TEORII AVANSATE ALE PERSONALITATII

- NOTE DE CURS -

I. ABORDAREA PSIHODINAMICA A PERSONALITATII

I. 1. TEORIA PSIHANALITICA A LUI FREUD SI PERSPECTIVELE
NEOFREUDIENE
1. Natura umana si motivatia
Freud si-a numit teoria psihanaliza. Acest termen este utilizat des si pentru a denumi forma de
psihoterapie pe care Freud a creat-o, dar practica clinica a psihanalizei este doar una din numeroasele
aplicatii ale teoriei freudiene.
Instinctele si energia psihica
Teoria lui Freud accentueaza cauzele biologice ale comportamentului uman. El a afirmat ca oamenii
sunt motivate de forte puternice innascute, pe care le numeste instincte. Aceste instinct se activeaza
atunci cand o anumita parte a corpului se afla in necessitate (de ex de hrana, apa, sex). Instinctul activat
(nevoia) produce apoi o stare psihologica de tensiune crescuta (dorinta), care este traita in mod neplacut.
Dupa Freud, obiectivul de baza a intregului comportament uman este de a obtine placerea si a evita
neplacerea sau durerea (principiul placerii). Asadar, omul actioneaza pentru a reduce tensiunea mental
neplacuta, ceea ce in schimb satisface nevoia instinctual de la baza. Acest scop primar al placerii umane
este realizat prin reducerea instinctelor, iar scopul instinctelor este de a restabili starea anterioara de
echilibru.
Instinctul sexual (Eros)
1
 In teoria freudiana, sexualitatea detine o semnificatie neobisnuit de larga: se refera la intreaga plaja
de experiente erotice, placate. In plus fata de organelle genital, corpul are multe parti capabile sa
produca gratificare sexual (zone erogene): “de fapt, intregul corp este o zona erogena” (Freud, 1940,
1969).
Pentru a accentua convingerea sa ca sexualitatea se refera la mai mult decat actul sexual propriu-zis
si reproducerea, Freud a folosit frecvent denumirea Eros, ca pe un sinonim al acestui instinct.
Comportamente de auto-conservare precum hranitul sau bautul, implica acest instinct sexual pentru ca
gura este una dintre zonele erogene majore, si pentru ca omul se conserva pe sine prin iubirea de sine
(narcissism) si prin dorinta de a obtine o continua placer erotica.
Instinctul distructiv
Una din concluziile mai radical ale lui Freud a fost ca viata insasi cauta sa se intoarca la starea
anterioara de non-existenta, toate fiintele umane fiind motivate in acest sens de “instinctual mortii”.
Conceptul de instinct al mortii ramane foarte controversat chiar si princtre psihanalisti, datorita
incompatibilitatii sale cu principiul evolutionist al supravietuirii celui mai puternic.
O interpretare mai larg acceptata a ideii lui Freud este ca exista doua instinct umane primare: cel
sexual (EROS) sic el distructiv sau agresiv. Aceste doua instincte fuzioneaza in mod obisnuit unul cu
celalalt, dar nu neaparat in cantitati egale. Astfel, orice act erotic, chiar si actul sexual propriu-zis, detine
si o parte agresiva; in timp ce actul agresiv, chiar si crima, contine anumite component erotice. Ambele
instinct sunt prezente de la nastere.
Conflict extern si intern
Freud a fost extreme de persimist in legatura cu natura umana. El a argumentat ideea ca omul este in
mod ereditar necivilizat, si ca instinctele sexual si distructiv include dorinta de incest si de crima. Pentru
ca societatea nu va tolera un astfel de comportament, conflictul intre individ si societate este inevitabil.
Acest lucru implica de asemenea ca si conflictul intrapsihic este inevitabil, pentru ca omul trebuie sa
invete sa canalizeze aceste impulsuri puternice dar interzise intr-o forma de activitate care sa fie
acceptabila din punct de vedere social (sublimarea).
Libido si cathesis
La fel cum actiunile deschise se datoreaza energiei fizice, activitatile mentale implica constant
operatiuni ale energiei psihice. Fiecare om detine o cantitate mai mica sau mai mare de enegie psihica.
Daca o cantitate relativ mare de energie psihica este continuta de una din componentele personalitatii (Id
sau Superego), sau se cuprinsa in forme patologice de comportament, atunci mai putina energie psihica
va fi disponibila pentru alte component (cum ar fi Ego) sau activitatile sanatoase.
Freud numea libido aceasta energia psihica asociata cu instinctul sexual. Libidoul este in intregime
intrapsihic. El se ataseaza de reprezentari mentale ale obiectelor care vor satisface nevoile instinctual,
proces cunoscut sub numele de cathesis.
Determinism intrapsihic si parapraxes
Conform teoriei psihanalitice, nimic nu se intampla in psihic din intamplare; toate comportamentele
mentale (si fizice) sunt determinate de cauze anterioare. Acest principiu este cunoscut sub denumirea de

2
determinism intrapsihic, iar Freud a prezentat multe exemple de parapraxes (de ex. actele ratate) – acte
ce reflecta o motivatie inconstienta.

Inconstientul
Freud a considerat ca majoritatea activitatii mentale este inconstienta, si nu poate fi adusa la nivelul
constiintei nici chiar prin efort sustinut. Exita proceduri special pentru a aduce materialul inconstient la
nivel constient (de ex. asocierea libera).
Informatia care nu este constienta dar poate fi usor adusa la nivelul constiintei, se afla la nivel
preconstient. Preconstient se afla mai aproape de constient decat inconstientul pentru ca se afla in sfera
controlului.
2. Structura personalitatii
Initial, Freud a structurat personalitatea in termeni de inconstient, preconstient si constient (modelul
topografic).
Ulterior, Freud si-a revizuit teoria si a descris personalitatea in termenii a trei constructe (modelul
structural): Id, Ego si Superego. Aceste concepte si relatiile lor cu modelul topografic sunt ilustrate in
figura de mai jos.

Freud a considerat ca Id-ul, Ego-ul si Superego-ul nu sunt compartimente separate in interiorul

personalitatii. Ele interrelationeaza, se “amesteca” unele cu altele.
Id-ul (Sinele)
Sinele este singura component a personalitatii care este prezenta de la nastere. Id-ul include toate
instinctele si toata cantitatea de energie psihica. Idul este in totalitate inconstient si reprezinta “partea
3
intunecata, inaccesibila a personalitatii…un haos, un cazan plin de excitatii fierbinti” (Freud,
1933/1965).
Idul transforma trebuintele biologice in tensiune psihologica (dorintele). Singurul sau scop este de a
obtine placer si a evita neplacerea (principiul placerii), lucru care poate fi obtinut prin satisfacerea
instinctelor si reducerea tensiunii psihologice. Sinele este total illogic si amoral, si nu are nici o
perspective a realitatii sau a conservarii de sine. Unica sa resursa este de a forma imagini mentale ale
obictelor care vor provoca safisfactie, un proces numit implinirea dorintei (wish-fulfillment). Idul este
asemenea unui copil impulsive care doreste placer imediata, asa incat cere un substitut imediat daca
alegerea initiala este frustrata.
Logica irationala, impulsive si producatoare de imagini este cunoscuta sub denumirea de proces
primar (Freud 1911/1965). Procesul primar nu are sentimentul timpului si nu este afectat de experienta,
astfel incat impulsurile instinctual si reprimarile din copilarie exista in idul adult la fel de puternice ca in
momentul aparitiei lor initiale. Acest proces haotic permite si gandurilor opuses a coexiste, reprezinta
ideile ca parti ce asteapta un intreg, si condenseaza concepte relationate intr-o singura entitate. Astfel,
procesul primar joaca un rol important in parapraxes.
Ego-ul (Eul)
Incepand cu 6-8 luni, Egoul incepe sa se dezvolte din Id. Formarea Egoului este ajutata de
experientele corporale care ajuta copilul sa diferentieze intre sine si non-sine. Egoul este “un fel de
fatada a Idului…ca un invelis extern, cortical al sau” (Freud 1926, 1969). Spre deosebire de Id, Egoul
atinge atat zonele constiente, cat si cele preconstiente si inconstiente. Este singura component a
personalitatii care este capabila sa interactioneze cu mediul. Este o componenta rationala, ce formuleaza
planuri realiste de satisfacere a nevoilor idului. Desi egoul este interesat de asemenea de placer, el
suspenda principiul placerii in favoarea principiului realitatii si amana descarcarea tensiunii pana cand
un obiect mai potrivit poate fi gasit. Acest lucru face posibila evitarea erorilor, a pedepselor si marirea
placerii. Logica rationala bazata pe amanarea placerii, rezolvarea de probleme si auto-conservare este
denumita proces secundar.
Relatia dintre Ego si Id este intima si complicate. Egoul poate fi servil, si poate incerca cu orice pret
sa ramana in termini buni cu Idul. Sau preocuparea Eului de autoconservare poate provoca contestarea
impulsurilor Idului.
Anxietatea
Sarcina eului este una dificila pentru ca “este o biata creatura in serviciul a trei stapani si consecvent
amenintata de trei surse: lumea externa, libidoul Idului si severitatea Supraegoului” (Freud 1923/1962).
Egoul raspunde acestor amenintari prin anxietate. Cu toate acestea, anxietatea deserveste si functii de
auto-conservare. Ea pregateste individual pentru actiunea aedcvata, asa incat o anumita cantitate este
atat normal cat si dezirabila.
Freud a identificat anxietatea prin sursele sale. Anxietatea realista este cauzata de pericolul din
mediu. Anxietatea nevrotica provine din suferinta rezultata dintr-un impuls al Idului puternic si

4
periculos. Anxietatea morala este cauzata de acte sau dorinte ce violeaza standardele Binelui si Raului
(Superego) si include sentimente de rusine si vinovatie. Anxietatea morala si nevrotica sunt mai dificil
de manageriat pentru ca sunt intrapsihice.
Mecanisme de aparare: reprimarea, formatiunea reactionala, deplasarea, proiectia, negarea,
fantezia, rationalizarea, intelectualizarea, identificarea, regresia, sublimarea.
Superego-ul
Dupa Freud, copiii nu au sentimentul de Bines au Rau. Initial, aceasta functie este indeplinita de
parinti, de care copilul depinde multi ani. Acestia recompenseaza anumite comportamente, o linistire
gratifianta a prezentei si afectiunii lor. Dar parintii pedepsesc alte actiuni, un semn amenintator pentru
copii ca ar putea pierde dragostea si ca se afla la mila unui mediu amenintator.
Partial pentru a se proteja de asemenea dezastre si partial pentru ca Eul se identifica cu parintii
atotputernici, copilul incepe sa internalizeze (introiectie) standardele parentale. Acest proces conduce la
formarea Supraeului, o parte speciala a Eului, care observa si emite judecati de valoare fata de tot.
Supraeul este partial constient si partial inconstient. Incepe sa se dezvolte di Ego intre 3 si 5 ani si
continua sa introiecteze caracteristici ale profesorilor, idolilor din adolescent si alte figuri de autoritate.
Parintii sunt insa cei care reflecta cerintele societatii.
O persoana care refuza sa insele, sa fure sau sa omoare, chiar daca nimeni nu se uita, raspunde
cerintelor Superegoului. Pentru ca se comporta in astfel de modalitati acceptabile, superegoul
recompenseaza eul cu sentimente de virtute. Insa din nefericeire, viata psihica nu este atat de placate. O
mare parte din supraeul se afla in incosntient unde este intim legata de Id. Supraeul condamna
impulsurile ilicite ale Idului, dar poate influenta numai Egoul. De aceea, atat impulsurile interzise cat si
comportamentele cauzeaza tensiune care va fi generate intre Supraeu si Eu, aspect care este trait de Eu
sub forma anxietatii morale sau a vinovatiei.
Chiar daca Eul nu este constient de motivele din spatele acestor emotii neplacute, el este obligat sa
faca ceva in privinta lor. Eul poate obtine detensionarea prin substituirea cu ganduri sau actiuni mai
acceptabile sau apeland la mecanismele de aparare.
Este posibila si situatia ca supraeul sa ramana subdezvoltat, lasand individul fara linii directoare
interioare.
Sentimentul de vinovatie inconstient poate fi cauza comportamentului auto-distructiv, mai degraba
decat efectul.

3. Dezvoltarea personalitatii
Stadiile psihosexuale
Din momentul nasterii, cantitatea de libidou din Id cauta constant debusee. Copilul aflat in crestere trece
printr-o serie de stadii psihosexuale, fiecare fiind caracterizat printr-o zona erogena particulara care
serveste ca sursa principala de placere.
Stadiul oral
De la 0 la 12 luni, dorintele sexuale ale copilului sunt centrate in jurul regiunii orale (gura, buze, limba).
Suptul sanului sau al biberonului ofera nu numai hrana, ci si placere. Insa, frustrarea si conflictul sunt

5
inevitabile pentru ca mancarea nu apare intotdeauna in momentul foamei si pentru ca copilul trebuie
eventual indepartat de la san si invatat sa nu-si mai suga degetul. Aceasta este una din primele lectii
despre nevoia de a sublima instinctele si a satisface cerintele societatii.
Stadiul anal
De la 12 la 18 luni, copilul capata un anumit control asupra expluziilor anale. Majoritatea libidoului se
detaseaza de zona ora;la si se ataseaza zonei anale, copilul obtinand gratificare erotica din senzatiile
corporale implicate in excretie. In plus, acum copilul exercita control asupra mediului prin acest proces
de retinere a excrementelor. Daca copilul isi retine excrementele, aceasta este o forma de complianta,
daca nu, este o forma de neascultare. Frustrarea si conflictul se centreaza in jurul educarii toaletei, un
exercitiu dificil de auto-control.
Stadiul uretral
Acest stadiu nu este clar distinct de stadiul anal. Copilul trebuie sa invete sa controleze eliminarea urinei
si conflictul apare din problema „udatului patului”.
Stadiul falic
In jurul varstei de 2-3 ani, baiatul invata sa-si produca senzatii de placere prin stimularea manuala a
organului sau sexual. Copilul devine acum „iubitul” mamei, simte atractie fata de mama si rivalitatea
fata de tata. Acest set de atitudini duble fata de ambii parinti constituie Complexul lui Oedip. Emotiile
oedipale sunt foarte puternice. Ele includ toate aspectele unei adevarate povesti de dragoste: pasiune,
gelozie, dorinte disperate. Complexul lui Oedip poate conduce la conflicte severe. Copilului ii e frica ca
aceste dorinte ilicite il vor priva de dragostea si protectia tatalui (care constituie una din nevoile cele mai
puternice ale tatalui). Conform teoriei lui Freud, copilul descopera si diferentele intre sexe si trage o
concluzie terifianta, aceea ca fetele initial aveau penis pe carel l-au piedut ca pedeapsa, si ca aceeasi
soarta il asteapta si pe el daca persista in dorintele Oedipale.
Pentru a elimina aceasta anxietate intensa de castrare, baiatul abandoneaza pornirile sale oedipale si
le inlocuieste cu un set complicat de atitudini. El isi intensifica procesul identificarii cu tatal, dorind sa
fie ca el si renuntand sa-l inlocuiasca. De asemena, baiatul, recunoaste ca nu poate face lucrurile pe care
tatal sau le face (cum ar fi a se bucura de privilegii speciale cu mama sa), si invata sa invata sa cedeze in
fata autoritatii. Acest lucru reduce anxietatea de castrare.
Aceste identificari si prohibitii sunt incorporate in superego si ajuta la formarea sa.
Teama de castrare nu poate fi aplicata la fete, astfel ca Freud explica complexul lui Oedip in termeni
diferiti. Initial, fata se ataseaza puternic de mama sa hranitoare. Totusi, descoperirea faptului ca nu are
penis, conduce la intense sentimente de inferioritate si gelozie. In mod tipic, fata isi va respinge mama
pentru ca are acelasi defect, isi intensifica atasamentul fata de tata, isi priveste mama ca pe o rivala, si
dezvolta o dorinta inconstienta de a compensa presupusa sa deficienta fizica avand copilul tatalui sau
(un baiat). Pentru ca fetei ii lipseste amenintarea imediata si vitala a anxietatii de castrare, supraeul sau
este mai slab si astfel, ea este mai predispusa la nevroze.
Perioada de latenta

6
Pe la 5-6 ani, personalitatea este ferm formata. De la acest moment pana la pubertate, impulsurile erotice
ale copilului devin mai putin accentuate. Sexualitatea capata forme mai securizante (cum ar fi afectiunea
si identificarea), amnezia acopera amintirile sexualitatii infantile, si formatiunea reactionala determina
copilul sa se indeparteze de membrii de sex opus. Perioada de latenta nu este un stadiu psihosexual in
sine.
Stadiul genital
Stadiul genital este obiectivul unei dezvoltari normale si reprezinta adevarata maturitate. Narcisismul
produce acum un interes mai sincer fata de ceilalti oameni.
Fixatia si tipologia caracteriala
Pentru ca natura umana este in mod ereditar maligna, omul nu are o dorinta innascuta de a evolua spre
mai bine, iar parintii trebuie sa forteze copilul sa treaca prin toate stadiile de dezvoltare. Aceasta sarcina
este foarte dificile si o anumita cantitate de libido ramane inevitabil atasata (fixata) in zone erogene
pregenitale. Atata timp cat majoritatea cantitatii de libidou ajunge in stadiul genital, exista suficienta
energie psihica pentru a forma atasamente heterosexuale adecvate. Dar daca apar evenimente traumatice
in timpul stadiilor pregenitale, cum ar fi respingerea parentala, o intarcare dura, atunci o cantitate
excesiva de libido ramane fixata in acest stadiu. Copilul va respinge dezvoltarea ulterioara si va cere
satisfactiile pe care nu le-a avut. Fixatiile excesive pot fi cauzate si de indulgenta excesiva a parintilor.
Fixatiile pot lasa prea putin libido pentru heterosexualitatea matura, ceea ce va determina serioase tulburari
psihologice. Este de asemena posibil ca personalitatea sa fie marcata de caracteristici ale stadiilor pregenitale,
fara insa a fi clasificata ca patologica.

Stadiul Zona erogena Durata Sursa Caracteristici de personalitate

conflictului

Oral Gura, buzele, 0-18 luni Hrana Dependenta (de alimente,

limba substante, oameni) / independenta
extrema sau suspiciozitatea

Anal Anusul 1-3 ani Educarea toaletei Zgarcenie, avaritie / generozitate

extrema; Dezordonare / ordonat;
Incapatanare / consimtamant

Uretral Uretra 1-3 ani Udarea patului Ambitie

Falic Penis; clitoris 2-5 ani Complexul lui Vanitate/auto-dispretuire;

Oedip nesabuire / timiditate,
promiscuitate/castitate

Genital Penis; vagin Varsta Dificultatile Interes sincer fata de ceilalti;

adulta inevitabile ale sublimari eficiente
vietii

7
 4. Evaluarea teoriei lui Freud
a. Sexualitatea feminina. Convingerea lui Freud ca femeile sunt inferioare, au un superego slab si
sunt predispuse la nevroze, este considerate de aproape toti psihologii moderni ca fiind absurd. Aparent
Freud avea prejudecati sexiste (asa cum era obisnuit in epoca sa), ceea ce facea dificila intelegerea
psihicului feminin. Teoreticienii accentueaza astazi egalitatea si chir superioritatea femeilor in anumite
aspecte cum ar fi longevitatea si abilitatea de a da nastere copiilor. Credintele psihanalitice ca orgasmul
clitoridian este o forma pregenitala de sexualitate si ca orgasmul vaginal este singura versiune matura,
au fost contrazise de cercetarile moderne.
b. Sexualitate si rigiditate. Multi psihologi moderni considera accentul pus de Freud pe sexualitate
ca fiind excesiv. Ei nu sunt de acord ca toti oamenii trec prin complexul lui Oedip , ca toate nevrozele
sunt cauzate de conflicte oedipale nerezolvate si ca toate simbolurile din vise sunt sexuale.
Adesea pare ca teoria psihanalitica este construita astfel incat sa nu poata fi criticata. Daca nu ne
putem aminti vreo trauma Oedipala, un Freudian ar spune ca aceste evenimente sunt reprimate. Daca un
vis pare lipsit de aspecte sexuale, replica este ca materialul erotic amenintator a fost deghizat de
variatele mecanisme de aparare. Orice dezacord cu interpretarea psihanalitica este intotdeauna vazuta ca
rezistenta.
c. Contributiile teoriei freudiene. In ciuda controverselor legate de psihanaliza, Freud merita in
totalitate locul sau in istorie. Urmatoarele aspecte ale teoriei freudiene reprezinta un progres major in
efortul de a intelege personalitatea umana:
- Importanta inconstientului. Este astazi acceptata ideea ca o mare parte a personalitatii umane se
afla sub nivelul constientizarii.
- Actele ratate si mecanismele de aparare sunt acceptate si recunoscute.
- Freud a descoperit tehnici valoroase de interpretare a viselor si a fost primul care a incorporat
interpretarea viselor ca o parte formala a psihoterapiei.
- Freud a dezvoltat prima metoda de psihoterapie, incluzand proceduri de aducere a materialului
inconstient la nivelul constiintei. A identificat mecanisme imporatnte cum ar fi rezistenta si
transferul.
- A atras atentia asupra influentei pe care copilaria timpurie o are asupra dezvoltarii umane si a
aratat cum multe dificultati ale vietii adulte sunt legate de conflictele nerezolvate ale copilariei.
- A demonstrat ca durerea psihica (anxietatea) poate fi mai importanta decat durerea fizica.

5. Teoria psihanalitica: controverse si noi descoperiri.

5.1. Natura umana si motivatia
Dupa Freud, omul trebuie in permanenta sa sublime dorintele incestuase si criminale in modalitati
acceptate social. Acest lucru duce la conflicte cu societatea si la conflicte intrapsihice, pe masura ce
supraeul inceraca sa impiedice egoul sa cedeze implusurilor ilicite ale Idului.
Conceptia pesimista a lui Freud fata de natura umana este extrem de controversata. Toti ceilalti
teoreticieni au adoptat o perspectiva mai optimista in diferite grade.

8
 Carl Jung a fost de acord cu ideea ca fiecare personalitate are o parte intunecata. Umbra include nu
numai micile slabiciuni ci si „un dinamism pozitiv demonic” (Jung, 1917/1972) de care ne indepartam
cu teama. Pentru Jung insa aceasta este doar o parte din personalitate. Printre instinctele noastre
innascute se afla: creativitatea, prin care gasim solutii unor probleme atunci cand mintea constienta este
blocata; hranirea (foamea si setea); sexualitatea; puterea; activitatea care include dragostea de
schimbare, de calatorii si de joaca; si devenirea de sine (individuarea).
Jung s-a diferentiat net de Freud prin convingerea sa ca avem o natura morala innascuta si nevoi
religioase innascute: „Omula are nevoie de idei si convingeri care ii vor da sens existentei si il vor
abilita sa-si gaseasca un loc un univers” (Jung, 1964/1968).
Erik Erikson l-a creditat pe Freud pentru atentia acordata aspectelor irationale ale personalitatii, dar a
argumentat ca teoria psihanalitica trebuie sa sublinieze de asemenea capacitatile umane innascute
adaptative si sanatoase. Dupa Erikson, Egoul este mai mult decat un mediator intre Id, Superego si
realitate; este o instanta relativ puternica ce are scopuri constructive proprii. Unul dintre acestea este de
a conserva sentimentul identitatii, care include urmatoarele aspecte:
- Un sentiment constient al unicitatii si distinctivitatii
- Un sentiment al intregului interior si al indivizibilitatii; integrarea caracteristicilor personale intr-
o unitate plina de semnificatie
- Sentimentul ca viata are consistent si este orientate intr-o directive plina de sens; sentimentul
continuitatii personale
- Sentimentul ca directia proprie in viata este sustinuta social si aprobata de oamenii importanti.
Un al doilea scop important al Egoului este sentimentul competentei personale. Atat sentimentul
identitatii cat sic el al competentei isi au originea in ego, nu se afla in relatie cu impulsurile Idului, si are
surse de placere (sau de furie daca aceste nevoi sunt frustrate). Erikson s-a detasat de ideea lui Freud ca
conflictul cu societatea este inevitabil. Societatea ofera un support valoros in cautarea identitatii si
competentei, prin rolurile oferite care ajuta la definirea omului si confirma ca acesta si-a gasit un plan de
viata eficient.
La si Erikson, obiectivul lui Henry Murray a fost de a extinde viziunea psihanalizei freudiene prin
includerea capacitatii noastre innascute de a avea un comportament sanatos. Murray a impartasit
credinta lui Freud ca omul este motivate de instinct biologice, ceea ce da nastere nevoilor psihologice.
Totusi, dupa Murray, instinctele noastre innascute constau din foame, sete, sex, oxygen, eliminarea si
evitarea conditiilor externe dureroase. El a postulat existent a 20 de nevoi psihologice, mai degraba
decat a unui unic principiu al placerii.
Alfred Adler a respins importanta instinctelor innascute si a argumentat ca ideea unor component de
personalitate mostenite este o “superstitie” (1931/1958). Adler a postulat ideea ca omul poseda un
potential innascut de a relationa bine cu alti oameni. Acest interes social implica mai mult decat
apartenenta la un grup particular. Se refera la un sentiment de rudenie cu toata umanitatea si abiliteaza
specia umana slaba sa supravietuiasca prin cooperare. Acest interes social (mai degraba decat supraeul)
stabileste liniile directoare ale dezvoltarii personalitatii adecvate, iar o persoana bine-adaptata este cea
9
care sustine binele generatiilor prezente si vii. Interesul social este doar o predispozitie care trebuie
dezvoltata prin training adecvat. Un mediu neadecvat (cum ar fi erorile grave de educatie) poate cauza
abandonarea de catre copil a acestui potential innascut si inlocuirea lui cu un comportament egoist si
pathologic.
Pentru Adler, scopul primar aflat la baza intregului comportament uman este auto-perfectionarea.
Fiecare om isi incepe viata cu stadiul de copil slab si neajutorat, si incearca apoi sa depaseasca aceste
sentimente de inferioritate prin stapanirea mediului (cautarea superioritatii sau cautarea auto-
perfectionarii). Cautarea sanatoasa a superioritatii este ghidata de interesul social si ofera consideratie
binelui celorlalti. Cautarea egoista a dominarii si gloriei personale este distorsionata si patologica.
Sentimentele de inferioritate care se afla la baza cautarii superioritatii sunt mijloace anormale si
indezirabile. Daca un copil face fata cu optimism si curaj vulnerabilitatilor sale, iar cautarea
superioritatii se face printr-un effort de compesare, atunci poate atinge un nivel satisfacator, chiar
superior de adaptare. Sentimentele de inferioritate devin patologice numai atunci cand individual este
coplesit de sentimentul de inadecvare, ceea ce face dezvoltarea normal imposibila. Acest complex de
inferioritate poate aparea inca din al doilea an de viata si este cauzat in principal de erorile parentale.
Erich Fromm a postulat doua categorii de nevoi umane:
a. Impulsurile organice: foamea, setae, sexul, si apararea prin lupta sau fuga.
b. Impulsurile nonorganice. Intelectul superior (dat de constiinta de sine, capacitatea de a gandi si
imagina) detaseaza omul de natura si produce sentimente de izolare si anxietate care nu se intalnesc in
organismele inferioare. Omul trebuie sa lupte pentru a gasi motivele existentei sale si a crea propriul loc
in lume. Omul se confrunta si cu sentimentele de plictiseala si nemultumire. De asemenea se confrunta
si cu constientizarea mortii care il lipseste de timp pentru a-si implini potentialul. Aceste impulsuri
nonorganice sunt dificil de satisfacut pentru ca omul nu poseda un program innascut care sa asigure
implinirea lor. Astfel, devine usor sa alegem scopuri mai seducatoare dar care vor conduce inevitabil la
nefericire, si chiar psihopatologie.
Dupa Erich Fromm, cea mai buna cale de a depasi sentimentele dureroase si unice de izolare este
prin dezvoltarea iubirii mature. “Arta de a iubi’ seaman cu conceptia lui Adler despre interesul social:
implica grija autentica pentru alti oameni, cunoasterea adecvata a sentimentelor si dorintelor lor,
respectul pentru dreptul lor de a se dezvolta in maniera proprie si un sentiment al responsabilitatii fata
de toata umanitatea. Dar pentru ca omul isi incepe viata ca un copil egoist, nevoia sanatoasa de alti
oameni poate fi coplesita de egocentrismul si narcisismul copilului.
La fel ca si Adler si Erikson, Fromm a concluzionat ca omul dispune de o nevoie sanatoasa de a
depasi sentimentele de neajutorare ale copilariei prin stapanirea mediului. Cu toate aceste, omul este
capabil de doua forme de agresiune: o tendinta sanatoasa, organica de a ne proteja impotriva
amenintarilor; si una nonorganica, tendinta invatata de a distruge fara un scop util. Daca cursul normal
al dezvoltarii este blocat (prin comportamente parentale patogene), omul poate cauta stapanirea prin
distructivitate si nu prin creativitatea sanatoasa. “Cu cat impulsul catre viata este zadarnicit, cu atat mai
10
puternic este impulsul catre distrugere; cu cat viata este mai realizata, cu atat mai mica este puterea
distructivitatii. Distructivitatea este rezultatul vietii netraite” (Fromm, 1941/1965). Fromm a impartasit
credinta lui Erikson in nevoia de identitate, sau sentimentul ca “Eu sunt eu”. Dar, viata fiind plina de
pericole, este tentanta abandonarea acestei nevoi importante si cautarea securitatii prin dependenta de un
protector puternic. Desi dependenta este seducatoare, este si nesanatoasa pentru ca impiedica
dezvoltarea unei identitati puternice.
In final, Fromm, ca si Jung, a concluzionat ca viata trebuie sa aiba un sens si un scop. Omul are
nevoie de o filozofie personala care determina valorile sale si scopurile in viata, ghideaza
comportamentul si stabileste locul sau in lume. Modalitatile sanatoase de a atinge acest scop
accentueaza iubirea, competenta si productivitatea. Iar nevoia de a avea o filosofie personala
unificatoare este atat de mare incat chiar si una irationala, adecvat rationalizata este preferabila
niciuneia. Printre formele nesanatoase de filosofie personala Fromm enumera iubirea de sine
(narcisismul), distrugerea, puterea si bogatia.
Harry Stack Sullivan a luat in considerare ideea ereditatii ca factor al personalitatii, si a concluzionat
ca omul este condus de motive fiziologice precum: foamea, setae, respiratia, sexualitatea, eliminarea,
somnul si nevoia de a mentine constanta temperature corpului. Totusi, Sullivan considera ca
comportamentul uman nu este determinat in mod rigid de instinct. Natura umana este foarte adaptabila.
Sullivan a postulat ideea ca personalitatea este in principal modelata de fortele soaiale, mai ales de
parinti. Omul poseda o tendinta innascuta catre sanatatea mental dar si o nevoie puternica de oameni.
Aceste tendinte benign pot fib locate de erori parentale, mai ales cele care creeaza anxietate intense si
dureroasa. Anxietatea este dificil de alinat pentru ca nu poate fi rezolvata prin actiuni simple cum ar fi
consumul de hrana si apa. Mai mult, anxietatea se opune satisfacerii altor nevoi. Poate interfera cu
abilitatea de a inghiti sau de a adormi; poate intrerupe capacitatea de a gandi rational, poate sabota
relatiile interpersonale potential satisfacatoare. Din aceste motive, omul dedica mult timp si energie
reducerii sau evitarii anxietatii. (Sullivan 1953/1968).
La extrema opusa lui Freud se afla Karen Horney, care a considerat potentialele noastre innascute ca
fiind total positive: “Pesimismul lui Freud …s-a nascut din profunzimea necredintei sale in bunatate si
cresterea umana. Omul, postula el, este condamnat la suferinta sau distrugere. Instinctele care il conduc
pot fid oar controlate sau sublimate. Convingerea mea este ca omul are capacitatea si dorinta de a-si
dezvolta potentialitatile si de a deveni o fiinta umana decent, si ca acestea se deterioreaza daca relatia sa
cu ceilalalti si astfel cu sine, este, si continua sa fie, tulburata.” (Horney, 1945).
Dupa Horney, comportamentul pathologic apare numai daca tendinta noastra innascuta de crestere
pozitiva (auto-realizare) este blocata de fortele sociale – mai ales de erorile parentale ce pot cauza
anxietate intense copilului. Astfel copilul abandoneaza cautarea sanatoasa a cresterii positive in favoarea
cautarii securitatii.
5.2. Libidoul

11
 Doar doi teoreticieni majori ai personalitatii au retinut constructul de libido in modelele lor: Carl
Jung si Erik Erikson.
Conceptia lui Jung despre libido
Jung a fost de acord cu Freud ca omul este motivate de instinct fiziologice innascute si ca activitatea
mentala este data de energia psihica (libido). Jung a respins accentul puernic pus de Freud pe
sexualitate. De aceea, Jung considera ca libidoul se refera la energia data de toate instinctele noastre
innascute: sexualitate, hranire, putere, creativitate, activitate si individuare. Pentru a sublinia aceasta
diferenta, Jung s-a referit la cantitatea de libido care este investita in reprezentarile mentale ale
obiectelor ca valoare. Cu cat este mai mare valoarea, cu atat obiectul este dorit mai mult. Termenul de
valoare a lui Jung este similar cu cel de cathexis al lui Freud, cu exceptia faptului ca cathexis este
invariabil sexual in timp ce valoarea nu este.
In timp ce Freud atribuia existenta libidoului instinctelor umane fiziologice, Jung a accentuat ideea
ca viata consta dintr-un „complex de opuse inexorabile”: ziua si noaptea, nasterea si moartea, fericirea si
nefericirea, bine si rau, introversia si extraversia, constientul si inconstientul, iubirea si ura, etc. Aceste
idei, emotii si instincte contradictorii exista simultan in psihic si produc o tensiune care creeaza energia
psihica si permite vietii sa existe. „Nu exista energie daca nu exista o tensiune a contrariilor....Viata
apare numai la scanteia polilor opusi” (Jung 1917/1972).
Daca un aspect extrem al personalitatii este in principal constient, atunci inconstientul compenseaza
prin accentuarea celeilalte extreme. Astfel dupa Jung, personalitatea nu este unilaterala. „Extrema
intotdeauna naste suspiciozitatea opusului” (Jung 1917/1972). Orice extrema (introversia, extraversia,
emotionalitatea, rationalitatea etc) este daunatoare pentru ca impiedica exprimarea tendintei
contradictorii simultane. Astfel, opusele consuma mult libido in consflictul dintre ele. Intr-o
personalitate matura si bine adaptata, opusele sunt unificate intr-un tot coerent. Pentru Freud, patologia
apare atunci cand libidoul este consumat in conflicte nerezolvate si fixatii ale copilariei; pentru Jung,
patologia apare atunci cand libidoul este consumat in eforturi de a adopta numai un pol al personalitatii
si de a reprima extrema opusa.
Conceptia lui Erikson despre libido
Erikson a adoptat o pozitie ambivalenta fata de termenul de libido. Pe de o parte, el si-a exprimat
aprecierea marcata pentru „energia sexuala mobila” care contribuie atat la formele de comportament
cele mai inalte dar si cele mai joase. Pe de alta parte, autorul considera ca este lipsit de sens sa se
vorbeasca despre energii care nu pot fi demonstrate stiintific, si de aceea a folosit termenul de libido
destul de rar in scrierile sale.

5.3. Importanta inconstientului

O parte importanta din teoria lui Freud a fost dedicate inconstientului. El a considerat ca mare parte
din personalitatea noastra se afla dincolo de nivelul constiintei si nu poate fi usor adusa in constient.
Prin mecanismele de aparare, materialul neplacut este tinut la nivel inconstient, iar aceste motive, emotii
si credinte adanc ascunse influenteaza puternic comportamentul. Daca raman la nivel inconstient,
12
acestea vor actiona in modalitati defensive si patologice. Numai prin curaj poate fi activate aceasta parte
intunecata a personalitatii si astfel, omul poate dobandi control adecvat al comportamentului sau, va
putea “sa iubeasca sis a munceasca” si va obtine placerile vietii sanatoase si social aprobate.
Acest aspect al psihanlizei freudiene a ocazionat numeroase controverse.
Perspective pro-freudiene
Majoritatea neofreudienilor (Jung, Horney, Fromm, Sullivan, Erikson si Murray) au fost de acord ca
inconstientul este extreme de important. Acordul nu este insa limitat la neofreudieni. A.Maslow afirma:
“Cea mai mare decoperire a lui Freud este ca cea mai mare cauza a tulburarilor psihologice este teama
de cunoasterea de sine – propriile emotii, impulsuri, amintiri” (1968). Rollo May, psiholog existentialist,
nota: “Cea mai mare contributie a lui Freud a fost aceea ca a dus indemnul Socratic <<cunoaste-te pe
tine insuti>> la niveluri noi de profunzime care cuprind un nou teritoriu: cel al motivelor reprimate
inconstiente…El a descoperit arii vaste in care motivele si comportamentul – fie ca este vorba despre
cresterea copiilor, dragoste, afaceri sau razboaie – sunt determinate de nevoile si anxietatile
inconstiente”. (1969)

I. 2. TEORIA LUI C. G. JUNG

1. Structura si dinamica psihica
Ca fenomen natura si obiectiv, psihicul si realitatea exterioara nu sunt separati prin bariere fixe ci
constituie o unitate fundamentala definita de Jung ca unus mundus. Aceleasi legi intervin in
microcosmosul psihic si in macrocosmosul realitatii, mai mult, aceeasi infinita complexitate.
Pornind de la necesara idee a unitatii functionale a psihicului, ceea ce exista sunt in primul rand
structurile sale obiective, matriceale sau in termeni jungieni “colective” in masura in care se regasesc la
omul generic, omul dintotdeauna si de pretutindeni. Din aceasta matrice care reprezinta virtualitatea
dezvoltarii structurilor si functiilor psihismului individual, se desprinde psihismul subiectiv si se
modeleaza in relatia cu evenimentele vietii si realitatea exterioara. Dualitatea dintre subiectiv si
cognoscibil si obiectiv si incognoscibil in esenta, dar cognoscibil partial prin manifestari si
constientizare, guverneaza ecuatia acestei unitati. Jung insista asupra considerarii realitatii psihicului,
care are strutcura sa proprie, legile sale de formare, dezvoltare si functionare, dar care fac parte din
realitatea unitara a lumii.
Relatia dintre cele doua structuri, psihismul obiectiv si psihismul subiectiv, dintre constiinta si
inconstient este de tip complementar: „...procesele inconstientului au o legatura de tip compensator cu
constiinta. In mod expres am folosit cuvantul <<compensator>> si nu <<opus>> constiintei, pentru ca
incosntientul si constiinta nu sunt cu necesitate in opozitie ci complementare pentru a forma o totalitate
care este sinele.” (Jung apud. Minulescu 2001).
Psihismul constient are o realitate imediata pentru individ si se constituie in cursul ontogenezei
provenind „din psihicul inconstient, care este mai vechi decat el si care functioneaza impreuna cu el, sau
chiar in pofida sa”. (Jung)

13
 O imagine relevanta pentru structura personalitatii ar fi o sfera. Suprafata vizibila a sferei, constiinta
este aspectul psihicului despre care individul poate exprima evaluari, iar interiorul sferei, incosntientul,
reprezinta necunoscutul, obscurul, tot mai imposibil de cunoscut pe masura ce ne apropiem de centru. In
imediata apropriere a suprafetei, in interiorul ei, se constituie ceea ce se numeste inconstientul personal,
in masura in care acesta se formeaza tot pe parcursul vietii individului, ontogenetic inainte si o data cu
continuturile constiente si este relativ accesibil unei cunoasteri si integrari in constiinta. Inspre interior,
vorbim in continuare, mergand spre un centru ipotetic, de incosntientul colectiv, initial o virtualitate care
cuprinde in germene dezvoltarilr posibile si care, in relatie cu formatiunile ontogenetice ale psihicului,
poate suporta transformari semnificative.
Centrul insusi poate fi imaginat ca punctul de apartenenta la acea indisolubilitate a lumii, unus
mundus ca realitate unitare.
Celor trei niveluri ale psihicului, li se adauga in ecuatia mare a functionarii individului un al patrulea
nivel, relatia sferei cu lumea exterioara a constiintei colective, ca realitate culturala a valorilor si
formelor cunoscute de omenire.
Acest model topografic include ca structuri generale arhetipurile si ca structuri particulare
complexele.
Arhetipurile sunt continuturi fundamentale ale psihicului obiectiv, care nu pot fi observate direct, dar
care isi exercita influenta asupra continuturilor vizibile ale imaginilor arhetipale si complexelor, deci
asupra comportamentelui si constiintei. In sine, arhetipul este o tendinta formativa, cu un specific
tematic dar forme de manifestare virtual infinite, o virtualitate de a structura imaginile experientei
personale intr-o maniera particulara. Jung insista asupra conditiei de virtualitate – omul se naste cu
tendinte de a forma anumite imagini, dar nu cu imagini propriu-zise. „Arhetipul ca atare este un model
ipotetic si nereprezentabil, ceva asemenea <<modelului de comportament>> din biologie”. Astfel incat,
Jung face distinctia intre arhetipul in sine si imaginea arhetipala.
Pentru Jung, arhetipul este „in esenta un continut psihic care este alterat prin constientizare si care isi
ia culare prin constiinta individuala in care se intampla sa apara”, un organism viu, dotat cu forta
generatoare sau dispozitii active vii care au capacitatea de a initia, controla, media caracteristicile
comportamentale, experientele si trairile de un anumi gen.
Cu alte cuvinte, evenimentele mentale recurente traite de fiecare individ sunt determinate nu numai
de istoria sa personala ci si de istoria colectiva a speciei ca intreg encodata in inconstientul colectiv.
Daca arhetipul per se este doar un postulat, efectele arhetipale au o existenta la fel de reala ca realitate
concreta, exterioara. „Forma lumii in care este omul nascut este deja innascuta in el, spune Jung, ca o
imagine virtuala. Astfel ca, parintii, sotia, copiii, nasterea si moartea sunt innascute in om ca imagini
virtuale, ca aptitudini psihologice, categorii a priori care au un caracter colectiv, imagini ale parintilor,
sotiei, copiilor in general si nu predestinari individuale. Acestor imagini le lipseste contiutul solid. Ele
pot doar dobandi soliditate si eventual constiinta in intalnirea cu faptele empirice care ating aptitudinile
inconstiente si le grabesc spre viata”. Jung compara arhetipurile cu depozitele tuturor experientelor
14
ancenstrale ale omului. Inafara acestor depozite pot exista amintiri mostenite care sunt determinate
individiual.
Imaginile arhetipale sunt imagini fundamentale, profunde, formate prin actiunea arhetipurilor asupra
experientei acumulate de individul concret. Ele au specific faptul ca intelesul lor este universal si
generalizabil si exercita un efect afectiv de tip numinos, de sacralitate, respect, atractie. Manifestarea lor
a condus omenirea spre mitologeme, exprimarea simbolica a acestor figuri la nivelul marilor creatii
colective – religiile, miturile, legendele, si, nu in ultimul rand, basmele si ritualurile popoarelor de
pretutindeni. Miturile reprezinta expresia nemijlocita a inconstientului colectiv. In plan individual,
expresia unor imagini arhetipale poate lua forma unor simboluri specifice in vise sau reverii in conditii
de normalitate a functionarii psihice. In conditia de dereglare psihologica, se manifesta adesea direct in
continuturile fantasmatice ale bolnavului.
Arhetipul central reglator, coordonator pentru unitatea intregului este denumit tehnic Sinele. Sinele
reprezinta psihismul ca totalitate functionala unitara. Sinele ca arhetip central al ordinii. Sinele ca baza
arhetipala pentru eul individual. Perceperea sinelui la nivelul eului ia forma simbolica si numinoasa a
unor valori de nivel superior precum creatorul, soarele ca centru al sistemului solar, regele ca centru al
lumii, etc, regasibile in toate miturile si legendele lumii. In situatiile cand eul este instabil, iar lipsa de
forta si coerenta ameninta sa destabilizeze sistemul ca atare, apar frecvent la nivelul individului
reprezentari simbolice de tipul mandalei.
Complexele sunt grupari de imagini care sunt in interrelatie si care se formeaza in jurul unui miez de
inteles comun in esenta sa arhetipal. Ele au un ton afectiv comun. Din momentul primelor trairi psihice
individuale, virtualitatile arhetipale se umplu cu experienta concreta, conform cu specificul „temei”
respective”. Complexele constituie substanta bazala a inconstientului personal. Complexul poate fi
definit ca sistem relativ inchis, o totalitate, care consta dintr-o multitudine de aspecte psihice/trairi, unite
printr-un ton emotional puternic, identic pentru toate aceste componente.
Complexele ilustreaza dispozitia unei persoane, cat si relatiile si emotiile legate de aceste relatii,
repcum si modelel de comportament stereotipe traite in copilarie si mai tarziu in viata. Inteles in
perspectiva formarii sale pe baza tendintelor arhetipale, de exemplu, pe baza tendintei arhetipale de a
avea o mama, trairile personale ocazionate de relatia propri-zisa cu mama sau substitutul matern, se vor
grupa de la inceput in jurul acestui miez de sens comun, constituind in timp „complexul matern”, care
exista in fiecare dintre noi. Astfel se constituie in psihicul inconstient „imagoul parental” care este doar
partial o replica a relatiilor cu parintele respectiv (influente parentale), pentru ca, in cea mai mare
masura e compus din reactiile specifice ale copilului. Prin mecanismele proiectiei persoana se va
confrunta cu acestea in „emergente cvasi-cotidiene”.
Din punct de vedere psihologic, complexul apare partial ca un continut autonom al psihicului care
nu a fost pe deplin integrat. O serie de complexe, cum ar fi umbra, persona sau anima/animus s-au
constituit si ca urmare a mecanismelor de refulare sau reprimare.

15
 In acest sens, putem spune ca incosntientul personal apatine individului fiind format si din impulsuri
si dorinte infantile refulate, perceptii subliminale, o multitudine de trairi uitate. Aceste fatete ale
complexelor care in general nu se gasesc sub controlul vointei eului, in momentul in care controlul
exercitat de eu slabeste, se pot manifesta in simbolistica viselor, sau in asociatiile intamplatoare, sau pot
fi activate de o stare de soc, iar uneori revin din proprie initiativa in campul constiintei.
In masura in care complexele sunt incosntiente, sau chiar daca sunt partial constientizate, ele se pot
comporta relativ autonom, respectiv independent de dorintele, controlul sau vointa eului. Ideile si
afectele provocate de complexul respectiv intra si ies din campul constiintei incontrolabile, se impun
acesteia, apar in comportamentul persoanei fara ca aceasta sa le poata stapani, sunt acompaniate de
puternice trairi afective.
Insa inconstientul nu este o reflectare reactiva la manifestarile constiintei. Inconstientul este „o
activitate independenta, productiva, este o lume care se auto-contine, isi are propria realitate, despre care
putem spune ca ne afecteaza pe noi la fel cum noi o afectam pe ea”...”daca obiectele materiale sunt
elementele constituite ale acestei lumi (exterioare n.n.), factorii psihici constuie obiectele acestei alte
lumi.” (Jung).
Constiinta este unul dintre cele mai dificile subiecte ale psihologiei. Pentru Jung, constiinta si
inconstientul sunt o pereche de complementare care au nevoie una de cealalta, fiecare avand sens doar in
prezenta perechii. Constiinta si inconstientul sunt intr-un schimb continuu. Constiinta se contituie astfel
ca o conditie transcendenta pentru lume, pentru cunoastere – preconditia lumii este propria contiinta a
omului. In acelasi timp, ca ultim produs al evolutiei, constiinta este centru al cunoasterii, localizare a
resposabilitatii si a luarii deciziilor vitale pentru individ.
Centrul constiintei, a carui functie principala este de coordonare a continuturilor constiente, a ceea
ce pot stii despre mine si pot directiona si controla, este Eul. Eul este singurul complex partial constient,
complex a carui constituire treptata este pusa in miscare de la inceput prin arhetipul centralitatii, Sinele.
Mai mult, odata cu constituirea acestui complex si functionarea sa cvasi-independenta ca punct central
de coerenta si raportare a tuturor sensurilor pe care le diferentiaza contiinta, pot interveni diferite
blocari, distorsiuni, regresii, slabiciuni si incoerente care tulbura relatia primordiala dintre eu si sine,
respectiv functionarea axei eu-sine.
Pentru intelegerea dinamicii interactiunilor dintre nivelele psihismului asa cum au fost descrise se
opereaza o distinctie intre structurile identitatii propriu-zise, eul si umbra, si structurile relationale,
persona si anima/animus.
In procesul natural al diferentierii psihice apare ca o prima necesitate constituirea complexului Eului
prin care individul sa se constituie ca realitate de sine statatoare, care relationeaza cu alte persoane, cu
realitatea exterioara si cu constiinta colectiva a lumii..Intr-o perrioada ulterioara, ca expresie a punerii in
joc a contrariului, intervine necesitatea opusa, aceea de a relationa cu propria lume interioara, obiectiva,
cu fortele si sensurile arhetipale ale inconstientului matriceal.

16
 In procesul de diferentiere si constituire a eului se formeaza si alter-egoul, ca parti rejectate ale
identitatii personale. Acest complex inconstient este numit Umbra si continua sa poarte un sens al
identitatii personale, partea neacceptata si inacceptabila a acesteia, de obicei asociindu-se cu un
sentiment de vinovatie.
Multe dintre aspectele umbrei disociate in copilarie sunt necesare pentru functionarea sanatoasa a
adultului. Astfel, de exemplu, agresivitatea si impulsurile sexuale sunt cel mai adesea disociate si raman
astfel la un stadiu primitiv de expresie, fara sa aiba sansa de a fi dezvoltate si diferentiate prin
constientizare. In umbra pot fi blocate si alte aspecte reprimate educational, de exemplu, chiar expresia
directa a inteligentei spontane a copilului, devalorizarea atributelor fizice, etc., dinamica care se
insoteste de regula de sentimente de inadecvare, inferioritate.
Complementar fata de sexul definit si asumat la nivelul eului, se constituie, pe directionarea oferita
de arhetipul contrasexual, complexele anima, repreyentand feminitatea interioara si interiorizata la
barbat, si animus, respectiv complementaritatea masculinitatii la femeie.
Formarea complexului contrasexual anima este prilejuita de existenta in psihicul colectiv al imaginii
colective a femeii, imagine „mostenita care exista in inconstientul barbatului, cu ajutorul careia intelege
natura feminina” (Jung). De-a lungul dezvoltarii, prin reprimarea unor calitati, trasaturi feminine sau
inclinatii naturale, care sunt definite cultural ca inacceptabile pentru identitatea sexuala a eului si acre
astfel sunt excluse si din umbra, aceste continuturi tind sa se grupeze in jurul imaginii feminine
arhetipale. La aceste fatete mai contribuie experientle prilejuite de contactele reale pe care barbatul le-a
trait cu feminitatea in toate ipostazele ei, in timpul vietii sale. Dintre aceste din urma, desigur,
semnificativa este relatia subiectiva cu propria mama. Aceleasi aspecte sunt valabile si in ceea ce
priveste originea si sursele complexului animus la femeie.
Complexul contrasexual este destul de dificil de adus in constiinta in primul rand pentru ca „este
practic imposibil sa faci pe un barbat caruia ii este frica de propria feminitate sa inteleaga ce inseamna
anima” (Jung). Modul obisnuit prin care anima sau animus sunt experimentate, traite este prin
proiectarea acestora pe o persoana de sex opus. Proiectarea poarta si o calitate fascinatorie fata de
persoana purtator a proiectiei. Aceasta numinozitate este prilejuita de faptul ca arhetipul contrasexual
este si cel care este cel mai apropiat de centralitatea sinelui si, de fapt, ascunde puternicul arhetip al
batranului intelept. Constelearea imaginii anima sau animus aduce dupa sine aceasta puternica calitate
supra-individuala, deschide relationarea cu sinele.
Persona, ca a doua structura relationala, reprezinta acea interfata incosntienta sau semiconstienta, un
sistem complex de interrelatii constituit intre constiinta individuala si societate cu dublul rol de a realiza
o impresie definita asupra altora si de a se adapta. Relatia dintre persona si anima/animus este de tip
compensator.
Fiecare cultura construieste un sistem de valori si roluri recunoscute in planul societatii respective.
In general, roluri sociale, precum cel de tata, mama, sot, sotie, copil, profesor, preot, etc contin moduri
de comportament expectate si acceptabile in plan social. Comportamentul inseamna atitudini, conduite,
17
expresivitate verbala si nonverbala, imbracaminte. Eul in formare se izbeste de aceste comportamente
desfasurate prin relatiile cu ceilalti si prin amendarile celor din jur fata de propriile conduite. Alege
diferite roluri integrandu-le mai mult sau mai putin in identitatea acceptata. In masura in care acestea i
se potrivesc, deci reflecta abilitatile si calitatile Eului, ele vor facilita intr-adevar o relatie sociala
normala.
Persona are ca prim sens tocmai capacitatea de a diferentia intre rolurile sociale si adecvarea eului la
acestea pentru a intermedia o comunicare sociala in care cei doi poli, eul si celalalt, sunt recunoscuti si
traiti ca diferiti. Exista insa situatii de proasta functionare a personei datorate fie unei excesive
dezvoltari a acesteia, fie unei dezvoltari inadecvate, insuficiente, fie datorita identificarii cu persona
pana la a pune semnul egalitatii intre imaginea de sine si rolul social principal al individului.

2. Aspecte ale dinamicii psihice

Jung concepe psihismul ca pe un sistem unitar cu autoreglare. In cadrul acestui model intervin in
principal 3 legi ale dinamicii, cu sorgintea in termodinamica clasica.
Autoreglarea psihicului.
Complexul sistem psihic structurat pe mai multe nivele si constituidu-se pe matricea unor tendinte
functionale este intr-o continua miscare, o continua dinamica si transformare la nivelul energiei psihice,
energie denumita de Jung cu termenul general de libido. Pentru psihologia analitica, libidoul este analog
energiei fizice si functioneaza in ecuatia generala a relatiei dintre contrarii. Cu cat tensiunea dintre
perechea de contrarii este mai mare, cu atat energia este mai ridicata. In lipsa contrariilor nu se
manifesta nici un libidou. Contrariile complementare se regasesc la diferite nivele de analiza ale
sistemului incepand cu componentele sale esentiale, constiinta si inconstientul (sau introversia si
extraversia).
Libidoul are o dubla miscare, spre inainte, sau progresiva, si inapoi, de retragere sau regresiva, ca
expresie a dublei necesitati care guverneaza functionarea normala a psihicului, legatura cu lumea
exterioara si legatura cu lumea interioara, transformarea adaptativa in corelatie cu ambele realitati.
Legea generala care coreleaza cele doua opuse este enantiodromia, transformarea necesara in contrariu.
In acest sens, regresia este un mecanism normal in masura in care libidoul functioneaza fara blocaje, in
sensul intoarcerii temporare si necesare la o stare de visare dupa o activitate mentala intensa si
directionata.
Intoarcerea se poate manifesta si in sensul unei temporare reveniri la un stadiu anterior de
dezvoltare, ca o compensare pentru un efort de transformare adaptativa crescut. Regresia este astfe
inteleasa ca un stadiu de restaurare. Regresia poate avea un sens patologic in cazul in care, eul,
insuficient consolidat, lipsit de coerenta sau sarac si deosebit de inchistat intr-o atitudine rigida,
functioneaza puternic represiv, prilejuid astfel disocieri si/sau multiple identificari inconstiente cu fatete
ale unor complexe.
Inflatia apare atunci cand eul se identifica cu un arhetip.

18
 3. Tipologia psihologica
Prin functie psihologica Jung intelegea „o forma anumita de activitate a psihicului, care in conditii
schimbate, ramane in principiu egala cu ea insasi” (apud. Minulescu 2001). Energetic, este o forma de
manifestare a libidoului.
Jung a identificat 4 functii psihologice fundamentale, care sunt autonome si care pot fi clasificate
grupandu-le in doua rationale: gandirea: afectivitatea, si doua irationale: senzorialitatea si intuitia.
„Aceste doua functii fac posibila manifestarea in forme specifice lor a capacitatii de fantazare.”
(Minulescu 2001). Minulescu (1996, 2001) descrie sintetic aceste functii si mecanismele lor de
functionare. Astfel, in procesul de diferentiere psihica una dintre ele este predilect utilizata de Eul in
formare, ca principal mijloc de relationare cu lumea, devine din ce in ce mai diferentiata ceea ce va
permite informatii tot mai diferentiate sub aspectul respectiv. Este imposibil, sustine Jung, ca toate
functiile psihologice sa se dezvolte la fel. Exigentele existentei fac ca una dintre ele sa fie tot mai
utilizata pentru adaptare. In afara functie dominante, individul de obicei utilizeaza si o a doua functie,
secundara, pentru ca-si suplini informatii de cealalta natura (daca functia dominanta este rationala,
secundara va fi una de tip irational). Dinamica psihica va face inevitabil ca aceasta a doua functie sa fie
si ea, mai mult sau mai putin, utilizata constient si diferentiata. Functionarea acesteia devine
constientizabila.
Jung considera ca cel mai adesea, cel putin in prima parte a vietii persoana ajunge sa se identifice cu
functia dominanta si unilateralitatea acestui proces va intarzia dezvoltarea celorlalte. Functiile mai putin
diferentiate, mai putin dezvolatate pot fi considerate „primitive”, eul fiind mai putin capabil sa evolueze
nuantat in functie de tipul respectiv de prezentare sau procesare a informatiei. Aceste functii inferioare
vor ramane nu numai insuficient evoluate sub raportul diferentierii functionarii lor, dar si mai putin
accesibile constiintei. Dintre cele patru functii, cea care are sansele sa ramana cel mai putin accesibila
constiintei este functia complementara celei constiente. „Ea se comporta ca numeroase
continuturirefulate sau insuficient luate in seama, care pe de o parte sunt si pot fi constiente, pe de alta,
intervin adeseori inconstient in comportament, aducand la suprafata si continuturi mai putin clare pentru
eu.”.(Jung 1971, apud. Minulescu 2001).
In cazuri normale functia inferioara ramane constienta macar din perspectiva efectelor ei, in conditia
nevrotica, va ramane incosntienta.
Din perspectiva functionala, orice functie naturala are o energie care ii vine natural, fiind „un sistem
viu, solid organizat, care nu poate fi nicidecum deposedat cu totul de energia sa”. Conditia de
unilateralitate face ca libidoul sa fie constant antrenat de functia dominanta; in acest caz functiile
inferioare vor evolua regresiv, in sensul reintoarcerii la stadiile arhaice preliminare ceea ce le va face sa
devina incompatibile cu functia dominanta. Trecerea in inconstient a functiei inferioare va aduce
acestuia acel rest de energie purtata de aceasta functie, energizand in consecinta in plus psihismul
inconstientului personal. Acest lucru se va manifesta psihic prin aparitia unor fantezii legata de functia

19
devenita arhaica, fantezii cu atat mai primitive cu cat functia este mai putin accesata si accesibila eului.
M.L. von Frnaz si Hillman (1975 cf. Minulescu 2001) analizeaza dinamica si semnificatia functiei
inferioare care este complementara dominantei, cea mai greu de adus in constiinta si capabila sa poarte
continuturile cele mai profunde: „O extraordinara incarcatura energetica este in general legata de
procesele ei...si, imediat ce intri in taramul esi, devii foarte usor coplesit de emotionalitate”.
In completitudinea vietii fiecare dintre functii aduce un plus de informatii si posibilitatea de a
prelucra aceste informatii in beneficiul eului. In ordinea dezvoltarii ontogenetice, una dintre functii este
natural asumata de complexul Eului ca principala posibilitate de a discerne, de a diferentia realitatea.
Treptat, insuficienta adaptarii printr-o singura modalitate de cunoastere va duce la asimilarea in
constiinta ca instrument al eului a celei de-a doua functii, care face parte din perechea de complementare
opusa, si care devine functia auxiliara. De-a lungul vietii, constiinta poate asimila treptat si o a treia
functie, de obicei complemantara auxiliarei. In continuare, nu mai urmeaza propriu-zis o asimilare a
celei de-a patra, respectiv complementara dominantei, pentru ca ceea ce se petrece virtual odata cu
accesul eului la aceasta functie este unificarea, individuarea.
Functiile irationale se refera la modalitatile preferate de receptare a informatiei si se manifesta prin:
functia senzoriala, care informeaza despre aspecte ale realului fara a face inferente sau atribuiri, si opusa
ei, functia intuitiei, ce aduce informatii ce nu sunt rezultatul unor inferente, dar nici al unei cunoasteri
senzoriale; functia intuitiei intervine mai ales prin aportul procesualitatii inconstiente. Daca functia
senzoriala se focalizeaza pe experienta directa, perceperea detaliilor, fapte concrete, intuitia este o
modalitate de procesare a informatiilor in termenii experientelor trecute, obiectivelor viitoare si
proceselor inconstiente (implicatiile experientei – in sensul posibilitatilor sau probabilitatilor – sunt mai
importante decat experienta actuala in sine. In cadrul intuitiei, continutul emerge ca un intreg, fara ca
persoana sa inteleaga cum s-a constituit aceasta informatie.
Gandirea si afectivitatea sunt modalitati alternative de a forma judecati si lua decizii (functii
rationale). Cele doua functii rationale sunt opuse: gandirea este functia care atribuie, iar afectivitatea
(simtirea, in termeni jungieni) este functia care da valoare. Gandirea este centrata pe adevarul obiectiv,
formand rationamente derivate din criterii logice si impersonale. Principiile abstracte si de consistenta
sunt inalt valorizate. Simtirea inseamna a lua decizii in acord cu valorile personale a ceea ce inseamna,
de exempluj, bine/rau, corect/incorect, agreabil/dezagreabil. Persoanele cu aceasta functie predominanta
sunt orientate spre aspectele emotionale ale experientei.
Fiecare functie poate fi experimentata intr-o maniera introverta sau extraverta, in functie de cum se
orienteaza libidoul in raport cu lumea exterioara sau interioara. Jung este primul care defineste
introversia ca o forta centripeta, in care libidoul se orienteaza catre centrul persoanei.
Extraversia semnifica forta centrifugala; libidoul curge spre exterior, interesul subiectiv deplasandu-
se spre mediu: individul gandeste, simte, actioneaza in raport cu un obiect. Introversia reprezinta

20
orientarea spre interior a libidoului. Interesul subiectului se retrage dinspre obiect, revenind spre subiect.
Persoana gandeste, simte, actioneaza in primul rand spre el insusi, obiectul are o valoare secundara.
Jung compara cele doua procese cu bataile inimii – exista o alternare ritmica intre ciclul contractiei
(introversia) si ciclul expansiunii (extravesia). Fiecare individ tinde sa favorizeze una dintre atitudini si
sa opereze adesea in termenii atitudinii preferate.
Pentru individ, combinarea celor patru functii rezulta intr-o abordare integrata a lumii. „Pentru a fi
capabili sa ne orientam, trebuie sa avem o functie care ne spune ca ceva exista in realitate
(senzorialitatea); o a doua functie care stabileste ce este acel ceva (gandirea); o a treia functie care ne
spune ce ni se potriveste sau nu, ce dorim sa acceptam sau nu din realitate (afectivitatea) si a patra
functie care ne indica de unde vine si incotro se indreapta acel aspect al realitatii (intuitia)” (Jung, 1942
cf. Frager si Fadiman, 1984).
Tipul psihologic este definit de Jung ca model caracteristic al unei atitudini generale, ce se
manifesta in numeroase forme individuale. Atitudinile orientate in functie de cele patru functii
psihologice fundamantale definesc tipurile rationale, gandire si simtire si tipurile irationale, intuitie si
senzorialitate. In functie de sensul miscarii libidoului cele patru tipuri devin opt, respectiv, gandire
extraverta si gandire introverta, simtire extraverta si simtire introverta, etc. Operand diferentierea dintre
miscarea complementara a libidoului la nivelul constiintei si la nivelul inconstientului, alaturi de
diferentierea dintre functia dominanta si cea secundara, putem deosebi intre 16 modele caracteristice de
functionare a tipului.
Instrumente construite pentru evaluarea tipului psihologic pornind de la teoria lui Jung.
a. Chestionarul tipologic Wheelrights construit incepand cu 1941 de patru analisti: H. Gray, jane si
Joseph Wheelright si, ulterior J. Buchler.
b. Indicatorul tipologic Myers-Briggs construit de Isabel Briggs Myers
c. Inventarul de personalitate Singer-Loomis construit de June si Mary Loomis.
d. Indexul stilurilor de personalitate Millon (1994)
Falsificarea tipului si consecinte clinice
In termenii psihologiei jungiene, functia dominanta este cea care in mod natural intra in
dinamica relatiei cu mediul. Jung considera ca reversul are consecinte serioase in planul interferentei
artificiale in cursul dezvoltarii, cu aspecte fiziologice si psihologice care pot conduce spre conditia
nevrotica. Falsificarea tipului apare pentru Jung ca o „violare a dispozitiei naturale” si „de regula,
cand are loc o astfel de falsificare a tipului ca rezultat al unei influente exterioare, individul devine
ulterior nevrotic si o vindecare poate fi obtinuta doar prin dezvoltarea acelei atitudini (functii) care
corespunde modului de a fi natural al individului”.
Studiile fiziologice indica (K. Benzinger) ca, in situatia in care aceasta fortare a reprimarii
functiei dominante naturale se instaleaza cronic, creierul este fortat sa cheltuiasca o cantitate mare de
timp pentru a functiona in arii care cer o semnificativ mai mare cantitate de energie. Creierul este
fortat sa lucreze falsificand tendinta naturala pentru a falsifica tipul. Acest lucru duce la situatia
foarte costisitoare pentru organism ca intreg, definita de Arlene Taylor prin PASS – Sindrom de

21
adaptare prelungita la stres, conditie in care creierul sin , in general, intreg sistemul creier-corp vor
experimenta stresul, o anxietate cronica si epuizare. In termeni psihologici, acest sindrom poate
defini o depresie cronica, iar in termeni fiziologici, falsificarea tipului se dovedeste deosebit de
daunatoare pentru organism, conducand la o stare acuta de epuizare.
Din anii ‚80 Katherine Benzinger studiaza sistematic fundamentele fiziologice ale tipurilor,
extinzand datele de cercetare ale lui Jung si discipolilor lui. Construieste si un instrument de
evaluare, BTSA „Evaluarea Stilurilor de Gandire Benziger”, pentru studiul persoanelor care cronic
sau prelungit s-au adaptat la aceasta falsificare a tipului natural.
Cercetarile indica faptul ca o adaptare prin falsificarea tipului pe termen mai scurt conduce la o
iritabilitate crescuta, dureri de cap si dificultate in a face fata la sarcini noi; in timp ce falsificarea de
durata conduce la epuizare, depresie, lipsa de bucurie, un dezechilibru homeostatic care implica
oxigenarea, imbatranirea prematura a creierului si vulnerabilitate la boala.
Studiile tomografice ale lui R. Haier demonstreaza cum creierul este nevoit sa lucreze mai din
greu cand nu/si foloseste functia dominanta naturala, considerata a delimita o arie de eficienta
naturala exceptionala. Cantitativ, Haier estimeaza ca nevoia de a munci este de 100 de ori mai mare
cand individul utilizeaza functii/abilitati inafara acestei arii de eficienta naturala, ceea ce cere
desigur cantitati mai mari de energie si oxigen. Pe masura ce tot mai mult oxigen este cerut de
functionarea ne-economica a creierului (dincolo de cele 20% distribuite firesc creierului), se
instaleaza si un dezechilibru in distribuirea oxigenului in intreg organismul, care contribuie in timp
la epuizarea restului functiilor fiziologice ale organismului, la simptome precum oboseala, probleme
digestive, neliniste, etc. In timp se trece de la functionarea anabolica la cea catabolica.
Cercetarile lui K. Benzinger indica faptul ca unele cazuri de depresie sau Sindrom depresiv post-
traumatic (PTDS) sunt de fapt consecinta falsificarii tipului natural. Considera ca falsificarea tipului
conduce catre un sindrom discret, separat si care poate fi tratat ca atare, dar poate contribui si la
exacerbarea unei varietati de boli.
Introduce denumirea de PASS – sindron de adaptare prelungita la stres – definit opt simptome:
oboseala, stari de hipervigilenta, alterarea sistemului imunitar, tulburarea functiei mnezice, altararea
chimiei craniene, diminuarea functilor lobului frontal, descurajare si/sau depresie, probleme de
auto/estimare.
Oboseala este datorata faptului ca aceasta adaptare prelungita la cere creierului sa lucreze de 100
de ori mai mult, deci de 100 de ori mai multa energie.Se manifesta prin: oboseala in crestere ce nu
poate fi echilibrata prin somn, nevoie in crestere de somn care interfera cu calitatea acestuia,
descrestere a visarii, creste deprivarea de somn si epuizarea, tendinta de a manca mult anumite
mancaruri, sau grasimi, sau mult zahar in efortul de a obtine rapid energie; tendinta la auto-
medicatie pentru a potenta neuro-transmitatorii, de obicei printr-un comportament adictiv (cofeina,
alcool, nicotina, etc.).

22
 Hipervigilenta, ca mecanism de siguranta al functionarii creierului, se poate manifesta prin:
creierul poate fi temporar impins spre introversie: se evidentiaza o descrestere in nivelul natural de
extraversie al individului (este nevoie de multa energie pentru a mentine acest stadiu de vigilenta
protectiva care cere foarte multa energie); poate manifesta o sensibilitate crescuta la stimulii
mediului (lumina, sunete, mirosuri); poate avea loc o schimbare in tipul de activitati obisnuite pentru
individ (mai ales retragerea in activitati mai putin gregare, izolandu-se de altii, ect.).
Alterarea sistemului imunitar este explicata prin faptul ca aceasta prelungita stare de traire in
„minciuna” poate constrange temporar glanda timusului, cu un impact negativ asupra sanatatii (se
incetineste rata de insanatosire, are loc o exacerbare a sistemului autoimun, o crestere a
susceptibilitatii la boli precum raceala, gripe, un risc crescut de dezvoltari maligne).
Odata depistat un astfel de sindrom, pacientul poate fi asistat in identificarea matricii sale
naturale si sprijinit analitic sa-si recunoasca propriul tip, sa opreasca acel lung sir de comportamente
falsificatoare, sa inceapa sa-si traiasca tipul natural.

II. ABORDAREA PERSONALITATII DIN PERSPECTIVA TRASATURILOR SALE

FUNDAMENTALE
II.1. TEORIA LUI G. ALLPORT
Domeniul s t u d i u l u i personalităţii a devenit o parte importantă a psihologiei ştiinţifice odată
cu apariţia lucrării lui Cordon Allport: „Personalitatea: O interpretare psihologică" (1937).
In teoria lui G. Allport, conceptul de trăsătură joacă un rol foarte important.
Teoria sa are un caracter electic, autorul considerând personalitatea ca fiind individul unic
caracterizat printr-o funcţionalitate dinamică.
G. Allport nu este de acord cu Freud în următoarele privinţe:
©el consideră că rolul inconştientului a fost mult exagerat;
- el nu crede ca forţele de natură inconştientă joacă un rol însemnat în viaţa unui adult matur şi
normal;
- afirmă că subiecţii sănătoşi funcţionează mai ales la nivel conştient si raţional, controlând
majoritatea forţelor care le motivează comportamentul;
- funcţionarea inconştientului este semnificativă mai ales la nevrotici.

23
 ©Allport nu consideră că trecutul este cel care stăpâneşte prezentul. Oamenii nu sunt prizonierii
conflictelor şi experienţelor clin c o p i l ă r i e , ei f i i n d influenţaţi într- o măsură mult mai mare de
s ituaţiile prezente.
©De asemenea, G. Allport s-a opus studierii personalităţii pe baza unor cazuri clinice. Spre
deosebire de Freud, care a conceput un continuum între normal şi patologic, Allport a postulat o
d e l i m i t a r e foarte clară între normal si patologic, considerând că subiecţii cu tulburări psihice
funcţionează la un nivel i n f a n t i l . Nevroticii, copiii sau a n i m a l e l e nu pot fi comparaţi cu a d u l ţ i i
normali şi ca atare, s tu di il e realizate pe astfel de subiecţi nu se pot generaliza. Poate că, cea mai
însemnată contribuţie pe care a adus-o Allport la teoria personalităţii constă în accentul deosebit pe care
acest autor îl pune pe ideea de u n i c i t a t e a fiinţei umane, u n i c i t a t e definită în termenii trăsăturilor
psihice.
G. A l l p o r t afirmă deci că personalitatea nu este o noţiune cu caracter" general sau universal, ci
este particulară, specifică fiecărui in di vi d.
1) Natura umana si motivatia
Allport a fost de accord cu idea ca omul cauta satisfacerea instinctelor innascute (foamea, setea,
sex, nevoia de oxigen, somn). In fata lor celelalte motivatii nu sunt foarte importante. Aceste instincte
sunt active intr-o anumita masura in timpul vietii si domina complet scena motivationala a copilului
mic.La fel ca si S. Freud si E.Fromm , Allport considera ca adultul trebuie sa-si depaseasca acest
instinct narcisic innascut .“ Iubirea de sine ramane activa in natura umana. Dar teoria mea sustine ca nu
e nevoie sa ramana dominanta”. (Allport)
H. Murry a impartasit viziunea lui despre instinctele biologice, desi a preferat termenul de nevoie
(1951, 1953). Dar Murry nu a acceptat ideea lui Freud conform careia scopul omului este de a atinge o
stare homeostatica in care nici un instinct nu e activ, ci a sustinut ca omul e motivat sa atinga placerea
care acompaniaza satisfacerea acestor nevoi. Astfel, invatand sa amanam mancatul/sexul pentru a
dezvolta nivele mai mari ale tensiunii si astfel sa determinam din satisfacerea nevoilor o placere mai
mare.
Allport consideră că problema centrală pentru orice teorie a personalităţii constă în clarificarea
conceptului de motivaţie. In concepţia sa, o teorie satisfăcătoare asupra motivaţiei trebuie să
îndeplinească următoarele criterii:
a) Să pună accentul pe starea prezentă a i n d i v i d u l u i şi nu pe ce s-a î n t â m p l a t a t u n c i când se
formau la copil deprinderile igienice.
b) Să fie pluralistă, adică să recunoască existenţa unei multitudini de motive, precum şi a complexităţii
acestora. Allport consideră că este o simplificare grosieră sa se reducă motivaţia umană la câteva motive
de bază cum ar fi reducerea tensiunii, căutarea plăcerii sau nevoia de putere sau securitate. Autorul
arată că diversitatea motivelor este foarte mare, unele motive fiind temporare, altele manifestandu-se
din când în când, iar altele având un caiaeler permanent. Unele motive sunt conştiente, altele nu.
Datorită acestei complexităţi este imposibil să includem motivaţia umană într-un model unic.
24
c) liste necesar ca în teoria motivaţiei să fie implicate şi procesele cognitive, mai ales când ne referim la
intenţionalitate şi la planificarea conştientă a unor acţiuni. Allport a fost deosebit de critic referitor la
teoria tfeudiană, care punea accent pe motivele iraţionale, de natură inconştientă. Punând accent pe
caracterul intenţional al comportamentului uman, Allport explica prezentul mai ales în termenii
viitorului şi nu în termenii trecutului.
d) Recunoaşterea caracterului unic şi concret al forţelor motivationale. Un motiv trebuie definit în mod
concret şi nu abstract. Allport oferă următorul exemplu de motiv concret şi motiv abstract:
Concret: Maria are o dorinţă puternică dean deveni asistentă medicală. Abstract:Ea isi sublimează o
dorinţă sexuală refulată.

2) Structura personalitatii
Allport defineşte trăsăturile de personalitate ca fiind nişte predispoziţii de a răspunde într-o manieră
similară la anumite tipuri de stimuli.
Caracteristicile trăsăturilor sunt următoarele:
© Trăsăturile de personalitate au o existentă reală. Ele nu reprezintă doar constructe teoretice menite să
explice comportamentul, ci există în interiorul fiecărui individ.
©Trăsăturile reprezintă cauza comportamentului, ele dirijându-i cursul. Ele nu sunt puse în evidenţă
doar ca răspuns la anumiţi stimuli ci, mai mult, ele direcţionează căutarea unui anumit t i p de stimuli.
© Existenţa trăsăturilor poate fi demonstrată în mod empiric, prin observarea comportamentului
s u b i e c t u l u i , comportament analizat în timp. Coerenţa şi constanţa comportamentului pun în
evidenţă prezenţa unor trăsături.
© Trăsăturile nu sunt separate în mod rigid între ele. Deşi reprezintă caracteristici diferite, ele se pot
interpătrunde, unele corelând s e m n i f i c a t i v cu altele (exemplu: agresivitatea corelează cu ostilitatea).
La începutul carierei sale, Allport a făcut distincţia între trăsături individuale, specifice unei persoane şi
trăsături comune unui număr de indivizi aparţinând unei cu lt ur i. Mai târziu, Allport şi-a revizuit
terminologia, denumind trăsăturile comune prin termenul simplu de trăsături, iar trăsăturile individuale
le-a denumit dispoziţii personale.
Pentru a facilita denumirea trăsăturilor de personalitate, Allport a oferit o listă de 18 000 de termeni în
limba engleză (exemplu: dominanţă, supunere, nevrozism, conformism, masculinitate, feminitate etc).
Allport face distincţia între trăsături, habitudini si atitudini.
Habitudinile au sferă mai restrânsă decât trăsăturile, sunt inflexibile şi implică un răspuns specific la un
anumit stimul. Un număr de habitudini pot fuziona formând o trăsătură sau o dispoziţie personala
(exemplu: habitudinile de a se spăla pe mâini, pe dinţi etc. pot forma o trăsătură care este curăţenia).
Allport subliniază că este, uneori, dificil de realizat diferenţa dintre trăsătură şi atitudine. Astfel, de
pildă, patriotismul, autoritarismul sau extraversia pot fi considerate atât ca trăsături, cât şi ca atitudini.
Totuşi, în majoritatea situaţiilor, putem realiza această distincţie:
 atitudinile au totdeauna un obiect de referinţă specific;
 atitudinile îmbracă totdeauna un aspect pozitiv sau negativ (sunt pro sau contra ceva), deci implică o
evaluare. Allport distinge trei categorii de trăsături:

25
a) Trăsături cardinale, au un caracter general şi influenţează puternic toate aspectele vieţii individului.
Ele domină v i a ţ a acestuia (exemplu: şovinism, sadism). Allport le denumeşte ca fiind un fel de pasiuni
care guvernează existenţa individului.
b) Trăsături centrale: sunt trăsături pe care le posedă fiecare individ în număr redus (între 5 şi 10). Ele
descriu comportamentul unui individ (sunt cele care se trec într-o caracterizare).
c) Trăsături secundare: sunt mai puţin evidente (de regulă, spune Allport, le cunosc doar prietenii
apropiaţi).
Autonomia funcţională a motivelor
Allport a fost singurul mare teoretician al personalitatii care a sustinut ca motivele copiilor difera
de cele ale adultilor prin natura lor si nu prin gradul lor. Astfel, nu a considerat ca satisfacerea
instinctelor ar fi o cauza importanta a comportamentului adult. Majoritatea adultilor sunt relativ
independenti in raport cu instinctele biologice si adesea mentin sau chiar maresc nivelul de tensiune
pentru a atinge scopuri relativ indepartate. Deci, comportamentul adultului nu poate fi explicat in
termenii satisfacerii instinctelor sau a principiului placerii a lui Freud.
Murry nu a fost de acord cu aceasta concluzie, considerand ca si o actiune aparent dezgustatoare
e ghidata de principiul placerii.
Insa G.Allport este de parere ca motivele adultilor variaza considerabil de la o persoana la alta si
este imposibil sa explicam personalitatea din perspectiva catorva instincte universale.
Personalitatea trebuie studiata din perspectiva idiografica, preferand sa investigheze acele
idiosincrozii care disting un indivi de altul.
Si Murry a fost de acord cu abordarea idiografica, iar intreaga sa teorie a fost numita “teoria
personologiei”. Insa pozitia sa nu a fost atat de vehementa ca a lui Allport, afirmand ca “ nu exista
variabila care sa nu fie posedata si sa nu se manifeste cel putin ocazional intr-o anumita masura in
fiecare individ ‘’.
La fel ca Jung si Adler, Allport a concluzionat ca majoritatea comportamentelor umane nu sunt
determinate de cauze anterioare , ci sunt ghidate de intentii. Aceasta forma teleologica a motivatiei
implica atat o dorinta emotionala cat si un plan de satisfacere care e directionat spre un scop din viitor.
Majoritatea teoreticienilor considera comportamentele adultilor si pe cele ale copiilor ca fiind
expresii variate ale acelorasi motive de baza (ex: Freud –sexualitatea si agresivitate, Adler- cautarea
auto-perfectiunii). Doar Adler considera ca motivele adultilor devin independente in scop de originile
lor din copilarie si adolescenta. Astfel este explicat conceptul sau de “autonomie functionala”. Datorita
acestui fapt, nu a considerat necesara investigarea inconstientului si cauzele din copilarie decat in cazuri
patologice.
Convingera lui Allport a fost contestata de teoria lui Murry conform careia omul nu se poate
cunoaste pe sine decat constientizand fortele majore si contradictorii din inconstient.
La fel ca Jung si Fromm, Allport sustine ideea nevoii omului de o filosofie unificatoare care sa
ofere scop vietii si sa ofere raspunsuri la problemele existentiale ca suferinta si moartea. Bazandu-si
ideile pe filosofia lui Spranger , a afirmat ca exista sase tipuri importante de valori:
 teoretice (dorinta intelectuala de a descoperii adevarul si de a organiza cunoasterea)
26
  economice (interes pentru util si practic)
 estetice (accent pe bucuria care o ofera frumusetea)
 sociale (inters pentru iubirea celorlalti)
 politice (dorinta puterii)
 religoase ( dorinta mistica )
Aceasta clasificare este in parte nomotetica pentru ca se aplica oamenilor in general si in parte
idiografica , pentru ca vizeaza sistemul de valori si implica o combinatie unica a celor sase tipuri.
G. Allport a s u b l i n i a t faptul că principiul autonomiei funcţionale a motivelor nu explică
integral motivaţia umană, totuşi acest principiu surprinde ceva mai bine motivaţia adultului.
P r i n c i p i u l autonomiei funcţionale postulează că la un adult normal, un anumit motiv nu mai
rămâne legat de experienţele trecute, în cadrul cărora s-a format. Cu alte cuvinte, motivul a devenit
autonom, detaşăndu-se de circumstanţele sale de origine, adică, mijloacele utilizat e pentru atingerea
unui anumit scop devin scop în sine.
Exemplu:
► cineva începe să practice sport pentru a se dezvolta fizic şi la un moment dat devine
pasionat de sport;
►o persoană lucrează di n greu pentru a-şi face o situaţie m a t e r i a l ă bună. Odată a t i n s ă
s i t u a ţ i a materială respectivă, omul continuă să muncească pentru că îl pasionează munca.
G. Allport face distincţia între:
 autonomie funcţională de tip perseverativ, care explică unele comportamente elementare, cum
ar fi: toxicomania sau modalitatea rutinieră de a îndeplini sarcinile zilnice;
 autonomie funcţională a eului (sau a proprium-ului). Este direct legată de nucleul profund al
personalităţii şi se referă la interese, atitudini, valoare, intenţii, cât şi la imaginea de sine şi la stilul de
viaţă al subiectului. Motivele care contribuie ia îmbogăţirea imaginii de sine sunt menţinute. Din acest
motiv, există o relaţie directă între interesele unei persoane şi abilităţile sale; mai precis, oamenilor
le place să facă ceea ce fac bine.
Structura motivelor proprium-ului (ego-ului unic) va determina modul în care noi percepem
lumea din jurul nostru. Procesele perceptive şi cognitive sunt înalt selective, subiectul selecţionând din
multitudinea stimulilor ambianţei acei stimuli care sunt relevanţi pentru sistemul de interese şi valori al
persoanei.
Autonomia funcţională a proprium-ului reprezintă un proces de organizare internă care
contribuie la menţinerea sentimentului eu-lui unei persoane.
G.Allport arată că modul în care autonomia funcţională a proprium-ului organizează
personalitatea se poate explica prin intermediul a trei principii:
a) Principiul organizării nivelului de energic. Noile motive sau v e c h i l e motive latente vin la
suprafaţă pentru a consuma energia psihică în exces, energie care altfel poate să se exprime
într-un mod distructiv.
Exemplu: o femeie ai cărei copii au părăsit locuinţa constată că are prea multă energie care ar
trebui canalizată spre noi interese şi motive.
b) Principiul măiestriei şi competenţei: se referă la nivelul înalt la care persoana preferă să-şi
satisfacă motivele.
27
 G. Allport afirmă că un adult normal este motivat să acţioneze cat mai b i n e şi mai eficient
pentru a-şi îmbunătăţi n i v e l u l de măiestrie şi competenţă.
c) Principiul structurării motivelor proprium-ului. Motivele proprium-ului (ego-ului) nu sunt
independente unele de altele, ci formează o structură caracteristică ego-ului, structură în cadrul
căreia ele sunt cognitive în jurul ego-ului, păstrând acele elemente care contribuie la evoluţia
ego-ului şi rejectându-le pe celelalte. Acest proces de organizare şi structurare internă
acţionează în direcţia consistenţei şi integrării personalităţii.
G. Allport este de părere că nu orice comportament sau motiv uman poate fi explicat prin
intermediul p r i n c i p i u l u i autonomiei funcţionale a motivelor.
El arată că există unele comportamente care nu se supun principiului autonomiei funcţionale a
motivelor. Acestea sunt:
©Comportamentele rezultate în urma trebuinţelor biologice: nevoile de apă, somn, hrană etc.
© A c ţ i u n i l e reflexe ( c l i p i t , reflex rotulian, procese fiziologice).
©Elemente ce ţin de zestrea ereditară: particularităţi fizice, inteligenţă, temperament, sănătate.
©Deprinderi, unele având caracter funcţional iar altele neavând nici un fel de valoare
motivaţională.
©Comportamente ce depind de o întărire primară şi care devin discontinui în absenţa întăririi
(exemplu: un copil care nu mai merge în vizită la vecini pentru că nu mai primeşte prăjituri).
©Comportamente infantile şi fixaţii: se referă la adulţii care continuă să pună în acţiune
comportamente şi conflicte de tip infantil.
© Comportamente n e v r o t i c e : se referă la acele comportamente legate de existenţa anumitor
incidente în copilărie, comportamente care încetează să se producă atunci când respectivele
incidente sunt conştientizate. ©Sublimarea se referă la situaţia în care un anumit motiv real este
sublimat, luând forma altui motiv.

Propriumul:
Desi persoana adulta sanatoasa e complicata prin prezenta variatelor dispozitii
personale, intentii, instincte, ea este organizata in jurul acelor aspecte care sunt foarte personale si
importante.
Propriumul reprezinta esenta unificatoare a personalitatii si include opt caracterisitici personale
care se dezvolta la diferite perioadae in viata :

1) sentimentul sinelui corporal ( noul-nascut nu poate distinge intre sine si altii si numai gradual
invata sa separe evenimentele interioare de cele exterioare). La fel ca sin teoria lui Freud, sinele
corporal se dezvolta din senzatii organice si frustrarile externe.
2) Sentimentul unei identitati continue . La fel ca Erikson, a constatat ca o parte importanta a
identitatii este un sentiment de uniformitate si continuitate. Acest sentimen incepe in copilarie
avand si auzind numele propriu.
3) Stima de sine – reprezinta nivelul de exprimare a autonomiei personale care incepe in jurul
varstei de doi ani ( ca in teoria lui Erikson) , iar succesele si esecurile copilului ii afecteaza
puternic stima de sine.
28
 4) Extensia de sine (self-extension) –apare intre patru- sase ani si se extinde gradual catre obiecte
exterioare importante ( parinti, rude, jucarii) stabilind fundatia pentru extensii mai importante
( cariera, religie). Putem cunoaste personalitatea cunoscand extensiile (“spune-mi cine iti sunt
prietenii, ca sa-ti spun cine esti).
5) Imaginea de sine - reprezinta capacitatea de auto-evaluare care apare intre patru-sase ani . Ca si
in teoria lui Sullivan , sentimentul de sine include un “good-me”, si un “bad-me”, care se
dezvolta ca raspuns la recompensele parentale sau pedepse. In mod ideal, acest aspect serveste ca
ghid catre punctele tari si slabe ale personalitatii.
6) Sinele ca un actionar rational – uneori este utilizator al mecanismelor de aparare. Ca in teoria lui
Freud (Eul), propriumul trebuie sa medieze nevoile interioare cu realitate exterioara. La varsta de
sase ani, copilul poate sa-si formeze planuri rationale de a face fata instinctelor, cerintelor
mediului, etc. Chiar si personalitatea adulta alege uneori sa evadeze din aceasta dificultate cu
ajutorul mecanismelor de aparare, dar cand acestea domina personalitatea, atunci vorbim de
patologic.
7) Nazuintele propriumului (cautarile- striving) – o functie importanta a propriumului este cresterea
sau mentinerea tensiunii si cautarea scopurilor care dau sens vietii. Incepe sa se dezvolte in
adolescenta.
8) Sinele cunoscator – are o functie integratoare, autoreflexiva . Propriumul isi observa celalalte
sapte functii si aspecte constiente ale personalitatii.

Constiinta
Allport a fost de acord cu credinta lui Freud ca sentimentul moral nu este innascut si ca un copil
introiecteaza standardele parentale ale binelui/raului. Dar, Allport a considerat constiinta adultului ca
fiind diferita de cea a copilului prin natura sa :
“Constiinta la maturitate e rar legata de teama de pedeapsa externa sau autoadministrativa. Este mai
degraba un sentiment al obligatiei de a continua nazuintele proprii”.

3) Dezvoltarea personalitatii
Fiind adeptul autonomiei functionale, Allport a considerat ca nu e nevoie de studiul dezvoltarii
personalitatii : “Primul an din viata e cel mai putin important an al personalitatii si probleme serioaseale
sanatatii mentale nu pot aparea”. La fel ca si Horney, a considerat ca un copil nesocializat devine un
adult bine adaptat in primul rand datorita potentialului inascut sanatos. Daca parintii nu se comporta in
moduri inalt patogenice (pedepse/recompense inconsistente amenintari ale castrarii provocate de abuz,
esecul in a oferi siguranta) atunci dezvoltarea personalitatii va lua o directie pozitiva.
Criterii ale maturitatii:
Allport a formulat criterii ale sanatatii mentale care suntmai mult decat “ a iubi si a muncii” a lui Freud :
 Adultii maturi poseda o filosofie unificatoare (un set de valori) care dau sens vietii
 Sa acorde semnificatii de extensii ale sinelui unor aspecte importante : partenerul de viata,
profesia, prietenii, hobbyuri, etc.
 Sa poata avea relatii empatice si de iubire, care sa fie libere de posesivitate si gelozie.
29
  Securitate emotionala si auto-acceptare
 Orientare realista catre sine si ceilalti
 Sa faca fata supravietuirii economice fara a deveni defensiv
 Sa poata sa aiba un insight asupra calitatilor proprii dezirabile/ indezirabile

4) Masurarea si cercetarea stiintifica a personalitatii

a) Studiul valorilor (Allport, Vernon, Lindzey 1931/1960 ) = evalueaza masura in care o
persoana prefera sase valori majore. Allport (1961) considera acest studiu ca un instrument de auto-
cunoastere “...chiar si acest instrument vizeaza doar o anumita regiune a personalitatii...”.
b) Allport versus Murray
In concordanta cu accentul pus de Allport pe constiinta si pe aspectele concrete ale personalitatii,
studiul valorilor cere subiectilor sa evalueze propriile interese. Deoarece Murray a accentuat importanta
proceselor inconstiente , abordarea sa in privinta masurarii personalitatii a fost in mod radical dierita. O
proba consacrata si elaborata de Murray este TAT (Thematic Apperception Test) si consta in douazeci
de imagini relativ ambigue. La baza sta ideea ca persoana va proiecta inconstient sentimente, motive,
convingeri, in imaginile respective si in povesti.

5) Evaluarea teoriei lui Allport (critici si controverse)

a) idei simpliste si neobisnuite
Unele idei l-au indepartat pe Allport de ceilalti teoreticieni ai personalitatii – a negat importanta primilor
ani de viata
- a argumentat autonomia functionala a motivatiilor adulte
- a pus un accent prea mare pe constient , concret, aspecte curente ale
personalitatii
b) rationament circular
Existenta unei trasaturi e inferata dintr-un comportament si apoi utilizata pentru a explica acel
comportament. Teoria lui Allport ofera descriptori utili, dar nu nu explica in mod adecvat
comportamentul.
Ex: X e agresiva. De ce ? Ca a lovit pe y. De ce a lovit? Ca e agresiva!
c) abordarea idiografica
Informatii valoroase despre un subiect se pot obtine din studiile de caz, dar psihologii trebuie sa
fie capabili sa se bazeze macar pe cateva principii generale. Se pune mult accent pe unicitatea
prsonalitatii si asta implica faptul ca psihologia nu poate deveni niciodata o stiinta adevarata.

d) teoria trasaturilor si psihologia moderna

Desi multe dintre ideile lui Allport au fost respinse de psihologii moderni, teoria trasaturilor a
influentat puternic cercetarea personalitatii. Scrierile lui Murray sunt acide, tehnice si complicate,
lipsite de constructe interesante ca cele ale lui Freud. Desi a sustinut ca inconstientul este important, a
dedicat putina atentie terapiei si interpretarii viselor- nu a generat adepti.
O teorie a personalitatii, chiar daca nu e total corecta, poate fi totusi utila (desi Freud a facut greseli
serioase, el a contribuit enorm la cunoasterea psihicului). Spre deosebire de constructele lui Freud,
trasaturile nu au putere explicativa si totusi au cunoscul succesul.

30
 Allport a dat cercetatorilor motive sa se focalizeze pe procele constiente care pot fi masurate prin
teste, experimente si sa evite sarcina dificila a dovedirii partilor ascunse ale personalitatii.
Contributiile teoretie lui Allport
 constructul de “trasatura” – a stimulat multe cercetari
 aspecte legate de cresterea tensiunii, teleologie si motive innascute sanatoase – au corectat
accentul excesiv a lui Freud , pe reducerea teniunii , instincte distructive, cauzalitate
 studiul valorilor- un inventar de personalitate respectat
 si-a sustinut ideile prin cercetari si analize statistice

II.2. Teoria lui Cattell (bazata pe analiza factoriala)

Cattell defineşte personalitatea ca fiind acea structură care ne permite să prezicem ce anume va
face un individ într-o situaţie dată. Scopul lui Cattell, în ceea ce priveşte studiul personalităţii, constă în
predicţia comportamentului.
El exprimă aceasta idee prin intermediul formulei: R =f(PS)
R == reacţia individului (ce anume va face subiectul în situaţia dată);
S = situaţia;
P = personalitatea.
Autorul arată că variabila P (personalitate) este cel mai greu de cunoscut.
Subiecţii pe care a lucrat Cattell sunt subiecţi normali, nu bolnavi psihic.
Cattell era de părere că este imposibil să modifici comportamentul unui individ înainte de a
cunoaşte ce anume trebuie schimbat. Din acest motiv este absolut necesar să se realizeze un studiu valid
al personalităţii.
Datele pe care şi-a întemeiat Cattell teoria sunt culese prin intermediul chestionarelor, testelor
obiective, observaţiilor şi prin evaluarea comportamentelor în situaţiile de viaţă. Acest număr
impresionant de date a fost supus a na li ze i factoriale. (El considera că dacă între două variabile există
un grad ridicat de corelaţie, î n s e a m n ă ca a c e s t e a măsoară aspecte a s e m ă n ă t o a r e ale
personalităţii). Cattell denumeşte factorii de personalitate prin termenul de trăsătură, acesta fiind
conceptul central al teoriei sale.
El consideră că trăsăturile sunt structuri mentale, părţi componente ale personalităţii. Doar în
cazul în care cunoaştem ce trăsături vor caracteriza un individ, putem prevedea ce anume va face el într-
o anumită situaţie. Cattell defineşte trăsăturile ca tendinţe de răspuns relativ permanente ale unei
persoane.
Abordarea personalităţii prin intermediul conceptului de trăsătură
Deşi G. Allport a pus la punct conceptul de trăsătură a personalităţii, Cattell a realizat o
analiză în detaliu şi o clasificare a acestor trăsături.
Trăsăturile sunt factori ai personalităţii obţinuţi în urma analizei factoriale pe baza unor multiple
măsurători realizate pe subiecţi normali.
Acestea reprezintă, aşa cum am mai subliniat, tendinţe relativ permanente ale unei persoane de
a reacţiona într-un anumit mod. Ele formează structura de bază a personalităţii individului.
Personalitatea unui subiect poate fi privită ca un pattern de trăsături.

31
 Cattell nu este de acord cu Allport care consideră că trăsăturile au existentă reală, el fiind de
părere că acestea sunt constructe ipotetice, desprinse pe baza s tudierii comportamentului deschis.
I. Într-o primă clasificare Cattell distinge:
 Trăsături comune, pe care le au toţi oamenii într-o anumită măsură (ex.: extraversie, spirit
gregar).
Motivul pentru care există aceste trăsături comune consta în aceea că toţi oamenii au un potenţial
ereditar care include elemente similare, şi în acelaşi timp sunt supuşi unor experienţe sociale
asemănătoare în cadrul aceleeaşi culturi.
 Trăsături unice, specifice doar anumitor indivizi (acestea pot fi observate mai ales la nivelul
atitudinilor şi intereselor).
II. O altă clasificare împarte trăsăturile de personalitate în:
a) - trăsături care se referă la abilităţi (aptitudini);
b) - trăsături temperamentale;
c) - trăsături dinamice.
a) Abilităţile se referă la cât de eficient va acţiona individul pentru atingerea unui scop; (ex.
inteligenţa).
b) Trăsăturile temperamentale definesc stilul general şi tempoul comportamentului
(îndrăzneală, labilitate, iritabilitate).
c) Trăsăturile dinamice se referă la motivaţie sau la forţele motrice ale comportamentului.
III. Cattell mai realizează şi distincţia între trăsăturile de suprafaţă şi trăsăturile sursă.
Trăsătura de suprafaţă reprezintă un set de caracteristici de personalitate care corelează între ele
dar nu formează un factor pentru că nu sunt determinate de o singură sursă.
Mai exact, diferitele trăsături de personalitate sunt complementare datorită suprapunerii unor
influenţe diferite.
C a tt el l vorbeşte la omul normal de trăsături de suprafaţă, iar la bolnavii psihici de sindroame.
F.x.: anxietatea, indecizia şi fobiile pot să coreleze între ele şi să formeze o trăsătură de
suprafaţă care este nevrozismul.
Datorită faptului că sunt compuse din elemente diverse, trăsăturile de suprafaţă au un caracter
mai puţin stabil şi, drept urmare, sunt mai puţin importante în cunoaşterea personalităţii.
Trăsăturile sursă reprezintă factori unici, fiecare dintre aceştia constituind singura sursă a unui
anumit comportament.
Ei reprezintă elementele sau factorii de bază ai personalităţii (vezi 16 P.F.).
Trăsăturile sursă se subîmpart la rândul lor, în funcţie de originea lor, în:
 trăsături constituţionale:
 trăsături produse de mediu.
Trăsăturile constituţionale nu sunt neapărat de natură ereditară, dar ele depind de fiziologia
organismului (ex.: utilizarea abuzivă a a l c o o l u l u i poate fi sursa unor comportamente diferite cum ar
fi: neglijenţă, tendinţă spre vorbărie, agresivitate).
Trăsăturile generate de mediu sunt rezultatul acţiunii influenţelor mediului fizic şi social.
Ele reprezintă caracteristici, modalităţi învăţate de a acţiona şi formează o structură care a fost
imprimată individului de către factorii ambianţei.
Trăsăturile sursă: Cei 16 factori ai personalităţii la Cattell

32
 După o muncă de 20 de ani de cercetare, Cattell a identificat în urma analizei factoriale 16
trăsături-sursă pe care le-a denumit factori ai personalităţii.
Aceştia sunt măsuraţi cu ajutorul testului Cattell 16 P.F. (Cattell, Eber şi Tatsnoka, 1970).
Testul s-a dovedit u t i l pentru a prevedea unele comportamente sau s t i l u r i de
personalitate cum ar fi:
► creativitatea;
► nevrozismul;
► tendinţa spre afecţiuni psihosomatice ;
► tendinţa spre accidente;
► performanţele şcolare sau performanţele în activitate. Fiecare trăsătură are o
structură bipolară:

Scoruri scăzute; Scoruri ridicate:

Factor A Cald, participativ, deschis, „se lasă dus”.

Rezervat, detaşat, critic,
singuratic, rigid.
Factor B Inteligenţă (mai) ridicată, gândire abstractă,
Gândire concretă, mai puţin
strălucit.
inteligent
Factor C Stabil emoţional, matur, priveşte realitatea în fată,
Afectat de emoţii, instabil afectiv, calm.
schimbător
Factor E se supără cu uşurinţă. Asertiv, agresiv, încăpăţânat, competitiv.
Umil, moale, uşor de condus,
docil, se acomodează cu uşurinţă
Factor F Vesel, entuziast.
Sobru, tuciturn, serios.
Factor G Conştient, stabil, moral, ferm.
Se lansează în acţiuni
nesigure,
Factornesocoteşte
H regulile. Aventuros, dezinhibat,
Retras, timid, sensibil la îndrăzneţ.
ameninţare.
Factor I Sensibil, delicat, are nevoie de protecţie.
Dur, sebazează pe sine, realist.
Factor L Suspicios, greu de păcălit.
Încrezător, acceptă condiţiile
impuse. Factor M Imaginativ, boem, distrat.
Practic, cu preocupări pământeşti.

Factor N Sofisticat, cizelat, conştient de relaţiile sociale.

Lipsit de pretenţii, natural, dar
stângaci
Factor O în relaţiile sociale. Îngrijorat, îşi face permanent reproşuri, nesigur,
Sigur de sine, placid, liniştit, se
tulburat.
complace în situaţie.

33
Factor Q1
Conservator, respectă idealurile
tradiţionale.
Factor Q2
Dependent de grup, participativ, îi
urmează pe ceilalţi.
Factor Q3
Indisciplinat, imagine de sine
neclară, lax, îşi urmează propriile
nevoi neatent la regulile sociale.
Factor Q4
Relaxat, calm. adunat, nefrustrat.
Experimentator, liberal, liber cugetător.
Autosuficient, are resurse
personale, preferă să ia
propriile sale decizii.
Controlat, cu voinţă
puternică, exact sub aspect
social, compui siv.
Încordat, frustrat, agitat, tensionat.

In urma unor calcule statistice şi mai complexe Cattell a evidenţiat şi prezenţa unor factori
de ordinul II: anxietate şi introversie - extraversie.
Organizarea dinamică a personalităţii
Trăsăturile dinamice sunt direct legate de aspectele motivaţionale ale personalităţii.
Cattell arată că o teorie a personalităţii care nu ia în considerare forţele motivaţionale ale
subiectului este incompletă, el comparând-o cu o locomotivă fără combustibil.
Sistemul lui Cattell cuprinde două tipuri de trăsături dinamice: (ergii) şi sentimentele. Ambele se
manifestă sub forma atitudinilor. Termenul erg vine de la grecescul ergon , care înseamnă activitate sau
energie şi este utilizat de autor în locul termenilor de instinct sau tendinţă, termeni pe care îi considera
prea vagi.
Erg-ul reprezintă sursa energetică a oricărui comportament, este înnăscut şi prin urmare are
un caracter constituţional. Reprezintă unitatea de bază a motivaţiei şi este direcţionat spre obiective
specifice.
Cattell a identificat , în urma analizei factoriale, 11 ergi sau unităţi motivaţionale:

foame sex dezgust gregaritate

curiozitate furie supunere securitate
atracţie protecţie auto-afirmare

In timp ce erg-ul reprezintă o trăsătură sursă de tip constituţional, sentimentul are un caracter
ambiental, este tot o trăsătură sursă, dar are originea în mediul fizic şi social.
Sentimentul reprezintă un pattern de atitudini învăţate şi este direcţionat asupra unor obiecte de
importanţă majoră în viaţă: ţară, soţ, loc de muncă, hobby, religie.
Atât ergii cât şi sentimentele au menirea de a motiva comportamentul uman. I n t r e ele există
însă şi deosebiri: în timp ce ergul reprezintă o structură constituţională, care deşi se poate intensifica sau
poate slăbi, nu dispare niciodată, sentimentele, fiind învăţate, pot să dispară.
Atitudinea reprezintă, în concepţia lui Cattell, interesul persoanei pentru un obiect, domeniu sau
persoană, interes ce se exprimă sub forma unui comportament deschis. Conceptul de a t i t u d i n e la
Cattell nu se referă la opinia pentru sau împotrivă a ceva, aşa cum apare la alţi autori, ci are un sens mai
larg, implicând toate a c ţ i u n i l e sau emoţiile unei persoane direcţionate spre un obiect sau eveniment.
34
 Ergii, sentimentele si atitudinile sunt legate, în sistemul lui Cattell, de un alt concept şi anume,
de cel de subsumare, ceea ce înseamnă că unele elemente sunt subordonate altora în cadrul unui sistem.
Astfel, atitudinile sunt subordonate sentimentelor, iar acestea, la rândul lor sunt subordonate ergilor.
La un alt nivel, o atitudine poate fi subsumată alteia, iar aceasta din urmă, unei a treia atitudini.
In acest sens,Cattell dă exemplul unui tânăr care merge să studieze pentru a obţine un serviciu care să-i
permită să câştige suficienţi bani pentru a putea întreţine o familie.
Interrelaţiile dintre ergi, sentimente şi atitudini sunt exprimate schematic de Cattell în ceea ce el
denumeşte reţele dinamice. Hx.: Sentimentul de afecţiune faţă de soţie exprimă patru ergi: sex,
gregaritate, protecţie şi autoafirmare.
Cattell consideră că patternul de sentimente al unei persoane este structurat în jurul unui
sentiment dominant, pe care el îl denumeşte „sentiment faţă de sine" şi se referă la concepţia subiectului
despre el însuşi, concepţie ce se reflectă în toate a ti tu di n i le sale. Acesta conferă stabilitate în toate
atitudinile sale. Acesta conferă stabilitate, coerenţă şi organizare tuturor trăsăturilor sursă si este direct
legat de exprimarea ergilor şi celorlalte sentimente. Sentimentul faţă de sine are rolul de a controla şi
regla toate structurile personalităţii.
Anxietatea cronică
Cattell acordă o importanţă deosebită anxietăţii ca dimensiune majoră a personalităţii, datorită
consecinţelor negative pe care aceasta le poate avea asupra funcţionării fizice şi psihice a individului .
Cattell consideră că anxietatea este atât o stare a subiectului, cât şi o trăsătură.
Anxietatea-trăsătură se referă la acei subiecţi care trăiesc o anxietate cronică, în acest caz ea
devenind factor de personalitate.
In urma analizei factoriale a rezultat faptul că anxietatea se compune din factorii O - Q.
O persoană cu anxietate cronică va fi afectată cu uşurinţă de propriile sentimente , suspicioasă
faţă de ceilalţi, va trăi o permanentă aprehensiune a unor pericole, va avea tendinţa de a se culpabiliza,
va fi supraîncordată, iritabilă şi va avea o imagine de sine neadecvată.
Raportul ereditate - mediu în teoria personalităţii la Cattell
Cattell a acordat o atenţie mai mare decât alţi teoreticieni eredităţii şi mediului în formarea
personalităţii.
El a realizat studii pe gemeni crescuţi în aceeaşi familie, gemeni crescuţi în familii diferite şi
fraţi crescuţi în aceeaşi familie şi în familii diferite.
Pe baza acestor studii Cattell a demonstrat rolul deosebit, de important al eredită ţii, cel p u ţ i n
în cazul unor trăsături.
Ex.: ereditatea are o contribuţie de 80% în determinarea inteligenţei, 80% în cazul trăsăturii
aventuros-timid etc.
Analizând toate cercetările realizate de Cattell asupra acestui subiect, se poate trage concluzia
că el este de părere că aproximativ o treime din personalitate suni determinate ereditar şi 2/3 sunt
generate de factori de mediu.
Un alt concept utilizat de Cattell este cel de sintalitate, concept ce se refera la trăsăturile
relevante şi specifice unui anumit grup social. Autorul arata că individul este influenţat atât de
trăsăturile de personalitate ale persoanelor; cat şi de s intalit atea grupurilor.
35
 Cattell descrie un număr da factori care descriu sintalitatea unor grupuri mici, precum şi 8 factori
care caracterizează sintalitatea naţiunilor, dintre care menţionăm: mărimea, hărnicia, morala etc.
Stadiile dezvoltării personalităţii la Cattell
Cattell descrie 6 stadii de evoluţie a individului.
© Mica copilărie (1 -6 ani)
Reprezintă o etapă cu rol formativ major în dezvoltarea p er s o na li tă ţ i i i n d i v i d u l u i . Acum
subiectul este puternic influenţat de părinţi, fraţi, cat şi de experienţele sale personale (inclusiv cele
legate de a ch iz i ţi on a re a deprinderilor igienice).
Ca rezultat al acestor influenţe se formează a t i t u d i n i l e sociale primare, odată cu forţa si
s tabilitatea ego-ului şi superego-ului, sentimentele de securitate şi insecuritate, atitudinea faţă de
autoritate, precum şi tendinţa spre nevrozism.
Cattell nu este un adept al teoriei freudiene, dar el acceptă opinia lui Freud în legătură cu faptul
că mica copilărie reprezintă un moment crucial în formarea personalităţii, iar nevoile (trebuinţele) de
tip oral sau anal, cât şi conflictele legate de acestea pot afecta formarea personalităţii.
© Copilăria propriu-zisă (6-14 ani) Cattell consideră că în această etapă apar relativ puţine
probleme psihologice. Autorul consideră că aceasta reprezintă o etapă de consolidare după tumultoasa
perioadă a micii copilării. Acum apare tendinţa de independenţă faţă de părinţi odată cu o creştere a
tendinţei de identificare cu indivizi de aceeaşi vârstă.
© Adolescenţa (14-23 ani)
Reprezintă etapa de dezvoltare cea mai stresantă şi cea mai conflictuală. Acum creşte incidenţa
tulburărilor psihice, nevrozelor şi comportamentelor de tip delincvent. Apar numeroase conflicte legate
de nevoia de independenţă, auto-afirmare şi problemele sexuale.

© Maturitatea (23-50 ani)

Această etapă este, cel puţin la începuturile sale, o etapă productivă, plină de evenimente şi
fericită pentru subiect. Acum se pun bazele şi se continuă consolidarea carierei şi se întemeiază familia.
Individul devine mai puţin fluid, iar stabilitatea emoţională tinde să crească. Se produc relativ puţine
modificări în ceea ce priveşte structura de interese şi aptitudini.
© Maturitatea târzie
Presupune adaptarea persoanei la modificările fizice, sociale şi psihologice. Sănătatea şi
vigoarea diminua, o dată cu atractivitatea persoanei. Copiii părăsesc familia şi pentru prima dată
persoana întrezăreşte sfârşitul vieţii. Acum se produce, de regulă, o reexaminare a sistemului de valori
în jurul cărora subiectul şi-a centrat viaţa. De asemenea, are loc o căutare a eului propriu.
© Bătrâneţea (senescenţa)
Implică adaptabilitatea la un număr mare de pierderi: decesul rudelor şi prietenilor,
pensionarea , pierderea statutului social, precum şi trăirea singurătăţii şi insecurităţii.
In concluzie, Cattell consideră personalitatea umană ca fiind predictibilă, iar atunci când un
comportament se poate prevedea, el poate fi controlat.
Deşi partizan al determinismului în teoria personalităţii, Cattell nu neagă total existenţa liberului
arbitru.

36
 Cattell admite influenţa marc pe care o au asupra formării personalităţii experienţele din mica
copilărie, dar nu consideră că i n d i v i d u l devine prizonierul acestor experienţe.
De asemenea, el este adeptul dublei determinări a personalităţii: ereditate-mediu.
Cattell consideră că există trăsături de personalitate comune, aplicabile tuturor indivizilor din
cadrul unei culturi şi trăsături unice, care caracterizează fiecare individ în parte.

Abordarea lui Cattell difera de cea a lui Allport in patru aspecte principale:
a) elementele de baza ale personalitatii (trasaturile sursa) pot fi identificate numai prin analiza
factoriala
b) a distins mai clar trasaturile motivationale de cele structurale
c) a considerat ca majoritatea trasaturilor apar in grade variate la om
d) a avut o pozitie mai favorabila in raport cu teoria psihanalitica
Cattell opereaza cu unele concepte din teoria psihanalitica si psihologia abisala:
-forta Eului slaba (factorul C) e caracteristica in multe forme de patologie
-forta Eului scade temporar la barbati in adolescenta (asa cum afirma Erikson si Sullivan)
-puterea supraeului (factorul G) e mai mic la criminali si psihopati
-factorul L seamana cu conceptul lui Freud de furie proiectata si suspiciozitate paranoida
-tensiunea ergica mare (factorul Q4) se relationeaza intr-un fel in conceptul de energie instinctuala
nedescarcata, dar aceasta trasatura nu pare a fi alaturata cu vreo boala clinica.

1. Teoria lui Eysenck

Timp de peste 50 ani Eysenck a studiat şi experimentat un model tridimensional al personalităţii,

conform căruia personalitatea are următoarele dimensiuni fundamentale: extraversia, nevrotismul şi
psihotismul. Acestea apar treptat în chestionarele construite de autor. Primul chestionar a fost MMQ –
Maudsley Medical Questionaire (1952), constând într-o scală de nevrotism cu 40 itemi. Următorul a fost
MPI – Maudsley Personality Inventory (1959), care prezenta şi o scală pentru măsurarea extraversiei –
introversiei în afara celei pentru nevrotism. În 1964 a apărut EPI – Eysenck Personality Inventory,
constând într-un total de 57 itemi şi 3 scale: Nevrotism, Extraversie şi Minciună – L. În 1975 a fost
introdus factorul psihotism prin chestionarul EPQ – Eysenck Personality Questionaire.
Pentru autor, personalitatea este structurată pe 4 nivele aflate în interrelaţie:
1. la nivel bazal sunt comportamentele sau actele mentale care apar singular
2. nivelul deprinderilor sau al actelor mentale habituale
3. nivelul trăsăturilor de personalitate, definite ca şi corelaţii între comportamentele habituale (o
consistenţă observabilă între deprinderi sau acte repetate ale subiectului)
4. nivelul cu cel mai înalt grad de generalitate este cel al tipului de personalitate, definit ca o corelaţie a
trăsăturilor sau ca o „constelaţie orbervabilă sau sindrom de trăsături”.
Metoda folosită de autor şi considerată fundamentală pentru studiul personalităţii este analiza
factorială. El consideră că cele 4 nivele descriptive corespund celor 4 tipurid e factori ce pot fi derivaţi:
1. tipul de personalitate corepunde unui factor general, 2. trăsătura corespunde unui factor de grup, 3.
deprinderile sau răspunsurile hbituale corespund factorilor specifici iar 4. răspunsul specific al
subiectului corespunde unui factor de eroare.

37
 Trăsăturile (sau dimensiunile primare ale personalităţii, cum au fost definite de Eysenck) sunt
conceptualizate ca şi continuumuri bipolare, de-a lungul cărora putem plasa subiecţii investigaţi.
Autorul atrage de asemenea atenţia asupra insuficienţei definirii personalităţii strict prin analiză
factorială. Utilizarea doar a răspunsurilor subiectului sau a datelor furnizate de evaluatori externi
implică un grad înalt de subiectivitate. El propune utilizarea unor surse variate de informaţii despre
subiect, cu scopul de a obţine măsurători sigure şi obiective ale comportamentului uman. Perspectiva
din care el a gândit evaluare este cea a „personalităţii întregi”, ceea ce înseamnă a evalua persoanlitatea
în toate aspectele ei. Această perspectivă este justificată prin consideraţia că o abordare parţială este
capabilă a conduce doar către o înţelegere parţială.
În 1967, în lucrarea „The biological basis of personality”, subliniază faptul că personalitatea
dispune de o bază ereditară (genetică) substanţială, idee reluată în 1976, în „The measurements of
persoanlity”. El susţine ideea că pentru personalitate influenţele genetice sunt deosebit de puternice şi
rolul mediului unul secundar, capabil a conduce doar spre schimbări de suprafaţă.
El a încercat să susţină ipoteza conform căreia tipurile de personalitate sunt legate de nivelele de
activitate ale diferitelor arii cerebrale. El sugera în 1967 că extraversia - introversia este în relaţie cu
modul de funcţionare a SRAA iar nevrotismul este legat de stimularea sistemului limbic cranian. În
1976 aceste afirmaţii sunt reluate şi însoţite de date experimentale. El arată suplimentar că nevrotismul
este legat de sistemul limbic şi activarea emoţiilor la nivelul sistemului nervos automat (vegetativ) care
reglează muşchii netezi şi glandele iar psihotismul este legat de sistemul hormonal androgin (glandele
endocrine responsabile de dezvoltarea şi menţinerea caracteristicilor masculine).
Cauzalitatea genetică joacă după autor rolul de predispozant, definind unele tendinţe naturale ale
organismului către anumite modalităţi specifice de simţire, percepere şi reacţie la stimulările mediului.
Aceste influenţe genetice sunt mediate de aspectele fiziologice, neurologice şi hormonale ale
organismului persoanei.
Comportamentul observabil reprezintă un rezultat al diferenţelor constituţionale în interacţiune cu
mediul, interacţiune care naşte unele diferenţe cu caracter descriptiv, care ţin de fenotip. Există deci o
serie de diferenţe interindividuale ce se pot identifica la nivelul trăsăturilor şi al tipului, diferenţe care
permit descrierea personalităţii şi totodată găsirea de explicaţii privind apariţia lor. Multitudinea de
fapte şi evenimente existenţiale, de comportamente reale etc poate fi redusă într-o astfel de abordare la
un număr mic de variabile lşegate între ele prin reguli şi legi. Conceptele (trăsăturile şi tipul) permit
diagnosticianului să facă predicţii asupra comportamentului individual.
Cei 3 superfactori ai personalităţii
În ceea cepriveşte cei 3 superfactori, autorul precizează că înţelesul conceptelor se referă la
comportmente integrate normalităţii psihice şi nu simptomatologiei psihiatrice.

Extraversia - E
Factorul a mai fost denumit extraversie – introversie şi se defineşte în principal prin intercorelaţiile
dintre trăsăturile de afirmare de sine, sociabilitate, energie de viaţă şi dominanţă. Descrierile care sunt
38
date de obicei pentru extraversie sau introversie reprezintă situaţii cumva extremizate ale unui
continuum pe care oamenii reali se pot situa la un grad mai înalt sau mai scăzut. De asemenea, autorul
insistă asupra faptului că aceste descrieri sunt aspecte fenotipice ale personalităţii şi nu genotipice,
comportamentale şi nu constituţionale.
Introverţii (scoruri mici) sunt descrişi de Eysenck ca având tendinţe obsesionale şi de a dezvolta
simptome de anxietate şi depresie. Ei suferă de o labilitate a sistemului nervos automat (vegetativ). Se
percep pe sine ca având sentimente uşor de rănit, conştienţi de sine, nervoşi, cu tendinţa de a
experimente sentimente de inferioritate, care au adesea reverii, au insomnii, care stau în fundal în
situaţiile sociale. Corporal, creşterea veticală predomină asupra celei orizontale. Efortul de răspuns este
slab, inteligenţa este în genere înaltă, există tendinţa de a fi persistenţi, sunt indivizi limpezi în gândire
dar lenţi. Au nivel înalt de aspiraţii dublat de tendinţa de a-şi subestima propriile performanţe. Sunt
rigizi şi prezintă o variabilitate interpersonală slabă. Au preferinţe estetice „de modă veche” şi cumva
concrete. Nu apreciază în mod special glumele, în special pe cele cu conţinut sexual. Au un scris
distinctiv.
Extraverţii (scoruri înalte) prezintă tendinţa spre a dezvolta simptome de conversie isterică şi o
atitudine isterică faţă de simptome. Prezintă o energie slabă, interese înguste, au în genere un trecut
profesional problematic, au tendinţa de a deveni ipohondrici. Se percep ca fiind predispuşi la accidente,
absentează frecvent de la muncă datorită bolii, au dureri şi neplăceri fizice. În constituţia corporală
prevalează creşterea orizontală faţă de cea verticală, efortul de răspuns este destul de bun. Au nivel de
aspiraţie destul de scăzut şi tind să-şi supraevalueze performanţele. Sunt flexibilşi şi prezintă o mare
varietate interpersonală. Au preferinţe estetice pentru culoare şi modernism, abstract. Apreciază glumele,
în special pe cele sexuale. Au un scris distinctiv.
La extraverţi pare să predomine Sinele ca formaţiune iar la introverţi Supraeul.

Nevrotismul - N
Factorul a fot denumit şi instabilitate emoţională şi este definit de interrelaţia dintre trăsăturile de
anxietate, depresie, autoepreciere scăzută, timiditate.
Instabilul emoţional (scoruri înalte) are reacţii emoţionale puternice care interferează cu adaptarea sa
slabă, conducându-l spre reacţii iraţionale, uneori rigide. Din asocierea dintre nevrotism şi extraversie
vor ieşi în prim plan nelinitea şi sensibilitatea, comportamentul fiind excitabil sau chiar agresiv.
Stabilul emoţional (scoruri scăzute) are reacţii emoţionale lente şi slabe, prezentând tendinţa de a-şi
relua starea iniţială foarte repede după activarea emoţională.
Într-un stuiu realizat de Eysnck acestadescrie soldatul nevrotic ca: o persoană defectivă mental şi
corporal; sub medie ca inteligenţă, voinţă, control emoţional, acuitate senzorială şicapacitate de ase
afirma. Este sugestibil, lipsit de persistenţă şi lent în gândire şi acţiune, nesociabil, tinde să reprime
faptele neplăcute.

Psihotismul - P

39
Este cea mai complexă dimensiune a personalităţii, definită de interrelaţiile dintre trăsăturile de
agresivitate, egocentrism, comportament antisocial şi lipsă de empatie.
Individul cu scor înalt se caracterizează prin tendinţa de a produce tulburări, de a fi solitar, de a arăta
cruzime, de a fi ostil faţă de ceilalţi, de a prefera lucruri ciudate şi neobişnuite. Este genul de persoană
care nu are consideraţie faţă de regulile sociale.
Persoana cu scor scăzut este înalt socializată şi are tendinţa de a respecta şi a ţine cont de drepturile
celorlalţi.
Eysenck descrie indivizii cu scor înalt la psihotism ca fiind mai puţin fluenţi, cu performanţe slabe în
activităţi susţinute, indeciţi în privinţa atitudinilor sociale, cu capacitate de concentrare slabă, cu
memorie deficitară, cu tendinţa de a face mişcări largi şi de a supraestima distanţala şi scorurile, cu o
anumită lentoare în citire şi cu nivele de aspiraţie puţin adecvate la realitate.
În 1991 Zuckerman sugerează înlocuirea denumirii de psihotism cu cea de psihopatie.
Factorii secundari
Gray, 1981 realizează un nou studiu factorial rotind axele factorului Extraversie şi Nevrotism cu 45
grade şi identifică 2 factori secundari la care factorii E şi N contribuie în mod diferenţiat.
Factorul Anxietate are la o extremă (nivel scăzut) combinaţia stabilitate – extraversie iar la cealaltă
extremă (nivel ridicat) combinaţia nevrotic – introvert.
Michael Eysenck realizează în 1994 un studiu în care abordează modular anxietatea ca trăsătură,
considerând următoarele componente ale acesteia: cognitivă, comportamentală şi fiziologică. Aceste
componente sunt parţial independente, fiind afectate de aspecte relativ diferite. Din perspectivă
cognitivă, s-a demonstrat că există unele diferenţe psihologice între anxietatea manifestată
comportamental şi cea reprimată. Cei care au scoruri înalte la anxietatea declarată sunt caracterizaţi
printr-o serie de aspecte de ordin cognitiv, aspecte care ţin de selectivitatea atenţiei, interpretativitate,
afectări în sens negativ ale memoriei. Toate aceste aspecte determină creşterea nivelului de anxietate pe
plan cognitiv. Cei cu scor scăzut la anxietatea declarată şi cu scor înalt în ceea cde priveşte
dezirabilitatea socială (reprimă manifestările conform cerinţelor sociale), prezintă caracteristici
cognitive inverse faţă de primii, ceea ce conduce către un nivel scăzut de anxietate pe plan cognitiv.
Totodată, primii raportează anxietate pe planul trăirilor emoţionale dar nu prezintă modificări fiziologice
sau comportamentale semnificative, în timp ce ceilalţi nu raportează afectiv anxietatea dar în plan
fiziologic apar extrem de anxioşi, cu importante modificări vegetative. Sub raportul diferenţierii de
normalitate merită reţinut aspectul că indivizii aparţinând ambelor categorii descrise mai sus sunt
percepuţi de către persoanele din anturaj ca fiind la fel de anxioşi, situaţiile anxiogene fiindu-le la fel de
dăunătoare.
Factorul Impulsivitate are la un pol (nivel scăzut) combinaţia stabil – introvert iar la celălalt (nivel
înalt) combinaţia nevrotic – extravert.
Anxietatea apare ca fiind legată în plan fiziologic de un sistem de inhibiţie comportamentală de
susţinere, în timp ce impulsivitatea pare să fie legată de un sistem independent încă insuficient
investigat.
40
 2. Modelul Big-Five (Matthews, Deary, Whiseman 2003)
Modelul Big Five derivă din abordările de tip lexical în studiul personalităţii, având la bază ipoteza că
acele diferenţe individuale care sunt cele mai semnificative pe plan social şi comportamental vor fi
encodate în limbajul persoanelor. Cu cât aceste difernţe sunt mai importante, cu atât creşte probabilitatea
ca ele să fie exprimate prin înţelesul unui singur cuvânt. Primul care a încercat o descriere a
personalităţii în termeni lingvistici a fost Klages (1926), urmat apoi de cercetători precum Allport şi
Odbert, Cattell, Gough, Eysenck,etc. O parte dintre aceste abordări se înscriu pe linia deschisă de
analiza factorială, altele aparţin mai degrabă curentului empirist.
Pentru prima oară ideea modelului personalităţii în 5 factori a fost o ipoteză teoretică a unor
autori ca Fiske (1949) sau Tupes şi Christal (1961). Ea a căpătat relevanţă şi pregnanţă ştiiinţifică printr-
un studiu realizat de Norman în 1963. De atunci modelul a constituit obiectul a numeroase cercetări şi a
generat mai multe instrumente psihodiagnostice.
Chestionarele de tip Big Five se înscriu pe de o parte în sfera abordărilor lingvistice, pe de altă
parte în sfera liniei de cercetare generată de aplicarea analizei factoriale în studiul personalităţii şi foarte
general vorbind, în curentul care vizează conceperea personalităţii ca un ansamblu de trăsăsturi sau
dimensiuni. Procedura de lucru in constuirea unor instrumente de tip Big Five este aplicarea analizei
factoriale asupra unor date de autoevaluare şi heteroevaluare pentru aceleaşi loturi de subiecţi.
Majoritatea cercetărilor indică actualmente un acord general asupra modelului cu 5 factori, cu atât mai
mult cu cât au fost realizate studii pe un număr larg de limbi şi populaţii.
Goldberg şi Hofstee (1990, 1992) identifică 5 factori numiţi: 1. Surgency (izbucnire) – extravert,
vorbăreţ; 2. Agreabilitate – plăcut, cooperant; 3. Conştiinciozitate – organizat, sistematic; 4. Stabilitate
emoţională – neemotiv, lipsit de invidie; 5. Intelect – creativ, intelectual.
Costa şi McCrae au realizat o serie de studii care i-au condus către realizarea unor chestionare care
cuprind 5 factori, fiecare dintre aceştia având 6 faţete: 1. Nevrotism, 2. Extraversie; 3. Deschidere; 4.
Agreabilitate; 5. Conştiinciozitate. Este vorba despre chestionarul NEO pI R cu cele două forme ale sale
(auto- şi hetero- evaluare).
Studii realizate în Olanda Brokken (1978), De Raad (1988, 1992), Hofstee, De Raad, Goldberg
(1991). Au evidenţiat în fază iniţială 6 factori, a căror analiză a condus în final spre o soluţie de 5
superfactori: 1. Extraversie – vesel, exuberant; 2. Agreabilitate – blând, tolerant; 3. Conştiinciozitate –
grijuliu, prompt; 4. Stabilitate emoţională – calm, stabil şi 5. Intelect – critic, rebel.
Cercetările germane (Ostendorf, 1990) au condus de asemenea spre 5 factori: Surgency, Agreabilitate,
Conştiinciozitate, Stabilitate emoţională, Intelect. În acest context factorul 5 – Intelect este definit ca
inteligenţă sau factor intelectual de abilităţi cognitive.
Caprara şi Perugini (1994) în cadrul unor studii realizate pe populaţie italiană, identifică de asemenea 5
mari factori: 1. Conştiinciozitate; 2. Extraversie; 3. Calmitate vs iritabilitate; 4. Egoism vs altruism şi 5.
Convenţionalitate. Factorii 3 şi 4 erau rotaţii ale Agreabilităţii şi Stabilităţii emoţionale. Factorul 5,
definit prin termeni ca: rebel, critic vs servil, conservator, este destul de apropiat de factorul 5 olandez.
41
Studii rezumative realizate de autori precum Digman şi De Raad (1990, 1994) indică un acord unanim
al cercetătorilor în privinţa primilor 4 factori: Extraversie, Agreabilitate, Conştiinciozitate şi Stabilitate
emoţională (Nevrotism). În ceea ce priveşte cel de-al cincilea factor denumirile sunt controversate.
În concluzie, se poate afirma că există un consens destul de larg între cercetătorii din domeniu şi
constructorii de teste de personalitate în ceea ce priveşte o viziune asupra persoanlităţii ca o structură
constând din 5 superfactori sau dimensiuni mari ale persoanalităţii. Modelul Big Five este în esenţă un
cadru general de îţelegere şi descriere a personalităţii, în care ceea ce dă sens dimensiunilor
personalităţii sunt acele grupări de înţelesuri psihologice importante în viaţa de zi cu zi şi utilizate ca
atare pentru a diferenţia indivizii în cadrul fiecărei limbi.

Tipuri de instrumente construite în cadrul modelului Big Five

Există practic două categorii de instrumente: 1. teste (inventare) de personalitate şi 2. liste de adjective.
De obicei listele de adjective sunt destinate heteroevaluării iar inventarele autoevaluării.

Liste de adjective:
a. BRS (Bipolar Rating Scale), lista de adjective a lui Goldberg, 1981, care conţine 50 adjective în scale
bipolare, câte 10 pentru fiecare superfactor. Evaluarea pentru fiecare adjectiv se face pe o scală în 9
trepte.
b. IAS – R (Interpersonal Adjective Scales – Revised), Wiggins, 1990
c. BARS (Bipolar Adjective Rating Scale), care cuprinde 179 adjective bipolare, organizate în 5 scale
d. SACBIF (Short Adjective Checklist Big Five), Perugini, Leone, Galluci, Lauriola, 1993, care
cuprinde 50 adjective bipolare pentru cele 5 scale.
Chestionare de personalitate
a. NEO PI R (Neuroticism Extraversion Openess Personality Inventory – Revised) si forma scurta NEO
FFI (Neuroticism Extraversion Openess Five Factor Inventory), Costa şi McCrae, 1992
b. PPQ (Professional personality Questionaire), Kline şi Lapham, 1992
c. ZKPQ – III (Zuckerman – Kuhlman Personality Inventory), forma a II-a, 1992
d. BFQ (Big Factor Questionaire), Caprara, Barbaraneli, Borgogni, Perugini, 1993.
E. BFI (Big Five Inventory), John, Srivastava, 1999
f. FF NPQ (Five Factor Nonverbal Personality Questionnaire), Jackson, Paunonen, Ashton, 2004

Modelul BIG-FIVE a lui Costa şi McCrae

Cazul celor 2 autori americani este cumva aparte printre apartenenţii modelului Big Five, ei fiind
preocupaţi nu doar de cercetare, ci mai ales de construirea unui instrument psihodiagnostic complet. În
1985 au lansat prima variantă a chestionarului NEO, după care s-au focalizat pe descoperirea şi
validarea faţetelor celor 5 mari factori şi pe construirea unui model interpretativ bazat pe acest model.
În modelul propus asupra persoanalităţii, trăsăturile sau dimensiunile de personalitate apar ca
subdiviziuni fundamentale ale fiinţei umane, alături de abilităţile cognitive şi cele fizice, precum şi de
altele care intră în alcătuirea personalităţii ca „material brut”. Psihodiagnoza nu abordează în mod direct
aceste tendinţe bazale, ele nefiind observabile şi funcţionând ca şi constructe ipotetice. Ceea ce
interesează pe psihodiagnostician sunt adaptările specifice, felul în care au fost modelate tendinţele de
bază prin influenţele externe şi interne.
42
 Trăsăturile bazale ale personalităţii, respectiv cei 5 superfactori, apar ca dispoziţii psihice
fundamentale care sunt la rândul lor „deservite”, de structurile sau bazele biologice (suportă influenţe de
intermediere din partea acestora din urmă). Între tendinţele bazale ale personalităţii şi biografia
obiectivă a persoanei nu există o legătură directă. Trăsăsturile măsurate prin modelul Big Five pot fi cel
mai bine înţelese dacă sunt privite ca explicaţii pentru o categorie intermediară de fapte psihice,
denumite adaptări caracteristice, care la rândul lor pot furniza explicaţii pentru comportamentele
observabile. În raport cu manifestările observabile, psihice sau psohosociale, trăsăturile de personalitate
apar doar ca explicaţii distale.
Personalitatea aşa cum apare ea în ontogeneză este supusă unor influenţe endogene (tendinţe
bazale – cu caracter de concepte ipotetice care nu sunt observabile direct dar pot fi inferate) şi unor
influenţe exogene. Trăsăturile de personalitate constituie deci o subdiviziune majoră a tendinţelor de
bază, alături de abilităţile cognitive, sexuale şi de alte materiale primare ale psihismului.
Influenţele externe includ cadrul socio-cultural de formare a persoanei, evenimentele de viaţă şi
întăririle pozitive sau negative primite de individ de-a lungul vieţii. Ele operează asupra individului în
ontogeneză şi pot fi rezumate prin conceptul de „situaţie existenţială”.
Biografia obiectivă este constituită din cursul real al comportamentelor şi trăirilor care
formează viaţa individului. Comportamentul observabil este o secţiune temporală a biografiei
obiective şi include gânduri, sentimente, acţiuni, atitudini etc.
Punctul de focalizare (întâlnire) în modelul celor doi autori este nivelul „adaptărilor
caracteristice”, constituite atât din personalitate cât şi din cultură, ele având valoare de expresii
fenotipice ale trăsăturilor. Ele definesc identitatea contextualizată a persoanei şi conţin obiceiuri,
deprinderi, valori, motive, roluri, relaţii.
Un rol important la nivelul adaptărilor caracteristice revine imaginii de sine, ca o subdiviziune a
nivelului. Conţinuturile itemilor chestionarului sunt legate direct şi în înaltă măsură de acest nivel al
imaginii de sine.

III. ABORDAREA PERSONALITĂŢII DIN PERSPECTIVA ÎNVĂŢĂRII SOCIALE

III.1. TEORIA LUI SKINNER
Skinner a considerat că Psihologia nu va fi o ştiinţă adevărată atâta vreme cât comportamentul
este atribuit unor cauze interioare neobservabile. „A spune ca un organism mananca pentru ca ii e
foame, ataca pentru ca se simte suparat sau se uita in oglinda pentru ca e narcisic nu explica nimic
pentru ca ramane intrebarea: de ce organismul e suparat, narcisic, infometat” (Skinner). Psihologia poate
scapa de „anii intrunecati , studiind cum comportamentul observabil este influentat de mediul extern si
respingand constructele nestiintifice” (Skinner).
Astfel, Skinner propune analiza ştiinţifică a comportamentului. Scopul acestei analize este
observarea comportamentului şi a contingenţelor lui (contingenţe – antecedente comportamentale,
răspunsurile şi consecinţele). O analiză ştiinţifică a comportamentului ia în considerare atât moştenirea

43
genetică, cât şi istoria comportamentelor care se relaţionează cu un comportament studiat. O analiză
ştiinţifică începe prin a izola părţi similare ale unui eveniment complex astfel încât acea parte să fie bine
înţeleasă. „Personalitatea este o colecţie de patternuri comportamentale” (Skinner).
Skinner foloseşte termenul „ficţiuni explicative” (explanatory fictions) pentru a defini conceptele
pe care oamenii le utilizează atunci când nu înţeleg un comportament sau patternul de întăriri care
precede şi urmează comportamentului (de exemplu, libertate, autonomie, adică termeni vagi).
Spre exemplu, potrivit lui Skinner, a fi autonom înseamnă a avea un comportament fără o cauză
anterioară, care nu deriva din comportamentele anterioare si care nu poate fi atribuit unor evenimente
exterioare. Skinner nu gaseste nici o dovada in acest sens. Referitor la creativitate, Skinner spune că
oamenii creativi nu sunt constienti de istoria lor care reprezinta de fapt cauza asociatiilor pe care le fac.
„Obiecţia mea contra stărilor interioare nu este că ele nu există, ci că nu sunt relevante pentru o
analiză cauzală” (Skinner).
- Cea mai controversată aserţiune a lui Skinner este: „Omul nu are capacitatea de a-şi planifica viitorul,
nu are scopuri, nici voinţă. Toate comportamentele sunt determinate de o condiţionare anterioară, de
obicei operantă”.

CONCEPTELE FUNDAMENTALE ALE LUI SKINNER

1. Condiţionarea clasică vs. condiţionarea operantă
Condiţionarea clasică a fost introdusă de Pavlov (1908, 1928). El a asociat lumina cu un stimul
necondiţionat (mâncarea), care a determinat salivarea (răspuns necondiţionat). După câteva astfel de
repetări, lumina a devenit un stimul condiţionat care putea evoca salivarea singur (răspuns condiţionat).
Şi experimentul lui Watson este un exemplu de condiţionare clasică (L-a învăţat pe micul Albert teama
de un şobolan alb). Skinner a fost de acord cu Pavlov şi Watson că anumite comportamente sunt învăţate
prin condiţionare clasică. În condiţionarea clasică, stimulul condiţionat (lumina) precede şi reuşeşte să
obţină un răspuns condiţionat (salivarea). Însă Skinner consideră că cea mai mare parte a învăţării se
datorează a ceea ce urmează după ce comportamentul apare. „Comportamentul este modelat şi menţinut
prin consecinţele sale”, spune Skinner. Drept urmare, comportamentul operant este întărit sau slăbit de
evenimentele care urmează răspunsului. Procesul se numeşte condiţionare operantă.
Comportamentul condiţionat este controlat de antecedentele sale, iar comportamentul operant de ceea ce
urmează.
Întărirea este orice stimul care urmează unui răspuns comportamental şi care măreşte sau
menţine probabilitatea acelui răspuns.
Întărirea poate fi: pozitivă (când măreşte probabilitatea apariţiei comportamentului) sau negativă (când
reduce sau anulează comportamentul). Aceste întăriri controlează comportamentul.
Întăririle mai pot fi: primare (prezente la naştere: aer, apă, mâncare, adăpost) şi secundare (exemplu:
banii, care au valoare intrinsecă, dar se asociază cu întăririle primare, adică putem obţine cu ei mâncare,
adăpost etc.)

2. Principii ale condiţionării operante:

44
 a. Deşi Skinner era interesat de predicţia şi controlul comportamentului uman, cercetările sale s-au
axat pe studiul comportamentului animalelor (a folosit porumbei şi şobolani).
El a utilizat un aparat (Skinner box – cutia lui Skinner), care i-a permis să studieze contingenţele
întăririlor, adică interrelaţiile dintre stimulii exteriori, răspunsuri şi consecinţele de întărire.
b. Un alt principiu este modelarea (shaping). Modelarea apare atunci când se întăreşte fiecare
secvenţă comportamentală care este orientată spre comportamentul-ţintă.

c. Programul de întăriri
Deşi cutia lui Skinner putea fi programată să ofere întărire după fiecare răspuns corect (întărire
continuă), aceasta nu este cea mai comună formă de învăţare. Skinner a condus studii extinse asupra
felului în care comportamentul este afectat de programe variate de întărire intermitentă sau parţială şi
a concluzionat că întărirea continuă creşte viteza învăţării, iar cea intermitentă va produce un
comportament mai stabil care va continua chiar dacă întărirea încetează.
Acest program de întărire este la fel de important ca şi întărirea în sine.
d. Întărirea condiţionată sau secundară
Dacă un stimul neutru este în mod repetat asociat cu un întăritor, el va dobândi putere de acţiune ca un
întăritor în sine. De exemplu, banii sau laudele.
e. Deprivare şi saţietate (îndestulare)
Întărirea nu este singurul factor care afectează probabilitatea unui comportament operant. Deprivarea
măreşte probabilitatea apariţiei unui comportament, iar saţietatea poate fi utilizată pentru a-l descreşte
(de exemplu, foamea, setea apar ca urmare a deprivării).
f. Un alt principiu este generalizarea stimulului şi răspunsului
Un comportament operant tinde să se generalizeze la stimulii care seamănă cu un stimul condiţionat fără
vreo altă condiţionare. De exemplu, un porumbel care a învăţat să apese o pedală roşie, va apăsa şi pe
una portocalie pentru a obţine recompensa.
Acest proces apare şi la om. De exemplu, atunci când aştepţi un telefon, te poţi repezi să ridici
receptorul chiar dacă sună la uşă.
Această generalizare a stimulului este necesară pentru învăţare, pentru că nu există două situaţii care să
fie identice în aceleaşi aspecte. Conditionarea intareste raspunsurile care sunt similare comportamentului
operant (generalizarea raspunsului).
g. Discriminarea
Dacă un organism poate percepe diferenţa între doi stimuli sau între prezenţa sau absenţa stimulului,
atunci poate fi învăţat să răspundă la ele în moduri diferite. De exemplu, un copil învaţă să discrimineze
binele de rău atunci când se întăresc comportamentele corecte şi nu cele incorecte. Discriminarea joacă
un rol important în învăţarea unor abilităţi. De exemplu, un pianist devine capabil sa recunoasca si sa
corecteze erori fizice subtile si e intarit de fiecare performanta.
h. Extincţia
Se referă la următorul aspect: când întărirea dispare, dispare şi comportamentul.
Un răspuns care este supus extincţiei îşi măreşte, uneori, frecvenţa la început fără vreo condiţionare în
plus (revenire spontană).

3. Condiţionarea operantă şi teoria personalităţii

45
Skinner a acceptat existenţa gândurilor şi a emoţiilor, dar nu a fost de acord cu explicaţia cauzală. El a
încercat să le explice în termenii condiţionării operante. Astfel:
a. Emoţiile
Pentru Skinner, emoţiile reprezintă predispoziţia de a ne comporta în anumite moduri, predispoziţie care
este determinată de evenimentele externe. De exemplu, o persoană anxioasă este predispusă să se
comporte în modalităţi ineficiente datorită unor stimuli aversivi, cum ar fi expresia facială a părinţilor
care precede o pedeapsă.
Emoţia este reală şi internă, dar comportamentul este cauzat de stimuli exteriori identificabili.
b. Gândurile:
Luarea deciziilor
Referitor la procesul luării deciziilor, indecizia apare pentru că un răspuns nu poate fi emis deoarece
interferează cu un alt răspuns cu o putere egală şi are un caracter aversiv pentru că împiedică individul
să obţină recompensa. Decizia apare când forţa unui răspuns creşte semnificativ pentru a le depăşi pe
altele.
Rezolvarea de probleme
Referitor la acest aspect, Skinner spune că o problemă apare atunci când un răspuns cu o probabilitate
mare nu poate fi emis pentru că există un impediment exterior care face ca întărirea să fie imposibilă.
Rezolvarea de probleme implică comportamente care schimbă situaţia externă astfel încât răspunsul
corect să poată fi obţinut.
Pedeapsa este o procedură desemnată să reducă probabilitatea unui comportament operant (este opusul
întăririi). Pedeapsa constă în prezentarea unei întăriri negative (de exemplu, bătaia) şi eliminarea întăririi
pozitive. Skinner a considerat pedeapsa o procedură defectuoasă. El spunea: „Pedeapsa nu reduce
tendinţa de a răspunde, ceea ce este în acord cu descoperirea lui Freud referitoare la tensiunea
dorinţelor reprimate” Mai mult, efectele pedepsei interferează cu comportamentele sănătoase de mai
târziu. De exemplu, dacă adolescenţii sunt sever pedepsiţi pentru un act sexual, acest lucru poate duce la
probleme în sexul marital.
O cale mai bună pentru a reduce proibabilitatea unui comportament operant este întărirea
comportamentelor acceptabile care sunt incompatibile cu răspunsurile nedorite (de exemplu, dacă vreau
ca un copil să se comporte bine, reacţionez la lucrurile bune pe care le face, nu reacţionez numai la cele
rele).

4. Constructele Freudiene şi teoria lui Skinner

Pentru că Skinner a atribuit toate comportamentele condiţionării anterioare, abordarea sa este la
fel de deterministă ca şi a lui Freud (Freud spunea că toate comportamentele actuale au fost determinate
de istoria noastră, aflată în inconştient).
Pe de altă parte, cercetările lui Skinner susţin ideea lui Freud potrivit căreia evenimentele
copilăriei influenţează comportamentul adult (efectele condiţionării au durat jumătate din viaţa
porumbeilor). Skinner a acceptat existenţa actelor ratate, dar le-a atribuit cauzelor externe şi nu celor
inconştiente. Reprimarea apare pentru că este întăritor să eviţi un stimul aversiv. O persoană care pare

46
influenţată de un impuls al Sinelui (cum spunea Freud; de exemplu, un copil care smulge jucăria altui
copil) a fost întărită în acest comportament.

5. Teoria Trăsăturilor si teoria lui Skinner

Skinner a fost de acord că trăsăturile (ignorant, entuziast, inteligent) oferă o informaţie utilă despre
persoană, dar a afirmat că astfel de concepte nu explică în nici un fel comportamentul pe care îl descriu.
El a afirmat, în acest sens, că o analiză cauzală trebuie bazată pe contingenţele întăririi. De exemplu, o
persoană „învăţată” (studioasă) a fost întărită să acumuleze cunoştinţe, pe când „ignorantul”, nu.

6. Intenţii şi teleologie
Skinner spunea că oamenii nu au scopuri sau voinţă. Intenţiile sunt doar răspunsuri la stimulii
interni. De exemplu: „Am chef să joc cărţi” poate fi tradus: „Mă simt ca de fiecare dată când încep să
joc cărţi”. Potrivit lui Skinner, comportamentul este cauzat nu de emoţii interioare, ci de contingenţele
relevante ale întăririi.

7. Psihopatologia
Referitor la psihopatologie, Skinner consideră nevroza drept un comportament care este avantajos
sau periculos pentru individul respectiv sau pentru alţi oameni. Acest comportament poate rezulta în
urma unor întăriri şi, mai ales, ca urmare a unor pedepse. Cu cât este mai frecventă pedeapsa, cu atât
este mai mare numărul de comportamente care generează stimulii condiţionaţi aversivi şi cu atât mai
inhibat este individul.

8. Aplicaţiile teoriei lui Skinner

a. Teoria lui Skinner a avut cel mai mare impact în psihoterapia comportamentală, care încearcă să
schimbe comportamentul clientului prin stabilirea unor contingenţe ale întăririi mai eficiente (de ex.
Tehnici de intarire pozitiva, extinctia, terapia aversiva). Multi terapeuti moderni utilizeaza tehnici care
implica ideile lui Skinner (inhibitia reciproca a lui Mary Cover Jones si Joseph Wolpe; desensibilizarea
sistematica a lui Wolpe; trainigul asertiv a lui Wolpe, Salter, Lazarus).
b. Un alt domeniu este educaţia, în care teoria lui Skinner a avut impact prin programele de instruire
(instruire programată). Prin intermediul acestora, răspunsurile elevilor sunt întărite pentru a produce
învăţarea optimă.

9. Evaluarea teoriei lui skinner

a. Critici şi controverse
Pot apărea abuzuri semnificative atunci când comportamentul este controlat prin forţe exterioare. S-a
spus ca behaviorismul seamana cu totalitarismul unui dictator care crede ca scopul scuza mijloacele.
Skinner a fost de acord că schimbarea comportamentului poate fi indusă atât constructiv, cât şi
distructiv, dar a susţinut că formele dictatoriale de comportament sunt mai puţin probabile dacă omul
devine conştient de întăririle care reglează acţiunile sale, dacă construieşte programe de întărire mai
eficiente şi stabileşte metode de supracontrol.
47
 Skinner a accentuat ideea că cea mai eficientă formă de control a comportamentului este una
benignă (întărirea pozitivă). Acest argument însă nu ia în considerare faptul că condiţionarea operantă
nu este posibilă fără deprivare, o stare pe care mulţi oameni o consideră aversivă.
Regula de bază a lui Skinner a fost importanţa condiţiilor de mediu, dar acest lucru ridică
următoarea problemă: cum pot fi organismele controlate suficient de libere pentru a schimba
contingenţele întăririi?
Skinner nu a fost preocupat să clarifice de ce o întărire întăreşte. Definiţia lui este una circulară:
„Întărirea este orice măreşte probabilitatea răspunsului”.
Pe de altă parte, pedeapsa este considerată de unii psihologi moderni drept o tehnică valoroasă
dacă este administrată corect (adică prin administrarea pedepsei imediat după răspunsul indezirabil şi
oferirea unei alternative).
Skinner a fost acuzat că şi-a bazat concluziile pe studii făcute cu şobolani şi porumbei, negând
calităţile unice ale oamenilor. În apărarea sa, Skinner a spus că comportamentul uman este cel mai greu
de studiat din punct de vedere ştiinţific, astfel încât cea mai bună cale de a începe este de a studia
principiile cele mai simple şi uşor de revelat (procedură pe care o urmează toate ştiinţele). El a
considerat că oamenii şi animalele nu diferă mult în privinţa acestor aspecte bazale ale
comportamentului. Chiar dacă oamenii sunt unici în anumite aspecte, o înţelegere completă a acestor
caracteristici poate să nu fie necesară pentru a atinge aspecte importante (aşa cum este dovedit de toate
aplicaţiile de succes ale condiţionării operante).

b. Contribuţiile teoriei lui Skinner

Modificarea comportamentului s-a dovedit de o valoare considerabilă în multe aspecte, iar formele
de terapie comportamentală au câştigat acceptare largă în ultimii 40 de ani. Behaviorismul este bazat pe
studii empirice vaste, iar statutul lui Skinner, de teoretician al învăţării, nu poate fi pus la îndoială.
Deşi Skinner a avut contribuţii numeroase la înţelegerea comportamentului uman, lucrările celorlalţi
teoreticieni (psihologia umanistă, psihanaliza, teoria trăsăturilor) nu pot fi, totuşi, înlocuite de acest
behaviorism radical. Drept urmare, mulţi behaviorişti moderni acceptă acum nevoia de a investiga
măcar câteva stări umane interioare (aşa cum vom vedea în continuare).

III.2. BEHAVIORISMUL: CONTROVERSE ŞI NOI DESCOPERIRI

Un efort major de a lega schisma dintre behaviorism şi celelalte teorii ale personalităţii a fost
făcut de John Dollard şi Neal Miller. Ca şi Rogers, Dollard a considerat foarte importantă atât observaţia
clinică, cât şi cercetarea experimentală (Psihoterapia relevă aspecte personale adânci pe care un pacient
nu le discută într-un laborator, iar cercetarea de laborator are avantajul rigorii ştiinţifice).
Scopul lui Dollard şi Miller (în contrast cu Rogers) a fost de a integra aspectele cele mai importante din
două teorii aparent ireconciliabile: teoria lui Freud şi teoria lui Pavlov.
Teoria lui Dollard şi Miller este considerată de o importanţă istorică datorită efortului pe care l-au depus
în a unifica două şcoli radical diferite, dar şi pentru că a influenţat un alt behaviorist foarte apreciat,

48
anupe pe Albert Bandura (Bandura a modificat behaviorismul într-o direcţie şi mai eclectică, accentuând
importanţa cauzelor cognitive ale comportamentului, şi anume expectanţe, credinţe, gânduri).
TEORIA LUI DOLLARD ŞI MILLER
Dollard şi Miller au considerat cadrul clinic ca pe o sursă importantă de informaţii, dar au împărtăşit şi
convingerea lui Skinner potrivit căreia principiile de bază ale comportamentului uman pot fi descoperite
prin studii pe animale, în laborator.
Principiile de bază ale teoriei lui Dollard şi Miller:
1. Teama este învăţată:
Spre deosebire de impulsurile înnăscute (foamea, setea), care pot fi satisfăcute, dar nu şi
eliminate, anumite impulsuri umane sunt învăţate şi pot fi eliminate (furia, culpabilitatea, nevoia de
putere).
Cel mai important impuls învăţat este teama sau anxietatea, care poate fi obţinută prin stimuli neutri
anteriori. Dollard şi Miller au demonstrat această idee prin experimente cu şobolani, şi anume teama de
compartimentul alb din cutia lui Skinner a reprezentat nu numai un răspuns obţinut printr-un stimul
condiţionat aversiv (alb), ci şi un impuls învăţat care a fost capabil să motiveze noi comportamente.
Stimulul alb a determinat atât răspunsul de fugă, cât şi impulsul învăţat al fricii (acest tip de cauzalitate
interioară a fost respins de Skinner).
2. Învăţarea de tip stimul-răspuns
Învăţarea apare atunci când sunt întărite conexiunile dintre stimulii specifici şi anumite răspunsuri pe
care aceştia le obţin. Întărirea este orice eveniment care întăreşte probabilitatea ca răspunsul să se repete.
Întărirea îşi realizează efectele fără ca subiectul să fie conştient şi determină imediat răspunsul dorit.
Omul învaţă să-şi reducă impulsurile (prin satisfacerea lor) răspunzând la stimulii din mediu care
servesc drept semnale. Astfel, orice răspuns care conduce la satisfacerea impulsurilor este mai probabil
să apară din nou la acelaşi semnal.
Comportamentul poate fi motivat de mai multe impulsuri (aşa cum afirma şi Freud prin conceptul său de
supradeterminare). De exemplu, într-un experiment, o fetiţă a căutat bomboana nu numai pentru că îi era
foame, ci şi pentru a-l mulţumi pe experimentator. Dacă nici un impuls nu este activat, atunci întărirea şi
învăţarea sunt imposibile. Dollard şi Miller afirmau că oamenii care sunt satisfăcuţi învaţă prost. Drept
urmare, dezvoltarea se bazează şi pe frustrările pe care le primim de la mediu.
Majoritatea răspunsurilor şi impulsurilor învăţate se vor stinge dacă nu sunt în mod repetat urmate de
întărire. Astfel, întărirea este importantă nu numai în comportamentul de învăţare, ci şi în cel de
menţinere. Anxietăţile şi fricile sunt o excepţie în acest caz, pentru că sunt învăţate foarte repede şi au o
rezistenţă mare la stingere.
3. Procese mentale înalte
Comportamentul uman nu constă numai din răspunsuri automate la stimuli exteriori, ci implică şi
fenomene interne importante, şi anume lanţuri de gânduri.
Ca şi George Kelly, dar spre deosebire de Skinner, Dollard şi Miller au considerat cogniţiile ca fiind
cauzale. De exemplu, dacă un student etichetează un examen ca fiind foarte greu înainte de a-l susţine,

49
atunci asta va fi o cauză pentru comportamentul lui anxios din timpul examenului. Invers, dacă îl
etichetează ca fiind uşor, el va fi în timpul examenului calm, plin de încredere.
Procesele mentale superioare determină oamenii să se comporte mai eficient, judecând şi planificând
dinainte acţiunile.
Orice impediment în calea proceselor mentale superioare are consecinţe grave, aşa cum se întâmplă cu
reprimarea, care este frecventă în psihopatologie.
4. Teama şi psihopatologia
Ca şi pentru Freud, psihopatologia la Dollard şi Miller se datorează conflictelor inconştiente puternice
care îşi au originea în copilărie. Aceste conflicte sunt învăţate de la părinţi şi nu se datorează structurilor
şi energiilor intrapsihice. Dollard şi Miller consideră că există 4 situaţii din copilărie care au
probabilitatea mai mare de a cauza învăţarea patogenă:
a) hrănirea
b) educarea toaletei
c) educaţia sexuală
d) actele de furie ale copilului
De exemplu, dacă copilul este lăsat nemâncat şi plângând, atunci frica de înfometare se va generaliza,
iar copilul va învăţa să reacţioneze disproporţionat la orice fel de impulsuri (va deveni impulsiv).
Hrănirea la timp şi alintul mamei ajută la stăpânirea acestei învăţări patogene şi determină ca mama să
devină un întăritor pozitiv secundar.
Alt exemplu: dacă părinţii reacţionează cu furie excesivă în educarea toaletei, acest lucru va genera
învăţarea unor frici puternice, chiar şi faţă de părinţii înşişi.
Dollard şi Miller au acceptat importanţa sexualităţii infantile şi au fost de acord cu complexul lui
Oedip, pe care l-au explicat astfel: tatăl care îşi tratează copilul ca pe un rival sau mama care caută
compensare emoţională de la fiul său pentru frustrările sale vor cauza ca impulsul sexual al copilului să
devină semnalul ce determină frica intensă – anxietatea de castrare. Aceasta se va generaliza în relaţiile
adulte şi va provoca impotenţă (sexuală sau psihologică).
Răspunsurile agresive ale copilului la frustrare determină de multe ori pedepse severe şi atunci
anxietatea se poate generaliza, conducând la timiditate excesivă.
Fricile şi conflictele învăţate în copilărie devin în mod automat inconştiente. În aceste condiţii, ele sunt
foarte greu de rezolvat datorită incapacităţii de a utiliza limbajul pentru a le identifica corect.
Ca şi Karen Horney, Dollard şi Miller au distins corect între conflicte conştiente (normale) şi
conflicte inconştiente (care joacă un rol major în psihopatologie).
5. Psihoterapia
Referitor la psihoterapie, Dollard şi Miller, în contrast cu toţi behavioriştii, au afirmat că
simptomele nu pot fi remise fără tratamentul cauzelor anterioare. Drept urmare, în opinia lor,
psihoterapia trebuie să abiliteze pacienţii să-şi reducă fricile iraţionale, să abandoneze răspunsul de
reprimare şi să înceapă să aplice procesele mentale superioare la problemele lor emoţionale.
Ei au pus accent pe aducerea materialului inconştient în conştient (abordarea lor este freudiană).
Rezistenţele sunt depăşite învăţând pacientul să eticheteze corect materialul reprimat şi să discrimineze
bine între prezent şi trecut.

50
Contribuţiile teoriei lui Dollard şi Miller
Teoria lui Dollard şi Miller a definit reprimarea fără constructele freudiene Eu-Sine-Supraeu.
A accentuat şi clarificat două variabile importante: anxietatea şi conflictul
A atras atenţia asupra importanţei învăţării sociale.

TEORIA LUI ALBERT BANDURA

I. Principii de bază:
1. Determinismul reciproc
Bandura l-a criticat dur pe Skinner pentru accentul pus pe un mediu total controlat. El a afirmat că toate
comportamentele, influenţele de mediu şi factorii interni personali (credinţe, gânduri, expectanţe,
autopercepţii) operează ca şi reglatori care se blochează reciproc. Drept urmare, funcţionarea
psihologică este explicată în termenii unei interacţiuni continue reciproce a determinanţilor personali şi
de mediu.
Determinismul reciproc sugerează o anumită libertate de acţiune a oamenilor, dar numărul de opţiuni
este limitat de constrângerile externe şi/sau de incapacităţi proprii.
2. Cauze cognitive
Bandura a acceptat existenţa cauzelor cognitive, ca şi Dollard şi Miller. De exemplu, oamenii pot deveni
furioşi numai gândindu-se la insulte.
3. Întărirea
Pavlov, Skinner, Dollard şi Miller au afirmat că întărirea operează fără aportul conştiinţei. Bandura
consideră că omul trebuie să fie conştient de întărire pentru a o face mai eficientă.
Întărirea implică o schimbare în anticipările noastre conştiente: ne comportăm în modul expectat pentru
a produce recompense şi pentru a evita pedepse. „Noţiunea de întărire a răspunsurilor e cel mult o
metaforă. Rezultatele schimbă comportamentul uman prin influenţa gândirii. Chiar dacă anumite
răspunsuri au fost pozitiv întărite, ele nu vor fi mai probabile dacă indivizii cred că aceste răspunsuri
nu vor fi recompensate” (Bandura).
Întărirea intermitentă produce o rezistenţă mai mare, pentru că ne aşteptăm ca eforturile noastre să se
termine cu un succes în cele din urmă (mecanism care este aplicat în cazul jocurilor de noroc).
Întăritorii condiţionaţi (bani, aprobarea, critica) sunt stimuli anterior neutri, în legătură cu care ne
aşteptăm să fie asociaţi cu întăritori primari.
Fricile iraţionale sunt greu de eliminat pentru că evităm situaţiile care le cauzează, ceea ce confirmă
expectanţele şi stopează învăţarea faptului că nu există pericol real. „Oamenii nu răspund doar la
stimuli, ci îi şi interpretează” (Bandura).

4. Comportamentul auto-reglat şi auto-întărit

- Comportamentul este influenţat şi de criteriile învăţate pe care le stabilim pentru noi înşine
(autoîntărirea). De exemplu, scriitorii nu au nevoie de cineva să le întărească comportamentul de a scrie.
Ei au un criteriu interior, un standard pe care vor să-l atingă.
- Omul stabileşte standarde mai înalte pentru sine dacă o activitate este importantă, dacă se compară cu
alţi oameni capabili sau dacă au realizat foarte multe lucruri în trecut. Adesea, însă, standardele
personale sunt relaţionate cu cele externe. „Comportamentul auto-întărit tinde să fie menţinut mai
eficient decât dacă ar fi întărit extern”.
51
5. Învăţarea socială (observaţională) – modelarea
- Spre deosebire de Skinner, Bandura a afirmat că comportamentul nu are nevoie să fie întărit pentru ca
învăţarea să apară. El spune că învăţarea poate apărea prin observarea comportamentelor altor persoane
şi a consecinţelor lor, proces pe care îl numeşte modelare.
- Bandura este de părere că modelarea este răspunzătoare de majoritatea proceselor de învăţare umană.
Modelarea este vitală pentru dezvoltare şi supravieţuire (Greşelile pot produce, uneori, consecinţe fatale.
De aceea, posibilităţile de supravieţuire ar fi mici dacă omul ar învăţa numai prin încercare şi eroare).
În apariţia învăţării sociale, cogniţiile joacă un rol vital: ne imaginăm în aceeaşi situaţie şi
suportând aceleaşi consecinţe.
Bandura a susţinut convingerile lui Fromm şi ale lui Rogers, potrivit cărora distructivitatea umană se
datorează învăţării sociale şi nu instinctelor înnăscute (la fel şi comportamentele social acceptabile).
Învăţarea socială apare şi fără ca modelul sau observatorul să fie întăriţi, dar schimbarea
comportamentului nu va apărea dacă subiecţii nu observă acţiunile relevante, dacă nu încearcă să-şi
amintească aceste informaţii sau nu doresc să performeze acest comportament. Astfel, întărirea poate fi
utilă prin motivarea subiectului de a fi atent şi de a-şi aminti.
Rezultate mai bune se obţin dacă modelul este atractiv şi similar la vârstă şi sex cu cel ce învaţă.
Bandura a criticat sever impactul TV şi al media asupra comportamentelor violente.
6. Psihopatologia
În ceea ce priveşte psihopatologia, Bandura a atribuit-o învăţării defectuoase sau anticipărilor incorecte
(fobia – generalizare incorectă).
Copiii dezvoltă comportamente patologice pentru că aceste acţiuni sunt întărite. De exemplu, părinţii
acordă atenţie copiilor numai când aceştia urlă, ţipă (la fel ca Skinner).
Cea mai dureroasă dintre probleme: seturi de standarde personale, care duc la încercări de evitare a
culpabilităţii sau pedepsele exterioare prin auto-critică excesivă.
Spre deosebire de Skinner, Bandura a atribuit o importanţă deosebită cauzelor cognitive ale
psihopatologiei „pentru că, în mintea lor, oamenii se luptă cu trecutul şi viitorul, se depotenţializează
printr-o autoevaluare dură”.
7. Psihoterapia
Din punct de vedere psihopatologic, oamenii suferă pentru că nu se pot comporta astfel încât să câştige
recompense sau să evite pedepse. Acest sentiment al neputinţei determină depresii, paranoia, chiar
suicid.
Scopul principal al psihoterapiei este restabilirea sentimentului auto-eficienţei (credinţa că pot obţine
rezultatele dorite prin eforturi proprii).
Bandura a optat pentru formele de terapie care implică performarea sarcinilor temute. „Conversaţia nu
e o modalitate eficientă de a schimba comportamentul uman. Pentru a se schimba, oamenii au nevoie
de experienţe de învăţare corective”.
Procedura terapeutică pe care o propune Bandura este modelarea.

8. Evaluarea teoriei lui Bandura:

a. Critici:
Bandura a fost criticat pentru că a ignorat aspectele importante şi complicate ale comportamentului
uman (conflictele conştiente şi inconştiente) şi pentru că s-a îndepărtat excesiv de psihanaliză.
52
Totodată, a fost criticat pentru că a acceptat prea repede rezultatele studiilor despre mecanismele de
apărare şi a respins valoarea datelor clinice fără să ia în considerare şi punctul lor de vedere.
b. Contribuţii:
- S-a bazat pe studii empirice pe oameni (mai puţin pe animale).
- A accentuat importanţa învăţării sociale.
- A acceptat şi apreciat importanţa cauzelor interne (cogniţiile);
- A adus o argumentaţie mult mai convingătoare pentru behaviorism decât Skinner, Dollard şi Miller.
- Există multe similarităţi între ideile lui Bandura şi cele ale teoreticienilor personalităţii, respectiv:
a) importanţa interpretării mediului şi a expectanţelor şi predicţiilor noastre (Kelly);
b) sentimentul competenţei şi efectele neputinţei (lipsei de putere) şi ale unui complex de inferioritate
(ca la Adler, Erikson şi Fromm);
c) Supraeu sever (ca la Freud)
d) mila de sine (ca la Horney)

BEHAVIORISMUL ŞI TEORIA PERSONALITĂŢII

Ca şi în cazul teoriei personalităţii, behaviorismul include idei variate şi contradictorii. Unii
behaviorişti sunt preocupaţi de teoria învăţării, în timp ce alţii sunt preocupaţi de metode mai eficiente
de terapie; alţii – de învăţarea socială, expectanţe cognitive, neajutorare învăţată.
Ceea ce iniţial părea o poziţie radical opusă faţă de teoria personalităţii nu mai poate fi privit aşa. Acest
lucru este evident atunci când comparăm:
a) întărirea expectată (Bandura, Rotter) cu anticiparea viitorului (Kelly);
b) auto-eficienţa şi neajutorarea învăţată cu complexul de inferioritate (Adler) şi sentimentul
competenţei (Erikson, Fromm);
c) efectele dăunătoare ale auto-criticii (Bandura) cu Supraeul supradezvoltat (Freud) şi mila de sine
(Horney);
d) formele de terapie care încearcă să schimbe cogniţiile şi auto-percepţiile ?????? (PAG. 13) cu
terapia bazată pe insight.

IV. ABORDAREA UMANISTĂ A PERSONALITATII

IV.1. TEORIA UMANISTĂ A SINELUI (ROGERS)
O teorie a personalităţii este în mod semnificativ influenţată de viziunea asupra naturii umane:
 Extrem negativă – Freud – trebuie să sublimăm dorinţele ilicite (incest, crimă) în actiuni mai
putin placute care sunt acceptate social
 Poziţii moderate – Jung, Erikson, Murray – orice personalitate are o parte întunecată dar posedă
şi impulsuri innăscute constructive cum ar fi creativitatea, identitatea, sentimentul de competenţă

53
  Extrem pozitivă – toate potentialele inascute sunt pozitive, chiar daca nu la fel pentru toti
(psihopatologia apare cand omul abandoneaza potentialele interioare sanatoase pentru a se simti
securizat sau pentru a satisface standardele altor oameni (parintii) – sunt teorii umaniste)
Teoriile care se focalizeaza pe modul in care ne percepem si devenim noi insine se numesc teorii ale
sinelui (self theories). Teoria lui Rogers este umanista si a sinelui.

1. Natura umana si motivatia

Numai omul insusi poate stii, alege directia corecta in viata. (a numit abordarea sa terapia centrata pe
client), apoi si-a extins ideile si la arii nonclinice (educatia, parentalitatea) – a numit abordarea sa teoria
centrata pe persoana.
 Tendinta de actualizarea
Omul este motivat de o singura forta pozitiva: tendinta innascuta de a dezvolta capacitati
constructive, sanatoase (tendinta de actualizare care include atat comportamentul de reducere cat si de
crestere a tensiunii, la fel ca in teoriile lui Allport si Maslow).
Aspectele orientate spre crestere personala ale actualizarii: reproducerea, creativitatea, curiozitatea si
dorinta de a depasi experientele de invatare dureroase pentru a deveni mai eficient si independent. Desi
evenimentele din copilarie joaca un rol important in formarea personalitatii adulte, comportamentul
actual este determinat de nevoile actuale curente si de scopul actualizarii.
Rogers a atribuit capacitatile umane distructive, agresive fortelor externe.
Nivelele fundamentale ale personalitatii sunt pozitive si tendinta de actualizare, in conditii ideale,
dezvolta numai aceste potentiale constructive. Dar exista multiple obstacole pe drumul actualizarii iar
aceste circumstante nefavorabile pot cauza comportamente care ataca natura interioara pozitiva.
 Nevoia de consideratie pozitiva neconditionata
Nevoia de caldura, respect, acceptare mai ales din partea celorlalti semnificativi (parintii)
- este innascuta si ramane activa in timpul vietii;
- devine partial independenta de contactele specifice cu alti oameni, conducand la o nevoie
secundara invatata: nevoia de positive self-regard (adica felul in care ceilalti semnificativi ne
privesc, gandesc despre noi, influenteaza puternic felul in care ne vom privi si gandi pe noi
insine)
- aceasta cautare de a satisface nevoia puternica de privire pozitiva reprezinta cel mai important
impediment al tendintei de actualizare.

2. Structura si dezvoltarea personalitatii

Pentru ca tendinta de actualizare implica intregul organism, Rogers nu a simtit nevoia de a specifica
constructe structurale specifice. Totusi, teoria lui nu este intrutotul holistica pentru ca a impartasit
convingerea lui Horney ca omul este subiectul unor conflicte intrapsihice dureroase.
 Experienta
Ca si Allport, a considerat personalitatea ca un proces care apare in interiorul fiecarui individ –
fiecare om exista in centrul lumii private si mereu schimbatoare a experientei interioare (care nu poate
fi perfect inteleasa de altul).

54
 Experienta include tot ce este disponibil constiintei la un moment dat: gandurile, emotiile, perceptii,
nevoile chiar si cele momentan ignorate. Totusi, doar o mica parte a experientei este constienta, cea mai
mare parte constand din situatii si evenimente care sunt percepute sub nivelul constientizarii.
Ca si Kelly, a afirmat ca omul isi evalueaza propriile experiente formuland si testand ipoteze. La fel
ca si Kelly, felul in care omul interpreteaza evenimentele este mai important decat realitatea obiectiva.

 Procesul valorizarii organismice

Rogers sustine ca nu este important ca omul sa invete ce este si ce nu este actualizat. Printre
aspectele inconstiente ale experientei se afla si capacitatea innascuta de a valoriza pozitiv tot ce
percepem ca actualizant si negativ tot ce percepem ca nou actualizant (=procesul valorizarii
organismice)
La acest nivel profund al Personalitatii, omul stie ce este bun (actualizant) si numai omul insusi (si
nu parintii, psihoterapeutul) poate identifica valorile adevarate organismice si stie cum sa si actualizeze
pozitiv.
 Actualizarea si auto-actualizarea
Imaginea de sine si auto-actualizarea : ghidat de tendinta actualizanta, copilul isi extinde plaja
experientelor si invata sa se perceapa pe sine ca o entitate separata si distincta.
Aceasta imagine de sine este total constienta. (Rogers a definit imaginea de sine ca total constienta
mai degraba din motive practice decat teoretice. Pentru el, o teorie a Personalitatii trebuie testata prin
studii empirice iar considerarea self-concept ca partial inconstient are cauza dificultatii majore pentru ca
nu pot fi operationalizate).
O parte din tendinta actualizanta devine implicata in incercarea de a atinge scopuri reprezentate de
self-concept – tendinta de a satisface imaginea de sine se numeste auto-actualizare (termen popularizat
pentru prima oara de Kurt Goldstein 1939).
Felul in care se dezvolta conflictele intre tendinta actualizanta si tendinta de auto-actualizare:
Pentru a actualiza potentialele innascute, omul trebuie sa urmeze liniile directoare interioare oferite
de procesul valorizarii organismice dar auto-actualizarea e obtinuta diferit: imaginea de sine trebuie
sustinuta de consideratia pozitiva neconditionata a celorlalti semnificativi (parintii).
In mod ideal, parintii nu ar face nimic care sa interfereze cu procesul valorizarii organismice a copilului
– ei ar demonstra o consideratie pozitiva neconditionata pentru imaginea de sine si sentimentele
copilului si si-ar limita criticile la comportamente specifice indezirabile (tendinta de auto-actualizare) si
de actualizare sunt congruente). In realitate insa, parintii se raporteaza la copil cu o consideratie pozitiva
conditionata.
Pentru ca nevoia de consideratie pozitiva este atat de puternica, copilul renunta in final, la emotiile sale
adevarate (ca in teoria lui Horney) – copilul va incorpora standardele parintilor in imaginea de sine
(introectia, termen imprumutat de la Freud) – consideratia de sine pozitiva depinde acum de satisfacerea
acelor conditii ale valorii personale introiectate, care inlocuiesc procesul valorizarii organismice.
Tendintele de actualizare si tendinta de auto-actualizare devin incongruente si lucreaza in directii

55
diferite. La o vasrta mai inaintata calatoria spre autocunoastere este inconjurata de grupuri si institutii
sociale – multi introiecteaza aceste standarde externe si le vad ca fiind proprii desi ele pot merge
impotriva nevoilor si valorilor organismice reale.
Apararea
Ca in teoria psihanalitica, a considerat ca omul utilizeaza mecanisme de aparare pentru a face fata
conflictelor interioare. Experientele care amintesc de incongruenta dintre imaginea de sine si experienta
(tendinta actualizanta si tendinta de auto-actualizare) vor fi „aparate” prin distorsionarea lor sau prin
expulzarea lor de la nivelul constiintei (mai putin frecventa) Exemplu: un student care se crede prost
poate atribui o nota mare norocului sau erorii profesorului
Alte aspecte ale dezvoltarii Personalitatii
Nu a specificat stadii de dezvoltare – a accentuat nevoia de a raspunde copilului printr-o consideratie
pozitiva neconditionata.
 in familiile autoritare parintii iau fiecare decizie („curata camera chiar acum! Trebuie sa fiec
curata!) – copiii vor cauta strategii pentru ca castiga un pic de putere personala
 in familiile centrate pe persoana sentimentele se impartasesc fara evaluari, judecati („ma simt
rau cand casa e in dezordine si as avea nevoie de ajutor”) – copiii vor gasi strategii ingenioase de
a mentine curatenia pentru ca problema e definita clar ca fiind a mamei si nu a lor.
Ca si Allport, a formulat o lista extensiva de criterii ale sanatatii mentale – persoana total functionala
(fully- functioning person):
 nu are conditionari ale valorilor personale;
 e ghidata total de procesul valorizarii organismice;
 tendintele de actualizare si auto-actualizare raman congruente si lucreaza impreuna
pentru a implini potentialele innascute;
 nu au nevoie de mecanisme de aparare;
 aceasta deschidere catre experienta determina ca alegerile gresite sa fie corectate pentru
ca aceste erori sunt percepute deschis si adecvat;
 au sentimentul valorii personale in fata celorlalti si sunt capabili sa-si satisfaca nevoia de
consideratie pozitiva prin intretinerea de relatii interpersonale armonioase;
 traiesc total si liber fiecare moment – raspund spontan la experiente si privesc fericirea
nu ca pe o utopie ci ca pe o calatorie intr-o continua schimbare (ca un proces, nu ca o
stare. Este o directie, nu o destinatie)
Aplicatii ale teoriei lui Rogers
In terapie centrata pe persoana; grupuri de intalnire (encounter groups)
In educatie – profesorul centrat pe persoana va avea un climat psihologic care faciliteaza capacitatile
innascute ale studentilor de a gandi si invata pentru sine.
Evaluarea teoriei lui Rogers
a. Critici si controverse
- optimism exagerat si perspectiva simplificata asupra naturii umane (persoane cu capacitati innascute
constructive nu s-ar angaja in razboaie, crime, etc., doar datorita comportamentelor patologice ale
parintilor);
- psihoterapeutii de diferite orientari nu sunt de acord ca trebuie sa se bazeze pe conditiile rogersiene
(autenticitate, empatie, consideratie pozitiva neconditionata) si sa se dispenseze de alte proceduri: unele
56
studii sustin ca conditiile rogersiene sunt semnificativ relationate cu schimbarea terapeutica pozitiva;
alte studii – conditiile rogersiene nu sunt suficiente pentru ca clientii sa devina bine adaptati;
- desi, Rogers considera ca teoriile se extind in lumina noilor descoperiri, el si-a schimbat foarte putin
teoria in 20 de ani (a acceptat mai mult procesele inconstiente – ridica indoieli asupra validitatii
conceptului de imagine de sine care era considerata total accesibil constiintei).
b. Contributii
- a fost un terapeut eficient si a atras atentia asupra unor aspecte importante ale relatiei client – terapeut.
- a fost printre primii care au dezvaluit misterele sedintelor de terapie (casete si transcripturi) – studii
empirice;
- a adugat explicatii suplimentare de comportamente parentale patogenicesi felul in care acestea conduc
la patologie;
- conceptul de sine (self) s-a dovedit important si a fost studiat pe larg;
- accentul pe potentialele innascute sanatoase a reprezentat o alternativa importanta („a III-a forta”) la
accentul pus de analiza pe instinctele ilicite si de behavioristi pe comportament;
- a oferit o extensie provocativa a principiilor democratice pe care se bazeaza societatea (toti oamenii
sunt egali si trebuie sa fie liberi sa-si urmeze drumul actualizarii);
- pentru a fi sanatosi din punct de vedere psihologic, fiecare om trebuie sa tina seama de potentialitatile
pozitive interioare unice fiecaruia;

IV.2. CONTROVERSE SI NOI DESCOPERIRI LEGATE DE TEORIA UMANISTA SI A

SINELUI
Teoreticienii umanisti si ai sinelui nu sunt intotdeauna de acord privind aspectele fundamentale ale
personalitatii.
1. Teoria umanista
 Exista o ierarhie a nevoilor umane? Teoria lui A. Maslow
Maslow a fost unul dintre cei 3 exponenti originali ai psihologiei umaniste (alaturi de Rogers si
Rollo May). Ca si Rogers, Maslow are o abordare umanista si a sinelui. In mare parte a fost de acord cu
optimismul lui Rogers privind natura umana.
A. Maslow este tot un reprezentant al psihologiei umaniste. A criticat atât behaviorismul, cât şi
psihanaliza, mai ales concepţia lui Freud. Studiind numai ceea ce era mai rău în om (nevrozele şi
psihozele) psihologia aparţinând acestor şcoli a ignorat toate stările afective benefice cum ar fi:
fericirea, mulţumirea, satisfacţia sau pacea spiritului.
Maslow spunea: „studiul unor specimene handicapate, imature, bolnave poate conduce doar la
o psihologie handicapată". Ea arată că psihologii au subestimat natura umană neluând în considerare
exemplarele cele mai creative, mai mature şi mai sănătoase.
Studiul celor mai reprezentative personalităţi ale speciei umane reprezintă trăsătura distinctivă
cea mai pregnantă a teoriei personalităţii la Maslow. Dacă vrei să studiezi cât de repede aleargă un om
trebuie să-i studiezi pe cei mai buni alergători, nu pe cei mediocri, pentru a determina nivelul cel mai
înalt al potenţialului uman.
Teoria personalităţii la Maslow este de fapt o teorie a motivaţiei. El a studiat biografiile unor
personalităţi marcante şi a ajuns la concluzia că oamenii posedă în interiorul lor nişte tendinţe
57
ins tinctiv e spre creştere, dezvoltare şi autoactualizare, mai precis spre valorificarea propriilor
disponibilităţi.
Motivaţie şi personalitate: Ierarhia trebuinţelor
Maslow afirmă că omul poseda un număr de t r e b u i n ţ e înnăscute care activează şi direcţionează
comportamentul subiectului. Trebuinţele au un caracter instinctiv. Comportamentele puse în a c ţ i u n e
pentru a satisface respectivele trebuinţe au un caracter dobândit şi variază de la un i n d i v i d la altul.
Aceste trebuinţe universale sunt organizate ierarhic. O trebuinţă de nivel superior nu este activată pană
cănd nu sunt satisfăcute trebuinţele de nivel inferior (să fie satisfăcute măcar parţial). Astfel, de pildă, o
persoană flămândă sau ameninţată nu va simţi nevoia de apartenenţă sau de dragoste. Când nevoia de
apartenenţă sau cea de dragoste sunt satisfăcute, omul poate simţi nevoia de stimă şi respect, iar dacă şi
acestea sunt satisfăcute, va fii pusă în funcţiune nevoia de atitoactualizare.
Trebuinţă de actualizare
Trebuinţă de stimă: de la sine însuşi şi de la alţii
Trebuinţe de apartenenţă şi dragoste
Trebuinţe de securitate siguranţă, ordine, stabilitate.
Trebuinţe fiziologice: hrană, apă, sex.
Oamenii nu sunt motivaţi de toate aceste trebuinţe în acelaşi timp, doar o singură trebuinţă
fiind dominantă. De pildă, o femeie de afaceri nu va mai fi dominată de trebuinţe fiziologice, ci va căuta
stima şi auto-actualizarea.
Cu toate acestea ierarhia trebuinţelor poate fi răsturnată: astfel, dacă se produce o recesiune
economică şi persoana îşi pierde serviciul şi îsi cheltuieşte economiile, trebuinţele fiziologice revin pe
primul loc.
Trebuinţele cu poziţie inferioară în ierarhie sunt mai puternice.
Caracteristicile trebuinţelor:
©Trebuinţele superioare apar mai târziu în cursul evoluţiei speciei; toate fiinţele vii au nevoie de
hrană şi apă, dar, numai omul are nevoie de autoactualizare, de a şti, de a înţelege. Cu cât o
trebuinţă este mai înalta, cu atât ea este mai umană.
©Trebuinţele superioare apar mai târziu în evoluţia individului: trebuinţele biologice apar în
copilărie, cele de apartenenţă şi stimă, în adolescenţă, iar cele de autoactualizare, la mijlocul
vi eţ ii .
©Cu cât trebuinţele sunt mai sus în ierarhie, cu atât mai puţin importante sunt pentru
supravieţuire, satisfacerea lor putând să fie amânată. Nesatisfacerea unor trebuinţe superioare nu
produce o criză atât de puternică aşa cum se întâmplă în cazul nesatisfacerii trebuinţelor
inferioare. Din acest motiv trebuinţele inferioare sunt numite de Maslow „trebuinţe de deficit".
© Deşi sunt mai puţin necesare pentru supravieţuire, t r e b u i n ţ e l e superioare c o n t r i b u i e la
rândul lor la supravieţuire şi dezvoltare. Astfel, satisfacerea unor trebuinţe de nivel superior
conduce la o viaţă mai lungă, la o mai bună stare de sănătate şi, în general la creşterea
e f i c i e n ţ e i biologice a persoanei. Din acest motiv trebuinţele superioare sunt denumite
„trebuinţe de creştere" sau „trebuinţe ale eu-lui".

58
 ©Satisfacerea trebuinţelor superioare este benefică nu numai sub aspect biologic, ci şi
psihologic, pentru că produce o pace mai profundă şi dă un sentiment de împlinire a vieţii.
©Satisfacerea trebuinţelor superioare are nevoie de îndeplinirea mai multor precondiţii complexe,
comparativ cu trebuinţele inferioare. Astfel, de pildă, trebuinţa de autoactualizare pune condiţia ca toate
celelalte trebuinţe să fie satisfăcute şi implică nişte comportamente mai sofisticate decăt cele orientate
în direcţia procurării hranei.
©Satisfacerea trebuinţelor superioare implică, de asemenea, condiţii externe mai bune: sociale,
economice, politice. Astfel, de pildă, pentru trebuinţa de autoactualizare este necesară o mai mare
libertate de expresie.
O trebuinţă nu trebuie sa fie total şi pe deplin satisfăcută, înainte ca o altă trebuinţă din ierarhie să-
şi facă simţită prezenţă. Maslow vorbeşte despre aşa-numita satisfacere parţială. Astfel, de pildă, el dă
exemplul ipotetic al unui individ care şi-a satisfăcut nevoile fiziologice în proporţie de 85%, cele de
securitate, în proporţie de 70%, cele de dragoste şi apartenenţă 50%, cele de stimă 40% şi cele de
autoactualizare în proporţie de 10%.
I. Trebuinţele fiziologice
Sunt trebuinţele de hrană, apă, somn şi sex.
Sunt cele mai puternice trebuinţe şi sunt capabile să blocheze total manifestarea celorlalte
trebuinţe.
N.B.! O trebuinţă care este satisfăcută nu mai reprezintă o trebuinţă şi joacă un rol
minimal în viaţa omului.
II Trebuinţele de securitate
Maslow este de părere că trebuinţele de securitate au o importanţă deosebită pentru copii şi
pentru adulţii nevrotici.
Subiecţii normali si-au satisfăcut bine aceste trebuinţe.
Ele implică: nevoia de siguranţă, stabilitate, protecţie, structurare, ordine şi absenţa fricii şi
anxietăţii.
Maslow subliniază că lipsa structurării mediului înconjurător produce anxietate la copii.
Copilului trebuie să i se " acorde libertate, dar numai în limitele unor situaţii cărora acesta le poate face
faţă.
La fel, un adult nevrotic are o mare nevoie de structură şi ordine în mediu pentru că la el
nevoia de securitate este încă dominantă. Nevroticul are tendinţa compulsivă de a evita noul şi îşi
organizează existenţa astfel încăt ea să fie cât mai predictibilă (se conduce după rutine rigide).
Maslow subliniază că deşi oamenii normali şi-au satisfăcut aceste trebuinţe, ei mai au totuşi
nevoie de un anumit grad de s ec ur it at e. Majoritatea oamenilor preferă prediciibilul necunoscutului,
ordinea haosului, un loc de muncă sigur unuia care presupune aventura. Dar, la normali, spre deosebire
de nevrotici, nevoia de securitate nu are un caracter compulsiv.
III. Trebuinţe de apartenenţă şi dragoste
Acestea pot fi satisfăcute în mai multe moduri: prin relaţii afectuoase cu alţi oameni în
general, prin intermediul relaţiei cu o anumită persoană (iubit, prieten) sau prin ocuparea unei
anumite poziţii într-un gnip sau în societate.
59
 Maslow nu confunda iubirea cu sexul, dar recunoaşte faptul că a c t i v i t a t e a sexuală poate fi
un mod de exprimarea nevoii de dragoste.
Eşecul satisfacerii trebuinţei de dragoste reprezintă, după Maslow una din cauzele
fundamentale ale dezadaptării în societatea occidentală.
IV. Trebuinţele de stimă
Implica nevoia de respect d i n partea propriei persoane (sentimente de valoare personală), cat
şi din partea celorlalţi, sub forma trebuinţei de statut, recunoaştere, succes social, faima etc.
=> Nevoia de - autostimă;
- stimă şi respect din partea celorlalţi.
Satisfacerea trebuinţei de autostimă îl face pe individ să se simtă puternic, valoros şi adecvat.
Drept rezultat el devine mai competent şi'mai productiv în toate domeniile existenţei.
Atunci când autostimă lipseşte, subiectul se simte inferior, neajutorat şi descurajat. Maslow
subliniază că autostimă pentru a fi eficientă, trebuie să se bazeze pe aprecierea realistă a propriilor
posibilităţi. In acelaşi timp, prestigiul, statutul şi buna reputaţie trebuie să fie acordate pe merit.
V. Trebuinţa de autoactualizare
Se referă la realizarea deplină a tuturor posibilităţilor şi d i s p o n i b i l i t ă ţ i l o r fiinţei umane.
Omul trebuie sa devină ceea ce poate deveni în plan potenţial.
Chiar dacă celelalte trebuinţe sunt satisfăcute, persoana care nu este autoactualizată va fi
neliniştită şi nemulţumită.
Autoactualizarea poate îmbrăca multiple forme, nu doar realizarea artistică, ştiinţifică sau
politică. Astfel, o femeie care îşi c r e ş t e bine c o p i i i şi este m u l ţ u m i t ă de acest lucru este
autoactualizată.
Autoactualizarea presupune îndeplinirea mai multor condiţii: libertatea faţă de restricţiile
impuse de cultură sau de sine î n s u ş i , faptul ca persoana să nu fie distrasă de satisfacerea trebuinţelor
de nivel inferior, persoana trebuie să se autocimoască bine, să aibă o apreciere realistă a puterilor şi
slăbiciunilor sale, a aptitudinilor şi abilităţilor sale.
Trebuinţele de cunoaştere şi înţelegere: O ierarhie secundară
Maslow se referă şi la un alt set de trebuinţe umane -trebuinţele de cunoaştere şi înţelegere, pe
care nu le plasează în cadrul piramidei sale. El consideră că nevoia de înţelegere şi curiozitatea au, la
rândul lor un caracter înnăscut.
Argumente în favoarea existenţei acestor trebuinţe:
1 ) S t u d i i l e de laborator au arătat că animalele îşi explorează mediul fără alt
motiv decât curiozitatea;
2) Istoria, a arătat că u n i i oameni şi-au riscat viaţa în
interesul cunoaşterii;
3) Studiile au arătat că mulţi adulţi sănătoşi şi maturi sunt
puternic atraşi de nou şi necunoscut;
4) Maslow a întâlnit în practica sa clinică mulţi adulţi sănătoşi care sufereau
de pl ic ti s e a l ă datorită existenţei lor monotone. Aceştia s-au simţit mult mai bine când
au fost implicaţi în activităţi intelectuale cu caracter provocaţiv.
Maslow sublinia faptul că interesele de cunoaştere încep să se manifeste spre sfârşitul vârstei
sugarului şi la începutul copilăriei timpurii.
60
 Maslow este de părere că aceste trebuinţe formează o ierarhie separată: nevoia de cunoaştere
este mai puternică decât nevoia de a înţelege.
Intre cele două ierarhii de trebuinţe există o interacţiune reciprocă. Astfel, este imposibil
ca un subiect să devină autoactualizat dacă trebuinţele sale de cunoaştere sau înţelegere nu sunt
satisfăcute.
Maslow arată că există şi excepţii de la ierarhia trebuinţelor: astfel, oamenii care s-au dedicat
unei cauze cu preţul vieţii şi-au negat trebuinţele fiziologice sau pe cele de securitate.
Metamotivaţiile:
In urma studiului asupra persoanei autoactualizate, Maslow ajunge la concluzia că acestea sunt
conduse de ceea ce el numea metamotivaţii. El afirma că persoana autoactualizată nu se străduieşte să
obţină ceva ci evoluează.
Persoanele la care funcţionează metamotivaţii le nu luptă pentru reducerea unor deficienţe şi
nu caută să reducă nişte tensiuni, scopul lor fiind să-şi îmbogăţească existenţa, să crească tensiunea
psihică căutând noul şi experienţele cu caracter provocativ.
Maslow arată că persoana autoactualizată nu este motivată în sens obişnuit (să reducă o
tensiune) ci în direcţia maximizării propriului potenţial.
Metamotivaţiile reprezintă mai curând moduri de a fi, decât căutarea şi atingerea unor
obiective.
Frustrarea atingerii metamotivaţii lor produce, ceea ce Maslow numea metapatologia.
(Maslow, 1967). în astfel de cazuri sursa îmbolnăvirii psihice este mai puţin explicită pentru individ.

61
 Metamotivaţii Metapatologie
Nevoia de adevăr Neîncredere, cinism scepticism
Bunătate Ură, repulsie, dezgust, tendinţa de a

Frumuseţe se baza doarnelinişte,

Vulgaritate, pe sine însuşi.
lipsă de gust.
Unitate, integritate Dezintegrare
Dihotomie - Transcendenţă Tendinţa de a găndi în extreme (alb-
negru). O viziune simplistă asupra
Vivacitate Robotizare. Sentimentul de
determinare
totală;
Unicitate lipsa emoţiilor
Pierderea şi entuziasmului;
sentimentului individualităţii;
pierderea sentimentului eului propriu.
Perfecţiune Lipsă de speranţă.
Necesitate Haos, lipsă de predictibilitate.
Completitudine-finalitate Incompletitudine, încetarea demersului
de orientare spre scop; lipsă de
Justiţie Supărare, cinism,
neîncredere, absenţa legii,
Ordine Insecuritate, pierderea siguranţei
şi predictibilităţii, nevoia de a fi în
Simplitate Complexitate inutilă. Confuzie.
1 Pierderea orientării.
Bogăţie interioară, Depresie, stânjeneală,
totalitate, pierderea interesului pentru
Uşurinţă (lipsă de efort) Oboseală, încordare,
rigiditate, atitudine
Tendinţă ludică Depresie, lipsă de umor, lipsii de
entuziasm, lipsa de bucurie în viaţă.
Auto-suficienţă A pune responsabilitatea pe seama altora.
Semnificaţia Lipsa de sens, disperare.
Metapatologia reprezintă diminuarea dezvoltării plenare a potenţialităţilor fiinţei
umane.
Caracteristicile persoanei autoactualizate:
Maslow este de părere că pers onalităţile autoactualizate nu reprezintă mai mult de 1%
din populaţie.
Caracteristicile acestora sunt:
1. O percepere eficientă asupra realităţii.
Personalitatea autoaclualizata este capabilă să perceapă lumea, inclusiv pe ceilalţi
oameni în mod clar şi obiectiv. Percepţiile lor nu suni d i s t o r s i o n a t e de teamă sau de
a n u m i t e nevoi nesatisfacute. Nu au prejudecăţi şi idei preconcepute.
2. Se acceptă pe sine, pe ceilalţi şi natura în general.

62
 Personalităţile autoactualizate îşi admit punctele tari şi slăbiciunile fără a avea
tendinţa de a distorsiona imaginea de sine şi iară tendinţa de a simţi o ruşine şi o culpabilitate
excesive referitoare la eşecurile şi imperfecţiunile sale.
3. Personalitatea autoactualizată se caracterizează prin spontaneitate, simplitate şi
naturaleţe.
Comportamentul personalităţii autoactualizate este d e s c h i s , d i r e c t , natural şi nu
este bazat pe jocul de rol social.Personalitatea actualizată nu are nevoie să-si ascundă
sentimentele şi să pretindă că este altceva decât este. Astfel de persoane sunt ele însele, fără a fi
agresive sau rebele.
4. Concentrare pe probleme mai curând decât pe propria persoană.
Personalităţile autoactualizate consideră că au un sens în viaţă, o anumită datorie de
îndeplinit. Ele se dedică unui scop.
Personalităţile autoactualizate nu se angajează în activitate p e n t r u bani, g l o r i e sau
putere, ci pentru satisfacerea metatrebuinţelor, pentru dezvoltarea propriilor posibilităţi,
pentru actualizarea disponibilităţilor eului.
5. Nevoia de intimitate şi independenţă.
P ers onalităţile autoactualizate nu numai că sunt sănătoase psihic şi pot suporta
izolarea de ceilalţi, fără efecte psihopatologice, ci chiar mai mult, ele au o anumită nevoie de
izolare şi solitudine decât alţi oameni.
Ei se bazează mai mult pe ei înşişi în satisfacerea trebuinţelor şi nu au o dependenţă
excesivă faţade ceilalţi. Datorită independenţei, aceste persoane pot părea la prima vedere mai
reci si mai neprietenoase deşi nu aceasta este intenţia lor. Ei sunt pur şi simplu mai autonomi
decât ceilalţi oameni şi nu caută cu orice preţ să o b ţ i n ă căldură şi susţinere de la ceilalţi.
6. Prospeţimea permanentă a evaluărilor
Personalităţi autoactualizate au capacitatea de a percepe lumea înconjurătoare cu
prospeţime, mirare şi entuziasm. Ele vor ii capabile să se entuziasmeze de un răsărit de soare, de
o floare sau de o simfonie.
7. Trăirea unor experienţe de vârf („peak experiences").
Personalităţi autoactualizate au momente de extaz intens, de fericire, de bucurie extremă
- experienţe asemănătoare cu cele religioase. In cadrul unor astfel de experienţe ego-ul este
depăşit în cadrul unei trăiri de tip transcendent.
In timpul experienţelor de vârf, persoana se consideră puternică, încrezătoare, hotărâtă.
8. Interese sociale
La fel ca şi Adler, Maslovv consideră că oamenii

63
iiitoactualizaţi, sănătoşi psihic sunt capabili să trăiască sentimente de simpatie şi empatie pentru
omenire în general. Ei au atitudinea fratelui mai mare faţă de ceilalţi oameni (continuă să-i
simpatizeze chiar dacă aceştia îi dezamăgesc).
9. Relaţii interpersonale mai intense.
Deşi cercul de prieteni ai oamenilor autoactualizaţi nu este prea larg, prieteni ile lor
sunt mult mai intense şi mai profunde decât ale c el or la l ţ i oameni. Frecvent ei au discipoli şi
admiratori.
10. Subiecţii autoactualizaţi sunt mai creativi decât restul populaţiei, deşi ei nu sunt
totdeauna producători de opere artistice sau ştiinţifice. Ei pun în evidenţă inventivitatea şi
originalitatea în toate aspectele vieţii lor. Sunt spontani, flexibili, deschişi şi nu se tem de
faptul că ar putea face greşeli sau că ar putea face un lucru stupid.
11.Structura de caracter de tip democratic, îi acceptă pe ceilalţi şi nu dau dovada de
prejudecăţi rasiale, religioase sau sociale.
Ei sunt dispuşi să asculte şi să înveţe de la oricine şi nu se poartă cu superioritate faţă
de persoanele cu o educaţie mai puţin elevată.
12. Rezistenţa la enculturaţie
Personalităţi foarte sănătoase sub aspect psihic, sunt autonome, suficiente lor însele şi
independente. Drept rezultat ele pot rezista presiunilor culturale şi sociale care le impun anumite
linii de gândire şi comportament. Ele nu se răzvrătesc în mod deschis împotriva ordinii sociale şi
normelor culturale, dar se conduc după regulile lor interioare.
N.B.! P e r s o n a l i t ă ţ i l e a u t o a c t u a l i za te au şi ele imperfecţiunile lor. Subiecţii pot
fi adesea reci, duri, ascunşi, pot avea momente de îndoială sau teamă, ruşine sau culpabilitate,
conflicte sau încordări.
Dar, astfel de t r ă i r i , r e p r e z i n t ă e x c e p ţ i i de la comportamentul lor firesc (sunt mai
puţin frecvente şi au durată mai scurtă decât la personalităţile obişnuite).
Dacă trebuinţa de autoactualizarc este înnăscută, se pune problema de ce nu devin toţi
oamenii autoactualizaţi.
Un motiv ar fi că, cu cât o trebuinţă se situează mai sus în ierarhia trebuinţelor, cu atăt ea
este mai puţin puternică. Trebuinţa de autoactualizare nefiind puternică este uşor inhibată de
condiţiile ostile de mediu.
Astfel, de pildă, Maslow dă exemplul modului în care s e x - r o l u r i l e din c u l t u r a
o c c i d e n t a l ă i n h i b ă tandreţea şi sentimentalismul la băieţi.
În cazul în care copilul este hiperprotejat, el nu va putea pune în acţiune noi tipuri de
comportament, ceea ce îl va împiedica să-şi dezvolte noi deprinderi şi abilităţi.

64
 Un alt motiv pentru care autoactualizarea poate fi blocată este ceea ce numeşte Maslow
„complexul lui Iona". Aceasta înseamnă că noi ne temem şi ne îndoim de propriile posibilităţi şi
capacităţi. Ne temem, dar în acelaşi timp ne simţim provocaţi de propriile noastre capacităţi.
Al treilea motiv pentru care sunt atât de puţine persoane autoactualizate constă în faptul că,
drumul spre autoactualizare presupune mult curaj. Chiar atunci când trebuinţele inferioare au
fost satisfăcute, autoactualizarea presupune efort, disciplină, autocontrol şi muncă intensă.
Din acest motiv pare mai comod să ne menţinem acolo unde ne aflăm, decât să căutăm
mereu noi situaţii cu caracter provocaţi v.
A renunţa la rutini, la siguranţă şi la „căile bătătorite4' presupune un mare act de curaj.
Se pare că experienţele copilăriei sunt cruciale în inhibarea sau stimularea trebuinţei de
autoactualizare. Controlul excesiv şi rutina impuse c o p i l u l u i , dar şi permisivitatea excesivă
pot reprezenta factori nocivi.
Maslow atrage atenţia că o libertate excesivă poate conduce la anxietate şi insecuritate la
copil, ceea ce va frâna dezvoltarea viitoare.
L i n i a corectă constă, după Maslow, în a acorda copilului libertate în anumite limite. In
acelaşi timp el subliniază rolul dragostei acordate copilului cât şi satisfacerii nevoilor de bază în
primii doi ani de viaţă pentru a asigura premisele tendinţei spre autoactualizare.

2. Teoria Sinelui (self)

 Cat de importanta e stima de sine?
Stima de sine e un concept multidimensional ( ca si locus of control si frica de moarte)
stima de sine depinde de situatii.
Pentru ca imaginea de sine e definita ca fiind total constienta in teoria lui Rogers, poate fi
investigata direct – o procedura frecventa este Q-sort (Stephenson 1950,1953).
Alte metode: fraze autodescriptive ale chestionarelor cu care subiectii sunt in acord
puternic – acord – indecisi – dezacord; liste de adjective.
Abordarile stimei de sine joaca un rol important in teoriile personalitatii:
Adler: atribuia psihopatologia comportamentelor parentale patogenice (ex. Neglijenta,
superprotectia) care cauzeaza dezvoltarea unui complex de inferioritate (sunt coplesiti de
sentimente de inadecvanta si nu cred ca pot rezolva probleme prin eforturi proprii).
Karen Horney : nemultumirea de sine cauzeaza o imagine de sine idealizata, nerealista
care stabileste standarde imposibile si asigura esecul.
Rogers: consideratia pozitiva
Maslow : nevoia de stima si statut.
Linia comuna a aestor teorii: a avea o parere proasta despre sine este patologica si
impiedica dezvoltarea armonioasa a personalitatii.

65
 Cercetarile au demonstrat ca stima de sine influenteaza modul de raspuns la esec
(scad/cresc in performanta).
Un motiv pentru care subiectii cu stima de sine scazuta devin descurajati dupa un esec
este modul in care isi construiesc (reprezinta) evenimentele ( se focalizeaza pe greselile proprii si
slabiciuni, considera esecul ca o confirmare a faptului ca sunt incapabili). Stima de sine mare –
isi activeaza punctele forte si considera esecul atipic. (Brochner, Derr , Laing 1987, Brown,
Smart 1991, etc).
Subiectii cu stima de sine scazuta au o probabilitate mai mica sa se comporte in
modalitati prin care sa castige respect si admiratie – ei sunt motivati de dorinta de a-si proteja
imaginea de sine fragila de critici si situatii stanjenitoare. Fac esecul mai putin amenintator prin
eforturi mai mici ( au o scuza).
Subiectii cu stima de sine mare cauta oportunitati pentru a demonstra ce pot face, se
asteapta la succes si sunt dispusi sa accepte riscul criticilor pentru a obtine o consideratie
pozitiva; se comporta in modalitati care le fac sarcinile mai dificile (Baumeister, Rice, Hutton
1989, Rice 1991).
Dezvoltarea stimei de sine e puternic influentata de modalitati in care parintii se
comporta (Coopersmith 1967, Kohut 1977).
Stima de sine are si o componenta fiziologica demonstrata : norepinefrina si serotonina
(neurotransmitatori ) + componenta vegetativa (inrosire, ameteala, etc). Kramer 1993 – sustine
ca medicatia este importanta.

 Stima de sine, sinele ideal si auto-eficienta

O modalitate posibila de masurare a stimei de sine este comparatia intre imaginea de sine
si sinele ideal (cum ar vrea sa fie). Sinele ideal poate fi masurat prin procedura Q-sort.
Rogers afirma ca inaintea intrarii in terapie, clientii sufera in mod tipic de un grad
substantial de incongruenta intre sinele real si sinele ideal.
Studiile au aratat ca incongruenta a scazut dupa psihoterapie (Butler si Haigh 1954,
Rogers 1961). Congruenta intre sinele real si sinele ideal reflecta o stima de sine mai mare. Este
necesar ca omul sa-si cunoasca limitele. Freud, Jung, Adler, Allport, Maslow au considerat
cunoasterea de sine ca un criteriu al sanatatii mentale. O discrepanta moderata intre sinele real si
cel ideal indica o perceptie de sine mai matura, o corespondenta prea apropiata ar indica
mecanisme de aparare. Constructul (notiunea) de complexitate cognitiva (o complexitate
cognitiva mai mare e dezirabila pentru ca ofera modalitati diferite de reprezentare a lumii si
stabileste relatii mai eficiente). Persoanele cu o complexitate cognitiva mai mare au o

66
probabilitate mai mare sa perceapa diferente intre sinele real si cel ideal pentru ca utilizeaza mai
multe scale de comparatie si invers).
Auto-eficienta e un construct strans legat de stima de sine. Se refera la credintele
oamenilor de capacitatea lor de a exercita control asupra evenimentelor care le afecteaza viata
(Bandura 1977).
Auto-eficienta crescuta e un indicativ al sanatatii mentale (un obiectiv al psihoterapiei: a
creste sentimentul auto-eficientei (Bandura 1977-1986, Maddux 1991, Schwarzer 1992).
Conform teoriei lui Kelly, auto-eficienta e determinata de felul in care omul si-a construit
evenimentele anterioare.

 Alte cercetari asupra Sinelui

Schema de sine – ajuta la defininrea si procesarea informatiilor despre sine. Include
generalizari cognitive despre sine care au derivat din experiente anterioare. Influenteaza modul
de procesare a informatiei (Higgins 1989, Markus 1977, Cross 1990, Swan 1991)
Sinele multidimensional – majoritatea teoreticienilor au conceptualizat sinele in termeni
globali. Recent, sinele – o structura multi-fatetata care include scheme, trasaturi, valori, credinte,
amintiri (Linville 1987, Markus si Wurf 1987).
Claritatea conceptiei de sine – credinte definite si constiente de sine (Campbell 1990,
1996).

V. PERSPECTIVA ACTUALA IN PSIHOLOGIA PERSONALITATII

Funder, D.C. (2001) – „Personality”, Annual Review of Psychology
Paradigma trasaturilor si cea psihanalitica sunt active in domeniul cercetarilor, paradigma
behaviorista a evoluat in paradigma noua social-cognitiva iar paradigma umanista constituie baza
activitatii curente din psihologia transculturala. Teoria biologica si evolutionionista au obtinut si
ele statutul de noi paradigme ale personalitatii. Noua generatie de cercetatori este provocata in
trei aspecte: sa integreze aceste abordari disparate ale personalitatii (in special paradigma
trasaturilor si cea cognitiva), sa remedieze dezechilibrul in triada persoana-situatie-
comportament prin conceptualizarea proprietatilor de baza ale situatiilor si comportamentelor si
sa adauge psihologiei personalitatii ansamblul de fapte bazale ce se refera la relatiile dintre
personalitate si comportament.
Misiunea psihologiei personalitatii este teoretica (sa identifice paternurile individuale
caracteristice de gandire, emotie si comportament alaturi de mecanismele psihologice – explicite
sau implicite – din spatele acestor paternuri (Funder 2001)), empirica (sa adune si sa analizeze
datele care releva felul in care persoanele, situatiile si comportamentele sunt interrelationate si sa

67
dezvolte instrumente psihometrice pentru a clarifica natura acestor relatii) si institutionala (sa
ofere o forta integrativa intr-o epoca a fragmentarii si specializarii stiintifice). Psihologia
personalitatii cauta sa integreze contributiile psihologiei dezvoltarii, sociale, cognitive si
biologice intr-un tot care sa explice persoana ca intreg si dimensiunile ce diferentiaza o persoana
de alta.
1. Statutul teoriilor clasice ale personalitatii
Psihologia personalitatii se bazeaza pe cateva paradigme clasice – psihanalitica, a
trasaturilor, behaviorista si umanista – care au cautat sa explice nu doar toata personalitatea
umana dar chiar si toata psihologia. In ultimii ani, toate aceste paradigme si-au extins viziunea,
iar doua dintre ele au evoluat noi paradigme independente.
Teoria psihanalitica
Paradigma psihanalitica a inceput sa evolueze in domeniul cercetarii empirice, asa cum
constata un articol despre mecanismele de aparare Journal of Personality (Baumeister et al 1998,
Cramer & Davidson 1998, Norem 1998), si o metaanaliza a cercetarilor recente, relevante
publicata in Psychological Bulletin (Westen 1998). Teoria psihanalitica a lui Freud a inceput sa
fie creditata pentru faptul ca a anticipat modelele cognitive ale procesarilor paralele distribuite,
care conceptualizeaza comportamentul si constiinta ca rezultate ale unui compromise continuu
intre numeroase subsisteme mentale ce opereaza independent (Rumelhart et al 1986).
Teoria trasaturilor
A. Dezbaterea persoana-situatie, care se discuta daca consistentele in comportamentul
individual sunt pervasive sau destul de largi pentru a fi descrise in termeni de trasaturi ale
personalitatii (Mischel 1968, Kenrick & Funder 1988), poate fi declarata in proprortie de 98%
incheiata. Aceasta rezolutie se bazeaza pe doua mari recunoasteri empirice.
Prima este aceea ca comportamentul unui esantion de indivizi observati intr-o situatie
coreleaza cu comportamentul lor in a doua situatie aprox. r=.40 (Funder & Colvin 1991). Chiar si
protagonistii laturii situationiste ale acestei dezbateri sunt de acord cu aceste rezultate (Nisbett
1980),, chiar daca le interpreteaza diferit. Unii cercetatori au calculate acest indice .40 si au
concluzionat ca doar 16% din varianta comportamentului se datoreaza diferentelor individuale
(Mischel 1968, Pervin 1994). Ca raspuns, alti cercetatori au subliniat ca a) rezultatul se refera
doar la predictia comportamentelor singular nu la tendinte aggregate (Epstein 1979, Hogan
1998), b) practica de a calcula corelatiile pentru a interpreta marimea lor poate induce in eroare
(Ozer 1985), c) corelatia .40 reprezinta 70% acuratete in predictia unui criteriu dihotom

68
(Rosenthal & Rubin 1982), d) aceasta corelatie reprezinta marimea aproximativa a celor mai
importante efecte situationale din psihologia sociala (Funder & Ozer 1983).
A doua recunoastere este aceea ca consistenta si schimbarea comportamentala sunt
fenomene ortogonale (Funder & Colvin 1991). Descoperirea faptului ca mici modificari ale
situatiei experimentale determina mari diferente in comportament a fost interpretata ca consistent
trans-situationala si influenta personalitatii asupra comportamnetului sunt mici (Mischel 1984).
Cu toate aceste magnitudinea diferentei de medie in comportament intre doua situatii nu are
implicatii pentru magnitudinea corelatiilor care calculeaza consistenta diferentelor individuale
intre acestea (Ozer 1986). Observatiile ca copiii pot astepta e doua ori mai mult pentru un lucru
preferat atunci cand se face o mica modificare in situatia experimental nu sunt deloc
inconsistente cu descoperirea ca un copil care a asteptat mai mult intr-o situatie decat alti copii,
este probabil cpabil sa faca acest lucru si in alte situatii (Funder & Harris 1986). Asadar,
dihotomia permananta si generatoare de controverse intre efectul situatiei versus efectul
persoanei asupra comportamentului este si a fost intotdeauna o falsa dihotomie.

B. Modelul Big-Five
Organizarea Big-Five a personalitatii este aproape omniprezenta in literature curenta, in ciuda
catorva opozitii permanente (McAdams 1992; Block 1995, 2001). Extraversia, nevrotismul,
constiinciozitatea, agreabilitatea si deschiderea au fost correlate cu multe alte trsaturi de
personalitate si cu cateva rezultate comportamentale si sociale (McCrae & Costa 1999).
Psihologia personalitatii a fost incomodata mereu de constructe multiple de personalitate care
uneori difereau in eticheta dar masurau cam acelasi aspect, iar alteori aveau aceeasi eticheta dar
masurau aspect diferite. Utilizarea celor cinci mari factori a constituit o contr-forta importanta
fata de acest aspect. In Annual Review of Psychology, cei 5 factori au fost considerate
“latitudinea si longitudinea” intre care orice nou contruct al personalitatii trebuie sa se localizeze
(Ozer & Reise 1994, p. 361; also Goldberg 1993).
In ciuda popularitatii si a utilitatii modelului Big Five, doua aspecte raman problematice.
Primul se refera la independenta celor 5 factori unul de celalalt. Factorii au fost derivati initial
folosind rotatii ortogonale, astfel incat cei cinci factori pot fi considerati independenti (Goldberg
1990). Cu toate acestea, scalele de personalitate utilizate pentru a-i masura sunt intercorelate
(ex.Saucier 1994), desi unele calculi mai rafinate fac aceste intercorelatii mai mici. Cand
nevrotismul este legat de si denumit stabilitate emotionala, atunci toti cei 5 factori de baza
coreleaza pozitiv, probabil pentru ca toti sunt social dezirabili (Digman 1997).

69
 Al doilea aspect problematic se refera la intrebarea daca acesti factori de personalitate
subsumeaza intreaga personalitate. Raspunsul este aproape cu certitudine nu: In timp ce aproape
orice construct de personalitate poate fi incadrat in Big Five, nu se poate deriva orice construct
de personalitate din acest model. De exemplu, daca un individ cu scor mare la auto-monitorizare
(Snyder 1987) poate fi descries ca avand extraversie mare, agreabilitate mare si constiinciozitate
mica, descrierea cuiva in termenii acestor trei elemente nu surprinde esenta auto-monitorizarii.
La fel, o personalitate autoritara poate avea scor inalt pe constiinciozitate si mic pe agreabilitate
si deschidere la experienta, dar se pot pirde multe informatii daca reducem intelegerea
autoritarismului la cele trei dimensiuni. Acestea sunt si motivele pentru care exista indoiala ca
Bg Five nu poate descrie si tulburarile de personalitate (Clark 1993). Aceasta lipsa de
comprehensivitate devine o problema atunci cand cercetatorii, sedusi de convenient si aparentul
consens, se comporta ca si cum ar obtine un portret complet al personalitatii numai prin scorarea
celor cinci factori.
C. Alte abordari ale diferentelor individuale
Inafara studiului trasaturilor singulare de personalitate si a modelului BigFive, exista si
alte teme care au devenit proeminente in studiul diferentelor individuale ale personalitatii:
a) Studiul intregii vieti prin utilizarea metodelor narative (McAdams 1999) si a
datelor longitudinal (Caspi & Siva 1995, Kremen & Block 1998, Roberts & Helson 1997).
b) Aparenta mica renastere a abordarii tipologice a personalitatii. In ciuda lipsei de
respect fata de perspectiva tipurilor psihologice (Mendelsohn et al 1982), Caspi (1998) a adunat
date de cercetare impresionante din mai multe programe de cercetare independente, toate
conducand la ideea ca multi indivizi pot fi clasificati ca bine-adaptati, rau adaptati
supracontrolati si rau adaptati slab controlati.
c) Cercetarile din domeniul biologiei personalitatii au capatat o mare amploare in
ultimii ani. Cele doua metodologii diferite, genetic comportamentala si fiziologia/anatomia,
converg catre concluzia ca diferentele individuale stabile din personalitate sunt, in mare masura,
fundamentate biologic. Aceasta constatare a condus abordarea trasaturilor spre a genera o noua
paradigm – abordarea biologica a personalitatii.

Teoria behaviorista
Abordarea behaviorista a avut o evolutie interesanta in ultimii ani. Behaviorismul a
aparut prin ambitia fondatorilor sai – Watson (1925) si Skinner (1938, 1971) – care au dorit sa
elimine din psihologie tot ceea ce este subiectiv si neobservabil. Aceasta a condus la o abordare
de cercetare in care comportamentul era perceput exclusive ca functie a contingentelor de intarire

70
impuse de mediu. Mediatorii neobservabili cum ar fi perceptiile, amintirile, gandurile si
trasaturile au fost eliminate din analiza.
Desi mai exista un numar mic de psihologi care au ramas credinciosi acestei perspective,
majoritatea au fost de acord ca aceasta restrictive nu poate fi sustinuta. Analiza behaviorista
omite fenomene importante cum ar fi invatarea indirect, iar teoreticienii “invatarii sociale” au
subliniat ideea ca pentru un om ceea ce determina comportamentul sunt convingerile personale
privind intaririle potentiale si nu intaririle in sine (Rotter 1954, 1982; Bandura 1977). Teoria
invatarii sociale a evoluat de la ideile lui Rotter privind expectantele fata de probabilitatile de
intarire, pana la accentual pus de Bandura pe auto-eficienta, care se refera la credintele privind
propriile capacitati. Bandura si-a orientat atentia catre „sistemul sinelui” (Bandura 1978) si si-a
numit abordarea „teoria social cognitiva” (Bandura 1999). Un alt teoretician al invatarii sociale,
Walter Mischel a dezvoltat „sistemul de personalitate cognitiv-afectiv” influentat fiind de
modelele cognitive ale procesarilor paralele distribuite (Mischel 1999)
Ironia evolutiei behaviorismului este ca aceasta paradigma a inceput cu scopul de a
elimina conceptele cognitive din psihologie si a evoluat intr-o abordare care plaseaza aceste
concepte in centru.

Teoria umanista
Abordarea umanista a personalitatii este calea prin care influente diverse precum
existentialismul European si Zen Budismul Asiatic au intrat in gandirea psihologica prin scrierile
lui Carl Rogers (1951), Abraham Maslow (1987), George Kelly (1955) si altii. Aceasta abordare
a trecut prin moment mai dificle in utimii ani. Unele dintre interpretarile sale subiectiviste asupra
personalitatii au influentat indirect abordarea social-cognitiva (Mischel a fost studentul lui
Kelly), dar umanistii au ajuns sa se certe intre ei atunci cand nu ataca psihologia pentru
ingustimea abordarii si valorile stiintifice. Joseph Rychlak (1988) a incercat sa dea nastere unei
ramuri a psihologiei umaniste stiintifice.
Renasterea perspectivei umaniste este in legatura directa cu accentual din ce in ce mai
mare pus de psihologie pe aspectele trans-culturale. Semnul distinctive (amprenta) al
perspectivei umaniste a fost insistenta asupra ideii ca singura modalitate de intelegere a fiintei
umane este modalitatea fenomenologica, adica intelegerea experientei sale distincte asupra
realitatii (Rogers 1951, Kelly 1955). Aceasta preocupare apare din nou acum cand psihologii
incep sa se intrebe in ce masura analizele lor, facute mai ales in America de Nord si in Europa,
pot fi aplicate si altor culture care au viziuni fundamental diferite asupra realitatii.

71
 Aceasta preocupare fenomenologica, trans-culturala a orientat cercetatorii in doua
directii. Prima este aceea de a concluziona ca tocmai acest fundament cultural propriu este baza
inevitabila a orice facem sau gandim. In particular, comparatiile psihologice intre culture sunt
imposibile pentru ca nu exista un set comun de termeni dupa care culturi diferite sa poate fi
semnificativ comparate (Shweder & Sullivan 1993). O alta directie este de a incerca sa distinga
intre elementele psihologice impartasite de toate culturile si cele care disting intre ele culture
specifice.

2. Noi paradime ale psihologiei personalitatii

In ultimii ani, trei noi paradigme ale personalitatii s-au adaugat celor patru clasice. Doua
dintre acestea – abordarea social-cognitiva si biologica - au aparut din paradigmele behaviorista
si a trasaturilor. A treia – psihologia evolutionista – poate fi considerata o paradigm in intregime
noua.
Abordarea social-cognitiva a personalitatii
Fiind o abordare noua, paradigma social-cognitiva este dificil de definit cu precizie.
Cercetarile se focalizeaza pe procesele cognitive ale indivizilor, mai ales perceptia si memoria,
pe un set de termeni imprumutat de la psihologia cognitiva (“schema”) si incercarea de a nu
generaliza constructele sale inafara unei plaje inguste de contexte.
Exemple de cercetari recente:
Higgins (1999) continua sa promoveze teoria compararii de sine care se focalizeaza pe
modul in care oamenii compara felul in care cred ei ca sunt cu felul in care ar trebui sa fie si cu
ceea ce spera sa fie. Un esec perceput de a fi ceea ce ar trebui sa fii conduce la anxietate, iar
esecul de a fi ceea ce speri sa fii conduce la depresie. Mixajul intre cele doua discrepante, in
interiorul unui individ, pare a afecta reactivitatea emotionala, capacitatea mnezica si chiar timpul
de reactie (Higgins 1999).
Baldwin (1999) descrie prin cercetari “schemele relationale”, care sunt imagini de sine
evocate din interactiuni specifice cu alti oameni. Aceste scheme afecteaza procesarea
informatiilor si comportamentul si controleaza modul distinct in care individul actioneaza cu alti
oameni. Imaginea de sine ca “profesor” este evocata prin intalnirea cu o persoana asociata cu
schema “student/elev”; schema de sine a “adolescentului rebel” poate fi evocate prin activarea
schemei complementare a “parintelui arrogant” (Baldwin 1999, p. 129; Markus & Kunda 1986).
In principiu, o persoana are atatea scheme relationale cate persoane a relationat cu el.
Aceasta fragmentare a conceptului de sine (self-concept, imagine de sine) a provocat
anumite atitudini de opozitie. Teoreticianul social-cognitiv Bandura scria “Teoria social-

72
cognitiva respinge fractionarea in instante multiple ale sinelui. O teorie a personalitatii formulate
in termini de instante multiple ale sinelui intra in ape folozofice adanci. O astfel de teorie ar
necesita regresia instantelor sinelui pentru a pezida sinele observatory care selecteaza si
manageriaza colectia de instante…De fapt, exista doar un singur sine care vizualizeaza
alternativele viitorului si selecteaza modalitatile de actiune. (Bandura 1999).
Un alt exemplu de cercetari recente social-cognitive ale personalitatii provine din
programul condus de Carol Dweck (Dweck 1997, Grant & Dweck 1999). Teoria lui Dweck
relationeaza conceptia de viata a persoanei (incrementala sau a entitatii) cu orientarea scopurilor
(invatare versus performanta) intr-un patern comportamental ca raspuns la esec (competenta
versus neajutorare).

Anatomia si fiziologia
Cautarea unor legaturi intre trasaturile de personalitate si structura si functionarea
sistemului nervos este o tendinta moderna in psihologia personalitatii. S-au descoperit arii
cerebrale importante pentru trasaturile de personalitate; de exemplu, lobii frontali pentru
anticipare (Damasio 1994) si amigdala pentru agresivitate si anumite tipuri de emotionalitate
(Buck 1999). Si mai impresionante sunt contributiile din fiziologie care au descoperit ca, de
exemplu, testosteronul este important pentru sociabilitate si afectivitatea pozitiva dar si pentru
agresivitate si sexualitate (Dabbs et al 1997, 1998), iar serotonina este importanta in reglarea
afectivitatii (Knutson et al 1998, Zuckerman 1998). Pericolul ce apare este acela ca unii pot trage
concluzii simpliste bazate pe cauzalitati liniare ( de ex ca testosteronul cauzeaza agresivitate sau
ca depresia este doar o problema de serotonina insuficienta). Adevarul este intotdeauna mai
complex, in parte pentru ca anatomia si fiziologia neuronala sunt complicate, dar si pentru ca
paternuri comportamentale precum agresivitatea sau depresia sunt cel putin la fel de complicate
(Bandura 2001).
Psihologia personalitatii s-a schimbat permanent si datorita geneticii comportamentale
care a argumentat, prin studii solide, ca personalitatea este intr-un anumit grad influentata
genetic: Gemenii monozigoti crescuti separat au trasaturi similare de personalitate (Plomin
1990). Perspectiva personalitatii ca o tabula rasa care este scrisa apoi de experiente, viziune care
a fost baza asumptiilor tuturor teoriilor, este gresita.

Paradigma evolutionista a personalitatii

Aceasta paradigma noua isi are radacini biologice. Cu toate aceste este atat de diferita de
abordarile biologice anterioare incat trebuie considerata separat. Abordarile neuroanatomice,

73
fiziologice si genetice ale personalitatii se focalizeaza pe substratul biologic al diferentelor
individuale ale paternurilor comportamentale. Perspectiva evolutionista a personalitatii se
focalizeaza pe posibilitatea ca paternurile comportamentale comune tuturor oamenilor - natura
umana insasi – sa aiba un fundament biologic care poate fi decoperit luand in considerare istoria
evolutiei speciilor umane.
Ideile evolutioniste devin o parte importanta a biologiei odata cu Darwin (1859). In timp
ce Darwin insusi oferea cateva idei teoretice privind radacinile comportamentului uman,
domeniul modern al psihologiei evolutioniste a inceput cu socio-biologia lui Wilson (1975), iar
reprezentantii acestei perspective sunt Buss (1999), Kenrick (2000), Simpson si Gangestad
(Simpson et al 1999). Studiile lor impartasesc o idee esentiala, aceea ca in cursul “adaptarii
evolutioniste la mediu” oamenii cu anumite predispozitii comportamentale erau cei ce
supravietuiau si lasau urmasi. De exemplu, oamenii care isi aparau teritoriul, aveau grija de copii
si cautau dominarea, aveau o probabilitatea mai mare de a se reproduce decat oamenii care nu
faceau aceste lucruri, iar rezultatul era ca descendentii primilor aveau la randul lor aceste
tendinte comportamentale.
Desi nici un om de stiinta nu pune la indoiala teoria evolutionista, abordarea evolutionista
a psihologiei a fost provocata in mai multe arii. Prima este ca teoreticienii evolutionisti par sa
asume rapid ideea ca paternuri specifice de comportament - de exemplu, tendinta femeilor de a
cauta parteneri cu bani, sau tendinta barbatilor de a-si ucide partenerele suspectate de infidelitate
– sunt direct determinate de mecanisme biologice. Cu toate aceste, nu a fost niciodata identificat
specific vreun mecanism care permite determinarea genetica sau fiziologica a comportamentului.
A doua sursa de controversa este focalizarea specifica a multor teoreticieni pe
comportamentul sexual (atractie sexual, gelozie sexual, strategii de imperechere, viol). Pe de alta
parte, reproducerea este un subiect important pentru teoria evolutionista din cauza relevantei
evidente pentru domeniu. In acelasi timp, diviziunea traditional a muncii, resuselor si puterii
intre sexe este un aspect fundamental in multe culturi, de accea multe din fenomenele abordate
de teoreticienii evolutionsiti sunt susceptibile de explicatii culturale (Eagly & Wood 1999).
A treia sursa de controversa este ambitia psihologiei evolutioniste de a explica in termenii
sai toate comportamentele umane.

74
 VI. TEORII EXPLICITE ALE PERSONALITATII
La nivel stiintific, teoria reprezinta ansamblul elementelor cognitive si reprezentarea relatiilor
dintre aceste elemente, modul de organizare a informatiilor cu privire la modul de functionare a
personalitatii. Teoriile stiintifice abordeaza personalitatea in maniera riguroasa bazandu-se pe
metode si tehnici care impun “rigoarea experimentala” in studiul personalitatii (Dumitru, 2001).
“Putem considera fiecare teorie in termenii diferitelor caracteristici cum ar fi ipotezele,
cercetarea si aplicabilitatea” (Eysenck 1991, apud. Furnham si Heaven 1999). O teorie buna a
personalitatii trebuie sa includa o afirmare clara a datelor pe care incearca sa le explice; utilizarea
unor concepte clare, bine-definite si utile care sunt suficient de discriminatoare pentru a oferi o
descriere adecvata. Pe de alta parte, e nevoie de o examinare a calitatii, cantitatii si coerentei
cercetarilor experimentale realizate pentru teoria respectiva. Testarea teoriilor este de o relevanta
majora pentru dezvoltarea psihologiei personalitatii ca stiinta.
Furnham si Heaven (1999) considerau ca scopul psihologiei personalitatii este de a intelege
(a descrie si explica) individualitatea. Felul in care teoreticienii definesc personalitatea variaza in
functie de tipul de comportament considerat a fi relevant pentru studiul fiintei umane si
constructele folosite pentru a descrie si conceptualiza acel comportament. Teoriile pot fi evaluate
dupa numeroase criterii.
De exemplu, Hall si al. (1985 cf. Furnham si Heaven 1999) a selectat 9 dimensiuni de
diferentiere ale teoriilor explicite:
1. Daca comportamentul uman este controlat de procese constiente sau de procese
inconstiente
2. Daca ceea ce este cel mai important este procesul invatarii (cum poate fi modificat
comportamentul) sau rezultatele (structura)
3. Daca comportamentul uman este determinat in mod esential de factori genetici sau de
factori de mediu
4. Daca cheia intelegerii comportamentului curent al unei persoane se afla in trecut
(copilarie) sau in prezent (trecutul imediat)
5. Daca oamenii pot fi mai bine intelesi in termenii unui intreg orgaic sau analitic, in
termenii unor unitati mai mici, discrete de comportament
6. Daca comportamentul este conceput ca un produs al persoanei (interior) sau al
situatiei si mediului extern
7. Daca comportamentul persoanei este considerat a fi orientat spre scop sau poate fi
explicat doar in termenii evenimentelor anterioare
8. Daca comportamentul este determinat de cateva motive (innascute) interioare sau de
motivatii dobandite

75
 9. Daca studiaza normalitatea prin raportare la anormalitate sau daca normalitatea este
cantitativ si calitativ diferita

Ewen (1993, cf. Furnham si Heaven 1999) incearca sa clasifice multi teoreticieni clasici
ai personalitatii in functie de un set de dimensiuni, pe care le considera in mod particular
relevante:

• Natura de baza a fiintelor umane – masura in care natura umana este ereditar maligna sau
benigna. Freud se pozitioneaza la polul malign, prin accentul pus pe implusurile innascute
incestuos si destructiv, in timp ce Rogers este un autor tipic pentru perspectiva optimista.
• Reducerea impulsurilor (drive reduction) — masura in care toate motivatiile pot fi explicate
in termenii reducerii instinctelor (satisfacerea lor). Freud si Cattell credeau ca baza intregii
motivatii umane este reducerea impulsurilor. Maslow si Allport considerau ca notiuni precum
mentinerea si cresterea unei tensiuni placute trebuie incluse.
• Dinamica naturii umane – masura in care toate comportamentele sunt determinate de cauze
anterioare (cauzalitate), sau in termenii scopului si obiectivelor pe care oamenii si le stabilesc
pentru ei insisi (teleologie). Freud si Skinner se localizeaza pe pozitia cauzalitatii, in timp ce
Allport si Kelly, pe cea teleologica.
• Importanta motivelor inconstiente – masura in care cunoasterea sinelui adevarat este dificil
de obtinut. Pentru toti freudienii, importanta inconstientului poate si supraestimata, in timp
ce pentru toti behavioristii, cum ar fi Skinner si Bandura, acest lucru este mai putin
important.
• Masura in care conceptele structurale si conflictele intr-psihice sunt importante. Freud si
Cattell credeau ca ambele sunt importante, in timp ce Bandura si Adler le considerau pe
ambele neimportante.
• Importanta anxietatii si mecanismelor de aparare. In aceasta privinta, unii freudieni (Freud,
Horney si Sullivan) se afla la polul extrem (inalt), in timp ce altii (Adler) se situeaza la polul
opus.
• Dezvoltarea personalitatii – importanta evenimentelor din copilarie. Freud le considera
foarte importante iar Allport, teoreticianul trasaturilor, foarte putin.

76
Asemeni oricarei teorii stiintifice si teoriile personalitatii trebuie evaluate dupa anumite criterii
precum (Hjelle and Ziegler, 1981, cf. Furnham si Heaven 1999):

 verificabilitatea – o teorie este cu atat mai valoroasa cu cat conceptele folosite au fost
verificate in investigatii independente. O teorie este buna daca se verifica in cat mai
multe si mai diverse cazuri si daca aceste verificari determina modificarea teoriei, atunci
cand este necesar
 valoarea euristica – masura in care o teorie stimuleaza cercetarea, aceasta din urma
conferindu-I un support empiric sufficient de relevant
 consitenta interna – coerenta si caracterul necontradictoriu al sustinerilor sale
 economicitatea – numarul de concepte explicative pe care le propune. Cu cat o teorie
utilizeaza mai putine concepte pentru a explica o gama larga de fapte cu atat ea este mai
buna.
 comprehensivitatea – se refera la numarul si diversitatea fenomenelor explicate. O teorie
este cu atat mai comprehensive cu cat explica mai multe aspecte ale comportamentului
favorizand exactitatea si precizia explicatiilor.
 semnificatia functionala – masura in care teoria ii ajuta pe oameni sa inteleaga
comportamentele cotidiene sis a se cunoasca pe ei insisi sip e altii.

In functie de aceste sase criterii, teoriile personalitatii sunt evaluate diferit (Hjelle, A.L., Ziegler,
J.D., apud. Dumitru, 2001):

Criterii de Scazuta Moderata Ridicata

evaluare a teoriilor
personalitatii

Verificabilitatea Freud, Maslow, Murray, Kelly Skinner, Bandura,

Adler, Erikson, Rogers
Allport

Valoarea euristica Erikson, Allport, Adler, Murray Freud, Skinner,

Kelly, Maslow Bandura, Rogers

Consistenta Freud, Allport Adler, Maslow,

interna Murray, Rogers,
Bandura, Kelly,

77
 Skinner, Erikson

Intelegerea Bandura, Maslow, Freud, Adler

comportamentului Erikson, Rogers,
Murray, Allport,
Skinner, Kelly

Semnificatia Murray, Allport, Adler, Erikson, Freud, Rogers,

functionala Kelly Bandura Maslow, Skinner

In acord cu unii autori (Hjelle, Ziegler, 1981, apud. Dumitru, 2001) se considera ca una
dintre cauzele fundamentale ale multitudinii de teorii si conceptii privind personalitatea rezida in
prezumtiile de baza asupra naturii umane. Aceste prezumtii reprezinta descrieri ale personalitatii
situate pe un continuum bipolar in care se pozitioneaza orice teorie a personalitatii si care
cuprind urmatoarele aspecte:
Libertate – determinism: comportamentul persoanei este expresia libertatii de gandire si actiune a
acestuia sau este cauzat de actiunea unor factori externi, neexistand astfel, libertatea de
manifestare a individului?
Rationalitate – irationalitate: omul actioneaza rational sau faptele sale sunt determinate si
directionate de forte irationale?
Holism – elementarism: comportamentul uman este expresia manifestarilor personalitatii ca
intreg sau a unor elemente (aspecte, laturi) particulare, independente de mediu?
Factori constitutionali – factori de mediu: ce rol au factorii ereditari si respective, factorii de
mediu in explicarea naturii umane si a comportamentului unei persoane?
Schimbare – uniformitate: in ce masura personalitatea se schimba, se restructureaza pe parcursul
existentei sale sau se complace intr-un conservatorism, se manifesta conformist si chiar
obedient?
Subiectivitate – obiectivitate: existenta umana este influentata, in buna masura, de factori
obiectivi, externi sau de factori subiectivi, interni?
Stimulare interna – stimulare externa: cauzele reale ale actiunilor umane se afla in interior, sunt
generate de stimuli interni sau in exterior, sunt stimulate de stimulari externe?
Homeostazie – heterostazie: sunt oamenii motivate pentru reducerea tensiunii interne sau
realizarea unei stari de echilibru, sau actiunile lor sunt directionate spre evolutie, dezvoltare,
autoactualizare si realizarea de sine?
Cognoscibilitate – incognoscibilitate: poate fi natura umana cunoscuta in mod stiintific sau ea
ramane, in mare parte o enigma, un mister?

78
Pozitia teoreticienilor personalitatii fata de prezumtiile de baza asupra naturii umane (dupa
Hjlelle, si Ziegler, 1981, apud. Dumitru, 2001):

Caracteristici de Puternic Moderat Slab Mediu Slab Moderat Puternic

baza

Libertate – Adler, Allport Bandura, Erikson Freud.

determinism Maslow, Kelly Skinner,
Rogers Murray

Rationalitate – Maslow, Adler, Freud

irationalitate Rogers, Erikson
Bandura,
Allport,
Murray,
Kelly

Holism – Adler, Allport, Bandura Skinner

elementarism Maslow, Kelly,
Rogers, Murray,
Erikson Freud

Factori Rogers, Maslow Adler, Skinner,

constitutionali – Freud, Allport, Bandura,
factori de mediu Kelly Murray Erikson

Schimbare – Maslow, Allport Murray, Adler,

uniformitate Skinner, Kelly Freud
Rogers,
Erikson,
Bandura

Subiectivitate – Adler, Murray Allport Bandura Erikson Skinner

obiectivitate Maslow,
Rogers,
Kelly

79
Stimulare Adler, Freud, Bandura Skinner
interna – Maslow, Murray,
stimulare Allport< Erikson
externa Rogers

Homeostazie – Freud, Erikson Adler,

heterostazie: Murray Maslow,
Allport,
Rogers

Cognoscibilitate Freud, Allport, Murray Adler,

– Skinner, Erikson Maslow,
incognoscibilitate Bandura Rogers,
Kelly

Astazi este larg recunoscut faptul ca, in studiul personalitatii, nu exista o singura paradigma
ci mai multe, este vorba, mai degraba, de un ansamblu de conceptii teoretice putandu-se vorbi
despre un eclectism conceptual si metodologic. Spiritul modern si post modern in studiul
personalitatii isi propune trecerea de la speculatiile despre natura umana la instituirea unor
concepte operationalizabile si posibil de studiat empiric. Numarul mare de teorii ale
personalitatii ridica problema evaluarii lor si, in functie de aceasta, optiunea pentru o paradigma
teoretico-metodologica mai larg acceptata (Dumitru, 2001).
Furnham si Heaven (1999) considera ca din perspectiva anilor ’80, exista cateva arii care
merita dezvoltate si care constituie noi frontiere in cercetarea personalitatii. Una dintre acestea a
constituit studiul proceselor cognitive relationate cu personalitatea si care au revolutionat
psihologia – de la psihologia sociala si clinica la fiziologica. Astfel, un domeniu relativ nou in
psihologia personalitatii il constituie studiul teoriilor implicite ale personalitatii.

TEORII IMPLICITE ALE PERSONALITATII

1. Definitie si caracteristici

Teoriile implicite (comune, empirice, la nivelul bunului simt) sunt teorii ce concentreaza
opiniile, parerile, credintele si convingerile oamenilor obisnuiti cu privire la personalitatea si
comportamentul lor. Conceptul de teorie implicita a personalitatii se refera la credintele
nestiintifice cotidiene pe care oamenii le au cu privire la personalitate (Cloninger, 1993, apud.

80
Wang 1997). In acest sens, termenul de teorie are alt sens decat cel oferit de stiinta. Se numeste
teorie implicita (cf. Zlate 1999) pentru ca:

 trasaturile categoriale ale unei persoane sunt inferate de asteptarile omului

 omul nu poate explica aceste trasaturi
 contine intuitii valoroase pentru explicarea personalitatii dar care nu pot fi introduse intr-
o teorie explicita

Teoriile implicite ale personalitatii permit oamenilor sa realizeze inferente sociale bazate pe o
cantitate limitata de informatii despre ceilalti si despre sine (Bruner & Tagiuri, 1954;
Schneider, 1973, apud. Wang 1997). Odata cu ascendenta psihologiei sociale in anii 1960,
notiunea de teorie implicita a personalitatii a fost un subiect de interes pentru cercetatorii din
domeniul cognitiv-social (Schneider, 1973, apud. Wang 1997). De exemplu, notiunea de teorie
implicita a personalitatii este evocata pentru a explica doua fenomene ubicue: tendinta generala
in rationamente orientate catre ceilalti (ax. Stereotipia si prejudecata) si diferentele individuale in
perceptia personala (ex. Formarea primei impresii - impression formation).
Semnificatia teoriilor implicite (cf. Zlate 1999):

 Permit diagnosticarea posibilitatilor de armonizare a relatiilor interpersonale. Postulate: a) 2

oameni aflati in acord asupra unor puncte exterioare sau a relatiilor dintre ei, se pot intalni
(foarte probabil), pot sa-si armonizeze relatiile interspersonale; b) doi oameni aflati in dezacord
asupra aspectelor importante exterioare relatiei, nu se pot armoniza.
 Permit intelegerea determinismului individual, a cauzalitatii conduitelor. Aceasta cauzalitate
poate fi: a) endogena (in interior): ex. Se comporta asa pentru ca e agresiv; b) exogena (inafara
persoanei, in relatii.). In ambele cazuri este vorba despre inferente cauzale pe care le facem cu
privire la comportament (aceste constatari au stat la baza teoriei atribuirii cauzale din
psihologia sociala)
 Permit intelegerea asociatiilor, intalnirilor unor trasaturi sau a excluderii lor pe baza carora
putem explica comportamentul cuiva, putem ajunge la elaborarea unei adevarate caracterologii.
(stau la baza perceptiei sociale).
In 1984, L. Beauvois (cf. Zlate, 1999) arata ca teoria implicita a personatitatii este un sistem
ce implica 3 aspecte:
 repertoriul de trasaturi utilizate pentru descriere
 relatiile intre trasaturi
 o structura subiacenta pe care relatiile le intretin in societate

81
 In anii ’90, Perwin (cf. Zlate, 1999) in cartea sa “Psihologia personalitatii” enumera
inventarul catorva probleme luate in considerare de cercetatorii acestor teorii implicite ale
personalitatii:

1. Stabilirea dimensiunilor generale dupa care sunt observati oamenii extrase din
formulari cotidiene. Autorul descrie trei categorii: evaluativa (bun/rau); actionala
(activ/pasiv) si potentiala (puternic/slab)
2. Stabilirea caracteristicilor si comportamentelor specifice care definesc apartenenta
oamenilor la o categorie
3. Investigatii cu privire la nivelul categoriilor utilizate. Propune trei niveluri: bazal
(constituit din reactii), mediu (trasaturi) si abstract (tipuri).
4. Stabilirea acelor persoane care constituie prototipul pentru o anumita categorie de
trasaturi
5. Cercetari cu privire la existenta oamenilor ce nu pot fi incadrati intr-o anumita
categorie, ei facand parte din zona de intersectie a categoriilor.
6. Sa raspunda la intrebarea “In ce masura oamenii care incadreaza o persoana intr-o
categorie sunt pregatite, dispuse sa-I observe, accepte comportamentele care contrazic
categoria in care este incadrat?”

2. Scurt istoric al teoriilor implicite ale personalitatii

Conceptul de teorie implicita a fost lansat in 1954 de doi autori americani Bruner si Tagiuri
(psihologie sociala). Ei desemnau prin acest termen faptul ca oamenii, in perceptiile pe care le
au, in imaginea pe care si-o formeaza unii despre altii, presupun existenta unor relatii intre
trasaturi si considera ca o serie de trasaturi au tendinta de a se asocia, pe cand altele sunt excluse
(ex. Cand spunem despre o persoana ca este retrasa, ne asteptam sa fie timida, nu si agresiva).
Teoria implicita este teoria pe care omul o face asupra covariantei dintre trasaturile ce descriu
propria personalitate sau pe cea a altora.
In 1955, Cronbach (cf. Zlate 1999) a propus o explicatie mai sofisticata; el a considerat ca
oamenii au, nu numai o teorie asupra raporturilor pe care trasaturile le au unele cu altele, ci ei
dispun si de reprezentarea tendintei medii fata de o anumita trasatura. Dar aceasta explicatie nu
ia in consideratie variatiile foarte mari care apar in cadrul aceleiasi trasaturi.
Desi se accepta faptul ca notiunea de teorie implicita a personalitatii a fost introdusa de
Bruner si Tagiuri, ideea a aparut cu mai mult timp inainte. Jones (1977) enumera cativa
precursori ai conceptului de teorie implicita. Astfel, Newcomb (1931, cf. Jones 1977) si

82
Guilford (1936, 1954, cf. Jones 1977) au descris tendinta oamenilor de a uni (lega) informatiile
si au considerat asta o indicatie a faptului ca oamenii chiar au conceptii despre ce caracteristici
“merg impreuna” in altii. Autorii au considerat aceste conceptii ca pe o sursa de erori in
judecatile despre oameni (eroare logica de judecata).
Chiar inainte de acesti autori, Thorndike (1920) a descris efectul Halo (tendinta de a
judeca personalitatea altora in lumina unei impresii generale create de om bun/om rau). Koltuv
observa ca s-a trecut gradat spre studierea acestor artefacte ca posibili indici ai organizarii
cognitive.
Studiile lui Asch despre formarea impresiei au constituit un reambul al abordarii social
cognitive. In lucrarile sale, el a intrevazut importanta procesarilor directe ale informatiei,
existenta teoriilor implicite ale personalitatii, precum si perceptia bazata pe exemplare si
prototipuri. Totusi, accentul pe care Asch l-a pus pe experienta perceptuala imediata, pe
izomorfismul dintre proprietatile obiectului extern si experienta fenomenologica a acestui obiect,
precum si perspectiva sa holistica si dinamica, se intretaie cu tendinta principala din cadrul
cercetarii social-cognitive. Corneille, Leyens (1999) analizeaza intr-un articol stiintific lucrarile
lui Asch si impactul acestora asupra dezvoltarii cognitiei sociale. Astfel, conform celor doi
autori, Asch a fost influentat de orientarea gestaltista, mai ales de unul dintre reprezentatii sai –
Wertheimer care a descoperit ca exista o independenta relativa a experientei fenomenologice
(perceptia) de substratul senzorial. In mod specific, un eveniment perceptual era structurat intr-o
asemenea maniera incat includea o calitate care nu apartinea stimulului: o serie de imagini
independente fiind percepute ca o imagine unica dezvoltata in context. Aceasta observatie
ridicata si dezvoltata de Wertheimer (1912) in cartea sa “Studii experimentale asupra perceptiei
miscarii” a avut in influenta profunda si constanta asupra lui Asch. Corneille, Leyens (1999)
demostreaza impactul lui Wertheimer asupra lucrarilor lui Asch, printr-un citat din cartea sa
“Psihologia Sociala”: “Obiectul fenomenologic are adesea proprietati pe care obiectul real nu le
are sau ii lipsesc calitati prezente in obiectul real. De aceea este necesar sa intelegem cum
perceptiile noastre ajung sa difere uneori de proprietatile pe care obiectele le au, dar si in ce
masura perceptiile noastre sunt veridice sau in corespondenta cu obiectele reale.” Studiind
lucrarile lui Asch, autorii au subliniat ideea ca, desi acesta a atras atentia asupra diferentelor mari
dintre obiectul extern si exprienta lui fenomenologica, el a presupus obiectivitatea experientei.
Cu alte cuvinte, preocuparea majora a lui Asch a fost nu de a accentua inexactitatea experientei
fenomenologice, ci de a oferi o intelegere a felului in care aceasta experienta este organizata

83
pentru a se potrivi obiectului extern. Studiile sale au oferit argumente pentru ceea ce se numeste
tendinta perceptuala (perceptual biases). Cu toate acestea, Asch nu a utilizat aceste argumente
pentru a sugera inexactitatea celui ce percepe, ci, mai degraba, s-a focalizat pe felul in care
impresia se organizeaza (adica, pe felul in care obiectul extern este (re)construit in experienta
fenomenologica. Aceasta preocupare pentru structura experientei fenomenologice a constituit
esenta intrebarilor lui Asch (1952, apud. Corneille, Leyens, 1999): “Evenimentele psihologice
au o structura proprie iar descrierea acestei structuri, dependenta lor de conditiile corticale si de
mediu devine o problema centrala”. Asch (1952, apud. Corneille, Leyens, 1999) a insistat pe
faptul ca “investigatia nu se opreste odata cu examinarea experientei noastre. Aceasta face parte
dintr-o sarcina mai larga, aceea de a stabili conditiile obiective care produc experienta data”.
Aceasta insistenta a lui Asch pe obiectele externe l-a condus sa considere stimulul social ca pe
orice alt stimul fizic. Stimulii sociali pe care Asch i-a folosit in studiile sale nu erau radical
diferiti de cei fizici (erau total nonreactivi), de aceea era rezonabil sa se astepte ca aceleasi reguli
de organizare perceptuala sa se aplice ambelor categorii de stimuli. “Daca luam in mod serios in
considerare faptul ca noi percepem obiectele si evenimentele conform unor principii definite de
organizare, nu trebuie sa fim surprinsi daca aceste principii joaca un rol si in momentul cand noi
observam persoanele si actiunile acestora” (1952, p.151, apud. Corneille, Leyens, 1999).
Aceasta viziune nu inseamna ca oamenii sunt perceputi ca lucruri (obiecte), ci ca vor fi, daca
contextul perceptiei prezinta proprietati structurale similare. Iar studiile lui Asch sugereaza exact
acest lucru.
Studiile lui Asch (1946) asupra perceptiei persoanei ofera un exemplu bun al acestei
ilustrari. Intrebarea de inceput a lui Asch a fost: Dat fiind faptul ca oamenii poseda un numar
mare de caracteristici, cum reusesc indivizii sa-si formeze o conceptie unuficata asupra lor?.
Asch a sugerat trei posibile explicatii ale acestei impresii unificate. Conform primei explicatii,
impresia despre cineva ar corespunde sumei trasaturilor de personalitate individuale pe care
persoana le are. A doua explicatie pleaca de la idea ca un alt factor, impresia generala, este
adaugata sumei diverselor trasaturi. Acest factor aditional “este conceput ca o forta afectiva
posedand o directie in plus sau in minus, care schimba evaluarea mai multor trasaturi in directia
sa”. (Asch, 1946 , p. 259 apud. Corneille, Leyens, 1999). Conform celei de-a treia explicatii,
“trasaturile sunt percepute in relatie unele cu celelalte, intr-o pozitie adecvata in interiorul
personalitatii”. (Asch, 1946 , p. 259 apud. Corneille, Leyens, 1999). Asch a insistat pe ideea

84
intregului pe care il constituie o persoana, bazandu-se pe faptul ca noi nu ne formam o impresie a
unei jumatati de persoane. Cand o persoana isi formeaza o impresie despre cineva ea nu vede
persoana ca o simpla suma de caracteristici, ci interpreteaza fiecare caracteristica a personalitatii
in lumina a tot ceea ce stie despre persoana respectiva (vede intregul, nu partea). Se prezuma ca
aceasta abilitate se datoreaza “caracterului structurat al impresiei”(Asch, 1946, apud. Corneille,
Leyens, 1999). Asch (1946) a recunoscut ca impresiile despre oameni nu sunt intotdeauna clare:
“(viziunii noastre despre persoane) ii lipseste precizia unei teoreme matematice…Acest lucru se
explica partial prin faptul ca persoana se afla intr-o schimbare constanta” (apud. Corneille,
Leyens, 1999).
Solutia isomorfica a lui Asch este mai aproape de cercetarile lui Uleman si colegii
(Uleman, Newman, & Moscowitz, 1996; Winter & Uleman, 1984, apud. Corneille, Leyens,
1999) asupra inferentelor personale spontane. Acesti autori au aratat in mod convingator ca
oamenii inteleg si-si amintesc comportamentele date in termenii caracteristicilor dispozitionale
ale actorilor. Unii critici (e.g., Bassili, 1989; Claeys, 1990) au argumentat faptul ca oamenii nu
infereaza in mod spontan dispozitii personale (ex.violent) ci isi amintesc categoria actiunii
respective (ex.a lovi pe cineva). Pentru Asch, o persoana caracterizeaza actorul in acelasi timp cu
actiunea. Un alt aspect specific al abordarii lui Asch consta in insistenta sa asupra dinamicii
perceptiei sociale. Pentru el, sensul unui stimul nu este fix ci depinde de calitatile campului
inconjurator. In acest aspect Asch se apropie din nou gandirea lui Wertheimer (1938): "Este
adevarat oare ca un stimul determina intotdeauna aceeasi senzatie? Poate ca conditiile prelevate
vor determina prin ele insele efectul stimularii” (p. 5). Aceasta pozitie teoretica a fost importanta
pentru ceea ce mai tarziu s-a numit teoria implicita a personalitatii si a fost propusa pentru a
explica de ce anumite trasaturi sunt centrale in organizarea perceptiei in timp ce altele nu
contribuie la aceasta organizare. Accentul timpuriu pe structura rationamentelor demonstreaza in
mod clar intuitia lui Asch asupra conceptului de teorie implicita a personalitatii. In studiul sau
clasic, Asch a dat o lista cu urmatoarele trasaturi – inteligent, abil, muncitor, determinat, practic,
si precaut (fara perechea clasica “cald-rece”) – si a observat ca rezultatul grupului s-a situat intre
variatiile cald si rece dar ca aceasta medie era un artefact pentru ca existau diferente individuale
importante. In fapt, unii oameni au vazut persoana in mod negativ si altii au vazut-o pozitiv.
Asch (1946) a afirmat in mod explicit ca “este interesant ca omisiunea unui termen din lista

85
experimentala nu a functionat in totalitate ca o omisiune. In schimb, subiectii au inferat calitatea
corespunzatoare fie in directia pozitiva, fie in cea negativa." (p. 266).
Asch a realizat o multitudine de studii (devenite clasice); acestea au fost replicate in
multiple variante. Astfel, Higgins si Rholes (1974, apud. Jones, 1977), analizand studiile lui
Asch, adresau urmatoarea intrebare: De ce oamenii au expectante diferite fata de o persoana
inteligenta-rece decat fata de o persoana inteligenta-calda? Autorii inainteaza idea ca aceste
expectante sunt in functie de 3 aspecte: a) sensurile concrete literale ale cuvintelor
intelligent/rece; b) cunoasterea legaturilor gramaticale; c) experienta trecuta cu oameni care pot
fi descrisi ca fiind inteligenti/reci.
Wishner (1960, apud. Jones, 1977) a replicat studiile lui Asch si a fost preocupat de
intrebarea: Ce caracteristici de personalitate sunt centrale si care sunt periferice in formarea
impresiei generala? (rece/cald; politicos/nepoliticos). Concluzia autorului: “O trasatura este
centrala pentru acele trasaturi care coreleaza cu ea si periferica pentru acelea care nu coreleaza”.
Cel mai important aspect al analizei lui Wishner este acela ca a oferit un model de lucru pentru
teoriile implicite – o simpla matrice de corelatii intre trasaturi pe care omul o poarta cu sine si
prin care citeste realitatea.
Norman (1963, apud. Jones, 1977) a realizat experimente bazate pe peer-ratings si a
obtinut 5 factori care par a conta pentru variatiile de comportament ale oamenilor (extraversie,
agreabilitate, constiinciozitate, stabilitate emotionala, cultura). Concluzia sa este ca oamenii
utilizeaza aceeasi factori si pentru persoanele cunoscute si pentru cele necunoscute.
Studiile lui Passini, Norman (1966, apud. Jones, 1977) si Aackel (1969, apud. Jones,
1977) au rafinat modelul teoriilor implicite in doua aspecte: o teorie implicita nu este o simpla si
intamplatoare matrice de corelatii intre trasaturi, ci este o matrice care are o structura interioara
de factori; aceasta structura interioara poate fi extrasa si facuta explicita (prin analiza factoriala).
Rosenberg (1968, apud. Jones, 1977) a utilizat scalarea multidimensionala pentru a
obtine reprezentari geometrice ale relatiilor dintre trasaturi (64). Subiectii puneau trasaturile in
categorii si se numara de cate ori oricare doua trasaturi erau puse in aceeasi categorie. Asumptia
era ca, cu cat mai des oricare doua trasaturi apareau impreuna, cu atat mai mult se percep a fi mai
relationate. Autorul a descoperit ca o singura configuratie bidimensionala (good/bad social si
good/bad intellectual) conteaza in variatiile trasaturilor.
Zanna si Hamilton (1972, apud. Jones, 1977): “Centralitatea nu e proprietatea unei
anumite trasaturi, ci o functie a relatiilor inferentiale din interiorul unui set de trasaturi.”

86
 Scalarea multidimensionala a facut posibila descoperirea teoriilor implicite ale
personalitatii, iar aceste teorii au fost utilizate pentru a explica rezultate lui Asch, mai ales cele
referitoare la trasaturi centrale si periferice. Totusi, conceptia lui Asch este radical diferita de
aceasta perspective. Pentru Asch (1946, apud. Corneille, Leyens, 1999): "calitati identice in
structuri diferite pot inceta sa fie identice” (p. 283); “Rationamentele unei persoane asupra
diferitelor caracteristici ale unei situatii nu sunt reactii atat de isolate si discrete la aceasta, ci mai
degraba sunt parti care se determina mutual una pe cealalta…o calitate cum ar fi “atractivitatea
fizica” nu exista in sine, ci este o functie a altor calitati ale obiectului, cum ar fi “forta
intelectuala”, etc. Aceste trasaturi nu exista pentru persoana ca “elemente” ale unui obiect,
isolate una de cealalta. Ci, caracteristicile obiectului sunt interdependente pentru persoana, o
schimbare la un moment dat inducand in mod necesar schimbari in alte aspecte…calitatile unui
obiect se determina reciproc.” (p. 454) Pe scurt, Asch nu a fost de acord cu pozitia ca trasaturile
isi pastreaza continutul chiar si atunci cand sunt conectate in sens statistic iar acest lucru
reprezinta exact ceea ce face scalarea multidimensionala.
Cohen (1961, apud. Jones, 1977) a fost preocupat de un singur aspect al formarii
impresiilor: scopul pentru care impresia se formeaza. In acest sens a utilizat notiunile lui
Zajonc(1960) de “transmission tunning” si “reception tunning”. Ipoteza de la care autorul a
pornit investigatiile este: in functie de acest tip de orientare, informatia este manevrata. Astfel: in
“transmission tunning”, persoana asteapta sa comunica impresia celorlalti. De aceea, trebuie sa
fie capabila sa formeze o impresie clara si precisa. Persoana va ignora inconsistentele pentru a
forma o impresie definite. In “reception tunning”, individual se asteapta sa primeasca informatii,
de aceea e mai probabil sa suspende judecata si astfel sa formeze o impresie mai putin precisa,
clara. Ipotezele s-au confirmat.
Osgood (1962, apud. Jones, 1977), Suci, Tanenbaum (1957, apud. Jones, 1977)
descriu urmatoarele dimensiuni ale teoriilor implicite:
a) dimensiunea evaluativa se refera la bun-rau, curat-murdar, frumos-urat, bun-crud
b) dimensiunea de putere: hard-soft (moale-tare), masculine-feminin, sever-tolerant, puternic-
slab, usor-greu
c) dimensiunea actionala: rapid-lent, active-pasiv, excitabil-calm, impulsive-precaut.
Kelly (1967, apud. Jones, 1977) a formulat patru criterii in formarea unei impresii
valide: distinctivitatea (raspunde astfel in orice situatie); consistenta in timp; consistenta
modalitatii (verbala si nonverbala); consensul (celelalte personae considera la fel).

87
 Secor si Backman (1964, apud. Jones, 1977) au identificat alte doua tipuri de inferente
bazate pe analogie: a) generalizarea metaforica apare cand calitatile unui stimul sunt generalizate
penru judecatile privind personalitatea (ex. Piele aspra=persoana aspra, necioplita); b)
generalizarea functionala apare cand cel ce percepe face o inferenta pornind de la functiile unor
attribute observate ale persoanei (ex. Buze subtiri, stranse=o persoana putin comunicativa).
O intrebare care a preocupat cercetatorii domeniului teoriilor implicite a fost: Ce semne folosesc
oamenii pentru a face inferente despre personalitatile altora? Din punct de vedere teoretic,
raspunsul este ca orice aspect despre care se crede ca e relationat cu un aspect sau altul al
personalitatii, poate servi ca semn. (ex. Imbracamintea, masina, muzica ascultata, felul de a
merge, nivelul educatiei).
Strich si Secord (1956, apud. Jones, 1977) au analizat trasaturile fiziologice care produc
diferite inferente despre personalitate dar rezultatele au fost slabe. Posibila explicatie: o persoana
nu observa précis trasaturi fiziologice individuale, ci, mai degraba, calitatea generala. (ex.
atractivitatea)
Dion, Berscheid, Walter (1972, apud. Jones, 1977) pleaca de la urmatoarea ipoteza:
oamenii atribuie caracteristicile dezirabile de personalitate oamenilor considerati a fi atractivi.
Oamenii se asteapta ca persoanele fizic atractive sa aiba vieti mai bune decat cei nonatractivi.
Rezultatele au confirmat aceasta ipoteza. Multiple alte studii s-au facut in aceasta directie.
Pheterson, Kiesler, Goldberg (1971, apud. Jones, 1977) au ajuns la concluzia ca subiectii
studiului lor au utilizat ca semn sexul unui artist pentru a judeca “competenta tehnica” si
“viitorul artistic”.

3. Studii stiintifice aplicative privind importanta cercetarii teoriilor implicite ale

personalitatii

Pot fi enumerate cateva domenii stiintifice in care au fost subliniate existenta si importanta
teoriilor implicite ale personalitatii precum si necesitatea studierii acestora:

a) Domeniul educatiei academice

Teoreticienii personalitatii au studiat de mult timp credintele laice despre personalitate partial
si pentru ca toti teoreticienii profesionisti sunt teoreticieni laici. Dupa cum a afirmat Monte
(1977, apud. Anderson 1994), "barbatii si femeile care creeaza teorii ale personalitatii au teorii

88
laice proprii privind personalitatea. In consecinta, o anumita parte a intelegerii caracterului uman
de catre fiecare teoretician este o reflectie a …..auto-intelegerii” (p. 171).
Studiul teoriilor implicite ale personalitatii este in general omis datorita accentului traditional
pus pe teoriile explicite, formale ale personalitatii (Anderson, Rosenfeld, & Cruikshank, 1994;
Embree, 1986, apud. Wang 1997). Un alt motiv pentru aceasta nefericita omisiune a discutiilor
academice despre teoriile implicite ale personalitatii este acela ca preconceptiilor laice despre
personalitate le lipseste perspectiva, precizia si articularea pe care le au teoriile explicite ale
personalitatii (Anderson et al., 1994; Embree, 1986, apud. Wang 1997). Dar, a nu lua in
considerare rolul teoriilor implicite ale personalitatii ascunde faptul ca intotdeauna construirea si
validarea teoriilor explicite in stiintele sociale nu raman imune la influenta teoriilor implicite.
Intr-adevar, “conceptul de teorie implicita a personalitatii implica faptul de a aduce
preconceptiile in studiul formal al personalitatii” (Cloninger, 1993 , apud. Wang 1997).
Credintele naive ale studentilor nu sunt teorii formale, dar ele detin aceleasi functii pe care
teoriile formale le au pentru psihologii personalitatii (Heider, 1958 apud. Anderson 1994). “De
aceea, consideram ca este vital, pentru intelegerea si evaluarea teoriilor formale, ca studentii
cursurilor de psihologia personalitatii sa fie constienti de propriile presupozitii despre
personalitate.” (Andreson, 1994). Mai mult, propriile teorii implicite stau la baza
comportamentului social al studentilor si le pot afecta memoria si imaginea de sine (Ross, 1989,
apud. Anderson 1994). De aceea, dezvoltand abilitatea studentilor de a examina si explica
propriile convingeri pare a fi un obiectiv educational de valoare.
Wang (1997) considera ca intelegerea de catre studenti a teoriilor explicite ale personalitatii
va beneficia de aprecierea rolului propriilor teorii implicite. Din punct de vedere pedagogic,
demonstrarea rolului teoriilor implicite in cadrul cursurilor academice, va ajuta studentii sa
raspunda la o intrebare familiara “Cum a ajuns acest teoretician (de ex. Freud) la ideile din teoria
lui?” Mai mult, facandu-si explicite teoriile implicite proprii, studentii vor intelege de ce
manifesta o preferinta tipica pentru o anumita perspectiva teoretica fata de o alta.
In acest sens, autorul realizeaza un studiu cu trei obiective. Primul este de a realiza o ancheta
care sa demonstreze studentilor de la psihologie existenta propriilor teorii implicite. Al doilea
obiectiv al studiului este de a evidentia legaturile dintre teoriile implicite individuale si preferinta
studentului catre teoriile explicite ale personalitatii. Al treilea scop este de a evalua masura in
care teoriile implicite se schimba pe masura ce studentii invata despre variatele teorii explicite
ale personalitatii. Rezultatele cercetarii au demonstrat urmatoarele: studentii au preferinte clar

89
definite pentru anumite teorii explicite ale personalitatii; preferinta studentilor pentru o anumita
teorie explicita a personalitatii se relationeaza cu raspunsurile lor la scala TIP (scala teoriilor
implicite ale personalitatii); comparatia scorurilor din saptamana 1 cu cele din saptamana 16 a
relevant faptul ca teoria implicita individuala asupra personalitatii este rezistenta la schimbare.
Din punct de vedere pedagogic, aceste rezultate demonstreaza rolul teoriilor implicite ale
personalitatii in construirea si validarea teoriilor explicite ale personalitatii.
Wang (1997) concluzioneaza studiul sau citand cateva observatii ale unor autori ai
domeniului psihologiei personalitatii: In ciuda faptului ca teoriile implicite ale personalitatii pot
influenta perceptia personala, inferenta sociala, comportamentul interpersonal, indivizii sunt rar
“capabili sa le analizeze in detaliu si sa le ia in considerare la nivel cognitiv ca baza pentru
evaluarile si deciziile lor.” (Kalliopuska, 1985, apud. Wang 1997). De exemplu, studentii care
prefera abordarea personalitatii din perspective trasaturilor fac asta pentru ca se potriveste mai
mult cu propria teorie implicita a personalitatii decat alte teorii explicite (Embree, 1986 apud.
Wang 1997). Pe scurt, “teoriile care vor fi in general crezute, pe langa faptul ca ne ofera o baza
pentru experienta noastra sensibila…sunt de asemenea cele care ne satisfac urgent nevoile active,
estetice, emotionale.” (James, 1890 / 1983, apud. Wang 1997).
Anderson (1994) considera ca preconceptiile despre personalitate ale studentilor interfereaza
cu evaluarea teoriilor formale ale personalitatii si sunt in general ignorate de profesori. El a
realizat un exercitiu care cere studentilor sa critice convingerile lor despre personalitate ca si cum
acestea ar constitui teorii formale ale personalitatii. Studentii au considerat sarcina dificila dar
provocatoare si valoroasa datorita insightului oferit catre teoriile formale si propriile credinte.
Exercitiul determina invatarea activa datorita implicarii directe a studentilor in dificultatile
construirii unei teorii. Studentii relationeaza teoriile formale invatate cu cadrul existent al
propriilor teorii. Anderson considera ca acest exercitiu de auto-referinta imbunatateste
memorarea teoriilor formale.
Psihologii cognitivisti sustin faptul ca cunoasterea noastra este organizata in scheme
cognitive (schemata) care faciliteaza procesarea informatiei despre sine si ceilalti. Imaginea de
sine este astfel una dintre aceste scheme (Markus, 1977, apud. Andreson 1994). Greenwald
(1980 apud. Andreson 1994) si altii au aratat faptul ca cu cat informatia este mai relevanta pentru
sine cu atat este mai bine reamintita, iar Kuiper si Rogers (1979 apud. Andreson 1994) au
descoperit ca memorarea trasaturilor altor persoane este facilitata atunci cand acestea sunt legate
de propria imagine de sine.

90
 In acord cu aceste idei, Dobbins si al. (apud. Liddle 1997) au concluzionat ca ”acele
comportamente care sunt consistente cu teoriile implicite ale respondentilor au o probabilitate
mai mare sa fie retinute, reamintite decat comportamentele care sunt inconsistente cu
conceptualizarile pre-existente ale participantilor” (p. 550).

b) Domeniul psihopatologiei

Conform afirmatiilor lui Barkley (2000), studiul tratamentului multimodal al ADHD (MTA
Study) constituie un punct de reper in istoria cercetarilor psihopatologiei infantile, fiind cel mai
mare studiu singular de acest fel facut vreodata. Dar, construirea componentelor tratamentului nu
a fost ghidatata de nici o teorie explicita a ADHD, bazandu-se in schimb pe teoriile implicite
asociate cu aceste tratamente, cum ar fi aceea ca simptomele ADHD apar datorita invatarii
defectuoase si contingentelor improprii ale intaririi.

c) Domeniul psihologiei dezvoltarii

Anumiti cercetatori din psihologia dezvoltarii (de exemplu, Gopnik & Meltzoff, 1997;
Wellman, 1990, apud. Schumaker si Ward 2001) au argumentat ca intelegerea si explicatia
sunt influentate de teoriile implicite pe care oamenii le detin. Schumaker si Ward (2001) au
realizat o cercetare ale carei rezultate sugereaza faptul ca, dintr-un stadiu de viata timpuriu,
cunoasterea este organizata in teorii care faciliteaza intelegerea lumii. Aceste teorii abiliteaza
indivizii sa explice si sa inteleaga aspecte cognitive proprii, ale mediului lor social sau ale
comportamentului, si de aceea pot face predictii despre evenimentele viitoare. Aceste predictii
iau forma tipica a expectantelor si ajuta oamenii sa-si controleze vietile. De asemenea, teoriile
constrang felul inferentelor pe care indivizii le fac despre stari nevazute sau care se afla la baza
altor stari. Mecanismul de baza care determina functionarea psihologica este unul de tipul
convingere-dorinta (belief-desire). Atat convingerile cat si dorintele se refera la grupuri asociate
de stari mentale, credintele fiind intelese in sens larg ca incluzand cunoasterea, convingerile,
supozitiile, ideile si opiniile, iar dorintele fiind intelese in sens larg ca incluzand toate atitudinile
pro si contra, cum ar fi nevoile, preferintele, scopurile, obligatiile, valorile, trebuintele si
pasiunile (Wellman, 1990 apud. Schumaker si Ward 2001). Impreuna, credintele si dorintele
conduc la actiune si formeaza cadrul in care comportamentul celorlalti oameni este interpretat
(Wellman, 1990 apud. Schumaker si Ward 2001). Culturile si subculturile diferite pot varia in

91
privinta rolului pe care il atribuie starilor mentale care genereaza actiuni si in privinta tipului de
stari mentale favorizate in anumite contexte si domenii. Indivizii invata ca mintea interpreteaza
situatii si ca oamenii isi pot reprezenta in mod diferit acelasi eveniment. Asta inseamna ca mintea
construieste si interpreteaza in mod activ informatia mai degraba decat sa copieze pasiv
evenimentele in lume. De aceea, oamenii nu au acces direct la realitate ci construiesc realitatea
mental. Aceasta constructie ghideaza actiunile lor si interpretarile actiunilor celorlalti. Acest
lucru se intampla chiar si atunci cand realitatea este prost reprezentata.
Un aspect esential studiat de psihologia dezvoltarii este relatia dintre experientele timpurii si
formarea teoriilor implicite la copii. Teoriile dezvoltate de copii sunt maleabile si sunt in mod
clar afectate de experientele lor. Keenan si Ward (in press, apud. Schumaker si Ward 2001)
sugereaza faptul ca exista mai multe modalitati prin care dezvoltarea teoriilor implicite de catre
copii are impact asupra problemelor de comportament. De exemplu, copiii pot dezvolta teorii
deviante, ce reflecta un accent incontestabile pe continuturi precum agresivitatea sau
sexualitatea. Happé si Frith (1996 apud. Schumaker si Ward 2001) au demonstrat ca acei
copii care au avut in familie, in anii de formare a personalitatii lor, o istorie de agresivitate si
violenta ca teorie implicita, dezvolta o teorie implicita ce include un rol proeminent acordat
interactiunilor agresive. Keenan si Ward sugereaza de asemenea faptul ca intarzierile in
achizitionarea unei teorii implicite privind lumea si viata, pot actiona ca factor de risc ce poate
determina intrarea pe o cale de dezvoltare care conduce la aparitia unor probleme serioase in
interactiunile umane. Cercetarile privind diferentele individuale in dezvoltarea unei teorii
implicite despre lume si viata demonstreaza ca diferentele intre factorii timpurii (cum ar fi
securitatea atasamentului intre copilul mic si persoanele care il ingrijesc) sunt asociate cu rata
achizitiei teoriei implicite (Meins, Fernyhough, Russell, & Clark-Carter, 1998 apud.
Schumaker si Ward 2001). Teoriile deviante si intarzierile in achizitia unei teorii implicte pot
rezulta in dificultatea de a intelege actiunile celorlalti oameni si, in consecinta, pot determina
esecul in a raspunde adecvat la situatiile sociale diferite. Pe scurt, experienta unor relatii timpurii
de proasta calitate are un impact asupra dezvoltarii teoriilor implicite adaptative si, in ultima
instanta, determina alienarea sociala si cresterea distresului. De exemplu, Ward, Hudson, &
Marshall (1996 apud. Schumaker si Ward 2001) au studiat agresorii sexual si au descoperit
faptul ca acestia provin din medii familiale tulburate si traiesc niveluri inalte de atasament
insecurazant. De aceea, teoria conform careia violatorii dezvolta teorii implicite deviante sau

92
inregistreaza intarzieri in achizitia teoriilor implicte, este foarte plauzibila. In schimb, agresorii
sexual pot trai niveluri inalte de stres interpersonal si respingere sociala.
Modele culturale si norme sociale diferite au un impact asupra mediilor timpurii de invatare
ale copiilor si influenteaza modul cum acestia interpreteaza si inteleg lumea. Dupa cum sugera
Bronfenbrenner (1979, 1986 apud. Schumaker si Ward 2001), influentele culturale pot
actiona pe niveluri multiple asupra copiilor, de la nivelul influentelor familiale la nivelul celor
culturale, asa cum se transmit ele prin media si alte institutii. Conform analizei lui Schumaker si
Ward (2001), o istorie de violenta are potentialul de a determina teorii distorsionate despre
ceilalti oameni (de exemplu, ceilalti oameni intotdeauna incearca sa ma raneasca) si de aceea
este mai dificil sa intelegem si sa explicam actiunile lor.

d) Domeniul psihologiei sociale

Oamenii au nevoie sa inteleaga ce se intampla in lumea sociala. Ei isi dezvolta teorii laice
sau credinte, numite uneori teorii implicite, pentru a-i ajuta sa inteleaga lumea, la fel cum
psihologii isi creeaza teorii pentru a-i ajuta sa inteleaga oamenii. Oamenii nu sunt in mod necesar
constienti de aceste teorii si impactul lor, astfel ca teoriile laice pot fi implicite si nesistematizate
(Furnham, 1988 apud. Cohen, Olson, Serrentino si Zanna 2004), dar ele joaca roluri
importante in vietile cotidiene ale oamenilor (Fry, Wong 1998; Corneille, Judd 2003).
De exemplu, s-a descoperit ca teoriile implicite ale personalitatii ghideaza interpretarile
oamenilor asupra comportamentelor sociale si formarii impresiei.
Dweck, Chiu si Hong (1995) elaboreaza un model nou al teoriilor implicite ce creeaza
diferente individuale in judecati si reactii. Astfel, cand oamenii au convingerea ca trasaturile
(cum ar fi inteligenta, caracterul moral) sunt entitati fixe, ei tind sa inteleaga rezultatele si
actiunile in termini de trasaturi fixe (“am esuat la test pentru ca sunt prost”) – teoria entitatii (the
entity theory). Cand oamenii au convingerea ca atributele personalitatii sunt dinamice, maleabile,
supuse dezvoltarii, ei tind sa se focalizeze mai putin pe trasaturile generale si tind sa inteleaga
actiunile in termenii unor mediatori psihologici si comportamentali mai specifici (“Am esuat la
test din cauza strategiei sau efortului meu”) – teoria dezvoltarii (the incremental theory).
Originea modelului se afla in: teoria constructelor personale (Kelly, 1955) si teoria campului in
perceptia sociala (Heider, 1958).
Implicatiile acestui model sunt urmatoarele:

93
 - adeptii teoriei entitatii se vor arata mai neputinciosi in fata realizarilor decat adeptii
teoriei dezvoltarii (vor face judecati negative despre inteligenta lor, vor avea afecte
negative puternice).
- adeptii teoriei entitatii tind sa judece trasaturile sociale si morale ale oamenilor pornind
de la un esantion mic de comportamente si tind sa se focalizeze pe pedeapsa destinata
persoanelor cu trasaturi negative
- adeptii teoriei dezvoltarii se focalizeaza mai mult pe procesele mediatoare si mai putin pe
judecatile privind trasaturile si tind sa se focalizeze mai mult pe educare si reeducare.
- adeptii teoriei entitatii percep o corespondenta mai apropiata intre trasaturi si actiuni
- adeptii teoriei entitatii categorizeaza informatiile despre personae in sensul evaluative al
trasaturii relevante.
- Adeptii teoriei dezvoltarii categorizeaza informatiile noi in termini precum: scopurile
urmarite (sunt mai putin evaluatori in sensul bun/rau)

S-a demonstrat ca aceste doua teorii implicite joaca un rol cauzal in raport cu judecatile si
actiunile oamenilor (pot fi manipulate). Teoriile implicite nu determina comportamentul, ci
creeaza un cadru pentru judecati si comportamente (care vor fi consistente cu acest cadru). Nu
este vorba despre un stil cognitiv, ci de un cadru conceptual specific.
Teoriile implicite sunt independente de alte sindroame atitudinale (autoritarism, liberalism,
conservatorism). Efectele acestora nu sunt mediate de alte seturi de credinte (sunt prezise direct
de credintele privind natura atributelor umane).
Din punct de vedere motivational, modelul face predictii privind scopurile urmarite de
oameni, modalitatea de urmarire a scopurilor si eficienta atingerii lor. In teoria entitatii, scopurile
sunt orientate spre performanta (oamenii sunt preocupati de judecatile privind competenta); in
teoria dezvoltarii, scopurile sunt orientate spre invatare (oamenii sunt preocupati de achizitia de
abilitati). Aceste teorii implicite ridica si problema stabilitatii sau schimbarii personalitatii.
De asemenea s-a dovedit faptul ca teoriile implicite constituie baza construirii istoriei
personale (Ross, 1989 apud. Cohen, Olson, Serrentino si Zanna 2004). Cercetatorii au studiat
teoriile laice ale fericirii (Furnham, Cheng, & Shirasu, 2001 apud. Cohen, Olson, Serrentino si
Zanna 2004), ale imbatranirii (ex., Bergstrom & Holmes, 2000; McDonald-Miszczak, Hertzog,
& Hultsch, 1995 apud. Cohen, Olson, Serrentino si Zanna 2004).
Lopez si Snyder (2002) trec in revista o serie de studii privind teoriile implicite ale
schimbarii. Astfel, Ross (1989, apud. Lopez si Snyder 2002) argumenteaza cu convingere ca
“oamenii poseda teorii implicite ale schimbarii, idei despre conditiile care probabil produc
modificari in sine si ceilalti” si ca “teoriile oamenilor ii pot conduce pe acestia sa supraestimeze

94
schimbarea aparuta”. Ross (1989) sustine ca reamintirea atributelor personale de la un moment
anterior implica doi pasi. In primul rand individul observa statusul present al atributului. Apoi,
foloseste teoria implicita a stabilitatii sau schimbarii pentru a ghida constructia trecutului. Cand o
informatie pertinenta nu poate fi amintita, persoana utilizeaza propria teorie implicita si statutul
present al atributului relevant pentru a creea un trecut plauzibil (cf. Belleza & Bower, 1981).
Dupa cum nota Ross (1989) si dupa cum indica dovezile (ex., Woodruff & Birren, 1972), teoriile
oamenilor ii pot conduce la a experimenta mai multa schimbare decat de fapt a existat.
O premisa mult sustinuta in cultura vestica este aceea ca oamenii castiga intelepciune,
schimbari positive ale personalitatii, relatii mai profunde cu ceilalti si vieti mai productive dupa
confruntarea cu situatii amenintatoare. (Collins, Taylor, & Skokan, 1990). Abordarea teoriilor
implicite recunoaste diferente individuale in perceptia schimbarii positive, iar Ross (1989, cf.
Martin, Tesser, 1992) evidentiaza diferiti factori situationali care pot produce influente negative
in amintirea istoriei personale a unui individ, si astfel perceperea prezentului ca fiind mai pozitiv
decat trecutul. In primul rand, cu cat o teorie a schimbarii este mai mult sustinuta de o cultura, cu
atat este mai probabil ca majoritatea indivizilor sa accepte implicit aceasta teorie. In al doilea
rand, cu cat trece mai mult timp, cu atat oamenii apeleaza la teoriile implicite pentru a umple
“golurile”. In al treilea rand, in timp ce schimbarea mica sau inexistenta ofera terenul fertil
pentru biasing one's recollection of the past, schimbarea negative neechivoca a unei dimensiuni
particulare face mai dificila sarcina unui individ de a se evalua pe sine ca fiind chiar mai
negative in trecut. Impreuna, acesti trei parametrii situationali conduc la urmatoarele predictii: a)
din perspective suportului cultural pervaziv pentru teoria implicita a beneficiilor in urma
adversitatii, multi oameni vor declara astfel de beneficii; b) desi oamenii pot percepe beneficii in
orice moment din timpul unei intamplari adverse, astfel de beneficii vor aparea cu mai mare
probabilitate mai tarziu; c) este mai putin probabil sa fie raportate beneficii intr-o dimensiune
particulara de catre indivizi care au resimtit un decline evident a acelei dimensiuni. Cercetarile
ofera un suport total pentru prima predictie, nici un support pentru a doua si tacere virtuala cu
privire la a treia predictie.
Conform modelului teoriilor implicite, un individ care a involuat intr-un domeniu particular
al vietii in urma unui eveniment negative, este mai putin probabil ca va declara beneficii in acel
domeniu. Astfel, oamenii care au avut un declin in imaginea de sine, relatiile interpersonale si
prioritatile vietii – trei domenii in care oamenii indentifica cel mai frecvent beneficii (Updegraff
& Taylor, 2000)— este cel mai putin probabil ca vor declara beneficii. Mai mult, in masura in

95
care aceste declinuri se asociaza cu demoralizarea, acesti indivizi vor declara cel mai probabil
niveluri inalte ale afectului negativ, niveluri scazute ale afectului pozitiv si mai mult distres. De
aceea, asocierea consistenta intre gasirea de beneficii si starea de bine emotional in confruntarea
cu adversitatile produce atat distress emotional cat si inhibarea beneficiilor percepute.
Krauss si Fussell (cf. Levine, Resnick, Teasley 1991) sugereaza faptul ca oamenii poseda
teorii implicite despre distributia cunostintelor pe care le aplica in procesul adaptarii propriei
comunicari la partenerii de discutie.
Tzeng (1992) subliniaza faptul ca anumite comportamente manifestate intr-o relatie de cuplu,
se bazeaza pe teoriile implicite pe care fiecare partener le poseda. De exemplu, ne asteptam ca
indivizii aflati intr-o relatie de tip pasional, sa manifeste apropiere fizica prin atingeri si
intimitate sexuala, in timp ce cei aflati intr-o relatie de tip parteneriat (companionate love)
manifesta mai degraba un grad de contact fizic mutual acceptat si activitati comune.

e) Domeniul psihologiei cognitive

Schemele cognitive au fost conceptualizate ca teorii implicite ce sunt folosite pentru a

explica, prezice si interpreta, pentru a ghida comportamentul si a organiza in memorie
evenimentele (Yee, Santoro, Paul, & Rosenbaum, 1996, apud. Schumaker si Ward 2001). Odata
ce aceste scheme sunt formate, ele rezista dovezilor inconsistente (Fiske & Taylor, 1991 apud.
Schumaker si Ward 2001). Mai mult, schemele cognitive nu reflecta in mod necesar lumea reala,
ci reprezinta conceptia unica a individului despre o situatie sau despre sine (Ward, Keenan, &
Hudson, in press apud. Schumaker si Ward 2001). Schemele cognitive sunt influentate de
contextual cultural iar cognitiile personale care sustin sau descurajeaza abuzul sexual difera de la
un grup cultural la altul. Exista un consens printre cercetatori ca cultura implica cognitii
commune (shared), proceduri operative standard si asumptii neexaminate (Triandis, 1996 apud.
Schumaker si Ward 2001). Cognitia in sine a fost definita ca fiind mostenita cultural (inherently
cultural) (Rogoff & Chavajay, 1995 apud. Schumaker si Ward 2001) iar paternurile
comportamentale culturale pot fi achizitionate si transmise prin credinte si teorii implicite
(Butcher, Nezami, & Exner, 1998 apud. Schumaker si Ward 2001). Continutul convingerilor
indivizilor sunt puternic influentate de participarea lor la practicile si contextele culturale (Fiske,
Kitayama, Markus, & Nisbett, 1998 apud. Schumaker si Ward 2001).
Cativa cercetatori au accentuat importanta examinarii teoriilor laice ale inteligentei (Beyer,
1998; Beyer & Bowden, 1999), care au fost definite simplu teorii implicite sau credinte

96
construite de indivizi, dar nu pe baza cercetarilor academice sau a dovezilor stiintifice empirice
(Sternberg, 1990, apud. Chamorro-Premuzic, Furnham 2005). Aceste teorii sunt “constructii ale
oamenilor (psihologi, persoane laice si altii) care rezida in mintile acestor indivizi” (Sternberg,
1990 apud. Chamorro-Premuzic, Furnham 2005). Exista cel putin patru motive pentru care
psihologii au considerat relevant sa investigheze teoriile implicite/credintele subiective despre
inteligenta:

a) Natura credintelor despre inteligenta poate influenta propriile rationamente asupra

abilitatilor, in sensul ca ofera un cadru pentru evaluarea capacitatilor personale.
b) Conceptiile despre inteligenta pot avea consecinte educationale si sociale semnificative.
c) Credintele laice despre inteligenta pot afecta performantele.
d) Convingerile laice pot fi considerate precursoare ale ipotezelor academice (Sternberg
1985, apud. Chamorro-Premuzic, Furnham 2005).

Sternberg argumenta faptul ca desi exista o adevarata prapastie intre teoriile inteligentei
apartinand oamenilor de stiinta si persoanelor laice, teoriile implicite cuprind, de obicei, aspecte
care nu sunt incluse in teoriile formale ale inteligentei. Astfel, o multitudine de deprinderi care
nu sunt masurate cu testele de IQ, pot fi considerate aspecte fundamentale ale inteligentei de
persoanele laice. Spre deosebire de majoritatea expertilor, persoanele laice considera ca o
persoana inteligenta este capabila sa balanseze informatiile si sa actioneze intelept dincolo de
limitele academice. De asemenea, gustul estetic, imaginatia, curiozitatea constituie parti ale
teoriilor implicite ale oamenilor, desi sunt absente din definiile expertilor si nu sunt masurate de
testele psihologice standardizate. Sternberg concluziona ca validitatea teoriilor implicite nu
trebuie judecata prin opozitie cu teoriile explicite, ci in termenii utilitatii lor si al efectelor pe
care le au in viata cotidiana. Teoriile implicite tind sa fie mai cuprinzatoare decat teoriile formale
(poate pentru ca sunt mai putin determinate si limitate de anumite aspecte metodologice).

f) Domeniul stiintei comunitatii

In ultimul deceniu, anumite domenii care implica studiul comportamentului uman au adoptat
eticheta de "stiinta". Astfel exista stiinta prevenirii, stiinta educatiei sanatoase, si stiinta clinica.
Conform lui Wandersman (2003, apud. Tebes 2005) exista si “stiinta comunitatii”. Acesta
definea “stiinta comunitatii” ca un domeniu care “dezvolta si cerceteaza modele centrate pe
comunitate care abiliteaza comunitatile sa foloseasca interventii bazate pe dovezi intr-un mod

97
mai eficient". Autorul observa ca “un scop major al stiintei comunitatii este acela de a imbunatati
calitatea tratamentelor, preventiei, promovarii sanatatii si educatiei ". Pentru Wandersman
(2003), succesul indeplinirii acestui obiectiv va reduce prapastia dintre cercetare si practica.
Plecand de la aceste consideratii, Tebes (2005) observa ca in stiinta comunitatii sunt incadrate
teoriile implicite despre natura realitatii (ontologia), justificarea cerintelor cunoasterii
(epistemologia) si modul de construire al cunoasterii (metodologia). Aceste teorii implicite
influenteaza conceptualizarea si practica cercetarii si ii favorizeaza sau ii constringe
posibilitatile. De aceea considera oportuna studierea acestora, mai ales ca stiinta comunitatii
cauta sa mareasca intelegerea teoretica si practica a comportamentului uman in contextele
comunitatii; promoveaza competenta, rezistenta si starea de bine a indivizilor si comunitatii;
previne problemele comportamentale atat la nivelul individual cat la cel al comunitatii.

ANALIZA COMPARATIVA INTRE TEORIILE EXPLICITE ALE PERSONALITATII SI

TEORIILE IMPLICITE ALE PERSONALITATII

Hoffstater (1960, cf.Zlate 1999) afirma ca scopul unei teorii stiintifice a personalitatii este
dublu: pe de o parte, trebuie sa formuleze cadrul sistematic pentru a putea pune in ordine diferite
constatari intre indivizi si pe de alta parte, trebuie sa prezinte un model care sa permita
explicarea divergentelor in manifestarea unuia si aceluiasi individ in situatii de viata. Din aceste
scopuri apar diferentele intre teoriile implicite si cele explicite: caracterul sistematic, critic al
celor explicite si necesitatea unor optiuni in fata realitatii psihologice. Aceste optiuni trebuie sa
se produca la nivel conceptual, metodologic.
La nivel conceptual, o teorie stiintifica presupune o conceptie determinista potrivit careia
orice fenomen psihic este precedat de un antecendent. In conditii identice, produc acelasi efect.
La nivel metodologic, o teorie stiintifica presupune descrierea personalitatii in termeni de
concepte definite operational, indicandu-se conditiile de observare, de producere care conduc la
acel concept.
Pe de alta parte, teoriile implicite sunt, prin definitie, inafara constiintei, astfel incat a le
articula este, in consecinta, foarte dificil (Bruner & Tagiuri, 1954, apud. Andreson 1994). O
alta dificultate este, dupa cum nota Kelly (1955 apud. Andreson 1994), aceea ca teoria implicita
este profund personala; reveleaza mult din propria personalitate.
O mare parte din cunoasterea noastra este gandita asemenea unei teorii in cateva aspecte
(Keenan & Ward, in press, apud. Schumaker si Ward 2001). In primul rand, multe teorii

98
implicite contin asumptii care specifica ontologia, adica descriu natura de baza a oamenilor in
termenii structurilor si proceselor psihologice esentiale (derivate cultural). In al doilea rand,
aceste constructe si relatiile lor sunt folosite pentru a explica actiunile umane in contexte diferite,
si la fel ca si notiunile teoretice din teoria stiintifica, se refera la mecanisme inobservabile sau la
stari psihologice. De exemplu, comportamentul de evitare sociala poate fi explicat prin referirea
la teama de respingere sau la indoielile asupra increderii pe care o pot avea in partenerii
potentiali. In al treilea rand, teoriile implicite sunt relativ coerente si contin un numar de credinte
si conceptii care sunt interconectate. Trasatura finala comuna cu teoriile stiintifice este aceea ca
teoriile implicite produc interpretari ale realitatii (evidence), in opozitie cu descrierile neutre ale
realitatii date de teoria explicita. Cu alte cuvinte, observatiile sunt conduse de teorie (theory-
laden). Ceea ce conteaza ca dovada sau informatie pentru adevarul sau falsitatea unei teorii
depinde de constructele sale.
Diferente intre teoriile implicite si cele explicite
Shultz (cf.Zlate 1999):

Teorii implicite Teorii explicite

Se bazeaza pe observarea unui numar Se formeaza pe baza observarii efectelor pe

limitat de personae (cercul intim de oameni un numar mare de personae de categorii
cu care vin in contact) diferite. Sunt comprehensive. Permit
generalizari corecte.

Sunt subiective, bazate pe nevoi, temeri, Sunt obiective, bazate pe fapte si observatii
valori personale, observatii empirice stiintifice

Nu sunt riguros testate. Odata elaborate Pot fi in mod repetat testate de alti oameni
tind sa se perpetueze. De obicei urmaresc de stiinta, altii decat cel care le-a elaborate.
comportamentele care le confirma, Pot fi intarite, modificate, respinse.
ignorand pe cele care le contrazic

Bennet si Gross (cf. Zlate 1999):

Teorii implicite Teorii explicite

Domeniul lor este restrans Dispun de un domeniu extins

Nu urmeaza regulile, metodele stiintifice. Sunt construite sa urmeze un set de reguli

99
Persoanele care le elaboreaza cauta care guverneaza modul de formulare,
evidente pentru verificare utilizare a lor

Scopul lor major este practic, pragmatic. Scopul lor major este obtinerea adevarului
Sunt utilizate in viata cotidiana, curenta, ca
linii orientative in tranzactiile zilnice cu
ceilalti

Sunt elaborate spontan Sunt elaborate voluntar, constient, deliberat

Folosesc constructe despre cazuri care ii Elaboreaza constructe despre constructe

fac pe oameni sa actioneze. Se refera la pentru a explica “explicatiile cotidianului”.
procesul atribuirii. Sunt teoriile atribuirii.

Relatiile intre teoriile implicite si cele explicite sunt determinate de optiunile metodologice si
epistemologice ale cercetatorilor. S-au conturat doua optiuni:

 optiunea ruperii intre cele doua categorii de teorii (anii ’60). Potrivit acesteia, teoriile
implicite sunt prestiintifice, iar cunoasterea nu poate avea drept model decat pe cel oferit
de stiinta.
 optiunea continuitatii. Teoriile implicite sunt considerate ca baza legitima de la care se
poate dezvolta psihologia stiintifica, prin explicare, argumentare, rigoare metologica.

Solutia propusa de Zlate (1999): “Daca admitem ruptura, atunci negam orice utilitate a
teoriilor implicite. Iar realitatea arata ca aceste teorii au valoare si pentru savanti. Daca admitem
continuitatea, preluam si perpetuam o serie de eori ale teoriilor implicite. Solutia de compromis:
ruptura in ceea ce inseamna eroare, distorsiune, greseli fundamentale in psihologia implicita si
continuarea, preluarea, integrarea a ceea ce este util si valabil.”

100
 VII. STABILITATE SI SCHIMBARE IN PERSONALITATE (Heatherton si Nichols
– 1994)
1. Se poate schimba personalitatea?
Intrebarea a preocupat psihologii de cand W. James (1890) a afirmat ca personalitatea era
definitivata la inceputul maturitatii. Nu toti psihologii au fost de accord cu afirmatia lui James.
Erickson (1950) a argumentat ca adultii, la fel ca si copiii, se maturizeaza si se schimba
pe parcursul vietii. Una dintre asumptiile de baza ale psihologiei clinice este ca indivizii sunt
capabili de schimbari importante in multe aspecte ale vietii lor.
Recent, psihologii personalitatii au argumentat ca trasaturile de personalitate tind sa fie
relative stabile de-a lungul vietii (Caspi si Hertener, 1990, Costa si McCrae 1980) si ca
personalitatea trece prin schimbarile maturizarii si ale adaptarii (Helson si Moane 1987, Ozer
1989).
2. De ce personalitatea ar trebui sa fie stabila sau maleabila?
a. Majoritatea definitiilor personalitatii invoca notiunea de stabilitate a unor caracteristici si
a unor stiluri temperamentale. Majoritatea fortelor de dezvoltare par a avea o influenta
stabilizatoare asupra personalitatii:
- In masura in care personalitatea e determinata in parte de influente genetice si
biologice, personalitatea ar trebui sa fie in general stabila.
- Majoritatea fortelor de dezvoltare care formeaza personalitatea apar in prima
copilarie, iar sentimentul de sine este dezvoltat in mare inainte de a ajunge la
adolescenta. Astfel, se poate asuma idea unei anumite stabilitati in personalitate.
b. Pe de alta parte, exista motive pentru care se doreste o anumita maleabilitate a
personalitatii. Ex: detinutii inchisorii sunt trimisi in societate cu credinta ca si-au schimbat
modurile criminale; oamenii care intra in programme de rehabilitate sau incep psihoterapii,
descopera sa realizeze schimbari dramatice in aspecte importante ale vietii).

101
 Dorim sa schimbam personalitatea atunci cand determina un efect advers in relatiile
interumane, in sanatatea fizica sau mentala sau in functionarea sociala. In viata intalnim diferite
contexte sociale si provocari de dezvoltare care pot afecta personalitatea. Inabilitatea de
schimbare si adaptare la cererile situationale si culturale pot conduce la o slaba functionare
psihologica.
Relatiile interumane pot modela sau modifica personalitatea (feed-back pozitiv sau negativ).
O multitidine de studii arata ca suportul social este o componenta importanta a schimbarii vietii
(Clifford, Tan si Gorsuch,1991).
Dar alte studii au aratat ca suportul social nu este intotdeauna predictiv al schimbarii
motivationale sau comportamentale (Kelly, Zyzanscki si Alemagno, 1991):
- Pentru ca oamenii tind sa se asocieze cu altii care au idei personale, istorii similare
(Caspi si Herbener, 1990).
- Si isi aleg drept condifenti oameni care le vor sustine ideile si comportamentele.
(Baumeister 1991).
Daca definitia personalitatii este extinsa pentru a include motive, scopuri de viata,
functionarea psihologica in general, atunci se poate vorbi despre schimbare.
Raspunsul la intrebarea “Personalitatea se poate schimba?” este afectat de definitia personalitatii.
(Pervin, 1994).
- trasaturi dispozitionale (ex: Big Five);
- preocupari personale (personal concerns – scopuri si sarcini)
- “persoana intreaga” (whole) masurata prin metoda nararii vietii.
Daca personalitatea se schimba sau nu depinde de nivelul pe care cercetatorii il folosesc in
dezvoltarea personalitatii.

3. Tipuri de schimbari
Ce este schimbarea?
Multiple cercetari au sugerat ideea ca schimbarea personalitatii este cea mai bine descrisa ca
fiind graduala si subtila (King, 1973).
Miller si C’deBaca (1994) se refera la un cuantum de schimbari, ce reprezinta
schimbarile bruste si dramatice care modifica indivizii in esenta lor. Ex: Oamenii care trec prin
transformari religioase sau spirituale, care realizeaza schimbari abrupte in aplicatii profesionale
sau in profesie; oamenii care au trait evenimente traumatizante.
Davis si Millon (1994) observau: modele conceptuale ale schimbarii adesea nu includ
astfel de “intoarceri” radicale in personalitate.
Este necesar sa consideram modele noi si diferite ale schimbarii personalitatii:
- teoriile psihologice actuale: schimbarea e liniara si urmeaza progresii si maturizari
predictibile;

102
 - o abordare noua ar fi sa intelegem schimbarea din perspectiva teoriei haosului (in care
perturbari mici initiale produc schimbari enorme non-liniare);
Abordarile noi ale schimbarilor pot aduce noi insighturi de stabilitate si schimbarea
personalitatii. Majoritatea modelelor schimbarii iau in considerare numai aspectele positive ale
schimbarii ceea ce le face mai putin coerente.

4. Agenti ai stabilitatii ( Costa si McCrae)

a. Definirea personalitatii (multiple, datorita complexitatii)
Personalitatea a fost definita in termeni de:
- sine (Lecky 1945)
- patternuri de expectante invatate (Bandura 1977)
- structura a mintii (Warren si Marmichael, 1930)
- profil al trasaturilor (Guilford, 1959)
- viata a individului ca intreg (Murray 1938) etc.
Daca personalitatea se poate sau nu schimba depinde de care din definitii este adoptata.
Allport 1961: Personalitatea: “organizarea dinamica interioara a acelor sisteme psihice si fizice
care determina gandirea si comportamentul sau characteristic”.
Exista trei elemente distincte ale definitiilor:
A. “organizare psihodinamica” = ansamblu de procese care integreaza fluxul de experiente
si comportamente.
B. “sisteme psihofiziologice”= care reprezinta tendinte de baza si capacitate;
C. “comportamentul si gandirea sa caracteristica=adaptari caracteristice (Costa si McCrae =
obiceiuri, atitudini, religii).
La acestea, Costa si McCrae adauga 3:
D. Influente externe (de mediu)= includ atat situatia imediata cat si contextul social, cultural
si istoric mai larg.
E. Biografia selectiva (=fiecare lucru semnificativ pe care persoana l-a simtit, gandit sau
facut de la inceputul pana la sfarsitul vietii – Murray si Kluckhohn 1953).
F. Conceptia de sine (self concept) –Imaginea de sine.

Aceste elemente constituie elemente de baza a majoritatii teoriilor personalitatii.

Teoriile difera in ceea ce proveste elementele pe care le accentueaza, relatiile cauzale si de
dezvoltare pe care le postuleaza intre aceste elemente.
Ex: Notiunile de “auto-eficienta (self-efficacy) a lui Bandura, poate fi vazuta ca un aspect al
conceptiei de sine; sugereaza influente reciproce intre mediu si self-efficacy.
Tendintele de baza = anumite dispozitii fparte generale, limite si capacitate ale individului.
Pot fi innascute sau dobandite. Sunt tendinte abstracte care se pot manifesta in multiple feluri.
Ex: trasaturi de baza ale personalitatii sau temperamentului: extraversia, constiinciozitatea;
Sanatatea fizica si atractivitatea; Orientarea de gen si sexuala; Inteligenta; Abilitatile artistice.

103
Adaptarile caracteristice rezulta din interactiunea dintre influentele existente si tendintele de
baza. Ex: abilitati, obisnuinte, credinte, atitudini, interese, proiecte personale; roluri sociale si
relatii interpersonale (=adaptari interpersonale).
Conceptia de sine (self- concept) se refera la viziunea omului despre cine este. Aspectele de
esenta ale imaginii de sine (care definesc individul) se numeste identitatea personala.
Procese dinamice sunt mecanisme care relationeaza elemente variate ale modelului. Procesele
dinamice sunt mai greu de conceptualizat, dar joaca un rol central in multe teorii ale
personalitatii. De ex. dezvoltarea Eului (Loevinger 1966); rezistenta Eului si controlul eului
(Block 1980).

b. Teoriile personalitatii si implicatiile lor pentru schimbare

Tendinta recenta in studiul personalitatii este definirea psihologiei personalitatii ca fiind studiul
vietii omului (McAdams 1988, Rabin, Zucker, Frank 1990). Aceasta este o abordare initiate de
Murray (1938). Ideea de baza este ca personalitatea nu poate fi cunoscuta transversal, ci
longitudinal.
Apar doua probleme:
- Problema biografiei obiective: Este o parte a personalitatii sau un rezultat al
personalitatii? Levinson (1978) afirma ca este o parte a personalitatii; Murray si Kluckholm
(1953) afirma ca personalitatea nu este o serie de fapte biografice ci ceva mai general si stabil
care este inferat din aceste fapte.
Daca personalitatea se schimba sau nu este o intrebare empirica. Psihologii trebuie sa
infereze personalitatea din fapte biografice in timpul a doua treimi din perioada de viata si sa
determine daca exista schimbari)
- Problema proceselor dinamice (daca se schimba sau nu): Freud (1923/1962) credea
ca interactiunea dintre Id, Ego si Superego ating un punct de echilibru dynamic devreme in viata,
si poate fi schimbat numai prin psihanaliza (confirmarea empirica e diferita; structurile Eului nu
pot fi masurate). Loevinger (1970) a reusit sa masoare un mechanism dynamic (nivelul Eului –
Ego level) si a demonstrate cresterea dezvoltarii Eului intre copilarie si adolescent (1993).
Comparatii transversal au demonstrate schimbari mici dupa.
Inafara abilitatilor cognitive, nu exista dovezi ale schimbarii proceselor proceselor dinamice
ale personalitati la varsta maturitatii. De aici rezulta ca procesele dinamice sunt stabile.
 Conceptia despre sine se schimba cu varsta. Dar exista aspect ale imaginii de sine care
dovedesc stabilitate. Cel mai testat aspect al imaginii de sine este stima de sine (Rosenberg 1979)
care demonstreaza fluctuatii pe termen scurt (Heatherton 1991) si stabilitate pe termen lung. Un
aspect particular al scimbarii imaginii desine este acuratetea (exactitatea):

104
 - Costa si McCrae (1994) considera imaginea de sine ca o reflectare directa a
tendintelor de baza, adaptarilor caracteristice si istoriei de viata.
- Epstein (1973) observa ca imaginea de sine este o teorie despre sine si deci poate fi
foarte proasta.
- Rogers (1961) considera ca incongruenta rezulta din incongruenta dintre imaginea de
sine si tendintele de baza / adaptarile individului. A ajuta clientii sa se inteleaga pe
sine este considerate de multi terapeuti ca o schimbare de baza in personalitate.
Rogers considera ca sinele (imaginea de sine) este maleabila in conditii terapeutice
corecte, dar ca organismul (tendintele de baza) sunt neschimbabile.
Multe tipuri de psihoterapie se focalizeaza pe schimbarea adaptarilor caracteristice (ex:
fobii, dependente, relatii patologice). Aceste probleme sunt rezolvate cu success, daca cineva
echivaleaza personalitatea cu adaptarile caracteristice atunci schimbarea este posibila;
- o viziune extrema a acestei perspective o ofera Skinner (1974). Personalitatea este o
colectie de comportamente invatate, de unde rezulta ca personalitatea se schimba toata viata
(pentru ca noi invatam noi comportamente permanente datorate chimbarilor tehnologice, re
roluri sociale, si schimbarilor fiziologice).
 Tendintele de baza sunt stabile. Teoreticienii care contribuie la esenta personalitatii difera
in functie de plaja de tendinte pe care le include in personalitate:
- Cattel (1970) includea IQ intre cei 16 factori ai personalitatii;
- Black (1961) includea nu numai fluenta verbala, dar si atractivitatea fizica in descrierea
personalitatii (Q sociala).
S-a demonstrat ca exista schimbari ale abilitatilor cognitive datorate varstei (componentele a
ceea ce Horn si Cattel numeau inteligenta fluida).Exista anumite schimbari datorate varstei,
schimbari ale sanatatii fizice, ale fizionomiei, a nivelului activitatii, impulsului sexual, dar multe
din aceste aspecte nu sunt considerate aspecte ale personalitatii de catre multi teoreticieni.

3. Dovezi empirice ale stabilitatii personalitatii

Pana in 1970, psihologii personalitatii nu stiau exact ce se intampla cu trasaturile de personalitate
odata cu varsta. Teoriile clasice (Jung, Erikson,etc) ofereau viziuni despre ceea ce se intampla cu
varsta dar au ramas teorii neverificate stiintific.
Dupa 1970, au avut loc doua progrese majore in cercetarea personalitatii:
1. recunoasterea faptului ca sutele de trasaturi de personalitate propuse de teoreticieni
puteau fi organizate in dimensiunile de baza ale modelului Big-Five (Digman 1990, John
1990, McCroe1992). Acest model a permis integrarea dezvoltata a multiplelor studii si
abordarea problemei stabilitatii/ schimbarii in personalitate.

105
 2. analiza rezultatelor din studiile longitudinale astfel incat personalitatea incepea cu ani
inainte.
Concluzii
- Datele demonstreaza stabilitatea tendintelor de baza in trasaturile de personalitate.
- Trasaturile de personalitate afecteaza adaptarile caracteristice, dar la fel fac si influentele
externe.
- Rezultatul este ca comportamentele, atitudinile, depresile, abilitatile, interesele rolurile si
relatiile interumane s eschimba in timp, dar in modalitati care sunt consistente cu
personlitatea de fond a individului.
- Pentru ca reflecta dispozitii stabile, aceste trasaturi sunt caracteristice individului, pentru
ca se schimba odata cu noile adaptari.
- Rezulta ca stabilitatea in personlitate ofera continuitate in viata (Shannon 1991)
(chiar nevoia de schimbare este o caracteristica de baza a individului, deci stabila).

4.Conceptia psihologiei evolutioniste asupra stabilitatii si schimbarii (David Buss 1994)

O idee a stiintelor sociale indelung sustinuta in secolul trecut a fost ca natura oamenilor
consta in faptul ca nu au o natura (cu exceptia catorva instincte si a catorva mecanisme generale
de invatare). Dar studiile psihologice u aratat ca aceasta idee nu poate fi sustinuta empiric.
Rezulta ca oamenii nu ar putea performa in sarcinile complexe, numeroase, situationale fara
mecanisme psihologice interioare si specifice.
Aceste mecanisme cuplate cu problemele adaptative pe care sunt destinate sa le rezulve, in
contextual social, cultural, intern care le activeaza, constituie un punct de plecare in descrierea
schimbarii/stabilitatii personalitatii.
Autorul formuleaza un model psihologic evolutionist al diferentelor individuale care ofera
explicatii de ce anumite aspecte ale personalitatii raman stabile, iar altele se schimba in timp.
- Exista doua asumptii de baza:
1. indivizii se confrunta ca diferite probleme adaptative in timp, determinate in parte de
personalitatea lor dar si de personalitatea celorlalti semnificativi;
2. indivizii difra in privinta strategiilor comportamentale pe care le folosesc pentru a
rezolva problemele de adaptare.
Personalitatea ramane stabila pentru ca:
- mecanismele psihologice evaluate sunt stabile in timp:
- problemele adaptative cu care comportamentul se confrunta adesea se repeat in timp;
- oamenii retin strategiile de pentru urmtoarele confruntari.
Personalitatea se schimba atunci cand:
- se ivesc diferite probleme adaptative;
- strategiile esuate de RI sunt inlocuite;
- noi solutii sunt gasite ptr repertoriul de strategii.
Mecanisme psihologice

106
 Tooby si Cosmides (1990) au argumentat de ce mecanismele psihologice de baza sunt tipice
speciei (impartasite de toti oamenii):
- toate mecanismele complexe necesita deci, sute, mii de gene pentru dezvoltarea lor.
- Amestecul genelor cu fiecare generatie ar face imposibila mentinerea mecanismelor
complexe daca genele ar varia in modurile privind adaptarile complexe;
Selectia naturala si recombinarea sexuala tind sa impuna o relativa uniformitate in design-urile
adaptative complexe. Diferentele individuale nu pot fi intelese dincolo de mecanismele naturii
umane.
Studiile empirice au aratat care sunt asocierile care fac parte din natura umana:
- fricile copilariei (zgomote puternice, intuneric, serpi, paianjeni, straini)
- emotii caracteristice: furie, invidie, pasiune, iubire.
- expresii faciale caracteristice: fericire, dezgust;
- competitia pentru resurse limitate;
- competitia pentru parteneri;
- preferinte pentru partener specifice;
- iubirea aproapelui;
- altruism preferential pentru aproape;
- joaca;
- simtul proprietatii;
- relatiile de prietenie
- relatiile de parteneriat
- relatiile sexuale temporare
- razbunarea pentru violarile personale;
- imaginea de sine;
- intentii, credinte, dorinte ca parte a teoriei mintii;
- diferentierea de status;
- umorul;
- diviziunea de gen a muncii;
- atractia sexuala, etc.(Brown, 1991).
De la revolutia cognitive, psihologii au constientizat necesitatea intelegerii regulilor de lure a
deciziilor si alte mecanisme de procesare a informatiilor care exista in oameni (aceste mecanisme
cognitive sunt libere de continut).
Psihologia evolutionista considera ca omul contine un numar mare de mecanisme psihologice
specilizate (fiecare destinat sa dezvolte o problema adaptativa diferita).

Implicatiile pentru schimbare/stabilitate:

Acest cadru ofera o baza teoretica coerenta pentru abordarea stabilitatii/schimarii. Stabilitatea
este expectata lmai multe niveluri.
1. multe din mecanismele evoluate tipic umane raman stabile in timp chiar daca neactivate.
2. stabilitatea in privinta diferentelor individuale. Block,1971 a facut o analiza extinsa a
diferitelor forme de stabilitate. Acestea pot fi produse de recurente de mediu stabile care

107
 implica probleme adaptative. Ex.: diferentele in exprimarea geloziei poate fi stabila in
timp datorita casatoriei cu o persoana care ofera frecvent motive de gelozie.
3. a treia sursa a stabilitatii provine din retinerea strategiilor de relatii interpersonale
incununate cu succes.
Aceste puncte de vedere se aseamana cu teoria interesanta a lui Caspi si Moffitt (1995) care
sugereaza ca diferentele individuale se manifesta cel mai puternic in perioada de tranzitie, in
parte pentru ca indivizii activeaza strategii pentru a face fata acestor tranzitii care au fost
eficiente anterior, pot fi activate usor si cer putina energie (tocmai pentru ca sunt bine
cunoscute).
Sursele schimbarii personalitatii:
1. Schimbarea in mecanismele interioare poate aparea in ontogenie odata cu
schimbarile specifice speciei in probleme adaptative.
2. Schimbarea poate aparea ca rezultat al liniilor de dezvoltare diferite pe care un
individ le poate urma
3. schimbarea in comportamentul manifest poate aparea ca rezultat al problemelor
adaptative la care cineba e expus.
4. apare tunci cand o strategie veche de rezolvare a unei probleme adaptative este
eliminate si o noua srategie se cere

5. Continuitate si schimbare in discpozitiile personale

N. Brody (1994) realizeaza o analiza a schimbarii/ stabilitatii dispozitiilor personale urmarind
trei aspecte:
1. nivelul de analiza se refera la faptul ca schimbarea / stabilitatea in inteligenta si personalitate
sunt analizate in termenii schimbarii relatiilor dintre 3 tipuri de constructe : genotipul, fenotipul
si trasaturile latente.
2. examinarea constantei/schimbarii in dispozitii (inteligenta si personalitate) de-a lungul vietii
- argumenteaza faptul ca fenotipul si genotipul ptr inteligenta tinde sa devina congruente de-
lungul vietii. Relatiile schimbatoare dintre fenotip si genotip pentru trasaturile de personalitate
de-a lungul vietii sunt nedeterminate.
3.schimbari inedite:
- trece in revista dezvoltari ale interventiilor planificate cu privire la IQ si P (mai ales nevrotism)
-argumenteaza faptul ca interventiile planificate conduc la schimbarile care sunt mici in raport cu
influentele genotipului.
1. Nivel de analiza

108
Dispozitiile personale pot fi definite la trei niveluri diferite de analiza.
Scorurile fenotipice pentru variate dispozitii personale. O metoda de masurare a fenotipului este
un scor derivate dintr-o procedura de masurare definite operational. Ex: Scorurile IQ sunt
masuratori fenotipice ale IQ, scoruri derivate din trait-ratings su self-reports sunt fenotipuri
operationalizate ale trasaturilor personale;
Un scor fenotipic poate fi construit ca un index imperfect al unei trasaturi latente ipotetice.
O trasatura latenta se presupune ca are o valoare-scor adevarata pentru dispozitia personala
respectiva. Ex: Se asuma idea ca oamenii care au o valoare-scor adevarata a IQ care este
imperfect masurata printr-un test de IQ ( valoarea scor adevarata a extraversiei care este insa
imperfect masurata prin scalarea trasaturii).
Asumptie: trasaturile latente ale dispozitiilor personale sunt influentate de gene. Rezulta ca
fiecare persoana are un genotip biologic care se constituie in nivelul genotipic al dispozitiilor
personale. Pentru ca fenotipurile si trasaturile latente ale dispozitiilor personale nu sunt
determinte numai de genotipuri, scorul trasaturii genotipice ipotetice nu este identic cu scorul
fenotipic sau cu scorul trasaturilor latente.

2. Inteligenta
Schimbarile inteligentei pot fi intelese analizand reltiile dintre aceste trei variabile:
- exista un fenotip al inteligentei definit prin scorul individual la un test de inteligenta
- trasatura latenta a inteligentei poate fi definite ca un contruct ipotetic corespunzator
factorului g (Spearman,1904)=pentru ca acest factor g se refera la o dimensiune comuna
care este prezenta in toate posibilele masuratori ale abilitatilor intelectuale.
- Indivizii divera in privinta genotipurilor care influenteaza inteligenta.
- Masurarile fenotipice ale inteligentei sunt structurate in factorul g (trasatura latenta a
inteligentei). Rezulta ca toate posibile masuratori ale lui g bazate pe performanta la o
batrie de teste vor fi pozitiv corelate.
Ereditatea:
- estimarile ereditatii definesc relatia dintre variatiile genotipului si fenotipului inteligentei.
- Estimarile actuale ale ereditatii inteligentei se apropie de 5. Acesta este o estimare a
procentajului de variatie a fenotipului care este atribuit variatiilor in genotip.
- Estimarile ereditatii variaza pt populatii diferite care au genotipuri diferite si intalnesc
medii diferite.
Schimbari la nivelul Ereditatii
- pentru a intelege schimbarile care apar la nivelul inteligentei de-a lungul veitii e necesar
sa se ia in considerare schimbarile legate de varsta in ereditate-inteligenta.
- Studii cu copii adoptati (longitudinal)=rezulta impactul mediului familial in dezvoltarea
inteligentei scade dupa prima copilarie.

109
 - Studiile cu gemeni (Wilson 1983, 1986) demonstreaza si ele cresterea ereditatii
inteligentei in functie de varsta.
Studiile arata ca genotipul inteligentei este relativ congruent cu fenotipul inteligentei.
Pentru ca fenotipul inteligentei este congruent cu trasatura latenta a inteligentei, genotipul
inteligentei si trasatura latenta a inteligentei sunt relativ congruente.
3. Personalitatea
Este posibila distinctia conceptuala intre fenotip – trasaturi latente si genotipul trasaturilor de
personalitate. Din mai multe puncte de vedere, relatiile empirice si teoretice dintre aceste
variabile ale trasaturilor de personalitate nu sunt analoage relatiilor dintre aceste variabile pentru
inteligenta. Fenotipul pentru trasaturi de personalitate nu se bazeaza pe baterii de teste
comportamentale, ci se obtin din self-report si peer-ratings.
Este dificil de afirmat relatiile dintre fenotipul unei trasaturi de personalitate si trasatura latenta
ipotetica care este masurata. E greu de determinat.
Ereditatea
Relatia genotip-fenotip este diferita pentru trasaturile de personalitate fata de inteligenta.
Estimarile ereditatii actuale pentru trasaturile de personalitate (bazate pe masuratori de tip self-
report) sunt mai scazute decat cele pentru inteligenta.
Loehlin (1992) a insumat datele disponibile pentru trasaturile de personalitate ale Modelului Big-
Five. Astfel, estimarile ereditatii se intend intre .28 si .49, ceea ce inseamna ca intre o patrime si
o jumatate din varianta in masuratorile trasaturilor de personalitate sunt atribuite variatiilor de
genotip.
Heath, Kessler, Eaves si Kendler (1992) au obtinut estimari ale ereditatii pentru
extraversie si nevrotism (bazate pe self-report si co-twin ratings) intre .73 si .63.
Schimbari la nivelul ereditatii
Exista dovezi stiintifice ale cresterii ereditatii pentru trasaturile de personalitate in copilaria
timpurie, dar nu si ale cresterii ereditatii pentru trasaturile de personalitate in perioada adulta.
Corelatiile intre gemenii MZ si DZ scad odata cu varsta. Valoarea scazuta a corelatiilor la
gemenii MZ este compatibila cu asumptia ca influentele de mediu diferite sunt o sursa
importanta a diferentelor individuale pe masura ce indivizii cresc in varsta.
Concluzii
Fenotipul (trasaturile latent) – genotipul (trasaturile de personalitate) nu sunt la fel de congruente
comparative cu relatia la nivelul inteligentei. Acest fapt poate fi explicat fie prin procedure de
masurare inadecvate, fie pot reflecta ceva ce este intrinsic naturii trasaturilor de personalitate.

4. Constanta si schimbare la nivelul dispozitiilor

Inteligenta:
- Inteligenta se schimba dramatic pe parcursul vietii

110
- Inteligenta scade cu varsta
Schaie si Brody – inteligenta fluida (o componenta a inteligentei care este izomorfa cu factorul
g) scade de l varsta de 25 ani pana la 81 ani cu 1.52 SD.
- schimbarile pot fi atribuite influentei pe care o exercita procesul imbatranirii biologice si
experientelor culturale associate cu imbatranirea.
- Studiile demonstreaza cresterea ereditatii inteligentei de-a lungul vietii => schimbarile la
nivelul fenotipului si trasaturilor latente in inteligenta.
- Genotipul continua sa influenteze felul in care inteligenta se schimba de-a lungul vietii.
- Influente genetice contribuie si lstabilirea fenotipului inteligentei.
- Genotipul contribuie atat la continuitte cat si la schimbarea inteligentei.
Personalitatea
 Stabilitate:
-masuratorile fenotipice ale trasaturilor de P sunt relativ stabile in personalitatea adulta
(McCroe si Costa, 1990)
- trasaturile de personalitate se dovedesc stabile si pentru masuratori obtinute in copilarie si
tinerete (Caspi, Elder, Bem 1987).
- studiile au demonstrate ca aproximtiv 60-80% din varianta scorurilor ptr trasaturile latente
au ramas neschimbate dup 20 ani.
 Schimbarea
- analizele stiintifice ofera putine dovezi le influentelor genetice asupra
stabilitatii/schimbarii in P.
- studiile asupra schimbarilor P la adulti nu evidentiaza continuarea acestui process.
- Eaves si Eysenck(1976) – gemeni – studiu longitudinal – scala Nevrotism. Rezulta ca
schimbarile nevrotismului sunt atribuite influentelor de mediu.
- Existenta anumitor tentative de a demonstra ca schimbarea in fenotipul trasaturilor de
personalitate este influentat de trasaturi de personalitate latente.
- Caspi si Moffitt (1991) au argumentat faptul ca stabilitatea dispozitiilor personale este
intarita de raspunsul la evenimente noi, stresante, neasteptate. Rezulta ca fetele cu scor
inalt la nevrotism inainte de aparitia primului ciclu menstrual, tind sa creasca in
Nevrotism dupa instalarea ciclului si invers. Aparitia unui eveniment nou si stresant tinde
sa exagereze si sa creasca diferentele fenotipice preexistente. Au interpretat datele astfel:
schimbarile aparute au marit relatiile dintre fenotip si trasatura latenta. (Indivizii s-au
schimbat devenind mai mult ei insisi.)
Dar studiile privind ereditatea personalitatii nu sustin acest proces. Rezultatele prezente contrazic
modelul si sustin fie ca relatia genotip- fenotip scade, fie ca relatia genotip- fenotip ramane
constanta pe parcursul vietii adulte. Schimbarea in dispozitiile personale este atribuita influentei
de mediu.

111
Schimbari induse
Inteligenta
- Din punct de vedere teoretic, relatia genotip trasaturi latente – fenotip este dependenta de
mediu. Este posibil sa modifice relatia fenotip-genotip prin interventii asupra mediului
chiar si pt trasaturi inalt ereditare.
- S-a incercat schimbarea fenotipului inteligentei pt copii mici, scolarii mari si adulti.
Rezultatele acestei cercetari nu au determinat schimbari substantiale si stabile in fenotip
sau trasaturi latente (Royce, Darlington, Murray 1983, Ramey Lee si Burchina 1990,
Garber 1988, Blogg 1991 etc).
- Studiile asupra adoptiilor – impactul mediului familial asupra inteligentei scade odata cu
varsta (Turkheimer 1991, Locurto 1990, Flynn 1987).
- Totusi, inteligenta a crescut cu aproximatic 1 SD in ultimii 50 ani in multe tari. Nu se stie
exact explicatia acestui fapt. Ar putea fi conditiile educationale.
Personalitatea
- dezvoltarile terapeutice urmaresc modificari ale nevrotismului
- aspectele psihopatologice (comorbiditatile) releva un grad inalt al ereditatii.

6. Daca comportamentul se schimba, Personalitatea poate fi departe ? (Carlo

Diclemente 1994)
Punctul de pornire: adictiile care ofera date interesante asupra schimbarii P.
Dependentii sunt persoanele care par blocate intr-un pattern comportamental de lunga durata
stabil si persistent. Adesea, aceste patternuri comportamentale sunt presupuse a fi rezultatul unor
dispozitii ereditare si a unor dinamici stabile, interne (Tarter,1988).
Clasificarea dependentiilor de alcool si droguri pe subtipuri in functie de atributele
personale, dimensiunile caracterologice patologice si alte dimensiuni din copilarie sustin ideea
stabilitatii personalitatii.
Dar comportamentul adictiv se poate schimba. E dovedit de multiple studii longitudinale.
Examinarea comportamentului adictiv releva implicatii importante pentru problema schimbarii /
stabilitatii personalitatii.
a. Teoriile adictiei ofera un model euristic pt conceptualizarea functionarii umane in
patternuri de comportament.
Initierea si incetarea adictiilor reprezinta patternuri comportamentale alternative care reflecta
schimbarea si stabilitatea. Aceste perioade de stabilitate si schimbare interactioneaza de-a lungul
timpului. Sunt necesare studii longitudinale extensive pentru a captura procesul schimbarii.
Schimbarile au nevoie de multi ani pentru a se mentine => estimari bazate de perioade scurte
sustin in mod eronat pozitia stabilitatii.
b. Nici adictia, nici incetarea ei, nu sunt inevitabile.

112
Aceste procese ale schimbarii necesita participare din partea individului. Majoritatea oamenilor
care experimenteaza utilizarea drogurilor/alcool nu devin dependenti.Totusi, unii oameni devin
dependenti si raman blocati in patternul comportamental adictiv pana la moarte. Diferentele
individuale in negocierea intrarii ca parte integrala din viata lor si inevitabila, adictia va aparea
ca stabila la fel ca o alta trasatura de personalitate. Totusi, varsta si ravagiile produse de
consecintele adictiei au determinat multi oameni sa intre intr-un proces al schimbarii care a
condus la ani de sobrietate.
c. Incetarea comportamentului adictiv nu urmeaza unui drum liniar
Natura procesului schimbarii de succes este ciclica, in spirala (Prochaska,1992). Incetarea nu
este un eveniment singular, ci o serioe de evenimente care culmineaza intr-o schimbare sustinuta.
Importanta examinarii vietii unui individ (longitudinal), dezvoltarea curbelor de schimbare
individuale, masurarea dimensiunilor motivationale relationate cu schimbarea si intelegerea
naturii ciclice a proceselor schimbarii sunt lectii ce trebuie invatate din adictii pentru a largi
perspectiva si a contribui la o mai buna intelegere a schumbarii.
d. Schimbarea patternurilor de comportament adictive (stabile) implica multiple
niveluri ale functionarii personale:
Expectantele, valoriile, credintele, auto-controlul, imaginea de sine, relatiile cu familia, relatiile
cu prietenii, stima de sine sunt toate implicate in initierea si apoi incetarea comportamentului
adictiv.
Personalitate se poate schimba direct sau numai prin schimbare comportamentala.
Studiul adictiilor sugereaza ideea ca daca comportamentul adictiv se schimba, atunci schimbarea
dimensiunii personalitatii nu e departe. Adesea in comportamentele adictive, sobrietatea precede
schimbarile in constructele intrapersonale (schimbarea intrapersonala apare ca un rezultat al
schimbului la nivelul simptomatic / situational si cognitiv).
e. Schimbarea personalitatii e probabil mai bine inteleasa ca parte a efectelor
procesului schimbarii decat ca o schimbare directa si imediata
De obicei, oamenii trec de la initierea comportamentului adictiv la lupta de incetare a acestuia si
descopera in final ca multe aspecte ale vietii lor fie se schimba fie au nevoie de o schimbare ca
rezultat. Uneori oamenii realizeaza schimbari mai intai la niveluri mai adanci (dispozitii
personale, probleme intrapersonale) si apoi schimba comportamentul adictiv. Experienta actuala
insa indica faptul ca cea mai comuna cale este focalizarea pe comportamentul problematic si
utilizarea tuturor abilitatilor si emergiei pentru a schimba acest comportament. In cursul acestui
proces, multiple schimbari la multiple niveluri par a aparea, mai ales daca acele schimbari sunt
necesare modificarii comportamentului tinta.

113
 f. Metodologia de cercetare trebuie sa se schimbe
Cercetatorii au demonstrat stabilitatea ca referinta a metodei de observare care par mai potrivite
pt designuri transversale. Noi tehnici precum: curbe ale cresterii individuale si ale schimbarii,
studiul perioadelor de abstinenta/ cadere, modele liniare si cauzale longitudinale.

7. Schimbarea personalitatii in perioada adulta (R. Helson, A. Tewart, 1994).

Factorii care afecteaza schimbarea personalitatea la adulti. Personalitate se schimba la adulti prin
construirea/ recontruirea factorilor din jurul dorintelor/ motivelor/ credintelor de baza. Iata
factorii care influenteaza acest proces:
a. factorii sociali:
Sociologii si antropologii au studiat fenomene ca morbiditatea, marginalitatea, urbanizarea,
modernitatea, migratia imigratia, etc.
- Studii ale modernitatii au aratat cum indivizii trec de la controlul autoritar la sentimentul
responsabilitatii individuale.
- Evenimente sociale (razboaiele) afecteaza constructia identitatii si alegerilor de viata ale
invidizilor (Elder 1974, Stewart si Halley 1989)
- Normele sociale (care determina adecvanta comportamentului/ scopurilor) ghideaza
comportamentele – sistemul de statusuri, structurarea/ monitorizarea expectantelor,
aspiratii, experiente si autoevaluari (Neugarten 1968).
- Odata cu aparitia rolurilor parentale, personalitatea se schimba: ex. Helson (1984) –
femei inainte, dupa maternitate; CPI- dupa scoruri mai mari la responsabilitate, auto-
control, toleranta, feminitate si scoruri scazute la auto-acceptare si sociabilitate. (femeile
care nu erau mame, nicio schimbare).
- Procesele de socializare (modelarea, invatata direct, autoadministrarea de recompense si
pedepse) sunt foarte importante si afecteaza personalitatea (o schimba)
- Sistemele de roluri pe care un individ le are il schimba. Kohn si Schooler (1983) au
demonstrat ca complexitatea profesiei adecteaza abilitatile cognitive, increderea in sine,
imaginea de sine si interesele.
- Anumite sisteme sociale de control afecteaza personalitatea. Exemplu: atasamentul de un
partener poate conduce anumiti tineri spre abandonul delicventei (Sampson si Lomb
1990); Alegerea unul partener similar = persoana ramane la fel (Caspi 1990); Partenerii,
iubitii, copiii, prietenii, sefii pot fi catalizatori ai schimbarii (Helson 1992, Josselson
1992).
- Schimbarea rolurilor si a relatiilor. Haley 1989- imediat dupa divort atat femeile cat si
barbatii au demonstrat capacitatea de a integra influente complexe. Acest proces
organizator al divortului poate fi primul pas in procesele reorganizarii.

114
 b. Factori psihologici:
Black-1982 a a doptat modelul lui Piaget pentru a conceptualiza procesele schimbarii si
stabilitatii personalitatii (acomodare- asimilare), ambele interactioneaza in procesul de dezvoltare
a personalitatii.
Eul devine mai consolidat odata cu experienta, stabilitatea diferentelor individuale crestye si
schimbarea radicala devine mai dificila.
Abilitatiile cognitive si integrative se schimba de la adolescenta pana la mijlocul vietii. Sunt
implicate in trecerea de la mecanisme de copping, mai putin mature, la cele mai mature.
Teoriile stadiale ale personalitatii (Erikson 1950, Levinson 1978) considera procesele schimbarii
ca fiind regulate. S-au dovedit teorii prea largi si complexe pentru testari empirice.
Versiuni recente ale teoriei stadiale utilizeaza metafora naratiunilor (McAdams 1995). Afirma ca
povestea de viata subiectiva este chiar identitatea persoanei si ca dezvoltarea acestei identitati
consta in formularea unor povesti din ce in ce mai adecvate despre sine.
c. Factori biologici:
Opinia actuala (Plomin, Loehlin 1990): factorii genetici sunt implicati in schimbarea
personalitatii in timpul copilariei iar schimbarea de la maturitate se datoreaza influentelor de
mediu.
Studiile arata ca anumite influente biologice sunt supraestimate. Ex: schimbarile hormonale la
menopauza ar rigidiza personalitatea femeilor.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Chamorro-Premuzic, T., & Furnham, A. (2005). Personality and Intellectual Competence.

Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.
Cretu, Z.R. (2005). Evaluarea personalitatii. Modele alternative. Polirom, Bucuresti
Demorest, A. (2005). Psychology's Grand Theorists: How Personal Experiences Shaped
Professional Ideas. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.
Ewen, R. B. (2003). An Introduction to Theories of Personality. Mahwah, NJ: Lawrence
Erlbaum Associates. FB!!!
Eysenck, H. J. (1953). The Structure of Human Personality. London: Methuen.
Frager, R., Fadiman, J. (1984), Personality and personal growth, Harper&Row Publishers, NY
Furnham, A., & Heaven, P. (1999). Personality and Social Behaviour /. London: Arnold.
Heatherton, T.F., Weinberger, G.J.L. (1994), Can personality change?, American Psychological
Association, Washington DC
Jung, C.G. (1997). Tipuri psihologice, Editura Humanitas, Bucuresti
Kelly, G. A. (1991). The Psychology of Personal Constructs (Vol. 1). London: Routledge.
Matthews, G., Deary, I. J., & Whiteman, M. C. (2003). Personality Traits. Cambridge, England:
Cambridge University Press.
Miller, A. (1991). A Modern Synthesis A Modern Synthesis. Calgary, Alta.: University of Calgary

115
 Press.
Minulescu, M. (2001). Introducere in analiza jungiana. Editura Trei, Bucuresti
Mischel, W. (1996). Personality and Assessment. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.
Modgil, S., Modgil, C., & Eysenck, H. (Eds.). (1986). Hans Eysenck: Consensus and
Controversy. Philadelphia: Falmer Press.
Mruk, C. J. (Ed.). (2006). Self-Esteem Research, Theory, and Practice: Toward a Positive
Psychology of Self-Esteem (3rd ed.). New York: Springer.
Opre, A. (2004). Noi tendinte in psihologia personalitatii. Vol. I si II, Editura ASCR, Cluj
Owen, R.B. (1998), Personality: a topical approach. Theories, Research, Major Controversies
and Emerging Findings. Lawrence Erlbaum Associates, Publishers, New Jersey, London
Plomin, R. & Dunn, J. (Eds.). (1986). The Study of Temperament: Changes, Continuities, and
Challenges. Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.
Sheldon, K. M. (Ed.). (2004). Optimal Human Being: An Integrated Multi-Level Perspective .
Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.
Allport, G. W. (1975). The nature of personality. (originally published in 1950).
Greenwood Press.
Allport, G. W. (1961). Pattern and growth in personality. New York: Holt, Rinehart
& Winston.
Aronoff, J. & Wilson, J. P. (1985). Personality in the social process. Hillsdale, NJ:
Erlbaum.
Bandura, A. & Walters, R. (1963). Social learning and personality development. New
York: Holt, Rinehart & Winston.
Brody, N. (1988). Personality. New York: Academic Press.
Burger, J. M. (1990). Personality. 2nd ed. Wadsworth Publishers.
Buss, A. H. (1986). Social behavior and personality. Hillsdale, NJ: Erlbaum.
Carver, C. S. and Scheier, M F. (1996). Perspectives on personality. Boston:
Allyn and Bacon.
Catell, R. B. et al. (1970). Handbook for the sixteen personality factor questionnaire
(16PF). Champaign, IL: Institute for Personality and Ability Testing.
Catell, R. B. (1980). Personality and learning theory; A system theory of maturation
and structured learning. 2 vols. New York: Springer Publishers.
Drapelas, V. J. (1987). A review of personality theories. Springfield, IL: Thomas.
Eysenck, H. J. (1967). The biological basis of personality. New York: Springer-
Verlag.
Eysenck, H. J. & Eysenck, M. W. (1985). Personality and individual differences: A
natural science approach. New York: Plenum Press.
Hall, C. & Lindzey, G. (1979). Theories of personality. 3rd ed. New York: Wiley.
Hall, C. et al (1985). Introduction to theories of personality. New York: Wiley.
Krech, D. & Klein, G. S. eds. (1968). Theoretical models and personality theory.
Greenwood Press.
Lamiell, J. T. (1987). The psychology of personality: An epistemological inquiry. New
York: Columbia University Press.
Lindzey, G. et al, eds. (1988). Theories of personality: Primary sources and research.
2nd ed. Krieger Press.

116
Maddi, S. (1997). Personality theories. Pacific Grove, CA: Brooks/Cole
Magnusson, D. & Endler, N. S. (1977). Personality at the crossroads: Current issues
in interactional psychology. Hillsdale, NJ: Erlbaum.
Maslow, A. (1968). Toward a psychology of being. 2nd ed. Van Nos Reinhold.
Millon, T. & Everly, G. S. (1985). Personality and its disorders: A biosocial research.
New York: Wiley.
Millon, T. ed. (1983). Theories of personality and psychopathology. 3rd ed. New
York: Holt, Rinehart & Winston.
Millon, T. (1990). Toward a new personology. New York: Wiley.
Mahrer, A. R. ed. (1970). New approaches to personality classification. New York:
Columbia University Press.
Pervin, L. A. (1989). Personality theory and research. 5th ed. New York: Wiley.
Pervin, L. A. (1990). Handbook of personality theory and research. New York:
Guilford.
Peterson, C. (1988). Personality. New York: Harcourt, Brace & Company.
Rychlak, J. F. (1981). Introduction to personality and psychotherapy. Boston:
Houghton Mifflin Company.
Ryckman, R. (1988). Theories of personality. 4th ed. New York: Brooks-Cole.
Smith, B. D. & Vetter, H. J. eds. (1983). Advances in personality assessment. 2 vols.
Hillsdale, NJ: Erlbaum.
Journals:
Journal of personality and social psychology
Journal of personality
Journal of research in personality and individual differences

117