate pe tehnica dramatizării (dramaterapie)
.
Exerciţiile se pot realiza individual sau în diade, preferabil este în diade. Partenerii să-şi
spună unul altuia, pe rând propoziţii de genul „acum şi aici sunt conştient de zgomotul pe care îl
aud pe hol” sau „acum şi aici sunt conştient de mirosul de flori ce vine de la pervaz ” etc. Alte
genuri de exerciţii pot viza contactul vizual, comunicare prin mimică, dialogul nonverbal. Prin
aceste exerciţii subiecţii sunt invăţaţi să fie atenţi la ce gândesc ei despre ei şi despre persoana din
faţă. Deşi pot părea nepotrivite aceste exerciţii, ele contribuie la realizarea contactului cu realitatea
concretă, prezentă, lucru care va facilita la rândul lui conştientizarea mesajelor interne.
O altă direcţie care trebuie urmărită în cadrul terapiei este comunicarea expresivă. După
cum am văzut notele mari obţinute la hy – împiedică exprimarea manifestărilor tandre, afective,
deci subiecţii trebuie să înveţe să conştientizeze şi să exerseze exprimarea propriilor emoţii în
grupul de apartenenţă. Fără a resimţi ca pe o slăbiciune copilărească, subiecţii trebuie făcuţi să
41
înţeleagă că emoţiile comunicate determină legături cu ceilalţi membrii din grup. Aceste exerciţii
trebuie să folosească cuvintele, tonul, intonaţiile şi pantomimica adecvată.
Exerciţiul se continuă cu etapa „simt” din schemă, iar apoi cu „imi vine să fac”, de
exemplu: „Văd la tine că priveşti in jos şi-mi imaginez că nu ai curaj să mă priveşti în ochi. Asta
mă face să mă simt trist şi-mi vine să plec de lângă tine”.
Prin inversiune de rol sau prin analiza de grup se identifică sentimentele, gândurile,
motivaţiile, poziţia persoanelor aflate în conflict şi se explică evoluţia situaţiei. Este foarte
important feedback-ul persoanei care a fost implicată în situaţie. Jocul de rol se poate repeta, cu
modificările necesare, pentru a aduce în prezent, cât mai adecvat, toate aceste elemente.
Se caută soluţii la nivelul grupului sau tot prin joc de rol – rezolvarea situaţiei.
Soluţiile sunt fixate prin joc de rol. După explicitarea situaţiei şi identificarea soluţiilor,
situaţia va fi din nou abordată prin joc de rol, urmărindu-se transpunerea în practică a soluţiilor şi
rezultatele pe care le au acestea.
Exerciţiu de mediere
Se cer de la deţinuţi exemple de situaţii conflictuale. Cazul ideal este acela în care există
un conflict real între doi dintre deţinuţi. În extremis se pot se pot imagina situaţii.
Un deţinut care este desemnat ca mediator şi are sarcina dea facilita relaţia, discuţia dintre
protagonişti, în vederea rezolvării conflictului. Acentul cade în această stuaţie pe conştientizarea
poziţiei fiecăruia pe clarificarea sentimentelor, pe eliminarea neînţelegerilor şi a perturbării
comunicaţionale.
O altă tehnică ce poate fi folosită este psihodrama. Ea este prin definiţie o tehnică de grup
unde protagonistul, cu ajutorul celorlalţi participanţi şi al „directorului” de psihodramă, pune în
scenă o întâmplare din viaţa lui. Două din conceptele-cheie ale psihodramei moreniene îi conferă
acestuia individualitate în raport cu celelalte psihoterapii de grup: spontaneitate şi întâlnire.
43
modelelor culturale. Energia psihologică înmagazinată în individ şi eliberată prin intermediul
spontaneităţii, devine material de construcţie pentru actul interpersonal.
Fără spontaneitate, creativitatea rămâne fără viaţă, intensitatea ei vitală creşte sau scade
proporţional cu participarea ei la spontaneitate.
Pe de altă parte, fără creativitate, spontaneitatea este goală şi sterilă. Spontaneitatea, prin
urmare, face pe individ capabil să se organizeze în mod autonom, aşa încât să fie adecvat nevoilor
interne, fie cererilor externe. Intervenţia terapeutică asupra unui individ constă în a-i face posibilă
o stare de spontaneitate care să-i declanşeze un astfel de proces de autoorganizare.
Conceptul de rol are însemnătate deosebită pentru psihodramă. Moreno îi defineşte astfel:
forma actuală şi palpabilă pe care o poate lua sinele individual,...mod de funcţionare pe care
individul îl asumă într-un moment specific, când reacţionează la o situaţie specifică, în alte obiecte
sau fenomene sunt implicate.
Originea acestui concept trebuie căutată în tradiţia dramatică, dar Moreno îl aplică în viaţa
de zi cu zi. El descrie trei grupuri de roluri: psihosomatice, sociale, psihodramatice.
44
Rolurile sociale descriu individul în relaţia cu alţii, de exemplu: „mamă
neprimitoare”, „frate vitreg competitiv”, „profesor confident”;
Rolurile psihodramatice există mai mult ca nişte imagini ale sinelui în relatie
cu alţii, care nuanţează interacţiunile noastre actuale, de exemplu: „victimă,
acuzat”, „fată bună”, „om care nu prezintă încredere”.
În teoria lui Moreno rolurile se pot schimba de la caz la caz, în acord contextul, specificul
şi obişnuinţele individului. Unele roluri developează mai mult decât altele. Aceasta este tendinţa
anumitor roluri ce devin rigide, servind mai bine în anumite situaţii, iar altele dovedindu-se
disfuncţionale şi problematice. Un număr mare de roluri mai puţin familiare pot fi jucate în afara
sau în cadrul spaţiului terapeutic. Astfel într-un mediu scenariu psihodramatic, actorul poate juca
rolul unei persoane implicate în existenţa sa , învăţând cum funcţionează aceastaîn rolul respectiv.
Mai departe, individul respectiv paote aplica în viaţă noile roluri experimentate.
Jocul de rol este personificarea unei forme de existenţă străine cu ajutorul jocului. Este o
formă particulară de joc. El constă în a pune indivizii în diverse situaţii, în roluri străine de eul lor
şi de viaţa particulară. În dezvoltarea repertoriului de rol, individul are un mare grad de libertate
în alegerea fiecărui moment. Spontaneitatea în raport cu rolul este un concept de bază al teoriei lui
Moreno despre rol.
Moreno analizează jocul de rol, în principal sub două aspecte: ca metodă experimentală,
de diagnostic, de apreciere cantitatativă şi calitativă a comportamentelor desfăşurate în raport cu
o cultură dată, relevând gradul de diferenţiere la carea ajuns o cultură determinând la un individ şi
interpretarea dată de el culturii respectice; ca metodă terapeută, tinzând spre ameliorarea relaţiilor
dintre oameni, spre schimbarea formulei sociometrice a unui individ în urma jucării rolurilor, spre
creşterea gradului de adaptabilitate la viaţa socială a grupului.
Încălzirea este faza iniţială în timpul căreia conducătorul de joc depune pentru a se
produce o ambianţă de spontaneitate, prin activităţi specifice şi prin discuii cu membrii grupului.
Primul factor de încălzire pentru spntaneitate este raport empatic cu o altă persoană, care se găseşte
deja într-o stare de spontaneitate. Terapeutul care foloseşte metodologia psidramatică trebuie,
pentru a acţiona în mod în mod eficace, să aibă un acces uşor la propria spontaneitate.
Reprezentarea scenică este faza intermediară în care o persoană din grup exteriorizează
conţinuturile sale mentaleprin punerea lor în scenă în claborarea cu Eul său auxiliar.
45
Discuţia finală încheie discuţia de psihodramă, la acest moment participânt intreg
auditoriul. Fiecare care dintre cei prezenţi comunică protagonistului ce imagini şi emoţiia suscitat
în ei reprezentaţia acestuia.
Eul auxiliar poate fi oricare din membrii grupului ales de protagonist pentru a juca un rol
în reprezentarea ce se desfăşoară pe scenă.
O realizare valoroasă a lui Moreno este punerea la punct a unor tehnici psihodramatice
care au fost preluate şi adaptate la un număr mare de orientări terapeutice. Esenţiale pentru
specificul psihodramei sunt urmatoarele tehnici:
inversiunea de rol este tehnica prin care o persoană joacă rolul alteia cu, care de
obicei interacţionează în viaţa de zi cu zi. Moreno afirma că experienţa interioară
simultană a două roluri opuse are o mare valoare terapeutică.
dublul este tehnica prin care o persoană, identificându-se cu protagonistul exprimă
ceea ce acesta nu reuşeşte să pună în cuvinte. Dublura poate sta în spatele
protagonistului sau poate mima comportamentul acestuia. Pătruzând mai profund în
psihologia pacientului, acest Ego auxiliar acţionează ca şi cum ar fi acea persoană,
ajutându-l pe pacient să sesizeze şi să conştientizeze propriile-i probleme.
oglinda este tehnica prin care protagonistul priveşte din afară o secenă în care el este
implicat, în timp ce un alter ego interpretează comportamentul protagonistului
încercând să exprime sentimentele lui, prezentându-i-le ca într-o oglindă.
Percepându-se prin intermediul unei imagini oferite de altul, individul îşi descoperă
aspecte care pânâ atunci i-au fost necunoscute.
Din discuţiile pe care le-am avut cu deţinuţii aceştia au demonstrat că pot să-şi
conştientizeze bine unele motivaţii în legătură cu declanşarea actelor şi o fac foarte
46
„incisiv” mai ales când este vorba de colegii lor. Menajarea orgoliului propriu, ipostazele
de victimă şi totodată de persoana de încredere, pot fi eludate prin tehnica dramatizării.
Tehnica aceasta se diferenţiază prin faptul că subiectul este pus să spună cu voce
tare toate gândurile care îi trec prin cap referitoare la situaţie, în timp ce joacă scena dar şi
toate gândurile care le dezvoltă pentru ai comuta atenţia de la fapta agresivă care îi vine în
să o pună în aplicare. Tehnica pleacă de la premiza că există şi gânduri pozitive în mintea
subiectului în acţiune, şi acestea trebuie doar accentuate. În cazul în care subiectul îi este
foarte greu să spună un gând pozitiv care să-i atragă atenţia de la faptă, i se dă ca temă să
scrie toate gândurile care ar putea să-l ajute (gânduri, idei, principii). Aceste gânduri se iau
şi se verifică, se exersează în timpul şedinţelor de terapie.
Din discuţiile pe care le-am avut cu deţinuţii, foarte mulţi au răspuns că s-au lăsat
purtaţi de val în timpul faptei şi că nu au avut un instrument de autocontrol („nu m-am
gândit la nimic, pur şi simplu am făcut-o”). Lipsa acestui instrument de autocontrol
47
evidenţiat prin e- şi hy- trebuie conştientizată de către subiect şi trebuie găsite acele
intervenţii care să ducă la prezenţa lor mai activă în timpul faptelor. Cu cât reuşim să facem
situaţiile cât mai realiste, să-l facem să trăiască găndurile şi sentimentele ca şi cum ar fi în
prezent, vom reuşi să găsim momentul cel mai prielnic pentru a inocula găndurile
intervenţie.
48
BIBLIOGRAFIE
2. BUTOI, B.T. (1996) – Psihanaliza crimei; Editura Societatea ştiinţă şi tehnică, Bucureşti
4. CAIN, A. (1996) – Psihodrama Balint. Metodă, teorie, aplicaţii; Editura Trei Bucureşti
49
18. HOLDEVICI, IRINA (1996) – Elemente de psihoterapie; Editura All, Bucureşti
26. JUNG, C.G. (2003) – Arhetipurile şi inconştientul colectiv; Editura Trei, Bucureşti
50
34. MITROFAN, N (coordinator, 1994) – Aspecte psihologice privind delincvenţa juvenilă
în psihologie judiciară; Editura Şansa, Bucureşti
41. RADU, I. (coordonator, 1994) – Psihologie socială; Editura Exe, Cluj Napoca
51