Furtună Elena-Mădălina

ICR
Anul II

Mecanisme de opresiune și control asupra cultelor religioase

-Legea Cultelor din 1948-

-Cazul Gheorghe Calciu –

Raporturile dintre Biserică și Stat în perioada comunistă au fost încă de la început

încordate, autoritățile comuniste acționând împotriva clerului și a cultelor prin măsuri represive
și încălcând totodată autonomia Bisericii.

Pe lângă evidențierea principalelor valuri de arestări, au existat și duble ipostaze ale unor
clerici, de victime și de colaboraționiști, posturi care se schimbă și în funcție de direcțiile și
politicile prioritare ale regimului1.

Încă din toamna anului 1944, s-a ajuns la adoptarea unor acte normative de epurare prin
care se înființau comisii de verificare a instituțiilor ecleziastice. La 8 octombrie 1944 a intrat în
vigoare Legea nr. 486 privitoare la purificarea administrațiilor publice, prin care funcționarii
statului puteau fi licențiați din serviciu în cazul în cazul în care au avut o atitudine abuzivă ori o
ținută nedemnă, s-au pus sub orice formă în slujba unor interese străine și au militat în vreo
organizație politică legionară, fascistă, hitleristă. În baza acestei legi au fost licențiați din serviciu
preoți și teologi, dar presa comunistă a continuat campaniile de demascare, nemultumită fiind de
ritmul epurării2.

Între 1945-1947 Statutul de organizare a BOR a fost și un fel de scut ce a ferit Biserica
Ortodoxă de imixtiunile brutale ale puterii procomuniste în alegerea ierarhilor și în structura
corporațiilor bisericești. Astfel, Legea Cultelor din 1928 este abrogată și înlocuită cu Legea nr.
177 din 4 august 1948 care prevedea:

Toate cultele sunt datoare a face servicii religioase atât la solemnitățile naționale
prevăzute prin legi sau jurnale ale Consiliului de Miniștri, cât și la cele ocazionale comunicate
prin Ministerul Cultelor (…)Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate și
1
Cristian Vasile, Comunismul și Biserica: represiune, compromitere și instrumentalizare, în Comunism și
represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid național, Iași, Editura Polirom, 2006, p. 170.
2
Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final – Regimul communist și
cultele religioase, București, Editura Humanitas, 2007, p. 259.
Furtună Elena-Mădălina
ICR
Anul II
protecție, întrucât exercițiul lor nu atinge ordinea publică, bunele moravuri și legile sale de
functionare3.

Începând din momentul adoptării acestui act normativ, fișele pe care organele de
Securitate le întocmeau clericilor cuprindeau și rubrica „Atitudinea față de legea cultelor din 4
august 1948”. Preoții și cântăreții bisericești care erau semnalați cu manifestări antidemocratice
erau fie suspendați, fie scoși din funcție. Astfel, prin noul decret, statul prelua în întregime
conducerea problemelor ecleziastice, iar Ministerul Cultelor era mai mult decât un for de
supraveghere și control4.

Legea Cultelor a fost completată de Decretul nr. 178 edictat tot la 4 august 1948. Actul
normative proclama Ministerul Cultelor drept serviciu public prin care statul își exercită dreptul
de supraveghere și control pentru a garanta folosința și exercițiul libertății conștiinței și
libertății religioase5.

Legea de organizare a Ministerului Cultelor enumera și atribuțiile Departamentului:

supravegherea și controlul asupra tuturor cultelor religioase și asupra așezămintelor lor, dreptul
de a avea delegați speciali pe lângă organele centrale sau pe lângă înstituțiile și așezămintele
cultelor religioase, precum și dreptul de a suspenda sau anula orice hotărâri sau măsuri de ordin
administrativ-bisericesc, cultural, educative, filantropic sau fundațional, care ar contraveni
statutelor de organizare ale cultului sau actelor de fundație, ordinii publice, legilor de
administrație și siguranță general a statului. Acest act normativ a fost înlocuit în februarie 1949
cu o altă lege de organizare care nu a adus însă modificări esențiale.

Împuterniciții pentru culte apar în Legea de Organizare a Ministerului Cultelor cu

denumirea de „delegați speciali”. Începând cu a doua jumătate a anului 1948, acești funcționari,
la fel ca și ceilalți angajați, nu mai depind atât de ministrul titular al departamentului sau de
primul ministru, cât de conducerea PMR, de CC al Partidului6.

3
Ibidem, p.260.
4
Flori Bălănescu, Represiunea în România comunistă (câteva repere), în Panorama comunismului în România,
coord. Liliana Corobca, Iași, Editura Polirom, 2020, p. 288.
5
Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, op. cit., p.261.
6
Ibidem, p.263.
Furtună Elena-Mădălina
ICR
Anul II
În ședința Secretariatului CC al PMR din 25 noiembrie 1948, Gheorghiu-Dej, propunea
formarea pe linie de partid a unui organ care să se ocupe ocupe zi de zi de manifestările din sânul
clerului și să aibă permanent legătura cu Secretariatul :

„ În fiecare județ să fie cineva care să știe ce se întâmplă în biserici și să poată informa
partidul”. Ministerul Cultelor era subordonat CC al PMR, mai precis Secției Administrativ-
Politice, iar primul ministru Petru Groza avea să joace mai degrabă un rol secundar în
planificarea poziției regimului față de diferitele culte7.

În anul 1948, odată cu apariția Securității, arestările din rândurile clerului, au cunoscut o
creștere sensibilă. La 30 august organele represive și-au intensificat acțiunile de supraveghere a
tuturor cultelor, prin intermediul Serviciului III din cadrul Direcției I. S-a urmărit infiltrarea
bisericilor cu informatori, iar mănăstirile au devenit „obiective” aflate cu prioritate în atenția
Securității, fiind considerate potențiale locuri de găzduire a elementelor legionare sau din
rezistența armată.

În intervalul 1948-1953 numeroși preoți, călugări și teologi ortodocși cu manifestări

ostile regimului, cu trecut legionar sau doar inventat au fost anchetați, arestați și condamnați la
ani grei de închisoare8.

Rămași fără biserici, din iarna anului 1948, o parte din enoriașii uniți au început să
frecventeze lăcașurile de cult romano-catolice, iar unii clerici clandestini au decis pentru a fi cât
mai aproape de comunitățile greco-catolice, să adopte ritul latin și, implicit să oficieze în
bisericile catolice.

Dincolo de represiunea propriu-zisă îndurată de personalul de cult al al diferitelor

confesiuni din România în perioada comunistă, poate mai importantă a fost izgonirea Bisericii
din școli, spitale, instituții de caritate armată și penitenciare, precum și descurajarea insidioasă și
sistematică a sentimentului religios de către un regim care se declara ateist. Apropierea omului
de religie a fost puternic stânjenită și reprimată și, cu un sprijin însemnat dinspre instituțiile
ecleziastice „domesticite”, regimul a reușit o indepărtare a proiectelor individuale de rădăcinile
lor spirituale9.
7
Cristian Vasile, op. cit., p. 174.
8
Flori Bălănică, op. cit., p. 292.
9
Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, op. cit., p.264.
Furtună Elena-Mădălina
ICR
Anul II

Cazul Gheorghe Calciu

În aceeași epocă se intensifica și supravegherea Seminariilor și Institutelor teologice

ortodoxe, căci aparenta armonie dintre BOR și statul comunist părea să fie iremediabil
amenințată de preotul-profesor Gherghe Calciu-Dumitreasa. Părintele Gheorghe Calciu, profesor
la Seminarul Teologic din București, a afirmat răspicat că oamenii Bisericii nu trebuie să mai fie
obligați să facă propaganda politică de la altar, iar protestele sale împotriva regimului au atras
îndepărtarea sa de la catedra Seminarului Teologic, caterisirea și condamnarea sa la 10 ani de
închisoare în anul 1979.

Securiatea i-a pus sub urmărire pe elevii și studenții teologi solidari cu cauza părintelui,
iar documentele fostei poliții politice vădesc faptul că potențiala influență nefastă în rândul
teologilor și clericilor ortodocși devenise o adevărată obsesie pentru organele represive10.

Pentru a preveni actele similare de nesupunere față de puterea politică și ierarhia

obedientă, Securitatea și-a intensificat munca de racolare a informatorilor în Institutele și
Seminariile Teologice. Activitatea „antisocială” a preotului Gheorghe Calciu amenința să
„contamineze” și viitorii membri de partid (aproximativ jumătate din curasanții școlilor teologice
erau integrați în UTC).

Ca și concluzie, dincolo de represiunea propriu-zisă îndurată de personalul de cult al

diferitelor confesiuni din România în perioada comunistă, a fost izgonirea Bisericii din viața
socială și totodată apropierea omului de religie a fost descurajată, ca urmare a aplicării modelului
sovietic consacrat prin Legea Cultelor din 1948, anterior amintită în prezenta lucrare, când
Biserica a fost aproape scoasă, alungată din spațiul public.

Bibliografie:

10
Ibidem, pp. 267-268.
Furtună Elena-Mădălina
ICR
Anul II
1. Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final –
Regimul communist și cultele religioase, București, Editura Humanitas, 2007;
2. Cristian Vasile, Comunismul și Biserica: represiune, compromitere și instrumentalizare,
în Comunism și represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid național, Iași,
Editura Polirom, 2006.
3. Flori Bălănescu, Represiunea în România comunistă (câteva repere), în Panorama
comunismului în România, coord. Liliana Corobca, Iași, Editura Polirom, 2020;