CURS EXPERIMENTALĂ 19.05.

2003

Abordarea experimentala a motivaţiei.

Se face din 2 perspective :

a) trateaza motivaţia ca variabilă de control ;
b) tratează motivaţia ca Variabilă Dependentă , se presupun studii dedicate investigării
motivaţiei şi efectelor acesteia asupra comportamentelor.
a) M= V.de control ; foarte curind dupa debutul psihologiei experimentale cercetătorii
au constatat că aspectele de ordin motivaţional nu pot fi ignorate. Acest proces a fost
declanşat de cercetarile lui Thorndyke care a demonstrat prin legea efectului modul în
care M. întăreşte comportamentul. Behaviorismul clasic a ignorat aspectele de ordin
motivaţional, considerînd ca un comportament poate fi motivat , condiţionat,
indiferent de subiect . Ulterior , behavorismul modern a introdus modele
experimentale de investigare a comportamentului în care a investit factorul
motivaţional cu un rol semnificativ.
In alte şcoli, factorul motivaţional ca Variabila de Control este inclus ca factor de
personalitate ( trăiri afective, sistem de valori, atitudini ale subiectului ).
Orice model experimental trebuie sa aloce un spaţiu Variabilei de Control motivaţionale ,
rezultînd faptul că daca subiecţii nu sînt motivaţi în raport cu sarcina primită, performanţele
lor nu sint credibile. In acest fel există posibilitatea ca grupul experimental şi grupul de
control să fie egalizate şi sub aspectul motivaţiei fată de sarcină.
Dificultatea majoră rezidă in implicarea factorului motivaţional , descrierea operaţională
corectă a acestei variabile de control. Se pot da următoarele exemple : motivaţie fată de
performanţă, fată de succes, fată de eşec, fată de nivelul de aspiraţie.
Pe de o parte experimentatorul trebuie să identifice prin interviul preliminar dacă există
următoarele caracteristici ca :interes, atractivitate la subiecţi; excluderea celor care NU
manifestă interes sau a celor care au o supra – motivaţie la participare constituind probleme
pentru subiecţii respectivi.
O cale corectă de a regla implicarea motivaţională este asigurarea subiecţilor privind
confidenţialitatea desfăşurării experimentelor, faptul că după încheierea experimentelor vor
primi date privitoare la participarea lor la respectivele experimente. In unele cercetări se
foloseste un sistem de plată al subiecţilor.
Cea mai periculoasa capcană este tendinţa, nevoia imperioasă de dezirabilitate socială care
apare în timpul desfăsurării experimentelor. Cind este vorba de aplicarea probelor de
performantă această tendinţă nu are cum să intervină.
Dificultatea intervine în momentul în care se apelează la chestionare de atitudini, de
autoevaluare care prezintă evaluări subiective ale subiectului , în final. De aceea cercetările
experimentale NU apelează la acest gen de instrumente.
In cercetările qvasiexperimentale , de asemenea apare o urmărire a efectelor făcută din
curiozitate care nu are ce căuta într-un experiment. Un experiment este o situaţie provocata de
un experimentator ( situaţie care este diferită vis-a vis de grupul experimental şi grupul de
control).
b) Tratarea motivaţiei ca Variabilă Dependentă.
Studiile făcute în acest sens au vizat varietatea de trebuinţe ( de foame, sete, securitate etc).
ele sînt studii ce conţin o încărcătură psihlogică mai consistentă.
1. Studii despre trebuinţa de stimulare ; cercetările au demonstrat în cazul fiinţelor vii
acestă trebuinţă permanentă de stimulare cognitivă, afectivă . Izolarea subiecţilor
duce la efecte diverse asupra stării psiho- fizice a aacestora. Cităm experimentele de
deprivare senzorială ( subiecţii erau motivaţi prin bani pentru a rezista cit mai mult ).
In condiţiile izolării senzoriale creierul produce halucinaţii vizuale, de ordin tactil,

1
 kinestezic. In plan psihologic, sentimentul de anxietate devine foarte intens. Nevoia
de stimul este vitală pentru oameni.
Apare curiozitatea perceptivă ( la figurile absurde, la apariţa neaşteptata în cîmpul perceptiv a
figurilor cu un nivel mai scăzut de redundanţa) şi epistemică ( menită să satisfacă aceste
nevoi de stimulare, cu factori ca noutatea, incongruenţa) .
Alte studii au investigat interesele ( implicarea lor in conduită ) prin interviuri,
chestionare.Interesele subiectului tind să determine modul în care acesta percepe lumea şi se
raportează la ea.
Ex. de experiment : s-a cercetat impactul valorilor subiectului asupra modului de percepere
( vezi “ percepţia “) . S-au prezentat stimuli la tahistoscop, intr-un timp foarte scurt, ce fac
parte din categoriile de interese, preocupari, background specifice subiecţilor. S-a constat că
interesele tind să influenteze comportamentele.
2. Trebuinţa de performanţă ( altă variabilă dependentă experimentală).
Cum o identificăm? Dacă trebuinţa de foame este uşor de masurat, ptr. trebinţa de
performanţa s-a constatat că ac. este influenţată de factori sociali, tabuuri, cutume etc.
David Mc Clelland a făcut un studiu în care a utilizat citeva planşe din TAT ( test aperceptiv
tematic) în care a solicitat subiecţilor să raspundă la următoarele intrebări:
- Cine sînt personajele?
- Ce se întîmplă cu ele?
- Cum s-a ajuns în aceste situaţii?
- Ce gindesc personajele?
- Ce vor face personajele?
Analiza răspunsurilor urmăreşte cu prioritate tot ceea ce exprimă interes, performanţe ale
personajelor. Rezultatele au fost un bun indicator al înclinaţiei de performanţă deoarece la alte
probe desfăsurate subiecţii cu trebuinţe de performanţe ridicate au obţinut performanţe mai
bune.
3. Nivelul de aspiraţie ( variabilă dependenta) este raportarea dintre succesul real la
succesul scontat.
In experimente trebuie să se cunoască atît nivelul de aspiraţie cît si nivelul de performante
reale. Esenţial este să se pornească de la o performanţă reală în raport cu care respectivul
subiect îşi va expecta scopul. Performanţa poate fi socotită de aceeaşi persoană ca succes sau
ca insucces în functie de amplasarea nivelului de aspiraţie al persoanei respective.
Dificultatea abordării nivelului de aspiraţie constă in faptul că acesta se schimbă in cursul
unei acţiuni în functie de performanţa realizată. Nivelul de aspiraţie variază în limitele unei
zone în care subiectul are experienţa succesului şi a esecului. Zona de implicare a N. de A.
variază de la punctul în care succesul este foarte probabil, fără a fi exclus esecul, la punctul în
care insuccesul este foarte probabil, făra a fi exclus sucesul. Există tendinţa sistematică a
creşterii mai puternice ( variaţie) a N. de A. după un succes şi coborirea dupa un eşec.
4. Cunoasterea rezultatelor= variabilă in studiul expeirmental al motivaţiei ; atunci cind
subiectul cunoaste rezultatele activităţii, performanţa tinde să se îmbunătătească în
mod semnifcativ ,comparativ cu activitatea ale cărei rezultate nu sînt cunoscute de
către subiect.Este vorba despre un feedback cu efect corector. Intărirea, scopul precis
susţin motivaţia, imbunătăţirea performanţelor devenind vizibilă.
5. Frustrare – altă variabilă., agresivitate, conflict. Frustrarea este o stare afectivă pe
care subiectul o resimte atunci cînd un obstacol se amplasează în calea realizării
unui scop umărit. Frustrarea este resimţită negativ ca deposedare fata de ceva ce iti
este cuvenit. Conflictul motivaţional este opoziţia dintre dorinţe, tendinţe, impulsuri
contradictorii. Frustrarea si conflictul se întreţin reciproc. Frustrarea poate determina
o conduită agresivă. Experimentele care vizeaza studiul frustrării sînt construite astfel
încît să pună subiectul intr-o sitaţie conflictuală, de exemplu în dorinţa de a avea o
performanţă bună care trebuie obţinută în pofida dificultăţii efectuării sarcinii.

2
 Apare tensiunea afectivă care este creată prin menţinerea subiectului în confruntarea cu
sarcina ( sarcinile pot fi de la obişnuite, de rezolvare a problemelor, pină la foarte dificile).
Se exemplifică printr-un experiment clasic frustrarea, anume nivelul frustrării şi încotro se
orientează acesta ca agresivitate. Un grup de studenţi ( americani) au participat la efectuarea
unei sarcini – deprivare de somn ptr. 24 ore ; experimentul începea la ora 8 dimineaţa si se
continua pînă a 2-a zi la ora 8. Au participat 2 experimentatori : unul prezent permanent, altul
care trebuia sa aduca ceva ( nişte jocuri) pentru studenţii respectivi. Al 2- lea experimentator
plecă si nu mai vine pînă la miezul nopţii cu jocurile, dar cind apare nu le aduce dar le
promite studenţilor ca dimineaţa în jurul orei 5 le va aduce nişte gustări calde. Evident, nu
apare nici cu gustările . Li se aplică stuenţilor o probă de caracterizare a colegilor, existînd
ideea că acestia isi vor caracteriza colegii în mod dur. Agresivitatea s-a manifestat însă fată de
experimentatorul 2 care a fost identificat ca sursa a frustrării.
Se ridică o altă problemă : caracterul arbitrar sau nearbitrar al situaţiei influenţeaza nivelul
agresivităţii?
A avut loc un experiment cu 2 grupuri de studenţi care au primit o informaţie de tip arbitrar la
primul grup ( de genul “cel mai bun prieten al tău te bîrfeşte”) , la al 2-lea grup s-a intervenit
cu o informaţie nearbitrară – “ un prieten beat a bîrfit despre tine “. Evaluînd nivelul de
frustrare s-a constatat o diferenţă semnifiativă : grupul 1 a avut N. de F. mai ridicat decît
grupul 2. Situaţia este frustrantă numai d acă ea este interpretată de subiect ca arbitrară.
Situaţiile arbitrare au fost exerimentate în situaţiile de “ nevroză experimentală”.
Cercetărle clasice ale lui Festinger asupra relaţiilor conflictuale şi deciziei au subliniat
distincţia intre pre-decizie şi post- decizie. Orice alegere este o situatie conflictuală,
presupune sa optăm pentru o anumită alternativă în defavoarea alteia şi acest proces opţional
este însoţit de ezitări care încetează după alegerea făcută. Apoi subiectul tinde sa justifice
alegerea făcută.
Problema : alegem ceea ce preferăm sau preferăm ceea ce am ales ? Subiecţii vor raspunde că
“ alegem ceea ce preferăm” dar în realitate tindem să preferăm ceea ce am ales pentru că
procesul implică un conflict şi o renunţare. Oamenii vor încerca sa justifice alegerea facută
astfel încît sa poată spune că preferă ceea ce au ales. Pe măsură ce justifică alegerea făcută,
tind sa regrete alegerea respinsă. Festinger a realizat următorul experiment: un grup de
studenţi a trebuit să realizeze o sarcină repetitivă şi plictisitoare ; la sfîrşit toţi au fost plătiţi .
Cu cît suma a fost mai mare, cu atît studenţii chiar credeau ca sarcina a fost de fapt
interesantă.
Festinger, susţinea că disonaţa cognitivă este creată de elemente pozitive care
favorizează alternativa respinsă. Cu cît aceste elemente sint mai numeroase cu atit
disonanţa va fi mai mare şi tendinţa de a stinge disonanţa mai puternică. Mai poate exista şi
varianta alternativei , aleasă ca negativă care în mod normal ar trebui să defavorizeze
alternativa respectivă. Reducerea disonanţei se reflectă în creşterea dezirablităţii fata de
obiectul ales sau prin coborirea dezirabilităţii fată de obiectul respins. Acesta este un proces
de rationalizare a deciziei prin care se poate spune că ceea ce s-a ales pare mai atractiv decît
inainte.
NUTTIN susţine ca obiectul ales pierde din atracţie, în schimb obiectul respins tinde să
crească in atracţie. A fost demonstrat faptul că disonanţa cognitivă şi incercările de a o reduce
sint cu atît mai mari cu cît alternativele se apropie mai mult de o dezirabilitate legală.
K. Levin a precizat 3 forme de conflict :
a) apropiere- apropiere ( ambele alternatie sînt egale ca nivel de atractivitate);
b) evitare- evitare ;
c) apropiere- evitare.

3
Abordarea experimentală a afectivităţii.

Avem o dublă raportare si abordare : ca Variabilă de Control şi ca Variabilă Dependentă.

Afectivitatea ca variabilă de control ,intîmpină ca şi motivaţia dificultăţi în egalizarea
grupului după implicarea afectivă. Dacă motivaţie poate fi evaluată inainte, ptr. că precede
sarcina, afectivitatea NU poate fi evaluată înainte ptr. că însoţeste sarcina.
Se foloseşte în studiul experimental ale afectivităţii metoda observaţiei.
1.Evaluarea afectivităţii ca variabilă de control în timpul experimentului :
- evaluarea indicatorilor fiziologici ca markeri afectivi obiectivi ai subiecţilor;
- după experiment se poate apela la evaluarea cu scale în care apreciem măsura implicării
afective în sarcină.
2. Afectivitatea ca Variabilă Dependentă ; se face distincţia intre doua mari categorii :
- a) metoda de impresie care se referă la modificări subiective ca traire afectivă consecutivă
acţiunii stimulilor;
-b) metoda de expresie = modificări care au loc la nivelul oranismului concomitent cu trăirile
afective. Respectiv relaţia dintre aceste trăiri şi modificările corporale.
Exemple metode de impresie :
Metoda alegerii : se prezintă stimuli diferiţi ( figuri, culori, mirosuri) care sînt aleşi după
preferinţe ; scala poate fi de la cel mai plăcut ..........cel mai neplacut.
Metoda construcţiei ( sau a potrivirii, ajustării ) ; subiectul va combina singur culoarea cea
mai plăcută.
Metoda rangului ( ordin de merit) ; se prezintă subiectului un şir de obiecte, situaţii, stimuli ce
urmează să fie ordonaţi pornind de la cel mai plăcut la cel mai puţin plăcut. Proba se repetă.
Metoda comparării pe perechi : stimulii sînt prezentaţi în perechi subiectul avînd de a face cu
o alegere forţată , pe cel mai plăcut spre exemplu. Se procedează prin combinări. Se iau
fiecare cu fiecare , se folosesc maxim 6 stimuli.
Metoda evaluării : evaluare forţată, se prezintă un singur stimul şi se cere să fie evaluat după
o scală de intensitate a preferinţelor . Scala poate fi :verbală cu 7 trepte, sau de evaluare
grafică
( de la f. neplăcut la f. plăcut).
Metoda condiţionării : anumite trăiri afective sînt înnăscute sau dobîndite ?
Se constată la copiii mici că daca nu se intervine prin modelele de reactivitate ale adulţilor
( frica de înălţimi , de exemplu) acestia nu vor manifesta reacţie de frică fata de înălţime.
Watson a experimentat modul in care se poate conditiona reacţia de frică a unui bebeluş şi
apoi o poate recondiţiona ; ( experimentul cu iepurele mîngiiat şi ciocolata ca recompensă /
invers – iepurele şi un zgomot puternic care sperie bebeluşul).
Exemple metode de expresie : au în vedere modificarile indicatorilor fizilogici, RED, ritm
respirator etc.