UNIVERSITATEA “ ALEXANDRU IOAN CUZA” – IAȘI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE – FORMA ID

GRUPA 1, ANUL II

TEMĂ ,,INTRODUCERE ÎN PSIHANALIZĂ”

STUDENT ÎNDRUMĂTOR
STĂNILĂ OANA CONF. DR. CAMELIA SOPONARU
Temă de control obligatorie 1: Prezentați pulsiunile care au stat la baza alegerii
profesiei dumneavoastră. Pentru fiecare pulsiune precizați sursa, scopul și obiectul
satisfacerii.

Freud a definit pulsiunea ca un concept la granița dintre psihic şi corp, conținând patru
componente de bază: sursă şi presiune, scop şi obiect. Primele doză aparțin laturii somatice şi
celelalte două laturii psihice. Ambele contribuie la definirea actelor de zi cu zi. Sursa pulsiunii
care a stat la baza alegerii profesiei mele se regăsește, în primul rând în factorii declanșatori,
aceștia fiind prezențele masculine din viaţa mea, ei fiind militari activi în cadrul M.Ap.N.
Admirația către această carieră se reflecta de la o vârstă fragedă, caracterizată prin atracția
mare pentru de ținuta militară, cât şi de oportunitatea verticală de dezvoltare sau de
conștientizarea unui loc de muncă stabil. Defularea este pulsiunea primordială datorită
faptului că ea stă la baza realizării dorințelor, proiectelor şi a obiectivelor, în principiu
materiale (sta la baza satisfacerii nevoii vitale). Aș mai putea adăuga faptul că admirația, a
fost starea de excitare în interiorul corpului cât şi curiozitatea şi ambiția cum că „şi eu pot”.
Scopul meu este de a ajunge cât mai sus în această ierarhie, cu sârguinţă şi ambiție şi de a
sustrage cele mai bune roade din acest domeniu. Când mă gândesc la cuvântul „armată”
primul lucru care îmi vine în minte este disciplina militară ceea ce consider că îți aduce
verticalitatea nu numai în domeniul specific cât şi în rândul societății.
Încrederea de sine şi satisfacția pe care o ai încă de la începutul carierei pare neterminabilă.
Încă de la primele probe luate cu succes până la instrucția solicitantă de formare şi în final
încadrarea pe funcția dorită sunt doar câteva exemple pe care le-am avut în decursul carierei.
Unul dintre cele mai importante lucruri dobândite în această perioada a fost reușita susținerii
unei coeziuni la nivel colectiv, reușita de a mă învăța cu atâtea caractere şi totuși să nu mi se
pară dificilă ipostaza în care mă aflam, apropierea şi camaraderia de care am dat dovadă
fiecare în parte pare o satisfacție de luat în seamă.

Soponaru Camelia– Introducere în psihanaliză, Manual pentru Învățământul la distanță,

(2013)
Tema de control obligatorie 2: Argumentați cum este posibilă existența și/sau
coexistența apărărilor normale și a celor patologice.

În pofida obstacolelor metodologice pe care le-a întâlnit, abordarea mecanismelor de

apărare din perspectiva dezvoltării suscită în prezent un mare interes. Ideea unei transformări
o dată cu vârsta a procedeelor defensive apare în 1915, în textul intitulat “Pulsiuni şi destine
ale pulsiunilor”, în care Freud precizează că destinul pulsiunilor depinde de modalitățile de
apărare împotriva lor. Răspunsul la întrebarea „Ce destin pot cunoaște pulsiunile pe parcursul
dezvoltării şi al vieţii” Freud (1915) ia în considerare patru posibilități:
- întoarcerea asupra propriei persoane (sau asupra propriului eu);
- transformarea în contrariu (cuprinzând procesul de trecere a unei pulsiuni de la activitate
la pasivitate şi procesul de transformare a conținutului);
- sublimarea;
- refularea.
Doar primele două soluții rețin atenția lui Freud. Pentru el, transformarea activitate-
pasivitate şi întoarcerea asupra propriei persoane depind de organizarea narcisică a eului,
purtând deci marca stadiului narcisic, faza inițială a dezvoltării eului. Freud considera atunci
că aceste două modalități corespund poate încercărilor de apărare care, în stadii superioare ale
dezvoltării eului, sunt realizate prin alte mijloace. Tot el sugerează astfel, încă din 191, că
apărările trec de la un stadiu inițial, mai puțin organizat, la un stadiu ulterior, mai bine
organizat. În 1926, Freud revine asupra subiectului şi scrie în ,,Inhibiție, simptom şi
angoasă” (1926):„Se prea poate ca aparatul animic să folosească, înainte de separarea clară
dintre eu şi sine, înainte de formarea supraeului, alte metode de apărare decât în momentul
când a ajuns deja în aceste stadii de organizare”.
ORIGINEA MECANISMELOR DE APĂRARE – PRECURSORI:
Încă de la început, s-aupus la bătaie diferite teoreme pentru identificare şi definirea acestor
mecanisme de apărare. Ce sunt ele mai exact sau de unde şi de când le dobândim au fost
printre întrebările puse cel mai prematur. Acest termen de precursor se referă la stadiul
precoce al unei apărări în care aceasta nu a atins statutul de apărare propriu-zisă. Așadar,
Sandler insistă asupra necesității de a preciza conceptul de precursor care, pentru el, se leagă
de condițiile necesare pentru ca o apărare să se poată dezvolta. Uneori, precursorul poate fi
constituit dintr-un comportament motor ce servește drept prototip pentru apărarea în
cauză (Greenacre 1958; Knapp 1967; Spitz 1965).
Cel care s-a remarcat cu ajutorul teoriilor sale promițătoarea fostSpitz. Pentru el, precursorii
sunt funcții psihologice arhaice care, asigură adaptarea. În viziunea acestui autor, aceste
prototipuri, ale apărării sunt funcții somatice înnăscute, proprietăți, moduri de funcționare
existând încă de la naştere ca atare sau ca proprietăți. Tot ele servesc drept model
mecanismelor de apărare ulterioare. Concepția lui Spitz cu privire la prototipurilor fiziologice
ale mecanismelor de apărare a fost inspirată din teoria lui Freud potrivit căreia „traumatismul
nașterii este prototipul angoasei ulterioare”.
Spitz (1964) a realizat un studiu consacrat prototipurilor prezente în cursul primului an şi al
unei părți din al doilea an de viață. Relațiile - a căror existenţă este sugerată în acest studiu
între anumite mecanisme de apărare şi prototipurile lor sunt prezentate în tabel:
Mecanism de apărare Prototip
Fenomen infantil al barierei de apărare (protecție)
1. Refularea instituită împotriva stimulilor.
2. Regresia Somnul
În acord cu scrierile lui Moore (1958; şi Spitz, 1964),
3. Izolarea experiențele de separare: nașterea, dificultățile ce apar în
relațiile mamă – copil etc.
4. Anularea retroactivă ( şi Visul (Visul fragilor, Freud, 1990)
poate „ compulsia repetitivă”)
Ambivalența arhaică (precursoare a ambivalenței
psihologice). Fenomen aflat în raport cu nediferențierea
5. Transformarea în contrar din toate sectoarele personalității nou-născutului; se
manifestă net în comportamentul eratic al copilului în
cursul primului an de viață.
6. Întoarcerea către propria Spitz nu indică prototipul; el menționează faptul că
persoană întoarcerea împotriva propriei persoane este favorizată de
diferențierea incompletă a pulsiunilor şi, respectiv, de
diferențierea între ,,eu” şi ,,noneu”.
7. Proiecția Regurgitarea şi vomitarea (de la 3 luni) şi nu eliminarea
urinară şi anală, cum preconiza Abraham în 1926
8. Introiecția sau identificarea Absorbția hranei
9. Refuzul Închiderea ochilor
De asemenea, o altă clasificare pe care o prezentăm apare într-o cercetare empirică
efectuată de Bond(1983) şi a permis elaborarea unui chestionar destinat evaluării
mecanismelor de apărare, cu un stil defensiv a căror existenţă este acceptată de majoritatea
specialiștilor de orientare psihodinamică. Lista lui Bond este o combinație între apărările
descrise de Vaillant şi cele evocate de Zernberg (1967) trăsăturile caracteristice ale
pacienților având o personalitate de limită.
Această cercetare întreprinsă de Bond a fost o încercare de a pune bazele unei metode
empirice de studiere arelațiilor dintre mecanismele de apărare, precum şi dintre aceste
mecanisme şi diagnosticul clinic sau nivelul de maturitate al eului. Chestionarul pe care acesta
l-a utilizat este alcătuit din 88 de enunțuri în raport cu care subiecții trebuie să-şi indice
acordul sau dezacordul pe o scală de nouă puncte. Aceste enunțuriau fost redactate în aşa fel
încât să respecte comportamentul subiecților în funcţie de 24 de mecanisme de apărare.
Comportamenteleerau deci privite ca posibili derivați conștienți ai acestormecanisme de
apărare.Subiecții care au răspuns la chestionar au fost în număr de 209, dintre care 98 de
pacienți (nevrotici,psihotici, şi în stări-limită) cu vârste cuprinse între 25 până la 64 de ani,
restul de persoane. Fără diagnostic psihiatric, având între 16 şi 69 de ani. Analiza factorială
efectuată asupra răspunsurilor date de ansamblul subiecților, pe populațiile experimentale de
paciențişi nepacienţi. Luate separat, a scos în evidentă existența acelorași factori.
Fiecare ansamblu constituit din apărări subordonate aceluiași factor ar corespunde unui stil
defensiv distinct ( Bond, 1995).
 Factorul 1 explică50% din varianța totală şi reuneșteșaseapărări: retragerea, activismul,
regresia,inhibiția, agresiunea pasivă şi proiecția.
Bond considera că termenul „imaturitate” nu este pertinent pentru a desemna acest grup de
apărări, întrucât ele pot fi întâlnite uneori la persoane cu o bună funcționare a psihicului.
Pentru Bond, trăsătura comună a comportamentelor corespunzând apărărilor respective este
incapacitatea subiecților de a negocia cu pulsiunile. demarând ei înșiși o acțiune constructivă,
astfel:
- persoana ce adoptă ca mod de răspuns retragerea sau este inhibată are nevoie să fie
încurajată activ pentru a ieși din atitudinea rezervată;
- persoana care utilizează activismul trebuie să fie controlată;
- persoana care adoptă regresia are nevoie să fie înlocuită de cineva care să facă anumite
lucruri în locul ei;
- persoana agresivă şi pasivă acționează pentru a provoca furia celuilalt;
- persoana care utilizează proiecția îi blamează pe ceilalți şi aruncă responsabilitatea
asupra lor în loc să-şi accepte pulsiunile.
 Factorul 2 explică 10% din varianța totală şi cuprinde trei apărări:
- clivajul, idealizarea primitivă şi omnipotența însoțită de depreciere, presupune clivajul
imaginii de sine şi al imaginii despre ceilalți în imagini de tip bun sau rău, puternic sau slab
Dacă stilul defensiv descris de factorul 1 este orientat către acțiune, stilul determinat de
factorul 2 este orientat către imagine şi poate fi descris ca distorsiune a imaginii.
Să mai notăm faptul că, în situaţii de stres, anumite persoane care nu folosesc în mod curent
aceste mecanisme pot recurge totuși cu succes la cele cuprinse în factorul 2. Aşa se face că, de
pildă, încrederea în omnipotența doctorului reprezintă o modalitate de a face faţă unei boli
fizice grave. Aceste apărări pot fi însă utilizate într-o manieră neadaptată de către persoanele
cu unele dificultăți cronice în a stabili relații mature. In psihopatologie, stilul defensiv se
asociază cu tulburările de personalitate de tip narcisic şi de limită (Kernberg, 1967).
 Factorul 3 este răspunzător de 9% din varianța totală. Itemii saturați din cadrul acestui
factor au fost concepuți în scopul testării formațiunii reacționale şi a pseudo altruismului şi
reflectă nevoia de a se percepe pe sine ca amabil. gata de a sări în ajutorul celorlalți
şi niciodată furios, ceea ce îi caracterizează pe binefăcători şi pe martiri. Subiecții
care utilizează acest stil defensiv se implică adesea în relații stabile şi sunt capabili să
&funcționeze în mod adecvat din punct de vedere psihic. Ei ajung să ceară sprijin
psihologic atunci când, ca urmare a unei pierderi, stilul lor defensiv nu le mai poate stăvili
furia şi anxietatea, situaţie în care subiecții devin depresivi. Acest stil defensiv, aflat în
legătură cu cel de-al treilea factor evidențiat de Bond şi echipa sa, poate fi desemnat sub
numele de „sacrificiu de sine”.
 Factorul 4 corespunde unui procent de8% din varianța totală: apărările aflate în legătură cu
acest factor sunt umorul, reprimarea (înlăturarea) şi sublimarea. Puternic asociate noțiunii
decoping reușit. Umorul reflectă capacitatea de a accepta o situaţie conflictuală
atenuându-i aspectele dureroase. Reprimarea permite ca un conflict generator de anxietatea
să fie scos din câmpul conștiinței până în momentul când subiectul este pregătit să negociere
cu respectivul conflict. În fine, sublimarea pune pulsiunea (sursa anxietății) în slujba unui
răspuns creativ. În virtutea modului în care aceste apărări contribuie la controlarea
conflictului, cel de-al patrulea stil defensiv ar putea fi numit stil adaptativ.
Așadar, apărările normale şi cele patologice nu sunt altceva decât un răspuns adaptiv în
funcţie de nivelul de stimul, reacțiile fiind asemănătoare atât la persoanele normale cât şi la
persoanele considerate cu afecțiuni psihopatologice. Ele pot îndeplini atât funcții negative cât
şi funcții pozitive, ele fiind mai mult sau mai puțin conștiente în momentul actului respectiv.

Soponaru Camelia – Introducere în psihanaliză, Manual pentru Învățământul la

distanță, (2013)
Șerban Ionescu – Mecanisme de apărare, Editura Polirom 2002, Iaşi;
Tema 3 obligatorie: Pe baza bibliografiei sugerate, realizați o comparație amplă
între actul ratat și simptom.

Una dintre diferențele majore între actul ratat şi simptom ar fi faptul că spre deosebire de
simptom care permite accesul doar persoanelor specializate în tratarea disfuncțiilor psihice
(psihiatri, psihoterapeuți, psihologi clinicieni), actul ratat poate fi observat cu ușurință atât la
propria persoană cât şi la ceilalți. În altă ordine de idei, printre manifestările inconștientului,
ca de exemplu: simptom, vis, cuvânt de spirit, actul ratat este cel mai puțin cifrat, de ce nu
transparent în unele situaţii.
În „Psihologia vieţii cotidiene” de Sigmund Freud (1901), actul ratat cel mai întâlnit este
lapsusul. Freud a enumerat şi a oferit primele explicații în privința actelor ratate (precum
scrierea, rostirea sau lectura greșită, rătăcirea unor obiecte sau încurcarea unor nume) pentru a
fi cât mai distingibilă diferenţa între actele ratate şi simptome. Mulți dintre noi am atribui
aceste întâmplări hazardului, oboselii sau distragerii dar psihanaliza explică acest fenomen
prin prisma unor gânduri refulate în subconștient sau pe care subiectul nu dorește să le
exprime: încurcarea adresei, trimiterea unui mail la o adresă greșită, pierderea unui cadou
pentru ziua de naştere a unei persoane pe care nu o simpatizăm, toate reprezintă acte ratate.
Ele sunt produse atât de psihicul considerat normal, sănătos, cât şi de cel considerat cu
disfuncționalități, pe când simptomele sunt atribuite în mod special psihicului cu
disfuncționalități.
Spre deosebire de actul ratat, care este făcut involuntar şi neconștient, simptomul prezintă
ca manifestări o tulburare funcțională sau o senzație anormală resimțită, unde este importantă
intervenția unui specialist dacă este cazul datorită resimțirii sale chiar şi fizice, spre deosebire
de actele ratate care se rezumă doar la psihic. Freud spunea că ceea ce ne dorim cel mai mul
ne este interzis şi ca atare ne produce anxietate, de unde rezultă mascarea elementului
suprimat\refulat, unde, însă acest element încearcă să iasă la suprafață de unde izvorăsc actele
ratate. Acestea, la fel ca visele reprezintă căi către inconștientul nostru şi în același timp
ascund dar şi dezvăluie, fără să ne dorim acest lucru, dorințele noastre cele mai ascunse.
Datorită teoriei lui Freud, specialiștii pot aprecia aceste acte considerând că au o semnificație
precisă. Mai exact, au rolul de a indica prezența unei nevroze, adică a unui conflict, interior.
Dacă nu oferă direct explicația, cel puțin indică faptul că în acel aspect al vieţii există ceva
care merită explorat.Așadar, Freud a demonstrat că actele ratate sunt, ca şi simptomele,
formațiuni de compromis între intenția conștientă a subiectului refulat.
Sigmund Freud – Psihopatologia vieţii cotidiene, Editura Trei.ro, București, 2018.
Temă de control 4: Ce motive credeți că l-au determinat pe Freud să considere că
demersul pe care îl desemnează ca fiind „psihanaliză” se referă la procese „greu
accesibile”?

Teoria psihanalitică se ocupă atât de funcționarea psihicului uman normal cât şi de patologia
acestuia.Acest demers este considerat de S. Freud ca proces „greu accesibil” deoarece
psihanaliza lucrează într-o proporție mare cu inconștientul, procesele fiind de asemenea
inconștiente prin natura lor. Conflictul intrapsihic dintre inconștient şi conștiință impregnează
întreaga viață a individului. Psihanaliza freudiana nu s-a osificat într-o doctrină propriu-zisă,
ci a parcurs stadii succesive de dezvoltare, urmărind cât mai mult posibil o captare cât mai
completă a adevărului formulând ipoteze speculative, provizorii ca orice ipoteză, însă pe care
înțelegea să le confrunte fără încetare cu faptele realității. A cunoaște științific este pentru
Freud a cunoaște prin cauze, şi cum cauzele nu pot fi identificate înafara unor raționamente de
deducerea antecedentelor şi a acţiunii actuale a acestora psihanaliza urmează masiv deducția,
ceea ce contribuia la susținerea demersului său. Psihanalizei i s-au aplicat adesea, fără
argumentele de rigoare, calificativele de „idealistă”, „mistică” şi „iraţionistă”. Freud a
descoperit că cea mai bună metodă de a descoperi cum funcționează mintea este să studieze
succesiunile manifestărilor acesteia, şi anume gândurile şi sentimentele, visele şi fantasmele,
aşa cum apar ele într-un anumit context. Experiențele din copilăria mică reprezintă un
amestec de fantasmă şi realitate; aceste experiențe sunt caracterizate de dorințe pasionale,
impulsuri neîmblânzite şi angoase infantile. De exemplu, foamea stârnește dorința de a înghiți
totul, dar şi teama de a fi înghițit de o altă persoană; dorința de a fi stăpân pe situaţie şi
independent este corelată cu fricile de a fi manipulat sau abandonat; separarea de o persoană
care oferă îngrijire poate conduce către sentimente de fi rămas singur, expus şi neajutorat;
iubirea pentru un părinte poate impune riscul pierderii iubirii celuilalt părinte. Astfel,
dorințele şi fricile timpurii au ca rezultat conflicte care, atunci când nu pot fi rezolvate, sunt
refulate şi devin inconștiente.
În 1923, Freud amintea că „ceea ce este refulat constituie pentru noi prototipul
inconștientului”, deducând în acest mod noțiunea de inconștient din teoria sa. Freud explică
apariția manifestărilor nevrotice, în special ale isteriei, datorită refulării unor traume
emoționale, ascunse în inconștient. Ca tratament recomandă transpunerea pacientului în stare
de hipnoză, cu ajutorul căreia trăirile emoționale refulate sunt din nou aduse la suprafața
conștiinței și în felul acesta, conflictele, prelucrate în mod conștient, nu mai provoacă
tulburări psihice.
Inconștientul: viaţa psihică merge dincolo de lucrurile de care suntem conștienți, şi de
asemenea ea merge dincolo şi de ceea ce este preconștient (adică lucrurile de care am putea
deveni conștienți în momentul în care încercăm să ne gândim la ele). O parte considerabilă
din mintea noastră este inconștientă, iar această parte este accesibilă doar prin psihanaliză.
Freud a trebuit să ducă o „luptă crâncenă” deoarece sarcina limpezirii lucrurilor nu este deloc
ușoară, dată fiind, pe deoparte, complexitatea teoriei freudiene, efortul ei proteic de a reflecta
cu fidelitate derutantă a fenomenelor psihice a omului concret integrat în relațiile sale multiple
de natură biologică şi socială, iar pe de altă parte, tenacitatea demnă de o cauză mai bună care
sârguiesc la zidul de rezistență împotriva psihanalizei freudiene, acei ideologi care nu se
împacă cu materialismul, raționalismul, scientismul, şi ateismul lui Freud.
Sigmund Freud – Opere esențiale, vol. 1 -Introducere în psihanaliză, Editura Trei,
București, 04 aprilie 2012;
Sigmund Freud – Psihopatologia vieţii cotidiene, Editura Trei.ro, București, 2018.
Tema 5: Cum funcționează principiul realității în viaţa psihică în comparație cu
principiul plăcerii?

Principiul originar al plăcerii suferă pe parcursul dezvoltării o modificare prin luarea în

considerare a lumii exterioare (principiul realităţii), aparatul psihic învățând să amâne
satisfacerile plăcerii şi să suporte pentru o clipă senzaţiile de neplăcere. Punctul de vedere
topic concepe aparatul psihic ca pe un instrument compus şi încearcă să constate în ce locuri
ale lui se desfășoară diferitele procese psihice.
Prima piedică ce apare în calea realizării principiului plăcerii ne este cunoscută întrucât ea se
manifestă într-un mod sistematic. Știm că principiul plăcerii ghidează activitatea primară a
aparatului psihic, dar că pentru supraviețuirea organismului în condițiile dificile ale mediului
exterior el se dovedește a fi din capul locului inutil, ba chiar cât se poate de periculos.
Sub influenţa pulsiunilor de autoconservare ale Eului, locul său este luat de către principiul
realităţii, care, fără să renunţe la scopul ultim, adică la obținerea plăcerii, impune amânarea
atingerii sale, renunţarea la anumite posibilități de obținere a plăcerii sau chiar acceptarea
unei neplăceri momentane, ca o etapă pe calea ocolită ce duce în final tot la dobândirea
plăcerii.
Totuși, pulsiunile plăcerii sunt mai greu „educabile”, continuă încă mult timp să se
conformeze principiului plăcerii, astfel încât adesea, la nivelul respectivelor pulsiuni sau chiar
al Eului însuşi, acest principiu învinge principiul realităţii, ceea ce este în dauna întregului
organism.
Cu toate acestea, este indubitabil faptul că înlocuirea principiului plăcerii de către principiul
realităţii nu poate fi făcută responsabilă decât pentru o mică parte a senzațiilor noastre de
neplăcere şi nu pentru cele mai intense. O altă sursă a funcționării acestora o reprezintă
conflictele şi sciziunile care au loc în aparatul psihic în momentul în care Eul trece, în cadrul
evoluției sale, la tipuri de organizare mai coerente, superioare.
În realitate, în viaţa psihică cu cea reală, înlocuirea principiului plăcerii cu principiul
realității nu înseamnă o anulare a principiului plăcerii, ci doar o asigurare a acestuia. O
plăcere momentană, nesigură în urmările sale, e abandonată, însă doar pentru a câștiga în
acest nou mod, o plăcere sigură, ce apare mai târziu. Totuși impresia endopsihică a acestei
înlocuiri a fost una aşa de puternică, încât se reflectă într-un mit religios special. Doctrina
despre o răsplată, aflată în lumea de dincolo, pentru renunțarea – voluntară sau forțată la
plăcerile lumești, nu este nimic altceva decât proiecția mitică a acestei revoluții psihice.
Urmărindconsecvent acest model, religiile nu au putut impune renunțarea absolută la plăcere
în această viață, promițând o compensație într-o existenţă viitoare; ele nu au putut realiza pe
această cale o depășire a principiului plăcerii. Mai degrabă reuşeşte această depășireștiința,
care oferă însă şi o plăcere intelectuală în timpul lucrului şi oferă şi un câștig practic final.
Educația poate fi descrisă, fără a sta prea mult pe gânduri, ca incitare la depășirea principiului
plăcerii, la înlocuirea acestuia cu principiul realității; ea vrea, așadar, să ofere un ajutor
procesului de dezvoltare a Eului şi servește în acest scop de recompense recompense afective
din partea educatorului, dând de aceea greș atunci când copilul răsfățat crede că deține oricum
această afecțiune şi că nu o poate pierde în nici o împrejurare.
Sigmund Freud -Opere esențiale vol. 3 – Psihologia inconștientului, Editura Polirom,
2012, București;
Sigmund Freud- Opere Freud, vol. 13 – Compendiu de psihanaliză, Editura Trei, 10 mai
2012, București.
Tema 6: Care sunt momentele din derularea procesului pulsional?

Pulsiunea îşi are sursa într-o excitație corporală (starea de tensiune), scopul ei fiind de a
suprima starea de tensiune din sursa pulsională şi, în felul acesta, pulsiunea îşi poate atinge
ținta în obiect sau mulțumită acestuia. Orice pulsiune are un caracter imperativ. Din acest
motiv ea se deosebește de instinct, care este un comportament animal ereditar, caracteristic
speciei şi adaptat obiectului sau. După S. Freud, „numim pulsiuni forțele pe care le postulăm
în spatele tensiunilor generatoare de nevoi ale sinelui". Aşa cum spuneam mai sus, conceptul
de pulsiune derivă din cel de pasiune, prin medicalizarea acestuia din urmă, şi confiscarea sa
din sfera moral-juridico-religioasă de către S. Freud, care îl plasează în sfera medicinii,
punându-l să joace un rol esențial în psihanaliză. D. Lagache distinge trei momente în
derularea procesului pulsional, şi anume: a) sursa, care este o stare de excitație din interiorul
corpului individului; b) scopul, care este presiunea pe care o exercită această excitaţie; c)
obiectul, care este instrumentul cu ajutorul căruia este obţinută satisfacția. După D. Lagache,
“pulsiunea este un concept frontieră între biologic şi mental, ea fiind din acest motiv mai
puţin o realitate observabilă, concretă, cât, în primul rând, o entitate mitică". Pentru
înţelegerea acestor aspecte să urmărim evoluția şi maturizarea pulsiunilor. În psihanaliză se
consideră că sursa pulsiunilor este corporală şi independentă de mediu. Ele se maturizează o
dată cu maturizarea corporală, în mod cronologic, pe etape sau stadii pulsionale. Stadiile
pulsionale sunt următoarele: 1. Stadiul oral, cu două sub-stadii; a) stadiul oral primitiv
(sugere), care corespunde primului semestru al vieţii individului; b) stadiul oral tardiv
(sugere), care începe cu cel de al doilea semestru al vieţii. 2. Stadiul anal, sau sadic-anal, se
situează între vârsta de 2 şi 3 ani, când tensiunile se descarcă prin defecație. Este etapa de
satisfacere libidinală legată de evacuarea şi excitarea mucoasei anale. Este un stadiu de
ambivalenţă sexuală.
Aurelia Odagiu – Curs complet de psihanaliză, 18 feb. 2014.

Tema 7: Care este specificul sexualității infantile?

În știință se obişnuia să se considere că viaţa sexuală începe odată cu pubertatea şi

manifestările sexualităţii copiilor erau taxate ca nişte indici de precocitate anormală şi
degenerare. Primele cunoștințe legate de sexualitatea infantilă au fost achiziționate, ce-i drept,
prin investigarea analitică a adulților şi, ca urmare, împovărate cu toate îndoielile şi sursele de
greșeli inerente unei priviri retrospective atât de târzii, dar când am început ulterior să
analizăm chiar copiii şi să-i observăm fără să avem idei preconcepute, am obținut confirmarea
directă pentru toate conţinuturile reale ale noii concepţii.
Să ne îndreptăm acum către dezvoltarea sexuală a copilului. Ne îndreptăm atenţia mai mult
către manifestările somatice decât către cele psihice ale vieţii sexuale. Alegerea primitivă de
obiect a copilului decurge din nevoia de ajutor, ne suscită în continuare interesul. Ea se
îndreaptă mai întâi către toate persoanele care-l îngrijesc. Copilul ia ambii părinţi şi cu
precădere, pe unul dintre ei drept obiect al dorinţelor lui erotice. De obicei, el urmează de aici
o stimulare din partea părinţilor, a căror tandreţe are caracteristicile cele mai limpezi ale unei
activităţi sexuale, chiar inhibată în raport cu scopurile ei. Tatăl preferă de obicei fiica, mama,
fiul; copilul reacționează aici, dorindu-se ca fiu în locul tatălui şi ca fiică în locul mamei.
Sentimentele trezite în aceste relaţii dintre părinţi şi copii şi în cele care se sprijină pe ele
dintre fraţi şi surori nu sunt numai de tip pozitiv, delicat, ci şi de natură negativă, ostilă.
Complexul astfel format este destinat să fie curând refulat, dar el mai exercită încă dinspre
inconştient un efect puternic şi durabil. Putem să presupunem că el constituie, împreună cu
ramificațiile sale, complexul nucleu al oricărei nevroze. Sexualitatea copiilor a arătat în unele
privințe un alt tablou decât cea a adulților şi a uimit prin numeroase trăsături a ceea ce se
condamna la adulţi ca fiind „pervesiune”. Trebuie lărgit conceptul sexualului, în aşa fel încât
să cuprindă mai mult decât tendinţa unirii celor două sexe în actul sexual sau tendinţa
producerii anunitor senzaţii de plăcere. Însă această lărgire a fost răsplătită prin faptul că a
devenit posibil să înţelegem viaţa sexuală infantilă, normală şi perversă dintr-un același
context. Cercetarea analitică a referentului a căzut mai întâi în eroarea de a supra aprecia cu
mult seducţia ca sursă a manifestărilor sexuale infantile şi nucleu al formării nevrotice de
simptom. S-a putut depăși această părere greșită când s-a recunoscut rolul extraordinar de
mare al activității fantasmatice în viaţa mentală a nevroticilor, care eraupentru nevroză în mod
evident mai concludentă decât realitatea externă.
Sigmund Freud – Despre psihanaliză. Ultima scriere a lui S. Freud, Editura Trei,
11 aug. 2014, București.
Tema 8: Ce este coșmarul?

Coșmarul este un vis urât, cu senzații de apăsare și de înăbușire, o stare de grijă apăsătoare,
obsedantă. Cauza viselor urâte este cauzată frecvent de emoțiile de frică, panică provocate de
traumele psihice, stresul din timpul zilei. În coșmar se pot retrăi clipe de groază provocate
uneori de lucruri, care apar banale în starea de veghe. Coșmarurile repetate pot provoca
îmbolnăviri prin epuizare psihică, cauzate de insomnie.Coșmarul trezește individul din somn,
acesta aflându-se apoi în stare complet de alertă şi care poate duce la disfuncționalități pe plan
social sau profesional prin întreruperile repetate ale somnului. De obicei acestea apar în cursul
unei secvențe de somn lungi şi elaborate iar conținutul lor este axat cel mai des pe iminenta
unor pericole de natura fizica (urmărire, atac, vătămare) sau unora mai subtile,
implicândeșecuri sau dificultăți personale. Coșmarurile ce apar după o experienţă
traumatizantă de obicei reproduc situația respectivă dar aceasta nu este o caracteristica
frecventa a coșmarului deoarece de obicei ele nu implica evenimente reale. Cei ce au
asemenea manifestări pot de obicei reproduce cu exactitate, la trezire, visul respectiv. De
asemenea unii indivizi pot relata secvențe multiple de coșmar pe parcursul unei singure nopți,
tema fiind recurentă în majoritatea cazurilor.
Cauzele coșmarurilor pot fi variate:
1. Stresul: problemele de acasă sau de la scoală; o modificare importanta în viată: mutarea în
alt oraș, sau, la alta scoală, o intervenție chirurgicală, decesul unei persoane iubite, separarea
părinţilor;
2. Trauma fizică sau psihică: un accident de mașină, o rană, un eveniment traumatizant din
viată
3. Citirea unei cărți înfricoșătoare sau uitatul la un film de groază, în special seara, la culcare.
4. Consumarea de alimente înainte de a adormi;
5. O boală, în special acompaniată de febră;
6. O serie de medicamente antidepresive, barbiturice, beta blocante;
7. Consumul de alcool sau droguri.

Adelina Șterfirță- Psihologia comunicării, 2014.

1. a) Actele ratate:
- Primul act ratat constatat săptămâna aceasta a fost într-o zi de luni, la serviciu, când, la
pauza de prânz am constatat că a trecut ceva timp de când nu mi-am mai vizitat mama, din
lipsă de timp, evident. Mă simțeam puţin vinovată pentru această situaţie şi în sinea mea am
hotărât cu prima ocazie pe care o prind să mă duc să-i fac o vizită. Conform agendei, ziua
respectivă era compromisă datorită programării la dentist de după serviciu, dar nici
următoarea zi după aceasta nu era posibilă deoarece urma, la fel, după serviciu să fiu baby-
sitter preț de câteva ore. Aşa că vizita urma să aibă loc a treia zi. În aceeaşi zi, când am ajuns
la cabinetul medicului respectiv, am sunat la interfon, în loc de 01 la 11, 11 fiind numărul
apartamentului mamei mele.
- Un al doilea act ratat constatat a fost în timpul unei ședințe, când comandantul a strigat
greșit de două ori numele unei persoane, fără intenție, persoana respectivă fiind absentă
(concediu de odihnă) dar şi în mici divergențe cu comandantul.
- Al treilea act ratat s-a întâmplat când, în urma unei discuții cu prietena mea, unde ea insista
asupra unui subiect a cărei valoare nu o vedeam, am încercat să-i dau un răspuns concret şi
definitiv pentru a lămuri o dată situația respectivă. În mintea mea, explicația urma să fie foarte
plauzibilă având un curs scurt şi la obiect. Se pare că în momentul intervenției mele,
explicația nu a fost plauzibilă, ba chiar „m-am învârtit în jurul cozii” deoarece am avut acest
lapsus.
Nu reușeam să-mi amintesc exact tot discursul din mintea mea, acest lucru datorându-se non
valorii acordate de mine asupra „problemei” respective.
- Al patrulea act ratat a fost în momentul încercării mele de a memora un număr de telefon.
Noul meu număr era foarte asemănător cu al unei persoane speciale din viaţa mea. De fiecare
dată când recitam în minte noul număr, la a patra sau a cincea repetiție îmi dădeam seama că
repetam numărul greşit.
b) Visele:
- Săptămâna aceasta am avut unul dintre cele mai frecvente vise de comoditate, acela precum
că eram deja la locul de muncă şi-mi desfășuram activitatea conform programului, ba chiar,
am reușit să rezolv şi unele dintre activitățile rămase din urmă.
- Sora mea a visat două seri la rând, întâlnirea pe care urmează să o aibă cu bunica, pe care nu
o mai văzuse de aproximativ 2 ani de când s-a stabilit în străinătate.
- M-am întâlnit cu un prieten apropiat şi parcă am simțit că ceva îl nemulțumește. Persoana cu
care am vorbit despre viaţa în cuplu şi care lăsa să se înțeleagă că are probleme cu partenera,
visa destul de des nişte teme care țineau de această problematică.
c) Diferite forme de manifestare sau comportamente de tip nevrotic:
- Aș putea identifica 2 persoane din cercul social care dau impresia de o tulburare de
personalitate compulsiv-obsesivă deoarece aceste persoane prezintă manifestări de tipul :
perfecționism, până în punctul în care afectează capacitatea de a termina/îndeplini sarcinile,
atenţia extremă la detalii, persoana este preocupată de detalii, de ordine şi de tot ce înseamnă
reguli, incapacitatea de a delega sarcinile de la muncă, de teama că nu vor fi efectuate corect,
persoana este rigidă şi încăpățânată.
2. Stabiliți tipul de manifestare (după toate caracteristicile teoretice, clasa din care fac parte
după fiecare criteriu) şi argumentați existența acelei forme de manifestare a inconștientului în
categoria stabilită de dumneavoastră pentru fiecare din aspectele notate.
- Principiul determinismului psihic sau principiul cauzalității: În ceea ce privește psihicul
uman toate fenomenele dinamice nu sunt deloc întâmplătoare. Căutăm mereu să le înţelegem,
iar această categorie se află într-o relație logică şi coerentă. Spre exemplu, în cazul actelor
ratate, nu este necesar un efort foarte mare pentru a ne da seama ce se ascunde în spatele
acestor acte şi care sunt de fapt interesele inconștientului.
- Felul manifestărilor este multiplu după cum se poate observa: de la scrierea greșită (primul
act ratat),la rostirea greșită (al doilea act ratat), sau chiar uitarea unei intenții ce semnifică
dezinteresul (cel de-al treilea act ratat).
3. Încercați o interpretare psihanalitică a cel puţin 2 fapte psihice din fiecare categorie notată.
Interpretarea actelor ratate:
- în primul act ratat, se poate constata prin gestul eronat nerăbdarea şi dorința de a se întâmpla
cât mai curând revederea. La acest act ratat a contribuit şi sentimentul de vinovăție ce acapara
întreaga gândire. Pe baza oboselii şi distragerii, actul ratat a fost produs.
- în al doilea act ratat, se poate observa preocuparea în subconștient a unui conflict nerezolvat.
Nemulțumit de nerezolvarea situației, acesta îşi exprimă, prin intermediul unei greșeli, din
neatenție, dorința de a-l soluționa.
- al treilea act ratat demonstrează dezinteresul faţă de subiectul abordat, dovada fiind lapsusul
constatat. Reiese dorința de terminare cât mai rapidă a discuției, dar totodată şi o stare de
disconfort dominantă.
- al patrulea act ratat, dovedește o dorință interioară de regăsire cu persoana dragă a cărui
număr de telefon îi este asociat. Datorită neatenției provocate de oboseală, se poate observa
gândul fugitiv către persoanaasociată, subconştientul fiind concentrat asupra numărului de
telefon al persoanei respective faţă de acţiunea propriu-zisă.

Interpretarea viselor:
- primul vis surprins mai sus este visul de comoditate care întruchipează dorințele apărute în
timpul zilei. Presiunea sarcinilor contra timp şi preocuparea organizării acestora pentru
îndeplinirea lor eficientă şi în același timp şi în barem, reiese din aceste vise de comoditate.
- al doilea vis îl putem încadra în tipul de vis infantil deoarece demonstrează cu o
incontestabilă claritate că esenţa visului constă în realizarea unei dorințe, mai exact aceea de
reîntâlnire. Entuziasmul şi dorul amplifică cu atât mai tare dorința impregnată în visul avut
chiar două nopți consecutive.

4. În cazul viselor luate în analiză stabiliți conținutul manifest, conținutul latent şi dați
exemple de procese care au intervenit în transformarea conținutului latent în conținut
manifest.
În cazul primului vis, conținutul manifest este păstrat clar într-o mare măsură până la
trezire. Caracterul lacunar se poate observa prin faptul că de la începutul începerii visului (mai
exact programului de lucru) până la terminarea sa (încheierea programului şi finalizarea
sarcinilor rămase în urmă) nu se ştie mai precis conținutul întregului vis sau acţiunile care au
dus la finalizarea sarcinilor (omisiuni). Este neutru din punct de vedere emoțional. Conținutul
latent poate fi interpretat ca o dorință puternică a protagonistului de a se debarasa de sarcinile
copleșitoare. În mod concret gândul este direct acolo deşi în prima fază este interpretat ca
fiind unul dintre visele cotidiene, deşi putem spune că implică o oarecare „afectivitate” aceste
sarcini nerealizate la timp şi o oarecare frică de consecințe. Trecerea de la conținutul latent la
conținutul manifest se face prin travaliul visului.
În cazul visului legat de problema mariajului prietenului meu, conținutul manifest poate fi
identificat prin faptul că este inteligibil, el fiind conştient de actul în sine (problemele de
cuplu cu partenera) dar nefiind mai exacte nuanțele acestor probleme. Visul este inteligibil,
fiind omise anumite conținuturi. În schimb, conținutul latent poate fi observat datorită faptului
că viaţa afectivă este prezentă în cadrul său iar analizat se poate face observație
asupraconținutului veridic. De asemenea, trecerea de la conținutul latent la conținutul
manifest se face prin travaliul visului.

5.În cazul unei manifestări de tip nevrotic faceți referire la mecanismele de apărare implicate.
Conform lui Freud, persoanele nevrotice se prezintă lumii cu o anumită fațadă, nebănuind
nimeni faptul că există anumite dorințe refulate care, chiar şi analistului i le-ar prezenta
treptat, acesta fiind unul dintre mecanismele de apărare implicate la o primă vedere şi cu cea
mai mare intensitate. De exemplu, în cadrul unei discuții pacientul va începe prin prezentarea
implicațiilornevoii sale de independenţă absolută şi superioritate, şi mult mai târziu analistul
va descoperi şi aborda indiciile nevoii de afecțiune. Sau, o altă manifestare ar putea fi de tipul
expunerii deschise nevoii de a fi iubit şi aprobat, iar tendințele de manipulare şi control, dacă
sunt existente, să nu poată să le abordeze de la început. Pe lângă aceste tipare de apărare,
altele secundare, pot fi mijloacele de autojustificare, care sunt foarte dezvoltate, iar de la
început acestea pot acapara de la început întreaga imagine. De obicei aceste persoane vor să
fie de acord cu ceva ce este contra rațiunii şi propriului interes. Indivizii, se manifestă
perlaborând implicațiile tendinței nevrotice. Aceste mecanisme de apărare mai puţin
conștiente sunt prezente şi pot fi observate printr-o atenţie analitică asupra individului.
Soponaru Camelia – Introducere în psihanaliză, Manual pentru Învățământul la
distanță, (2013)
Karen Horney – Autoanaliza, Editura Trei, 2014, București.