UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE

DEPARTAMENTUL DE JURNALISM, RELAŢII PUBLICE,
SOCIOLOGIE ŞI PSIHOLOGIE
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

Master Psihologie clinică-Anul 1

IMPORTANȚA TERAPIILOR DE GRUP PRIN

PSIHODRAMĂ ȘI POVEȘTI TERAPEUTICE ÎN
REDUCEREA AGRESIVITĂȚII LA ADOLESCENȚI

Profesor:
Lector Univ. Dr.: Brate Adrian

Studentă:
Roșu (Stan) Mihaela
mihaela.rosu@ulsibiu.ro

SIBIU
2020
Introducere:

Aceasta lucrare e o continuare la cea facuta pentru seminar unde am dezbatut despre factorii
care conduc la formarea agresivitatii la adolescenti.
În ultimii ani s-a inregistrat o crestere a unei forme de agresivitate mai ales in randul
adolescentilor si anume bullyngul, care are un impact negativ atat pe plan fizic, psihologic, social si mai
ales educational.
Nu e suficient sa existe legi care sa promulge anumite pedepse, ar trebui sa existe programe de
preventie si interventie in care consilierii sau psihologii scolari sa faca interventii specifice varstei. In
foarte multe studii s-a aratat ca pedeapsa atat din cadrul familiei cat si din afara ei nu face decat sa
intareasca comportamentul agresiv, acesta crescand exponential cu frecventa si felul acesteia( Cuartas
et.al., 2020; Wang et. al., 2019; Jaghoory et. al., 2019; Barnow et.al.,2020).
Este nevoie sa se implementeze niste proceduri in cadrul scolilor pentru preventie si interventie a
agresivitatii in randul elevilor . Am ales ca si metode de interventie terapiile descrise mai sus pentru ca
sunt in formare in psihoterapie prin psihodrama clasica si am lucrat cu grupuri unde efectul terapeutic s-a
vazut din primele sedinte de grup, iar povestile terapeutice sunt folosite de zeci de ani(Aydin&Yerin,
1994; XiLiu& Antony Williams,2019)pentru diferite forme de abuz, comportamente disfunctionale, atat
pentru copii cat si pentru adulti.
Terapia de grup si povestile terapeutice pot aborda atat cauzele care duc la agresivitate cat si jocul
de rol atat din perspectiva agresorului cat si a victimei, dar si toate emotiile care se intalnesc la persoanele
agresive sau agresate.
Fundamentare stiintifica:
Adolescența este o perioadă de schimbare rapidă. Această schimbare este dramatic cristalizată în
inundația activității hormonale și a dezvoltării fiziologice rapide care constituie pubertatea ( Susman et.
Al., 2003 ). O mare schimbare psihologică și emoțională apare și în perioada adolescenței. În anii care
urmează pubertății, adolescenții se confruntă cu sarcina de a-și stabili propria identitate separată de
părinții lor, ceea ce poate fi stresant ( Kroger 2007 ). În același timp, ratele de comportament riscant (de
exemplu, consumul de substanțe, delincvența, agresivitatea, activitatea sexuală) cresc semnificativ, în
special în rândul băieților ( Bachman et. al. , 2002). Un semn distinctiv al adolescenței este faptul că
maturizarea poate apărea la viteze diferite în diferite domenii de dezvoltare, astfel încât tineretul poate să
pară sau să se simtă ca niște adulți în unele moduri, dar nu în altele.

Abordările teoretice ale agresivității derivă din teoriile biologice, etologice, sociologice,
psihologice şi psihosociologice.
Numărul acestor teorii explicative elaborate de-a lungul timpului este extrem de mare. După
G.Moser, există patru concepţii majore în ceea ce priveşte comportamentul agresiv :
a) teoriile instinctuale – consideră ca agresiunea este o manifestare a unei pulsiuni sau instinct
înnăscut;
b) teoriile reactive – consideră comportamentul agresiv ca o reacţie la situaţiile frustrante,
dezagreabile;
c) teorii ale învăţării – potrivit cărora comportamentul agresiv este un comportament achiziţionat
prin intermediul unor diferite mecanisme, cum este, de pildă, învăţarea prin imitaţie şi/sau observaţie;

3
 d) abordarea cognitivă – care pune accentul pe procesele cognitive centrale interne inserate între
stimuli şi răspunsul comportamental al individului.
În contextul acestor clasificări, pot fi prezentate detaliat cele mai cunoscute teorii cu privire la
studiul și explicarea agresivității.
1. Teorii biologice privind explicarea agresivităţii, prin care agresivitatea se consideră o
tendinţă înnăscută de acţiune..
Potrivit psihologlui englez McDougall, toate comportamentele umane, inclusiv cele agresive, se
află sub controlul a 18 instincte diferite.
În viziunea lui Freud, agresivitatea este un instinct, oamenii se nasc cu instinctul de a agresa şi de
a fi violenţi. Conduita umană fiind bazată pe două instincte fundamentale: instinctul vieţii – Eros şi
instinctul morţii – Thanatos
Konrad Lorenz, cunoscut pentru analiza comportamentului uman din perspectiva etiologiei,
susţine că manifestarea acestui instinct la om este defectuoasă, deşi are o valoare adaptativă şi esenţială
pentru supravieţuire, datorită faptului ca impulsul refulat răbufneşte mai puternic şi deosebit de nociv.
Din perspectiva sociobiologiei, agresivitatea este adaptativă şi înlesneşte procesul de transmitere
a genelor generaţiei următoare. Pentru oameni, de exemplu, agresivitatea facilitează accesul la resurse, iar
sănătatea şi capacitatea de reproducere a individului depind de acestea .
2. Teorii social - psihologice ale agresivităţii
a) Teoria „frustrare-agresiune”. Aceasta se bazează pe fenomenul de frustrare. Analiza actelor
agresive, ca şi a celor violente, arată că orice comportament agresiv se declanşează ori de câte ori
individul se confruntă cu un obstacol sau cu o barieră socială (un alt individ – rival, un obiect, un
animal, o instituţie, o idee), care îl împiedică să-şi satisfacă interesele şi scopurile personale,
provocând astfel o frustrare.
b) Teoria „indice – excitaţie”. Leonard Berkowitz a preluat ideea de la teoria „frustrare –
agresiune” şi a introdus o verigă intermediară între agresivitate şi frustrare: condiţiile de mediu
adecvate pentru agresiune. Frustrarea nu evocă imediat agresivitate, ci generează în individ o
stare de excitaţie emoţională: furia. Astfel, potrivit lui Berkowitz, actul agresiv are două surse: 1)
starea de excitare emoţională (furia); 2) indicii din situaţie
c) Teoria învăţării sociale. Albert Bandura formulează teoria învăţării sociale a agresivităţii
plecând de la poziţia că agresivitatea este un comportament social învăţat. Potrivit lui Bandura,
comportamentul agresiv al unei persoane într-o situaţie specifică depinde de: experienţele trecute
ale persoanei asupra acţiunilor violente, precum și de propriile conduite agresive şi cele observate
la alţii; gradul de succes al comportamentelor agresive efectuate ori observate la alţii;
probabilitatea actuală ca agresivitatea să fie recompensată sau pedepsită; factorii cognitivi, sociali
şi de mediu din situaţie.
După cum am menționat, abordarea dimensiunii emoționale în studiul agresivității umane a vizat
furia ca fenomen principal implicat în manifestarea agresivității. Problematica furiei a fost abordată din
mai multe perspective.
Furia este o emoție care poate avea un aspect pozitiv sau negativ. O distingem de agresiune prin
faptul că furia este un răspuns emoțional la o amenințare, nedreptate, durere sau frustrare și apare dorința
de a condamna sau deteriora sursa presupusă, în timp ce agresivitatea este un comportament care
provoacă vătămări, traume fizice, psihologice sau verbale.

4
 Cea mai cunoscută definiție a furiei a rămas cea formulată de Spielberger în 1983, care o separă
în furie ca stare și furie ca trăsătură (DiGiuseppe & Tafrate, 2007).
Furia ca stare este definită ca o trăire subiectivă şi psihobiologică, condiționată de o situație
specifică ce poate varia de-a lungul timpului şi situaţiilor în intensitate: de la o stare de iritare moderată
sau enervare la furie intensă şi mânie. Definițiile care au apărut ulterior subliniază multidimensionalitatea
furiei ca stare emoțională generată de cogniții și însoțită de reacții fiziologice și comportamentale
(Deffenbacher, 1993; DiGiuseppe & Tafrate, 2007; Kassinove & Tafrate, 2002; Novaco, 1975). Potrivit
teoriei sociocognitive a lui Averill (1991), furia are la bază scheme emoționale, fiind o experiență specific
individuală în raport cu societatea. O contribuție majoră în explicarea furiei a adus teoria cognitivă a lui
Novaco (2007). Din perspectiva teoriilor cognitiv-comportamentale au fost identificate tipuri de cogniții
implicate în furie. Ellis (1994) a descris cognițiile iraționale: cerințe absolutiste, toleranță scăzută la
frustrare și evaluare globală a celorlalți implicaţi în generarea furiei, în timp ce Beck (1999) susține
implicarea cognițiilor de tipul evaluării negative a imaginii de sine.
Modelul episodic al furiei formulat de Kassinove și Tafrate (2002) are la bază teoria REBT.
Există 5 componente implicate în generarea furiei: stimulii, evaluările, experiența emoțională, modelele
de exprimare și rezultatele.
O meta-analiza a studiilor de specialitate facuta pe 20 de ani si cuprinzand 56 de studii(Matthew
et. al., 2009) descrie mai multe beneficii ale terapiilor de grup in randul adolescentilor:
-Încrederea socială

-Abilități de comunicare mai bune

-Influențe pozitive de la egal la egal

-Relații îmbunătățite

-Stres redus

Studiul descrie o imbunatatire a comportamentelor in randul adolescentilor cu 70% comparativ cu

alte tipuri de terapii.

J. L. Moreno care a infiintat psihodrama clasica, a sesizat importanţa covârşitoare a interpretării

experienţelor de viaţă şi a realităţii şi poate de aceea valoriza în fiecare, începând cu sine însuşi, adevărul
psihodramatic şi poetic – un soi particular de adevăr, subiectiv, imaginar, care înlocuieşte cotidianul,
bucuriile şi suferinţele vieţii. Prin jocul de rol, Moreno propune o antrenare a spontaneităţii, ca un
instrument în dezvoltarea abilităţilor sociale şi a unei afectivităţi adecvate exigenţelor lumii externe. 

Teoria de bază a psihodramei postulează că structura şi particularităţile de personalitate sunt

dependente de controlul situaţiei de a trăi simultan în lumea realităţii şi în cea a fanteziei, de capacitatea
de a trece de la una la alta. 

Metoda psihodramatică utilizează, în principal, cinci instrumente – scena, subiectul ca actor,

psihoterapeutul ca regizor, personalul de ajutoare terapeutice sau eurile auxiliare și auditoriul. Scena, o
parte foarte importantă a settingului psihodramatic este unul din elementele de inspirație teatrală ale
studioului de psihodramă. Reprezintă un cadru terapeutic în care participanții pot să se simtă în siguranță
să își exploreze propria lume interioară.

Aceasta metoda de terapie are elemente din arta teatrala, desen, sculptura, muzica, dans- in
general tot ce tine de partea artistica .

5
 Povestea terapeutică e prezentă prin mesajul său specific ţinând cont de particularităţile de
vârstă a celui căruia i se adresează, copil sau/şi adult, făcându-l a înţelege modul în care, receptarea
dureri, bolii şi chiar a speranţei pot echilibra, Povestea terapeutică metaforic vorbind, acceptarea,
resemnarea şi în final, starea de fapt creată.

Recunoscutul psihiatric american Milton E.Erickson folosind alegoria ca tehnică psihoterapeutică

nu uita să remarce atunci când era întrebat cum reuşeşte să vindece spunând poveşti ca:„Oamenii vin şi
mă ascultă cum le istorisesc poveşti, apoi pleacă la ei acasă şi-şi schimbă comportamentul”.

Povestea terapeutică se povesteşte (se spune) şi nu se citeşte. Ea trebuie să fie liantul dintre trup şi
suflet, gând şi gestică, trăire şi exprimare. Ea nu poate fi spusă de către oricine, oriunde şi oricum.

Consider ca interventia asupra agresivitatii la adolescenti nu trebuie rezolvata doar axandu-ne pe

acest comportament, e important sa tratam cauza ca si in randul bolilor fizice, uneori e inutila tratarea
simptomelor daca nu tratam cauza. Avand in vedere numarul impresionant de factori predispozanti in
aparitia acestui tip de comportament, ar trebuie sa se intervina tinandu-se cont de ei.
Agresivitatea poate fi analizată ca fiind o însușire a acelor tipuri de comportamente care sunt
orientate în sens distructiv, comportamente ce provoacă daune materiale, morale, psihologice.
Se consideră că modelele de conduită agresivă se întâlnesc cel mai des în:
a) familie (se presupune că copiii violenți provin din familii în care cei doi părinți au fost crescuți
tot cu ajutorul pedepselor fizice);
b) mediul social (în acele comunități în care modelele de conduită agresivă sunt acceptate, chiar
admirate, iar agresivitatea se transmite ușor și generațiilor următoare);
c) mass-media (în special televiziunea care difuzează zilnic cazuri de conduită agresivă fizică,
verbală, sexuală, psihologică).

Metodologia proiectului:
Scopul cercetării:

Aplicarea tehnicilor de terapie de grup prin psihodrama clasica si povesti terapeutice având ca
scop diminuarea agresivitatii la adolescenti.

Obiectivele cercetării:

 să explorez comportamentele adolescentilor determinate de anumite tipuri de

agresivitate;
     să evidenţiez influența intervențiilor asupra reducerii acestor comportamente
agresive prin terapiile descrise;
     să evaluez tipul de progres in vederea reducerii agresivitatii în urma intervențiilor
terapeutice aplicate;

Lucrarea de față este un experiment, metoda pre-test-intervenție-post-test, unde s-au ales

randomizat două grupuri de participanți de la o scoala generala din Sibiu , fiecare cu număr egal de
subiecți, respectiv 16, unul de control    și unul experimental.

Au fost evaluati (pre-test)100 de copii din care sau ales doar 32 care au avut nivele crescute de
agresivitate, 16 pentru grupul de control si 16 pentru grupul experimental.
6
 Ambii parinti au semnat si confirmat acordul participarii copiilor lor la stiudiu.Studiu a indeplinit
valorile etice necesare cercetarii asupra fiintelor umane, respectand principiile de paza incluse de
Declaratia de la Helsinki.

Variabile:

1.Variabile independente:

Sunt cele două grupuri care primesc până în momentul pretestării doar consiliere scolara 1 data pe
luna, urmand apoi ca un grup sa primeasca in continuare consiliere si celalat tehnicile de terapie descrise
.

2. Variabilele dependente : - sunt comportamentele nefuncționale, care duc la cresterea

comportamentului agresiv.

Ipotezele de cercetare:

1. Terapiile de grup prin psihodrama clasica si povestile terapeutice influenteaza comportamentul agresiv.

2. Aceste terapii influențează comportamentele nefuncționale ale acestor copii.

3. Terapiile descise mai sus duc la abilități de gestionare si reducere a comportamentelor agresive.

Designul cercetării:
- este un experiment 2*3, de tip mixt, natural, care s-a efectuat doar in centru de terapie; această metodă
cuprinde o combinație dintre măsurători repetate și o analiză de varianță

Participanți

1. Voi alege două grupuri de subiecți randomizat, fiecare format din 16 subiecți, care au primit doar
consiliere scolara de o data pe luna, 1 ora până la momentul pre- testării.
2. Vor fi apoi împărțiți în grup de control (cei care rămân să primească în continuare consilierea) și
unul experimental căruia i se aplică terapiile descrise mai sus 1 data pe saptamana 2 ore.
3. Toți subiecții au avut valori crescute de agresivitate, cu vârste de 12 ani, nu aveau afectiuni fizice si
psihice depistate la pre-test.Toti copii faceau parte din familii alcatuite din doi parinti ,conditii
favorabile de trai, locuind in mediu urban. Ambele grupuri erau impartite in mod egal ca numar de
baieti si fete, respectiv 8.Toti aveau un nivel mediu de rezultate scolare.
4. Ei nu au mai avut alte tipuri de intervenție terapeutică și în alte medii, doar controlat în cadrul
centrului.

Instrumente:
S- au folosit atat metode calitative( anamneza, interviul semistructurat), cat si scalele descrise mai
jos( cantitative).

Am ales urmatoarele instrumente pentru a evalua factorii care duc la comportamentul agresiv, emotiile
care insotesc agresevitatea si predispozitia spre violenta si furie.

1.Inventarul MACI (Millon Adolescent Clinical Inventory)

Cuprinde urmatoarele subscale:
Scala de personalitate MACI (echivalent DSM)

7
  1 Introversiv (Schizoid)
 2A inhibat (evitat)
 2B Doleful (Depresiv)
 3 Submisiv (dependent)
 4 dramatizare (histrionică)
 5 Egotistic (narcisist)
 6A Nemulțumit (Antisocial)
 6B Forțat (sadic)
 7 Conform (obligatoriu)
 8A Opozițional (negativ sau pasiv-agresiv)
 8B Autodepășire (masochistă sau autodepășire)
 9 Tendința de frontieră (Borderline)

Preocupări exprimate

 Confuzie identitară
 Auto-Devalorizare
 Dezaprobare corporală
 Disconfort sexual
 Insiguranța de la egal la egal
 Insensibilitate socială
 Discordia în familie
 Abuzul copilăriei

Sindroame clinice

 Disfuncții alimentare
 Pronățenia abuzurilor substanțelor
 Predispoziție delincventă
 Propensitate impulsivă
 Sentimentele anxioase
 Afectiune depresivă
 Tendință suicidară

Modificarea indicilor

 Dezvăluire
 dezirabilitatea
 înjosire
 Fiabilitate

2.STAXI 2-State-Trait Anger Expression Inventory 

Cuprinde urmatoarele subscale:

(a) starile situationale de furie,

(b) trasatura de personalitate care predispune la resimtirea si exteriorizarea furiei,
(c) trairea interna a furiei,
(d) exprimarea ei externa
(e) controlul furiei.
3.Scala de evaluare a tulburărilor clinice din adolescenţă – forma scurtă (APS-SF; Reynolds, 2000)

8
 Cuprinde urmatoarele subscale:

 tulburarea de conduită (CND),

 tulburarea opoziţionismului provocator (TOP),
 tulburarea depresivă majoră (DEP),
 anxietatea generalizată (AG),
 stresul posttraumatic (SPT),
 dependenţa de substanţe (SUB).

Celelalte şase subscale clinice evaluează aspecte relevante legate de problemele psihosociale ale
adolescenţilor. Aceste subscale includ:

 tulburare de alimentaţie (TA),

 suicid (SUI),
 probleme şcolare (PȘ),
 predispoziţie spre violenţă/ furie (PVF),
 concepţie despre sine (CS),
 probleme interpersonale (PI).

Cele două subcale de validitate privind atitudinea defensivă (DEF) şi consecvenţa răspunsurilor (CR)
examinează aspecte legate de validitatea răspunsurilor.

Procedura de cercetare
Cuprinde metode atât calitative (anamneză, observația directă și interviul semi-structurat), cât și
cantitative (scale descrise mai sus ).

Procedura de lucru pentru evaluarea adolescentilor a fost tip creion-hârtie, folosită pentru
elaborarea metodelor descrise și a rezultatelor.

Evaluările se vor face de către psihologi clinicieni, iar interventia facuta de psihoterapeuti
-psihoterapie psihodrama clasica.

Evaluaraile se vor face pre-test, in timpul interventiei si post test la intervale de 3 luni fiecare.

Am ales pentru acest tip de terapie de grup un numar atat de mic de subiect deoare cu un numar
mai mare e dificil sa lucrezi la nimel de grup. In cadrul acestor terapii va fi un terapeut
director( psihodrama), respectiv povestitor (povesti terapeutice)si un obervator pentru fiecare tip de
interventie in parte.

Metode de analiză a datelor

Am folosit ANOVA mixtă (split-plot), deoarece în studiu se utilizează design-ul experimental
2*3.Aceasta metoda este o combinație între ANOVA cu masurători repetate și ANOVA
factorială( Pentru grupe independente).
ANOVA este o analiza a modelului de variatie, care testeaza diferentele dintre doua sau mai
multe grupuri independente, in timp ce supunem participantii la masuratori repetate.
Aceste diferente pe doi ”factori” cunoscuti ca fiind variabile independente, dar si
”factorilor”-”within-grup”-intragrup si between-groups)..
La final pot determina daca orice modificare a comportamentului(variabila dependenta) este
rezultatul interactiunii dintre tipurile de terapii( tipul de terapii sunt”conditiile”,care este ”factorul”dintre

9
subiecti ) si ” timp”(”factorul care este in interiorul grupului, format din trei timpi temporali-pretestare-
interventie-posttestare).(Labăr, 2008, p.242)
”Utilizarea ANOVA pentru testarea ipotezelor in cazul unui număr mai mare de grupuri
(eșantioane) prezintă două avantaje. Primul constă în faptul ca eliminăm cumularea unei cantitați mari de
eroare tip I, prin efectuarea repetată a testului t. Al doilea rezultă din faptul ca avem posibilitatea să
punem în evidență diferențe semnificative între mediile mai multor grupuri, chiar și atunci când nu diferă
semnificativ una de cealală (testul t).”(Popa, 2008, p.142)

Rezultate

Rezultatele din studiile de specialitate au arătat rezultate pozitive în aplicarea acestor terapii
descrise si anume diferente semnificative intre cele doua grupuri.
Conform studiilor descrise in partea teoretica, aceste tipuri de terapie au influentat semnificativ
comportamentele adolescentilor.
Exista o diferenta semnificativa intre cele doua grupuri in primul rand datorita numarului mai
mare de ore alocat celor 2 tipuri de terapie, comparativ cu cel al orelor de terapie, iar frecventa in primul
este mai mare decat in al doilea.

Discuții și concluzii

Limite:

Cercetarea de față are următoarele limite:

-nu putem controla extraordinar variabilă mediu , care ar influență intervenția, având în stimulii de
mediu extern,dar și intern.

-numarul mic de subiecti, ar fi trebuit sa fi fost macar 30 in fiecare grup.

-fiind un numar mic de subiecti nu stiu cat de mare aplicabilitate ar putea avea pe populatia
generala de adolescenti cu aceeasi varsta si comportament.

Direcții viitoare de cercetare:

Pentru cercetări viitoare m-am gândit să abordez mai multe studii de caz, iar dacă voi face
experiment să am un număr de participanți mai mare, unde sa evaluez separat fetele si baietii din punct de
vedere al agresivitatii( sa observ care sunt caracteristicile pregnante la baieti si fete cu privire la
agresivitate) si influenta separata atat la un gen cat si la altul a terapiilor.

10
Bibliografie:

1. Aguilera, L., Reed, K., & Goulding, J. (2020). Experiențe de implicare în povestiri

terapeutice. Jurnalul de revizuire pentru sănătate mintală .
2. Arias-Pujol, E., & Anguera, MT (2017). Observarea interacțiunilor în terapia de grup
pentru adolescenți: un studiu cu metode mixte. Frontiere in psihologie , 8 , 1188.
https://doi.org/10.3389/fpsyg.2017.01188
3. Burns, G. W., & Fulaş, C. (2011). 101 poveşti vindecătoare pentru copii şi adolescenţi:
folosirea metaforelor în terapie. Editura Trei.
4. Eibl-Eibesfeldt, I., & Dem Zamfirescu, V. (2009). Agresivitatea umană. Editura Trei.
5. Furtună, D. (2002). Aspecte ale unei maladii sociale-agresivitatea umană. Contrafort,
(95-96), 24-24.
6. Paşca, M. D. (2004). Povestea terapeutică. Ardealul.
7. Păunescu, C. (1994). Agresivitatea şi condiţia umană. Editura Tehnică.
8. Rădulescu, S. M., & BANCIU, D. P. (1990). Introducere în sociologia delincvenţei
juvenile:(Adolescenţa-între normalitate şi devianţă). Editura Medicală.
9. Şoitu, L., & Hăvârneanu, C. (2001). Agresivitatea în şcoală. Iaşi: Institutul European.
10. Yalom, I. D., & Leszcz, M. (2008). Tratat de psihoterapie de grup. Teorie si practica.
Bucuresti: trei.
11. Matthew J. Hoag & Gary M. Burlingame (1997) Evaluarea eficacității tratamentului
grupului pentru copii și adolescenți: o revizuire meta-analitică, Journal of Clinical Child
Psychology, 26.
12. Moore, CC, Hubbard, JA, Bookhout, MK și Mlawer, F. (2019). Relațiile dintre
agresivitatea reactivă și proactivă și emoțiile zilnice la adolescenți. Jurnalul de
psihologie anormală a copilului , 47 (9), 1495-1507.
13. McNaughton Reyes, HL, Foshee, VA, Chen, MS, & Ennett, ST (2019). Modele de
agresiune și victimizare a adolescenților: diferențe de sex și corelate. Jurnal de
agresiune, maltratare și traume , 28 (9), 1130-1150.
14. Rutherford, JI (2019). O abordare terapeutică a învățării prin povestiri
creative. Avans în diagnosticul dual .
15. Veljković, J. (2015). Application of psychodrama in integration of self in
adolescents. Sociologija, 57(2), 314-330.
16. Whipp, AM, Korhonen, T., Raevuori, A., Heikkilä, K., Pulkkinen, L., Rose, RJ, ... &
Vuoksimaa, E. (2019). Agresiunea precoce a adolescenței prezice tulburări de
personalitate antisociale la adulți tineri: un studiu bazat pe populație. Psihiatrie
europeană pentru copii și adolescenți , 28 (3), 341-350.

11