UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE

DEPARTAMENTUL DE JURNALISM, RELAŢII PUBLICE,
SOCIOLOGIE ŞI PSIHOLOGIE
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE – Master Psihologie clinică

Analiza comparativă a codurilor de etică și deontologie

COPSI ȘI APA
Spiritualitatea și religia pot fi integrate în psihoterapie?
Se încalcă codul de etică și deontologie?

Profesor:
Conf. Univ. Dr.: Drăghici Aurelia

Studentă:
Roșu (Stan) Mihaela

SIBIU
2020

Codul de etică APA

 American Psychological Association (APA) publică principiile etice ale Psihologilor
și Codul de conduită, care descrie principiile aspiraționale precum și standardele aplicabile
pe care psihologii ar trebui să utilizeze atunci când luarea deciziilor. APA și-a publicat prima
dată codul de etică în 1953 și a evoluat continuu codul de atunci. Versiunea actuală a codului
de etică, care a introdus distincția între principii și standarde, a fost dezvoltată în 2002 și
ulterior modificată în 2010 și 2016.

Codul de etică APA este compus din principii cheie și standarde etice. Principiile sunt
concepute ca un ghid pentru a ajuta la inspirația psihologilor pe măsură ce lucrează în
profesia lor, indiferent dacă lucrează în sănătatea mintală, în cercetare sau în
afaceri. Standardele, pe de altă parte, sunt așteptări de conduită care pot duce la ramificații
profesionale și legale atunci când sunt încălcate.

După cum a explicat Nicholas Hobbs, care a funcționat ca președinte APA și șef al
unuia dintre comitetele care au conceput standardele, scopul codului nu este acela de a ține
oamenii fără scrupule în afara necazurilor. Acesta servește ca un ajutor pentru a ajuta
psihologii etici să ia decizii din lumea reală în practica lor de zi cu zi. Codul etic se aplică
numai activităților profesionale legate de muncă, inclusiv cercetare, predare, consiliere ,
psihoterapie și consultanță. Comportamentul privat nu este supus controlului de către
comitetul de etică al APA.

Cele cinci principii etice

Nu toate problemele etice sunt clare, dar APA se străduiește să ofere psihologilor
principii directoare care să îi ajute să facă alegeri etice solide în cadrul profesiei lor.

Principiul A: Beneficiență și ineficiență

Primul principiu al codului etic al APA prevede că psihologii ar trebui să se
străduiască să protejeze drepturile și bunăstarea celor cu care lucrează profesional.  Aceasta
include clienții pe care îi văd în practica clinică, animalele implicate în cercetări
și experimente și oricine altcineva cu care se angajează în interacțiune profesională.

Acest principiu îi încurajează pe psihologi să se străduiască să elimine prejudecățile ,

afilierile și prejudecățile care ar putea influența munca lor. Aceasta include acționarea
independentă în cercetare și nepermiterea afilierilor sau sponsorizărilor să influențeze
rezultatele.

Principiul B: Fidelitate și responsabilitate

APA sugerează, de asemenea, că psihologii au responsabilitatea morală de a se
asigura că și ceilalți care lucrează în profesia lor respectă standarde etice înalte. Acest
principiu sugerează că psihologii ar trebui să participe la activități care sporesc conformitatea
etică și conduita colegilor lor.
 Funcția de mentor, participarea la evaluarea inter pares și evidențierea preocupărilor
etice sau a conduitei necorespunzătoare sunt exemple ale modului în care acest principiu ar
putea fi pus în aplicare. Psihologii sunt, de asemenea, încurajați să doneze o parte din timpul
lor pentru îmbunătățirea comunității.

Principiul C: Integritate
În cercetare și practică, psihologii nu ar trebui niciodată să încerce să înșele sau să
denatureze. În cercetare, înșelăciunea poate implica fabricarea sau manipularea rezultatelor
într-un fel pentru a obține rezultatele dorite. 3  Psihologii ar trebui, de asemenea, să depună
eforturi pentru transparență și onestitate în practica lor.

Atunci când înșelăciunea este utilizată în cercetare (care poate implica utilizarea
confederaților sau nu dezvăluie pe deplin adevărata natură a cercetării), psihologii trebuie să
depună eforturi pentru a atenua efectele. Acest tip de înșelăciune în cercetare trebuie să fie
justificat și câștigurile posibile trebuie să depășească potențialele dezavantaje. Utilizarea
înșelăciunii ar trebui să fie minimă, să nu conducă la suferință și să fie dezvăluită cât mai
curând posibil.

Principiul D: Justiție
În sensul său cel mai larg, justiția se referă la responsabilitatea de a fi corectă și
imparțială. Acest principiu afirmă că oamenii au dreptul de a accesa și de a beneficia de
progresele care au fost făcute în domeniul psihologiei. Este important ca psihologii să trateze
oamenii în mod egal. Psihologii ar trebui, de asemenea, să practice întotdeauna în aria lor de
expertiză și, de asemenea, să fie conștienți de nivelul lor de competență și de limitări.

Principiul E: Respectarea drepturilor și demnității oamenilor

Psihologii ar trebui să respecte dreptul la demnitate, intimitate și confidențialitate cu
cei cu care lucrează profesional. 4  Ar trebui, de asemenea, să se străduiască să-și reducă la
minimum prejudecățile, precum și să fie conștienți de problemele legate de diversitate și de
preocupările anumitor populații. De exemplu, oamenii pot avea preocupări specifice legate de
vârsta lor, statutul socio-economic, rasa, sexul, religia, etnia sau dizabilitatea.

Standarde etice
Cele 10 standarde găsite în codul de etică APA sunt reguli de conduită aplicabile
psihologilor care lucrează în practica clinică și în mediul academic. Aceste standarde tind să
fie largi pentru a ajuta la ghidarea comportamentului psihologilor într-o mare varietate de
domenii și situații. Acestea se aplică în domenii precum educație, terapie, publicitate,
confidențialitate, cercetare și publicare.
Rezolvarea problemelor etice
Acest standard al codului de etică APA oferă informații despre ceea ce ar trebui să
facă psihologii pentru a rezolva situațiile etice pe care le pot întâlni în munca lor. Aceasta
include sfaturi despre ceea ce ar trebui să facă cercetătorii atunci când munca lor este
denaturată și când trebuie să raporteze încălcări etice.

Competență
Este important ca psihologii să practice în aria lor de expertiză. Atunci când tratează
clienții sau lucrează cu publicul, psihologii trebuie să clarifice ce sunt instruiți să facă,
precum și ce nu sunt instruiți să facă.

Acest standard prevede că, într-o situație de urgență, profesioniștii pot furniza servicii
chiar dacă nu intră în sfera practicii lor, pentru a se asigura că este asigurat accesul la servicii.

Relații umane
Psihologii lucrează frecvent cu o echipă de alți profesioniști din domeniul sănătății
mintale. Acest standard al codului etic este conceput pentru a ghida psihologii în
interacțiunile lor cu alții din domeniu. Aceasta include linii directoare pentru tratarea hărțuirii
sexuale, discriminării, evitarea vătămărilor în timpul tratamentului și evitarea relațiilor de
exploatare (cum ar fi o relație sexuală cu un student sau subordonat).

Confidențialitate și confidențialitate
Acest standard prezintă responsabilitățile psihologilor în ceea ce privește păstrarea
confidențialității pacientului. Psihologii sunt obligați să ia măsuri de precauție rezonabile
pentru a păstra confidențialitatea informațiilor despre clienți.

Cu toate acestea, APA mai observă că există limitări ale confidențialității. Uneori,

psihologii trebuie să dezvăluie informații despre pacienții lor pentru a se consulta, de
exemplu, cu alți profesioniști din domeniul sănătății mintale. Deși există cazuri în care
informațiile sunt divulgate, psihologii trebuie să depună eforturi pentru a minimiza aceste
intruziuni în confidențialitate și confidențialitate.

Publicitate și alte declarații publice

Psihologii care își promovează serviciile trebuie să se asigure că își descriu cu
exactitate pregătirea, experiența și expertiza. De asemenea, trebuie să evite declarațiile de
marketing înșelătoare sau false.

Acest lucru se aplică și modului în care psihologii sunt descriși de mass-media atunci
când își oferă expertiza sau opinia în articole, bloguri, cărți sau programe de
televiziune. Atunci când prezintă la conferințe sau susțin ateliere, psihologii ar trebui să se
asigure, de asemenea, că broșurile și alte materiale de marketing pentru eveniment descriu cu
exactitate ce va acoperi evenimentul.
Păstrarea înregistrărilor și taxe
Menținerea înregistrărilor exacte este o parte importantă a muncii unui psiholog,
indiferent dacă individul lucrează în cercetare sau cu pacienții. Înregistrările pacienților
includ note de caz și alte evaluări de diagnostic utilizate în cursul tratamentului.

În ceea ce privește cercetarea, păstrarea evidenței implică detalierea modului în care

au fost efectuate studiile și a procedurilor care au fost utilizate. Acest lucru permite altor
cercetători să evalueze cercetarea și se asigură că studiul poate fi reprodus. 

Educație și antrenament
Acest standard se concentrează pe așteptările de comportament atunci când psihologii
predă sau formează studenți. Atunci când se creează cursuri și programe de formare a altor
psihologi și profesioniști din domeniul sănătății mintale, ar trebui folosite cercetări actuale și
precise bazate pe dovezi.

Cercetare și publicare
Acest standard se concentrează pe considerații etice atunci când se efectuează
cercetări și se publică rezultate. De exemplu, APA afirmă că psihologii trebuie să obțină
aprobarea de la instituția care efectuează cercetarea, să prezinte participanților informații
despre scopul studiului și să informeze participanții cu privire la riscurile potențiale ale
participării la cercetare.

Evaluare
Psihologii ar trebui să obțină consimțământul informat înainte de a administra
evaluările. Evaluările ar trebui utilizate pentru a susține opinia profesională a psihologului,
dar psihologii ar trebui să înțeleagă și limitele acestor instrumente. De asemenea, ar trebui să
ia măsuri pentru a asigura confidențialitatea celor care au efectuat evaluări.

Terapie
Acest standard prezintă așteptările profesionale în contextul furnizării
terapiei. Domeniile abordate includ importanța obținerii consimțământului informat și
explicarea procesului de tratament clienților. Confidențialitatea este abordată, precum și unele
dintre limitările confidențialității, cum ar fi atunci când un client prezintă un pericol imediat
pentru sine sau pentru alții. Minimizarea prejudiciului, evitarea relațiilor sexuale cu clienții și
continuarea îngrijirii sunt alte domenii care sunt abordate de acest standard.

De exemplu, dacă un psiholog trebuie să nu mai ofere servicii unui client dintr-un
motiv oarecare, psihologii trebuie să pregătească clienții pentru schimbare și să ajute la
localizarea serviciilor alternative.
Încălcări ale codului etic
Ce se întâmplă dacă un psiholog încalcă un standard din codul de etică APA? După
primirea unui raport de conduită lipsită de etică, APA poate cenzura sau mustra psihologul,
sau individului i se poate revoca calitatea de membru APA. Reclamațiile pot fi trimise și
altora, inclusiv consiliilor profesionale de autorizare de stat.

Asociațiile psihologice de stat, grupurile profesionale, comisiile de acordare a

licențelor și agențiile guvernamentale pot alege, de asemenea, să impună sancțiuni
psihologului. Agențiile de asigurări de sănătate și plătitorii de stat și federali ai creanțelor de
asigurări de sănătate pot, de asemenea, să acționeze împotriva profesioniștilor pentru
încălcări etice legate de tratament, facturare sau fraudă. Cei afectați de încălcări etice pot
opta, de asemenea, pentru a solicita daune bănești în instanțele civile.

Activitatea ilegală poate fi urmărită în instanțele penale. Dacă rezultă o condamnare

pentru crimă, APA poate lua măsuri suplimentare, inclusiv suspendarea sau expulzarea din
asociațiile psihologice de stat și suspendarea sau pierderea licenței psihologului de a practica.

Considerații etice
Deoarece psihologii se ocupă adesea de situații extrem de sensibile sau volatile,
preocupările etice pot juca un rol important în viața profesională.

Probleme etice cheie

Cele mai semnificative probleme etice includ următoarele:

Bunăstarea clienților
Datorită rolului pe care îl îndeplinesc, psihologii lucrează adesea cu indivizi
vulnerabili din cauza vârstei, dizabilității, capacității intelectuale și a altor preocupări. Când
lucrează cu acești indivizi, psihologii trebuie să se străduiască întotdeauna să protejeze
bunăstarea clienților lor.

Consimțământ informat
Psihologii sunt responsabili pentru furnizarea unei game largi de servicii în rolurile lor
de terapeuți, cercetători, educatori și consultanți. Atunci când oamenii acționează ca
consumatori de servicii psihologice, au dreptul să știe la ce să se aștepte.

În terapie, obținerea consimțământului informat implică explicarea serviciilor oferite,

care ar putea fi riscurile posibile și dreptul pacientului de a părăsi tratamentul. Atunci când
desfășoară cercetări, consimțământul informat implică informarea participanților cu privire la
eventualele riscuri ale participării la cercetare.

 
Confidențialitate
Terapia necesită oferirea unui loc sigur pentru clienți pentru a discuta probleme foarte
personale, fără teama de a avea aceste informații împărtășite cu alții sau făcute publice. Cu
toate acestea, uneori, un psiholog ar putea avea nevoie să împărtășească anumite detalii, cum
ar fi atunci când se consultă cu alți profesioniști sau când publică cercetări. Liniile
directoare etice dictează când și cum ar putea fi partajate unele informații, precum și unii
dintre pașii pe care psihologii ar trebui să îi ia pentru a proteja confidențialitatea clienților.

Competență
De formare, educație, și experiența de psihologi este de asemenea, o preocupare etică
importantă. Psihologii trebuie să posede abilitățile și cunoștințele necesare pentru a furniza în
mod corespunzător serviciile de care au nevoie clienții. De exemplu, dacă un psiholog trebuie
să administreze o anumită evaluare în cursul tratamentului, acesta ar trebui să înțeleagă atât
administrarea, cât și interpretarea acelui test specific.

În timp ce există coduri etice pentru a ajuta psihologii, acest lucru nu înseamnă
că psihologia este lipsită de controverse etice astăzi. Dezbaterile actuale asupra participării
psihologi la tortura,  utilizarea animalelor în cercetarea psihologică, precum și utilizarea
terapiei de conversie rămân butoane fierbinți probleme de natură etică.

Codul Deontologic COPSI

Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică a fost elaborat
între anii 2004- 2005 de Comisia de deontologie și disciplină a Colegiului Psihologilor din
România. Între anii 2017- 2018 a fost revizuit, actualizat și pus în acord cu o serie de
modificări normative naționale și internaționale. Versiunea actuală a Codului este în
concordanță cu principiile și standardele MetaCode of Ethics, ghidul-cadru realizat de
European Federation of Psychologists’ Associations (EFPA) pentru codurile etice ale
asociațiilor profesionale membre, asociație la care Colegiul Psihologilor din România s-a
afiliat în anul 2013.

O parte din articolele din versiunea aprobată în 2012 au fost regrupate, astfel încât
structura Codului să corespundă recomandărilor Meta-Codului referitoare la explicitarea
celor patru principii etice referitoare la respectul pentru drepturile și demnitatea persoanei,
competență, responsabilitate și integritate. Actuala versiune a Codului aduce, de asemenea, o
serie de completări și actualizări unor teme, izvorâte ca răspuns la noile solicitări întâlnite de
profesioniști sau la cele mai frecvente probleme sesizate Comisiei de deontologie și
disciplină. În elaborarea actualei versiuni a Codului au fost avute în vedere coduri etice ale
unor asociații profesionale similare din țări cu tradiție în domeniul psihologiei, legi și norme
naționale și internaționale în domeniu, ghiduri etice și alte resurse documentare (vezi Anexa).

În  Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 143 din data de 22 februarie 2019, a
fost publicat  Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, din
24.11.2018.
 Practica profesiei de psiholog cu drept de liberă practică presupune o pregătire de
specialitate riguroasă și continuă, o bună înțelegere a societății și a rolului social cu care
psihologul este învestit, aderarea la principiile și valorile fundamentale ale profesiei,
capacitatea de a acționa eficient și responsabil în beneficiul persoanelor și al societății în
ansamblu. În acest sens, Colegiul Psihologilor din România își asumă responsabilitatea legală
și morală de a asigura un cadru organizatoric și normativ coerent pentru practica psihologiei
la un înalt nivel de profesionalism.

Împreună cu alte documente ce stabilesc criteriile, regulile și standardele profesionale,

în acord cu normele instituite la nivelul comunității internaționale a psihologilor,
prezentul cod deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică orientează
conduita psihologului și în același timp este un instrument de evaluare a calității
comportamentului profesional.

Codul oferă reperele fundamentale pentru un ansamblu de demersuri care urmăresc:

a) creșterea nivelului de conștientizare a importanței deciziilor etice în protejarea

beneficiarilor;

b) promovarea deschiderii și transparenței în abordarea problemelor și dilemelor etice;

c) încurajarea integrării practicilor de consultare, intervizare sau supervizare în procedurile

interne ale furnizorilor de servicii psihologice pentru cazurile care ridică probleme etice
deosebite;

d) dezvoltarea și implementarea colaborativă a unor metode care să sprijine psihologii în

monitorizarea propriilor atitudini și comportamente profesionale;

e) creșterea ponderii și a calității abordării temelor eticii profesionale, atât în formarea de

bază, complementară și continuă, cât și în supervizare;

f) asistența în procesul deciziilor etice;

g) implicarea comunității profesionale în dezbaterea și reflecția etică asupra situațiilor care

ridică dileme de natură etică;

h) consultanța acordată pentru implementarea unor mecanisme și proceduri care să permită

aplicarea principiilor, valorilor și standardelor etice în diversele contexte de practică a
profesiei;

i) acordarea unei atenții sporite aspectelor etice în elaborarea ghidurilor de bune practici;
j) încurajarea delimitării profesioniștilor de comportamentele neetice atunci când principiile
și standardele profesionale sunt încălcate;

k) proceduri clare și transparente de sesizare a încălcărilor prevederilor Codului și acțiuni

corective și disciplinare prin care Colegiul Psihologilor din România intervine pentru
protejarea drepturilor persoanelor și sancționarea comportamentelor neetice (vezi Codul de
procedură disciplinară).

Codul reglementează următoarele principii și standarde:

1. Principiul respectării drepturilor și demnității persoanei;

Standarde generale referitoare la respectul față de persoane

Standarde referitoare la intimitate și confidențialitate

Standarde referitoare la consimțământul informat

Standarde referitoare la autodeterminare

Standarde de înregistrare, prelucrare și păstrare a datelor

Standarde de conduită colegială

2. Principiul competenței;

Conștientizarea importanței eticii în practica profesională

Cunoașterea și respectarea limitelor competenței

Pregătirea continua

Eficiența metodelor

Obiectivitatea. Limitele procedurilor

Servicii psihologice în afara competenței

Afectarea competenței

Delegarea
3. Principiul responsabilității profesionale și sociale;

Responsabilitatea față de calitatea și consecințele acțiunilor profesionale

Promovarea unor standarde ridicate

Evitarea suferinței (a nu face rău)

Responsabilitate extinsă

Continuitatea serviciului

Întreruperea serviciului în condițiile lipsei de beneficii pentru client

Autosesizarea

Sprijinul colegial

4. Principiul integrității profesionale;

Standarde referitoare la onestitate și acuratețe

Standarde referitoare la onestitate și claritate în relații

Standarde referitoare la angajamente contractuale, onorarii și taxe

Standarde pentru declarații publice și reclamă

5. Standarde specifice.

Educație și formare

Psihoterapie și consiliere

Evaluare și diagnoză

Cercetare științifică și valorificarea rezultatelor

Dispoziții finale

Intrarea în vigoare: 22 februarie 2019.

 Cele două coduri chiar dacă au principii și standarde diferite sau sub altă denumire,
ele încearcă să transmită aceeași informație mai ales că cel din România este alcătuit
bazându-se pe cel european și american.

Dr. Pargament este redactor-șef al Manualului de psihologie, religie și spiritualitate

APA în două volume din 2013 . Alături de Julie Exline, el este autorul publicării în
curând, Shaken to the Core: Spiritual Struggles in Research and Clinical Practice.

În SUA a fost înființată Asociația pentru Valorile spirituale, Etice și Religioase în

consiliere (ASERVIC) unde sunt evidențiate anumite competențe pe care trebuie să le aibă
persoanele care oferă consiliere și terapie incluzând spiritualitatea și religia. Tot ei formează
specialiștii ca să poată încadra cele două aspecte în lucrul cu clienții.

La rândul său, Plante (2007) propune modelul RRICC (respect, responsabilitate,

integritate, competență și preocupare) pentru evidențierea aspectelor etice integrării
spiritualității în psihoterapie.

Comparativ cu cel American, codul român se referă doar în articolele III, 2 și III, 9
despre abordarea religiei, și anume că terapeuții trebuie să respecte și să nu discrimineze
orientarea religioasă a clientului.

Spiritualitatea și religia pot fi integrate în

psihoterapie?
Se încalcă codul de etică și deontologie?

Până la începutul secolului al XIX-lea, psihiatria și religia erau strâns

legate. Instituțiile religioase erau responsabile de îngrijirea bolnavilor mintali. O
schimbare majoră a avut loc atunci când Charcot1 și elevul său Freud au asociat religia
cu isteria și nevroza. Acest lucru a creat o divizare între religie și îngrijirea sănătății
mintale, care a continuat până de curând. Psihiatria are o lungă tradiție de respingere și
atacare a experienței religioase. Religia a fost adesea văzută de profesioniștii din domeniul
sănătății mintale în societățile occidentale ca irațională, învechită și care formează
dependența și a fost considerată ca rezultând instabilitate emoțională.

Religia și știința au împărtășit o lungă istorie de antagonism, scepticism și concesii

reciproce. De cele mai multe ori această istorie a fost expresia relației dintre biserică și stat
sau a conflictului dintre individul religios și individul secular. Apare firesc ca această relație,
uneori ambiguă, alteori tranșantă să se reflecte și în domeniul medicinii și al psihologiei.

Până la începutul secolului al XIX-lea, psihiatria și religia erau strâns legate.

Instituțiile religioase erau responsabile de îngrijirea bolnavilor mintali. O schimbare majoră a
avut loc atunci când Charcot și elevul său Freud  au asociat religia cu isteria și nevroza. Acest
lucru a creat o divizare între religie și îngrijirea sănătății mintale, care a continuat până de
curând.

Psihiatria are o lungă tradiție de respingere și atacare a experienței religioase. Religia

a fost adesea văzută de profesioniștii din domeniul sănătății mintale în societățile occidentale
ca irațională, învechită și care formează dependența și a fost considerată ca rezultând
instabilitate emoțională. 

În 1980, Albert Ellis,  fondatorul terapiei emoționale raționale, a scris în Journal of

Consulting and Clinical Psychology că există o relație cauzală între religie și boala
emoțională și mentală. Potrivit psihiatrului canadian Wendall Watters, „s-a arătat că doctrina
și liturghia creștină descurajează dezvoltarea comportamentelor pentru a face față adulților și
abilitățile de relaționare umană-umană care permit oamenilor să facă față în mod adaptativ
anxietății cauzate de stres”. În extremitatea sa, toată experiența religioasă a fost etichetată ca
psihoză. 

În cea mai mare parte a sec. XX interesul față de cercetările psihobiologice,

pragmatismul și behaviorismul, experimentalismul au împins aceste domenii ale științei într-o
poziție total refractară față de religie.

Psihiatrii sunt în general mai puțin religioși decât pacienții lor și, prin urmare, nu au
apreciat rolul factorilor religioși în a ajuta pacienții să facă față bolilor lor. Abia în ultimii ani
s-au schimbat atitudinile față de religie în rândul profesioniștilor din domeniul sănătății
mintale. În 1994, „problemele religioase sau spirituale” au fost introduse în DSM-IV ca o
nouă categorie de diagnostic care a invitat profesioniștii să respecte credințele și ritualurile
pacientului. Recent, s-a dezvoltat o cercetare sistematică a religiei, spiritualității și sănătății
mintale. O căutare de literatură înainte de 2000 a identificat 724 de studii cantitative și, de
atunci, cercetările în acest domeniu au crescut dramatic. Dovezile sugerează că, pe ansamblu,
implicarea religioasă este, în general, favorabilă unei sănătăți mintale mai bune. În plus,
pacienții cu tulburări psihiatrice folosesc frecvent religia pentru a face față suferinței lor.

În studii recente, cel puțin 50% dintre psihiatrii intervievați susțin opinia că este
potrivit să se întrebe despre viața religioasă a pacienților lor. 

Faptul că îngrijorările religioase ale pacienților au fost luate în serios este demonstrat
de faptul că Asociația Americană de Psihiatrie a emis ghiduri de practică cu privire la
conflictele dintre credințele religioase personale ale psihiatrilor și practica
psihiatrică. Consiliul de acreditare pentru învățământul medical absolvent include în cerința
sa de pregătire psihiatrică, instrucțiuni didactice și clinice despre religie și spiritualitate în
îngrijirea psihiatrică.

Toți cei care abordat acest domeniu s-au lovit de greutatea de a defini
religiozitatea/spiritualitatea atunci când aceste concepte fac obiectul unor cercetări științifice.
Pentru Pargament (1997) religia este văzută ca o “căutare a căilor de a ajunge la sacru” în
timp ce spiritualitatea este “căutarea sacrului în sine”. Pentru Shafranske și Malony (1990)
religiozitatea se referă la “aderența la credințele și practicile unei biserici organizate sau
instituții religioase” pe când spiritualitatea este văzută ca având o conotație personală și
experimentală. Astfel, spiritualitatea poate sau nu să includă religia, ea poate să-și găsească
expresia într-un context religios sau să rămână în afara acesteia.
 Pentru (Fallot, 1998) atat religiozitatea cat si spiritualitatea implica “cautarea
intelesului ultim, a scopului si valorilor, a relatiilor cu o fiinta transcendenta sau cu o putere
suprema, ori un sens al sacrului sau legaturii cu divinitatea”. Pentru acest autor religia si
spiritualitatea nu se deosebesc in privinta valorilor practicate ci doar in aspectul formal
organizational si al expresiei lor comunale.

A fi spiritual inseamna sa ai o relatie transcedentala cu o fiinta superioara iar a fi

religios ar insemna sa apartii unei credinte si 3 a unei biserici. Dupa Hill si Pargament (2003)
aceasta viziune ascunde in ea mai multe pericole: i) polarizarea religiei si spiritualitatii in
institutional versus individual ignora faptul ca toate formele expresiei spirituale sunt
dezvaluite in context social si ca toate credintele sunt interesate in ordonarea problemelor
personale; ii) dichotomia religiozitate/spiritualitate, una fiind rea si alta buna, ignora
aspectele pozitive si negative ale fiecareia din aceste concepte; iii) multi indivizi traiesc
spiritualitatea in contextul religios organizatoric si nu pot face distinctia intre aceste doua
fenomene; iv) aceasta polarizare conduce la o redundanta a conceptelor si a instrumentelor de
masura. Dupa Hill si colab. (2000) religia si spiritualitatea reprezinta mai degraba concepte
inrudite decat independente. Spiritualitatea poate fi inteleasa ca o cautare a sacrului, un
proces prin care oamenii vor sa descopere, sa cuprinda si sa aduca sacrul in viata lor iar acest
proces are loc pe larg intr-un context religios, traditional sau netraditional. Scarul este cel ce
deosebeste religia de spiritualitate. In cadrul religiei sacrul poate fi Dumnezeu, Divinitatea,
Ultima Realitate, Forta Suprema.. Transcendenta defineste relatiile cuiva cu sine-insusi, cu
altii, cu societatea, cu umanitatea, cu natura, cu cosmosul si pentru credinciosi, relatia cu
divinitatea, cu sacrul sau cu o fiinta suprema (Ho si Ho, 2007). Mult mai concis Paranjpe
(1988) scria: “Este util sa se refere la distinctia obisnuita in India intre cautarea “spirituala”ca
opusa celei religioase. Cuvintul “spiritual” se refera la o implicare personala profunda in
bunastarea psihologica si morala, indiferent de aspectele teologice, dogmatice, ritualiste,
liturgice, magice sau mistice adesea asociate cu viata religioasa”. Autorul agreaza pozitia lui
Hill si colab (2000) si Fallot (1998) prin care religiozitatea si spiritualitatea pot fi considerate
concepte suprapuse si in cadrul acestui articol autorul va folosi acesti termeni in aceasta
acceptiune. Religiozitatea este un concept multifatetat incorporand aspecte cognitive,
emotionale, motivationale si comportamentale. Problema este ca nu se stie care din aceste
fatete reprezinta natura esentiala a religiozitatii.

In relatia cu spiritualitatea si religiozitatea un individ se poate afla in patru ipostaze:

religios, spiritual, religios si spiritual, nereligios si nespiritual. Uneori exista un conflict intre
persoana religioasa si cea mai putin religioasa, conflict ce se bazeaza pepresupunerea ca
exista o diferenta semnificativa intre aceste doua feluri de persoane. Se considera ca persoana
religioasa difera de cea nereligioasa in multe aspecte printre care doctrina la care a aderat,
ritualurile, practica zilnica, modalitatea de socializare.

Relatia religiozitatii cu sanatatea fizica

A existat inca de la inceputul sec. XX incercari de a legitima introducerea religiei

printre domeniile de studiu ale psihologiei si medicinei in general, atunci cand William James
publica in 1902 o serie de prelegeri despre “Religie si Neurologie” afirmand ca valorile
spirituale pot determina anumite schimbari fiziologice (citat de Seeman si colab. 2003).
 De atunci si mai ales in ultimele decenii au aparut o multitudine de studii care sa
sublinieze diferite aspect ale legaturii dintre religiozitate si sanatatea in general. Astfel,
diferite studii au aratat ca devotament religios exprimat prin rugaciune si comportare 5
coreleaza pozitiv cu reducerea mortalitatii si morbiditatii generale (Sloan si colab. 1999).
Levin (1994), inventariind 27 studii, gaseste 22 studii care arata o relatie pozitiva intre
frecventarea slujbei religioase si sanatate in general. Powell si colab. (2003) trec in revista
doar studiile care au utilizat o foarte corecta metodologie pentru a evidentia relatia dintre
religiozitate si sanatatea fizica. Ei gasesc ca religia/spiritualitatea are un impact semnificativ
asupra sanatatii fizice pentru ca reprezinta o sursa protectiva in dezvoltarea anumitor boli
precum bolile cardiovasculare sau cancere. Mai mult, subiectii care au frecventat servicul
religios au dovedit o mai mare longevitate si o mai mare capacitate de coping la varste
inaintate. Intr-un studiu dublu-orb efectuat intr-o sectie de coronarieni Byrd (1988) s-a vazut
ca pacientii religiosi faceau mult mai putine complicatii (de ex. insuficienta cardiaca) si aveau
nevoie de mai putine antibiotice sau diuretice.

Participarea regulata la slujba religioasa furnizeaza individului sentimentul de

valorizare personala si de ajutorare a altora impreuna cu emotiile pozitive legate de
implinirea acestui rol plin de semnificatie. Koenig si colab. (2001) trec in revista 101 studii
care examineaza relatia dintre religiozitate/spiritualitate si mortalitate (lungimea
supravietuirii) si gasesc ca indivizii cu o buna religiozitate (afiliatie la doctrina sau gradul de
participare la slujba religioasa) prezinta o incidenta mai mica a bolilor coronariene, a
hipertensiunii arteriale, a cancerului si un nivel scazut al colesterolului plasmatic. Se
considera ca aceasta relatie este mediata de stilul de viata sanatos, de o dieta moderata, de
prezenta unui suport social activ si protectiv, de o stima de sine mai mare, o gandire optimista
si senina si de existenta unor resurse psihosociale usor disponibile (Seybold, 2007).

Aceasta relatiei, religiozitate/spiritualitate - sanatatea fizica, ar fi mediatia si influenta

pe care religiozitatea/spiritualitatea ar avea-o asupra sistemului imunitar. Astfel acesti
indivizi ar avea o mai buna functionare a sistemului imunitar evidentiata prin un nivel crescut
al celulelor T helper, un numar mai mare a globulelor albe si a limfocitelor (Seeman si colab.
2003). Acesti indivizi au si un mai bun raspuns al axei hipotalamohipofizo-suprarenal in
situatii de stress (George si colab. 2002) sau au un nivel mai mare de GABA, melatonina sau
serotonina (Newberg si colab. 2006). Afiliatia, comuniunea, rugaciunea impreuna, sunt alti
factori ce mediaza relatia dintre religiozitate si sanatatea in general. A fi impreuna este o
alternativa naturala de 6 raspuns la stress si aceasta se realizeaza prin activarea sectoarelor
dorsolaterale si orbitofrontale ale cortexului prefrontal ca si a amigdalei cu activarea
sistemelor dopaminergice si opioid-like si a oxitocinei, circuite care sunt implicate si in
sistemul de premiere si mecanismul de reintarire. Astfel de individ religios este mai bine
pregatit sa raspunda la stress prin activarea acestor mecanisme neurobiologice care faciliteaza
comportamentul social si afilierea la grup, el raspunzad la adversitati prin afiliere si rugaciune
in grup. (Taylor, 2006). Ca un corolar al tuturor acestor cercetari care au cautat se explice de
ce omul religios/spiritual este mai rezilient daca nu si mai longeviv, Raportul “Commission
on Children at Risk” (2003), dupa ce inventariaza literatura neurostiintifica, psihologica si
sociologica care investigheaza cauzele deteriorarii sanatatii mentala si fizice ale copiilor din
America conchide: “toate fiintele umane au fost nascute sa faca o legatura cu alti oameni intr-
un sens spiritual si moral si acestia vor suferi fizic, psihologic si comportamental daca aceasta
legatura nu va fi facuta”.
 Relatia religiozitatii cu sanatatea mentala

Relatia dintre religiositate si sanatatea mentala a fost relatia cea mai bine si mai mult
studiata. Ea s-a lovit de aceleasi greutati metodologice legate de dificultatea definirii
religiozitatii/spiritualitatii, religiozitatea mai ales, fiind un construct multifatetat. Din aceasta
cauza multe studii nu pot fi considerate suficient de confidente. O alta problema o reprezinta
meta-analizele care au avut de infruntat mai multe modele de a conceptualiza sanatatea
mentala, unele studii concentrandu-se mai mult asupra simptomelor precum depresia,
anxietatea iar altele au privit sanatatea mentala ca legata de dobandirea fericirii, a satisfactiei
in viata si nu in ultimul rand studii care au luat in considerare numai deznodamantul
diferitelor probleme mentale (Hackney si Sanders, 2003).

Una din cele mai vechi meta-analize, cea a lui Bergin (1983), gaseste o corelatie de
+0,09 intre religiozitate si “o mai buna sanatate mentala” si autorul considera ca exista o
relatie pozitiva intre aceste doua variabile in ciuda unor ambiguitati conceptuale.

Mai tarziu, Donahue (1985) gaseste ca exista o corelatie pozitiva intre religiozitatea
extrinseca (calea de a atinge un scop prin credinta) si frica de moarte si prejudiciu. Gartner si
colab. (1991) trec in revista aproximativ 200 studii si gasesc o relatie confidenta intre
religiozitate si functionarea pozitiva in diferite arii ale vietii.

Astfel, din 50 studii, 36 raporteaza o relatie pozitiva si doar 8 o relatie negativa.

Seybold si Hill (2001) facand o trecere in revista a literaturii, gasesc o serie de “efecte
salurare”ale religiozitatii/spiritualitatii asupra sanatatii mentale. Ei sugereaza ca aceste efecte
sunt mediate de reteaua de suport social mai buna, de stilul de viata sanatos, de strategiile de
coping in care valorile religioase sunt incorporate si de emotiile pozitive pe care persoanele
cu afiliatie religioasa le au. Koening si Larson (2001) sistematizeaza 850 studii si gasesc ca
religiozitatea coreleaza pozitiv cu sanatatea mentala in 80% din studii si ca in doua treimi din
studii depresia si anxietatea sunt mai putin severe la cei cu religiozitate. Studiul cel mai
recent a lui Hackney si Sanders (2003) ia in calcul numai studiile publicate intre 1990 si iulie
2001. Ei au inclus numai studiile care utilizeaza conceptul de religiozitate. Conceptele
precum spiritualitate, misticism, copingul religios, atributiile religioase, ideile morale sau
experientele transcedentale au fost excluse din cercetare.

Religiozitatea a fost impartita in trei fatete: religiozitatea institutionala, ideologia

religioasa si devotiunea personala. Aceste trei fatete au fost corelate cu adaptare prihologica
care la randul ei a fost impartita in:

Foarte recent, Borras si colab. (2007) au intreprins un studiu pe un esantion de 103

schizofreni stabilizati dintre care 32% erau total sau partial non-complianti la medicatia
administrata oral si constata ca religiozitatea este mai importanta pentru pacientii cu aderenta
la tratament. Doua treimi din pacienti considerau ca spiritualitatea este o parte importanta a
vietii de zi cu zi si si 57% din ei considerau ca evolutia bolii lor este influentata de credintele
lor (31% in mod pozitiv si 27% in mod negativ). La fel, religiozitatea sporeste aderenta la
tratamentul psihoterapic, indivizii cu o solida credinta religioasa/spiritualitate avand o
atitudine pozitiva fata de terapia psihologica (Kaminetzky si Stricker, 2001).
 S-a constatat ca terapia cognitiva “prinde” mai bine la persoanele religioase si
D’Souza si George (2006) dezvolta un tip special de terapie cognitiva pentru persoanele cu
religiozitate numita “Terapia CognitivComportamentala Augmentata Spiritual”. Acest tip de
terapie s-a dovedit efectiva la schizofreni si pacientii au apreciat-o ca o forma care mentine
demnitatea si reduce stigma. Religiozitatea si consumul de alcool si droguri

Religiozitatea a fost corelata pozitiv cu un rezultat favorabil in cazul consumului de

alcool si droguri. Unele religii interzic in mod explicit consumul de alcool si/sau droguri,
altele prescriu norme comportamentale care descurajeaza consumul acestora. Un studiu
efectuat la nivelul national (National Center on Addiction and Substance Abuse, 2001) arata
ca consumul de marijuana la adolescentii la care religia este importanta a fost de 9,9% pe
cand la restul adolescentilor a fost de 21,5%. Mason si Windle (2001) arata ca tinerii cu
afinitate religioasa tind sa se grupeze pe acest gradient lucru care previne afilierea cu alti
tineri cu comportament deviant. Marsiglia si colab. (2005) iau un esantion de 7.304 tineri de
origine lation-americana si ii urmaresc timp de doi ani si constata ca religiozitatea a fost
asociata cu o rata mai scazuta de consum de alcool, tigarete si marijuana. Stark si Bainbridge
(1998) lanseaza modelul “comunitatii morale” in care persoanele religioase tind sa
descurajeze consumul de alcool si droguri ca un mod de a pastra nealterate valorile morale,
ascetice ale spatiului comunitar. Acest model se bazeaza pe studii mai vechi si mai noi in care
persoanele religioase s-au devedit reziliente in fata consumului de droguri sau au demonstrat
o abstinenta de lunga durata dupa un program de reabilitare comparative cu subiectii
nereligiosi.

Richard si colab (2000) arata ca frecventa participarii la slujba religioasa este asociata
pozitiv cu descresterea consumului de alcool, independent de participarea sau nu la grupurile
AA, la fel este asociata cu reducerea consumului de cocaina, in schimb religiozitatea
practicata individual nu a demonstrat aceiasi valoare protectiva.

In studiul pe 2.616 gemeni, barbati si femei, efectuat de Kendler si colab. (2003)

autorii gasesc ca religiozitatea exprimata prin frecventa participarii la slujba, implicarea lui
Dumnezeu, iertarea si Dumnezeu ca judecator contribuie semnificativ la reducerea riscului la
dependenta de alcool, dependenta la nicotina, abuz si dependenta de droguri si comportament
anisocial. Factorii mediationali al relatiei dintre religiozitate/spiritualitate si sanatatea
mentala. De-a lungul deceniilor explicarea modului prin care religiozitatea/spiritualitatea
influenteaza sanatatea mentala a fost un domeniu fascinant pentru cercetatori si filozofi in
acceptiunea larga a cuvantului. Unii au fost inclinati sa postuleze o relatie
geneticodevelopmentala, altii au preferat o explicatie legata de felul cum un individ migreaza
catre anumite valori imanente existentei lui pamantene; indiferent cum ar fi tema, este in
continuare in dezbatere ardenta. Unele studii sugereaza ca 40-50% din varianta intr-un
esantion de religiosi poate fi atribuita factorilor genetici (D’Onofrio si colab. 1999). Astfel,
aceleasi gene care confera rezistenta la depresie contribuie si la dezvoltarea sentimentelor
religioase.

Mai mult, copii crescuti intr-un mediu protectiv, in care caldura si grija au stat la baze
relatiei dintre parinti si copii, dezvolta mai tarziu o consistenta religiozitate/spiritualitate si se
dovedesc mult mai rezilienti in fata stressului si tulburarilor psihologice (Ingram si Ritter,
2000).

Printre alti factori care mediaza relatie dintre religiozitate/spiritualitate si sanatatea

mentala mai sunt amintiti nivelul scazut de consum de alcool si droguri si faptul ca
implicarea religioasa creriaza mai multe oportunitati indivizilor sa dezvolte o retea de suport
social protectiva (Koening si colab. 2001). Acesti indivizi au si calitatea de a evalua adecvat
evenimentele de viata negative percepandu-le mult mai putin stressant ca 11 altii; ei cred ca
viata lor este “controlata” de forta suprema a credintei lor religioase si ca evenimentele
negative de viata sunt doar incercari care conduc la dezvoltarea lor personala (George si
colab. 2000).

Dupa Pargament (1997), indivizii religiosi au anumite scheme cognitive si

comportamente care sunt inglobate in competenta individuala de coping (asa numitul “coping
religios”) si aceasta ajuta ca ei sa depaseasca mai usor evenimentele stressante sau
adversitatile de tot felul. Cercetatorii inclinati spre teoria atasamentului il privesc pe
Dumnezeu ca o “persoana” de atasament si, asa cum copii cauta protectie la parinti, asa si
oamenii religiosi cauta protectie la Dumnezeu (Kirkpatrick, 1995). Mircea Eliade scria scria
in 1959 ca “omul religios poate trai numai intr-o lume a sacrului pentru ca numai intr-o astfel
de lume in care participa ca fiinta, el poate sa aiba o existenta reala” (“The Sacred and The
Profane: The Nature of Religion”).

Religia nu este un set de credinte si practici pe care cineva la aplica doar cand are
nevoie sau in anumite ocazii. Prin educatie, frecventarea slujbei, practicarea ritualurilor si
ceremoniilor, prin aderenta la traditiile religioase oamenii religiosi privesc propria existenta
filtrata prin doctrina si valorile lor religioase, viata li se pare ca avand o semnificatie si un
caracter sacru si o sursa permanenta pentru taria personala cu care strabat existanta. In ultima
instanta, religiozitatea furnizeaza stabilitate, suport si directie vietii omului religios, ii ofera o
filozifie de viata si o coerenta personala (Hill si Pargament, 2003). “Drumul cautarii salvarii
personale, eliberarii dintr-un atasament asupritor, eliberarii din propria captivitate, gasirii de
noi directii de viata, clarificarii personale nu se termina niciodata si este presarat cu iluminari
si disperare, de-a lungul lui, totusi, credinta face sa continui acest drum in care seninatatea
alterneaza cu sentimente de bucurie si extaz” ( Ho si Ho, 2007).

Religiozitatea, valorile si terapia de cuplu si familie

Un studiu facut in Romania(Turliuc&Rusu, 2013) abordeaza problemele etice de la

noi din tara si din SUA in cee ace priveste terapia de cuplu si familie si integrarea
spiritualitatii si religiei in rezolvarea problemelor clientilor. Acest studiu arata o infuenta
pozitiva importanta in diminuarea problemelor cuplurilor daca in cadrul terapiei se tine cont
si de cele doua componente ale individului.

Haugh(1998) prezinta 4 dimensiuni prin care spiritualitatea influenteaza

functionalitatea persoanei:

1) COGNITIVA (interpretarea evenimentelor vietii din prisma spiritualitatii,

acceptarea trecutului, valorizarea prezentului si privirea cu speranta la viitor);

2) COMPORTAMENTALA (ritualurile si practicile religioase prin care individul

raporteaza la sine, la ceilalti si la comunitate)

3) AFECTIVA (spiritualitatea cultiva speranta, dragostea, grija, securitatea)

4) DE DEZVOLTARE (trairea spiritualitatii de-a lungul vietiipe masur ace individul

integreaza invataturile si experientele vietii).
 Legat de aceste 4 dimensiuni , abordarea spiritualitatii si religiei se poate intalni
in mai multe forme de psihoterapie: cognitiv-comportamentala, pozitiva, existentiala,
transpersonala, psihodramatica, integrative, sistemica, cuplu si familie, copilului etc.

Studiile empirice ale multor grupuri care se confruntă cu factori de stres majori ai
vieții, cum ar fi dezastrele naturale, bolile, pierderea celor dragi, divorțul și bolile mentale
grave arată că religia și spiritualitatea sunt în general utile oamenilor pentru a face față, în
special persoanelor cu cele mai puține resurse care se confruntă cu cele mai incontrolabile de
probleme. Cu toate acestea, există multe forme de gestionare religioasă, iar unele sunt mai
utile decât altele.
 

Oamenii se pot baza pe multe resurse religioase și spirituale care au fost legate de o
mai bună adaptare în perioade de criză. Aceste metode pozitive de a face față religiilor includ
sprijin spiritual de la Dumnezeu sau o putere superioară, ritualuri pentru a facilita tranzițiile
vieții, iertare spirituală, sprijin din partea unei instituții religioase sau a clerului și
reîncadrarea unei situații stresante într-un sistem de sens mai mare și mai binevoitor.
Pe de altă parte, unele forme de gestionare religioasă și spirituală pot fi mai
problematice. Evenimentele din viață pot zdruncina și sfărâma oamenii atât din punct de
vedere spiritual, cât și psihologic, social și fizic. Oamenii se pot lupta spiritual cu înțelegerea
lui Dumnezeu, cu conflicte interioare sau cu alți oameni. Un corp crescut de cercetări a legat
aceste lupte spirituale de niveluri mai ridicate de suferință psihologică, scăderea sănătății
fizice și un risc chiar mai mare de mortalitate. Astfel, este important ca psihologii și alți
furnizori de servicii medicale să fie conștienți de natura duală a religiei și spiritualității; pot fi
resurse vitale pentru sănătate și bunăstare, dar pot fi și surse de suferință.
Importanta abordarii celor doua concepte in domeniul bolilor mintale si psihoterapiei
este intalnita in articolele premiate cu Premiul Oskar Pfister.
Premiul Oskar Pfister este acordat anual unei persoane care a adus contribuții
remarcabile la dialogul privind religia, spiritualitatea și psihiatria.

Scopul Premiului Oskar Pfister este de a extinde cunoștințele despre relațiile dintre
religie și psihiatrie. Acesta urmărește să promoveze înțelegerea relevanței influențelor
religioase și spirituale pentru persoanele care solicită tratament psihiatric și să exploreze
modul în care ambele domenii pot contribui la sănătatea și bunăstarea umană.

Desemnări:

1983 - Jerome Frank-„O provocare fără precedent pentru psihiatrie și religie”

1984 - Wayne Oates-„Unele funcții ale credinței în boli și sănătate”

1985- Viktor Frankl-„Omul în căutarea unui sens final”

1986- Hans Kung-„Represiunea religiozității”

1987 - Robert Lifton-„Psihologia genocidului”

1988 - Oliver Sacks-„Cazul unic”

1989 - William Meissner-„Patologia sistemelor de credință”

1990 - Peter Gay-„Un evreu fără Dumnezeu revizuit”

1991 - Robert Coles-„Viața spirituală a copiilor”

1992 - Paulus Mar Gregorios-„Maeștrii religioși ca„ psihiatri ”: terapia iubirii disciplinate și a
judecății discernătoare”

1993 - Paul Fleischman-„Spiritul vindecător”

1994 - James Fowler-„Spiritul vindecător: psihiatrie și dinamica credinței”

1995 - Prakash Desai-„Scoaterea psihicului din psihiatrie: cazul medicinii hinduse”

1996 - Ann Bedford Ulanov-„Ritual, repetare și realitate psihică”

1997 - Ana-Maria Rizzuto-„Credința ca funcție psihică”

1998 - Allen E. Bergin-„Religia și sănătatea mintală”

1999 - Don Browning-„Interniști ai minții sau medici ai sufletului”

2000 - Paul Ricoeur-„Diferența dintre patologic și normal ca sursă de respect: implicații

terapeutice și etice”

2001- Irvin D. Yalom-„Psihoterapie existențială și consolare religioasă: convergență și

divergență”

2002 - David Larson (postum)-„Secolul aproape uitat: ce diferență face un deceniu”

2003 - Abraham Twerski-„Există un loc pentru spiritualitate în terapie?”

2004 - Elizabeth Bowman-„Dialogul de pe marginea Marelui Canion: Despre punerea
prăpastiei post-freudiene între religie și psihiatrie”

2005 - Armand Nicholi, Jr.-„ Părerile conflictuale despre lume ale lui Sigmund Freud și
Oskar Pfister: chei pentru înțelegerea pacienților”

2006 - Edwin Cassem-„Psihiatrie și spiritualitate la sfârșitul vieții”

2007 - William R. Miller-„Spiritus Contra Spiritum: Cazul ciudat de spiritualitate și

dependență?”

2008 - Dan G. Blazer-„Prozac și sinele spiritual”

2009 - Kenneth I. Pargament-„Lupta cu îngerii: lupte religioase în contextul bolilor mintale”

2010 - George E. Vaillant-„Către o nouă psihiatrie: evaluarea emoțiilor pozitive”

2011 - Clark S. Aist-„Dialogurile Oscar Pfister: o căutare de semnificații”

2012 - Harold G. Koenig-„Cum este religia relevantă pentru psihiatrie ?:

cercetare și aplicații”

2013 - Marc Galanter-„Ce putem învăța de la alcoolicii anonimi despre tratamentul

dependenței, recuperarea orientată spiritual și neuroștiința socială”

2014 - Robert Cloninger-„Cele trei aspecte ale ființei umane”

Cercetările privind religia și spiritualitatea produc cunoștințe care ating toate

subdisciplina psihologiei și a altor domenii. Deoarece religia și spiritualitatea provoacă
sentimente profunde la oameni și pentru că vorbesc cu cele mai profunde valori ale
oamenilor, psihologii practicanți trebuie să fie atenți să abordeze aceste procese cu
cunoștințe, sensibilitate și grijă. Din păcate, marea majoritate a psihologilor practicanți nu
primesc nicio pregătire în religie și spiritualitate în timpul studiilor universitare și
postuniversitare. Această stare de lucruri trebuie să se schimbe. Îngrijirea competentă se
bazează pe cunoștințele de bază despre diversitatea religioasă și spirituală, înțelegerea
modului în care religia și spiritualitatea sunt împletite într-un comportament uman adaptativ
și inadaptativ. Îngrijirea competentă crește și din conștiința de sine. Indiferent dacă psihologii
sunt sau nu personal religioși și spirituali, sau împărtășesc o orientare religioasă și spirituală
cu clientul, practicienii trebuie să fie conștienți de modul în care orientarea lor ar putea avea
un impact în mod conștient sau fără să știe. De asemenea, aceștia trebuie să ia măsuri pentru a
proteja libertatea și autonomia decizională a clienților. Discuția deschisă cu clienții despre
valorile care stau la baza tratamentului poate fi una dintre cele mai importante modalități de a
asigura practica etică. De asemenea, este foarte util să vă consultați cu experți care reprezintă
diferite tradiții religioase și spirituale și diferite tradiții profesionale. Acest lucru poate oferi o
perspectivă și o înțelepciune importante în tratarea valorii spinoase și a problemelor etice care
pot apărea atunci când abordăm religia și spiritualitatea în practică.

Bibliografie:

Allport, G.W. (1950): The Individual and His Religion: A Psychobiological

Interpretation, New York: Macmillan;

Antonovsky, A.: (1987). Unraveling the mystery of health, San Francisco:

JosseyBass;

Bergin, A.E. (1983): Religiosity and mental health: A critical reevaluation and
metaanalysis, Professional Psychology Research and Practice, 14: 170-184;

Borras, L., Mohr, S, Brandt, P.Y. et al (2007): Religious beliefs in schizophrenia:

Their relevance for adherence to treatment, Schizophrenia Bulletin, 33(5): 1238-1246;

Byrd, R.C. (1988): Positive therapeutic effects of intercessory prayer in a coronary

care unit population, Southern Medical Journal, 81:826-829;

Hill, P.C., Pargament, K.I. (2003): Advances in the conceptualization and

measurement of religion and spirituality: Implications for physical and mental health
research, American Psychologist, 58(1): 64-74;

Hill, P.C., Pargament, K.I., Hood, R.W., et al (2000): Conceptualizing religion and
spirituality: Points of commonality, points of departure. Journal for the Theory of Social
Behaviour, 30:51-77;

Mason, A., & Windle, M. (2001). Family, religious, school and peer influences on
adolescent alcohol
 Pargament, K.I. (1997): The Psychology of Religion and Coping: Theory, Research,
and Practice, New York: Guilford Press; use: A longitudinal study, Journal of Studies on
Alcohol, 62(1), 44-51;

Powell, LH, Shahabi, L, Thoresen, C.E. (2003): Religion and spirituality: linkage to
physical health, American Psychologist, 58(1): 36-52

Seeman, T. E., Dubin, L.F., Seeman, M. (2003): Religiosity/Spirituality and health: A

critical review of the evidence for biological pathways, American Psychologist, 58 (1): 53-
63;