Sunteți pe pagina 1din 7

Teoriile lui Sigmund Freud

Sigmund Freud a început cercetările îndomeniul psihanalizei în anii 1880 la finalul unui secol în
care atât Europa, cât şi America au cunoscut reforma azilelor pentru persoanele cu deficienţe psihice şi
şi-au manifestat interesul pentru stările psihologice anormale, în special pentru afectţunile psihice. Freud
s-a îndreptat către studiul psihanalizei după ce a citit articole referitoare la metoda lui Breuer de a trata
isteria prînhipnoză şi dupa ce şi-a terminat studiile la Sorbona în 1885. Contribuţia esenţială a lui
Sigmund Freud constă în punerea în evidenţă a existenţei şi acţiunii inconştientului în viaţa psihică şi în
explicarea pe această bază a personalităţii umane. În plus, a dezvoltat o nouă teorie (teoria psihanalitică),
precum şi o metodologie terapeutică aferenta, care - în forma iniţială sau modificată - urmăreşte
ameliorarea funcţionării psihice, uneori cu aplicaţii în patologiile mentale.

1. Teoriile cu privire la studiul personalitaţii

Cel mai de seamă reprezentant al psihanalizei considera că forţele pulsionale fundamentale ale
individului sunt Erosul- ca sistem pulsional hedonic şi vital, şi Thanatosul ca instinctul urii şi a morţii.
Freud diferenţiaza trei instanţe ale personalităţii: eul, supraeul şi sinele.

Eul sau conştiinţa de sine reprezintă nucleul personalităţii şi este alcătuit dîncunoştiinţele şi
imaginile despre sine, precum şi dînatitudinile conştiente sau inconştiente faţă de cele mai importante
interese şi valori; Supraeul ( Super-ego) sau conştiinţa morală reprezintă expresia existenţei individului în
mediul social; Sinele (Id) reprezintă un complex de instincte şi de tendinţe refulate, el constituind polul
pulsional al personalităţii, depozitar al tendinţelor instinctive predominant sexuale şi agresive.1

Eul este acela care asigură echilibrul între instinctele şi tendintele profunde ale individului, pe de
o parte, şi normele primite prîneducaţie şi realitatea obiectivă, pe de altă parte. Aşadar, Sinele este pus
treptat, pe măsura dezvoltării personalităţii, sub controlul Eului şi Supraeului.

Un loc primordial în determinarea vieţii psihice îl ocupă inconştientul. La baza diverselor


tulburări sau comportamente specifice stau astfel motive ce se situează în sfera inconştientului. Apariţia
unor stări tensionale între cele 3 instanţe ale personalităţii duce la conflict. Căile de rezolvare a
conflictului sunt: sublimarea (redirecţionarea energiilor sexuale de la scopul primar către alte scopuri, ca
de exemplu, creatii artistice) şi refularea ( respingerea imaginilor, ideilor, dorinţelor neplăcute dînsfera
1
Munteanu, Ana, Psihologia dezvoltarii umane,Editura Polirom, Iasi, 2006, pag. 36
conştientului în conştient, creându-se astfel un nou conflict inconştient). Freud acordă importanţă
primordială complexului oedipian şi complexului de culpabilitate.

În concepţia lui Freud, diferenţa dintre infractor şi nonifractor s-ar situa la nivelul Supraeului,
întrucât în sfera Sinelui şi a Eului nu există deosebiri semnificative. Pulsiunile organice antisociale,
tendinţele criminogene ar fi astfel prezente la toţi indivizii. Acestea rămân ascunse în pliurile cele mai
profunde ale personalităţii individului, fiind controlate şi stăpânite pe măsura dezvoltării acestuia şi
trecerii la faza adultă de către “ Eu”, care se desăvârşeşte în permanenţă, datorită experienţelor successive
trăite de individ în cursul procesului de maturizare, prin structura conştiinţei morale ( a Supraeului). Freud
consideră ca structurarea Supraeului este marcata indeosebi de procesul de identificare, de amintirea
tatalui asociata ideii de bine şi rău ca şi de regulile de morală proprii grupului familial în care individul se
dezvoltă. Supraeul este cel care dictează Eului, acesta din urmă supunându-se sau nu ordinului de a
controla şi stăpani pulsiunile Sinelui. Diferenţa specifică care separă infractorul de noninfractor s-ar situa
la nivelul Supraeului şi s-ar datora unei incapacităţi de a depăşi complexul oedipian. Un loc aparte îl
ocupa criminalul care săvârşeşte infractiunea datorită complexului de vinovăţie. Potrivit concepţiei
freudiene, complexul de vinovăţie favorizează comiterea crimei, deoarece unii indivizi ar suferi de un
sentiment de vinovăţie atât de puternic, încât devenind insuportabil, face ca pedeapsa să fie aşteptată ca o
eliberare. Aceasta ar explica şi de ce unii infractori îşi ”semnează crima” pentru a fi cât mai repede
descoperiţi, de ce mărturisesc foarte uşor fapte comise sau îşi arogă fapte pe care nu le-au comis. Către
sfârşitul vieţii sale, Freud lărgeşte, întrucâtva, fundamentul pe care se sprijină teoria sa, explicând
vinovăţia ca pe o expresie a unui conflict ambivalent, a luptei eterne între Eros şi Thanatos, conflict care
se naşte în familie şi care se amplifică, ulterior în viaţa comunitară2.

2. Conştient, inconştient, subconştient

Contribuţia esenţială a lui Sigmund Freud constă în punerea în evidenţă a existenţei şi acţiunii
inconştientului în viaţa psihică şi în explicarea pe această bază a personalităţii umane. Freud este primul
care intercorelează şi adună toate referirile şi datele concrete care vorbeau despre existenţa şi a unei alte
componente a psihicului în afara de conştiinţă, componentă ce a fost denumită inconştient.

2
Stanoiu, Rodica, Criminologie, editia 5-a, Editura Oscar Print, Bucuresti, 2003, pag
165
Inconştientul este declarat factor determinant al întregii dinamici psihologice a individului,
cauzalitate a manifestărilor sale psihice: “Orice act comportamental îşi are rădăcina în inconştient.”3

Inconştientul reprezinta partea invizibila a aisbergului, care formeaza cel mai larg şi, intr-un
anume fel,cel mai puternic sector al vietii noastre. Preconstientul(subconstientul) este mai apropiat de
inconştient, dar poate fi stimulat prînmijloacele gandirii şi deveni conştient. Conştientul este treapata
superioara , intalnita la omul evaluat sub aspect psihic.4

Sub raport functional, inconştientul conţine pulsiuni ce se comportă ca “ fiinţele vii”, pe când
conştiinta este doar spectatoare, ea observă şi permite sau nu satisfacerea pulsiunilor inconştientului.
Conştiinta nu are rol în socializarea individului sau în adapatarea lui actuală la solicitarile mediului de
viaţă, ci doar de a suprima, de a refula, adică de a trimite înapoi în inconştient acele pulsiuni care încearcă
să “ scoată capul la vedere”. Cât priveşte preconştientul, el este o” staţie de tranzit”, unde tendinţele
inconştientului şi ale conştiinţei vin şi poposesc temporar înainte de a trece în structurile opuse fiecăreia
dintre ele. Inconştientul este sediul instinctelor sexuale înscrise în chiar structura biologică, somatică a
organismului. Ele sunt cele care “ fierb”, care “clocotesc”, ele sunt cele a căror singură “raţiune” de a
exista este “descărcarea” şi consumarea lor adecvata, reducerea tensiunii, producerea plăcerii.Cum însă
această “descărcare” nu se face oricând şi oricum, ci în comformitate cu anumite reguli şi norme de
convieţuire, de comportare socială, adică atunci când a fost descoperit sau produs obiectul capabil a le
consuma corespunzător, satisfacerea lor este barată, amânată sau chiar repudiate de conştiinţă. În virtutea
acestui fapt, Freud considera că inconştientul funcţionează după “principiul plăcerii”, căruia îi acorda
statutul de principiul fundamental al vieţii, în timp ce conştiinta acţionează după “principiul realităţii”,
principiu care presupune gândirea, adica stabilirea unui plan de acţiune, rezolvarea unor situaţii
problematice. Atîta vreme cît între aceste instanţe exista un echilibru, viaţa psihică a individului este
normală, se desfăşoară firesc. Cand intervin însa dezechilibre, schimbări de forţe, distorisiuni , apar noi
modele interacţionale, care de obicei sunt de ordin patologic. De pildă, atunci când instinctele sexuale nu
sunt satisfăcute necondiţionat, ele sunt refulate, sunt trimise din nou în inconştient.Freud consideră însă ca
aceste instincte, o dată refulate nu dispar , nu se potolesc, nu rămân inactive, ci acţionează şi cu mai
multă forţă asupra individului, cer cu şi mai intensă tărie să fie satisfăcute. Cu cât conflictul dintre libido(
forţa, puterea instinctelor sexulae) şi conştiinţă este mai mare, cu atât instinctele refulate caută căi proprii
de a se satisface, chiar împotiva” voinţei “ conştiinţei. Astfel, ele se satisfac sub forma unor acte
comportamentale curioase, numite de Freud acte ratate(lapsusuri inexplicabile, uitari totale de nume

3
Freud, Sigmund,Introducere in psihanaliza. Prelegeri de psihanaliza.
Psohopataologia vietii cotidene,, Editura Didactica şi Pedagogica, Bucuresti, 1992, pag 277
4
Iacobuta, Ioan, Criminologie, Editura Junimea, Iasi, 2002, pag 99
proprii, de cuvinte străine, erori de citit), sub forma visului şi, în cazuri mai grave, sub forma unor stări
morbide, nevrotice. Aşadar dupa opinia lui Freud, actele ratate, visele şi nevrozele au o cazualitate de
ordin sexual care se manifestă nu direct, ci indirect, prin intermediul unor simptome care sunt substituţii
ale inconştientului, a “ceva” ce este prezent, dar rămâne încă inaccesibil cunoaşterii şi înţelegerii
raţionale.5

3. Teorii cu privire la sexualitate

Vorbind despre libido şi sexualitate, teoria lui Freud a provocat spiritele începutului de secol XX.
Sexualitatea era o tema considerată secretă, tabu, chiar şi pentru adult. Freud a îndrăznit şi mai mult,
plasând-o la nivelul copilăriei. Primul act al copilului mic, suptul, este un act sexual, el produce plăcere
sexuală. La fel se întâmplă şi cu erecţiile precoce, exhibiţionismul infantil. La toate acestea se mai adaugă
şi complexul lui Oedip, potrivit căruia copilul mic manifestă un ataşament sexual faţă de părintele de sex
opus şi, complementar, rivalitate faţă de părintele de acelaţi sex. Cu toate acestea, Freud nu considera
sexualitatea copilui ca fiind “perversă” pentru că nu se finalizează în procreaţie( aceasta fiind scopul
sexualiăţătii normale). Freud prelungeşte însă sexualitatea nu numai în“jos”, coborând-o până la nivelul
copilariei, ci şi în sus explicând prin intermediul ei o mulţime de fenomene ale vieţii sociale a omului.
Arta, literatura, religia, morala nu sunt altceva decât tot manifestări ale sexualităţii. “ există situaţii, scria
el, când instinctele sexuale renunţă la plăcerea parţială pe care o produce satisfacerea lor sau la cea
procurată de actul procreaţiei, înlocuind-o printr-un alt scop care a încetat să mai fie sexual, devenind
social. Denumim acest process sublimare”.6

4. Teoria stadiilor de dezvoltare

Urmând o evolutie biologica, Freud stabileste un model rigid pentru ceea ce el numeste
"dezvoltare sexuala". Pentru aceasta, Freud propune teoria stadiilor de dezvoltare, pe vârsta, cu delimitari
foarte clare. Nu este obligatoriu ca un individ sa treaca prîntoate fazele şi este posibil ca unele etape sa se
suprapuna.

5
Zlate, Mielu,Introducere in psihologie, Editura Polirom, Iasi, pag 86
6
Freud, Sigmund, Introducere in psihanaliza. Prelegeri de psihanaliza.
Psohopataologia vietii cotidene, Editura Didactica şi Pedagogica, Bucuresti, pag 292
Prima faza este cuprinsa între 0-2 ani. În aceasta perioada, copilul exploreaza lumea cu ajutorul
buzelor şi al gurii. Copilul accepta mâncarea, laptele şi are tendinta de a duce la gura orice obiect pe care
îl poate tine în mâna. Mai târziu, învata sa foloseasca gura pentru a comunica.
Urmatoarea faza este cuprinsa între 2-4 ani şi este cea mai controversata. În aceasta perioada
copiii descopera diferentele sexuale şi învata sa-şi controleze nevoile fiziologice. Astfel, copilul
realizeaza ca îsi poate manipula parintii, refuzând sa faca ce i se cere.
Perioada între vârstele de 4-6 ani este cea mai importanta pentru dezvoltarea psiho-sexuala a
individului. Cheia acestei etape este atractia pe care copilul o simte fata de parintele de sex opus, odata cu
teama de celalalt parinte. Freud numeste aceasta atractie complexul lui Oedip (pentru baieti) şi al Electrei
(pentru fete). Aceste complexe conduc la o diferentiere normala a personalitatii masculine de cea
feminina. Rezolvarea complexului consta în încercarea copilului de a se identifica cu parintele de acelasi
sex, aceasta identificare ducând la viitoarea sa orientare sexuala.
În perioada urmatoare, între 6 ani şi pâna la vârsta pubertatii, individul suprima dimensiunea
sexuala şi se concentreaza asupra altor aspecte ale vietii. Este perioada învatatului, adaptarii la societate,
asimilarii unor informatii culturale şi valorilor morale. Aceasta etapa latenta dureaza aproximativ 5 sau 6
ani, pâna la pubertate, când individul devine constient de dimensiunea sexuala.
Începând cu vârsta pubertatii, individul este atras de persoanele de sex opus şi poate duce la bun
sfârsit instinctul procrearii.

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

REFERAT

CRIMINOLOGIE

Teoriile lui Sigmund Freud

ANCA ARMAŞU

Asistenţă Socială, anul III, Modul: Probaţiune şi protecţia victimelor, gr I

BUCUREŞTI, 2008
Bibliografie:

1. Freud, Sigmund, Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză.


Psohopatologia vieţii cotidene, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992;

2. Iacobuţă, Ioan, Criminologie, Editura Junimea, Iaşi, 2002;

3. Munteanu, Ana, Psihologia dezvoltării umane,Editura Polirom, Iaşi, 2006;

4. Stănoiu, Rodica, Criminologie, editia 5-a, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2003;

5. Zlate, Mielu, Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi, 2007