PSIHANALIZĂ vs PSIHOLOGIE UMANISTĂ

În aproximativ aceeași perioadă în care behaviorismul începuse să înflorească în

SUA, un tânăr neurolog din Viena a inițiat o teorie a proceselor mentale care avea să
schimbe radical gândirea contemporană și să inspire o abordare complet diferită. Teoria
psihanalitică a lui SIGMUND FREUD (1856-1939) a marcat o reîntoarcere la studiul
experienței subiective, subliniind importanța inconștientului în determinarea
comportamentului. Teoriile sale se focalizau mai mult pe psihopatologie și tratament
decât pe studiul proceselor mentale și al comportamentului. Spre deosebire de behaviorism
ideile sale se bazau pe observație și pe istoric de caz, nu pe dovezi experimentale
obținute în laborator. El afirmă că „înainte de psihanaliză psihologia s-a situat mereu fie
dincoace, fie mult dincolo de omul concret”.

Freud definește trei accepțiuni ale psihanalizei:

- procedeu de cercetare al proceselor psihice
- metodăde tratament a tulburărilor nevrotice
- cale de fundamentare a intuițiilor psihologilor, favorabilă dezvoltării unei discipline
științifice.
Psihanaliza ca terapie este frecvent folosită în tratarea nevrozelor și uneori în
tratarea unor tulburări fără specificitate nevrotică. Psihanaliștii văd conflictele ca apărând în
partea inconștientă a personalității iar scopul psihanalizei este să exploreze inconștientul
pentru a înțelege dinamica unui comportament anormal. Clientul este încurajat să retrăiască
evenimente traumatice și sentimente din perioada copilăriei, să le exprime într-un context
securizat și să le readucă, în inconștient(resemnificate, lipsite de anxietate).

În psihanaliza clasică, terapia implică:

 transferul (dislocarea gândurilor și sentimentelor clientului și proiecția lor asupra
psihanalistului);
 actele ratate (o eroare verbală care, de fapt, dezvăluie o convingere, un gând sau emoție
reprimată);
 asocierea liberă (enunțarea fiecărui gând care trece prin minte, indiferent dacă este
trivial sau irelevant);
 analiza visului (analizarea de către psihoterapeut a visurilor clienților. În cartea sa,
Interpretarea viselor, Freud afirmă că fiecare vis pune în scenă împlinirea unei
dorințe a noastre).

Freud a elaborat principiile PSIHOLOGIEI DINAMICE A PERSONALITĂȚII TOTALE în

care aparatul psihic este un ÎNTREG STRUCTURAT, cu părți articulate după o formă
dinamică și genetică. Freud s-a referit la o topică în cadrul sistemului care cuprinde 2 variante:
1. Înainte de anul 1920, prima topică distinge în cadrul aparatului psihic:
a. INCONȘTIENTUL este văzut ca o cameră spațioasă. El conține pulsiuni și este sediul
instinctelor sexuale. El este guvernat de principiul plăcerii.
b. PRECONȘTIENTUL este doar o stație de tranzit unde poposesc tendințele
inconștiente înainte de a trece în conștiinta, și tendintele conștiente, înainte de a trece
în inconștient.
c. CONȘTIINȚA este imaginată ca o încăpere mai mică. Este o spectatoare care
observă și permite sau nu satisfacerea pulsiunilor. Singura ei funcție este de a suprima în
inconștient pulsiunile care tind să devină conștiente. Conștiinta este guvernată de principiul
realității.
“Mintea este ca un iceberg: la suprafață plutește doar a șaptea parte din adevărata lui
mărime”.
În concepția lui Freud, conflictul intrapsihic dintre inconștient și conștient
impregnează întreaga viață psihică. „Principiului plăcerii” propulsat de inconștientul axat
pe viața biologică i se opune „principiului realității”, promovat de conștiința centrată pe
viața social-morală, generatoare de constrângeri, iar diferența dintre acestea două
generează tensiune psihică. Prin psihanaliză se aduc a lumină elementele perturbatoare din
inconștient, care astfel sunt aduse la tăcere. Scopul tratamentului psihoterapeutic,
așadar, poate fi rezumat la formulele „transformarea oricărui inconștient patogenic în
conștient” sau “crearea unor noi ediții ale vechilor conflicte”. Catharsisul descrie acțiunea de
eliberare și de retrăire a emoțiilor profunde asociate cu o amintire reprimată.

2. După 1920, cea de-a doua topică se referă la personalitate și cuprinde:

a. SINELE (Id) - este cea mai arhaică zonă, conține tot ce este ereditar, instinctele
în primul rând. Acesta se supune principiului plăcerii .
b. EUL (Ego) – sub acţiunea influenţelor externe, din Sine ia naştere o nouă porţiune:
Eul, care are o dublă funcţie – pe de o parte, de a se adapta lumii externe şi, pe de altă
parte, de a controla instinctele Sinelui, luând decizii în legătură cu satisfacerea acestora. Eul
apare de timpuriu în viaţă şi operează raţional, după principiul adaptării la realitate.
Sarcina eului este dificilă, el mediază între cerinţele sinelui şi solicitările externe. Când nu
poate realiza aceasta, apare anxietatea. Anxietatea, prelungită şi nerezolvată, conduce la
comportament nevrotic.
Funcția Eului stă în satisfacerea simultană a cerințelor Sinelui, Supraeului și realității.
a. SUPRAEUL (Super-Ego) – vocea interiorizată a părinților noștri și a codurilor morale
ale societății. În măsura în care se diferențiază de Eu și i se opune, Supraeul va
deveni a treia forță de care trebuie să țină cont Eul. Este o forță care judecă fiind sursa
conștiinței noastre, a stării de vinovăție și de rușine.
Între aceste instanțe există raporturi dinamice,structurale și economice (investiții
energetice, compensări, decompensări). Cu toate că sunt diferite, Sinele si Supraeul se
aseamănă prin faptul că ambele reprezintă influențe ale trecutului (Sinele – ereditatea;
Supraeul – influențe ale altor oameni). Numai Eul este determinat de propria experiență
individuală.
În 1923 Freud scrie despre Eul ideal (omul așa cum ar trebui să fie) .

In concepția lui Freud nu există nimic arbitrar în viața psihică. Cele mai mici idei, emoții au
o cauză fie conștientă, fie ascunsă în inconștient. Freud invocă determinismul sexual în
legătură cu întreaga activitate umană.Civilizația și cultura sunt, în conceptia sa, rezultate
ale sublimării instinctului sexual, care își cheltuiește libidoul (energia) în procese secundare,
în urma constrângerilor sociale, educaționale. Se obțin astfel satisfacții substitutive în domenii
ce nu mai țin de principiul plăcerii, ci de cel al realității. Freud a încercat să ridice
psihanaliza la rang de teorie a culturii. Jung afirma despre ideea de sublimare că nu
este decât o performanță de alchimist care transformă vulgaritatea în noblețe.

despre ideea de sublimare că nu este decât o performanță de alchimist care

transformă
vulgaritatea în noblețe.
 Freud a creat o revoluție intelectuală care a schimbat radical imaginea despre om prin:
- întelegerea personalității ca sistem dinamic, ca o structură bio-psiho-socială;
- dialectica conștient-inconștient;
- a contribuit la introducerea, înainte de gestaltisti, a unei concepții structuraliste în
psihologie, corelând conceptele de „structură” și „funcție”;
- a promovat concepția genetică în psihologie, privind fenomenul psihic din punctul de
vedere al genezei și evoluției, precedându-l pe Jean Piaget;
- a demonstrat că afectivitatea, mai mult ca inteligența este factorul esențial al vieții
cotidiene
- a stimulat căutarea de noi metode de investigare a personalității (testele
proiective: Rorschach, TAT, Szondy;
- brainstorming-ul este o aplicare în domeniul creativitătii de grup a regulii fundamentale a
psihanalizei: asociații libere sustrase oricărei autocritici .

CARL GUSTAVE JUNG ( 1875 –1961) dezvoltă PSIHOLOGIA ANALITICĂ.

 Pentru Jung libidoul este mai mult de natură spirituală decât sexuală;
 direcția forțelor care influențează persoana: pentru Freud omul este prizonier și victima a
trecutului; pentru Jung omul este modelat atât de trecut cât si de viitor;

 diferența principală între cei doi apare în problema inconștientului: pentru Freud
este o forță atotputernică, care domină conștiinta și personalitatea; Jung ia în
considerare două niveluri ale inconștientului:

 INCONȘTIENTUL PERSONAL
 INCONȘTIENTUL COLECTIV – acea parte distinctă și separată a inconștientului
care nu se bazează pe experiențele noastre individuale, compusă din imagini,
simboluri și sentimente ancestrale, care au rol de forme organizatoare ale
tiparelor comportamentale, cunoscute sub numele de ARHETIPURI. Arhetipurile
sunt așadar forme pre-existente, predispoziții psihice înnăscute, care setransmit
ereditar, dar sunt de natură psihoidă (ex: eroul, copilul, mama, Dumnezeu,
moartea, puterea, înțelepciunea bătrânului). Unele dintre ele sunt mai dezvoltate
și influențează mai mult psyche (totalitatea conștientului și a inconștientului):
 PERSONA este masca, imaginea publică a persoanei, pe care o poartă în funcție
de mediul sau situația în care se află,diferitde ceea ce este realmente persoana.
 ANIMUS ȘI ANIMA
 Animus este arhetipul masculin din femeie
 Anima este arhetipul feminin din bărbat
 UMBRA este partea întunecată din persoană, puterea obscură și confuză a
inconștientului individual
 ADEVĂRATUL EU – cel mai important dintre toate arhetipurile. Acesta este un arhetip
central, organizator, care tinde să organizeze toate celelealte aspecte într-un eu întreg,
unificat. Adevăratul scop al existenței umane este acela de a atinge o stare de spirit avansată
și iluminată, la care se referă în termeni de “realizare de sine”, iar calea către aceasta
rezidă în arhetipul Adevăratului Eu.

Jung împreună cu Wolfgang Pauli (laureat al premiului Nobel pentru fizică în1945) a
elaborat PRINCIPIUL SINCRONICITĂȚII, al conexiunii acauzale. Acest principiul se referă la
apariția simultană a două evenimente printr-o coincidență semnificativă, fără a exista o
relație cauză-efect. În concepția lui Jung, dincolo de universul vizibil, există un
continuum nespațial și netemporal, universul inconștientului, în care sunt abolite toate
opozițiile lume/ psyche, caracterul liniar al timpului, spațiul, cauzalitatea. El consideră că
materia și psyche sunt două aspecte ale aceleiași realități: UNUS MUNDUS și vorbește
despre natura psihoidă a universului sau despre psihismul obiectiv.

Jung a adus multiple contribuții în ceea ce priveste personalitatea. Pentru el procesul

cel mai important de construcție și reconstrucție a personalității este INDIVIDUAREA.
Individuarea este un proces de maturație psihică, de autoorganizare a unui centru interior
care întreține o pulsiune spirituală de centrare și sens. Prin ea se formează și diferențiază
individul.
O altă contribuție adusă de Jung se referă la tehnicile de studiu a personalitații :
testul de determinare a orientării extraversie vs. introversie; testul asociativ verbal;
interpretarea viselor în succesiune, pe serii de vise; diferite teste proiective.

ALFRED ADLER(1870-1937) întemeiază un sistem propriu pe care îl numește

PSIHOLOGIE INDIVIDUALĂ, care este o revanșă a socialului asupra biologicului freudian.
Psihologia individuală este psihologia unui tot indivizibil care se raportează în același timp la
individul în sine și la relația sa cu comunitatea, influența mediului social fiind esențială.
Adler dezvoltă teoria „complexului de inferioritate”,fiind interesat și de efectele pozitive și
negative ale stimei de sine. În concepția sa a te simți inferior este o experiență umană
universală ce își are rădăcinile în copilărie. Copiii se simt în mod firesc inferiori, deoarece
sunt înconjurați constant de persoane mai puternice, cu capacități mai mari. Într-un psihic
echilibrat acest sentiment de inferioritate cere o compensare permanentă și astfel devine
factor stimulator al dezvoltării psihice, reușita eliminând sentimentul de inferioritate. Acest
proces al creșterii psihice este continuu. Într-un psihic dezechilibrat, succesul nu elimină
sentimentul de inferioritate și prin urmare se dezvoltă într-un complex de inferioritate.

În opera lui Adler se găsesc observații din domeniul caracterologiei. Adler si-a întemeiat
concepția pe teoria lui Nietzsche asupra „voinței de putere”. În conceptia sa, în dezvoltarea
caracterului un rol important îl joacă aspirația către putere, conjugată cu sentimentul de
comuniune sociala.
Curentul psihanalitic se bucură de cea mai mare longevitate din istoria psihologiei.

„A treia forță în psihologie”, PSIHOLOGIA UMANISTĂ americană începe să se dezvolte

prin anii 50 ca efort de a corecta concepţia limitată asupra naturii umane, împărtăşită de
psihanaliză şi behaviorismul radical. Umanismul s-a putut naște numai în SUA, unde
exista o ideologie a individualității .
Umaniștii acuză psihanaliza de pesimism în abordarea dezvoltării personalității,
concepția umanistă fiind plină de optimism și încredere înnatura umană. Ei consideră
că oamenii își modelează și își construiesc activ personalitatea, sunt liberi și generoși,
cu potențial pentru creștere și dezvoltare.
Principiile orientării umaniste sunt:
- centrarea pe psihologia experienţelor personale; conștiința subiectivă a individului.
- creativitatea şi autorealizarea trebuie să fie interesele psihologului; omul nu are pur și
simplu caracteristicile unei mașini, el nu este o păpușă vie, determinată de forțele
instinctelor inconștiente și/sau ale mediului, ci este o persoană care creează sensul vieții, care
încorporează o dimensiune a vieții subiective. Psihologia umanistă privește dincolo de
modelul psihologic medical si privește persoana dintr-un punct de vedere non-patologic.
Obiectivul terapiei este ca pacientul să aibă o conștiință de sine mai sănătoasă, adică
să obțină autorealizarea:
 - trebuie cercetate problemele sociale semnificative, poziția omului în lumea de azi,
și identificate soluții la problemele umane ale timpului actual.
- demnitatea omului este problema centrală a orientării umaniste. Psihologia umanistă este
o declarație de independență, în care omul se alege pe sine, angajându-se, într-o lume
extrem de dificilă și adesea tragică, să devină el însuși, nu un sclav, să se definească prin
Sinele său unic și individual.
ABRAHAM MASLOW (1908-1970) utilizează în psihologia saconcepte originale
precum: metamotivație,piramida trebuințelor umane, self-actualization, „peak experience”.
Experiențele de vârf sunt experiențe intense, mistice, însoțite de pierderea noțiunii de loc și
timp și provin din dragoste, credință religioasă, explozii de creativitate sau din fuziunea cu
natura.
Maslow este considerat ca cel mai mare cercetător al motivației umane, identificând două
tipuri de motivație:
 motivația datorată lipsei, nevoia de a reduce tensiuni fiziologice ( foame, sete
etc.) care poate fi considerată ca o corectare a inadecvării
 motivația datorată creșterii, legată de satisfacerea unor nevoi ca apreciere,
dragoste. Acest tip de motivație acționează conform principiului că atunci când nu mai
există nicio lipsă, oamenii simt nevoia să se dezvolte, depășindu-și condiția prezentă.
Motivele formează un pattern care poate forma o ierarhie – ierarhia nevoilor. Toate aceste
nevoi sunt înnăscute și prezente cel puțin la început la toți oamenii și nevoile bazale trebuie
satisfăcute cel puțin parțial înainte ca cele superioare să devină importante. Piramida
trebuințelor are 7 niveluri și 3 paliere:
 palierul de bază cuprinde 2 niveluri:
-o nevoi fizice: foame, sete
-o nevoi de securitate: adăpost și siguranță
 palierul superior de bază cuprinde 4 niveluri
-nevoia de apartenență și dragoste
-o nevoia de stimă și apreciere
-o nevoi cognitive
-o nevoi estetice: frumusețe, ordine, simetrie
 palierul superior cuprinde 1 nivel: self-actualization (realizare a Sinelui),o meta-
nevoie care constă în motivația pentru valori mai înalte, derealizare a sinelui prin frumusețe,
unicitate, perfecțiune, transcendență, dorința de a crea, adică împlinirea la maximum a
propriului potențial.

CARL RANSOM ROGERS (1902-1987)este cel mai important teoretician al psihologiei

umaniste americane. El consideră că teoriile de la vremea respectivă erau prea rigide pentru
a gestiona ceva atât de dinamic cum este experiența umană și că umanitatea este mult
prea diversă pentru a se încadra în anumite categorii bine delimitate. În opinia sa
experiența umanăeste o entitate vie aflată în continuă transformare.
Consideră că multe probleme se nasc din dilema „a trebui/a dori”, un conflict dintre ceea ce
oamenii cred că ar trebui să facă și ceea ce simt că este mai bine pentru ei să facă .
Disconfortul generat de această dilemă generează anxietate. (amintește într-o anumită
măsură de conflictul conștien -inconștient,principiul plăcerii – principiul rațiunii al lui Freud) .
Teoria lui Rogers pornește de la premisa căoamenii sunt în general buni, că individul este
unic și are nevoie bazală de o imagine pozitivă, de respect și admirația altora. Rogers
consideră că toți oamenii se nasc cu tendință spre realizarea de sine. Conceptul central
este”Sinele” (perspectiva asupra propriei persoane, dobândită în cursul vieții) sub două
aspecte:
- sinele perceput, care influențează modul în care individul percepe lumea și propriul
comportament;
 - sinele ideal, percepția modului în care individul ar dori sau ar trebui să fie
(concept care amintește de Eul ideal al lui Freud) .
Când există o relativă compatibilitate între sinele perceput si cel ideal există sănătate
psihică.
Problemele psihologice apar atunci când există incongruență între acestea.
Rogers inițiază terapia centrată pe client, ca metodă nouă de psihoterapie. În concepția sa
clienții (nu pacienții) au puterea și motivația de a se ajuta singuri, iar facilitatorul (nu
terapeutul) nu este o figura autoritară, ci cel care îl ajută pe client să-și clarifice
gândurile, să-și controleze destinul.Psihoterapia este non-directivă. Rogers a utilizat și
terapia de grup.
Continuatoare a psihologiei umaniste, psihologia transpersonală este considerată a 4-a
forță în psihologie fiind fondată de psihiatrul ceh Stanislaw Grof. Ea urmărește
extinderea câmpului cercetărilor prin transcenderea limitelor obișnuite ale self-ului și
persoanei. Este vorba despre o conștiință în care omul se simte una cu cosmosul ca totalitate.

Psihologia umanistă și psihanaliza nu se află în competiție, ci fiecare are o contribuție

semnificativă la înțelegerea minții și a comportamentului uman. Prin introducerea conceptului
de „individuare” și a celui de „realizare de sine” Jung este precursorul psihologiei umaniste.
Individuarea seamănă cu „teoria maturității psihice a persoanei” (Carl Rogers) iar
conceptul de„realizare de sine” este premisa conceptului de „self-actualization”al lui Maslow.

Psihologia umanistă, de fapt, adaugă o nouă dimensiune ce creează o perspectivaă

holistică asupra ființei umane.