Remus Barna Reflectii Templiere in Transilvania

Remus Barna
Reflecţii templiere în Transilvania

Remus Barna

Reflecţii templiere
în Transilvania
Oradea, 2017
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
BARNA, REMUS
Reflecţii templiere în Transilvania / Barna Remus.
- Oradea : Editura Primus, 2017
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-707-167-2
271
Tiparit de:
Oradea, str. Nicolae Jiga nr.31

Tel.: 0729 845 160,
Tel./ Fax: 0259 472 640
e-mail: metropolis@rdsor.ro

Precuvânt
Cavaler Comandor Florin Horvath
Cine, oare ne poate scoate din marasmul acestui vis urât?

Din corsetul senzației că trăim într-o lume în derivă, o
lume năucă și pornită spre un liman buimac?
Consider că nimeni nu-și poate închipui, ușurința cu care
ne-am pierdut degrabă reperele, acestei lumi în care se poate, de la
o zi la alta, naște prototipul „omului dezrădăcinat”
Oarecum sentențios, dar cu multă convingere, încearcă și
autorul acestei cărți să ne liniștească, față de suita îngrijorărilor de
mai sus.
Într-o mai veche conversație, Remus Barna, m-a asigurat, ușor
revoltat:
„Nu domnule, noi nu ne îndreptăm spre prăpastie, ba chiar
putem fi foarte serioși dacă vom insista, să ne aflăm cum se
cuvine, toată tăria radăcinilor noastre”!
Am zâmbit atunci, iar acum terminând de lecturat cartea,
rămân pe gânduri, înclinând să-i dau dreptate.
Osârdia cu care domnia sa caută, scormonește cu rabdare în
hățișurile arhivelor sau în alte forme de exprimare, ce aduc
mărturie despre trecut, creionează faptul că nu a cedat, că rămâne un
biruitor în fața celor ce se întrec în al asigura că, despre una, sau alta,
din întrebările sale referitoare la existența unor rădăcini ale
Cavalerilor Templieri în Transilvania, nu există mărturii certe…
Pesemne că, nu o dată, a dat domnia sa peste asemenea
„binevoitori”, care ocrotindu-și redutele de neputință sau
5
Remus Barna
inconsecvență, s-au grăbit să-l asigure de faptul că „.. la noi n-au fost
frate templieri, de unde să fi fost ?!.
Cred că tocmai de aceea acest subiect, drag sieși, l-a încrâncenat
până când, rand pe rand, mărturiile au început a se arăta, făcându-l să
înțeleagă faptul că a pornit pe o cale corectă, dar care presupune
răbdare, multă credință, în dezideratul propus, pe tot parcursul
demersului cu pricina.
Şi Remus Barna, a dat dovadă de rabdare și bun simț
elementar atunci când s-a încumetat să facă o sumedenie de
conexiuni, desigur acolo unde faptele au permis.
Prin urmare Remus Barna, a plecat la drum înțelegând, în
primul rând, că trebuie să se lepede de orice pornire sau
prejudecată față de vre-o seminție sau un teritoriu anume.
Acolo unde „adevărul” iși arată chipul, este nevoie de
verticalitate, de multă noblețe spre a fi pus în lumina cea reală.
Apreciem efortul de a intra în tainele celui de-al nouălea
Priorat Templier, cel al Regatului Ungariei, cu detașarea cuvenită,
fapt ce îl onorează.
Faptul că Ungaria și Transilvania, au avut complicate și
multiple intortochieri de evenimente, în relația dintre ele, nu ține
de vrerea domnului Remus Barna, ci al altora care acum nu sunt
nici măcar umbre ale istoriei.
Câtă vreme Templierii au lăsat urme, oricât de firave, ele se
cer puse în lumină, și era normal ca Remus Barna, să le ofere
acelora care au bucuria și nevoia de a le afla, de a le studia și de a
ști că deși au firave rădăcini, ei pot deveni puternici stejari.
Documentarea și textele pe care autorul le oferă cititorului,
sunt interesante, și fac dovada bunei credințe cu care Remus
Barna iși trateaza cititorul. Chiar dacă, mult mai concrete sunt
documentele legate de perioada regelui Andrei al II lea, vizând
prezența cavalerilor în spațiul Transilvaniei, autorul le tratează cu
aceiași deferență, fără a pierde din atenție esențialul - locul
6
cavalerilor în ecuația complicată a unui ev mediu convulsionat,

chiar și pe teritoriul Transilvaniei.
Nu-mi propun să spun cu precizie ce am apreciat mai mult
la această carte, știu doar că autorul s-a comportat deschis,
acceptând provocarea, fără a se impiedica de rautățile presărate în
calea efortului său.
A terminat cartea, așa cum fac doar cei ce știu să-și țină
promisiunile, cei care înțeleg această seminție a noastră care are
acum mai mult ca oricând nevoie de rădăcini puternice.
Mulțumesc simplu, cu noblețea celui ce descoperă că
felinarul lui Diogene, încă mai găsește oameni pe meleaguri
românești.
7

Prefață
Prof. Univ. Dr. Marius Tepelea
Istoria Ordinului Cavalerilor Templieri se împletește cu

istoria medievală a Cruciadelor și a războaielor religioase.
Cruciada începută în anul 1096 și numită generic prima cruciadă
a însemnat o schimbare fundamentală a raporturilor politice,
religioase, culturale și sociale în Orientul Mijlociu și în Europa.
Înființarea statelor latine în Orient a dus la un schimb
fabulos de populații, experiențe, comerț, meșteșuguri și cultură
între partea orientală asiatică și partea apuseană și chiar centrală a
vechiului continent. Dintre Ordinele militare înființate începând
cu secolul al XII-lea, cu aprobarea și binecuvântarea Bisericii
Romano-Catolice și a Papei, Templierii au exercitat atracția cea
mai mare. Dincolo de fabulos și legendă, de conspirație și adevăr,
cavalerii templieri au constituit cel mai apreciat ordin militar
creștin, respectul pelerinilor și al creștinilor protejați fiind
mulțumirea cea mai mare adresată Ordinului.
A scrie o carte despre cavalerii templieri necesită curaj,
pricepere, timp și curiozitate. Templierii au rămas celebri în
Franța, Ierusalim, Constanti-nopol dar și în Țările din Europa
Centrală, implicit în Transilvania.
Remus Barna întreprinde o acțiune culturală, religioasă,
istorică și științifică. Deși nu este istoric de profesie, autorul este
un îndrăgostit al istoriei templierilor și al ordinelor militare. Nu
întotdeauna istoricii de profesie reușesc să elaboreze lucrări sau
tratate de specialitate menite să atragă atenția publicului asupra
9
Remus Barna
unor evenimente sau instituții care au constituit obiectul unor

controverse din punct de vedere istoric.
Istoria Transilvaniei ramâne controversată până în zilele
noastre, istoricii români și maghiari având păreri diferite asupra
istoriei acestei provincii disputate.
Provincie veche, locuită din cele mai vechi timpuri de către
daci, romani și alte populații migratoare, Transilvania rămâne
fascinantă și controversată.
Înglobarea Transilvaniei în Regatul Ungariei, până la
înfrângerea Armatei Maghiare în bătălia de la Mohács, este un
fapt indiscutabil. În acest context, dezvoltarea Ordinului
Cavalerilor Templieri în Transilvania este o certitudine.
Părerile unor istorici români și maghiari, conform cărora
templierii nici au viețuit sau activat în Transilvania rămân
discutabile și izolate.
Documente istorice mai puțin cunoscute și dovezi
arheologice proaspăt descoperite aruncă o lumină nouă asupra
istoriei templierilor în Transilvania.
Parte a Europei Centrale și teritoriu important pentru
drumul cruciaților spre și dinspre Orientul Mijlociu, Transilvania
a fost și a rămas un teritoriu important pentru Cavalerii
Templieri și pentru alte ordine militare. Continuând linia
deschisă de autori precum Florin Horvath, Remus Barna are
curajul de a scrie despre vestigiile templiere în această veche
provincie istorică, arătând că avem încă multe de învățat și de
aprofundat despre rolul jucat de templieri în istoria Transilvaniei
și a Regatului Maghiar.
Cavalerii Templieri au jucat un rol fundamental în istoria
medievală a Europei și a Orientului Mijlociu. Având drept scop
fundamental apărarea și protejarea locurilor sfînte creștine din
Ierusalim și din Orient, templierii s-au evidențiat prin grija
10
deosebită acordată protejării pelerinior creștini. Regatul latin din

Ierusalim s-a bazat, în scurta sa existență, pe Cavalerii Templieri,
pentru a asigura libertatea și protecția statului creștin întemeiat în
Orient. Cea mai mare comoară a Cavalerilor Templieri rămâne
libertatea și informația. Templierii au încurajat circulația ideilor, a
științelor, a filosofiei, a științelor medicale, a gândirii libere și
progresiste. Fabuloasa comoară a Templierilor, măsurată în bani
și artefacte, rămâne nu numai mister ci și o legendă frumoasă.
Construirea unor monumente excepționale, precum celebra
Capelă de la Rosslyn, din Scoția, rămâne un reper istoric și un
izvor nesecat de descoperiri.
Cel mai mare câștig al Cruciadelor rămâne schimbul,
toleranța și informația. Sigur că au existat și excese, mulți
musulmani și evrei fiind masacrați fără milă, într-o epocă în care
intoleranța religioasă era dusă la maximum. A oferi doar un
pahar de apă unui musulman sau unui evreu din partea unui
creștin însemna teoretic posibilitatea excomunicării și plasării
unei fapte demne într-o categorie condamnabilă. În acest
context, cuceririle medicinei arabe aduse în Europa,
redescoperirea filosofiei antice prin filieră musulmană în Apus și
meșteșugurile au constituit cel mai mare succes al constituirii
statelor creștine cruciate în Orient.
Poate cel mai mare câștig al templierilor a fost circulația
liberă a ideilor, cel mai important document democratic al vremii
fiind Magna Charta Libertatum, adoptat de nobilii englezi
datorită influenței Templierilor englezi, care au insistat pentru
înscrierea într-o lege a celor mai progresiste idei ale vremii, regele
fiind obligat să guverneze alături de Parlament și de nobilii săi.
Alături de Templieri, s-a dezvoltat breasla constructorilor de
catedrale și edificii religioase, breasla masonilor fiind influențată
de ideile și comportamentul templierilor.
11
Remus Barna
În acest context, lucrarea alcătuită cu mult curaj și destulă

pasiune de către Remus Barna constituie un reper interesant în
creionarea unor crâmpeie ale activității Templierilor în
Transilvania și nu numai. Generația actuală trebuie să cunoască și
să fie mândră de realizările unor oameni curajoși, care au luptat
pentru a apăra idealurile creștine împotriva invadatorilor mongoli,
tătari și arabi.
Indiferent de originea lor, templierii au constituit o castă
curajoasă, demnă, religioasă, a căror moștenire rămâne până
astăzi. Deviza acestora, conform cărora cinstea și slava nu se
cuvine muncii lor ci Creatorului, rămâne un reper peste veacuri.
12

Introducere
"Tot adevărul trece prin trei etape: în prima este
ridiculizat, în a doua este o opozitie violenta, și în
cele din urmă, este acceptat ca de la sine înțeles."
Arthur Schopenhauer, despre adevăr
La intrarea în Ordinul Suprem Militar al Templului din

Ierusalim (OSMTH), în Marele Priorat General Magistral al
României, una dintre întrebările pe care mi le-am pus a fost dacă
există o tradiţie templieră în România, dacă există dovezi istorice,
mituri sau legende în acest sens, şi ce pot face eu pentru a
continua tradiţia templieră din perspectiva Cavalerului Templier,
în secolul al XXI- lea.
Aşa am descoperit nevoia de a contribui la una dintre cele
patru mari direcţii de acţiune ale Ordinului pe teritoriul statelor
unde O.S.M.T.H., are Priorate Templiere.
Acest obiectiv poate fi realizat prin studierea arhivelor care
mărturisesc despre vechile principii şi despre perenitatea spirituală
a Ordinului, prin elaborarea de studii istorice, heraldice,
genealogice, filosofice, religioase, descoperirea unor legende în
care se tratează atât trecutul Ordinului, cât şi vocaţia sa prezentă.
Întrebarea care se pune, în contextul integrării europene şi
a mondializării problemelor este dacă problematica unor fapte
petrecute în evul mediu, ar trebui sau nu, să prezinte interes
pentru generaţiile actuale şi cele viitoare.
De aceea, în prezenta lucrare nu mi-am propus şi nici nu
doresc să redau un alt mod de abordare a problematicilor cu care
13
Remus Barna
s-au confruntat de-a lungul timpului Cavalerii Templieri pe

teritoriul Transilvaniei, ci pe baza datelor deja existente şi
cunoscute din arhive şi bibloteci, colecţii personale şi chiar din
mărturiile unor persoane, să încerc o sistematizare a tuturor
acestor surse şi prezentarea unui punct de vedere în legătură cu
existenţa acestora pe actualul teritoriu al Transilvaniei.
Dintotdeauna omenirea, s-a aflat între două sensuri;
proiecţia viitorului şi revelaţia trecutului. Pe cît de uşor se
proiectează paşi în viitor, pe atît de greu se poate renunţa la ceea
ce se moşteneşte din trecut. În nici un caz în proiecţia viitorului
nu se poate renunţă la paşii acumulaţi în trecut. Departe de a
crede că subiectul Templierilor este un subiect închis, las criticilor
şi simpatizanţilor acest document pentru a servi ca obiect de lucru
în viitoarele dispute sau ca sursă de inspiraţie pentru eventuale
alte lucrări de specialitate. Voi avea o admirabilă stimă şi
consideraţie pentru toţi cei care vor continua această lucrare sau
vor aduce completări ori îmbunătăţiri.
Publicând această colecţie de informaţii referitoare la prezenţa
Cavalerilor Templieri pe teritoriul de astăzi al Transilvaniei, care în
evul mediu era înglobată în Regatul Ungariei, scopul nu este de a
rezolva, noi înşine, marile probleme istorice, mai ales cele dintr-o
epocă atât de întunecată ca cea a evului mediu, ci mai mult de a
procura altora materialul necesar pentru rezolvarea lor.
Totuşi, nu ne putem reţine, de a semnala aceste probleme,
dându-ne, în acelaşi timp, şi părerea noastră personală. Această
părere ar putea, uneori, să nu corespundă cu a cititorului și de aceea
unele explicaţii vin ca urmare a unor ipoteze bazate pe unele scrieri
găsite şi citate, pe texte ale unor autori care vorbesc în puţine fraze
despre prezenţa templierilor în Transilvania, dar nu în ultimul rând
pe unele legende care au circulat în spaţiul local restrâns a
localităţilor la care facem referire. Ne găsim, deci, ispitiţi să
14
semnalăm datele culese fără pretenţia de a-l influenţă prea mult pe

cititor cu părerile noastre şi să nu-l abatem de la judecata sa
proprie. Dacă totuşi o facem, o facem mai mult cu gândul de a-l
ajuta în aprecierea datelor procurate din lectura acestor izvoare.
Am publicat textele de interes în întregime, pe cât posibil în
original şi în traducere, fiindcă am pornit de la ideea că, pe de o
parte, o operă, fie literară fie ştiinţifică, nu poate să fie apreciată
decât în totalitatea ei, dar, pe de altă parte, fiindcă în aceste texte
se găsesc o mulţime de date care, deşi, în aparenţă, n-ar putea fi
considerate izvoare ale istoriei noastre naţionale, au totusi, o
oarecare importantă.
Astfel, bunăoară, nimeni nu poate contesta faptul că după
anul 1160, Ungaria a devenit una dintre cele nouă provincii
administrate de către templieri, situaţie menţionată, de altfel, în
timpul conducerii Ordinului de către Marele Maestru Bernard de
Blanquefort (1156-1169). Cele mai multe documente care atestă
includerea Ungariei printre aceste provincii templiere, datează din
perioada regilor Bela III (1172-1196), Emeric I (1196-1204) şi
Andrei al II lea (1205-1235).
Prin acţiunile întreprinse de aceştia s-a dovedit clar că
sprijinul acordat Ordinului Templier a constituit politică de stat.
De asemenea, nimeni nu poate afirma că în perioada de glorie a
ordinului Cavalerilor Templieri, acesta s-a oprit chiar pe linia de
demarcaţie a actualei graniţe de stat între Ungaria şi România, şi că
ordinul nu a avut case templiere si nu a făcut incursiuni în ţinutul
Transilvaniei, cu atât mai mult cu cât una dintre misiunile secrete
ale ordinului era culegerea de informaţii despre mişcările pe care le
realizau Cumanii1 la frontiera de est a regatului Ungariei,
1
“Cumanii negri”, menționați in secolul al XIII-lea, erau probabil amestecați
cu români din Muntenia, cunoscută in acea vreme sub numele de Cumania.
15
Remus Barna
informaţii care erau furnizate mai departe comandanţilor, pentru

ca în final să ajungă la rege.
Spunem toate acestea ca răspuns la unele observaţii făcute
în discuţiile pe care le-am avut cu unii dintre cercetătorii care
contesta existenţa Cavalerilor Templieri, medievali, în
Transilvania, bazându-se pe unele clarificări ale istoricilor din
perioada antebelică.
Au existat afirmaţii de genul: „Domnule drag! Pesty Ferenc, istoric
maghiar a combătut de mult teoria prezenţei templierilor în Transilvania.
În discursul lui ţinut la Academia Maghiară în anul 1861 a luat în
considerare această ipoteză. A afirmat clar că numai anumite legende
locale şi confuze amestecau pe templieri cu teutoni şi în câteva cazuri cu
călugării paulini. Templierii nu aveau niciun interes în zonele astea
pentru că se aflau departe de rutele de comunicare cu domeniile lor cu
Ţară Sfânta (oare de ce aveau domenii cu preponderenţă în Dalmaţia?).
Transilvania în sec.12-13. era o zona mărginaşă şi subpopulată în cadrul
Regatului Maghiar care nu prezenta niciun avantaj economic unui ordin
care se concentra pe Levant. Teutonii având o prezenţa mai redusă în
Ţară Sfântă, în comparaţie cu superputerile economice şi militare ale
templierilor şi ioanitilor, au fost tentaţi să investească. În fine, aceste
lucruri nu depind de negativism, ci de izvoarele pe care le avem la
dispoziţie.
Un alt interlocutor ”Extrem de speculativ, în condiţiile în care
nu există nici o singură sursă directă. Cam la fel se putea scrie şi
despre„moştenirea” ori „amintirile”teutonilor despre Transilvania în
sec.al XIV lea.” un alt arheolog care afirmă faptul că mă angajez la „O
intreprindere riscantă... în circa 200 de ani de istoriografie, nici un
studiu serios sau mărunt nu a fost produs pe această temă. Ar merita să
vă întrebaţi "de ce anume", apoi dacă mai merită să continuaţi.”
Aceştia se întreabă dacă mai pot fi găsite elemente noi,
legate de templieri?
16
Răspunsul meu, este că abia de acum încolo vor ieşi la

lumină documente cu certă valoare istorică şi asta deoarece pentru
a găsi ceea ce interesează nu mai este necesar să stai în bibliotecile
lumii şi să citeşti rând cu rând o carte sau alta, după care să
constaţi că nu este ceea ce ţi-ai dorit. Din acest punct de vedere
constituirea bazelor de date istorice, transpunerea manuscriselor si
a cărţilor în format electronic, dă posibilitatea celor interesaţi să
găsească ceea ce îi interesează după cuvinte de căutare, fraze etc.
Tehnologia, internetul, conexarea bazelor de date, vor avea
un efect de clarificare a realităţilor istorice aşa cum au fost ele
parcurse şi nu aşa cum ar dori unul sau altul.
În ceea ce priveşte faptul că această colecţie de informaţii
despre templierii prezenţi în Transilvania nu se bazează pe
manuscrise, mărturisim că, în împrejurările de astăzi şi cu
mijloacele reduse ce ne stau la îndemână, ne găsim în
imposibilitatea de a face, prin noi înşine, colaţionarea atâtor
documente ce se află risipite prin diferitele biblioteci din Roma,
Paris, Petrograd, Budapesta, etc, și ne mulţumim să reproducem
textele găsite iar pe măsură ce apar alte documente în format
electronic, să completăm documentarea noastră, cu atât mai mult
cu cât putem presupune că nu toate bibliotecile şi-au scanat şi
făcut publice documentele aflate în arhivele medievale.
Cei mai multi istorici, care s-au ocupat de studierea
fenomenului Cavalerilor Templieri în general şi de problematica
prezenţei acestora în regatul Ungariei şi a provinciilor acestuia, în
mod special, sunt de acord cu faptul că expansiunea Templierilor
spre est reprezintă un fenomen deosebit de complex, care necesită
aprofundarea mai multor aspecte pentru a ne putea face o imagine
cât mai clară şi apropiată de realităţile istorice petrecute la începutul
secolulului al XII-lea şi respectiv în secolele al XIII- lea si al XIV-
lea care au marcat destinul istoric al Europei Răsăritene şi Apusene
deopotrivă, până în vremea noastră.
17
Remus Barna
Importanta temei rezidă din faptul că cel puţin în ultimii

două sute de ani nimeni nu a realizat un studiu pertinent despre
legăturile pe care demnitarii din Transilvania, ca teritoriu ocupat
și înglobat în regatul Ungariei, le-au avut cu Maeștri Templieri
din regat, sau cu privire la modul în care s-au implicat în
stabilirea şi consolidarea monahilor în mănăstirile cisterciene de
Igris şi Carta.
Faptul că problematica temei este de actualitate reiese şi din
preocupările constante ale istoriografiei contemporane din ţările
foste provincii ale regatului Ungariei, (Serbia, Croaţia, Polonia,
Muntenegru, Bulgaria), de a scoate în evidenţă participarea
populaţiei medievale de pe aceste teritorii la cruciade, alături de
templieri, la sprijinirea acestora prin acordarea de donaţii.
Prezenta lucrare doreşte să releve atât cât se poate un
răspuns la întrebarea, firească de altfel referitoare la existenta unor
case templiere în Transilvania, modul în care s-au manifestat
demnitarii Transilvăneni alături de maeştri templieri la negocierea
unor conflicte între regii unguri şi spre exemplu Dogele de
Veneţia, de ce demnitarii transilvăneni sunt martorii unor danii
de pământuri sau castele către templieri.
Lucrarea îşi propune, de asemenea, să creeze condiţiile unei
dezbateri privind utilizarea de către Templieri a fostelor drumuri
Romane, a drumurilor sării de uscat și de apă, pentru transportul
valorilor dinspre orient spre occident şi invers, transportul sării de
la Sălacea-Bihor spre castelele din Siria etc.
Din analiza unor documente istorice se poate deduce că
invazia Mongolă din 1241, este momentul de cotitură în
încetinirea și ulterior, stoparea implantării Ordinului Cavalerilor
Templieri în Transilvania.
Observăm din aceste scurte repere introductive, că atunci
când vorbim de legăturile pe care Templierii le-au avut cu
18
demnitarii transilvăneni avem în faţă un eveniment major al

istoriei, care a marcat evoluţia istoriei spaţiului european şi nu
numai, cu urmări vizibile până în vremea noastră. Iată aşadar,
doar câteva consideraţii care evidenţiază importanța temei
abordate în lucrarea de faţă.
Demersul nostru este justificat, cu atât mai mult cu cât
până în prezent istoriografia românească nu a oferit o prezentare
şi o analiză mai aprofundată a contextului în care s-a închegat
această legătură dintre templieri şi sprijinul primit din partea
demnitarilor transilvăneni, căror ordine aparțin cavalerii generic
numiți cruciați, a cauzelor care au generat stoparea implantării
comanderiilor templiere în Transilvania.
Rolul pasionatului de istorie, sau a investigatorului este ca
printr-o abordare conceptuală şi cu ajutorul instrumentelor de
care dispune, să valorizeze trecutul nostru chiar reiesit din legende
si mituri, aşa cum a fost el în decursul istoriei. Este necesar ca pe
baza documentelor şi interpretărilor să se lanseze ipoteze de lucru
menite să conducă la concluzii argumentate ştiinţific. Astfel,
studiul Templierilor este o provocare pentru pasionatul de istorie,
membru al Ordinului Cavalerilor Templieri, din ziua de azi,
având în vedere deficitul de documente şi lipsa de probe fiabile.
Cu toate acestea, unele scrieri referitoare la Templieri pot
furniza informaţii care permit abordarea din perspectiva mai sus
expusă. Această investigaţie este rezultatul unei interpretări a
lecturilor ce constau din manuscrise latine şi din scrieri ale unor
autori francezi, germani și maghiari precum al altor înscrisuri
amintite în diferite volume aflate în biblioteci.
În jurul Ordinului Templier posteritatea a creat numeroase
legende şi mituri, care fascinează chiar şi omul contemporan. Este
mai puţin important dacă acestea pot fi documentate din punct
de vedere istoric sau arheologic, atâta timp cât mirajul din jurul
19
Remus Barna
călugărilor soldaţi a persistat până astăzi. Până la urmă, nu în

confirmarea sau în infirmarea unor episoade din istoria lor rezidă
misterul pe care l-au generat, ci în capacitatea miturilor de
sorginte templieră de a se aglutina în curentele spirituale şi
culturale din epoca modernă şi contemporană.
Menţiune:
Conținutul textelor care urmeaza aparțin exclusiv autorilor
menționați și a autorului acestei cărti. Expunerea nu este susținută de
părerea oficială a istoriei și reprezintă un punct de vedere personal.
O.S.M.T.H. Romania, nu îşi asumă responsabilitatea pentru
informaţiile conţinute şi publicate în prezenta culegere de texte privind
Cavalerii Templieri.
Responsabilitatea conţinutului aparţine exclusiv autorului.
20

I. Credinţa templieră
Non nobis Domine, non nobis,
sed nomini Tuo da gloriam
Porunci pentru cel ce urmează a fi cavaler

(La veghea armelor)
“În noaptea asta, veghea să-ţi lumineze duhul

Şi limpezimi de unde țâşnite din izvoare
în gândul tău reverse smerenia curată.
Iar mâine-n zori, pleoapa să bată trează stă

Ca aripa de vultur ce nu ştie de trudă,
De birui-va mândră a somnului ispită.
Căci acel tainic Mâine cu nici un azi ori ieri

Trăit de tine-n viaţă de până-acum nu este
Asemenea, nici fi-va cu zilele ce vin.
În noaptea asta veghea ce-ţi luminează duhul

Îți va şopti îndemnuri - porunci ca pân' la moarte
Să le păzeşti cu grijă, drept sfântă călăuză.
Ascultă dar
Şi fiara în luptă e vitează, destoinică, cumplită,
Dar nu ştie ce-i mila; doar omul pune stavili
Besmeticelor furii când şi-a răpus duşmanul
21
Remus Barna
La rându-ţi, cavalere, ai milă de învins!

Şi încă mai ascultă:
Dihania din umbră pândeşte să lovească
Hoţeşte, fară cinste, furând marşav izbânda
Doar omul faţă-n faţă, privire în priviri,
Se prinde-n luptă dreaptă şi dobândeşte slavă.
La rându-ţi, cavalere, păstrează cinstea-n luptă

Nicicând nu da furişa hoţească lovitură
Nici nu lovi sălbatec duşmanul dezarmat.
Păzeşte cinstea-n toate, în luptă ori frăţie.
De-aicea iar poruncă:

Fii credincios în toate, în dragoste, n’războaie,
în clipe de restrişte - nu numai la ospeţe
Şi-n ceas de desfătare, oricui i-ai dat cuvântul,
Îi datorezi credinţă şi dreaptă ascultare.
Dar mai presus de toate:

Să sari, ca ars, năvalnic, făr'a aştepta chemare
Oriunde vezi sărmanul lovit, ori pus la cazne,
Lipsit de apărare: copii orfani, vădane, năpăstuiţi, pribegi,
Ia seama, cavalere, ocrotitor le eşti!
Nu aştepta răsplată, nici semn de mulţumire,

Purcede mai departe, pe drumuri de primejdii,
pururi datoria, cu râvnă, pân' la moarte,
Nu, n-aştepta răsplata, nici senm de mulţumire.
22
Ci luptă fără preget, să biruie — adevărul

Oriunde şi oricine de el să aibă, parte.
Dreptatea să învingă, chiar dacă piedici multe
Şi grele-ţi stau în cale, loveşte strâmbătatea.
Şi-un ultim sfat:
Fii gata să-nfrunţi însuţi cu duhul,
Nu cu fierul, durerea, suferinta şi moartea
în tăcere, cu vrednicia mută a ultimelor clipe,
Dând lupta cea din urmă cu nevăzutul duşman.
De-aceea-n noaptea asta prin rugăciuni şi veghe

Tu limpezeşte-ți duhul; cuget curat ca roua
Să-ți răcorească dorul întelepțindu-ți vrerea
Şi gata fii de luptă, de suferintă, şi moarte...
Vegheze-ți Domnul straja
Din astă Mare Noapte!”2
2
Chretien de Troyes (cca.. 1135-1185) — Poet medieval francez, in egală
măsură truver şi trubadur, s-a remarcat la sfârşitul secolului al XII lea, Este
considerat cel mai strălucit scriitor din epoca de aur a literaturii franceze
medievale. Traducere, Iulian Antonescu, volumul Neliniști Medievale,
Biblioteca Metropolitană București, Fundația Cultural Stiintifica” Iulian
Antonescu”
23

II. Puţină istorie a templierilor
Societatea creștina, în evul mediu timpuriu
cruciadelor a fost împărțita în „Oratores“ (cei care
se roagă), „Bellatores“
(cei care luptă) și „Laboratores“ (cei care lucrează).
La 900 de ani de la înfiinţarea Ordinului Cavalerilor

Templieri (1118) si la peste 700 de ani de la desfiinţarea acestuia
(1312) celebrii „călugări-războinici” medievali exercită încă o
puternică fascinaţie asupra imaginaţiei populare.
”Asociaţi cu practicile oculte, cu francmasoneria sau cu
diferitele „coduri ale lui da Vinci”, templierii au intrat de mult
timp în domeniul legendei.
Totuşi, cine au fost membrii primului ordin militar religios
al Bisericii Catolice şi care sunt faptele istorice care stau la temelia
mitului templierilor ?
Deşi în Occidentul medieval au existat numeroase ordine
militare religioase, niciunul nu a exercitat un asemenea impact
major asupra imaginaţiei populare precum templierii.” 3
De-a lungul timpului, faptele reale s-au amestecat cu
numeroase legende, templierii ajungând să fie asociaţi cu Cavalerii
Mesei Rotunde, căutătorii Sfântului Graal sau cu francmasoneria.
Această imagine romanţată a călugărilor războinici, datorată
numeroaselor romane sau filme hollywoodiene inspirate din istoria
templierilor, a fost facilitată şi de distrugea arhivei Ordinului, în
3
Revista Historia –Cine au fost cu adevarat cavalerii templieri
24
1571, atunci când otomanii au ocupat Ciprul. Cu toate acestea, pe

baza dovezilor existente, scrise sau arheologice, istoricii au reuşit să
reconstituie o bună parte din povestea reală a templierilor, care este
aproape la fel de fascinantă ca mitul popular.

NAȘTEREA ORDINULUI ȘI REGULA
Pentru pasionatul de istorie dispus să se aplece spre studiul

nașterii și organizării Ordinului, riscul de a constata destule
incertitudini este din plecare o realitate. Mai mult, pentru cei care
nu au disponibilitatea de a-și bate capul cu sumedeniile de
confuzii și capacane mai apare un alt risc, acela de a se pierde între
acele incertitudini transformate în mistere.
Cațiva cavaleri iubiți de dumnezeu și meniți să-l slujească
au renuntat la viața lumească și s-au consacrat lui Hristos…
Jaques de Vitry, episcopul Acrei, spune în consemnările lui: ”…
Ei respectă sărăcia, castitatea și obediența după regulile clerului
regular. Conducătorii lor erau doi bărbați venerabili, Hugues de
Payens si Godefray de Saint Omer. La început au fost doar nouă
cei care au luat o decizie atât de sfântă și vreme de nouă ani ei au
slujit în veșminte laice și s-au imbrăcat cu ceia ce credincioșii le-
au dat de pomană … Şi pentru că aceștia nu aveau vre-o biserică
sau vre-o locuință regele i-a gazduit în palatul său aproape de
Templul Domului.
Abatele și clerul regular din templu le-au dat, pentru folosul
serviciului lor, un teren nu departe de palat și din această pricină
au fost numiți mai târziu Templieri…”
Se naște firesc prima, întrebare a celui interesat de
clarificarea lucrurilor – Ce era în Ierusalim la momentul acestei
sacre hotărâri a celor nouă cavaleri ?
25
Remus Barna
În fața fluxului constant de pelerini, călugării benedectini

au deschis un azil, puțin după anul 1000, cu ajutorul financiar al
negustorului Mauro di Pantalcone, conducător al comunității
negustorilor din Constantinopol. Datorită cruciadei, azilul devine
foarte solicitat, drept urmare la 1113, papa Pascal al II lea, il
ridică la rang de sine stătător ca”Azil al Sfântului Ioan din
Ierusalim”. Îngrijirea bolanavilor, ca și a săracilor adăpostiți,
dădea suficient de lucru Ospitalierilor. Prin urmare pentru a se
ocupa de toată suflarea prezentă, aflată în tranzit, era nevoie de o
altă organizație, una care să asigure și aspectul militar al lucrurilor.
Ordinul Ospitalierilor, patronând spitalul si cele două
mănăstiri de călugări Sainte Marie Latine și cea de maici Sainte
Marie Medeline, prin propria regulă nu iși propunea mai mult
decât ocrotirea în perimetrele închise, susamintite. Câtă vreme,
principala cale de acces spre Ierusalim trecea pe la Jafa și câmpia
Ramala, pelerinii erau într-un continuu pericol și la îndemâna
jefuitorilor din această regiune. Cel care a gândit și a îndrăznit să
pună în practică o soluție pentru această stare de nesiguranță a
fost Hugues de Payns.
Aceasta este haina succintă a raționamentului pe care ni-l
propun istoricii si el trebuie cunoscut ca atare. Pentru a cântării
cât stă în picioare un asemenea fel de judecată se naște o a doua
întrebare, “ Cine era, de fapt, Hugues de Payns?
Învestit cavaler, senior de Montigny, el deținea bunuri la
Tonnere. Legătura sa cu familia de Champagne e certă, prin
urmare este un aristocrat, înrudit deasemenea cu membrii famliei
Monbartd, familie din care se trăgea chiar Sfântul Bernard. Îl
însoțește pe contele Hugues de Champagne în locurile sfinte în
1104 si exact după zece ani, în 1114, din nou același conte se
reântoarce la Ierusalim pe care nu îl mai părăsește decât în noua
postură de Cavaler al Ordinului Templului.
26
Chiar puține, aceste indicii ne dau de gândit si ne obligă a

ne răspunde la a treia întrebare “Cand a prins viață, în mintea lui
Hugues de Payns, ideia unei Miliția Christi”?
Să fie devină doar înduioșarea lui, sentimentul de puternică
compasiune pentru nesiguranța pelerinilor sau cauzele sunt
izvorâte din pricini mai adânci?
Este lesne de înțeles că oricât de veritabilă noblețe adăpostea
sufletul său, un senior nu renunță brusc la toate averile sale și la
poziția respectabilă pentru a deveni un membru al cavalerilor săraci
ai lui Christos, fără un șir de motive adânc și irevocabil determinate
pentru o asemenea decizie. Acum apare momentul și este bine să ne
reamintim că el a fost însoțitorul contelui de Champagne, cu care
s-a putut sfătui și care desigur, a cântărit lucrurile îndelung. Dar
care lucruri, au putut fi luate în considerare ? Cum au putut să-i
încolțească gândurile de abandon a tot ce avea și mai ales de unde
energia formidabilă de a gândi și a construi o structură de temut ca
cea a Cavalerilor Templieri ? Acum este momentul de a aduce în
scenă și cel de-al treilea membru al familiilor înrudite între ele
Sfântul Bernard, pe atunci abate de Clarirvaux.
Să ne reamintim deasemenea reperele în timp, în care s-au
putut frământa toate evenimentele legate de formarea teribilului
Ordin.
Bernard, mintea invidiată de întreg Ordinul Cistercian ca
și de capetele acoperite de tiara papală cu care și-a încrucișat pașii
de-a lungul vieții, era călugărul care avusese privilegiul de a se
forma intelectual în centrul spiritualității vremii sale, abația de la
Citeaux. Credem că spiritul surprinzător de ascuțit al calugărului
Bernard si vastele biblioteci din abația de la Citeaux, au făcut casă
bună cu ideia ordinului, singura soluție ce putea salva
incredibilele convulsii din Europa.
Convins de faptul că șirul cruciadelor nu poate fi decât o
soluție la vedere și lesne, trecătoare, Bernard, furat de ideia
27
Remus Barna
dominației prin puterea spiritului, a conceput nevoia nașterii unui

ordin desemnat să coordoneze în taină țelurile pe care avea să le
ducă la îndeplinire un ordin militar.
La douazeci și doi de ani, Bernard, izbutește un demers
spectaculos, convinge treizeci si unu de tineri daruindu-i cu
propriul entuziasm spre a se călugării la cea mai săracă mănăstire
din acea vreme, abația de la Citeaux, care aparținea din plecare
Ordinului Cistercian.
Apoi Bernard, iși trece noviciatul, devine călugăr și
primește onoranta însărcinare de a conduce în demnitatea de
păstor, abate, al mănăstirii cisterciene de la Clairveaux.
E bine să nu uităm că înainte de anul 1100 în cu totul altă
parte, un grup de călugări, în frunte cu Stephen Harding,
bizuindu-se pe o regulă noua și suficient de armonioasă,
întemeiaza mănăstirea Citeaux, un perimetru exclusiv spiritual, în
care la anul 1109, Stephan este ales Abate cu trei ani înainte de
venirea lui Bernard.
Cunoscător de excepție al științelor umaniste Sfântul
Stephan de mai târziu, a drămuit activitatea călugărilor pe două
component : munca spirituală și munca manuală. Abația ajunge
astfel un focar de cultură, dublând deja ideia de știință ca model
al spiritului monastic de la Kluny. Prin urmare, în această oază
de lumină, Bernard a decantat simbioza dintre multitudinea
cunoștiințelor dobândite și charismatica lui predispoziție în a
domina prin puterea cuvântului. Tot aici, Bernard a descoperit în
vechile înscrisuri despre vestita Frăție a Înțelepților sau Frăția
Şarpelui “Ouroboros”, care încerca să reorienteze lumea de așa
maniera încât dezvoltarea ei să nu fie haotică, ci guvernată de
principiile vechii școli inițiatice.
Pin urmare, nu întâmplător el ajunge arbitru al lumii
catolice, bucurându-se de o asemenea autoritate încât în anul
28
1145, impune ca papă pe unul dintre meritorii săi discipoli,

viitorul papă Eugeniu al III lea.
La puțina vreme după prima Cruciadă, Hugues de Payns,
însoțind pe Hugues de Champagne, ajunge la Ierusalim. La
întoarcere, va putea impărtăși tovarășului său de călătorie gândul de
a crea o miliție a lui Christos. Credem că numai prin intermediul
lui Hugues de Champagne cavalerul de Payns a putut avea un șir
lung de discuții cu Bernard. Este lucru lesne de înțeles că această
tripletă de minți a putut pune cap la cap avantajul existenței unei
structuri de elită, care să imbrace pecetea spirituală, de excepție a
stiinței cultivate în mănăstire. Bernard a știut corect să brodeze pe
intenția nobilă a lui Hugues de Payns, de a crea un ordin militar în
consens cu puterile materiale și financiare ale lui Hugues de
Champagne, care pentru început se arătau suficiente pentru a crea
o armată bine echipată și ordonată, pentru a asigura subzistența
nucleului ce se putea crea ca model. Nucleul astfel constituit nu era
nevoie să fie mai mare de nouă oameni și nici să-și acorde un timp
mai mare de nouă ani pentru a investiga și duce la bun sfârșit țelul
propus în baza informațiilor furnizate de către Ouroboros.
Cât privește țelul, aici lucrurile se complică. În tandem cu
biserica tradițională, care impotriva schismei se dovedea a fi
suficient de puternică, trebuia gasită o alternativă convingătoare,
dacă se putea zdrobitoare, ca biserica să accepte apariția unui
Ordin destinat a avea un rol major în ițele confuze ale Europei.
Pentru ca Ordinul să se poată impune, fără mari piedici, el
trebuia să se nască pe un tezaur de taine, în stare să suscite acordul
bisericii și încoronatelor capete, pe niște lucruri care, dezvăluite,
să poată stârni susținerea fără echivoc dată de către instituția cea
mai redutabilă a acelei vremi, Papalitatea.
De ce, totuși era nevoie să se recurgă la un scenariu atât de
complicat la prima vedere și mai cu seamă, în folosul cui ?
29
Remus Barna
Răspunsul, pe cât de simplu, poate părea forțat sau

exagerat: Pentru binele Europei, pentru binele omenirii.
Oricât ne-am feri de adevăr, trebuie să recunoaștem că în
acele vremi, biserica devenise deja o instituție care se bizuia în mod
deosebit pe sensurile crestinismului de început. Cu toate acestea,
nenumăratele avuții și suita de danii și plăți pe care omul, creștinul
simplu trebuia să le dea către abații, seniori de tot felul și către
regalitate, coroborate cu starea de extremă nesiguranță provocată de
ambițiile locale ale puternicilor zonali, generau o situație din care
nici chiar biserica nu mai avea soluții imediate de ieșire.
O regulă care, părea utopică putea conduce către vechile
principii de dreptate și noblețe, nu se putea regăsi decât într-un
perimetru nou creat, astfel încât să impună cu strajnicie principii
și căi de întoarcere spre pioșenia adevărată, spre renunțarea la
afișarea rangurilor și avuțiilor, spre un model dur al cavalerului
simbolic fară pată.
Tocmai pentru că risca să pară utopică, ea trebuia pusă în
practică de un sistem bine gândit, de o structură bine articulată,
în stare să adăpostească modelul credibil al bipolarității între
călugăr și oștean, între rugăciune și ideia de dreptate.
Dacă în secolul al V-VI lea, miliția reprezenta clerul secular,
dispusă încă a lupta pentru credință cu toate puterile, o luptă
cantonată sub cupola Sf. Pavel doar în tărâmul spiritual, acum era
nevoie de o miliție a lui Cristos, care să păstreze echilibrul între
planul spiritual și cel al câmpului fizic de bătălie, un grup de
cavaleri gata de luptă impotriva dușmanilor creștinătății.
Este lesne de înțeles că cei trei au convenit după lungi sfătuiri
că cel care trebuie să țină la vedere flamura nobleții noii cavalerii nu
poate fi altul decât Hugues de Payns. Cel ce trebuia să fie model de
început nu putea fi cineva fără credibilitate, un obscur cavaler, așa
cum s-a avansat ideia de atâtea ori. Cavalerul Hugues de Payns, era
30
înrudit și susținut de prestanța lui Hugues de Champagne și de

influența lui Bernard de Clairvaux. Înrudit prin căsătorie cu vestita
familie normandă St. Clair, el va fi recomandat prin grija lui
Bernard celui care în 1099 a cucerit Edesa, Baldwin proclamat rege
al Ierusalimului la 1100.
Reamintim faptul că noul personaj, călugărul cavaler, cel
chemat a media între sființenie și cavaleri, era conștient că pentru
a le împăca era nevoie de o evoluție spirituală considerabilă. Către
această evoluție, către cei nouă ani de asceză și căutare, porneau
cei nouă camarazi, care conștientizau faptul că Bernard, nu
exagera cerându-le să îngemâneze înțelepciunea spiritului de la
Citeaux cu taina către care porneau, subteranele Templului lui
Solomon. Mai era conștient că violența trebuia evitată, că
adevărul nu se poate impune cu forța, știa că un adevărat creștin
trebuie să convingă și numai în extrem se va putea accepta
formula unui război defensiv, ca pe ceva justificat.
Iată cum, în condițiile în care regele nu-și mai îndeplinea
funcția de justițiar, în situația în care biserica încercă să
suplinească absența regală și să stăvilească violența, se impune ca
la anul 1118, cei nouă să fie chemați să anunțe nașterea modelului
în stare să gestioneze confuzia și conflictele de interese, chemând
către un alt mod de a fi !
Așadar după nouă ani de viețuire în perimetrul
Ierusalimului, vine sorocul la care Hugues de Payns pleacă spre
occident însoțit de cinci dintre cei nouă cavaleri. De la sine înțeles
rezultă faptul oarecum de mirare că pentru apărarea sărmanilor
pelerini au rămas doar trei cavaleri. Aproape unanim, părerile
susțin că au rămas să păzească ceva ce era de păzit, cum unanim se
susține faptul că cei cinci duceau cu ei ceia ce era necesar de a fi
adăpostit sau arătat celor de taină spre a convinge în sensul
favorabil, nevoia susținerii Ordinului.
31
Remus Barna
La puțină vreme, în ziua de Sfântul Hilarius, 13 Ianuarie

1128, și în al nouălea an al începuturilor Cavaleriei Templului, se
reunesc la Troyes prelați din Champagne și Burgundia, la
chemarea lui Bernard de Clairvaux, asistand la aprobarea primei
Reguli, elaborate pentru activitatea Cavalerilor Templieri, care
până la acea dată nu fuseseră angajați fățiș într-o luptă cu
necredincioșii.
Ca emisar al regelui Ierusalimului, Hugues, s-a întâlnit la
Roma cu Papa Honorius al II lea, care trebuia convins asupra
necesității și evoluției în bine a Ordinului. Se convine ca pentru
extinderea și primirea de noi membri să nu se impună decât
condiția generală, aceia de a fi om liber.
Astfel ideile reformatoare determinate și aprobate prin
Conciliul de la Troyes, au determinat acceptarea Regulii
Cavalerilor Templieri, care pentru prima dată a reușit concilierea
dintre idealul călugărului și al cavalerului. După îndelungi
dezbateri, la întrebarea călugăr sau soldat se răspunde ferm: “Nu, !
călugăr și soldat, aceasta este Soluția”.
Prin urmare în sensul materializării acestei opțiuni s-a
modelat și adoptat Regula, ca atare, însumând prevederi și
obligații ce îmbinau nevoia de seriozitate și strictă aplicabilitate a
unor proceduri de ordine interioară militară cu cerințele și
canoanele izvorâte din practica călugărească.
“….Şi tot ceea ce în Conciliul de față nu a putut fi spus nici
hotărât de noi(…) am lăsat la voia onorabilului părinte al nostru
Honorius și a nobilului Patriarch al Ierusalimului, Ettienne de la
Ferte, cel care cunoște greutățile ținuturilor din Orient și al
sărmanilor cavaleri ai lui Hristos… Eu, Jean Michel, fost-am
umilul scriitor al acestei pagini, prin porunca Conciliului și a
remarcabilului Bernard, abate de Clairvaux, caruia îi fu
încredințată această sfântă slujbă.
32
Încercarea de a armoniza reformarea morală a Bisericii, cu

intenția de a clericaliza ordinul călugărilor (operă plecată și
susținută în principal de la Kluny), a avut ca o veritabilă axă la
vedere concilierea idealului călugărului cu cel al cavalerului.
Din scrisoarea Priorului de la Grande Chartreuse
(Guignes), adresată lui Hugues pe la 1128, aflam urmatoarele…
“în fapt nu vom putea să vă îndemnăm la războaie propriu zise…
nici să vă înflăcărăm pentru luptele spiritului, ocupația noastră de
fiecare zi, dar dorim cel puțin să vă facem să gândiți, la aceasta.
Este într-adevăr zadarnic să ataci dușmanii din afară, dacă
nu îi stăpânești mai întâi pe cei dinăuntru… Să ne cucerim mai
întâi pe noi înșine, prea iubiți prieteni și vom putea apoi să
luptăm în siguranță cu dușmanii din afară. Să ne purificăm
sufletele de păcate și vom putea apoi să curațăm pamântul de rele”
De aici putem deduce că, cel puțin la nivel de priori și mari
comandanți, se gândea în cel mai onorant mod sensul și calea pe
care cavalerii puteau să se desăvârsească. Fie și pentru aceasta,
rămânem consternați deseori constatând reaua credință cu care
este etichetată acea “parte spirituală” drept inexistentă în cadrul
Ordinului, de către o serie de persoane, care s-au pronunțat cu
mult prea multă ușurință, față de adevărata imagine a unui Ordin
care, vrem nu vrem, s-a impus în istoria Europei cum n-a mai
izbutit nici o altă organizație să o facă.
Mai putem deduce că Bernard, a gândit profund cele două căi
de a ajunge la Ierusalim, respectiv, calea celestă și calea terestră,
motivând că noul cavaler al cărui corp, este acoperit de o armură de
zale, are sufletul ocrotit de armura credinței, neavand a se teme nici
de viață și nici de moarte, deoarece Hristos este viața sa și tot Hristos
este recompensa morții sale. “… bucură-te luptător curajos, dacă
scapi cu viață și dacă ești învingător întru Domnul, bucură-te și
prețuiește și mai mult dacă mori și dacă te alături Domnului …
33
Remus Barna
Legitimitatea conceptului de Cavaler Templier, este

susținută în enunțul simplu notat la Troyes: “ezit să–i numesc fie
călugări, fie cavaleri. și cum pot fi mai bine definiți decât dându-
le în același timp cele două nume, lor cărora nu le lipsește nici
blândețea călugărului, nici bravura cavalerului…”
Templierii primesc în pază locurile sfinte, de care sunt atașați
prin legământ, Bethleemul, unde “pâinea a coborât din cer”,
Nazaret, unde Iisus a crescut, Muntele Măslinilor și valea Iosafa,
unde a pus sămânța Cuvântului în suflete, Iordanul, unde Fiul
Omului, a fost botezat și pregătit pentru pragul marii încercări,
Muntele Calvarului, unde Iisus ne-a spălat de păcate, nu precum apa
curăță murdăria păstrând-o în ea, ci precum raza soarelui care arde,
lăsând locul pur, Mormântul unde Hristos și-a pregătit reântoarcerea
în planul divin al Sfintei Treimi…
Cavalerul luptă, în timp ce călugărul se roagă. Ei bine,
templierul era menit a dovedi că viața sa de rugăciune se poate
implini și în locurile în care-și îndeplinește misiunea de luptător.
Şi iarăși spusele lui Bernard, vin să implinească elocvent
dimensiunea templierului. “natura v-a făcut fii ai mâniei și adepți
ai plăcerilor lumești, dar iată că, prin grația ce v-a fost insuflată,
ați ascultat cu atenție perceptele Evangheliei, ați îndepărtat
plăcerile zilnice și bunurile personale, ați abandonat calea ușoara
ce conduce la moarte și ați ales cu umilință drumul anevoios ce
conduce la viață…, pentru a arăta că trebuie să fiți considerați
soldați ai lui Hristos, purtați în permanență pe pieptul vostru
semnul crucii, izvor al vieții. Dumnezeu însuși v-a făcut apărători
ai Bisericii și adversari ai dușmanilor lui Hristos.
Un alt aspect al viziunii lui Bernard de Clairvaux arată că
dacă templul lui Solomon este casa Ordinului, atunci Maria,
Maica Domnului, era desemnată în chip de patron spiritual.
Mărturie pentru acest lucru stă faptul că unul din primele puncte
34
întărite încredințate Templierilor, a fost orașul Torosa, din

comitatul Tripoli, celebru prin pelerinajele închinate Fecioarei,
celebritate dublată de tradiția prin care se spune că Sf. Petru, în
drum spre Antiohia, s-a oprit la Torosa, pentru a sființi cel mai
vechi sanctuar ridicat în cinstirea mamei lui Hristos.
Toate impunerile pe care Regula inițială le prevede sunt
rezultatul experienței de nouă ani, experiență pe care Hugues de
Payns a încredințat-o părintelui Bernard. Jurământul sărăciei,
castității și supunerii rămâne formula tipică oricărui ordin
monastic. La început, însuși Patriarhul Ierusalimului primea
aceste jurăminte. Masa în comun, carne de trei ori pe săptămână,
haine simple și identice pentru toți, precum și obligațiile
religioase zilnice amintesc de practicile canonicilor de la Sfântul
Mormânt. Spre deosebire de regulile monastice, Regula de la
Troyes, cuprindea și un embrion de reglementare penală.
Regula va fi revizuită de către Patriarhul Ierusalimului, care
modifică 12 articole și o completează cu alte 24 de articole. Cu
această ocazie mantia albă este rezervată exclusiv cavalerilor,
ceilalți frați, având dreptul la rasa brună sau neagră.
Foarte importantă a fost clarificarea raportului dintre
Ordin și Biserică. În acest sens Robert de Craon, în anul 1139,
primește satisfacție la solicitarea lui, în sensul că templierii sunt
plasați sub directa ascultare a Papei, fără un alt intermediar. Prin
decizie pontificală se consființește faptul că toți clericii
aparținători capătă statut de capelani, fiind considerați membrii
deplini ai Ordinului. Tot atunci se permite ca Ordinul să-și
deschidă propriile locuri de rugăciune. În același context se
precizează și noua formulă de primire a noilor cavaleri, în care
doar maestrul și frații reuniți în capitlu se pronunță asupra
admiterii sau respingerii celui care dorea să devină cavaler. Tot în
modificările aduse Regulii, se evidențiază clar existența
35
Remus Barna
provinciilor care au în frunte un Comandor, renunțându-se la

vechea formulă din latină Praeceptor.
Claritatea și concretețea Regulii Cavalerilor Templieri, era
cunoscută nu numai în interior dar și în exteriorul Ordinului, din
moment ce aceasta a influențat destul de puternic regulile altor
ordine militare. Ca simbol, intrarea în Ordin era marcată de
înmânarea mantiei care nu întâmplător avea aceleași culori ca la
cistercieni, respectiv, albă pentru călugări, brun pentru frații
convertiți. Templierul, care intrând în Ordin, a renunțat la viața
sa tenebroasă, imbrăcând rasa albă, mărturisea faptul că s-a
impăcat cu Creatorul său.
Importanța purtării hainelor specifice, a pelerinei albe, o
găsim definită în Ordonanța regală din anul 1290, în care se
stipulează “dacă nu purtau hainele specifice, templierii și
ospitalierii nu se mai puteau bucura de privilegiile acordate celor
două ordine…”
Sigiliul Ordinului Templier, a avut încă de la constituire pe
avers Cupola Templului Domului și a Sfântului Mormânt,
încadrând turnul lui David, iar pe revers cei doi cavaleri călarind
pe un singur cal, motiv discutat și înterpretat într-o mulțime de
feluri.
Credem că, dacă s-ar fi citit cu atenție definirea conceptului
de templier, dată la Troyes de către Bernard, s-ar fi economisit o
sumedenie de energii și speculații diverse, referitoare la
simbolistica de pe sigiliul templier. Bipolaritatea ordinului,
concepută ca atare de către Sf. Bernard, este mărturisită de sigiliu
în mod clar, suficient, respectiv orice acțiune a templierului,
simbolizată de calul dat spre a parcurge calea, stă sub semnul celor
două fețe ale templierului, aceia de călugăr și deopotrivă de soldat.
Tot în viziune bipolară este conceput și drapelul, flamura
templieră, bausantul, adică întregul împărțit în două jumătăți,
36
negru și alb, semnificând pe de o parte întregul ordinului, dat de

purtătorii mantiilor albe și negre, și pe de altă parte puritatea,
castitatea alăturată forței, curajului, cu alte cuvinte templierii sunt
binevoitori pentru prieteni si întunecați, teribili, pentru dușmani.
Prin asocierea cu învațătura de la Kluny, putem găsi o sumedenie
de asocieri, de fațete ale simbolurilor cum ar fi: activitatea templieră
este continuă, ziua ca și noaptea, sau îngemânează înfruntarea
terestră pe lumină cu cea din rugăciunile nopții, dintre ademeniri și
sinele bântuit de omeneștile slabiciuni, credința templieră
îngemâneaza perimetrul de taină al Ordinului, cu lumina
cuvântului viu; întreaga lucrare asupra sinelui se subordonează ideii
de armonie dintre văzut și nevăzut, dintre cer si pământ.
Nu lipsită de importanță este crucea rosie aplicată pe albul
mantiei, mărturisind fară tagadă pentru a câta oară, că Ordinul nu
a fost rezultatul unei comuniuni haotice între cavaleri rătăcitori și
fără căpătâi, ci îngemânarea într-un perimetru al purității în care
spiritul, simbolizat de culoarea roșie, focul viu al Cuvântului, este
cantonat sub jurământ în folosul ideilor creștine, în respectul jertfei
supreme a lui Hristos, în statutul de slujitori ai actului de
răscumpărare din rătăcirea orizontală, în folosul regăsirii verticale.
Trebuie să dăm cezarului ce este al cezarului și lui
Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu, și să recunoaștem eventualele
rătăciri lumești, greșelile care au stat la baza conceptului templier
și deopotrivă, să înțelegem ce a fost parte de inspirație divină ca
măsură a reușitei de excepție în apariția Ordinului și cât a fost
contribuția Maeștrilor Templieri. Modul greșit în care a fost
minimalizat Ordinul, grație atâtor interpretări păguboase, ne
obligă la cuvenita reparație pe care trebuie să o admitem ca
necesară, chiar dacă atât de târziu.
Textele invocate și rosturile nașterii Ordinului mărturisesc
valențe de certă maturitate și formula în care ne formăm o viziune
37
Remus Barna
corectă asupra lor, ne dau șansa de a înțelege și dincolo de cele ce

nu s-au făcut știute într-o manieră perceptibilă, la vedere, faptul
că crearea Ordinului Cavalerilor Templieri, nu era un lucru la
îndemâna oricui, în consecință, cu atât mai puțin era expusă
public întreaga țesătură de țeluri și idei pe care Ordinul le avea de
îndeplinit într-o Europă bântuită de intrigi și nesiguranță.
Dacă pană aici am putut deslușii rationamentele care au stat
la baza constituirii Ordinului Cavalerilor Templieri, în continuare
vom prezenta evoluția acestuia în planul practic, al prezenței
Ordinului în istorie.
„Îndată după Conciliul de la Troyes, ai cărui organizatori
au indus în conştiinţa tuturor ideea că ivirea oficială în lume a
templierilor era un lucru aşteptat cu nerăbdare de toate părţile, de
la monarhi, seniori sau oameni simpli, au început să curgă donaţii.
Astfel, Ordinul a devenit peste noapte foarte bogat,
posedând castele, case, pământuri, odoare şi bani, iar bogăţiile lui
vor creşte neîncetat pe parcursul întregii sale existenţe medievale.
Aceasta este o realitate.
„Însă, templierii nu au schimbat radical numai instituţia
monahală occidentală, introducând conceputul de „călugăr-
războinic”, ei au revoluţionat şi viaţa economică medievală.
Folosind un concept contemporan, putem afirma că Ordinului
Templierilor, în cele aproape două secole de existenţă, a funcţionat
ca o adevărată corporaţie multinaţională modernă avant la lettre, cu
filiale în numeroase ţări.
Asemenea multor grupări religioase medievale, administrarea
Ordinului Templierilor era structurată ierarhic. Marele Maestru îşi
desfăşura activitatea la sediul central, din Ţara Sfântă, iar teritoriile
vaste din Occident erau împărţite în provincii, administrate de câte
un comandant al zonei, care, la rândul său, îi supraveghea pe
Maeştrii responsabili de conducerea caselor teritoriale ale
38
templierilor. Principalii ofiţeri ai Ordinului erau Marele Maestru,

Seneşalul, Mareşalul, Comandanţii şi Postăvarul.
La apogeu, influenţa Ordinului Templierilor era uriaşă.
Cavalerii nu erau numai „călugări- războinici”, ci şi bancheri,
comercianţi, constructori, proprietari de terenuri şi de corăbii,
diplomaţi, consilieri ai capetelor încoronate şi Suveranilor Pontifi
şi multe altele. În lumea medievală, dominată de incertitudine,
fortificaţiile templierilor se numărau printre puţinele locuri în
care averile puteau fi depozitate în siguranţă.
Deşi Biserica interzicea cămătăria, Ordinul a reuşit să dezvolte
serviciile bancare la o scară fără precedent în epocă. Templierii au
inventat o formă timpurie a scrisorii de credit, pentru a uşura
pelerinajele. Ceea ce a început ca o formă simplă de servicii bancare
oferite pelerinilor s-a transformat într-un adevărat imperiu financiar,
templierii devenind bancherii nobililor, ai regilor şi ai papilor, cărora
le împrumutau deseori sume uriaşe. Pentru a nu percepe direct
dobândă, ei au inventat o formă timpurie de comision de
administrare, care acoperea costurile serviciilor financiare”4.
Deşi au existat în epocă acuzaţii potrivit cărora templierii
erau lacomi, acestea au fost destul de rare, părerea generală despre
ei fiind favorabilă. Însă averea templierilor nu provenea numai
din intermedieri financiare, ci şi din activităţi protoindustriale şi
comerciale. Inovaţiile economice introduse de templieri le-au
permis să devină una dintre cele mai bogate şi mai puternice
instituţii private din istorie. Pe parcursul existenţei sale, Ordinul a
dobândit mii de proprietăţi, terenuri, sate, păduri, mănăstiri,
porturi etc., atât în Occident, cât şi în statele cruciate din Orient.
Totuşi, o bună parte din averea Ordinului, donată de
persoane particulare, nu putea fi înstrăinată fără permisiunea
4
Revista Historia – Cine au fost cu adevarat cavalerii templieri
39
Remus Barna
proprietarului, asemenea unei cutii de valori dintr-o bancă modernă.

Dimensiunea exactă a imperiului economic construit de templieri
rămâne un mister.
Primele secole ale celui de-al doilea mileniu al erei creştine,
nu au adus doar o perioadă de fervoare religioasă, ci şi o explozie
economică. În umbra Cruciadelor, activitatea comercială a
cunoscut o dezvoltare spectaculoasă în Europa Occidentală şi
Mediterană, atingând cote nemaiîntâlnite din perioada de glorie
a Imperiului Roman.
Ordinul Templierilor s-a aflat chiar în centrul acestui avânt
economic. Galerele lor transportau pelerini, echipament militar, bani,
animale şi mână de lucru din Occident spre Ţara Sfântă5. Bineînţeles,
aceste corăbii nu se întorceau goale din Orient, ci aduceau mirodenii,
ţesături de lux, tămâie şi uleiuri rare, folosite în ceremoniile religioase.
Într-o epocă în care piraţii, atât creştini, cât şi sarazini, răspândeau
groaza pe mare, este uşor de înţeles de ce pelerinii şi comercianţii
preferau să călătorească sub protecţia templierilor.
Nu mai puţin adevărat este şi faptul că Ordinul şi-a făcut
datoria în Ţara Sfântă în mod eroic, participând în avangardă la
toate marile bătălii, făcând peste tot risipă de curaj şi uimindu-şi
deopotrivă duşmanii şi prietenii. În anul 1291 epopeea creştină în
Ierusalim avea să ia sfârşit.
Musulmanii obtineau victorie după victorie, cucerind
ultimele cetăţi pe care creştinii le mai deţineau. De fapt, Europa îşi
5
Țara Sfântă / Pământul Sfânt, este teritoriul in care au avut loc intâmplările
biblice, așa cum sunt descrise de Tanakh sau Vechiul Testament, și din care
unele sunt menționate (in general, fără detaliere geografică) și in Coran.
Expresia Țara Sfântă se referă in zilele noastre in general la Pământul lui Israel,
adică regiunile care au importanță religioasă pentru toate cele trei religii
monoteiste abrahamice: mai ales pentru iudaism și creștinism, iar intr-o măsură
ceva mai mică și pentru islam.
40
pierduse interesul pentru cruciade. În locul faptelor acum se ofereau:

vorbe, discuţii, subterfugii, cazuistică si proiecte de unificare a
ordinelor cavalereşti...
Demagogia celor interesaţi susţinea că un Ordin rezultat din
unificarea tuturor ordinelor militar-călugăreşti (adică templieri,
ioaniţi, teutoni şi alţii) ar fi fost mai puternic decât suma părţilor.
Un singur monarh s-a manifestat activ în favoarea unui astfel de
proiect, regele Filip cel Frumos al Franţei 6, care chiar s-a
disponibilizat pe sine pentru a fi conducătorul unui astfel de ordin
unificat.
Marea bogăţie de care se bucura Ordinul, fără precedent în
lumea medievală, l-a transformat într-o ţintă pentru regele francez
Filip al IV-lea, care a complotat împreună cu papa Clement al V-
lea 7 pentru distrugerea acestuia. Urcat pe tron în 1285, Filip al
IV-lea, cunoscut şi drept „cel Frumos”, a jucat rolul decisiv în
distrugerea Ordinului Templierilor. Ambiţiosul monarh nu a
ezitat să între în conflict cu papa Bonifaciu al VIII-lea8, care dorea
să reafirme întâietatea Suveranului Pontif în lumea creştină.
Filip l-a acuzat pe Papă de mai multe crime, inclusiv erezie
şi magie neagră. Tot el i-a expulzat pe evrei din Franţa, în 1306.
6
Filip al IV-lea cel Frumos (franceză Phlippe IV le Bel) (născut la palatul
Fontainebleau in 1268 - mort la 29 noiembrie, 1314) a fost regele Franței din
1285 până in 1314, fiind membru al dinastiei Capețiene. El a dus o politică de
ingrădire a influnței papei, mutând reședința papală la Avignon, si o politică de
ingrădire a puterii cavalerilor templieri.
7
Papa Clement al V-lea (n. ca. 1250 — d. 1314) a fost unul din cei mai
insemnați papi din evul mediu. In timpul pontificatului său sediul papilor a
fost transferat de la Roma la Franța, la Avignon. Împreună cu regele Franței,
Filip al IV-lea (Filip cel Frumos), a pus la cale desființarea Ordinului
Templierilor. In anul 1307, intr-o zi de vineri 13 Octombrie, un edict care
ordona arestarea templierilor a fost emis, simultan, in toată Europa
8
Papa Bonifaciu al VIII-lea a fost un papă al Romei intre anii 1294-1303.
41
Remus Barna
În ziua de joi 12 octombrie 1307, Jacques de Molay9, Mare

Maestru Templier, fusese invitat să fie unul dintre purtătorii
sicriului la înmormântarea cumnatei regelui. Onoarea acordată de
Filip s-a dovedit a fi o capcană. În ziua următoare, vineri, 13
octombrie 1307, toţi templierii din Franţa au fost arestaţi. Filip
voia de fapt averea Ordinului Templier, al cărui sediu central se
afla la Paris. Nereuşind acest demers, Filip se-ndreaptă spre un al
doilea plan.
Ştiindu-se dator moral, dar mai ales financiar faţă de templieri
şi mizând pe legea acelor timpuri ce prevedea că acuza de erezie
ducea nemijlocit la scutirea debitorilor de datorie, în ziua de 13
octombrie 1307, Regele difuzează o Proclamaţie în care îşi anunţă
poporul cu privire la arestarea Templierilor şi la motivele ce l-au
determinat să facă acest lucru.
Gestul a căzut ca o lovitură de trăsnet în toată lumea creştină
occidentală. Filip le-a scris tuturor suveranilor catolici, pentru a le
expune punctul său de vedere şi a le solicita sprijinul împotriva
membrilor Ordinului din ţările respective. însă cei mai mulţi
monarhi au refuzat, pur şi simplu, să creadă acuzaţiile incredibile
aduse de regele francez. Cu toate acestea, Filip s-a bucurat de
sprijinul decisiv al papei Clement al V-lea.
Născut în Franţa, acesta a ajuns pe scaunul pontifical cu
ajutorul lui Filip, fiind încoronat papă la Lyon, în 1305. Având o
poziţie precară el şi-a exercitat pontificatul la Avignon, nu la
Roma, Clement nu le-a luat apărarea membrilor Ordinului.
Arestarea templierilor avea să conducă la unul dintre cele mai
răsunătoare procese din istoria civilizaţiei occidentale, desfăşurat
între 1307 şi 1314, când a fost ars pe rug ultimul Mare Maestru
9
Jacques de Molay (1243 - 18 martie 1314), a fost al 23 lea și ultimulMare
Maestru al Cavalerilor Templieri, conducând Ordinul din 20 aprilie 1292
până când a fost dizolvat prin ordinul papei Clement al V in 1307.
42
templier, Jacques de Molay. Cavalerii au fost judecați pentru

savârșirea unor infracțiuni în peste o sută de capete de acuzare.
Acuzaţiile aduse membrilor Ordinului proveneau din
arsenalul proceselor contra vrăjitorilor, adaptate pentru situaţia de
faţă, anume: renegarea lui Iisus Hristos, scuiparea şi călcarea în
picioare a crucii, închinarea la idoli, săruturi obscene şi practicarea
sodomiei, etc. Imaginaţia acuzatorilor nu s-a ostenit a aduce
nimic nou!
Acuzaţiile se bazau preponderent pe mărturiile
informatorilor regelui şi pe confesiunile smulse sub tortură.
Aceasta era o metodă de interogare acceptată în procesele
medievale, care nu aveau ca scop aflarea adevărului, ci dovedirea
acuzaţiilor. Toţi templierii arestaţi au suportat torturi şi în final
au cedat, mărturisind că acuzaţiile sunt adevărate. Sub presiunea
unor torturi inimaginabile, Marele Maestru Jacques de Molay,
care avea o vârstă înaintată în momentul arestării, a recunoscut
acuzaţiile care i se aduceau pe 24 octombrie 1307.
O zi mai târziu, alţi treizeci de lideri templieri importanţi
au cedat şi ei în faţa inchizitorilor, pecetluind soarta Ordinului.
Sub presiunea lui Filip, Clement al V-lea a emis o bulă prin
care le cerea suveranilor catolici să îi aresteze pe templierii din
regatele lor, însă în numele papei. Abia atunci regele a putut
afirma că întreaga sa acţiune a fost justificată.
Dar partida nu era încă câştigată şi tot ce făcuse Filip putea
fi inutil pentru motivul formal că el nu avea nici dreptul, nici
căderea să-i aresteze pe templieri şi să organizeze procesul lor.
Într-adevăr, Ordinul Templier nu putea fi judecat de nici o
instanţă în afară de Papă. Pentru a fi continuat, procesul trebuia
preluat de Papa Clement al V- lea.
Constrâns de rege acesta preia Procesul în 1308 fiind
nevoit, sub presiunea regelui Filip, să confirme validitatea unui
demers ilegal. Astfel mărturiile, smulse de rege sub tortură, capată
43
Remus Barna
pe fond veridicitate. În acel moment soarta templierilor a fost

pecetluită. Dacă îşi confirmau depoziţiile iniţiale, erau aruncaţi în
închisoare pe viaţă pentru sperjur, iar dacă le înfirmau, cădeau în
relaps revenind în păcat.
Excomunicaţii erau predaţi puterii seculare, regelui Filip
cel Frumos, pentru a fi arşi pe rug. Aceastea au fost alternativele
puse atunci în faţa templierilor.
Cu siguranţă că Filip şi-ar fi dorit ca procesul templierilor
să se încheie cât mai repede, însă Papa, care nu a avut curajul să-l
înfrunte direct pe suveran, a reuşit să-l prelungească mai mulţi
ani. Dacă ȋn anul 1310, a cerut imperativ, arestarea tuturor
Cavalerilor Templieri din toate prioratele, în 1311, Clement al V-
lea a prezidat Conciliul de la Vienne, la care a declarat că
Ordinul Templierilor nu se făcea vinovat de acuzaţiile aduse,
având în vedere că acestea nu au putut fi dovedite.
Cu toate acestea, anii de procese şi torturi au distrus
Ordinul, care nu mai avea cum să fie funcţional.
Episcopii reuniţi, în loc să facă ceea ce aştepta regele de la
ei şi să fie o simplă maşină de vot, au reacţionat ca adevăraţi
slujitori ai Bisericii. Nevrându-se părtaşi la un act de injustiţie, au
cerut ca templierii să fie lăsaţi să se apere în faţa lor.
Atunci Clement, aflat într-o situaţie fără ieşire, a convocat
un consistoriu secret, în cadrul caruia a proclamat abolirea
însemnelor şi denumirii Ordinului şi încetarea activităţii lui.
Ordinul, astfel, nu a fost niciodată condamnat! Mai mult de
atât, templierilor arestaţi li s-a acordat din nou dreptul de a participa
în biserică la sfânta liturghie, inclusiv la acea parte când preotul
săvârşea sfintele taine.
În anul 1312, Clement a emis o bulă papală prin care
dizolva Ordinul, iar la scurt timp, o altă bulă prin care transfera
toate bunurile Templierilor unui alt ordin religios, cel al
Ioanitilor, si nu unui conducător laic.
44
Pentru Marele Maestru Jacques de Molay şi alţi trei

conducători ai Ordinului, Papa Clement a însărcinat trei cardinali
să organizeze un proces separat.
Sentinţa a fost citită, în faţa zidului de incintă al Catedralei
Notre Dame din Paris10, de la înălţimea unei estrade special
construite.
Cei trei cardinali s-au pronunţat pentru închisoare pe viaţă,
după care au dat cuvântul condamnaţilor. în martie 1314, în faţa
unui grup de cardinali şi teologi francezi din Paris, Marele
Maestru Jacques de Molay şi trezorierul său au găsit curajul să
retracteze mărturisirile făcute sub tortură, afirmând că Ordinul nu
se face vinovat de învinuirile aduse.
Regele a fost imediat înştiinţat şi a hotărât execuţia celor
patru prin ardere pe rug în cursul aceleiaşi zile, pe „Insula
Evreilor“ 11, la ora 18, adică la „vespre“.
Data calendaristică, larg acceptată de către istorici, era 18
martie 1314.
Există însă unele studii, realizate de Nobilul Cavaler
Comandor Cristian Tiberiu Popescu - profesor şi erudit
cercetător a istoriei Ordinului Templier, care demonstrează că
data calendaristică reală ar fi fost 11 martie 1314.
Acuzaţi că au căzut din nou în erezie, pentru că şi-au retras
mărturisirea, cei doi au fost daţi pe mâna regelui, care a ordonat
imediat să fie arşi pe rug, fără să se consulte cu Suveranul Pontif.
Legenda spune că, în timp ce ardea pe rug, Marele Maestru
Jacques de Molay a strigat cât putea de tare că Ordinul este
10
Catedrala Notre-Dame din Paris este un monument al arhitecturii gotice
timpurii din Franța, sediu al Arhiepiscopiei Parisului. Catedrala se află pe Île
de la Cité, in centrul Parisului. Construcția a inceput in anul 1163 si s-a
incheiat in 1345, pe locul unui lăcaș de cult dedicat sfântului diacon Ștefan.
11
Île de la Cité sau Insula Evreilor este o insulă situată pe Sena, in „inima
Parisului”, unde au fost arsi pe rug Jacques de Molay si Geoffroy de Charnay.
45
Remus Barna
nevinovat, acuzaţiile sunt mincinoase, iar mărtuirisirile

incriminatoare au fost smulse sub groaznice torturi.
Publicul a simţit imediat impulsul de a-i scoate pe
prizonieri din mâinile gărzilor, încercând a înainta spre estradă.
Aşa cum relatează un martor ocular, Marele Maestru
Jacques de Molay şi-a scos mantia, rămânând pe rug doar în
cămaşă, spre a arăta că Ordinul nu piere în acest fel, ci doar un
simplu om.
Pentru că porunca regelui fusese să fie arşi la foc mic, călăul
n-a aprins rugul din toate părţile.
Focul a început să pârjolească picioarele condamnaţilor
întârziind să se întindă spre capetele lor. Răgazul acesta i-a dat lui
Molay prilejul de a vorbi din nou, spunând că moare nevinovat,
victimă a unei injustiţii umane, cerându-i lui Dumnezeu să
cântărească această nedreptate. Jacques de Molay i-ar fi blestemat
pe Filip al IV-lea şi pe Clement al V-lea să îl urmeze în maxim un
an, pentru a da socoteală în faţa lui Dumnezeu pentru nelegiuirile
comise.
Deşi s-ar putea să nu aflăm niciodată adevărul despre acest
„blestem”, ştim sigur că cei doi conspiratori, care au uneltit
împotriva Ordinului, „l-au urmat” pe Marele Maestru în acelaşi
an: Papa Clement al V-lea a murit în aprilie, iar Filip al IV-lea, în
noiembrie, la numai 46 de ani. Cei trei fii ai regelui au murit şi ei
la scurt timp, fără urmaşi, sfârşindu-se în acest fel dinastia
Capeţienilor.
A fost un val uriaş de empatie şi nimeni nu s-a îndoit de
adevărul grăit când dinaintea morţii nu se poate minţi.
Acest mesaj s-a transmis peste secole odată cu moştenirea
Ordinului Templier, sărmanii soldaţi ai lui Hristos şi ai
Templului lui Solomon. Victimă a abuzului şi a unor sentinţe
nedrepte, Ordinul Templier nu a pierit. Prin sacrificiul Marelui
Maestru Jacques de Molay el doar s-a reinnoit.
46

„MISIUNEA GEOFFROY DE GONEVILLE“
Geoffroy de Goneville12 este unul dintre cei patru demnitari ai
Ordinului, cărora, la 11 martie 1314, în faţa catedralei Notre Dame,
li s-a citit sentinţa de condamnare la detenţie perpetuă. Dacă Jacques
de Molay şi Geoffroy de Charnay au respins public acuzaţiile,
declarând nevinovăţia Ordinului (fapt pentru care au fost trimişi
imediat pe rug, fiind acuzaţi de relaps), Geoffroy de Goneville şi
Hugues de Payraud au tăcut, acceptând astfel sentinţa.
„O tradiţie spune însă că Goneville trebuia să-şi salveze atunci
viaţa, căci el avea o misiune încredinţată de Molay. Iată în ce ar fi
constat aceasta. Imediat după supliciul lui Molay, s-ar fi organizat
evadarea lui Goneville, care ar fi fost dus în secret până la Marsilia,
îmbarcat pe o corabie şi transportat până pe Coasta Dalmată.
De aici, el ar fi fost condus spre est, spre o direcţie neprecizată,
unde însă Goneville ar fi convocat un capitul templier, unde s-a
hotărât continuarea existenţei Ordinului în secret ...
În acel moment se poate spune că templarismul era definitiv
constituit. Silit să dispară secole de-a rândul din sfera vizibilului,
Ordinul Templier a rămas totuşi un reper constant de valori. Astăzi,
în lumea modernă eşuată între materialism şi deism, Ordinul
Templier recheamă la principii şi nobile idealuri. Devotamentul faţă
de Dumnezeu şi Biserica sa, altruismul, susţinerea şi apărarea
adevărului, apărarea celor prigoniţi şi acuzaţi pe nedrept rămân mai
departe cai de urmat.
La 700 de ani de la nefericitul eveniment, comemorăm
amintirea lui Jacques de Molay, Mare Maestru al Ordinului
Templier.
12
Geoffroy de Gonneville a fost demnitar al CavalerilorTemplieri maestru al
provinciei de Aquitania și Poitou.
47
Remus Barna
Exemplu de sacrificiu şi verticalitate pentru a apăra

adevărul, ne este de generaţii model. Ne este reper pentru forţa pe
care omul o poate găsi în sine atunci când credinţa sa în
Dumnezeu este nemărgnită. Ne este îndemn la smerenie prin
gestul care transcende Ordinul şi nobilele sale idealuri deasupra
existenţei umane supusă erorii sau greşelii. Numele lui să fie
pomenit totdeauna cu respect, onoare şi recunoştinţă!
Părăsind scena istoriei, Cavalerii Templieri s-au refugiat în
imaginarul popular. Bogăţia lor fantastică, influenţă de care s-au
bucurat, misterul ritualurilor secrete (care le-au adus numeroase
acuzaţii în timpul procesului), precum şi sfârşitul lor răsunător le-au
asigurat un loc în legendă, de care nu se mai bucură niciun alt ordin
religios medieval”.13
13
2014, Cav. Mare Cruce Dan Vasiliu, Marele Prior General Magistral al Romaniei
– O.S.M.T.H. note privind templierii şi „templarismul“ după moartea marelui
maestru Jacques de Molay cav. comandor Cristian Tiberiu Popescu
48

III. Regatul Ungariei-al nouălea
priorat templier
Unii dintre noi nu mai cred în povesti.
Altii au nevoie de ele.
Ordinul Cavalerilor Templieri a apărut, în regatul Ungariei, în

a două jumătate a secolului al XII-lea. Prima Casă a templierilor, care
ar putea fi dovedită cu surse, a fost cea din Vrana lângă coasta Mării
Adriatice. Mănăstirea benedictină Sfântul Grigorie din Vrana, a
aparţinut templierilor încă din anul 1169, după care, în ultimele
decenii ale secolului al XII-lea, templierii din Regatul Ungariei, au
fost prezenți în număr tot mai mare.
De la începutul secolului al XIII-lea, Ordinul a început să
se răspândească relativ rapid în Regatul Ungariei, mai presus de
toate datorită donaţiilor făcute de către regii Ungariei Bella al III
lea şi Andrei al II lea, care au susţinut idealul cruciatlor.(Ambii au
declarat susţinerea templierilor sub jurământ. De altfel Andrei al
II lea, a condus cruciadă a V-a, astfel încât şi-a ţinut promisiunea
făcută tatălui său.
Potrivit surselor, cunoscute în prezent, până la eliminarea
ordinului în secolul al XIV-lea, Ordinul Cavalerilor Templieri a
deţinut paisprezece case în localitatile (Boisce, Béla, Dubica,
Esztergom, Gecske, Glogonca, Gora, Keresztény, Nekcse,
Okriszentlorinc, Szentmárton, Vrana, Zablata, Zengg) şi alte
aproape 50 proprietăţi funciare în Regatul Ungariei. Cele mai
multe în Croaţia.
49
Remus Barna
O întrebare vine în legătură cu aceasta: Care este motivul

pentru care Templierii au avut o astfel de concentrare a caselor în
zona Croaţiei şi a Slavoniei?
Pentru moment, nu există răspuns cert la această problemă,
există doar ipoteze pertinente: Pe de o parte, templierii în conformitate
cu obiceiurile lor din Europa de Vest au amplasat comanderiile, casele
şi cetăţile lor în apropierea drumurilor comerciale şi militare
importante, care leagă Europa de Ţară Sfânta, cu scopul de a asigura
fluxul de provizii militare, precum şi călătoriile netulburate ale
cruciaţilor şi pelerinilor de la vest la est. Acesta ar putea fi motivul
pentru care într-o prima etapă nu au încercat să obţină proprietăţi şi
să-şi stabilească comanderii în zonele interne ale Regatului Ungariei.
În schimb, au beneficiat de sprijinul călugărilor cistercieni stabiliţi în
est, în afară graniţei catolice, pentru a-şi face simţită prezenţa.
Pe de altă parte, exista o tendinţă de expansiune a
Templierilor din Ungaria. În cea de-a două etapă s-au dus spre
nord şi s-au extins în Slavonia (Gora, Szentmárton, Béla). În cele din
urmă, în plus faţă de aceste teritorii, menţionate anterior, s-au stabilit
ferm în interiorul ţării (Keresztény şi Esztergom) si conform unor
legende, chiar în Transilvania, care nu putea scăpa interesului
Templierilor, mai ales după implantarea celor două mănăstiri cisterciene
de la Igris14şi Cârța15.
14
In anul 1179 a fost inălțată aici mănăstirea călugărilor cistercieni (benedictini),
distrusă apoi de invazia tătară din anul 1241. Mănăstirea de la Igriș a fost ctitorită
de soția regelui Béla al III-lea al Ungariei, Ana de Chatillon. Fiind intemeiată ca
abație-filială a Mănăstirii Pontigny, a fost locuită inițial de călugări veniți din
FranțaIn mănăstirea Igriș a fost inmormântată cea de-a doua soție a regelui
Andrei al II-lea al Ungariei, Yolanda de Courtenay, fiică a împăratului latin al
Constantinopolului, Pierre d’Auxerre.
15
Cârța, (in dialectul săsesc Kierz, Kierts, in germană Kerz, in traducere
„Candelă” In anul 1202 călugării de la Igriș au inființat propria lor abație-
filială, mănăstirea Cârța, in apropiere de Sibiu.
50
Această ultimă expansiune, implantare, a început în al

treilea deceniu al secolului al XIII-lea, aşa că poate invazia
tătarilor din 1241-1242 este explicaţia pentru întreruperea
extinderii Templierilor spre zonele interne ale Regatului Ungariei
si implicit spre Transilvania..
Templierii unguri au participat la viaţă internă în toate
provinciile Regatului, în raport de numărul lor şi de misiunile pe
care le aveau de efectuat şi care acum ştim că aveau toate cele trei
caractere secrete, discrete şi publice, raportate la tipul de impact
pe care îl urmăreau.
Ordinul, ca organizaţie militară, mai presus de toate,
trebuia să ia în considerare participarea la astfel de acţiuni şi
acordarea de asistenţă în caz de pericol. Acest lucru s-a întâmplat
în mijlocul secolului al XIII-lea, în timpul invaziei mongole.
După cum este cunoscut din scrierile lui Thomas Dean a
Spalato (Rogerius)16, cavalerii Ordinului au partea lor curaj în lupta
împotriva mongolilor, şi Maestrul Templierilor a fost un lider
important al armatei ungare, alături de Ugrin, arhiepiscopul de
Kalocsa şi Prinţul Coloman.
Cu toate acestea, ei nu au reuşit să învingă forţă superioară
a oştilor mongole în bătălia de la Muhi şi au pierit alături de
Rembaldus de (Carono sau Carumb), care a fost Maestrul
Cavalerilor Templieri din Regatul Ungariei înca din anul 1235.
16
Rogerius (n. 1201/1205, in localitatea Torremaggiore, sudul Italiei - d.
1266, la Split, Croația) a fost un călugăr de origine italiană, canonic de
Oradea. Autor al cărții „Carmen miserabile” (titlu complet: „Carmen
miserabile super destructione regni Hungariae temporibus Belae IV regis per
Tartaros facta”), in care descrie marea invazie mongolă din 1241. Amintirile
despre această invazie le-a scris in anul 1243, la Sopron. Câțiva ani mai târziu,
in 1249, este menționat la Zagreb, tot in calitate de canonic. După ce a fost un
timp la Lyon secretar al cardinalului englez Johannes Toletanus, a ajuns
arhiepiscop la Spalato, unde a și murit.
51
Remus Barna
Membrii Ordinului, alături de serviciul militar, erau trimişi în

diverse cetăţi de pe teritoriul regatului unde desfăşurau activităţi de
supraveghere, culegere de informatii, dar şi activităţi de însoţire a
mărfurilor şi caravanelor care tranzitau regatul de la vest la est şi invers,
pentru transportul valorilor pe dumuri mai sigure din orient spre
occident.
În Evul Mediu, templierii erau amplasaţi în locuri propice
observării si verificării drumurilor precum și a supravegherii cu ochiul
liber, a unor zone cât mai intinse, cum erau cetatiile situate pe
dealurile înalte, de unde puteau vedea totul, dar şi în mănăstirile
călugărilor cistercieni si benedectini din întregul Regat Ungar.
Au avut deasemenea diverse afaceri judiciare consemnate în
scris, în general, cumpărarea şi vânzarea de participaţii, acte de
donaţie. Până în prezent au fost găsite doar câteva dintre
documentele încheiate de către maeştrii sau perceptorii templieri.
MAEŞTRII CELUI DE AL NOUALEA PRIORAT TEMPLIER,

CARE AU AVUT LEGÃTURI CU DEMNITARI SI CLERICI DIN
TRANSILVANIA
52
Din 1309, Papa Clement al V-lea înăspreşte căutările

templierilor în Dalmaţia, Toscana, Istria.
De asemenea înca din1310 în Regatul Ungar, condus de
dinastia de Anjou, rudele lui Filip cel Frumos, al acelui rege al
Franţei, care a distrus Ordinul Templului şi pe care îl aştepta, de
asemenea, înfrîngerea şi umilinţa, au fost desfasurate activități de
prindere si aducere la judecată a Cavalerilor Templieri.
În acel an au început investigaţiile împotriva templierilor în
Ungaria, dar aceştia s-au refugiat în ţările vecine şi au rămas în zonele
din afara jurisdicţiei regelui Carol Robert de Anjou 17, care aşa cum
reiese din unele documente l-a pus pe nobilul ungur Debreceni Dozsa,
18
să se ocupe de aducerea Cavalerilor Templieri, din regat la judecată.
Ca urmare a deciziilor Papei, în anul 1312, Ordinul Templier
din Regatul Ungariei pierde proprietăţile, care ca peste tot sunt
transferate către Ordinul Suveran Militar și Ospitalier al Sfântului
Ioan de Ierusalim 19.
Trebuie precizat faptul că descendenţii casei de Anjou sînt
coloana vertebrală a conspiraţiei împotriva Ordinului. În octombrie
1309, Carol al II-lea de Anjou, conducătorul regatului celor două
17
Carol Robert de Anjou (n. 1288, Napoli - d. 16 iulie 1342, Visegrad) a fost
fiul lui Carol Martell de Anjou (rege titular al Ungariei, după stingerea
dinastiei arpadiene) și al Clementiei de Habsburg. In anul 1308 a devenit rege
efectiv al Ungariei sub numele de Carol I. In contextul tulburărilor feudale a
mutat capitala Regatului Ungariei la Timișoara (1316-1323)
18
Debreceni Dózsa a fost voievod al Transilvaniei intre anii 1318-1321.
19
Cavalerii Sf. Ioan sau Ordinul Suveran Militar de Malta, a cărui denumire
completă este Ordinul Suveran Militar și Ospitalier al Sfântului Ioan de
Ierusalim, de Rhodos și de Malta a fost inființat in jurul anului 1050, la
Ierusalim, cu scopul de a administra un spital pentru pelerinii din Țara Sfântă.
In 1113, Papa Pascal al II-lea a recunoscut Ordinul Suveran al Cavalerilor de
Malta ca ordin religios. Ulterior, Ordinul a devenit militar pentru a-i apăra pe
bolnavi, pelerini și teritoriile creștine din Țara Sfântă.
53
Remus Barna
Sicilii, a ordonat arestarea tuturor templierilor din împărăţia lui. Fiul

său Filip, Prinţul de Taranto, face acelaşi lucru. Un alt fiu al lui,
Carol Robert de Anjou (1288-1342), rege al Ungariei, interzice
Ordinul Cavalerilor Templieri imediat dupa ce Papa Clement al V-
lea l-a somat să-i pună în aplicare hotararile și să-i răsplateasca
susținerea pentru a urca pe tronul regatului Ungariei.
„Astfel, la începutul secolului al XIV-lea, procesul împotriva
Ordinului a pecetluit soarta Cavalerilor din Provincia Templieră
maghiară. Potrivit câtorva surse, în Ungaria, dizolvarea Ordinului a
fost paşnică, membrii Ordinului Cavalerilor Templieri nu au fost
arestaţi şi nici condamnaţi.
Au preferat să treacă în alte ordine cavalereşti, cei mai mulţi
acceptând să treacă în rândul Cavalerilor Ioaniti, care de altfel primise
deja cea mai mare parte din bunurile imobiliare ale Cavalerilor
Templieri, sau să ramână în mănastirile de pe teritoriul regatului „20
20
(Extras din studiul luiBalázs Stossek: Regulă a Ordinului Cavalerilor
Templieri, Kairosz-Agon 2002, Budapesta. Editor: János Pánczél Hegedűs
54

IV. Templieri în Transilvania?
Adevăr?
Transpunere în legendă peste timp
„Toate adevărurile sunt uşor de înţeles de îndată ce

acestea sunt descoperite;
Important este să le descoperi”
Galileo Galilei
Deşi regatul Ungariei, respectiv Transilvania, precum si alte

teritorii, mai ales din nord, nu făceau parte din rutele predilecte de
transport şi supraveghere obişnuite ale Cavalerilor Templieri, totuşi
există indicii că ei au avut o influenţă asupra locuitorilor acestor
teritorii mai bine de 150 de ani, timp în care au sprijinit implantarea
în aceste zone a creştinismului de rit catolic prin călugării cistercieni,
dar şi a unei rigurozităţi în politica regatelor şi provinciilor.
Se remarcau în special prin participarea la luptele de apărare a
creştinismului şi regatelor în lupta lor cu păgânii. În schimb, primeau
ca danii moşii în teritoriile unde existau priorate controlate de Maeştrii
Templieri.
Aşa cum am prezentat mai sus, după anul 1160, Ungaria a
devenit una dintre cele nouă Provincii administrate de către
templieri, situaţie menţionată, de altfel, în timpul conducerii
Ordinului de către Marele Maestru Bernard de Blanquefort
(1156-1169).
Cele mai multe documente care atestă includerea Ungariei
printre aceste provincii templiere, datează din perioada regilor Bela al
55
Remus Barna
III-lea (1172-1196), Emeric I-ul (1196-1204) şi Andrei al II-lea

(1205-1235).
Ca urmare a acţiunilor intreprinse de aceştia s-a dovedit clar
că sprijinul acordat Ordinului Templier a constituit politică de
stat. Sub Bela al III lea cistercienii si templierii se consolidează în
Ungaria şi implicit, au incursiuni foarte dese în Transilvania.
Prezenţa templierilor şi a cistercienilor la hotarele estice ale
catolicismului, nu trebuie asimilată imaginii unor armate care
pleacă într-o campanie în care fiecare ostaş cunoaşte finalitatea
acesteia, ci din contră, ca o misiune apostolică transfrontalieră,
bine organizată de către Sfântul Bernard, în vederea convertirii
păgânilor şi realizării comuniunii creştinilor sub aripa Bisericii
Romane.
Templierii nu puteau ocoli ţinuturile Transilvaniei chiar şi
numai din perspectiva de a fi utili în activităţile de supraveghere a
drumurilor, diplomaţie şi spionaj…
Pentru a cunoaște acest lucru este necesar să vedem rolul
Maeştrilor Templieri la curtea regilor Ungariei, Bela al III-lea,
Andrei al II lea.
Acesta din urma se baza pe sfaturile venite de la Marele
Maestru Templier Pontius de Cruce 21 căruia îi încredinţează
tronul pentru perioada cât a fost plecat în cruciada a V-a. Îl
trimite la negocieri de teritorii, obţine informaţii despre Cumanii
de la marginea de est a Regatului.
Pentru a exemplifica, acest lucru putem observa că desi
Ungaria era situată foarte departe de mănăstirea cisterciană Trois-
Fontaines (dioceza Châlons-sur-Marne) în care activa cronicarul
21
Pontius de Cruce, a fost un maestru al templierilor. In perioada catel a fost maestrul
templierilor, Andrei al II - lea al Ungariei a fost extrem de favorabil dispus față de
acestia. In timpul participării sale la a cincea Cruciadă l-a numit pe Pontiu de Cruce,
Maestru al Ordinului in Regatul Maghiar, ca regent in Croația și Dalmația.
56
Alberic22 (contemporan cu evenimentele din timpul regelui

Andrei al II-lea), marea majoritate a datelor transmise de acesta
par bine documentate (1196 - invazie de lăcuste în zona râurilor
Drava şi Sava, 1223 - Strigoniu mistuit de incendiu, etc..).
Foarte probabil, primea informaţii provenite din cercurile
apropiate familiei regale sau din surse aflate în bisericile cisterciene
de la marginea de est a regatului Ungariei, de la cavaleri aflati cu
misiuni în aceste zone (otrăvirea regelui Béla al III-lea de către
episcopul Kalán), din mănăstirile Pilis (moartea reginei Gertrudis),
de la Igriş şi chiar Cârţa (apariţia unor călăreţi roşii care au tulburat
spiritele la Cârţa. ” în acelaşi an, în afara pădurii, lângă Kerte (Cârţa
– n.n.), s-a arătat, după cum se spune, o amăgire a demonilor, s-au
arătat nişte oameni roşii, care au ieşit din nişte locuri muntoase pe
cai roşii, dar mai mici la statură decât sunt ai noştri, cam vreo două
sute de oameni care făceau felurite alergări în faţa poporului ce se
uita, iar când cei din sat năvăliră asupra lor, ei au intrat în
bârlogurile lor şi nu s-au mai ivit după aceea; totuşi, unul din
mulţimea lor, oprit de unul din oraş, a făcut ca mâna acestuia să fie
roşie cu totul şi astfel a luat-o la fugă…” 23
La anul 1233: A murit regina Hyoles a Ungariei care în
prezenţa cardinalului (Jacob de Pecorar, legatul papal) şi a
episcopilor, a fost înmormântată în abaţia de Aegris(Igris),
cardinalul în acel an a ţinut un conciliu în Ungaria. Sa nu fi fost
si templierii alături de călugării cistercieni la această
inmormântare a reginei?
Mult mai “suprinzătoare” pare astăzi istorisirea lui Alberic
despre moartea regelui Andrei al II-lea la anul 1235: A murit şi a
22
Cronicarul Alberic de Trois-Fontaines, originar din Belgia, a fost călugăr
intr-o mănăstire cisterciană din Ungaria
23
Alberici Chronicon”, Ed. Leibniz, Lipsiae, p. 556.
57
Remus Barna
fost îngropat la Oradea, Andrei, regele Ungariei, trupul regelui

fiind revendicat de către abatele şi fraţii de la mănăstirea Pilis, care
pledează pentru aceasta cauză. La ceremoniile de înmormântare
de la Oradea, să nu fi participat si Cavaleri Templieri?
Acelaşi lucru şi în legătură cu Bela al IV-lea, care era
informat de către Marele Maestru Templier, Rembaldus de
Carono24 (sau Carumb) cu privire la mişcările de trupe ale
comandanţilor de hoarde mongole, dar şi despre intenţiile
cumanilor. Marele Maestru, conduce armata templiera în timpul
bătăliei de la Muhi.
Membrii diferitelor ordine militare erau sfetnici ai papilor,
regilor şi altor conducători, iar templierii nu făceau excepţie. Spre
exemplu, maestru Cavalerilor Templieri din Anglia, a fost
sfetnicul regelui Ioan şi era lângă el atunci când acesta a semnat
Magna Carta25 în anul 1215.
La curtea papală templierii, îndeplineau roluri de vistiernici,
mesageri papali, judecători delegaţi, mareşali şi uşieri. Chiar și
conducătorii laici se bazau adesea pe sfaturile şi talentele
diplomatice ale templierilor datorită, numeroaselor servicii
valoroase şi discrete ale acestora. Templierii erau preferaţi pentru
activitați secrete, deoarece acţionau cu discreţie în calitate de
călugări mesageri ai regilor, nobililor şi papilor.
24
Rembaldus de Carono, a fost Maestrul Cavalerilor Templieri din regatul
Ungariei, intre anii 1235-1241, a participat la batalia impotiva mongolilor la
Muhi, pe raul Sajo, din Ungaria.
25
Magna Charta Libertatum (expresie latină; in engleză: „The Great Charter”; in
traducere: Marea Cartă a Libertăților; forme scurte „Magna Charta” și „Magna
Carta”) este un document emis in Anglia in 1215 in timpul domniei regelui Ioan
Fără de Țară. Prin această Cartă se urmărea ingrădirea puterii regelui in scopul
eliminării abuzurilor comise de monarh sau de reprezentanții săi direcți, precum
și garantarea unui număr de drepturi pentru toți cetățenii. In timp, Magna Carta
s-a afirmat ca un element de bază al parlamentarismului englez.
58
Aceştia erau de asemenea, o alegere perfectă pentru spionaj,

în calitate de oameni ai bisericii fiind mult mai puţin probabil să
fie opriţi sau interogaţi de autorităţi.
Interesante sunt şi ipotezele unor istorici străini care afirmă
că acele trupe rămăşiţe ale Cavalerilor Templieri din preceptoratul
Ungar, care fuseseră expulzate de Carol Robert de Anjou si care
nu au trecut la Ordinul Cavalerilor Ioaniti dar nu au rămas nici în
mănăstirile regatului, ar fi fugit în ţările limitrofe Regatului
Ungar, acolo unde mâna lungă a papalităţii şi a regilor nu ar fi
putut să-i ajungă.
Întrebarea la care se pare că au găsit răspuns, este că aceşti
cavaleri s-au îndreptat prin Transilvania, către Ţară Românească,
ţinuturile Rusiei, Ucrainei actuale, deci în zonele creștin
ortodoxe.
Ivan Milkov, cercetător bulgar, spune că Basarab I- iul a
distrus în 1330 armata lui Carol Robert de Anjou la Posada26 cu
ajutorul Cavalerilor Templieri, ce ar fi trecut de partea valahilor.
Experienţa militară şi bogăţia lor i-au permis tânărului stat
valah să-i învingă pe unguri. Numai așa se poate explica prezența
Cavalerilor Templieri aici şi ura lor contra lui Carol Robert de
Anjou. Aceste informații ne fac să credem în participarea lor la
luptele din Ţara Loviştei.Vom vedea si alte manifestari de ura,
impotriva urcarii pe tronul regatului Ungariei, a lui Carol Robert
de Anjou.
„Unii autori din Ucraina aduc în discuţie faptul că în
Letopisețele din Rusia se menţionează că între anii 1307 şi 1314,
foarte mulţi cavaleri (pe cai şi în armuri) au venit în Rusia. Aceşti
26
Bătălia de la Posada este numele unui conflict militar intre Regatul Ungariei
și Țara Românească, petrecut in toamna anului 1330. Această bătălie a marcat
emanciparea Țării Românești de sub tutela coroanei maghiare.
59
Remus Barna
cavaleri veneau din trei direcţii: ţinuturile Scandinave, Stepele

Hoardelor mongole şi din "ţinuturile germanice Ungaria şi
Transilvania". Mai mult decât atât, în Letopiseţul Mănăstirii
Ipatievsc se menţionează că în anul 1307, Iurii Danilovici al
Moscovei împreună cu arhiepiscopul de Novgorod, au
întâmpinat nişte "pelerini" străini, veniţi pe 18 corăbii. Aceşti
pelerini, se menţionează în Letopiseţ, au adus cu ei un mare
tezaur de aur, perle şi pietre scumpe, închinându-se kneazului
Iurii Danilovici. În continuare urmează un amănunt interesant...:
Pelerinii" au povestit despre toate nedreptăţile la care au fost
supuşi de către "împăratul galilor şi de către papă....
Similaritatea cu cele 17 corăbii ale templierilor ?..Coincidenţă ?
Cercetările îşi vor spune cuvântul.”27
27
Alexandru Rufanda, autor din Republica Moldova, al mai multor carți, intre
care și cartea In zodia puterii.
60

V. Prezentare cronologică a
legăturilor pe care demnitarii
medievali din Transilvania, le-au
avut cu Cavalerii Templieri si cu
monahii Cistercieni
Puternicul stejar de astăzi este
ghinda de ieri căzută la pământ.
David Icke
În perioada cât Bella al III-lea a condus regatul, cele două

Ordine se consolidează în Ungaria, implicit, în Transilvania. Prezenţa
templierilor şi a cistercienilor la hotarele estice ale catolicismului nu
trebuie asimilată imaginii unor armate care pleacă într-o campanie în
care fiecare ostaş cunoaşte finalitatea acesteia, ci din contra, ca o
misiune apostolică transfrontalieră, bine organizată de către Sfântul
Bernard, în vederea convertirii păgânilor şi realizării comuniunii
creştinilor sub aripa Bisericii Romane.
„Pătrunderea Ordinului Cistercian28 în Transilvania medievală,
unde s-au fondat două mănăstiri, cea de la Igris (1179) şi cea de la
28
Ordinul cistercian (in latină Ordo Cisterciensis, acronim Ocist) este un ordin
călugăresc catolic. Nucleul ordinului l-au constituit călugării mănăstirii benedictine
din Cîteaux (in latină Cistercium) din Franța, care sub conducerea abatelui Robert
de Molesme s-au decis in anul 1098 să respecte cu cea mai mare strictețe regula
Sfântului Benedict, așa cum a fost scrisă de acesta in anul 540.Numele ordinului
provine de la denumirea latină a localității Cîteaux („Cistercium”). Larga răspândire
a cistercienilor a inceput sub conducerea sfântului Bernard de Clairvaux (Saint
Bernard). Cistercienii au răspândit un stil arhitectonic simplu și sobru inspirat din
61
Remus Barna
Cârța (1204), precum şi o abaţie de călugăriţe "Sfânta Ecaterina" din

Braşov, se înscrie în mod clar pe linia misiunii Bisericii Romane în
regiunile frontierei răsăritene ale "Christianitas", frontieră fluctuantă,
care înainta treptat către Orient.
Atitudinea lor militară se oglindeşte nu doar în disciplina
pe care o reflectă regulamentele din mănăstiri, dar şi din aplicarea
acestor regulamente în afară mănăstirilor. Cistercienii reprezentau
grănicerii credinţei în două sensuri, fizic şi metafizic. Odată
trasate obiectivele, pentru a le atinge, îşi orientau efortul asupra
frontierelor spirituale, fiind pregătiţi oriunde acestea ar fi apărut.
Din punctul de vedere al misiunii apostolice creştine, zona
Transilvaniei, la începutul secolului al XIII-lea, prezintă
caracteristici particulare care o individualizează în contextul pur
misionar.
O simplă perspectiva a situaţiei din acea perioadă ne va
dezvălui că Transilvania, se află într-o zona de frontieră, a
teritoriilor creștine "Christianitas", unde spre nord se desfăşoară o
puternică misiune, sprijinită armat şi degenerând în cruciadă, de
creştinare a păgânilor baltici, în timp ce în sud-est există masive
proiecte și chiar realităţi misionare în rândul celor ce aparţin
confesiunii răsăritene.
Chiar dacă considerăm înfiinţarea unei mănăstiri cisterciene
în Transilvania ca fiind un act făcut în virtutea strategiilor curiei
Romane, nu trebuie uitat totuşi rolul de "protecțio", exercitat din
umbră de către templieri, pentru această zonă a Europei.
Ordinul Templier şi-a făcut simţită prezenţa în
Transilvania şi a colaborat cu Ordine prezente în zona. O imagine
ne oferă aşezarea temporară (1211-1225) a Teutonilor în Ţara
Bârsei sau cea a Ioaniților în Banatul de Severin (1247).
formele romanicului matur, in contrast cu programul arhitectural difuzat de

benedictinii de la Cluny, mult mai elaborat.
62
S-au identificat, de asemenea, urme ale templierilor la

Turda, Abrud(?), Hunedoara şi în zona Bistriţa, zona
Talmaciului, iar studii mai îndrăzneţe scot la lumina informaţii
precum că, la mijlocul sec al XIV lea, când templierii dispăruseră
în Franţa dar și în restul Prioratelor, Ordinul ar fi reuşit să se
conserve în Ţările Române, unde au primit adăpost şi protecţie
din partea domnitorilor” 29.
Locuri în care este consemnată prezența templierilor în Transilvania
Conform surselor documentare cercetate, pe care le vom

prezenţa, se poate presupune că în timpul regilor Bela al III-lea
(1172-1196), Emeric I (1196-1204) şi Andrei al II-lea (1205-1235),
ordinul Cavaleriror Templieri se consolidează nu numai în Ungaria
şi Croaţia, dar prin legăturile pe care Maeştrii Templieri le aveau cu
29
O.S.M.T.H. Romania, Cavaler Comandor Mihai Raduta – CTJ, Comandant al
Comanderiei "Stephan Ludwigh Roth" – Bucuresti, www.osmth.ro/index36.htm
63
Remus Barna
deregătorii din Transilvania, putem afirma că prezenţa şi acţiunile

templiere nu erau străine în această zonă a Regatului Ungariei.
Prin mărturiile scrise, se poate demonstra că demnitarii din
comitatele Transilvaniei, sunt la curent cu activităţile desfăşurate
de Cavalerii Templieri şi călugării cistercieni din mănăstirile
regatului.
Pe baza unor documente găsite la Vatican, publicate în
cartea „Îndreptar Heraldic”, Florin Horvath,30 oferă o interpretare
surprinzătoare, arătând implicarea directă a Cavalerilor Templieri
în istoria medievală a românilor. Documentele aflate în Rezerva
Secretă a Bibliotecii Vaticanului Fondi Exhibitis, consemnează în
alfabetul secret al templierilor pasaje absolut surprinzătoare.
”În 1147, pornit cu un grup de templieri în cruciadă,
Cavalerul Templier, Gillbert de Doyen ajunge la Făgăraş. Este de
presupus că de la ultima comanderie din Ungaria au intrat în
Transilvania, poposind, cum spune documentul, la Făgăraş. Din
acelasi document, mai reiese că Gillbert de Doyen decide să
rămână în Făgăraş, căsătorindu-se cu tânăra Clara, despre care
putem presupune doar că era catolică.
În jurui anului 1168, se naşte Radu, pe care îl vom considera
de aici înainte Radu I, fiul lui Gillbert de Doyen şi al Clarei, viitorul
duce de Făgăraş.
În jurul anului 1210 Radu descalecă în Câmpulung unde,
între altele, începe construcţia „Cloaşterului" (Mănăstirea) care este
gata zidită la 1215.
Un alt document, consemnează faptul că în 1239, căteva
comanderii templiere, sub comanda Marelui Maestru Templier,
30
Cav. Comandor, Florin Horvath, membru al Ordinului Cavalerilor
Templieri (unde avea la un moment dat rang de Prior al Transilvaniei,
Maramureșului, Crișanei și al Banatului)
64
Armand de Perigord31, înainte de a se îmbarca la malul mării

pentru a pleca spre Constantinopol, poposesc la Câmpulung.
Aici Marele Maestru, asistă la căsătoria lui Radu, fiul lui
Gillbert de Doyen cu Margo-Bucura, fiica banului Basarab al
Olteniei.
În anul 1241, banul Basarab moare în lupta cu tătarii, iar
un an mai târziu se naşte nepotul acestuia, Radu al II-lea, fiul lui
Radu I, duce de Făgăraş şi nepot al cavalerului Gillbert de Doyen.
La sfârşitul anului moare Radu I, iar Clara şi fiul sau se refugiază
la voievodul Litovoi.
Din aceiasi sursă, aflăm următoarele: în anul Domnului
1274: ”Te anunţăm pe tine Radu, fiul lui Radu duce de Făgăraş,
nepot al cavalerului Gilbert de Doyen, că în Conciliul de la
Lyon32, Marele Maestru Guillaurne de Beaujeu33, a mediat asupra
regelui Ungariei bunăvoinţa sa către Valahia favorabilă planului
tău A.D.1274".34
31
Armand de Périgord (sau Hermann de Pierre-Grosse) (1178-1247?) A fost un
descendent al conților Périgord și un Mare Maestru alCavalerilor Templieri. El a
fost maestru al provincia Apulia și Sicilia de la 1205 la 1232. In 1232, el a fost ales
Mare Maestru al Templierilor. El a organizat atacuri asupra Cana, Safita, Sephoria
și Praetoria, și împotriva pozițiilor musulmane din jurul Mării Galileii.
32
Conciliul de la Lyon Tentativele de unire de la Lyon (1274) In această
situatie bizantinii erau in fața unei alegeri delicate: fie erau acceptate condițiile
latinilor si astfel era reconstituita lumea crestina in vederea inlăturării
pericolului otoman, cu riscul unei evidente disolutii intr-un creștinism ce le
devenise deja strain, fie isi prezervau spiritualitatea tradiționala prin
abandonarea oricarei speranțe de conservare a Imperiului Oriental.
33
Guillaume de Beaujeu, alias William de Beaujeu, a fost al 21 - lea Mare
Maestru al Cavalerilor Templieri, din 1273 până la moartea sa în timpul
asediului Acre in 1291. El a fost ultimul Mare Maestru pentru Palestina.
34
cartea Indreptar Heraldic, pag. 89, 90, 91, scrisă de către Florin Horvath,
editura Ordo ab Chao, Zalău, 2012
65
Remus Barna
Riserva S.Fondi de Exhibitis, Buste 41 d. 72, Riserva S.Fondi de Exhibitis, Buste

63 d. 35 Riserva S.Fondi de Exhibitis, Buste 64 d. 113
Pe baza studierii textelor istorice din acea vreme și a

indiciilor înserate în diferite documente (din fonduri arhivistice
disparate) avem motive să credem că dregători aflaţi în
Transilvania, certificau prin semnătura şi sigiliul lor faptul că sunt
martorii unor danii, litigii, stări de fapt, legate de templieri şi de
călugării cistercieni, (ex.Adrian- episcopul Transilvaniei, episcopii
de Oradea Simion, Benedict, Londomer, sau episcopul Wilhelm,
comiţii de Bihor Micha şi Ştefan)
66
Transcrierea unui document, în care se face referire la Cavalerii Templieri, între

alte nume gasim si pe Micha, Comitele de Bihor.35
Analiza textelor prezentate scot în evidenţă faptul că prin

actele regale contrasemnate de către demnitarii laici sau apostolici
din Transilvania, aceştia au avut o contribuţie menită să întărească
pe de o parte poziţiile templierilor şi a călugărilor cistercieni, în
Regatul Ungariei, iar pe de altă parte să cunoască şi să ia act de
35
Transcriere aflată in sursa Litterae historiam militiae templi de Hung.
Illustrantes, http: //hdl.handle. net /10831/13334
67
Remus Barna
expansiunea acestora. Aceste acte privesc daniile regale făcute

templierilor în diferite localităţi ale Regatului Ungariei, dar şi
mănăstirilor cisterciene din Transilvania, de la Igriș şi Cârța.
Episcopii, comiții din Transilvania, au participat alături de
Maeştrii ai Ordinului Templier din regatul Ungariei la negocieri
privind cedarea unor oraşe sau teritorii, i-au încurajat pe templieri
să lupte împotriva mongolilor, tătarilor etc.
În baza indiciilor furnizate de diverse documente emise în
perioada de referinţă, putem presupune că acei demnitari medievali
au fost implicaţi în stabilirea unor reguli pentru locuitorii din
zonele unde se aflau moşiile templiere şi cisterciene.
Un prim act care se referă la acordarea unor privilegii
Cavalerilor Templieri și care a fost contrasemnat de către
demnitari din Transilvania, este dat de către regele Emeric al
Ungariei36 încă din anul 1198. Actul de acordare a privilegiilor este
semnat ca martor şi de către Adrian, episcopul de Transilvania, dar
şi de către Micha, comite, de Bihor.
„1198, confirmă Cavalerilor Templieri posesiunile din
Ungaria şi le sunt acordate privilegii. În lista demnitarilor, între
alţii: Adrian episcopul Transilvaniei, Petru, comite curial de
Solnoc, Micha comite de Bihor.”37
Un alt act la care participă ca martori, care întăresc dania
făcută de către Andrei al II lea, Cavalerilor Templieri, este emis în
36
Imre al Ungariei sau Emeric al Ungariei, (n. 30 septembrie 1174 - d. 30 noiembrie
1204) a fost rege al Ungariei din 1196 până in 1204, făcând parte din Dinastia
Árpád. Era fiu al regelui Béla al III-lea al Ungariei și al soției acestuia, regina Ana de
Châtillon; era frate cu regele Andrei al II-lea, precum și cu împărăteasa Margareta
37
Redăm mai jos textul in traducere aşa cum este el scris in Documente
privind istoria României. C. Transilvania. Veacul XI-XIII. Volumul 1, 1075-
1250, Editura Academiei R.P.R., anul 1951, pag 13, textul 22. Sursă textului
Regest după textul lat. din Theiner, 1, p. 68, (transcript din actul papei
Honoriu al III, lea din 4 Mai 1226).
68
1210, prin care reconfirmă o danie făcută de către palatinul

Csepan.
„1210.Andrei al II-lea, regele Ungariei, întăreşte o danie a
palatinului Chepan (Csepan) în favoarea Cavalerilor Templieri.
În lista demnitarilor, prezenți care contrasemneaza dania se află:
Simion episcop de Oradea, Desideriu, episcop de Cenad,
Vilhelm, episcopul Transilvaniei, Mihail Voevod.”38
În perioada regelui Andrei al II- lea au loc cele mai multe
acte de donaţie şi intărire a poziţiilor pe care Ordinul Cavalerilor
Templieri le-a avut în Regatul Ungariei.
În anul 1217, se ajunsese la un conflict teritorial si
comercial, între Dogele de Veneția si Regele Ungariei, Andrei al
II-lea, cu privire la comerțul în zona mării Adriatice. Conflictul
trbuia aplanat și datorita faptului că Andrei al II-lea, dorea să
plece în cruciadă, pentru ași ține promisiunea făcută tatălui său de
a lupta impotriva păgânilor. De data aceasta, prepozitul de
Transilvania, viitorul episcop de Oradea, Alexandru, este chemat
de către regele Andrei al II lea, pentru ca împreună cu Pontius de
Croce, Maestru al Templierilor din Prioratul Ungariei, înainte de
a pleca în cruciada a cincea, să negocieze cu dogele Veneţiei
cedarea cetăţii Zara39, aflată pe coasta Dalmaţiei, în Croaţia. În
urma acestor negocieri pentru cedarea cetăţii, Zadar-ul de astăzi,
către Pietro Ziani, dogele Veneţiei, regele Andrei al II lea al
Ungariei obţine cele zece corăbii încărcate, cu provizii, cu care
38
Redăm forma in care a fost consemnat acest text ca informaţie in Documente
privind istoria României. C. Transilvania. Veacul XI-XIII. Volumul 1 1075-
1250, Editura Academiei R.P.R., anul 1951, pag 149, textul 73
Sursă: Regest dupe textul lat. (transcript din 1272) din Snagiklas, III, p. 97-99.
39
Cetatea Zara (azi Zadar), de pe coasta Dalmației, cândva posesiune
venețiană, care aparținea atunci de Regatul Ungariei.
69
Remus Barna
pleacă în cruciadă și astfel îşi poate ţine promisiunea făcută tatălui

sau. 40
Traducerea textului, așa cum este preluat în Documente privind istoria României.
C. Transilvania. Veacul XI-XIII. Volumul 1, 1075-1250, Editura Academiei
R.P.R., anul 1951, pag 163, textul 10441
„1217. Regele Andrei al II-lea a trimis la doge pe bărbaţii

chibzuiţi şi prevăzători pe superiorul casei Ioanitilor
(Templierilor- traducere, transcriere gresită) din întreaga Ungarie,
şi pe Alexandru prepozitul bisericii din Transilvania, cu o
scrisoare întărită cu pecete de aur, prin care se obligă să respecte
40
Documente privind istoria României. C. Transilvania. Veacul XI-XIII. Volumul
1 1075-1250, Editura Academiei R.P.R., anul 1951, pag 163, textul 104.
41
Notă. aici s-a strecurat o eroare de traducere, deoarece Pontius de Cruce, a
fost Maestru al Templierilor din Prioratul Ungariei
70
toate cele ce vor stabili dânşii în numele sau. Se cade la învoială

între cele două părţi că pentru a pune capăt conflictului dintre
Veneţia şi Ungaria, regele trebuie să renunţe printr-un privilegiu,
întărit cu pecete de aur, la cetatea Zara şi să se oblige să nu
turbure niciodată pentru aceasta pe Veneţieni. Regele va obţine
întărirea acestui privilegiu de către Papă...”
În afară de aceasta, sus-zisii trimişi au întărit toate acestea în
chipul urmator: Sus zisul prepozit s-a jurat pe sfintele evanghelii
ale lui Dumnezeu, că sus-zisul rege 1-a încredinţat să săvârşească
toate cele ce s-au spus, făgăduind şi poruncind să nu fie strămutat
după aceea în nici o parte şi s-a jurat în numele zisului rege, că
zisul rege va ţine în veci toate acestea neschimbate și fără vicleşug.
La acestea, zisul trimis, superiorul Pontius, îmbrăcat în haina
ordinului, a întărit toate acestea.
În afară de aceasta, pomenitul doge şi sus- zişii trimişi s-au
învoit reciproc, ca oamenii sus zisului rege al Ungariei să fie
nevătămaţi şi în siguranţă la Veneţia, atât la sosire cât şi la
întoarcere, atât în persoanele cât şi în bunurile lor, afară de aceea
că trebue să plătească din bunurile la Veneţia optzecimea, afară de
aur, pietre scumpe şi celelalte pietre preţioase, de ţesături de
mătasă şi de mătasă sau de mirodenii, din care nu vor trebui să
dea nimic.
În schimb, toţi Veneţienii vor avea dreptul să umble
nevătămaţi şi în siguranţă în Ungaria şi în toate ţinuturile acelui
rege, în afară de aceastea vor trebui să plătească din bunurile pe
care le au, dar numai la intrarea în regatul Ungariei, optzecimea,
însă după obiectele de aur, pietrele de valoare, pietrele preţioase,
ţesăturile de mătasă şi mirodenii, nu vor trebui să plătească nimic.
Pe deasupra ceruseră numiţii trimişi pentru zisul rege, să
dea acelui rege al Ungariei zece corăbii pentru transport, ceea ce
zisul doge a încuviinţat cu milostivire.
71
Remus Barna
Trimişii au mai stabilit, în numele regelui, condiţiile

tehnice de echipare şi de plată pentru corăbiile închiriate*”42
Prezentam si textul în limba maghiară, care confirmă şi
completează cele descrise în documentul de mai sus.
„Utóbbit Sándor erdélyi préposttal Endre Velencébe
küldötte a szükséges hajók megszerzése végett és Ziani Péter doge
hajlandó is volt az egyezségre, elég súlyos feltételek alatt.
Mindenekelőtt Endrének a maga és utódai nevében örök időkre le
kellett mondania Záráról. Erről a pápă által is megerősített
aranypecséţes okmányt kellett kiállítania. A velencei polgároknak
Magyarországon, a magyar alattvalóknak pedig Velencében
mindenütt szabad közlekedés biztosíttatott; vám gyanánţ áruik
értéke után egynyolcadrész volt a hătárokon fizetendő, de az
arany, ezüst és drágakövekből készült ékszerek, selyemszövetek és
a füszerek vámmentesek voltak. A köztársaságnak tíz, legalább
3000 mázsa terhet elbíró, teljesen felszerelt hajót kellett Endre
királynak rendelkezésére bocsájtani. Átlag minden 5000 mázsa
teherképességű hajón 50 matróznak kellett lennie, s minden ilyen
hajóért 550 velencei ezüst márka (kb. 24.000 arany korona) volt
fizetendő; kisebb hajókért arányalgosan kevesebb, nagyobbakért
megfelelően nagyobb összeg járt. A hajóknak július 25-ére
Spalatoban kellett lenniök, de az értök járó díjat 3 részletben, 8
nappal előbb kellett lefizetni, mielőtt a hajók a Rialto hídja alól
elindultak. Hajóra szállás előtt kölcsönös biztosításképen mindkét
fél részéről esküt kellett tenni. Azonkívül Anconától, Zárától és az
Adriai tengerpart más városaitól is béreltek a megbízottak
hajókat…”43
42
Sursă: Textul lat. la Wenzel, VI, p. 380-383.
43
Sursa mek.oszk.hu/09400/09477/html/0004/325.html. 10. sz. II. Endre
keresztes hadjárata 1217-1218-ban si sursa Velencei Libri Pactorum, IV. 335.
– Dandulo Muratorinál XII. 339.
72

VLAHII – MORLACI ÎN CROAŢIA – DALMAŢIA
Referitor la acest document, privind faptul că un prepozit

de Transilvania a fost desemnat de către regele Andrei al II-lea, ca
împreună cu Magisterul casei Templierilor din Ungaria să poarte
negocieri de cedare a unei cetăţi din Dalmaţia, pentru ca regele să
poată pleca în cruciadă, se poate ridica o întrebare referitoare la
motivaţia care a stat la baza acestei decizii a regelui.
Se pune întrebarea, de ce nu a numit pentru a negocia
cedarea cetatii Zara, un demnitar ungur sau croat ori slav, de ce a
numit tocmai un prepozit din Transilvania?
În legătură cu acest aspect, având în vedere că nu există
elemente mai concludente care să clarifice situaţia, putem emite o
supoziţie susţinută de argumente, conform cărora în perioada la care
ne referim dar și mai tîrziu pană în secolul al XIX lea, aici a existat o
numeroasă populaţie de origine vlahă, respectiv morlacii, despre care
istoricul Silviu Dragomir, în cartea „Valahii Din Nordul Peninsulei
Balcanice, în capitolul Vlahii din Croaţia, precizează:
”Vlahii din Croaţia apar mai întâi în istorie cu prilejul
luptelor ce s-au dat impotriva lui Mladen Subid de Bribir, ban al
Croaţiei, comite al Zarei, principe al Dalmaţiei şi al doilea ban al
Bosniei. Cu ambiţii regale, duşmănit de o bună parte a nobilimii
croate de pe litoral, slăbit de alianţa oraşelor rebele Sebenico şi
Trau, care erau sprijinite în mod efectiv de către republica
veneţiană, a apelat la sprijinul acestora pentru a putea ţine piept
banului slavon Ioan Babonid. Nu s-a putut baza decît pe vlahii
care, întocmai ca şi locuitorii din Polizza (Poljica), fuseseră
totdeauna tovarăşi credincioşi ai familiei sale.”44„
44
Silviu Dragomir, Valahii Din Nordul Peninsulei Balcanice, Editura R.P.R.
1959,
73
Remus Barna
În capitolul referitor la Morlacii din Dalmaţia45, aflăm că

ştirile privitoare la morlacii de pe litoralul dalmatin apar, deşi în
număr mai redus, înainte de veacul al XIV-lea, când republica
veneţiană se instalează permanent pe coasta dalmaţiană, se
generalizează denumirea de morovlah, morlac, sau murlac pentru
vlahi. Sub acest nume apare deci aici populaţia vlahă, aşezată, în
apropierea oraşelor (Spalato, Tray, Sebenico, Zara) ori în
vecinătatea insulelor (Curzola, Arbe, Pago etc.)….
„În capitolul referitor la formele de organizare ale vlahilor,
autorul specifică faptul că în urmă prefacerilor politice şi
economice vlahii începură a se așeza statornic pe litoralul
dalmatin iar veneţienii se convinsera şi ei de folosul pe care-l
aducea păstoritul şi se siliră a atrage pe teritoriile lor cât mai mulţi
vlahi, cărora le dădeau acum favoruri. De aceea, intr-un cadastru
din Zara de la mijlocul secolului al XV-lea se arată păşunile
arendate vlahilor lângă Nona, la Novigrad şi pe limba de pămant
de la cetatea Ljuba. …”46
Având în vedere cele prezentate, precum şi multe alte texte
referitoare la Morlacii din Dalmaţia, putem emite ipoteza că
Andrei al II-lea l-a trimis pe Alexandru, prepozitul de
Transilvania, să negocieze cedarea cetăţii Zara, tocmai pentru că
era de origine valahă şi avea o oarecare putere de influenţare a
morlacilor valahi din zona cetăţii Zara, cât şi pentru a face ca
misiunea secretă a Maestrului Cavlerilor Templieri, din regatul
Ungariei, Pontius de Cruce să aibă sorţi de izbândă în condiţii cât
de cât favorabile şi astfel să reducă riscul unor revolte ale
cetăţenilor Zarei.
45
mauro-vlahii ("vlahii negri", morlacii), ar fi populația romanizată (aromânii)
de pe aceeași coastă a Mării Adriatice, dar mai la nord, inclusiv in Muntenegru
46
Silviu Dragomir, Valahii Din Nordul Peninsulei Balcanice, Editura R.P.R.
1959,
74
Spunea undeva Nicolae Iorga un adevăr memorabil:

“România este locuită de români şi înconjurată de români:
Maurovlahii sau Vlahii negri sau Morlacii din Dalmaţia,
Muntenegru şi Bosnia (cunoscuţi şi ca vlahi negri)”
Printre primii care au scris despre obiceiurile şi portul
vlahilor, respectiv al morlacilor din Dalmaţia, a fost veneţianul
Alberto Fortis în notele sale de călătorie prin Dalmaţia: „Viaggio
în Dalmazia”, carte apărută la Veneţia în anul 1774.
Aproape în acelaşi timp, P.N. Grisogno descrie obiceiurile
vlahilor dalmaţi în lucrarea să „Notizie per servire alla storia
naturale della Dalmazie”, Volumul IV (Dell’aria e degli nomini,
Treviso, 1780).
„Toată lumea a aflat din cărţile de istorie despre Bihorul
ducelui Menumorut, cu centrul în cetatea Biharea de lângă
Oradea de azi, care în debutul secolului al X-lea a încercat
zadarnic să reziste maghiarilor invadatori ai ducelui Arpad. Dar
câţi dintre noi au cunoştinţă că a existat un alt Bihor, cu centrul
în castelul Bihor în ţara care poartă numele de Muntenegru?
Şi câţi ştiu că în Evul Mediu a fost o ţară pe nume România
în Bosnia?
Cei care au denumit-o aşa au fost, cândva prin secolul XII-
XIII, misterioşii valahi negri, descinşi din Nordul Dunării, după
cum limpede le arată numele, care au întemeiat acolo propriul lor
principat şi pe care grecii îi numeau mavrovlahi, sârbo-croaţii
morovlasi, italienii şi dispăruţii dalmaţi morlachi, iar turcii le
spuneau Kara-Ulagh.„47
În textele scrise în limba latină ale diferitelor cancelarii
medievale, aceştia apăreau sub numele Nigri Latini. Scormonind
47
Sursă: TVR a difuzat documentarul „Maurovlahica - Recviem pentru o etnie
dispărută”, realizator Tudor Chirilă
75
Remus Barna
prin cărţile de istorie, am avut revelaţia unei întregi etnii

dispărute, vechii valahii, goniţi de invazii din ţara lor în timpul
marilor migraţii, care acum multe secole populau masiv Dalmaţia,
partea apuseană a Peninsulei Balcanice, înspre Marea Adriatică,
răspându-se în zona munţilor Rodopi, în nordul Greciei, în
partea apuseană a Traciei, în toată Macedonia, în Epir şi Tesalia,
în Albania, în vechiul regat sârb, Muntenegru, de-a lungul coastei
Marii Adriatice, până în Dalmaţia, în insulele Ionice.
Numărul lor este astăzi greu de stabilit în orice caz, erau
destul de numeroşi.
În toată istoria din Peninsula Balcanică, aromânii, adică
vlahii şi-au marcat prezenţa prin numeroase fapte de arme,
dovedind reale însuşiri militare.
Ei au fost prezenţi în viaţă economică, demonstrând un
dezvoltat simt comercial, în principal cu produse lactate, lână,
sare, oi, cornute, în agricultură etc.
„Între secolele al XI-lea si al XV-lea, elementul românesc
era atât de răspândit, încât „Tesalia se numea Marea Românie,
Meyaly Blahia; Etolia – România Mică; Epirul Ţară Vlahiatilor;
Moesia România Albă; Ţară Românească, România Neagră
(Mauro-Vlahia)”Astfel ne putem crea o imagine a ceea ce a
însemnat elementul românesc şi presiunea constanta la care a fost
supus poporul nostru de-a lungul veacurilor, în funcţie de
interesele şi acţiunile marilor puteri care au existat de-a lungul
istoriei.”48
La plecarea în cruciada a V-a, regele Andrei al II-lea, îl
desemnează pe Pontius de Croce, să conducă regatul în lipsa lui,
fapt pentru care la întoarcerea acasă, îi daruieste acestuia o moşie
48
Sursă: TVR a difuzat documentarul „Maurovlahica - Recviem pentru o etnie
dispărută”, realizator Tudor Chirilă
76
în Croaţia. Şi pe acest act de danie regăsim ca martori pe

demnitarii Transilvăneni Wilhelm episcop al Transilvaniei, şi pe
Micha, comite de Bihor.49
După o scurtă campanie la sfârşitul anului 1217, în
Palestina, regele Andrei al II-lea, unul dintre liderii celei de-a
cincea cruciade, bolnav fiind, a decis să se întoarcă din Siria. De la
Tripoli a plecat la Krac50, unde cavalerul Raymond Pignans,
stăpânul castelului, l-a primit cu onoruri regale. Apoi, el a mers la
Margat51, unde a fost, de asemenea, salutat în mod solemn. După
ce a laudat foarte mult zelul cruciaţilor(cavaleri templieri si
ioaniti) în luptă şi frumoasa primire făcută armatei lui, ca
mulţumire pentru găzduirea trupelor în cele două cetăţi, şi-a
manifestat generozitatea, atribuind fiecărei cetăţi o cantitate de
100 bolovani de sare din depozitul de la Sălacea-Bihor (ianuarie
1218). Rămâne de clarificat o întrebare referitoare la modul în
care a ajuns sarea de la Sălacea- Bihor, până la castelele din Siria?.
Cine ar fi putut însoți transportul pe apă și uscat, în condițiile în
care drumurile erau nesigure?
Din documentarea făcută rezultă că aceste două mari cetăţi
ale ordinului Ospitalierilor, unde se aflau încartiruiţi şi cavaleri
templieri s-au aflat atunci la apogeul gloriei lor.
49
Textul este redat ca informaţie in Documente privind istoria României. C.
Transilvania. Veacul XI-XIII. Volumul 11075-1250, Editura Academiei
R.P.R., anul 1951, pag 172, textul 114.
50
Crac” inseamnă in limba siro-aramaică „Fortăreață”. Crac des Chevaliers este
amplasată pe valea care desparte munții Jabal Ansariya din nordul Libanului de
Munții Libanului, pe drumul dintre Tripoli, Liban și Homs. Cetatea este un
monument istoric insemnat atât pentru Occident cât și pentru Orient, ea fiind
un simbol al cruciadelor
51
Margat este un castel din apropiere de Baniyas, Siria, ce a fost o fortareata a
cruciatilor si una dintre cele mai importante cetati ale Ordinului Ospitalier.
77
Remus Barna
Această donaţie a fost confirmată de Papa Honorius al III-

52
lea , la 27 iunie 1218. A se vedea, de asemenea, donaţia făcută în
ianuarie 1218 de către Andrei al II-lea în favoarea Castelului
Margat, dar şi documente privind istoria României. C.
Transilvania, veacul al XI-XIII lea, volumul 1, 1075-1250.
Foto: imaginile celor două cetați
„1219 Andrei al II-lea regele, Ungariei, pentru a răsplăti

serviciile ce i-au fost făcute cu prilejul cruciadei din răsărit de către
Pontius de Cruce, magistrul ordinului Templierilor din Ungaria şi
Slavonia, şi pentru serviciile prestate reginei Iolanta, dăruieşte
ordinului o moşie (din Croaţia). În lista demnitarilor, care
contrasemneaza dania între alții regasim pe: Wilhelm, episcop al
52
Papa Honoriu al III-lea (nume laic: Cencio Savelli; n. 1148, Roma – d. 18
martie 1227 tot acolo) a fost papă al Romei in perioada 1216 - 1227. Are mare
importanță pentru istoria bisericii prin confirmarea regulilor dominicanilor,
franciscanilor și ale carmeliților.
78
Transilvaniei, Desideriu, episcop de Cenad, Micha, comite de

Bihor.”53
Harta comanderiilor templiere din Regatul Ungariei
Observăm că documente oficiale ale cancelariei Regale erau

contrasemnate și de către demnitari din Transilvania. O explicație
a acestui obicei ar putea fi faptul că Regele Ungariei a dorit
întotdeauna să-i ţină-n frâu pe cavaleri.
Toate actele patrimoniale care priveau teritoriul trebuiau
asistate, dacă nu contrasemnate, de către autorităţi locale,
(cancelaria internă nefiind foarte dezvoltată, existau numeroase
scăpări de la consemnările în scris).
Actele solemne erau contrasemnate de către tot consiliul
regal (ca şi la domnitorii români), adică, de la palatin, la
principalii episcopi.
53
Documente privind istoria României. C. Transilvania. Veacul XI-XIII.
Volumul 11075-1250, Editura Academiei R.P.R., anul 1951
79
Remus Barna
Mulţi episcopi plecau cu însărcinări speciale, departe de

scaunele lor, în calitate de diplomaţi regali. Pentru că erau şcoliţi
şi umblaţi prin lume mai mult decât dregătorii laici.
80

VI. Călugării Cistercieni,
antemergători ai Cavalerilor
Templieri
„Istoria uitată și ne înțeleasă are urâtul obicei
de a se repeta, sub alte forme”
Marie-Rose-Mociornita
Ceea ce interesează în mod direct studiul de faţă este faptul

că regele Bela al III-lea, a sprijinit implantarea adâncă, până în
Transilvania, a Ordinului cistercian, beneficiind încă de la
început de prezenţa şi logistica călugărilor francezi.
Regina Ana de Chatillon54 aduce călugării cistercieni în
Banat.
Bela al III-lea va deveni cel mai bogat monarh european al
epocii sale, graţie educaţiei de la Constantinopol şi a teritoriilor
dinspre marea Adriatică pe care le va reocupa după moartea
protectorului sau Manuel Comnen55.
Cu un an înaintea morţii basileului56, soţia lui Bela,
Agnès(Ana) de Chatillon, cumnata lui Manuel, ctitorește o
54
Ana de Châtillon sau Agnès de Antiohia, cunoscută și sub numele de Agnès
de Châtillon (n. 1154 – decedată circa 1184) a fost soția regelui Béla al III-lea
al Ungariei și mama regilor Imre și Andrei al II-lea ai Ungariei.
55
Manuel I Comnen (n. 28 noiembrie 1143- d. 24 septembrie 1180) a fost un
împărat Bizantin din secolul al XII-lea, a cărui domnie a avut un rol crucial in
istoria Bizanțului și a zonei Mediterane.
56
Basileu- Titlu purtat de împărații bizantini
81
Remus Barna
mănăstire catolică în teritoriul ortodox al Banatului, aducând din

Franţa călugări ai abaţiei ordinului Cistercian de la Pontigny,
sprijinitori ai Ordinului Cavalerilor Templieri.
Abația va fi ridicată pe locul unde acum se află satul timişan
Igriș, fiind numit de către maghiari Egres (o posibilă combinare
cu sensul de Poarta Cerului), situat pe malul Mureşului,
călugărilor fiindu-le arondate mai multe sate şi dreptul de a
dijmui o anumită cantitate din sarea care se transporta pe Mureş.
Aceste privilegii acordate de casa regală vor duce la înflorirea
abaţiei de la Igris, cu numele-francez Abbaye d’Hégerieux.
În mănăstirea de la Igriș a funcţionat, se spune, prima
biblioteca atestată cert de pe actualul teritoriu al României, în care se
găseau opere clasice, semnate de Cicero, Seneca, Quintilian, dar şi
lucrări medievale importante.
Ordinul cistercienilor, Ordo Cisterciensis, derivat din
mănăstirea benedictină de la Citeaux, tot din Franţa, a avut un rol
major în propagarea culturii, tehnologiei şi ştiinţei în Europa
medievală, cistercienii fiind cei care au păstrat şi au dezvoltat tainele
arhitecturii clasice romane şi au făcut tranziţia spre stilul gotic.
„Acest moment de tranziţie arhitecturală se va vedea după
1202, când prosperii călugări de la Igriș vor fonda propria filială,
la Cârța57, în Ţara Făgăraşului, unde regele maghiar avea să le
acorde mari privilegii, cel puţin zece sate şi alte importante
facilităţi’58.
Având rădăcini comune doi dintre fondatorii Ordinului
Templier, Rosal şi Gondemare fiind călugări cistercieni, cavalerii
57
Cârța, mai demult Cârța Săsească, (in dialectul săsesc Kierz, Kierts, in
germană Kerz, in traducere „Candelă”, „Lumânare”, in maghiară Kerc) este
satul de reședință al comunei cu același nume din județul Sibiu,
58
http: //www.timisoarastiri.ro/fabuloasa-poveste-a-portii-cerului-din-banat-
au-fost-dezgropate-primele-ziduri/
82
templieri au fost susţinuţi şi protejaţi în activitatea lor de către

acest Ordin monahal, fiind motivul, de altfel, pentru care putem
afirma, că era ceva firesc ca acolo unde existau cistercieni urmau
să apară şi templieri, şi invers.
Legătura dintre cele două Ordine era atât de strânsă, încât
iniţial jurământul de credinţă al templierilor se depunea faţă de
binefăcătorul lor religios, Bernard, abate de Clairvaux (canonizat
în 1174 ca Sfânt), conducător al călugărilor cistercieni. Acesta a
fost de fapt așa cum am văzut, cel ce le-a dat "Regula" şi care i-a
susţinut în Conciliul de la Troyes, unde au fost recunoscuţi ca
Ordin creştin în subordinea directă a Papei.
Mănăstirea Cârţa
83
Remus Barna
„În anul 1221, Regele aprobă ca Ştefan, fiul banului

decedat Cepan, să poată dărui nişte moşii mănăstirii cistercite Sf.
Gotthard, din comitatul Vas Ungaria.
Din nou regăsim semnăturile demnitarilor din
Transilvania care- şi pun pecetea, intre aceștia, Wilhelm,
episcopul Transilvaniei, Alexandru, episcop de Oradea, Micha,
comite de Bihor.
La data de 21 ianuarie 1222, Papa Honoriu al III-lea
porunceşte episcopului de Strigoniu precum şi altor episcopi,
între care şi cel de Oradea, dar şi abatelui mănăstirii cisterene din
Igriș, să cerceteze pricina jefuirii bunurilor prepozitului de Arad şi
să-l repună în drepturi.”59
După 30 noiembrie 1223, regele Andrei al II-lea, întăreşte
dania către mănăstirea Cârța, a muntelui Sf. Mihail din
Transilvania şi ţinutul luat de la Valahi.
„1224. Papa Honoriu al II -lea roagă pe Andrei al II lea al
Ungariei, să apere mănăstirea de la Igriș „Honoriu, episcopul etc.,
prea iubitului fiu întru Hristos Andrei al II-lea ilustrului rege al
Ungariei, mântuire etc.
„Nelegiuiţii sbuciumându-se ca marea, nu contenesc să se
ridice în furia lor împotriva bisericilor şi a fețelor bisericeşti, fiind
ațâțati mereu de trufia prigoanei diavoleşti. Ei se năpustesc cu cea
mai mare turbare acolo unde nu întâlnesc nicio piedică a răutăţii
lor, ca să poată răspândi şi mai mult această răutate. Deoarece însă
cei turburaţi de greșeală trebuie să fie ţinuţi în frâu prin virtutea
altora, se cuvine ca râvna celor puternici să pună stavilă îngâmfării
celor nedrepţi şi, pedepsind pe cei ce sunt stricaţi să poată
îmbărbăta pe cei ce s-au înfricoşat.
59
Textul latinesc se regăseşte la Zimmermann-Werner I, pag. 26-28, şi în
colecţia de texte Hurmuzaki- Densuşianu, vol. I, pag. 79-80
84
Aşadar, fiindcă, după cum ni s-au plâns amar iubiţii fii,

abatele şi conventul mănăstirii din Igriș din ordinul cistercit,
mulţi care se află în acele părţi nu fac nici o deosebire între ceea ce
este sfinţit şi ceea ce este lumesc, nu se mulţumesc să trăiască fără
cumpăt în bunurile acelora, ci pradă ca nişte tâlhari şi încalcă
adesea libertăţile şi scutirile lor, atât cele dăruite de scaunul
apostolic cât şi de principi.
De aceea rugăm, sfătuim şi îndemnăm cu luare aminte
luminaţia ta regală să ocrotesti cu toată bunăvoinţa pe amintiţii
abate şi convent, să-i aperi cu dreapta puterii tale de supărările
celor răi, pentru ca să dobândeşti din timp milostivirea
dumnezeiască, iar noi să putem lauda cu drept cuvânt bunătatea
ta. Dat în Lateran, în a patra zi înainte de nonele lui Aprilie, în
anul al optulea.”60
„12 iunie 1225 Papa Honoriu al III lea, aflat la Tivoli,
porunceşte mai multor prelaţi, între care şi abații de la mănăstirile
cisterciene Cârța şi Igriș, să cerceteze dacă cavalerii Teutoni au
depăşit hotarele ţării Bârsei. La aceiaşi dată, printr-o altă scrisoare
adresată, de data această regelui Andrei al II- lea, acesta îl
sfătuieşte să restituie cavalerilor Teutoni Ţara Bârsei.”61
Printr-o scrisoare trimisă abaţiilor cisterciene din Igris,
Carta, Nivelt, la dată de 1 septembrie 1225, Papa Honoriu al III-
lea porunceşte episcopului Alexandru de Oradea, precum şi
episcopului de Gyor, să-i silească pe cavaleri Teutoni să respecte
condiţiile stabilite în dania regelui Andrei al II -lea, respectiv să-şi
limiteze poftele doar la cele 30 de pluguri de pământ pe care le-a
dăruit în zona Cârța.
60
Textul lat. la Theiner, T, 2. 49.
61
Textele se găsesc in colecţia Zimermann Werner, vol 1, pag 38, 39, şi in
colecţia Hurmuzaki –Densuşianu, pag 93.
85
Remus Barna
Din plângerile adresate de către abaţiile cisterciene din

Cârța şi Igriș, precum şi de către Templieri, din plângerea regelui
Andrei al II-lea a reiesit faptul că Teutonii erau nemulţumiţi de
cele 30 pluguri de teren dăruite şi au atacat posesiunile date
călugărilor cistercieni din Cârța.
Teutonii, fiind rugaţi să le restituie, au răspuns că mai bine
vor să moară decât să dea pământul înapoi. Pentru a-şi demonstra
hotărârea au luat prizonieri ţărani din zona. Scrisoarea a fost
trimisă şi abaţiilor cisterciene din Igriș, Cârța, Nivelt.
Potrivit descrierii date de către Alberici în cartea
Chronicum Alberici, la pagina 556, se vorbeşte despre apariţia
unor călăreţi roşii care au tulburat spiritele la Cârţa „circa 200 de
călăreţi roşii călare pe cai marunţi, alergau încoace si încolo, iar
populaţia ii privea cu uimire, şi bănuiau, pe urmă s-au convins, că
era o glumă a diavolului. Au apărut dintr-un munte si s-au retras
într-o grota cand populatia a iesit impotriva lor, unul din călăreţi
a fost prins dar a reuşit să fugă, iar omul care l-a prins, a ramas pe
toată viaţa cu mana înroşită...” Se pare ca aceşti călăreţi rosii, erau
cumanii, care făceau dese incursiuni în zonele Transilvaniei de est.
Extras din cartea Chronicum Alberici
86
Luna septembrie 1233. În casa Ioaniților purtători de cruce

(sediul din Esztergom) a episcopului de Strigoniu, regele Andrei
al II-lea, însoţit de un număr mare de dregători, emite o scrisoare
către Iacob, reprezentantul Papal în Ungaria, prin care promite să
respecte înţelegerea cu privire la evreii şi musulmanii aflaţi în
teritoriile regatului.
1264 Document prin care se acordă privilegii Mănăstirii Cârța, sursa: http:
//arhivamedievala.ro
„Referitor la evrei, regele promite următoarele: pe iudei,

seracini şi pe ismaeliţi, de acum înainte nu-i va pune în fruntea
visteriei, monetăriei, a ocnelor, pentru a strânge dările sau să
ocupe alte slujbe obşteşti, şi nici nu-i vom asemui pe aceştia cu
dregătorii noştrii, dar nici nu vom face ceva prin înşelăciune ca
din această pricina creştinii, să poată fi asupriţi de dânşii. …
Evreii, saracinii şi islameliții să fie arătaţi prin semene
deosebite şi să fie despărţiţi de creştini. Referitor la sarea pe care
87
Remus Barna
trebuie să o vândă bisericile, se menţionează să fie scutiţi cavalerii

de a plăti bisericilor opt mărci pentru fiecare Tyminus (este vorba
de marca de Fresach - austriacă, care avea o largă circulaţie în
Ungaria în timpul lui Andrei al II -lea și care avea nouăzeci la sută
argint fin şi doar zece la sută alt metal). Tymino era echivalentul a
10.000 pietre de sare.”
În lunga scrisoare se precizează că mănăstirea cisterciană
din Igris poate reţine trei tyminus, iar cavalerii din regat cu toate
casele lor, patru tyminus, bisericile din Oradea 2000 de pietre de
sare şi tot 2000 de pietre de sare biserica cisterciană din Cârța.
Între semnatarii scrisorii angajament, adresată
împuternicitului papal Iacob, se află şi episcopul Benedict, de
Oradea, Ştefan, comite de Bihor, şi alţi dregători.”62
La data de 16 ianuarie 1236, episcopul Grigore al Oradiei
intr-o scrisoare adresată regelui îi comunica despre plângerile
făcute de către magiştrii, fraţii din Igriș şi ai altor fraţi ai ordinului
cistercit, precum şi de cavalerii templieri şi ai Ioanitilor.
În aceste plângeri se face referire la faptul că ”regele Bela a
confiscat veniturile, pământurile şi moşiile pe care înaintaşii
regelui le dăduseră mănăstirilor cisterciene. Episcopul îi cere să
restituie bunurile şi să dea despăgubiri celor păgubiţi 63
În Februarie 1236, Papa Grigore al IX-lea întăreşte
mănăstirii cistercite din Peliş venitul de 100 mărci din sarea regală
de la Sălacea.
Se menţionează faptul că acest venit a fost dăruit de către
Regele Andrei al II-lea. Localitatea ca atare este amintită în
Regestrum-ul Oradiei, în 1215, cu denumirea de Zolos.
62
Textul se regăseşte in Rerum Hungaricum Monumenta Arpadiană ed. 1894
a istoricului Theiner
63
Theiner I pag. 142- 143
88
De aici deducem că ungurii ce au descins aici, au găsit o

aşezare care avea o populaţie suficient de mare pentru a justifica
rolul jucat în comerţul cu sare, pe care îl indică denumirea
localităţii Sălacea.
Pe aici trecea drumul sării care venea dinspre Poarta
Meseşului, îndreptându-se spre Crasna, apoi atingea Barcăul
înspre Nușfalău şi Zăuan, urcând spre Carastelec şi
îndreptându-se apoi spre Sălacea (judeţul Bihor), unde existau
depozite de sare.
Pe drumurile întortocheate şi înţesate de cetăţi enigmatice
din Transilvania, banii Europei Occidentale erau transportaţi în
ascuns. Totuși aceste transporturi, nu erau suficient de secrete,
de vreme ce după dispariţia templierilor, Ordinul Cavalerilor
Ioaniti au fost cei care au pus mâna pe aceste rute, dar şi pe
bogăţii.
89
Remus Barna
Monoxilă de transpot sarea de apa
„La data de 23 mai 1272, Ştefan, regele Ungariei,

Dalmaţiei, Croaţiei, Serbiei, Galiţiei, Londomeriei, Cumaniei şi
Bulgariei, întăreşte privilegiile date cisterciților aflaţi în mănăstirea
din Cârța, al cărei abate, fratele Pertoldus, îi prezintă un act dat
de către actualul rege în vremea când era Duce de Transilvania.
Acest act se referă la scutirile şi privilegiile acordate oamenilor din
acele locuri. Actul este semnat şi de către episcopul Londomer de
Oradea.” 64
64
Textul latinesc se găseşte in colecţia Zimermann- Werner vol. I, pag. 116-
117, şi in colecţia de documente Hurmuzaki- Densuşianu I, pag. 374
90

VII. Presupuse drumuri
utilizate de către templieri în
Transilvania
“Despre starea reţelei carosabile medievale nu se cunosc
foarte multe informaţii. Cercetătoarea Irina Baldescu îl citează pe
magister Rogerius care se plângea de situaţia deplorabilă a
drumurilor după invazia tătaro-mongolă, acoperite de vegetaţie,
semn că nu se mai ocupase nimeni de ele. Acesta ar fi un indiciu
în legătură cu faptul că sistemul carosabil era întreţinut anterior
acestor evenimente, dezechilibrul cauzat de hoarde abătându-se şi
asupra mecanismelor de organizare a administraţiei drumurilor şi
a întreţinerii lor. Se cuvine totuşi făcută observaţia că nu se ştie cu
exactitate la ce drumuri se referea Rogerius. Dar trebuie să
presupunem, în lipsa unor specificaţii mai clare, că nu poate fi
vorba doar de cele antice. Şi civilizaţia medievală este creatoare de
căi de transport, chiar dacă există puţine surse care indică aceste
realităţi. În perioada invaziilor nu existau doar drumuri romane,
cu toate că cele create de medievali erau doar căi bătătorite, fără
prea multe amenajări speciale.”65
Serialul „Vânatorul de Enigme”, difuzat de catre
Televiziunea Română, în anul 2013, lansează poate cea mai
năucitoare ipoteză referitoare la existenta Cavalerilor Templieri si
65
Sursa: Oana Toda, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Reutilizarea
medievala a drumurilor romane in Transilvania și Banat, pag.
91
Remus Barna
a urmelor lăsate de trecerea lor prin Transilvania. Este puţin

credibil dar totuşi se susține că ar exista probe. Mai mult, se pare
că Transilvania, evului mediu era locul cel mai sigur prin care
ordinele cavalereşti îşi puteau transporta bogăţiile. O serie de şase
cetăţi din judeţele Harghita şi Covasna ascund bine acest “secret”.
„Cavalerii Templieri, cunoscuți ca fiind primii bancheri ai
Europei aveau nevoie de un sistem perfect care să le permită
circulația banilor și valorilor spre și dinspre Ierusalim. Securizarea
transportului de valori dar și a înscrisurilor bancare era esențială.
Un rol strategic în această privință l-ar fi jucat drumurile
romane din Transilvania, mai exact Drumul Sării care trece prin
județele Cluj, Mureș, Harghita și Covasna și coboară ușor spre gurile
Dunării. În legendele despre existenta Templierilor în Transilvania,
Turda este mentionata ca loc de întalnire al acestora.
„Pe drumurile întortocheate și înțesate de cetăți enigmatice
din Transilvania, banii Europei Occidentale erau transportați în
ascuns. Templierii auziseră de căile de comunicații din Transilvania
şi au început să le folosească ca rute alternative, pentru a-și masca
transportul banilor spre Ierusalim sau a transporturilor de valori
din Ţara Sfântă către Europa Occidentală.
Informațiile despre aceste trasee puteau veni din mai multe
surse. Existau, în primul rand, înscrisurile și hărțile romane care
vorbeau despre aceste rute. Apoi bogățiile Transilvaniei nu puteau
fi ascunse, triburile migratoare știau bine ce resurse se află în Țara
de Dincolo de Păduri.
Traseul la care ne referim se află pe axa Nord-Sud. Se
cunoaşte buna colaborare între Cavalerii Templieri şi Cavalerii
Ioaniţi, prin urmare la casa templieră, ulterior a Ioanitilor din
Turda, se aşteptau ordine, apoi cavaleri templieri poposeau pe
rând la cetăţile Firtos, Tartod şi Balvanyos.
Toate acestea erau popasuri pentru curierii templierilor,
care trebuiau să transporte banii primilor bancheri ai Europei pe
92
drumul roman al sării ce pornește de la Alba Iulia și străbate

județele Mureș, Harghita și Covasna si pe care se află o serie de
cetăți misterioase.
Șase cetăți enigmatice se află așezate strategic pe drumul
roman al sării din Transilvania. Fiecare dintre ele putea avea un
rol esențial în trasportul valorilor pe care Cavalerii Templieri și
Ioaniți îl realizau dinspre Europa spre Țara Sfântă.
Cine controla aceste cetați, nu este greu de ghicit. Cetăţile
apațineau nobililor înstăriţi de la acea vreme din Transilvania, care
aveau relaţii, aşa cum am mai arătat, cu templierii. Toate cele şase
cetăţi de pe drumul roman al sării sunt legate între ele de legende,
dar şi de faptul că ele au fost parasite brusc în jurul secolului al XIV-
lea, după dispariţia ordinului Cavalerilor Templieri.
Ipotezele în cazul lor sunt multe şi diverse, dar ceea ce îi
leagă de povestea noastră sunt bogăţiile pe care templierii, le
vehiculau pe această rută. Toate acestea erau popasuri pentru
curierii templierilor.
Nu e greu să ne imaginăm că transportul de valori pe care
Cavalerii Templieri îl realizau prin Transilvania, avea nevoie de o
pază și o supraveghere foarte atentă.”66
Este un adevăr comun că drumul a fost mereu o realitate
politicomilitară. Din acest motiv, rolul său este dublu, din
perspectiva celui care se apără sau atacă. Pentru primul, este o
povară, un indicator prea uşor către obiective strategice,
deservindu-l pe invadator, iar în imposibilitatea de a-l apăra,
drumul este fie ocolit, fie chiar distrus. Pentru atacator este, în
schimb, un canal de pătrundere.
66
http: //mures.tvr.ro/vanatorul-de-enigme-povestea-cavalerilor-templieri-in-
transilvania-continua_6471.html, Episodul 7 al emisiunii “Vânătorul de
enigme” difuzat duminică, 12 ianuarie 2014, de la ora 19.00, pe canalul TVR
3., realizat de catre Coralia Matea de la postul TVR Targu Mures.
93
Remus Barna
Cu toate că ponderea reţelei de transport este însemnată, în

Evul Mediu apar unele variante de drumuri ce nu mai urmăresc
traiectoria celor vechi. Acest fenomen probabil că derivă din
dorinţa multor călători de a evita vămile plasate pe „drumurile
ţării” sau de a scurta traseele parcurse. În Transilvania apar astfel de
rute alternative. De fapt, ele marchează desprinderea de vechea
moştenire şi complicarea reţelei rutiere medievale. Orientarea
reţelei stradale romane pe direcţia nord-sud, în vederea realizării
legăturilor cu sudul Dunării, a fost utilizată și de către cavalerii
medievali prin aceste rute noi, care au asigurat orientarea legăturilor
comerciale spre si dinspre Ungaria, pe o axă perpendiculară.
Sursa: Oana Toda, Reutilizarea medievala a drumurilor romane in Transilvania

și Banat Foto: Drumuri romane în Transilvania si Banat
94

VIII. Locuri în care este
consemnată existenţa
cavalerilor templieri pe teritoriul
Transilvaniei
„Istoria unei țări este un puzzle jucat fără toate piesele.
Ori cu piese de-mprumut din alte timpuri sau zări.”
Medievistica

TURDA
Despre “fratres cruciferi “ din Turda

Circumstanțele apariției sau dispatiţiei conventului călugărilor
cruciaţi nu sunt cunoscute, nici despre activitatea acestora, ca loc de
adeverire a acestuia nu s-au păstrat multe date arhivistice. Cert este că,
prima menţiune legată de prezenţa ordinului ioaniţilor la Turda
datează din anul 1288.
Dintr-un text din anul 1274, citat în articolele privind
istoria localitaţii Turda sau a ordinelor militare (adesea chiar şi în
literatura de specialitate) lipseşte tocmai cuvântul “crucifer”.
Este vorba despre testamentul lui Petre Magnus care
dăruieşte pe veci capitlului de Alba pământul său numit
Mereslo/Mirăslău, pe care se afla o biserică de piatră ridicată în
cinstea Sfântului Petru, (similitudine cu denumirea dealului de la
Hunedoara, dar si din alte parti) cerând însă cu stăruinţă ca
95
Remus Barna
numitul capitlu să facă tot ce va putea pentru a scăpa pe fiul său

de “consecinţele” unei omucideri, săvârşite de acesta. Martori sunt
Petru de Monoszló, episcopul Transilvaniei şi “…fratris Frustani,
ecclesiae Torda”, fără specificarea ordinului căruia îi aparţine.
La 8 iunie 1288 cancelaria voievodală emite un act din
“satul cruciaţilor de Turda”, iar la 3/17 aprilie, 1296/1297
prepozitul de Sibiu şi frater Myle “preceptor domus cruciferorum
de Torda domus pro memoria…precizează că” Ladislau Kán,
voievodul Transilvaniei a fost chemat să depună jurământ în
cadrul unui proces, împreună cu alţi 150 de nobili lângă biserica
cruciaţilor, adică biserica Sfânta Cruce. Ultima diplomă care
menţionează într-un fel casa cruciaţilor este o punere în posesie
din 21 aprilie 1297, emisă tot în “satul cruciaţilor, situată în
apropierea oraşului Turda” (Dl 28710).
Cele trei diplome, emise în anii 1274, 1288, şi 1296, sunt
păstrate la biblioteca documentară Batthyaneum, 67 dar cum ele
sunt păzite de o mulțime de pericolele favorabile deteriorării
digitalizării, de exemplu pe net sunt disponibile doar în foto alb-
negru, de proastă calitate.
Abia în anul 1391a fost înregistrat un indiciu pentru a sugera
posibila amplasare a “satului cruciaţilor de Torda” în topografia
actuală. În acel an turdenii şi oaspeţii saşi din Turda au ocupat
abuziv pământurile satului Eghazfalva/Satul Bisericii (azi înglobată
oraşului Turda, zona primăriei), proprietatea capitlului de Arad, şi
au distrus semnele de hotar. Voievodul Ladislau Losonci ordonă
efectuarea unei noi hotărniciri a satului Eghazfalva, iar în timpul
refacerii semnelor de hotar, procuratorul canonicului custode
Toma arată un loc în partea de nord a hotarului satului, unde mai
era vizibilă o biserică părăsită (Dl 30405)
67
Biblioteca documentară Batthyaneum, Alba Iulia
96
Într-o dizertaţie, cu titlul Ioaniții în Regatul Ungar medieval,

(Hospitallers în the medieval kingdom of hungary c.1150–1387)
prezentată în cadrul Universităţii Central Europene, Zsolt Hunyadi,
doctor în filozofie în cadrul Departamentului de studii Medievale,
prezintă si posesiunile templiere preluate de către Ordinul
Cavalerilor Ioaniti de la Cavalerii Templieri.
“Între aceste case ale Ordinului Cavalerilor Ioaniti, este
menţionată şi o casă din localitatea Turda, care deși nu figurează ca
fiind preluată de la Cavalerii Templieri, anterior, ea a aparținut unor
cavaleri cruciați?.
Astfel, înainte de preluarea proprietăților de la Templieri, la
Turda exista o casa a cavalerilor cruciați, a carei dată de fondare nu
este cunoscută. Mai mult decât atât, autorul lucrării de disertaţie,
aminteşte de faptul că anterior anului 1276, cand este consemnata
conducerea casei de catre perceptorul James of Wechelin din
Ordinul Cavalerilor Ioaniti, casa a fost condusă de către Detric,
cavaler cruciat înca din 1268, şi de către Frustan, un alt cavaler
cruciat, aflat în casa din Turda între anii 1274 şi 1276.
Între anii 1276 si 1296, casa este preluată și condusă de
către preceptorul James Wechelin respectiv de către perceptorul
Myle, despre care se consemnează că sunt Cavaleri Ioaniti.
Turda este o localitate, situată departe de centrul
Prioratului Templier al Regatului Ungariei, unde se afla singura
casă a cruciatilor dispusă la est de fluviul Dunărea a cărei existenţă
poate fi dovedită.
Nu se cunoaşte nimic despre cine a pus piatră de temelie.
Prima atestare despre casa cruciatilor din Turda, este mărturia
unui cavaler cruciat, Detric făcută şi consemnată la Rodna în
1268.
Referitor la aceasta casa, autorul nu menționeaza faptul că
a fost fondată de către Cavalerii Templieri. Nu se precizează anul
97
Remus Barna
construirii dar precizează că anterior casa a fost condusa de catre

cei doi cavaleri cruciați mai sus menționati.
În anul 1276, în această casă funcţiona un spital care
aparţinea Ordinului Cavalerilor Ioaniti. Construcţia aparţinea de
o biserica sau capelă situată în apropiere.
În anul 1296, locul este menţionat şi de către alte
documente ale Ordinului Ospitalier (Ioanit).“68
Pe baza celor consemnate în sursele cercetate de către Zsolt
Hunyadi, atâta timp cat nu se cunoaşte data cand a fost pusă piatra
de temelie a acestei case, putem presupune că anteior anului 1268, în
Turda a existat o casă a Cavalerilor Tempieri care pană în anul 1276
a fost condusă de către cei doi cruciaţi menţionaţi între anii 1268-
1276. Aceată casă templieră putea fi în subordinea preceptoratului
din Esztergom, acesta fiind cel mai apropiat comandament Templier
de Turda.
Ne punem întrebarea de ce documentele nu consemneaza
explicit faptul că cei doi cavaleri cruciați erau Cavaleri Templieri.
De altfel în foarte multe scrieri, documente referitoare la acea
perioada, acolo unde unde nu s-a putut stabili cu certitudine cărui
ordin aparține cavalerul, s-a recurs la sintagma de generalizare
„cavaler cruciat.”
Cavaleri cruciați, din acea perioadă, care puteau fi prezenti în
Transilvania puteau face parte din ordinele, Cavalerilor Templieri,
Cavalerilor Teutoni sau a Cavalerilor Ioaniţi. Având în vedere că la
data despre care vorbim, Cavalerii Teutoni, erau expulzați de către
regele Andrei al II- lea, înca din anul 1226, se presupune ca în regat
mai existau doar Cavalerii Templieri si Cavalerii Ioaniti, mai ales după
68
(1)A Dissertation Submitted to the Central European University in parţial
fulfillment of the requirements for the degree of Doctor of Philosophy in The
Department of Medieval Studies by Zsolt Hunyadi HUNGARY
98
anul 1247, cand prin Diploma Cavalerilor Ioaniţi, primesc dreptul de

a se aseza în Banatul Severinului, si alte teritorii.
Consemnarea în clar că această casă din Turda, aparținea
Ordinului Cavalerilor Ioaniţi, este facută doar din anul 1276, dar
pană atunci ea a fost condusă de către cei doi cavaleri cruciați
susmentionați, care în lipsa unor probe concludente ar fi putut fi
Cavaleri Templieri. „
“Conform studiilor şi cercetărilor, clădirea cea mai veche
păstrată din oraş este biserica reformată Turda, amplasată în partea
sud-vestică a pieţei, iniţial având funcţiunea monahală de rit ioanit
(ospitalier), ca mai târziu să fie donată de către voievodul transilvan
Gheorghe Rákóczi I, enoriaşilor reformaţi din Turda.
Data construirii posibile în stil gotic cu amprenta atelierului
de la Cârța - după istoricul de artă Entz Géza- este sfârşitul
secolului al XIV- lea mijlocul secolului XV, aceste particularităţi
gotice fiind vizibile şi azi la poartă vestică şi cea nordică înzidită,
respectiv ancadramentele ferestrelor.”69
Conform unor povestiri si legende păstrate, se pare că pe locul
în care se află această biserica existau ruinele casei templierilor şi
ulterior a Ioanitilor.
În lipsa unor elemente concludente de localizare, este
dificilă încadrarea mai exactă a acelei case a templierilor.
Cert este că această casă este menţionată în documentele
Ordinului Cavalerilor Ioaniţi, aşa cum a precizat şi autorul ungur
Zsolt Hunyadi, în lucrarea prezentată Departamentului de studii
medievale a Universităţii Central Europene, dar şi a altor autori .70
69
http: //ana-maria-catalina.blogspot.ro/2016/01/turda-str-b-p-hasdeu-nr1-biserica.html
70
Budapest, Hungary 2004, pag 46, 149-150. Foto pagină 150 din lucrarea
Hospitallers in the Medieval Kingdom of Hungary c.1150–1387
99
Remus Barna
Foto pagină 150 din lucrarea Hospitallers în the Medieval Kingdom of Hungary
c.1150–1387

TĂLMACIU
“Începuturile scrisului despre Tălmaciu, le-a făcut încă din

1542 preotul sas Johanes Lebellius, 71 a cărui opera-epopee este
71
Johanes Lebellius, Nascut 1490- decedat 1566. Umanistul, istoricul si
preotul Johannes Lebellius s-a nascut in orasul Bistrita, in jurul anului 1490, in
1535, este numit predicator la Talmaciu, remarcindu-se ca un excelent orator
si propavaduitor al ideilor luterane ale lui Martin Luter. In anul 1542 este
100
insuficient cercetată, explicată şi apreciată de istoriografia

românească. Prima atestare documentară a Tălmaciului are loc în
anul 1265, când este reinoit actul de danie al ţinutului ”terra
Loysta”de către regele maghiar către „contele Corardus de
Talmacs.”
Se crede că acest Corardus este fiul primului conte de
Tălmaciu, care a reinoit actul de danie a domenilui la moartea tatălui
sau. Nici despre acesta nu se cunosc prea multe date.Toate
documentele privind familia, averile şi competenţele de care uzitau
familia conţilor Corardus de la Tălmaciu au ars în incendiul care a
distrus mănăstirea sf. Nicolae (1369)
Bănuim că acest conte, Corardus al doilea, împreună cu
tatăl său ar fi fost martorii marii invazii mongole din 1241 şi ar fi
incercat ceva măsuri de limitare a jafului.
Amintirea marii invazii mongole de la 1241 a stăruit mult
timp în conştiinţa localnicilor de la Tălmaciu. Preotul Schneider
aminteşte în cartea „Tălmaciu, comună săsească din Transilvania
1200-1936”, scrisă în 1990, că locul din Pădurea Bisericii numit
„la plugul de aur” ar fi fost numit aşa pentru că aici şi-au ascuns
localnicii bunurile de valoare în timpul invaziei. Deasemenea, în
apropriere de Podul Olt, exista locul numit „Fracker Kaulen” care
ar avea accest nume deoarece aici au fost înmormântati toţi cei
care au căzut pradă invaziei, atît localnici, cît şi decedaţii, din
partea invadatorilor.
Când vorbim despre Tălmaciu din punct de vedere istoric
avem în vedere cele trei aspecte legate de rolul său de domeniu,
scaun şi localitate.
pomenit de documentele timpului ca intemeietor al credintei luterane la

Talmaciu.In acelasi an ii apare manuscrisul „De oppido Talmus carmen
istoricum”, un poem in versuri care descrie viata tirgului Talmaciului
101
Remus Barna
Geografic, Tălmaciu este legat de trecătoarea Turnu Roşu–

Călimăneşti, această fiind cel mai sudic punct din Transilvania
meridionară.”72
„O altă legendă veche încearcă, să arate cum au fost stabilite
numele localităţilor din zona. Astfel, spune legenda, că un anume
grof “Nicolaus de Flandra”73 care a participat alături de cruciaţi la
asediul Constantinopolului, se întorcea acasă pe drumul destul de
greu al Văii Oltului. În dreptul localităţii Câineni a fost ţinut în
loc timp de mai multe ore de o ceată de cîini. Apoi, ajuns la,
Tălmaciu, a aflat că regiunea în care se născuse a fost bântuită de
mari inundaţii iar regele Geza al II-lea a acordat privilegii acelora
care se aşezau să locuiască în ţinutul dintre Carpaţi şi râul Tîrnava
Mică.
A hotărît să rămână aci, şi-a adus rudele şi împreună cu un
orecare Dobo a primit sarcina să apere defileul Turnu Roşu. Aşa a
ajuns să colaboreze cu locuitorii satelor din jur cărora le-a dat şi
nume.
O altă legendă locală, scrisă de primul preot luteran de la
Tălmaciu, Johannes Lebel, în 1542, în lucrarea “De oppido
Thalmus Carmen Historicum”74 încearcă să stabilească
provenienţă numelui oraşului, dar vorbește şi despre luptele
Cavalerilor Templieri cu hoardele mongole.
72
www.talmaciu.ro/documente/Repere Istorice ale Talmaciului.doc, lucrarea
„Cartea satului Tălmăcel” apărută la Editura Naţional in anul 1996, autor, dr,
Stroila Gabriel
73
In timpul marii invazii mongole din 1241 prepozitul Nicolaus al Sibiului,
care era totodată vicecancelar regal, a fost ucis după ce a decapitat cu sabia sa
una din căpeteniile dușmane
74
Poemul epic DE OPPIDO THALMUS CARMEN HISTORICUM de
JOHANN LEBELLIS – lucrare scrisă in 1542 şi publicată de tipografia BART
din Sibiu in 1779, Muzeul Brukental Sibiu
102
Foto: Coperta Poemului epic DE OPPIDO THALMUS CARMEN

HISTORICUM de JOHANN LEBELLIS –lucrare scrisă in 1542 şi publicată de
tipografia BART din Sibiu în 1779, Muzeul Brukental Sibiu
Foto: Poemul epic DE OPPIDO THALMUS CARMEN HISTORICUM de

JOHANN LEBELLIS – lucrare scrisă în 1542 şi publicată de tipografia BART
din Sibiu in 1779, Muzeul Brukental Sibiu
103
Remus Barna
Redăm integral traducerea Poemului epic De Oppido

Thalmus Carmen Historicum de Johann Lebellis – lucrare scrisă
în 1542 şi publicată de tipografia BART din Sibiu în 1779
DESPRE CETATEA TĂLMACIULUI

Priveşte la ruine, ele îţi vor arăta ce a fost Tălmaciu.
Era un oraş mare, redus acum la un sat.
Datorită păcatelor noastre e locuit acum doar de ţărani;
Oraş pe care l-a ridicat evreul Danista, pe vremea regelui Decebal,
Un refugiat bogat, la care regele ţinea foarte mult
Pentru că avea bogăţie şi era priceput la război.
Mă refer la banii pe care evreul acela îi avea.
După înfrângerea ţării evreilor într-un măcel cumplit,
Fugarul venise aici, când impăratul Titus a cucerit Ierusalimul
Şi i-a izgonit pe evrei din oraşul Canaan.
Cuprinşi de spaimă evreii fugeau încotro apucau,
Departe, pretutindeni pe la neamurile barbare.
Asta s-a întâmplat în al doilea an de domnie al împăratului
Vespasian,
La vreo patruzeci de ani după moartea lui Cristos.
Atunci a venit acela aici, scăpând împreună cu câţiva tovaraşi,
Când regele Decebal era deja atacat de romani.
De aceea regele le-a acordat bucuros locuri de aşezare
Iudeilor, fiindcă auzise că iudeii se pricep să facă bani.
Prin urmare, Decebal i-a aşezat în acest loc ca oaspeţi,
De la care mai târziu s-a tras numele de Thalmud75
Căci pentru ei Thalmudul este cartea ebraică a Legii,
De unde îşi iau ei tradiţiile şi cultul religios.
75
Opinia autorului că oraşul Tălmaciu ar fi fost intemeiat de iudei şi că numele
lui se trage de la Thalmudul iudeilor, nu se sprijină pe nici un alt temei decât
pe asemănarea cuvintelor Thalmesch, Thalmats, Thalmus, Thalmud.
104
Cum Iudeii, deprinşi cu câştiguri tot mai mari,

Îşi dau seama că poziţia de aici le va fi avantajoasă.
în locul acesta se adună mai apoi mulţime de armeni şi greci
precum
Şi traci împreună cu mysieni, aşa povestesc istoricii.
Neamurile acestea şi-au fixat aici colonia, în devălmăşie.
Şi construiesc aceste ziduri care se văd pe teren
Cu permisiunea lui Decebal, care proteja triburile de transfugi,
Că să poată opune mai viguros rezistenţă puternicilor romani.
înainte de a fi înfrânt, acesta domnea fără grijă în regatu-i.
Consolidase căile de acces, stabilind peste tot garnizoane,
Pentru ca duşmanii să nu poată întinde curse la el în regat.
Aşa a închis energic şi această strâmtoare printre munţi,
Unde saxonii stăpânesc acum fortificatul Turn Roşu
Şi cetatea veche de pe munte, pe care o vezi acum ruinată.
Lângă această strâmtoare a acordat iudeilor fugari
Colonia Thalmud în proprietate obştească, la rugămintea lor,
Unde să trăiască după legile lor stramoșești, cum erau deprinşi,
Iar el să aibă drept de comandă asupra lor:
Când în regat s-ar isca tulburări de război
Să aibă la îndemână nişte oameni bogaţi care să-l ajute.
Locuiesc şi acum, aşezaţi lângă trei râuri confluente:
Cibinul, Chadul 76şi Tălmăcelul,
Unde se găsea nu numai bogăţie de pește,
Dar şi Chrysopii 77 îşi spălau obrazul şi aurul,
Nu departe de răul cel repede Althus, lângă mysieni,
Loc pe care şi-l aleg ei în regat înaintea altora.
Decebal fiind învins după multe bătălii sângeroase, de Traian
I-a introdus în regatul Dacia împrăştiindu-i peste tot,
76
) Zod. râu şi sat valah cu acelaşi nume Sadul ?
77
Τermen asimilat, probabil, după grecescul chrysopoioi “lucrători in aur, aurari”
105
Remus Barna
Şi pe vlachi laolaltă cu italici, ai căror urmaşi se pot vedea

Şi astăzi la neamul valah, care există şi în prezent.
Atunci împăratul Traian a întărit Dacia cu ajutorul tetrarhilor78,
Că să nu se mai nască în Dacia mişcări de război
Sau duşmanii să poată năvăli pe undeva din afară.
Pentru asta a dat tetrarhilor garnizoane puternice
Şi legiuni de soldaţi vorbitori ai limbii, după specificul zonelor,
Pentru că să poată îndeplini ordinele comandanţilor ori de câte ori era
nevoie.
Aceştia, după bătălii grele în care au obţinut victoria,
Au rămas în Dacia şi acum sunt lucrători ai pământului.
Din vlahi au devenit valahi, iar italienii romani,
Ai căror urmaşi vorbesc o limba romanică.
Ei îşi făceau locuinţe în vastele păduri de la șes
Şi pe malurile râurilor deţineau pământuri întinse.
Le stăpânesc şi acum, după ce au rămas în siguranţă în ţară,
Dar sunt păstori şi îşi obţin hrana de pe seama oilor,
Dându-se drept romani numai cu numele, fără o bază reală.
De aceea şi sunt numiţi în deobşte români.
Îl las deoparte pe Atila, cel mai de seama rege al hunilor
Şi neamul scitic adus aci de Atila.
Cum anume şi când au pătruns, sau de când locuiesc şi ei,
în ce grozav război i-au bătut din nou pe români:
Despre acestea sunt la îndemână cronicile ce prezintă faptele hunilor,
Consultă-le pe acelea.
– Să ne întoarcem la Thalmud.
Evreii şi-au făcut case pe ambele maluri ale Czadului [?]
Nu de pământ, desigur, o dovedesc ruinele din piatră,
Că au fost construcţii cu bolţi şi ziduri din pământ ars,
78
Titlu dat de romani anumitor principi tributari de la frontierele răsăritene ale
imperiului.
106
Dacă ai îndoieli, cititorule, cercetează temeliile caselor,

Făcând un ocol pretutindeni prin sate,
Şi, în fine, cu ce solid meterez erau apărate.
Dacă sapi în grădina, cu gând să-ţi faci împrejmuire la casă
Abia ai loc să împlânţi un ţăruş: peste tot sunt ziduri.
Descoperite, arată cât de iscusiţi au fost odinioară
Constructorii lor, care au legat pietrele între ele cu var.
Lucrătura arată ce meşteri pricepuţi erau:
Că deşi se vede că pietrele care ies uimitor din pământ
Au dăinuit în jur de o mie cinci sute de ani,
Lucrarea arată uimitor şi n-a fost distrusă de vechimea ei.
Scriitorii au păreri diferite privind epoca în care au pătruns aci
Allmannii;
Unii spun într-un fel, alţii povestesc în altfel.
Că triburile teutone au intrat parţial în Pannonia
Sub Carol cel Mare, luptând cu ungurii.
Parte în vremea dinastiei Otho, parte sub ducele Geiza,
Al cărui strălucit, prin voia zeilor, fiu, Ştefan,
A fost însurat cu Geisilla, fiica ducelui de Bavaria.
Prin această legătură a căsătoriei au făcut şi tratat de alianţă
Ca vechile rivalităţi dintre teutoni şi huni să se potolească
Şi să-şi poată uni reciproc forţele împotriva duşmanilor.
Cât a fost în vigoare tratatul, mai multe neamuri germanice,
Amestecate cu pannonieni şi pannonienii cu acelea,
După ce au pătruns pe teritoriul Ungariei şi al Daciei,
Regele Ştefan le-a acordat de îndată loc de şedere,
Pentru faptul că l-au ajutat să apere,
Acest pământ transilvan de ducele ungur Gyula,
Pe care însuşi tânărul rege îl anexase regatului sau.
Şi, slavă lui Cristos, aşa a rămas întreagă până astăzi.
Oricare ar fi situaţia, neamul dovedeşte cu certitudine
107
Remus Barna
Că în Dacia a locuit o populaţie care folosea trei limbi.

încă de la început, din ziua în care românii au fost bătuţi
De Atila, conducătorul atotputernic al hunilor,
Care a supus toată Pannonia neamului unguresc,
Au stăpânit-o nişte conducători sălbatici până la Geiza,
Conducătorul cu numele de Cel blând al patriei ungare,
Care i-a protejat pe creştini, care, sub îndrumarea lui Cristos, primul,
A fost atât de înţelept încât, credincios fiind,
a dat voie să se răspândească în popor cuvântul lui Dumnezeu.
Ducând pretutindeni, pe unde putea, pe vestitorii lui Cristos,
Care să îndemne un neam total străin de credinţă
Şi brutal, altminteri deprins cu obiceiuri barbare,
Să îmbrăţişeze deschis învăţătura lui Cristos pentru
Toţi cei ce doresc să aibă parte de mântuire veşnică.
De aceea Cristos i-a dăruit un vlăstar creştin
Pe nume Ştefan, adevărata Coroană; astfel numit,
Ca unul care dintre toţi a fost cel dintâi sfinţit din regat,
Purtând coroana regilor şi iubindu-l pe Regele Cristos.
Aşadar când Divinul Ştefan domnea peste huni
A adus la el mai mulţi teutoni din neamul germanic,
Că să-i dea ajutor, spre a putea purta mai uşor
Războiul declarat împotriva tiranului Gyula;
Că să-l învingă pe acela, care domnea peste o margine a Daciei,
De unde provine numele Alba, numită de localnici Juola,
Care de demult se numea, sub români, Iulia,
De bună seama de la Iulia, mama împăratului,
Care a fost cândva mama cezarului Marcus Aurelius,
în cinstea căreia oraşul a fost denumit Iulia 79.
79
Dovadă cea mai solidă a acestei vechimi este epitaful foarte vechi pe care eu,
autorul acestei istorii, l-am găsit, tăiat in marmură, montat pe canatul uşii, la
108
Aci comandantul Gyula avea o aşezare puternică,

Urmând altora la conducere, era ultimul şef al hunilor.
Era duşmănos faţă de pannonieni şi deopotrivă ostil
Credinţei lui Cristos, pe care o ura cu înverşunare.
Acest Gyula fiind eliminat, a rămas numai Ştefan
Ca învingător, conducător adică, şi după el regii ungurilor.
La vremea aceea ungurii erau în general numiţi maghiari,
Pentru că au fost înspăimântători şi cruzi în fel şi chip,
Năpădiţi de obiceiuri barbare, încăpăţânaţi şi duri;
Au ei din naştere firea asta de neîmblânzit.
Aşa a fost numit pământul acesta Erdély de la Erdö,
Probabil de la pădurile şi munţii de care e înconjurată?
Cei din vechime o numeau Dacia, pe vremea lui Lysimah,
Noi, după datină, o numim de regulă Transilvania
Atunci neamurile germanice au rămas risipite aici,
Peste tot în regat, vorbirea populară o consemnează:
Helveţii au fost o parte a vindelicilor, suebii
Şi pynthafacii80 şi alţii au fost oameni din Styria şi Oenum,
Lucrători ai pământului, laolaltă cu bavarezi şi nordici,
Şi mai ales saxoni, rude ale reginei Geisilla.
Ceea ce diversitatea limbilor denotă, de vreme ce se vede,
Aceia s-au grăbit să vină aici la un loc din toate părţile Germaniei.
Maghiarii numeau populaţiile astea străini şi venetici,
Pentru că ei, ungurii, ar fi fost mai dinainte aici,
Şi spun că acelea au venit la mult timp după aceea.
Dar nu e cazul de nici o ceartă sau dispută,
Fiindcă se ştie că ungurii au venit o dată cu germanii în regat,
intrarea in Biserica Sfântului Arhanghel Mihail, care se află la vedere până

astăzi sub forma asta, in care este inscris aci.
80
Alte copii: Pynthasoecii din Retia erau numiţi altădată Pynthoke (Bündner),
probabil la aceştia face referire autorul prin numele de Pynthafaci
109
Remus Barna
Că au trăit în pace şi şi-au unit forţele cu ei,

Ori de câte ori s-a întâmplat să năvălească aci duşmanii.

din Sibiu în 1779, Muzeul Brukental Sibiu
Că au jurat să se ajute reciproc în treburile lor.

Tot aşa de puternici sunt şi acum în regat saxonii,
Care i-au ajutat pe regii ungariei doborâţi din domnie,
încât îndată au fost repuşi pe tron cu ajutorul trupelor
Şi şi-au redobândit aşezămintele pierdute înainte.
Aşa că dacă au venit cândva în regat ca nişte străini din afară
Acum sunt socotiti totuşi băştinaşi şi cu vechime.
Dar aşa de practici că i-au întărit de mult şi pe gazde,
Imprejmuindu-şi oraşele cu ziduri şi având destulă putere de a se
război,
Că dacă n-ar fi fost voia domnului să se întâmple aşa,
110
Neamul maghiar ar fi fost de mult izgonit din regat.

Prin urmare ungurii să nu-i pizmuiască pe saxoni pentru
Aşezările lor din regat, de vreme ce sunt fortăreţe ale regatului.
La rândul lor, nici saxonii să nu-i atace pe aceia,
Ci, ca nişte concetăţeni ai regatului să se suporte cu dragoste sinceră.
A fost nevoie, Cititorule, de o digresiune, că să fac aceste îndemnuri,
Ca diferitele neamuri din regat să fie unite prin dragoste,
Pentru ca nici o zâzanie sau o altă nenorocire,
Să nu prindă putere între ei, ci prin dragoste să fie puternici.
Altminteri, dacă regatul s-ar diviza pe părţi,
S-ar dezbină imediat şi duşmanul dinafară s-ar bucura.
Dar despre acestea – altădată, eu să-mi urmez planul propus:
Prin ce locuri au fost aşezaţi germanii de către regi.
Erau trei voinici luptători cu rang de comandanţi:
Hermann, Heltann, al treilea se numea Gerhard.
Acestora li se dă mari sume de bani pentru trupele lor
Şi li se încredinţează, trasă la sorţi, o porţiune din ţară,
Unde numiţii comandanţi să-şi construiască aşezările.
De la ei şi-au luat ele şi numele, după cum se văd provenite,
Hermann îşi face un sătuc lângă răul Cibin
Şi ţinea sub control câmpia valahă [------?]
Gerard a preferat să rămână aproape de apele Oltului.
Ia în stăpânire malurile răului şi poienile de acolo,
Precum şi tot ce se întindea pe lângă rău:
Zecat cu Zabis şi satul porcului.81
Heltann alege locurile cu pomi roditori,
Şi tot ţinutul de dincoace de munţi cu apele lui curgătoare,
Loc în care observase el că s-ar afla zăcăminte de fier,
81
Sacadate, Sebeş, Porceşti [?] La inceput un sat/catun in care locuiesc ungurii
adepţi ai cultului augustan, apoi valahii.
111
Remus Barna
Pentru că era un prelucrător priceput al metalelor:

Acest sat al lui Hermann a fost numit Hermansdorf
De aici chiar şi alăturată Insula Cristiana82, a fost denumită
Cetatea lui Heltan, aşa a numit-o Heltan,
Nume pe care îl folosesc, pe drept, de la el, şi heltenii.
Lângă Olt, Insula lui Gerard83, a primit
Numele lui, botezată chiar de el.
Atunci Talmud, oraş puternic, era târg comun,
Unde negustorii care treceau pe aici îşi expuneau mărfurile.
A durat, înflorind mereu în renume, până în vremea regelui Bela al
Patrulea,
după care a fost distrusă de besi.
Acela avea în Talmud un ginere agricultor,
Care mai de mult era doar constructor şi rotar cu meşteşug,
Printre antichităţile căruia se poate vedea un blazon de aur,
Fireşte o lucrare de aurărie, o jumătate de roată.
Chiar dacă îmi place să cercetez istoria şi din alte date
Trec peste acesta, că să expun ce a mai rămas.
82
Grossau, pentru unguri Insula Sfintei Cruci, Keresti Szigeth In fruntea
acestei biserici au fost episcopi Milcovieni, cred. Episcopul Jobelin şi Pleban
din Insula Cristiana, in anul l372. Petru, episcop de Moldova, rectorul bisericii
din Insula Cristiana, şi episcopul de Alba, locţiitor pontifical, in anul 1484.
83
Gierels Aue, că şi Gerhards Aue e numită in documentele vechi permanent
Insula Sfântului Gerhard, după cum Hamersdorf, Casa Sfântului Hubert sau
Humbert. Oraşul Heltau, pentru saxoni Hiélt, îşi datorează numele porcilor,
pentru că saxonii noştri din vechime numeau turma de porci Hielt, de unde şi
ungurii numesc satul acela Disznod şi după modelul muntelui Sfântului
Mihail, îi zic Nagy-Disznod. Ce povesteşte autorul nostru despre Heltan şi
Herhard sunt fleacuri şi inchipuiri. Cu privire la Hermann păstrez tăcere,
pentru că istoricii incă se contrazic, şi se află şi acum in dezbatere chestiunea,
dacă Sibiul şi-a primit numele de Hermannstadt de la faimosul Hermann de
Nüremberg sau de fapt de la un anume Sfânt Hermann.
112
Neputinciosul Bela avea nişte căpetenii trândave,

Din neglijenţa cărora realmente cruda seminţie tătărasca
Devastase întreg pământul unguresc şi transilvan,
Măcel cumplit, despre care există cărţi la îndemână.
Împotriva neamului tătărăsc au luptat constant,
Trei comandanţi energici, Templierul, Collomann si Hugrinus.
Peste acei luptători era atunci şef cel Latin,
Al doilea, Hugrinus, episcop de Kalocsa 84, bărbat vajnic,
Al treilea, Collomann, i se zicea fratele regelui Bela.
Numai ei porniseră împotriva oastei Tătărăști
Că să dea ajutor ungurilor copleşiţi de frică deja.
Vai! prea târziu, pentru că nu se mai putea opune rezistenţă
Unor duşmani atât de puternici, superiori prin mulţimea lor.
De aceea s-au prăpădit atunci forţele căpeteniilor Ungariei,
Nenumăraţi oameni au pierit ori s-au împrăştiat de frică,
Doar Collmann singur s-a salvat împreună cu regele Bela.
Dumnezeu atotputernic a salvat aceşti bărbaţi credincioşi,
Că să nu piară întru totul din ţară sămânţa regească.
După ce armata i-a fost risipită, regele Bela fuge de pe tron,
Cere stăruitor sprijin stăpânului, dar e lăsat fără mijloace,
E silit a cere ajutor de la regenţii străini ai Bavariei şi Austriei
Precum şi de la Ducele Saxoniei.
Dar Bela n-a putut obţine nici un ajutor.
între timp, tătarii au rămas şapte ani în ţară,
Prădând totul, cel puţin acolo unde puteau răscoli,
Şi nu se găsea nimeni care să îndrăznească a ridica sabia împotriva lor,
Până ce Dumnezeu care pedepseşte, sătul de atâtea rele, a oprit
Ca nenorocirea să cuprindă complet regatul Ungariei.
După care năvălesc în strălucita ţara a Daciei,
84
Ugrin (Ugron) Royal Cancelar, arhiepiscop de Kalocsa (1216-1241)
113
Remus Barna
Pe care o pradă întocmai ca pe regatul Ungariei,

Fără să cruţe pe nimeni de arc, sabie şi foc.
Nici nu se poate spune câte turme mânau din urmă,
Oameni şi animale, porci şi ciopoare de oi.
Ţi-ar fi dat lăcrimiţe, cititorule, să fi văzut cumplitul dezastru,
Cum fumuri se ridicau peste tot şi cum ardeau satele.
Groaza îi cuprinsese pe toţi şi împrejur locurile erau părăsite,
Toţi fugeau pe unde puteau, căutând ziduri de adăpost.
Nicăieri nu se simţeau în siguranţă, aşa bântuiau duşmanii.
Saxonii, pe vremea aceea colonişti în pământul transilvan,
Laolaltă cu poporul de rând adunat lângă Cibin,
Au dat fuga la Turnul Nepon85, construit pe un mal,
Alt loc mai întărit decât acela nu exista.
Alţii s-au salvat în mănăstirea Sfintei Cruci86din apropiere,
Pe care au folosit-o ca loc de refugiu, ca ciuma tătărască
Să nu-i poată uşor prinde pe cei neajutoraţi, desigur.
Acolo aşteptau ajutor de oriunde le-ar veni.
Dar cum nu exista nici o putere împotriva acelor tâlhari
Barbaria tătărască îi ucidea pe toţi, pe care îi putea.
Cealaltă parte a populaţiei, la munte, peste râul Cibin,
Cară de zor cu spatele grămezi de lemne la un loc
Şi construieşte acolo metereze, întărindu-le cu val de pământ.
în spatele lor mulţimea saxonilor aşteaptă pregătită
Fie să moară, fie să învingă, ultima şansă a bătăliei,
85
Pentru ai noştri Neppendorf, pentru valahi Turnişor. Rămăşiţele acestui turn
foarte solid se văd şi acum la biserică şi reprezintă acolo nava. In documentele
cele mai vechi e pomenit ca Turnul Sfântului Eppon. Aşa [zice] vechiul
Missale, alcătuit in 1394.
86
O manastire Dominicana din zona Talmaciu. Din mănăstirea aceea a
dominicanilor, care era dincolo/in afara de poartă Elisabetană, n-a mai rămas
astăzi nici urmă
114
Să se lupte cu tătarii, poate Dumnezeu cel milostiv

O să le dea din cer ajutorul său celor disperaţi.
Dar forţa ungurească şi a saxonilor îşi pierduse puterea,
Şi nu era nici un bărbat energic să poată conduce trupa
Afară de Collomann, fratele bun în viaţă al Regelui.

din Sibiu în 1779, Muzeul Brukental Sibiu
Acesta, atâta vreme aşteptat, a venit cât a putut mai repede.

Aducând cu el detaşamentele Fraţilor Templieri
Care aveau peste tot în regat mănăstirile lor,
Ale căror urme le arată Selmberg, Ketz87, Thalmud88.
87
Ketz – manastirea din Carta
115
Remus Barna
Se mai văd în ţară şi alte simboluri ale acelor Templieri,

locuri acum distruse din pricina vechimii.
Cum ar fi în Harnia89, Braşov şi Mănăşturul Clujului.
Primul abate al Luminilor90 acelora era
Hildebrand, după numele ce i se da lui la vremea aceea,
Al cărui nume se află şi acum ascuns sub placa de marmură.
Pâlcurile lor de soldaţi, pregătiţi iar împotriva duşmanilor,
Cutezau să mărşăluiască contra oastei tătare.
Dar sălbaticii duşmani, fără să se teamă de nimeni,
Se văd pretutindeni ducându-şi prăzile capturate.
Când Collomann vede roiul lor risipit,
Adună tot ce poate într-un singur escadron
Şi a împins dincolo de rău91 detaşamentul bessilor
Către îngrămădirea de lemne făcută la munte,
Rămăşiţe care se pot vedea în apropiere de Kastenholz92:
88
Thalmud- Talmaciu, judetul Sibiu
89
Münsdorf, in judetul Bistriţa
90
Abate al Luminilor Hildebrand, Abatia Kerz sau Candelele Preafericitei
Fecioare Maria a ţinut de Ordinul Cistercian, devastată deseori de duşmani, de
tătari in 1233, de turci in 1421, din nou in 1432 şi in anul 1453, a fost
refăcută de fiecare dată de sibieni. Totuşi, această abaţie, din motive foarte
serioase, a fost unificată pentru totdeauna in 1477 de regele Matei Corvin, la
Priveghiul Inălţării Domnului, cu toate proprietăţile, drepturile, avantajele,
câştigurile şi totalitatea utilităţilor ei, oricum se numesc acelea, cu Biserica
Superioară a P[reafericitei] Fecioare Maria, intemeiată la Sibiu. De aceea ţineau
gospodăriile/fermele Crucea, Meschendorf, Sf. Nicolai (Klosdorf), Abația,
Muntele Sf. Mihail, Földvár, Colonia (Kolun) Hortenbach şi, in fine, Kerz a
valahilor. Cedau două părţi din venituri Abaţiei şi Sfatului, iar a treia
Comitelui naţiunii saxone. V[ezi] Coresp.Pers. a lui Karol R. din anul 1322
91
Raul Cibin
92
Cașolț (in germană Kastenholz, in trad. "Lemn de Lăzi", in dialectul săsesc
Kastnhűlts, in maghiară Hermány) este un sat in comuna Roșia din județul
Sibiu, Transilvania, România. Se află pe Valea Hârtibaciului.
116
Nişte dâmburi care se ridică deasupra pământului.

Pe care vremea viitoare să le vadă ca semn al celor petrecute.
Collomann împinge degrabă spre acea capcană
Oastea bessilor, întorcând spatele în dezordine.
Îl ajutase energic credinciosul Abate al Candelelor,
Pe nume Hildebrand, şi n-au fost înşelaţi în nădejdea lor,
I-au culcat la pământ pe tătari cu ajutorul lui Dumnezeu,
Luând înapoi de la duşmani prăzi foarte bogate.
Şi alungându-i, pregăteau pentru ţară zile liniştite.
Îndestulaţi după această victorie, Templierii
Şi-au ridicat construcţii peste tot în regat,
Pe care, cât a durat dezastrul, ciuma tătărască le-a distrus.
I-a ajutat cu drag poporul de rând,
După ce a văzut că de curând au luptat în regat benevol,
Gata nu doar să-şi verse sângele, ci să-şi dea şi viaţă.
Fost-au răsplătiţi din belşug şi de regele Bela, reinstalat,
După ce a fost adus înapoi pe tron de trupele germane.
Ca urmare a acestor fapte, stăpâneau mai multe cetăţi,
Şi cetatea asta pe care o vezi ruinată, la munte 93.
Aproape de oraşul Thalmus aveau propria lor fortăreaţă,
Pentru ca să preîntâmpine infiltrările duşmanilor între munţi.
După ce, însă, mai apoi s-au dedulcit la desfătări
Şi s-au dedat, în lux, la obiceiuri profane
Şi au încetat să-şi mai facă datoria ostăşească pentru regat,
Au fost alungaţi din lăcaşurile lor şi mănăstirile le-au fost peste tot
distruse
93
Cetatea Talmaciului. A fost dărâmată de regale Ladislau Postumul, care in
anul 1453, la Sărbătoarea Purificării Mariei, la intervenţia guvernatorului Ioan
de Hunedoara, a dăruit sibienilor Turnul Roşu şi Lothorvar, cu condiţia,
desigur, să distrugă şi să dărâme fortul de la Tălmaciu iar aşezarea de la
Tălmaciu cu şapte sate le-a inclus in aşezările saxonilor.
117
Remus Barna
Cum a recomandat papa de la Roma Clement al cincilea,

La rugăminţile principilor, că într-o singură zi să le desfiinţeze pe toate.94
Aşa au rămas complet părăsite citadelele
Acelora până azi şi absolut nici una n-a mai fost refăcută,
Că să ia exemplu tâlharii cei răi din regate,
Care nu ştiu să se bucure în cumpătare de norocul lor.
Sunt între scriitori unii care afirmă să s-a făcut din invidie,
Că Templierii au fost lichidaţi din cauze nemeritate,
Că ei au fost respectaţi chiar mai mult decât stăpânii,
Şi doar numele gloriei lor a dat naştere pizmei
Principilor, căci casele regale adăpostesc această boală,
Că se urmăresc între ele cu duşmănii reciproce.
Că văzând un bărbat dăruit cu mai multă virtute,
Cu atât mai crunt să-l muşte cu dinte de fiară
Şi să nu înceteze până nu l-au răpus cu viclenie.
Tot aşa, pe vajnicii bărbaţi luptători, templieri,
I-a prăpădit invidia principilor; în chipul acesta
Constatăm că au pierit mulţi alţii, de aceeaşi soartă.
Apoi, după ce Thalmus a fost devastat de tătari
Şi locul acesta a fost deseori atacat de turci,
Urmaşii au început să mărească aşezarea lui Hermann,
Şi să părăsească treptat locul de dincoace de Althinum [?].
în felul acesta sătucul lui Hermann 95de lângă Cibin
A început să devină oraş şi la urmă cetate,
Thalmus a fost redus la un târg oarecare, cum se vede şi astăzi.
Îşi arată acum risipite ruinele, pe care le descoperi peste tot,
94
In Sfatul dela Vienne, in ziua 22, luna mai, anul 1312
95
Regele Andreas al II-lea plin de bunăvoinţă faţă de strămoşii noştri a desfiinţat
com plet toate comitatele neamului saxon, cu excepţia celui de la Sibiu şi a dispus
ferm că nimeni sa nu-i judece pe saxoni decât regele personal sau Comitele
sibian. Cine ar fi crezut, Sibiul nefiind la vremea aceea decât un sătuc.
118
Şi Mohus şi Vestha, că şi Boycza 96 dovedesc

Cât de înstărite au fost aceste sate şi cât de roditor a fost
Pământul prin aceste părţi; ruinele o arată deschis.
în vremea noastră, aceste locuri le stăpânesc sibienii,
Până la vadul Oltului, în jos, spre Câineni,
Unde curge acum râul oltenesc,
Puţin mai jos de Turnul Roşu, care a fost construit aici;
Acesta şi astăzi distinşii bărbaţi sibieni
Îl întreţin pe cheltuiala lor, ca o poartă întărită a regatului,
închisă cu bariere, ca nici un valah misian,
Grec sau turc să nu poată trece pe acest drum,
Decât dacă cere permis şi arată ordinul de trecere;
Doar aşa îi e permis să meargă mai departe spre oraş.
Nu ţi-ar veni să crezi, cititorule, cu ce trudă şi cheltuială,
Cu ce bătaie de cap se ţin în frâu şiretlicurile olteneşti.
Măcar că treaba e grea, cu ajutorul lui Cristos reuşesc
Să o facă satisfăcător cinstiţii funcţionari,
Prin mijlorirea cărora se face negustoria regatului,
Folositoare nu numai lor, ci multora
Care beneficiază de faptele acestor cetăţeni de ispravă
Şi de avantaje.
Acum, Cristoase, mântuitorul şi învăţătorul tuturor,
Dăruieşte Sibiului un magistrat atât de înţelept,
Care să poată apăra aceste locuri de la capătul lumii,
Ca vreun necaz să nu poată lovi Provincia. 97
Amin
96
Aceste trei sate, in care locuiesc valahi, ţineau cândva de Spitalul Ordinului
Purtătorilor de Cruce ai Sfântului Spirit de la Roma, construit in anul in anul 1294
cu consimţământul unanim al judecătorilor, juraţilor şi intregii comunități sibiene.
97
Sursă Biblioteca Muzeului Brukenthal: document 164.869, traducerea: dr,
Stroilă Gabriel
119
Remus Barna
A.de Gerando, un francez, căsătorit cu una dintre fiicele

Contelui Teleki, în urma studiilor de istorie făcute la Paris şi a
unei călătorii în zona Transilvaniei, scrie și el despre existenţa
unor Templieri în zona Tălmaciu. Acesta confirmă textul din
poemul scris în 1542, prezentat mai sus. Iată textul în original.
”De vieux auteurs affirment qu'après le siége de Jéru salem,
une foule de Juifs cherchèrent un refuge en Dacie, où régnait
Dacébale. Le roi barbare les aurait accueillis en leur imposant
l'obligation de retirer l'or des rivières. Leur nombre se serait accru,
et ils au raient construit, dans le défilé qui sépare la Transylvanie
de la Valachie, une ville nommé Thalmus, agran die bientôt par
l'arrivée des Grecs, des Valaques et des Arméniens. Ce fut cette
ville que les Templiers forţi fièrent long-temps après en y élevant
le fort de la Tour Rouge. Les Juifs se multiplièrent tellement en
Transylvanie et en Hongrie, que les rois apostoliques se
décidèrent à prendre des mesures contre leurs envahissements”98
98
La Transylvanie et ses habitants par A. de Gerando. Vol 1 si 2, pag 414, 320, 321,
322 si 359, Parjs au Comptoir des Imprimkuhs-Uinis Quai Malaquais, 15. 1845
120
Foto: harta dispunerii fortărețelor din zona Talmaciu99
”vechii autori afirmă că după asediul Ierusalimului, o

mulțime de evrei și-au căutat refugiul în Dacia, unde domnea
Decebal. Regele barbar i-a primit impunându-le obligația de a
extrage aurul din râuri. Numărul lor a crescut, și ei au construit,
în defileul care desparte Transilvania de Ţara Românească un oraș
numit Tălmaciu, mărit de curând prin venirea grecilor, a
românilor și a armenilor. Acesta a fost orașul pe care, după mult
timp, l-au fortificat templierii, ridicând aici si fortăreața de la
Turnu Roșu”.100
99
http: //www.varak.hu
100
Traducere din cartea Transilvania și locuitorii săi, vol al II lea, pag.264,
editare și traducere din limba franceză după cartea lui Auguste de Gerando.
121
Remus Barna
Schita redutei aparate de catre Cavalerii Templieri
valurile de pamant ale redutei101
101
Karczag Ákos – Szabó Tibor: Erdély, Partium és a Bánság erődített helyei.
Budapest, 2012. 344-345./v
122
Foto: plan si schita, cetatea Talmaci
Foto: amplasament, cetatea Talmaci102
102
http: //www.varak.hu/
123
Remus Barna

CETATEA CICEU, CRISTEŞTII CICEULUI (CSICSO
KERESZTUR), KYRIE ELEISON
Semnalarea prezenţei Templierilor în zona acestor

localităţi este făcută tot de către istoricul Auguste de Gerando,
fiul lui Antoine de Gerando, aparţinând unei familii
aristocratice de origine spaniolă, distrusă de Revoluţia franceză.
Soţia lui contesa Emma Teleki (1809-1893), a aparţinut uneia
dintre cele mai vechi familii maghiare.
Cei doi s-au stabilit în Transilvania, într-un castel,
proprietatea familiei Teleki, situată în localitatea Kővárhosszúfalu
(Satulung astăzi în România).
A fost membru străin al Academiei Maghiare de Ştiinţe.
Menţionăm faptul că scrierile acestuia sunt adesea citate şi
comentate în lucrările de specialitate din spaţiul european, fiind
de comparat, eventual, cu Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie
Cantemir. Autorul susmentionat, în volumul doi al cărţii „La
Transylvanie et ses habitants”, (Transilvania şi locuitorii săi) face
câteva referiri la o legendă conform căreia, Cavalerii Templierii ar
fi fost prezenţi în Cetatea Ciceului.
„Les Templiers possédaient plusieurs forteresses en
Transylvanie. Les murailles ne subsistent plus; mais tous les
lieux où elles furent construites portent encore le nom de
Keresztur. En hongrois, kereszt signifie « croix ». On voit
cependant quelques ruines à Csicso Keresztur, (Cristeştii
Ciceului) l'un des meilleurs chateaux que possédait l'ordre. Elles
sont situées sur une montagne escarpée, d'où l'on jouit d'une
vue très étendue. C'est avec peine qu'on peut atteindre la
cime…La légende s'est emparé de ce trăit et l'a embelli. Mais il
est incontestable qu'une action semblable à celle qui est contée
124
de nos jours a dû s'accomplir. Une bataille entre les Hongrois et

les Cumans révoltés fut livrée près de Rerlés, à Doboka; et à
Kerlés même, au lieu où le Cuman aurait succombé, on trouve
une quan tité d'ossements humains. Long-temps après Ladislas,
les chevaliers du Temple s'établirent sur la colline des Chênes.
Ils y élevèrent un couvent fortifié, qui reçut le nom de Kyrie
Eleison, le quel fut changé dans la suite en celui de Kerlés” 103
„Templierii deţineau mai multe fortăreţe în Transilvania.
Zidurile nu se mai păstrează, dar toate locurile în care ele au fost
construite poartă încă numele de Cristur, în limba maghiara
Kereszt înseamnă „cruce". Se văd totuşi câteva ruine la Cristeştii
Ciceului unde era unul din cele mai bune castele pe care le
detinea ordinul. El este situat pe un munte abrupt, de unde te
bucuri de o priveliste foarte intinsă și greu poţi să atingi
vârful.”104
Probabil că şi aici ca în multe alte părţi ale Transilvaniei, va
fi existat iniţial o cetate cu palisadă, care a fost înlocuită la
sfârşitul secolului al XIII-lea cu o incintă de piatră.
Cetatea Ciceu a fost o fortăreaţa medievală din judeţul
Bistriţa-Năsăud, România, în punctul de întâlnire al teritoriului
localităţilor Ciceu-Corabia, Ciceu-Giurgesti şi Dumbrăveni.
În evul mediu a făcut parte din comitatul Belső-Szolnok
(Solnocul interior, integrat în comitatul Solnoc-Dobâca la 1876).
Cetatea a fost ridicată la sfârşitul secolului al XIII-lea într-un
103
La Transylvanie et ses habitants par A. de Gerando. Vol 1 si 2, pag 414,
320, 321, 322 si 359, Parjs au Comptoir des Imprimkuhs-Uinis Quai
Malaquais, 15. 1845
104
Traducere din cartea Transilvania și locuitorii săi, vol al II lea, pag.268-269,
125
Remus Barna
punct strategic, pe o colină vulcanică de 683m altitudine, de unde

şi numele de Ciceu (din maghiarul csucs - vârf).
Dieta Transilvaniei a dispus demantelarea cetăţii la 1544,
iar amplasamentul a devenit ulterior carieră de pietre de moară.
Ruinele, deşi clasate ca monument istoric (cod LMI BN-II-m-A-
01630), sunt astăzi în stare de distrugere avansată şi elementele
care se mai păstrează nu permit cronologizarea.
Cu siguranţă scrierea lui Antoine de Gerando este bazata,
probabil şi pe unele cărţi studiate la Paris, dar mai ales pe baza
unor legende ale locului.
Totuşi, istoriceşte privind lucrurile, în perioada medievală
contemporană cu prezenţa Cavalerilor Templieri în Regatul
Ungariei, in zona susamintită au avut loc unele bătălii între
armatele ungurilor şi oștile rebelilor cumani.
Bătălia s-a dat în apropierea localităţilor Kerlés, la Doboka;
Chiraleș, mai demult Chiralești (în dialectul săsesc Kirjeles, în
germană Kirileis, Kirieleis, Kiriales, în maghiară Kerléș) este un sat în
comuna Lechința din judeţul Bistriţa-Năsăud, Transilvania, România.
În limba română, numele satului ar putea proveni de la
Chiraleisa, o formulă liturgică rostită de cei care îi însoţesc pe
preotii creştini când aceștia umblă cu sfinţirea caselor, de
sărbătoarea Botezului Domnului. Numele de Chirales ar putea fi
un derivat al sintagmei greceşti Kyrie eleison („Doamne
miluieşte!”), care era la acea vreme folosită şi ca strigăt de luptă în
armatele creştine din epocă.
Unii autori maghiari susţin că asiaticii ar fi fost cumani sau
uzi. Sub comanda lui Osul (sau Oslu), pecenegii şi românii au
ajuns până la cetatea Biharea, pe care au distrus-o.
La întoarcerea pe valea Bistriţei, pecenegii şi românii se
grupează pe un deal lângă Chirales, unde sunt atacaţi şi înfrânţi
de către cavalerii maghiari. Locuitorii tinutului au fost, probabil,
126
printre arcaşii care se aflau in primele linii de bătaie; ei erau

antrenaţi de regulă de pecenegi în majoritatea bătăliilor din zona
Carpaţilor.
Cristeştii Ciceului, mai demult Ciceu-Cristur, în maghiară
Csicsókeresztúr, în traducere, Cristuru Ciceului), este un sat în
comuna Uriu din judeţul Bistriţa-Năsăud, Transilvania, România.
Satul este atestat documentar în anul 1332, sub numele Kereztur.
Un alt lucru interesant, este acela că autorul cărţii
pomeneşte de numele nobilului Dozsa, care trebuia să-i aresteze
pe Templierii din zona Bistriţa.
“Long-temps après Ladislas, les chevaliers du Temples'
établirent sur la colline des Chênes. Ils y élevèrent un couvent
fortifié, qui reçut le nom de Kyrie Eleison, le quel fut changé dans
la suite en celui de Kerlés. Quand l'ordre des Templiers fut
persécuté, le roi de Hongrie donna ordre à un gentilhomme
nommé Dôzsa de s'em parer des chevaliers de Kyrie Eleison, et de
leur intenter un procès capital. Celui-ci, qui était bon chrétien,
n'osa inquiéter les templiers et les cacha dans son cha- teau. Îl
encourut pour cette faute la «note d' infidélité », perdit ses biens,
et mourut pauvre à Constant inople“.105
„Mult timp după Ladislau, Cavalerii Templieri s-au stabilit
pe dealul cu stejari. Ei au ridicat aici o mănăstire fortificată, care a
primit numele de Kyie-Eleison, care a fost apoi schimbat în acela
de Chirales. Atunci când Ordinul Templierilor a fost persecutat,
regele Ungariei i-a ordonat unui gentilom pe nume Dozsa să
pună mâna pe cavalerii de la Kyrie Eleison, şi să le intenteze un
proces capital. Acesta, era un bun creştin, nu a îndrăznit să îi
hărţuiască pe templieri şi i-a ascuns în castelul lui. Pentru această
105
La Transylvanie et ses habitants par A. DE GERANDO. Vol 1 si 2, pag
414, 320, 321, 322 si 359, PARJS AU COMPTOIR DES IMPRIMKUHS-
UINIS QUAI MALAQUAIS, 15. 1845
127
Remus Barna
greşeală s-a expus unui aviz de infidelitate, a pierdut bunurile și a

murit sărac la Constantinopol.”106
Cert este faptul că într-adevăr, Carol Robert de Anjou,
regele Ungariei prornește prigoana împotriva templierilor
începând cu vara anului 1310, când, din dispoziţie regală, se vor
confisca moşiile şi casele templierilor din întregul regat, aceştia
fiind căzuţi în dizgraţie, dar totuşi permiţându-le să treacă în
Ordinul cavalerilor Ioaniţi sau să rămână în mănăstirile situate pe
teritoriul Regatului Ungar.
Autorul lucrării la care facem referire, aşa cum am arătat în
textul original, scrie că un anume nobil Dozsa a fost împuternicit de
către regele mghiar, Carol Robert de Anjou, să-i reţină pe templierii
din zona Bistriţei şi să-i aducă pentru a fi judecaţi în capitală. Mai
menţionează despre faptul că acest nobil Dozsa nu a executat ordinul
primit din partea Regelui Ungariei şi nu numai că nu i-a reţinut pe
templieri, dar i-a şi găzduit, motiv pentru care ar fi fost alungat şi
constrâns să trăiască în sărăcie la Constantinopol.
Povestirea este reala pana la un punct. Apar îndoieli numai
în ceea ce priveşte acţiunea nobilului maghiar Dozsa şi asupra
faptului că a fost alungat la Constantinopol, pentru
neîndeplinirea dispoziţiei regale. Interesant este faptul că această
informaţie se leagă de cea referitoare la actiunea Cavalerilor
Templieri, din Hunedoara, care tot în 1310, recurg la
demantelarea unor ziduri ale vechii cetăţi a Hunedoarei, aflată
pe dealul Sf.Petru, legendă asupra careia vom reveni.
De ce afirmăm acest lucru. Texte istorice relevă faptul că
nobilul maghiar Debreceni Dozsa107 a fost, într-adevăr,
106
Traducere din cartea Transilvania și locuitorii săi, vol al II lea, pag.268-269,
107
Debreceni Dózsa (intre 1291-1322), soldat, liderul militar al armatelor lui
Carol Robert de Anjou, palatin al Transilvaniei.
128
însărcinat cu activitatea de aducere în faţa judecăţii a

templierilor care au refuzat să intre in ordinul Ioaniţilor sau să
stea în mănăstiri, dar acesta, nu a fost exilat la Constantinopol.
Este posibil sa fie o rudă din Transilvania a lui Dozsa Debrezeni.
Foto: schiţă Cristestii Ciceului si ruina cetății Ciceu
Schiţa și situarea cetății Ciceului
129
Remus Barna

HUNEDOARA
Autorul cărţii, La Transylvanie et ses habitants, vol 1, pag

359. A. de Gerando scrie despre existenţa unor Templieri în zona
Hunedoarei în jurul anului 1310.
„A l'ouest, une galerie gothique formée de quatre tourelles
délicatement sculptées et réunies par de gracieuses ogives donne à
l'édifice quelque chose de svelte et d'élégant; elle est de Jean
Hunyade. Plus loin, on voit au midi une grande tour carrée placée
au delà du fossé d'enceinte, et qui servait d'ouvrage avancé. Cette
tour est jointe au château par une galerie à l'extrémité de laquelle est
un pont-levis. Ni la tour ni la galerie n'étaient couvertes. Les murs
qui soutiennent les toits modernes sont hauts et épais; ils pouvaient
garantir un homme, et sont percés de meurtrières. Aux angles on voit
les trous par où s'échap pait l'eau de pluie. La tour du sud porte le
nom slavon de Neboisa, « ne crains pas ». A travers les meurtrières on
aperçoit, à une portée de flèche, les ruines d'un fort occupé par les
templiers et détruit en 1310. De l'autre côté de la tour, à l'est, est un
gros vieux bastion encore peint de carreaux rouges et blancs, qui fait
corps avec le château; le bastion et les peintures sont du 13e siècle.”
108
„Castelul Vajda Hunyad, (Huniazilor) este situat pe o stanca

înconjurată două pârăiaşe ce se unesc sub ziduri. El domină oraşul.
Se ajunge la el pe două poduri noi din lemn susţinute de piloni
tranici şi lungi, acoperiţi de muşchi. Dacă te opreşti în momentul în
care traversezi podul nordic, care duce la poarta principală şi dacă
priveşti, faţada, şi exteriorul edificiului, ochiul, acoperind un spaţiu
108
Sursă: A. de Gerando, La Transylvanie et ses habitants, vol 1, pag 359 PARJS
AU COMPTOIR DES IMPRIMKUHS-UINIS QUAI MALAQUAIS, 15. 1845
130
mai puțin restrâns, nu mai ești şocat de un ansamblu atât de greoi şi

confuz de constructii, iar castelul se arată mândru şi impozant. La
vest o galerie gotică formată dinpatru turnuleţe delicat sculptate şi
unite prin graţioase ogive dau edificiului o anumită zvelteţe elegantă,
ea fiind construită de Iancu de Hunedoara. Mai departe, vedem spre
sud un mare turn pătrat plasat dincolo de zidul incintei, şi care servea
drept avanpost. Acest turn este unit de castel printr-o galerie la
capătul căreia se află un pod mobil. Nici turnul, nici galeria nu erau
acoperite. Zidurile ce susțin acoperişurile moderne sunt înalte şi
groase, fiind capabile să apere un om, şi sunt străpunse de metereze.
Pe la colţuri se văd găurile pe unde iese apa de ploaie.
Turnul poartă numele slavon de Neboi sa, „Nu te teme".
De-a curmezisul meterezelor se zăresc ruinele unui fort ocupat de
templieri şi distrus în 1310. De cealaltă parte a turnului, la est,
află un mare bastion cu dale roşii şi albe, ”109
Conform celor relatate de către acesta la 1840, prin
ferestrele castelului se mai vedeau ruinele unei prime incinte a
fortăreţei care la anul 1310, a fost ocupată și distrusă de către
templieri.
O altă referire la Cavalerii Templieri, se face în cartea
Legendele Transilvaniei, 110 în care se confirmă faptul că unele
povestiri, din zona Hunedoarei, acreditează ideia că templierii au
construit în interiorul unei fortificaţii de pamant, o capelă
(biserică) situată pe dealul Sf. Petru.
109
Traducere din cartea Transilvania și locuitorii săi, vol al II lea, pag.310,
110
Siebenbürgische Sagen, de Müller, pag. 284, Friedrich, Gymnasiallehrer,
Editura Göttingen, O. Schwartz An 1857 comp ; si OREND, Misch, 1896
131
Remus Barna
Foto, coperta si textul scris cu litere gotice în cartea Siebenbürgische Sagen
Traducerea textului: “Castelul Vaida-Huniade se află la o

înălţime de 48 de picioare cu un lung pod, care duce pănă la
intrare. Făntâna din curtea castelului este mai adânca de 30
(stanjeni). Dupa unii autori, castelul ar fost construit de huni, de
aici si numele. În alte scrieri se spune că piatra de temelie a fost
pusă de către (Tempelherren) Cavalerii Templieri care ar fi locuit
în interiorul fortificaţiei de pământ. Acest fapt se confirmă și prin
aceia, că pe un deal din apropiere, care se numește Sf. Petru, pană
nu demult se afla fortificația unei biserici aflate în ruină și care
fusese construită de către Cavalerii Templieri.”
132
„Descoperirea în locul indicat de către aceste legende, a

unor complexe majore, precum şi a unor elemente cheie din
punct de vedere tipologic (pinteni, piese de armament) susţin
ideia mai veche a prezenţei unei cetăţi de pământ, cu o
funcţionare în timp până în sec.al XIII lea-XIV lea. în acelaşi
timp, descoperirea unor materiale ceramice, în special, specifice
sec. XV-XVI pot fi legate de prezenţa în interiorul incintei
fortificate, a unor structuri cavalerești defensive.
133
Remus Barna
Foto: schița redutei pe care se afla vechea cetate si Valul de pamant al redutei si in
plan secund a carei ziduri ar fi fost daramate de către Templieri turnul castelului
Neboisa111 în interiorul incintei fortificate a unor structuri defensive”.112
111
Sursa: http: //www.varak.hu/
112
Sabin Adrian Luca, Cristian Aurel Roman, Delia Maria Roman, Sorin
Tincu, Cronica cercetărilor arheologice din România, dealul Sâmpetru,
Raportul 96, anul 2006
134
Foto: Vedere satelitara a locului în care se presupune ca ar fi existat incinta cetatii

daramate de catre Templieri în 1310
Pesty Frigyes,113 născut la Timişoara, istoric, redactor de

publicaţii, colecţionar de toponimice, arhivar, academician după ce
fusese ales, la 16 decembrie 1859, ca membru corespondent al
Academiei, îşi ţine, în 1861 discursul de recepţie intitulat Ordinul
Templierilor în Regatul Ungariei.
În discurs relatează despre o scrisoare pe care Regele Matia
o trimite către Papă în care menţionează că în Regatul Ungariei
mai trăiesc templieri, dar numai ca simpli călugări.114
113
Pesty Frigyes nascut la Timișoara, 1823. 23 martie – moare la Budapesta, 1889.
23 noiembrie, istoric și membru al parlamentului Ungar. In 1861 a avut loc
discursul său academic inaugural “Ordinul templierilor in Regatul Ungariei” fiind
ales la 16 decembrie 1859 ca membru correspondent al Academiei Ungare
114
Referinte la acest subiect găsiţi la Pesty Frigyes, 1861, Budapesta pag. 61, 63-66
135
Remus Barna

HUNEDOARA ÎN CONTEXTUL ISTORIC DIN JURUL
ANULUI 1310
O altă legendă cu templieri... în Transilvania

„La începutul secolului al XIV-lea, cărturarul austriac
Ottokar von Steier aducea numele Devei, în atenţia întregii lumi
apusene, relatând un fapt nemaiauzit, în „Cronica rimată
austriacă” („Oesterreichische Reimchronik”).
În anul 1307, curajosul voievod al Transilvaniei,
Ladislau Kán (1294-1315), îl arestase pe proaspătul
autoproclamat rege al Ungariei şi îi confiscase „Coroana
Sfântului Ştefan”, împreună cu celelalte însemne ale puterii
regale ungare, închizându-le în cetatea de la Deva, pentru o
perioadă de trei ani.
La anul 1301, zorii unui nou veac se arătau. Şi odată cu
această cumpănă, nori negri prinseseră în mreaja lor întunecată
viitorul casei regale ungare. Ultimul rege Arpadian, din prima şi
singura dinastie de origine maghiară, Andrei al III-lea, copleşit de
boli şi neputinţă, se stingea în anul 1301. După moartea acestuia,
a izbucnit un război intern pentru Coroana Ungariei, care a adus
regatul în pragul destrămării. Puterea politică se fărâmiţase,
ajungând în mâinile câtorva magnaţi, iar aceştia încercau să-şi
impună autoritatea în chip suveran asupra teritoriilor pe care le
dominau. În epocă, Transilvania începea să aibă reputaţia unei
ţări distincte, cunoscută deja sub numele „Regnum
Transilvanum”, aflată, totuşi, mai mult sau mai puţin formal, în
subsidiaritatea regilor Ungariei. Dar, sfârşitul domniei
Arpadienilor şi criza de autoritate prin care trecea regatul ungar,
au reprezentat acea ocazie mult aşteptată pentru afirmarea politicii
136
autonome a voievodului transilvănean, ce urma să-şi întemeieze

reşedinţa la Deva.”115
Înconjurat de o aură de mister templier, voievodul Ladislau
Kán venise la putere, în anul 1294, în împrejurările conflictului
dintre regele Andrei al III-lea şi voievodul Roland Borşa. Un
străbunic al său, banul Jula Kán, deţinuse odinioară demnitatea
voievodală. Era una dintre puţinele legături ale cavalerului
Ladislau cu cercurile de putere din jurul curţii regale. Aparent, nu
avea vreo justificare pentru investirea sa în fruntea Transilvaniei.
Însă, înainte de toate, Ladislau Kán116 era un marcant exponent al
nobilimii ardelene, a cărei congregaţie a reuşit, în final, să-l
impună regelui.
După moartea lui Andrei al III-lea (1301), acest nou
voievod şi-a consolidat puterea absolută, atât în Transilvania, cât
şi asupra unei părţi a Banatului, preluând în visteria ardeleană şi
veniturile regale colectate de aici.
Acţiunile întreprinse, în perioada 1301-1310, au conferit
voievodatului transilvănean o independenţă deosebită, iar
Ladislau Kán a devenit cel mai puternic „dinast” al Ungariei.
Încă din anul 1299, el îşi instalase rezedinţa în inexpugnabila
Cetate regală Deva, ceea ce-i oferea o fermă poziţie strategică pe
harta regatului ungar. Despre acesta se vestise până la Roma,
mai ales atunci când a eliberat zona Hunedoarei şi Haţegului de
115
Articolul “insemnul puterii regale maghiare a fost ţinut trei ani la Deva.
Cum a confiscat transilvania coroana regelui Ungariei” Ziarul Hunedoreanul,
17.09.2014, autor, Dorin Petresc, Doctor in istorie.
116
Ladislau Kán al II-lea a fost voievod al Transilvaniei intre 1294 și 1315. El
era din familia transilvăneană Kán. Ladislau Kán a continuat opera lui Roland
Borșa, sporind puterea și menținând o largă autonomie voievodatului. Pe plan
extern a intervenit in luptele dinastice din Ungaria după stingerea dinastiei
Arpadine și s-a aflat in conflict cu Carol Robert de Anjou.
137
Remus Barna
sub înrobitorul control fiscal al Episcopiei de Alba-Iulia. De

altfel, chiar episcopul albaiulian Petru Monoszló îl reclamase pe
voievodul Kán, pentru acest lucru, la Papa Bonifaciu al VIII-lea,
pontiful roman pe care Dante îl etichetase ca exponent al
infernului.
Domnind din cetatea Devei, Ladislau Kán şi-a exercitat
nemijlocit puterea prin asumarea unor prerogative regale. Vreme
de un deceniu (1301-1310), el s-a manifestat ca un principe
suveran al Transilvaniei. A încadrat întregul aparat administrativ
cu reprezentanţi ai elitei ardelene. Astfel, numeşte în funcţiile de
comite al Hunedoarei (echivalentul prefectului, din zilele noastre)
şi castelan al cetăţii Deva, pe unul dintre loialii săi, un anume
„Paul, fiul lui Ladislau”.
Autoritatea voievodului Ladislau Kán ajunsese atât de mare,
încât, pe fondul acerbelor lupte pentru tronul ungar, acesta a
devenit arbitrul care a ghidat competiţia pentru „Coroana
Sfântului Ştefan”. Principalii pretendenţi erau: regele ceh
Venceslas al II-lea Premysl, ducele german Otto Wittelsbach de
Bavaria şi prințul Carol Robert de Anjou, nepot al regelui Filip al
IV lea, devenit principalul distrugator al Ordinului Cavalerilor
Templieri. Dintre aceştia, ultimul avea susținerea Papei de la
Roma. Dovedind un spirit independent, Ladislau Kán a sustinut,
iniţial, candidatura lui Venceslas, care a fost asasinat, în 1305, de
adversarii politici. Dispariţia regelui ceh de pe scena politică a
avut drept consecinţă angajarea în lupta pentru tronul Ungariei a
ducelui bavarez Otto, sosit la Buda în fruntea unei importante
armate de cavaleri. Susţinut de nobilimea maghiară şi de coloniştii
saşi, acest Otto Wittelsbach s-a proclamat rege al Ungariei, în ziua
de „Sf. Nicolae” a anului 1305, fiind încoronat cu „Coroana
Sfântului Ştefan” şi celelalte însemne sacre ale regalităţii (Bula
cruciată, sceptrul şi spada).
138
Noua conjunctură nu a convenit voievodului Transilvaniei,

Ladislau Kán. In aparenţă, el i s-a arătat favorabil
autoproclamatului rege Otto, dar, din câte vom observa,
atitudinea sa nu era decât o abilă tactică de a-l ademeni în
capcană pe suveranul ilegitim. La scurtă vreme, cetatea Buda a
devenit un loc nesigur pentru Otto Wittelsbach. Profitând de
împrejurări, voievodul ardelean îi oferă acestuia protecţie în
Transilvania. În plus, pentru a-i câştiga încrederea, îi promite
susținere militară şi pe fiica sa de soţie.
Deoarece nu agrea persoana lui Otto, între timp, Papa l-a
trimis în Ungaria pe omul său de încredere, Cardinalul Gentile de
San Martino ai Monti, pentru a arbitra din umbră evenimentele.
Având în faţă perspectiva excomunicării, dar şi la sugestia
Habsburgilor, Ladislau Kán a reuşit, printr-o lovitură de maestru,
să rezolve impasul politic în favoarea sa. Aşa cum relatează
„Cronica rimată austriacă”, în anul 1307, voievodul l-a arestat pe
Otto Wittelsbach, transformându-l în prizonierul său. Ulterior,
celebrul prizonier era trimis în robie, la un enigmatic „duce
român”, de „peste păduri”, care domnea probabil în Maramureş,
unde a fost ţinut vreme de un an.Totodată, i-a confiscat acestuia
„Coroana Sfântului Ştefan” şi celelalte însemne regale, pe care le-a
închis, spre păstrare, în tainiţele sale din Cetatea Deva.
De-abia acum, „cutia Pandorei” fusese deschisă:
reprezentantul Papei Cardinalul Gentile a impus electorilor
ungari să-l aleagă rege pe Carol Robert de Anjou, însă, lipsea
„Coroana Sfântului Ştefan” şi celelalte însemne, sechestrate de
Ladislau Kán la Deva. Or, fără aceste obiecte simbolice,
candidatul angevin nu se putea încorona şi însăşi autoritatea
noului rege era ştirbită, în văzul tuturor.
Emisarul Papei l-a somat pe voievodul ardelean să predea
tezaurul cu semnele puterii regale, dar acesta a decis să păstreze
139
Remus Barna
odoarele, ceea ce demonstra atitudinea sa de rezistenţă, în conflictul

pentru tron. Este posibil ca el să fi avut în intenţie să-şi adjudece
pentru sine tronul Ungariei.
Pentru a-şi consolida poziţiile împotriva lui Carol Robert de
Anjou, voievodul Kán a căutat o altă alianţă redutabilă, aceea cu
Regatul Serbiei. Garanţia oferită era căsătoria fiicei voievodului din
Deva cu principele moştenitor al coroanei sârbe, Ştefan Milutin, de
credinţă ortodoxă.
În planul Creştinătăţii europene, alianţa transilvano-sârbă,
pecetluită de Ladislau Kán căpăta o relevanţă aparte, în proiectata,
dar neizbutita, declanşare a cruciadei pentru refacerea Imperiului
Latin în Ţara Sfântă.
Menționăm că la 16 martie 1310 la Avignon a debutat
procesul lui Bonifaciu al VIII-lea, fostului papă aducându-i-se o
panoplie de acuzaţii: erezie, imoralitate, ateism, idolatrie şi crimă.
Papa era complet sub influenţa regelui francez, cu care s-a mai
întâlnit, încă o dată, cei doi stabilind o înţelegere: monarhul va
renunţa la acuzele împotriva papei Bonifaciu şi era de acord ca
soarta templierilor să fie decisă în cadrul unui conciliu general; pe
de altă parte papa, fără a-l condamna pe Bonifaciu, va anula toată
legislaţia cu tentă antiregală a acestuia, iar Sciara Colonna şi
Nogaret urmau să fie absolviţi de orice vină în legătură cu
atentatul de la Anagni.
Chiar dacă, pe ordinea de zi, se afla şi distrugerea
„Ordinului Cavalerilor Templieri”, Papa Clement al V-lea l-a
somat pe Ladislau Kán să anuleze căsătoria fiicei sale cu
principele „schismatic” şi să predea, din Cetatea Devei „Coroana
Sfântului Ştefan” lui Carol Robert de Anjou. Deoarece nu s-a
supus voinţei Papei, „ilustrul principe Kán” a fost excomunicat,
laolaltă cu loialii săi demnitari de la Deva. In acelaşi timp,
Cardinalul Gentile i-a dat voievodului un ultimatum,
140
amenințându-l că-l va declara public eretic, dacă nu restituie

Sfânta Coroană.
Se presupune că în acest context istoric, al presiunii
exercitate de catre Papă pentru arestarea templierilor precum si
datorită impunerii lui Carol Robert de Anjou, pe tronul regatului
Ungar, Cavalerii Templieri aflați în reduta, cetatea de pamânt a
Hunedoarei, într-o acțiune de răzvrătire față de decizia de
arestare, au dărâmat zidurile acesteia.
Expus la asemene presiuni, dar şi aflat sub spectrul
declanşării unei cruciade distrugătoare împotriva Transilvaniei, în
august 1310, voievodul i-a cedat regelui Carol Robert coroana
Ungariei. Deşi puterea regală ungară aparţinea, de pe acum, unui
Angevin de origine franceză, noul rege nu a îndrăznit nicio
acţiune armată împotriva lui Ladislau Kán, până la încetarea din
viaţă a marelui voievod, petrecută în primăvara anului 1315.
Abia, în anul 1321, Carol Robert de Anjou a reuşit să cucerească
temuta Cetate Deva, împunându-şi, în cele din urmă, autoritatea
asupra elitei rebele hunedorene.

LEGENDA ROTONDEI DIN GEOAGIU
(Legenda Razei de soare şi Cavalerii Templieri din Geoagiu)
Biserica clasică templieră, rotundă, cu trăsăturile ei

specifice, avea la baza o geometrie octogonală, care se presupune
că respecta modelul Bisericii Sfantului Mormânt din Ierusalim.
Bisericile rotunde reprezentau numai o mica parte din programul
templier de construcție a bisericilor si sunt un fenomen destul de
rar.
„Există o legendă legată de această biserică, aşa cum apare
şi in acest desen”.
141
Remus Barna
„Se spune că la întoarcerea din Ţara Sfântă, Cavalerii

Templieri ar fi trecut pe aici. În semn de recunoştinţă faţă de
ospitalitatea oamenilor din aceste părţi ar fi construit această
bisericuţă. Clădirea are o fereastră rotundă pe o laterală, şi razele
de soare care intră pe acolo, intr-o anumită zi a anului, trec prin
fereastră opusă, ogivală, luminând un loc de lângă biserică. Acolo
Templierii ar fi ţinut o întâlnire de taină şi ar fi îngropat, la o
adâncime de 33 de metri, o importantă comoară. Se mai spune că
ziua trecerii razei prin cele două ferestre marchează, de fapt, şi
ziua sfântului al cărui hram îl poartă biserica. Din observaţiile
făcute a rezultat că lumina trece pe dată de 11 mai, 117 în jurul
orei 17, prin ambele ferestre”.118
Într-adevăr, locul indicat în desen, unde cade o dată pe an
lumină din ferestre, pare lăsat, ca şi cum pământul s-a aşezat mai
bine, în timp, peste o groapă. Într-o laterală a clădirii, ceva ce nu
observasem: o urmă în zidire, ce marchează o veche uşa, astăzi
astupată. Se pare că a mai existat o prelungire a Rotondei, un corp
întreg de biserica. „Cea mai veche notă despre Rotonda o avem de
la 1404. Atunci biserica apare că făcând parte din Possessio Regalis
Gyod, în comitatul de Hunyad.
Aşadar, era parte din domeniul regal, Gyod fiind vechiul
nume pentru Geoagiu. Dar cred că această datare nu este cea mai
veche. Benko Eleck a studiat toate clopotele şi cristelnitele
medievale din Transilvania şi a scris o carte despre asta. Acolo el
vorbeşte şi despre clopotul din Geoagiu, pe care a identificat două
117
La 11.mai este sarbatoarea Rogaţiunii, Sfântul Mamert, este legat de
procesiunea ce se obişnuieşte a se face in zilele de Rogaţiuni, cu trei zile inainte de
sărbătoarea Inălţării, când la slujbe şi, apoi, in procesiuni in afara bisericii se fac
rugăciuni pentru a se cere de la Dumnezeu indepărtarea calamităţilor naturale.
Sfântul Mamert. El era episcop in Vienne, din provincia Dauphinè – Franţa.
118
http: //www.formula-as.ro/2016/1206/societate-37/enigma-din-geoagiu-20422
142
simboluri: un pelerin cu coif episcopal, care este simbolul

pelerinilor de la Maastricht, şi două chei încrucişate, simbolul
pelerinilor de la Roma. Pe clopot mai apar şi câteva cruci malteze
şi câteva litere a căror explicaţie s-a pierdut.
Rotonda din Geoagiu, uitată, deşi este, poate, cea mai veche
biserică din România, ignorată, deşi frumuseţea ei misterioasă te
opreşte în drum, Rotonda a rezistat o mie de ani, ca să ne
amintească, de dincolo de gardul de sârmă, că toţi creştinii au
aparţinut unei singure biserici. Că toţi cei ce credeau în Iisus erau
fraţi şi nu se risipiseră. O mărturie cu atât mai importantă, cu cât
Europa zilelor noastre se clatină şi ar avea nevoie de o întoarcere
la unitatea de altădată a credinţei.
Întreaga poveste a Rotondei din Geoagiu se pierde în
întunecatul Ev Mediu.
În privința cronologiei începuturilor rotondei, ne
menținem în continuare părerea că aceasta a fost ridicată, cel mai
devreme, probabil pe la începutul secolului al XIII-lea. Clarficări
si concluzii mai precise, lipsite de unele din incertitudinile
actuale, vor fi posibile numai după finalizarea cercetărilor .
Rotonda de la Geoagiu este unul dintre cele mai vechi
edificii de cult conservate pe teritoriul naţional, fiind, din multe
puncte de vedere, un unicat în cadrul arhitecturii medievale
religioase din România. Nu seamănă cu nicio altă biserică din
România şi, probabil, nu vom şti niciodată cine şi de ce a
construit-o.
Va rămâne frumoasă, în ciudăţenia ei învăluită în mister,
acolo, la poalele Apusenilor, amintind, poate, de prima biserică,
tot rotondă, ridicată de Împăratul Constantin, la Sfântul
Mormânt din Ierusalim.
În primele fotografii, este prezentată Rotonda din Geoagiu,
iar în continuare se găsesc fotografii ale Rotondei din localitatea
143
Remus Barna
franceză Arville (Piccionaia), Comanderia Templiera Arville,

asemănarea între cele doua este evidentă.
Foto: Rotonda din Geoagiu
Foto: Rotonda din localiatatea franceza Arville (Piccionaia), Comanderia

Templiera Arville
144

ORADEA
Este util de semnalat faptul că Episcopul de Strigoniu,

Nicolaus Olahus, 119 a fost primul umanist medieval de origine
română cunoscut de istoriografia românească, om de litere, preot
catolic, arhiepiscop şi Primat al Ungariei care în una din lucrările
lui a vorbit despre existenţa unor cavaleri templieri în cetatea
Oradea.
Deşi Ordinul Cavalerilor Templieri dispăruse de mai bine
de un secol, totuşi Nicolaus Olahus, în scrierile sale, mai ales în
„Corespondenţa cu Umanişti Batavi şi Flamanzi”120, vorbeşte
despre Oradea ca unul dintre principalele focare ale umanisnului
în Europa Răsăriteană.
„Profesorii şcolii capitulare de aici se bucurau de prestigiu.
Între aceştia îi enumără pe: istoricul grec Filip Podocrataros,
adus de către Sigismund de Luxemburg din Cipru, Pietro Paolo
Vergerio, muzicianul Pierre, templier francez, conducător al
corului bisericii care se află în cetatea Oradea, savantul Grigorie
Szamoszky şi George Peuerbach, autorul tabelelor eclipselor
solare.”121
119
Nicolaus Olahus (n. 10 ianuarie 1493, Sibiu – d. 15 ianuarie 1568, Pojon)
a fost un umanist, istoriograf și om politic de origine română care a activat in
Regatul Ungariei, ocupând demnitatea de arhiepiscop de Esztergom (in latină
Strigonium), regent al Ungariei și apoi guvernator al țării. Tatăl său, Ștefan, era
originar din Orăștie. Mama sa, Barbara Huszár, era descendentă din familia lui
Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei.
120
Text in latină al lui Nicolaus Olahus, corespondenţă cu umanişti batavi şi
flamanzi, editura Minerva 1974.
121
Nicolaus Olahus, corespondenţă cu umanişti batavi şi flamanzi, editura
Minerva 1974, pag. 9,
145
Remus Barna
Există posibilitatea ca aceste afirmaţii să fie corecte şi dacă

în privinţa celorlalte persoane nominalizate nu există îndoială că
au desfăşurat activităţi în cadrul şcolii capitulare din Oradea, în
ceea ce îl priveşte pe templierul Pierre, cu excepţia acestei
consemnări preluate mai târziu şi de alţi autori, nu se cunoaşte
nimic.
Este posibil ca acest templier să fi existat în cetatea
Oradea, să se fi convertit şi să fi rămas ca ecleziast în cadrul
şcolii capitulare din Oradea. De asemenea, nu excludem
varianta ca acesta să fi fost gasit consemnat în una din cărţile
aflate în vasta biblioteca din Oradea iar Nicolaus Olahus să fi
citit despre acesta.
În lipsa unor elemente mai consistente privind Templierul
Pierre, ne mulţumim să menţionăm faptul că informaţia a fost
preluată şi de către alţi autori de la începutul secolului al
douăzecelea. Între aceştia îl menţionăm pe Dejeu Petru,
consilierul cultural al Oradiei din perioada 1937 şi care în
volumul I al cărţii „Instituţiile Culturale din Municipiul Oradea
şi judeţul Bihor, 122 la pagina 99, este prezentat textul preluat de la
Nicolaus Olahus, despre prezenţa cavalerului călugăr templier
Pierre ca şef al corului din catedrala Oradiei.
De menţionat este şi faptul că într-o scrisoare a Regelui
Matia, pe care o trimite către Papă, se menţionează că în Regatul
Ungariei mai trăiesc templieri, dar numai ca simpli călugări.123
122
Petru Dejeu: Volumul Instituţiile Culturale din Municipiul Oradea şi
judeţul Bihor, editura autorului, Lieipzig – Hiersemannsche Buchhandlung,
anul 1937, pag 99.
123
Pesty Frigyes, discursul de recepţie intitulat Ordinul templierilor in Regatul
Ungariei, 1861, pag. 61, 63-66.
146
Petru Dejeu: Volumul instituţiile Culturale din Municipiul Oradea şi judeţul

Bihor, foto pagina 99
O nouă“comoară” a fost descoperită între zidurile Cetăţii

Oradea.
Săpăturile arheologice, derulate în paralel cu lucrările de
reabilitare şi restaurare a monumentului au scos la iveală mai
147
Remus Barna
multe bucati de pietre funerare, care au sapate cruci malteze, cu

opt unghiuri si pe care se prefigureaza desene de scut. O piatră
tombală în interiorul capelei gotice acoperă un cavou în care se
afla mormântul unui burghez înstărit, cu origini germane, pe
nume Corad.
Piesa a fost descoperită sub zidăria estică a întrării în
subsolul Corpului A, la 2, 5 m adâncime faţă de nivelul actual de
călcare, aşezată pe direcţia Est-Vest.
Artefactul are 160 cm lungime, 80 cm lăţime şi 25 cm
grosime, cântărind aproximativ 750 de kilograme. Din păcate,
inscripţia conţine foarte puţine informaţii, nu este reprezentat nici
anul decesului sau a înhumării cavalerului. Pe suprafaţă mediană a
pietrei sepulcrale se află un simbol funerar simplu, compus dintr-
o cruce posibil templieră sau ioanita, un coif şi un scut, care, de
asemenea, are în interior o altă cruce, de mărime mai redusă.
Placa tombala descoperita la Oradea, posibil atribuita unui cavaler templier

CORAD
Descrierea pietrei funerare: Această piatră s-a impus încă de

la început atenţiei prin mărime, nedepăşită de un alt exemplar,
148
motiv pentru care ea a fost aşezată la baza umărului de sud-est al

navei, la decrosul absidei. Partea de deasupra nu prezintă nici un
element demn de luat în considerare. Aspectul suprafeţei expuse
la lumina a răsplătit, prin decorul etalat, aşteptările cercetătorului.
Din punct de vedere geologic, este un calcar alterat, provenit din
zona Betfia.
Este o piatră nefasonată, de formă poligonală alungită, având
laturile scurte ca ale unui romb. Dimensiunile sale maxime sunt: 1,
64 m lungime, 0, 62 m lăţime şi 0, 25 m grosime. Suprafaţa
decorată prezintă unele neregularităţi, asperităţi şi fisuri. În partea
inferioară se reliefează o uşoară ridicătură în formă de triunghi, cu
baza pe latura de jos.
Un alt element scos în evidenţă este o presupusă apartenenţa a
unui fost cavaler care a comandat lespedea. Acesta apartinea, fie
Ordinului Cavalerilor Templieri, ordin desfiinţat la dată când se
presupune că a fost făcută piatră funerară, (1350), fie Ordinului
Cavalerilor Ioaniţi, ordin în care s-au retras cei mai mulţi dintre
cavalerii templieri.
Analizată de către istorici specialişti în paleografie, se pare
că lespedea este comandată după mijlocul secolului al XIV-lea
(datare după criterii paleografice). Scrierea cu caractere gotice, în
limba latină relevă următorul text: „in nomine domini hic iacet
coradus de buda … quorum anime requiescent in pace” Nu se
poate citi cel de al doilea nume, din partea de jos, unde
inscripţia nu a fost terminată. Textul de pe piatra de mormant
de la Oradea, în descifrarea facută de către cercetătorul Vladimir
Agrigoroaei: +in/no(m)i(n)e/ d(omi)ni. amen/h(ic)/ iacet.co
(n)rad(us)/d(e)/buda+et/andr(ea)/uxor/ei(us)/q(uo)ru(m)/a(n)i(m
)e/req(ui)e(s)ce(n)t/i(n)pace. În numele domnului Amen. Aici zac
Conrad din Buda și Andrea, soția lui, a căror suflete să se
odihnească în pace.
149
Remus Barna
Odată cu săpăturile din cetatea Oradea, au fost descoperite

mai multe fragmente de lespezi funerare, pe care sunt încrustate
cruci malteze, scuturi, ceia ce ar putea însemna că în cetate ar fi
existat un atelier de confectionat astfel de placi tombale de către
meșteri pietrari.
21ianuarie 1249. Regele Bela al IV-lea, al Ungariei, aduce
la cunoştinţa tuturor supuşilor faptul că datorită vitejiei, nobleţii
faptelor săvârşite de către comitele Paul de Zala, care este şi
judecător al curţii regale, îi dăruește mai multe moşii în ţinuturile
Oradiei şi a Bihorului.
Cavalerul comite Paul de Zala s-a făcut remarcat în luptele
de la cetatea Klich, la asediul cetăţii Rutenilor, în luptele cu
Teutonii, pe răul Mureş în Transilvania. Pentru actele de vitejie
săvârşite, acesta primeşte între altele şi moşiile Cheriu, Felcheriu,
Beliu lângă Cris, Sărand şi Haieu, pentru a le stăpâni.
Însistăm şi asupra acestui aspect deoarece textul din sursa
documentară, poate confirma istoria locurilor, precum existenţa
în zona Oradiei a unei capele cisterciene.
Satul Haieu, situat la 4 km sud de oraşul municipiu
Oradea, este atestat documentar pentru prima dată în anul 1249
ca una dintre cele mai vechi localităţi de la începutul evului
mediu din judeţul Bihor, sub denumirea "Terra Hewyo“ (în
traducere "ape calde").
Istoricul Banyitay Vincse, descrie satul Haieu: “în
apropiere se află o biserica zidită de Ordinul Cavalerilor cruciaţi
(?), cu o singură uşă spre vest, sub formă de arc, care datează din
secolul al XIII lea. Ea nu este o capelă, ci o biserică pentru un sat.
Unde-i această biserica, este şi un cimitir. Aici este cimitirul
vechiului sat. Pe acest loc a fost satul vechi Hewyo, pe care regele
Bella IV în anul 1249, l-a donat lui Paul.
150
Putem presupune că piatra de temelie a acestei biserici a

fost pusă de către cavalerii templieri.124 Acest fapt, extrem de
speculativ, il punem pe seama lipsei unor elemente mai
concludente care ar fi trebuit să fie clarificate de către istorici și
prin care să se determine cărui Ordin Cavaleresc aparţineau
acești cruciaţii care au construit această biserică,

CRISTURU SECUIESC
“Biserica romano-catolică din Cristuru Secuiesc. Pe boltă

dinspre navă apare o cruce cu terminaţii în formă de crin, cu
inscripţia "arbor vite " şi "/HS". În peretele nordic al altarului se
află uşa vechii sacristii.
Din biserica medievală s-a mai păstrat clopotul din sec. al
XV lea, turnat la Sighişoara şi decorat cu medalioane.
B. Orban, primul care a descris biserica, a încadrat-o în
epoca gotică, şi a considerat că ea a fost construită de unul
dintre ordinele de cavaleri. Pe vremea lui, acolo se mai vedeau
urmele unui zid legat de clădire, pe care o consideră mănăstire.
Conform tradiţiei populare, în 1882, este amintită o
mănăstire benedictină la Cristur. Bazându-se pe Canonica
Visitatio din 1821, preotul Orban Janos consideră că biserica a
fost construită de ordinul templierilor.”125
124
Nota: la acea dată, cavaleri cruciati in zona Transilvaniei, puteau fi doar,
templierii sau Ioanitii, deoarece cavalerii teutoni au fost expulzati inca din 1226
125
. Sursă: Repertoriul Arheologic al Judeţului Harghita, the archaeological
repertory of the Harghita Country, Edited by Valeriu Cavruc, Editura Carpaţii
Răsăriteni, Sfântu Gheorghe, 2000, pag. 93
151
Remus Barna
Biserica din Cristuru Secuiesc
152

VÃLIŞOARA - RIMETEA, CASTELUL CAVALERILOR,
ÎNTOTDEAUNA ŢINUTUL DE VIS !
“De la Aiud la Rimetea, urmărim vreme de trei sferturi de

oră un defileu ce trece printre meterezele Titanilor, şi care se
învârte fără încetare urmând capriciile rocii.
La fiecare minut scena se schimbă. Stâncile se apleacă
înainte, sau se ridică, curenții de aer se preling prin boltă ne
stingea deseori făcliile. La capătul unei jumătăţi de oră, ne-am
pierdut răbdarea, şi am revenit asupra paşilor noştri: nu făcusem
nici măcar a şasea parte din drum. Se crede că munţii Trascăului
conţin şi alte bogăţii natural nişte lucrări bine concepute ar aduce
probabil noi şi folositoare descoperiri. În rest, minele şi forjele
sunt aici admirabil amplasate. Lungile şiruri negre de cai ce poartă
cărbunele, gurile înflăcărate ale cuptoarelor, zgomotul grelelor
ciocane ce răsună printre stâncile chinuite, însufleţesc minunat
această natură valea unde se găsesc situate Rimetea şi un sat vecin
numit Sângeorgiul Trascăului este dominată de ruinele unui
castel ce a fost, fără îndoială, reşedinţa nobililor din ţinut. Un
donjon cu metereze solide se ridică lângă diverse construcţii
cărora nu e tocmai uşor să li se recunoască astăzi destinaţia.
Moşnegii îşi aduc aminte că li se spunea, în copilăria lor, cum
castelul a fost ocupat de tătari. Aceste ruine, văzute dinspre vale,
sunt de un frumos efect: din nefericire, ele se micşorează în fiecare
an şi peste o jumătate de secol poate nu va mai rămâne nimic. În
faţă se întinde un lung şi înalt munte stâncos, numit „Piatra
Secuiului", Szekely Ko pe vârful căruia s-a construit o altă cetate,
din care se văd abia câteva ruine. Exista deja în secolul al 13-lea,
sub domnia lui Bela al IV-lea. În 1241, contele de Toroczkai, a
153
Remus Barna
fost asediat acolo de tătari însă, secondat de o mână de secui viteji,

i-a dat peste cap şi pus pe fugă”.126
Cel mai influent membru al familiei a fost Ehellős junior,
cel care la începutul secolului al XIV-lea a îndeplinit funcţia de
vicevoievod al Transilvaniei, pe lângă voievodul Ladislau Kán.
Voievodul Transilvaniei a fost notoriu pentru acţiunile sale de
însuşire a domeniilor bisericeşti ale episcopiei şi capitlului din
Alba Iulia. În acest context pare să fi cedat cetatea de la Sad ko
(Vălişoara) a capitlului subalternului său de încredere, Ehellős.
Acesta era interesat în obţinerea fortificaţiei în condiţiile în care
cetatea se afla chiar în zona de vecinatate dintre domeniul familiei
şi cel al capitlului. După moartea voievodului cetatea a rămas pe
mâna lui Ehellős, care abia în 1321 a ajuns la un acord cu
capitlul. Astfel i s-a permis să folosească cetatea şi domeniul
aferent pentru încă doi ani, după care urma să le retrocedeze
proprietarului de drept. Cetatea nu mai apare în proprietatea
familiei, revenind capitlului din Alba Iulia.
Szád kő “Az erdélyi Torockógyertyános határában állt
Szádkő vára.
Egyetlen okleveles említéséről tudunk csak 1321-ből,
amikor a Torockaiak ősei ígéretet tettek, hogy visszaszolgáltatják
a várat jogos tulajdonosának, az erdélyi püspök
székeskáptalanjának. Nem véletlen, hogy éppen ekkor mutattak
jó szándékot, hiszen frissen lépett be Erdélybe az I. Károly által
126
Auguste de Gérando (1819-1849), eseist şi iubitor de cultură, născut din
tată francez şi mamă italiancă, devenit ginerele unui conte ungur Teleki. Opera
sa fundamentală, in două volume, rămâne La Transylvanie et ses habitants,
apărută la Paris, in 1845
154
ekkor kinevezett új vajda, Szécsényi Tamás s megkezdődött a

jogrend helyreállítása.127
Documentul din 1321 în care Cetatea Valisoara apare într-un unic document cu numele
Szadkő128. Sursa: http: //www.bibnat.ro/Filiala-Biblioteca-Batthyaneum-s75-ro.htm
Traducerea:
Cetatea „Szád kő” era situată la limita localității
Torockogyertyanos (astazi Valisoara, kő-köz între pietre n.n.)
Despre aceasta avem doar o singură înregistrare scrisă din anul
1321, când strămoșii celor din Torocko, au făcut o promisiune că
retrocedează cetatea proprietarullui de drept, adică la
Capitulumului episcopului din Ardeal. Această bunăvoință nu
este întâmpltoare deoarece chiar atunci era numit de către Carol I
iul, noul voievod Szécsényi Tamás care a început reabilitarea
sistemului de drept.
127
https: //djnaploja.wordpress.com/2014/12/02/szadko/
128
https: //archives.hungaricana.hu/hu/charters/view/19682/?pg=0&bbox=-
125%2C- 3283%2C4070%2C631
155
Remus Barna
Foto: verso Documentul din 1321 în care Cetatea Valisoara apare într-un unic
document cu numele Szadkő129. Sursa: http: //www.bibnat.ro/Filiala-Biblioteca-
Batthyaneum-s75-ro.htm
“1321 július 13.(circa villám Woyosd in partibus Transsilvanis,

in Margarete virg.) Benedek Chenad-i és Iwanka Warad-i püspök
bizonyítja, hogy Akus nembeli Trozkou-i Ehelleus fia: Ehelleus
alvajda, akit fiai: István, János, Akus, Gergely és Mihály Clus-i
főesperes a Clusmonostora-i konvent 1321. május 6-án kelt
oklevelével (396. sz.) ügyvédjükül vallottak, az erdélyi egyház részéről
jelenlévő Miklós magister prépost és Adorján magister Kezdi-i
főesperes előtt kijelentette, hogy a káptalan megbízásából két évre
őrizetükbe adott Zaadkeu várát az erdélyi káptalan tulajdonának
tekintik és azt a két év leteltével a káptalan kérésére halogatás nélkül
visszaadják tulajdonosának. Tudomásul veszik, hogy ha ezt az
géretüket vonakodnának teljesíteni, Ehelleus vajdát [!] és fiait az
egyház kiközösíti, birtokaikat pedig egyházi tilalom alá veti”.130
129
https: //archives.hungaricana.hu/hu/charters/view/19682/?pg=0&bbox=-
125%2C- 3283%2C4070%2C631
130
Jakó Zsigmond: Erdélyi okmánytár II. 1301–1339 (Magyar Országos
Levéltár kiadványai, II. Forráskiadványok 40. Budapest, 2004)
156
Traducerea: La 13 iulie 1321(circa) satul Oiejdea

Benedict episcop de Cenad si Iwanka episcop de Oradea
adeveresc că vicevoievodul Ehelleus, fiul lui Ehelleus de Trozkou din
neamul Akus pe care fii sai Istvan, Janos, Akus Grigore si Mihai
arhidiacon de Cojocna l-au ales reprezentantul (avocatul) lor prin
diploma din 6 mai 1321 emisa de conventul de Cluj manastur, în fata
magistrului Miklos prepozit si magistrul Adorjan arhidiacon de Chizd,
prezenti din partea bisericii, declara ca cetatea Zaadkeu pe care din
însarcinarea capitlui de Transilvania au luat-o sub paza lor pe perioada
de 2 ani, este proprietatea capitlului si dupa trecerea celor 2 ani o vor
restitui proprietarului. Iau la cunostinta că în caz ca vor tărăgăna
îndeplinirea aceastei promisiuni, vicevoievodul Ehelleus si fii sai
precum si domeniile lor vor fi puse sub interdictie bisericeasca.
Întâmplător sau nu, în zilele noastre, la Castelul de la Vălișoara,
se află sediul Balivatului Transilvaniei al Ordinului Suprem Militar al
Templului din Ierusalim, al Templierilor, din România, condus de
către un baliv.
Castelul de la Vălișoara Alba, astăzi Castelul Templul Cavalerilor, posibilă locaţie

a fortăreței cetății Zaadkw (Vălişoara),
157
Remus Barna

TUNELURI SUBTERANE ŞI FANTEZII POPULARE
Nu există un singur loc încărcat de istorie, fie în Franţa, fie

oriunde, de care să nu fie legate tradiţii referitoare la tuneluri
subterane secrete, săpate clandestin pe sub sate întregi şi făcând
legătura între o biserică şi un castel, sau ale cărui guri să nu se
deschidă discret pe fundul unei fântâni sau în spatele unui perete
amovibil.
Desigur, au fost descoperite lucrări subterane aproape peste
tot pe unde au existat lucrări de excavare, ele înfierbântând astfel
imaginaţia colectivă. Cu toate acestea, majoritatea legendelor astfel
create nu au niciun fundament istoric, ci sunt mărturia unor
fantezii populare legate de lumea subterană. Specialişti fac
următoarea afirmaţie: nu există căi de comunicare subterane
medievale. Singurele căi de mare întindere săpate la adâncime au
fost apeductele care nu permit decât trecerea apei. Dificultatea
forării unor galerii subterane, iar apoi reperarea poziţiei acestora
explică cu uşurinţă lipsa acestui gen de construcţie, în schimb, se
cunoaşte existenţa unor reţele de galerii ce fac legătura între beciuri
sau crame aflate sub diverse localitati. Acestea serveau drept
depozite şi le puteau permite locuitorilor să se refugieze în caz de
asediu. Este posibil ca ele să fi servit, mai târziu, şi drept loc pentru
întâlniri secrete. Se ştie că primele comunităţi de creştini se adunau
în catacombe, pentru a-şi practica credinţa, fapt ce ar putea explica
parţial prezenţa unor cripte sub edificii de cult, altele fiind săpate
sau recuperate pentru a adăposti relicvarii şi alte comori din epoca
romană. Au fost săpate galerii ce serveau drept refugiu pentru a
scăpa de atacurile invadatorilor. Unele dintre aceste lucrări sunt
binecunoscute şi au constituit obiectul unor studii.
158
De cele mai multe ori, ele sunt de dimensiuni modeste şi

nu permiteau supravieţuirea decât timp de câteva zile. Mai
multe catacombe de formă circulară se regăsesc sub biserici, de
aceea concluzia este că au fost asimilate de creştinism. Altele
confirmă existenţa, în perioada medievala a unor galerii sapate în
cetati, în care populația se ascundea pentru a scăpa persecuţiilor.
Reprezentările gen grafitii care s-au păstrat pe pereţi nu lasă
dubii în această privinţă. Dacă Templierii au săpat sau, pur şi
simplu, au utilizat galerii subterane, probabil că ei au făcut-o în
acelaşi fel ca şi contemporanii lor. Este greu de conceput că ei ar
fi dezvoltat un program special de creare a unor reţele subterane.
Legendele care fac legătura directă între Templieri şi galerii
subterane se raportează în contextul zbuciumat al procesului lor
şi al ipoteticei supravieţuiri oculte. Clandestinitatea acestor
locuri subterane şi misterele pe care le-au inspirat întotdeauna
sunt suficiente pentru a explica ansamblul legendelor care le
sunt atribuite Templierilor.

LEGENDĂ SPUSĂ DE CĂTRE UNUL DINTRE
LOCUITORII DIN SATUL COLŢESTI
Primul membru cunoscut al familei Torockai este Ehellős

senior, care în a doua jumătate a secolului al XIII-lea a pus bazele
puterii familie in perioada imediat următoare invaziei tătare, în
plin proces de castelare a Regatului Ungar, a ridicat o fortificaţie
pe Piatra Secuiului, cu scopul de a se putea retrage împreună cu
locuitorii din zonă în cazul unui nou atac tătar. La câțiva km de
piatra cetății, la o distanță cât orizontul dintre biserica din satul
Colțesti și fortăreață, se zice că a mai existat o cetate mai mică,
159
Remus Barna
care aparținea de satul Valisoara, 131 din care acum nu mai există
doar urme si amintiri vagi, în care se găseau cavaleri însemnaţi cu
cruce roşie, care trebuiau să, supravegheze hotarul şi să apere
populaţia.
Situată în dreapta cheilor, urcând dinspre Aiud, se află
stânca numită Cetate, unde în secolul al XIII-lea documentele
atestă existența “cetăţii de la Szadko (Vălişoara) sau a cetății
Zadkew, după alţi autori”132 neidentificată în teren.
131
Cetatea Valisoara apare intr-un unic document (in acel document din 1321)
cu numele Zaadkw, dar nu mai revine (cf.promisiunilor fam.Torockai) in
proprietatea capitlului, va fi “integrat” in hotarul asezarii Valisoara.
https: //djnaploja.wordpress.com/author/dnsj60/page/119/
132
Cel mai influent membru al familiei Thoroczkay a fost Ehellős junior, cel
care la inceputul secolului al XIV-lea a indeplinit funcţia de vicevoievod al
Transilvaniei, pe lângă voievodul Ladislau Kán. Voievodul Transilvaniei a fost
notoriu pentru acţiunile sale de insuşire a domeniilor bisericeşti ale episcopiei şi
capitlului din Alba Iulia. In acest context pare să fi cedat cetatea de la Sad
(Vălişoara) a capitlului subalternului său de incredere, Ehellős.
Sursa: http: //www.enciclopediavirtuala.ro/monument.php?id=419
160
Între cele două cetăți ar fi existat un tunel, care avea și o a

treia intrare, prin biserică.
Nobilul Ehellős Thoroczkay, era cunoscut ca un mare
colecţionar de vinuri şi despre care se spune că avea o pivniţă
imensă plină cu ulcioare și butoaie de vin nobil. Pe lângă terenuri
agricole, minele cu fier, mai deținea și o vie intinsă. În fiecare an
făcea un vin cu care se mândrea în fața nobilimii transilvănene.
Pivniţa respectivă comunica cu tunelul care lega cele două
fortăreţe. În timpul unui raid al tătarilor, nobilul a dat poruncă ca
fiica sa Enikö deosebit de frumoasă împreună cu femeile şi copii
să se ascundă în tunel, fiind păzită de către un grup de cavaleri, iar
el a plecat cu un alt grup de localnici și cavaleri, prin tunel spre
fortificația Szad ko, pentru ai aștepta pe tătari la gura pietrelor să
oprească raidul prădătorilor.
Lupta nu s-a desfășurat conform așteptărilor, iar contele
ajutat de câţiva mineri secui, a reuşit ca împreună cu câțiva
cavaleri, să se retragă in pădurile din zonă.
Enikö, disperată că nu primește veste de la tatăl său, a mers
la cetate prin tunel. Speriată de gândul că tatăl său a fost ucis, iar
locul va fi invadat de păgâni, Enikö, sub privirile însoțitorilor s-a
aruncat din varful stânci, rostogolindu-se până în vale și lovindu-
se de stânci a murit. La câteva zile, Thoroczkay s-a intors cu
ajutoare şi a reuşit să îi invingă pe tătari şi să elibereze toată zona.
Când a aflat că fiica sa a murit, contele de supărare a zidit intrările
în tunel, cu excepţia uneia singure, prin care doar el avea acces.
Bătrânii mai vorbesc despre strania apariţie a fantomei lui
Enikö care mai tulbură liniștea nopților. Însetată de răzbunare
vrea să ia viaţa celor care se avântă pe deal pentru a dezlega
secretul tunelului și astfel să intre în pivnița cu vinurile legendare
și alte comori ascunse de către tatăl său în tunelul dintre cele doua
cetăţi. Evident că după moartea nobilului s-au găsit mulţi care
161
Remus Barna
doreau să intre in posesia vinului ascuns în pivniță şi mai ales a

bogăţiilor despre care se spune că ar fi fost ascunse acolo, dar
odată intrat, nimeni nu a mai ieşit din subteran. În amintirile
sătenilor, de legendă mai este legat numele cavalerului Vilmos, cel
care a fost locotenentul lui Thoroczkay şi care s-a legat prin
jurământ, la patul de moarte al nobilului, să păstreze secretul.
Localnicii, mai povestesc că prin anii 40-50, un sătean a reuşit
să afle secretul intrării în tunelul care duce la pivniță şi chiar a
pătruns în pasajul secret, dar el nu s-a mai întors niciodată de acolo.
Bărbatul s-ar fi lăudat înainte că a aflat pasajul secret şi că în curând
o să îşi construiască cea mai frumoasă casă din localitate, fiindcă o să
fie bogat. Alți curajoşi care au vrut să intre în tunel căutând accesul
zidit din castel, au murit în condiţii misterioase, iar alţii, speriaţi de
cele întâmplate s-au lăsat păgubaşi.
Din timpuri imemoriale aceşti ţărani se îmbracă astfel, fără
ca nimeni sa poată indica originea costumului lor. Cu toate că nu
vorbesc altă limbă decât maghiara, ei sunt cu siguranţă de neam
străin. Aproape toţi au tenul alb şi părul blond. Există o tradiţie
printre ei care spune că vin din Germania, şi o cartă păstrată la
Buda dovedeşte că ei au fost efectiv atraşi în Transilvania de către
Andrei al II-lea. Regele Ungariei, care conform relatarilor din
acest document, s-a adresat ţăranilor care locuiau în această parte
a Austriei, numită Eisenwur?, şi le-a promis că le concesionează,
în Transilvania, un teren asemănător celui pe care il ocupau, adică
bogat în mine de fier. Exploatarea acestor mine le-a fost
incredintata acestor colonişti, iar astăzi urmaşii lor sunt cei care le
continuă încă opera”133
133
Auguste de Gérando (1819-1849), La Transylvanie et ses habitants, apărută
la Paris, in 1845
162

CRAIOVA
În volumul Histoire de la Valachie et la Moldavie, des

Valaques transdanubiens et de la Valachie al scrierilor lui, Mihail
Kogălniceanu, vorbeşte despre templierii de la Câmpul Lung şi despre
aşezarea templierilor în zona Craiovei, la întoarcerea din cruciadă.
Foto: coperta cartii si a paginii 24, în care se vorbeste despre Templieri
„Une autre cause plus importante en est que ces Valaques

êtaient de la religion grecque, tandis que les Hongrois
reconnaissaient les dogmes de Rome. Le pape Grégoire IX écrivit en
1234 une lettre au roi Bela pour l'engager à forcer les Valaques
schismatiques à s'unir à l'église catholique. Toutes ces circonstances
obligèrent enfin les Valaques de Fogaras àchercher avec leur prince
163
Remus Barna
un refuge en Valachie qui était alors presque déserte, à l'exception du

banat de Craiova qui pen- dant longtems avait été occupé par les
Templiers qui allaient ou revenaient de la Palestine. Rodolphe le
Noir partit donc avec să famille et une partie de son peuple, et,
passant les montagnes, îl s'établit en 124l en Valachie comme nous
lever rons plus tard. Rodolphe le Noir (Radu Negru I), de la famille
des Basaraba, est le premier prince de la Valachie. Forcé par les
circonstances dont nous avons parlé dans le troisième livre de la
première partie de notre histoire, il quitta Fogaras, et vant établir un
nouvel état pour lui et pour son peuple, de l'autre côté des Carpates.
A son entrée dans ce pays îl le trouva presque entièrement dévasté
par les hordes des barbares, à l'exception du banat de Severin ou de
Craiova qui était devenu un lieu civilisé en quelque sorte par le
séjour que les Templiers y firent.
En 1241, accompagné d'une foule de nobles, d 'officiers, de
soldats et de peuple, tous de la religion grecque à l'exception de
quelques Saxons Transylva ins qui étaient catholiques, il passa les
Carpates et s'arrêta en Valachie près des sources de Dimbovizza, dans
une plaine connue sous le nom de Câmpu Lungu ou Longchamp” 134
Dupa cum se vede, autorul textului atribuie, siguranta si
prosperitatea localitatilor Craiova si Severin, existentei Cavalerilor
Templieri, care prin aceste locuri plecau sau veneau din Palestina.
Traducerea textului perezentat mai sus
„O altă cauză mai importantă în acest caz este aceea că
Valahii erau de religie greacă, în timp ce maghiarii (Ungurii)
recunoșteau dogmele Romei. Papa Grégoire al IX-lea scria în
1234 o scrisoare către regele Bela în care îi cerea să forţeze o
schismă în Valahia, pentru a se uni cu Biserica Catolică. Toate
aceste circumstanţe i-au obligat în cele din urmă pe valahii din
134
Sursă Histoire de la VALACHIE et la MOLDAVIE, des Valaques
Transdanubiens et de la Valachie. Mihail Kogălniceanu 1837. Pag 24, 47
164
Făgăraș, să caute împreună cu prinţul lor un refugiu în Valahia

care era aproape pustie, cu excepţia ţinutului Craiovei care pentru
mult timp fusese ocupată de Templierii care mergeau sau
reveneau din Palestina. Radu Negru I plecă astfel împreună cu
familia sa și o parte din poporul său și trecând munţii se stabili în
Valahia, așa cum vom demonstra mai târziu.
Radu Negru I, din familia Basarab, este primul prinţ al
Valahiei. Forţat de circumstanţele despre care am discutat în a
treia carte a primei părţi din istoria noastră, el părăsi Făgărașul și
merse să stabilească un nou stat pentru el și poporul său de
cealaltă parte a Carpaţilor. La intrarea sa în această ţară, el o găsi
aproape în intregime devastată de hoardele barbare cu excepţia
ţinutului Severin sau Craiova care deveniseră intr-o oarecare
măsură civilizate datorită șederii Templierilor acolo.
În 1241, acompaniat de o mulţime de nobili, ofiţeri,
soldaţi și oameni de rând cu toţii de religie greacă cu excepţia
câtorva Saxoni transilvăneni care erau catolici, traverseaza Carpaţii
și se stabilesc în Valahia, aproape de izvorul Dâmboviţei, pe o
câmpie cunoscută sub numele de Câmpu Lung…”

PRINŢUL ŢĂRII ROMÂNEŞTI, ALEXANDRE MURUSI ŞI
TEMPLIERII
Documente şi cercetări recente ne dau de înţeles că la mare

distanţă în timp, de la desfiinţarea Ordinului Cavalerilor Templieri,
şi asimilarea celor rămaşi de către alte ordine militare, după plecarea
acestora în zonele în care Papii şi împăraţii lumii catolice nu puteau
să-i ajungă, observăm că spiritul templier a continuat să existe şi nu
trebuie uitat totuşi rolul de "protectio" exercitat din umbră de către
templieri, pentru această zona a Europei.
165
Remus Barna
Scrisoarea lui Alexandru Moruzi, catre loja masonica Stricta Observanta

Templiera dinViena cu o cerere de asistență. Este vorba de o Scrisoare catre loja
"Zur Wahren Eintracht"din care făcea parte Moruzi.
166
În cartea Marele Magician, din seria Mozart, Christian

135
Jacq, (născut 28 aprilie 1947) autor francez care, descrie
legăturile secrete dintre Mozart si francmasonerie, ne ofera
posibilitatea de a fi martorii aventurii spirituale a vieții secrete a
unuia dintre cele mai mari genii ale omenirii.
În capitolul 66, descrie o întalnire între Prințul Alexandru
Moruzi136 si Marele Maestru Ferdinand von Braunschweig,
ambii membrii ai Lojei St. Andreas din Sibiu, membrii masoni
ai Strictei Observante Templiere. Redam integral textul
dialogului care ar fi avut loc cu ocazia ținutei din 1mai 1778.
Prin aceasta se sugerează faptul că ar fi existat o hartă pe care
erau consemnate fostele posesiuni ale Cavalerilor Templieri din
Transilvania.
„1Mai 1778, Sibiu. Sub ochii holbaţi ai francmasonilor
unguri prinţul Alexandre Murusi, desfăşoară harta vechilor
posesiuni ale Ordinului Templului în Ungaria, Transilvania şi
Slavonia. Luaţi aminte, fraţii mei, la nemaipomenita reusita a
inaintaşilor noştrii. Neânchipuit de bogaţi, ei domneau peste
întreaga Europă şi le porunceau monarhilor, respectabile mare
maestru, ne-aţi făgăduit trezirea la viaţă a templierilor…” 137
Prinţul Alexandru Murusi a vrut să ridice o armata de
cincizeci de mii de valahi pentru a recupera activele vechi ale
templierilor.
135
Marele Magician, Cristian Jacq, vol. 1, editura Rao International Publishing
company, ed 2006,
136
Alexandru Moruzi, (* 1750 - † 1816), a fost domn in Moldova: martie
1792 - ianuarie 1793, 4 octombrie 1802 - august 1806 și 17 octombrie 1806 -
19 martie 1807 și in Țara Românească: ianuarie 1793 august 1796 și martie
1799 - octombrie 1801.
137
Marele Magician, Cristian Jacq, vol. 1, editura Rao International Publishing
company, ed 2006, pag. 279
167
Remus Barna
Murusi era membru în Stricta Observantă Templieră,

Ordin masonic creştin, infiinţat in 1756 de către baronul Karl
von Hund, în ideea de a recupera moştenirea cavalerilor templieri.
Stricta Observanta Templiera era structurata pe noua
regiuni, fiind condusa de Superiori Necunoscuţi. În 1776, Jean
Baptiste Willermoz transformă acest ordin în Ritul Scoţian
Rectificat, care asumă şi el tradiţia ioanită şi continuitatea
templieră.
168

IX. Documente emise de către
perceptori templieri dinRegatul
Ungariei
Arhiva templieră centrală a fost păstrată iniţial în cartierul
general al Ordinului din lerusalim, apoi în orasul-port Akko, iar
după teribila cădere a acestuia în 1291 pe insula Cipru. După
dizolvarea Ordinului prin bulă papală în anul 1312, arhivele
templierilor, documentele şi relicvele rămase au fost predate
ordinului rival, cavalerilor Ioaniti. Cercetătorii şi istoricii cred că
cea mai mare parte a arhivei templierilor a fost distrusă de către
turci în Cipru în 1571, de accea nu s-a descoperit niciodată vreo
atestare a unui ordin secret în cadrul organizatiei templiere. În
ciuda multor speculații care nu se bazează pe documente istorice
din perioada templierilor, nu există nicio dovadă despre
existența vreunui ordin secret, cel puţin pînă acum, în aceeaşi
perioadă, turcii au distrus o parte din arhiva Ioanitilor, iar un
mare număr de documente templiere au fost din nefericire
pierdute pentru totdeauna. Această distrugere a arhivei centrale
a templierilor din Cipru, în secolul al XVI-lea, a reprezentat o
pierdere devastatoare mai ales pentru templieri, rezultatul fiind
un gol destul de mare, care a dat naştere la multe ipoteze de
senzație. Specialiștii susţin că arhiva centrală ar fi documentat
acţiunile pe uscat ale Ordinului în Orient, detaliind
dimensiunile proprietăţilor si averilor templierilor, şi, de
asemenea, ar fi oferit mai multe informaţii despre finanțele
169
Remus Barna
Ordinului, inclusiv procese-verbale despre adunările canonice,

acte financiare ale templierilor, eforturi diplomatice şi aşa mai
departe. Însă nu toate documentele templierilor au fost pierdute
pentru totdeauna. În prezent există mai multe arhive templiere
în diferite biblioteci din Europa, arhive şi colecţii private, însă
majoritatea aparţin comanderiilor templiere din anumite ţări
europene şi tratează adesea subiecte importante, fără a oferi
informaţii despre comori extraordinare. Se prea poate că,
asemenea pergamentelor de la Marea Moartă şi altor manuscrise
din perioada biblică, să apară în viitor şi alte documente
templiere din perioada medievală, care să fie traduse şi analizate
de către specialişti. Unele au fost descoperite, însă nu au fost
încă traduse. Fără îndoială, în următorii ani se va contura o
imagine mai complexă a Ordinului medieval nu doar cu privire
la Orient, ci şi la teritoriile apusene ale Ordinului. Pînă atunci,
nu putem afirma cu certitudine nimic. Bine inţeles, rămîn într-
adevăr întrebări importante, însă şi multe documente templiere
medievale care aşteaptă să fie traduse sau descoperite, după caz.
După ce Ordinul a fost dizolvat în anul 1312, arhiva a fost
transferată Ioaniţilor. Pierderea tragică a acestei arhive centrale
face dificilă determinarea exactă, printre altele, a proprietăţilor şi
privilegiilor templierilor din statele cruciate şi Cipru. În plus,
aceasta este şi cauza principală a speculaţiilor cu privire la
templieri de-a lungul secolelor, însă, ca întotdeauna, aşteptăm
noi descoperiri şi dovezi.
Imaginea unui document ungar referitor la templieri.138
Apare şi un sigiliu bine conservat. Este emis de către Vilmos
138
In anul 1298 tutore-perceptor al templierilor pentru regatul Ungariei emite
acest document; Vilmos Templomos Meşter, sursă: Diplomatikai Levéltár (Q
szekció) • Családi levéltárak (P szekcióból) • Blagay család (Q 45)
170
Templomos Meşter139, scris în limba latina şi se găseşte în arhiva

Diplomatikai Levéltár. Este emis în jurul anului 1290.
Documentul și sigiliul tuturelui Vilmos Guyllermus de Novis
139
Vilmos Guyllermus de Novis/Nonis, sau Guillaume de Noves, in anul 1292
este numit tutore al Templierilor in regatul Ungariei, inainte de aceasta
numire, a fost Maestru al Cavalerilor templieri din Italia regiunea Lombardia
171
Remus Barna
Un document din anul 1249, emis de catre Maestrul

Cavalerilor Templieri Moigolt, în alte surse Jacques de Montréal140
A magyarországi templomosok meştere a pannonhalmi

apátsággal Szőllősre történţ megegyezést bizonyítja. 1249
orig.Moigolt meşter, templomos - La PannH,
Textul în limba latina: Frater Moigolt, magister miliţie
Templi de Hungaria et frater I. vicarius eiusdem omnibus presens
scriptum inspecturis salutem in Domino. Notum sit omnibus, quod,
cum super divisione terre Zeleus inter nos ex parte una et abbatem
atque conventum Sancti Martini ex altera longo tempore iurgium
verteretur, tandem pace reformată concordavimus in hunc modum,
ut videlicet media pars ipsius terre, super qua iurgabamur, sive in
silva, sive in stagno cederet in partem nostram, et media in partem
140
OSB - 207015 Facs. monasterium.net: http: //monasterium.net/mom/HU-
PBFL/PannHOSB/1249.1/charter.
172
monasterii Sancti Mart ini absque ulla contradictione perpetuo

possidenda. Ut autem hoc statutum processu temporum nequeat
immutari, in huius rei testimonium presentes litteras scripsimus
sigillorum nostrorum inpressione roboratas, anno Verbi incarnaţi
millesimo ducentesimo quadragesimo VIIII. [1249.]
Un alt document emis de către acelaşi, (Vilmos Guyllermus

de Novis/Nonis) Vilmos Templomos Meşter. 141
141
sursă Eredeti - La Kincstári levéltárból (E) - seal description: Függő
Facs.monasterium.net: http: //monasterium.net/mom/HU-MNL-DLKINL/
MKANRAQ311/28280/charter
173
Remus Barna
Document emis de Gerardus Templomos, capelan al

Perceptoratului Templier Ungar 1230142
142
Sursa U Eredeti - La Kincstári levéltárból (E) - seal description: Függő 02
Facs. monasterium.net: http: //monasterium.net/mom/HU-MNL-
DLKINL/MKAAEQ316/324217/charter
174
Document emis de Vilmos Guyllermus de Novis/Nonis

Maestru al Ordinului Cavalerilor Templieri, din Prioratul Ungar, la
1284-11-30143
143
Eredeti - La Gyűjteményekből (P és R szekcióból és állagtalan fondok) Facs.
monasterium.net: http: //monasterium.net/mom/HU-MNL- DLGYUJ/
MAGNMTQ10 /27718/charter
175
Remus Barna
Document templier din sursa http: //monasterium.

net/mom/HU-MNL- DLGYUJ/MAGNMTQ10
176
TRANSCRIEREA DOCUMENTULUI DE MAI SUS, PENTRU A

PUTEA FI TRADUS
177
Remus Barna
Texte referitoare la templieri, transcrise, pentru a fi traduse, în biblioteci din

Ungaria
178
179
Remus Barna
194 pagini de texte referitoare la cavalerii templieri din Prioratul Ungariei, cu

sediul la Vrana, transcrise, care asteapta sa fie cercetate, aflate în biblioteci din
Croația144
144
Priorat vranski sa vitezi templari i hospitalci sv. Ivana u Hrvatskoj. Povijesna
rasprava. AutorKukuljević Sakcinski, Ivan (29.5.1816.–1.8.1889.)www. http:
//digitalna.nsk.hr
180

X. Consecinţa invaziei mongole
asupra extinderii ordinului
Cavalerilor Templieri în Ungaria
şi în spaţiul Transilvaniei
Conform documentelor recent găsite, pe baza
realităţilor din acea vreme, se apreciază că invaziile mongole
din estul Europei au avut un efect fatal pentru evoluţia
Ordinului Cavalerilor Templieri în provinciile din regat.
Regatul Ungariei va suferi la rândul său atacuri ale
hoardelor mongole. La 11 aprilie 1241, în bătălia de la Mohi,
armata regelui si cruciaţii sunt înfrânţi pe toate fronturile.
În ciuda curajului cavalerilor şi a unui contratac ce a
făcut multe victime printre mongoli, soarta creştinilor era
hotărâtă, Rege Béla al IV lea, reuşeşte să scape.
Invaziile mongole din estul Europei vor fi fatale
pentru Prioratul Templier din regatul Ungariei. După
înfrângerea teribilă a polonezilor în faţa armatelor mongole,
în bătălia care a avut loc la 9 aprilie 1241 la Legniţa, în care
templierii îşi pierd şase fraţi, patru cavaleri şi doi sergenţi şi
mai mult de cinci sute de bărbaţi şi după ce trec prin
Transilvania în Regatul Ungariei, acesta la rândul său va
suferi atacuri ale hoardelor mongole.
181
Remus Barna
Templierii au fost comandaţi de Raimbaud Caromb145,

Maestru al Ordinului Cavalerilor Templieri al Prioratului
Ungariei. După acest dezastru, la revenirea pe tron a lui Bela al
IV- lea, prioritatea regelui Ungariei a fost de a stabiliza populaţia
creştină prin oferirea de teren pentru ai fideliza pe cei care l-ar
putea apară, iar ordinele cavalereşti din Ţara Sfânta nu mai făceau
parte din priorităţile sale.
Provinciile Templiere în secolul al XII-lea
145
Raimbaud Caromb, maestru al provinciei Templiere Ungariei, a participat
la bătălia de la Mohi 11 aprilie 1241.
182
Prin urmare, şi expansiunea ordinului Templier în zona

Transilvaniei, este oarecum stopată, desi Bela al IV lea, incepe un
plan de castelare a Transilvaniei. Cu toate acestea, aşa cum am
arătat, probabil în zonă rămân doar case Templiere cu un număr
redus de templieri, care-și continuă misiunile alături de Cavalerii
Ioaniti, mai ales după 1247.
Provinciile Templiere în secolul al XIII-lea
183
Remus Barna
O altă consecinţă a invaziei mongole a fost aceea că

centrul administrativ al Prioratului Templierilor din Ungaria,
initial stabilit la Vrana a fost transferat în Germania.
La scurt timp după aceia, Prioratul Templierilor din
Ungaria a devenit un simplu Bailivat, condus fie de un tutore în
funcţie de Maestru al Templierilor Germani, fie de către căpitanii
provinciei Templiere din Germania.
În aceste condiţii, treptat în Transilvania se consolidează
Ordinul Cavalerilor Ioaniţi. A se vedea Diploma Cavalerilor
Ioaniţi din 02 iunie1247.
O altă consecinţă a invaziei mongole, a faptului că centrul
administrativ al Templierilor a fost transferat în Germania, este
aceia că documentele templiere sunt autentificate prin sigiliile
demnitarilor templieri germani între care amintim pe Widekind:
1271-1279 (Domum miliţie Templi înAlemania şi Slauia
preceptor domorum miliţie Magister Templi per Alemaniam şi
Poloniam),
: Frederic von Salm Wildgrave date: 1282-1290
(preceptor domorum milicie Templi per Alemanniam şi
Slauiam),
: Frederick Nigrip: 1297-1298 (Tutor din Ungaria),
: Frederic von Alvensleben: 1300-1312, Luat prizonier în
1308 la ordinele lui Burchard, Magdeburg Arhiepiscopul
Frederick al Alvensleben moare înainte de luna februarie 1313.
184
Foto: sigilii care au apartinut comandantilor templieri din Prioratul Geman dupa
anul 1241.
Foto: sigilii care au apart inut comandantilor templieri dinPrioratul Geman dupa
anul 1241
185

XI. Din înţelepciunea vechilor
templieri, pentru prietenii de
astăzi
„Primum ințelegere, De inde Credere!"
„Mai intai să ințelegi, După Aceea să Crezi!"
Esențializarea de mai jos, nu are un scop istoric si nici

filozofic, ci un scop practic, pragmatic, din care ați putea avea de
câștigat, prin intelegerea, traducerea, explicarea si actualizarea
cunoașterii ritualurilor, a tehnicilor si practicilor care au
funcționat timp de milenii, pentru obținerea de rezultate la nivel
personal, material si social, în raport de nivelul la care ne dorim sa
ajungem. În acest context doresc sa argumentez faptul că dacă ne
mulțumim să avem un nivel de cunoști ințe limitat, redus, atunci
sigur si performanța va fi tot așa. De aceia se mai spune „ceai bei-
ce ai gândeşti „!
Acelora care afirmă că trebuie să ne limitam doar la a
cunoaște creștinismul fară a explora alte zone, le spun că sunt
impotriva spiritului templier, impotriva cuvintelor lui Dumnezeu,
care nu ne-a cerut, nouă oamenilor să fim sau să ramânem proști.
Elita Cavalerilor Templieri, a transmis din generație in
generație invățături, care se dovedesc aplicabile si valabile si astăzi,
intr-un mod în care să poată fi folosite și acum, în raport de ceia
ce iți propui să devii în viață, si raportat la cele trei mari scopuri:
186
1.Scopul de a avea;
2. Scopul de a deține mai multă putere;
3. scopul de a crea;
Pentru a atinge scopul de a avea o viața mai bună, de a
simți o eliberare personală, este suficientă o cunoaștere exoterică,
a canoanelor, regulilor, din obediența aleasa ca reprezentare.
Acest scop este indestulător pentru persoanele care au un
potențial mai mic, care sunt mai comozi și care se lasă să fie
conduși pe un anumit drum. În această etapă sunt suficiente buna
cunoaștere a regulilor, tehnicilor, cunoașterea limitelor și
asigurarea unui nivel de confort material, spiritual și psihic, fără
prea multă implicare în viața societății.
Un al doilea scop, este acela al iluminării personale, în
subsidiar, dorința de obținere a unui ascendent, a unui anumit nivel
de putere, generat de acumularea de cunoștiinte din variate domenii.
Pentru atingerea acestui scop, este necesară cunoașterea mezoterică,
ceia ce presupune descifrarea si perceperea anumitor simboluri,
parabole, ritualuri, pilde, urmărirea acestora, insușirea lor avand
drept scop urmarea pe această cale a celor care au gânduri si scopuri
comune. Acest scop, il regăsim și se potrivește la nivelul marilor
maeștri, a maeștrilor, care au un mare potențial și o mare motivație
de a ințelege lumea în care trăiesc și care deschid drumuri, pentru a fi
urmați de către cei care se mulțumesc cu prima categorie de scopuri.
Acești maeștrii practică, ritualuri, respectă simbolurile și iși crează un
drum individual, pentru a fi propriul stăpân.
A treia categorie de scopuri este aceia de a conștientiza si
realiza necesitatea unei transmutări a ființelor, prin schimbarea de
gândire, și presupune o cunoaștere ezoterică, a forțelor subtile, a
influențării conștiente a acestora. Prin aceasta se urmărește
ințelegerea și rezolvarea misterului personal, respectiv
transmutarea unor mase critice de ființe, prin sacrificiul făcut
187
Remus Barna
pentru ceilalți pentru ca în final să genereze o reacție de detonare

în lanț a percepțiilor și gândirii colective.
Această misiune se potrivește pentru Avatari, aceștia fiind
cei care actualizeaza drumul, Marii Maeștrii, Maeștrii de
Compasiune, cei care au un potențial enorm de compasiune
proactivă pentru ceilalți. Transmutarea gândirii unor grupuri de
oameni, se poate realiza prin elaborarea unor doctrine proprii,
prin atingerea unei mase critice, prin exo-centrare pe scopul
propus a fi indeplinit, astfel incât să creeze ceva măreț.
Totul depinde de liberul arbitru din noi, în a alege calea și
scopul în viață!
Fiecare dintre noi trebue să-și valorizeze talantul cu care
vine inzestrat pentru viată
Mulțumesc unui prieten extraordinar, care cu o mare
putere de sinteza a reusit să conceapă si să pună în tabel conceptul
templier de esențializare a atingerii scopurilor în viață.146
146
Bogdan Holeiciuc
188

XII. Ordinul astăzi - Ordinul
Suprem Militar al Templului din
Ierusalim
„este organizat astăzi în conformitate cu uzanţele ţărilor
unde are reprezentare şi conform cu legislaţia în vigoare.
O.S.M.T.H. nu este un ordin iniţiatic şi nu are forme specifice de
recunoaştere pentru membrii. El este un Ordin cavaleresc public,
iar acţiunile sale se manifestă în spiritul idealurilor cavalereşti
imprimate de la data infi inţării lui în anul 1118 A.D.
Ordinul a fost reformat în timpul lui Napoleon de către
Marele Maestru Bernard Fabre-Palaprat, astfel incât componență
lui militară s-a estompat, în favoarea menirii sale ospitaliere şi ca
for interecumenic în sprijinul religiei creştine.
Ordinul s-a perpetuat de-a lungul secolelor sub diverse
forme, ascuns sub diferite embleme şi alegorii, ajungând astăzi să
se infăţişeze lumii fără mistere. O.S.M.T.H., este destinat exclusiv
exercitării virtuţilor religioase, morale şi patriotice, cinstirii sfintei
religii creştine, apărării celor oprimaţi şi sprijinirii celor nefericiţi.
Ordinul, prin jurămintele sale, care se fac pe Sfânta Evanghelie şi
Sfânta Cruce, leagă pe toţi membrii săi intr-un spirit fratern,
pentru realizarea scopurilor propuse.
Ritualul investirii este simplu şi natural, se desfăşoară de
preferinţă intr-o biserica creştină sau în prezenţa unui preot, şi
presupune două momente esenţiale:
1. Penitenţă şi intoarcerea privirilor către trecut
189
Remus Barna
2. investirea şi innobilarea propriuzisă “în numele Dumnezeului

Atotputernic, ȋn numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”
Ceremonialul este unul obişnuit cavaleresc, practicat şi în
alte Ordine creştine la curţile regilor actuali.
Spre deosebire de Ordinul Sfântului Ioan (Cavalerii de
Malta), care are ambasade diplomatice în ţările unde activează
(şi în România), O.S.M.T.H. are ambasadori pe lângă
Bisericile Creştine universal acceptate. Ordinul este răspândit
în peste 40 de state şi colaborează cu organisme internaţionale
în vederea realizării scopurilor propuse. Ordinul este
recunoscut oficial de toate guvernele ţărilor unde activează, cât
şi de ţări unde nu este incă prezent. Chiar România a primit la
un moment dat un sprijin din partea O.S.M.T.H, moment în
care Ministerul de Externe a transmis pe cale diplomatică
mulţumirile cuvenite.
La nivel statal Ordinul funcţionează ca un O.N.G.,
derulând diferite programe naţionale şi internaţionale provenite
prin această filieră.
Ordinul nu este o organizaţie masonică şi nici de alt tip
legat de francmasonerie, el are propria identitate şi propriile
forme de organizare. Deasemenea, O.S.M.T.H. nu are nici o
legătură cu grade iniţiatice ale altor Ordine sau Rituri care au
denumiri asemănătoare, şi consideră, în măsura în care aceste
Ordine sunt Ordine iniţiatice, că este de datoria lor de a prezenţa
membrilor, la un anumit nivel de cunoaştere, diferitele curente
care au avut şi au un rol important în istorie şi în prezent.
Fără a minimaliza importanţa vreunui Ordin, indiferent de
numărul membrilor sau influenţa acestuia, în multe ţări el
colaborează pe diferite programe şi cu alte organizaţii fraternale,
în măsura în care există scopuri comune. O.S.M.T.H., nu are
pretenţia de a-şi aroga de unul singur merite în acţiunile de sprijin
190
a dezvoltării umanităţii şi nici nu-şi atribuie calităţi de

subordonare faţă de alte Ordine, lăsând membrilor libertatea de a
se manifesta în cadrul acestora, fără a le impune sau a le
recomanda adeziunea lor la alte organisme, atâta timp cât nu
lezează principiile susţinute în Statutul său.
Primii Cavaleri români ai O.S.M.T.H. au fost investiţi şi
innobilaţi la Paris, în primăvară anului 2003 A.D. în jurisdicţia
Marelui Priorat al Franţei.
În septembrie 2003 a fost infiinţat Marele Ballivat al
României, sub jurisdicţia Marelui Priorat al Franţei. În România
existau deja patru Comanderii.
Marele Priorat al României a fost fondat în anul 2004
A.D. (886 A.T.) sub autoritatea Alteţei Sale Eminentissim Mare
Maestru şi Principe Regent al O.S.M.T.H., Perreira Dom
Fernando Campello Pinto de Sousa Fontes.
În septembrie 2006, Marele Maestru a ridicat Marele
Priorat la rangul de Mare Priorat Magistral.
În iunie 2008, Marele Maestru a ridicat Marele Priorat al
Romaniei, la rangul de Mare Priorat General Magistral.”147
Misiunea Ordinului
Asociaţia "Magnus Prioratus Romaniae", este o organizaţie
de laici care în mod liber se reunesc pentru scopuri formative, de
studiu şi de acţiune pastorală, contribuind astfel în mod organizat
la formarea conştiinţelor creştine în diferitele comunităţi şi medii,
pentru binele intregului popor al lui Dumnezeu.
În acest sens, considerăm pe deplin, că toţi laicii, fie
celibatari sau căsătoriţi, sunt vrednici de apreciere şi recomandare,
147
Marele Priorat al României al OSMTH, Cavaler Mare Cruce Dan
VASILIU, Marele Prior General Magistral al Romaniei al O.S.M.T.H.
191
Remus Barna
dacă se dedică pentru totdeauna sau pentru o perioadă, slujirii

Ordinului nostru creştin, cu competenţa lor profesională.
Este o bucurie pentru toţi creştinii, că Ordinul nostru
dispune acum de posibilitatea de a se prezenţa în lume cu noi
iniţiative, cu noi forţe şi cu un program nou. Este, cu adevărat, un
dar al lui Dumnezeu pentru timpurile noastre.
Misiunea principală a Ordinului este de a reuşi, exprima şi
forma grupuri de creştini care se asociază în dorinţa de a face mai
responsabilă şi mai eficace slujirea lor creştină pentru comunitate,
şi care se ingrijesc de totalitatea nevoilor sale.
Ordinul va trebui să ştie să trăiască în comuniune şi să
colaboreze în fraternitate cu toate expresiile vechi şi noi ale
societăţii creştine, să fie atent la exigenţele diverselor mentalităţi şi
ambiente, pentru că în acest fel, cu aportul fiecăruia şi în
inţelegere reciprocă, templierii să fie una şi lumea să-i recunoască
ca atare şi să-i creadă în acelaşi timp.
Asociaţia "Magnus Prioratus Romaniae" se naşte şi se
desfăşoară cu o responsabilitate conştientă în cadrul Bisericii
Universale Creştine, promovând intre aderenţii săi coerenţă întru
credinţă, caritate şi viaţă, conform globalităţii misiunii sale.
Caracterul esenţialmente religios şi apostolic al Ordinului
angajează membrii acestuia la o atenţie constantă asupra realităţii
cotidiene a societăţii în care trăieşte şi se dedică. Totodată,
Ordinul cere cavalerilor săi efortul de citi ca „semne ale timpului”
nevoile şi speranţele spirituale ale creştinilor, de a putea trăi în
plenitudine alături de fraţi, realitatea în care Providenţă i-a aşezat.
Profunda transformare a Bisericii Universale Creştine,
pentru a realiza reinoirea solicitată de Divinitate, şi totodată
rapida transformare a societăţii, cer astăzi Ordinului o şi mai
accentuată disponibilitate.
Acesta este şi motivul pentru care şi organizarea Ordinului
trebuie să poată răspunde exigenţelor reale din diversele locuri şi
192
adaptărilor făcute treptat la noile situaţii, chiar şi printr-o foarte

uşoară modificare a normelor relative.
De aceea, laicii aderenţi la această veche şi onorabilă
asociaţie creştină se străduiesc să ofere Ordinului contribuţia de
formare, rugăciune, caritate, reflecţie, experienţă, propunere,
slujire organizată şi angajament creştin, pe care organizaţia le
consimte şi promovează.
Prezenţa preotului asistent intre laicii Ordinului, în funcţia
sa eclezială, are o semnificaţie şi valoare profundă, ce promovează
o colaborare fraternă în apostolatul dintre preoţi şi laici, prin
schimbul darurilor reciproce şi prin angajamentul comun în
slujirea tuturor fraţilor creştini.
În felul acesta, apostolatul în asociaţii corespunde în mod
fericit exigenţelor umane şi creştine ale credincioşilor şi în acelaşi
timp, se prezintă ca semn al comuniunii şi unităţii Bisericii în
Hristos, care spune:
„Unde doi sau trei se adună în numele meu, sunt prezent şi
eu în mijlocul lor” (Mt. 18, 20).
Laicii creştini au, prin urmare, măreaţa indatorire de a
lucra pentru ca planul divin să poată ajunge la toţi oamenii, din
orice timp şi din orice loc.
Să le fie, aşadar, cavalerilor templieri deschisă calea că,
după puterile lor şi după necesităţile timpului, să participe şi ei în
mod activ la Marea Opera a Creştinatatii.
Comunităţile de credincioşi creştini, inzestrați cu tezaurul
cultural al neamului său, trebuie să fie profund inrădăcinate în popor,
astfel incât să poată dezvolta familii pătrunse de spiritul creştin.
Printre neofiţi trebuie cultivat şi spiritul ecumenic: aceştia
trebuie să-i recunoască realmente pe toţi cei care cred în Hristos
drept ucenici al lui, renăscuţi prin Botez şi părtaşi la nenumăratele
bunuri ale poporului lui Dumnezeu.
193
Remus Barna
Pe cât o ingăduie împrejurările religioase, acţiunea

ecumenică a Ordinului trebuie astfel promovată incât, eliminând
orice formă de indiferentism, de confuzionism şi de emulaţie
nesănătoasă, cavalerii templieri să poată colabora frăţeşte cu toţi
fraţii creştini, printr-o profesiune de credinţă comună în
Dumnezeu şi în Iisus Hristos inaintea neamurilor şi printr-o
colaborare atât în domeniul social şi tehnic, cât şi în cel cultural şi
istoric.
Să colaboreze mai ales de dragul lui Hristos, Domnul lor
comun. Numele lui să-i unească, pentru a putea străluci, în
sfârşit, iubirea dintre creştinii de rituri diferite.
În concluzie, păstrând relaţia cuvenită cu autoritatea
bisericească, laicii au dreptul să intemeieze asociaţii creştine, să le
conducă, sau să se inscrie în cele deja intemeiate, astfel incât
comunităţile să poată fi în stare, pe cât posibil, să-şi acopere
singure necesităţile.
Toate aceste forme organizate, graţie propriilor lor carisme,
descătuşează bogăţia spirituală de multe ori ascunsă proprie
laicilor: setea lor profundă de sfiintenie, de generozitate demnă de
admiraţie şi o sinceră dedicaţie cauzei.
Astăzi se poate vorbi de nevoia unei noi perioade de unitate
a creştinătăţii; este vorba de nevoia unui nou suflu al Divinităţii
în vremea noastră, căruia trebuie să ne deschidem cu generozitate,
gratitudine şi speranţă, poarta sufletului.
194

XIII. De ce templier în secolul al
XXI-lea?
„A fi Templier, în prezent, în accepţiunea complexă ce
trebuie atribuită acestui termen, mistic, sociologic, religios şi
intelectual, inseamnă fără indoială a face referire la o ereditate
culturală, spirituală şi organizațională importantă.
Convingerea profundă a acestei intipăriri nu are nimic de-a
face cu convingerea inrădăcinată că orice intoarcere la trecut este
efemeră, anti-istorică şi neproductivă.
Vreme indelungată, o falsă resemnare în faţa valorilor altora
a dus la uitarea valorilor noastre. Mult prea adesea o cultură
milenară, care îşi trage rădăcinile din Renaştere, din Umanism,
din Creştinism şi din Romanitate, a părut o povară aproape de
nesuportat, sursă de teama de a fi, ruşine pentru un trecut care
ne-a văzut cruzi, dar nu diferiţi de alte popoare, intoleranţi, dar
nu în mod diferit de integralismele de ieri şi de astăzi, prădători
cu siguranţă, dar şi promotori ai ideilor de libertate şi de
democraţie, în prezent ostile pentru mare parte din planetă.
A fi Templier demonstrează o voinţă de recuperare a acelor
valori spirituale, civile şi religioase estompate din ce în ce mai
mult în conştiinţele multora. Înseamnă revendicarea cu mândrie a
raţiunilor istorice ale propriilor rădăcini, acceptarea diversităţii
celorlalţi cu respect şi spirit de toleranţă, insă, în acelaşi timp,
inseamnă curajul de a fi fiii unei civilizaţii care, la bine şi la rău,
şi-a pus amprenta pe lumea modernă.
195
Remus Barna
Trebuie să fim coerenţi cu propriile vremuri, să ne punem

intrebări şi să incercăm să ne oferim sau să obţinem răspunsurile
necesare.
Templierii vin de foarte departe: de aproape un mileniu
această condiţie a spiritului reprezentată de amintirea Ordinului,
a intâmplărilor sale şi de Regula sa, a supravieţuit, în ciuda
secolelor, defăimărilor, persecuţiilor, vicisitudinilor, arderilor pe
rug pentru mulţi şi exilului pentru toţi.
După aristocraţia de sânge, din vremuri medievale, în
general consolidată pe câmpurile de luptă, şi aceea a banului,
intemeiată pe puterea esenţialmente mercantilă, îşi poate face loc
un nou tip de aristocraţie a intelectului sau a exemplului,
aducătoare de noi valori pentru o societate în curs de evoluţie
profundă.
Din acest motiv, Templierii actuali, pot avea ambiţia de a
privi în depărtare şi de a-şi stabili ca obiectiv eticitatea societăţii
de mâine; elitari, insă deschişi tuturor, cu toleranţa ideilor şi
rigoarea principiilor menite a apara acele valori ce nu au nevoie de
o raţiune istorică, socială sau juridică pe post de fundament,
durabile insă ca omul, fiind proiecţia celei mai bune părţi ale sale.
Căutarea de valori cu un anumit grad de perenitate a fost
dintotdeauna datoria unui sistem religios. Dacă ne gândim la
societatea medievală, această nu poate fi concepută fără a nu ţine
cont de importanţă capitală pe care a avut-o religia în acea societate,
care nu putea subzista fără ideea unui Dumnezeu creştin.”148
În prezent este uşor de constatat că o mare parte a societăţii
noastre face abstracţie de ideea de Dumnezeu. Într-o situaţie de
criză şi de tranziţie de la un tip de societate la altul, în care unei
iraţionalităţi a credinţei îi corespunde o barbarizare totală a
148
Filippo Grammauta- inginer, secretar general al Academiei Templiere Italiene.
196
spiritului şi o scleroză generalizată a sistemelor religioase

tradiţionale, o morală laică se poate erija ca apărătoare împotriva
barbariilor, violenţei şi decăderii spirituale a omului.
Din Regula Primitivă ies la iveală în mod clar câteva
principii fundamentale: credinţă creştină, supunerea implicită a
unei organizări ierarhice riguroase, strânsa legătură asociativă intre
membrii Ordinului Cavalerilor Templieri..
Iată, aşadar, că din toate acestea pot rezultă principii care
pot fi transpuse intr-o cheie modernă, deoarece incă sunt
semnificative pentru omul din prezent şi care, laolaltă,
completează patrimoniul spiritual la care putem face referire din
punct de vedere intelectual şi emoţional.
În acest sens, totul trebuie construit din temelii: o intreagă
doctrină, nouă, inspirată din trecut dar coerentă, în consens cu
realitatea in care trăim, pornind de la analiza temelor istorice
generate de prezența Cavalerilor Templieri în diferite Priorate,
aprofunzându-le conţinuturile, fără prejudecăţi şi fără idei
preconcepute, evaluând dacă şi în ce măsură se poate elabora o
concepţie realistă care să ofere răspunsuri adecvate la nevoile etice
ale omului modern.
În prezent Templul diferă total de cel de odinioară, insă
noii Templieri pot contribui la formarea unei elite socio-culturale
capabile să indeplinească un rol de exemplu şi de afirmare
constantă a anumitor valori fundamentale care trebuie transmise
în anii următori conştiinţelor viitoarei societăţi civile.
Recunoaşterea în identitatea comună a unei singure
apartenențe la Ordinul Cavalerilor Templieri, reprezintă deja un
bun punct de pornire pentru acea solidaritate care ar trebui să
unească împotriva negustorilor Templului.
Acesta ar trebui să fie targetul, provocarea imposibilă,
obiectivul final al intregului sistem templier.
197
Remus Barna
„Dezvoltarea tuturor acestor elemente determină adoptarea

unor principii şi comportamente de bază al căror efect este
asigurat de:
a. evocarea constantă a vechilor tradiţii cavalereşti
reprezentate de Ordinul Templului, precum miliţia monastic
istorică, în idealurile de fidelitate faţă de Ordin, de supunere şi de
protecţie a celor slabi;
b. apărarea Templului, concepută prin transpunerea
termenului "templu", care deja nu mai are nevoie de apărare fizică
(în sens militar), în spiritul omului, inţeles ca realitate esenţială şi
comună. Templul este omul, cu valorile sale, istoria sa, ambiţiile
sale, rezultatul intelectului şi a forţei sale creative;
c. ataşamentul faţă de valorile tradiţionale: un ancoraj
intelectual, insă mai ales spiritual, în faţa transformărilor survenite
în timp.
d. increderea în capacitatea omului de a lupta şi de a eradica
răul;
e. determinarea spiritului: aptitudine ce trebuie neapărat
exprimată şi aplicată conform principiilor de onestitate
intelectuală, solidaritate socială şi rigoare morală, atât în viaţă
publică cât şi în cea privată;
f. tenacitatea în atingerea obiectivelor Ordinului, în ciuda
adversităţilor ce pot fi intâlnite pe drum;
g. rigoarea exemplului practicat şi a propriului stil de viaţă;
h. solidaritatea, fără discriminare de rasă, de religie, de
profesiune politică sau spirituală, de status economic sau social.
Pentru a răspândi aceste principii şi aceste comportamente
este nevoie de deschidere către lume, promovare de iniţiative şi
adeziuni, selectare şi educaţie, indentificare de forme şi proceduri
adecvate obiectivelor ce se doresc a fi atinse.
198
Este o mare provocare, pentru a cărei realizare pot fi

chemaţi oamenii binevoitori, cu intenţii riguroase şi spirit de
solidaritate.”149
Motto: Există riscul ca ordinele Cavalerești

să devină un artefact, o curiozitate istorică
149
Filippo Grammauta- inginer, secretar general al Academiei Templiere
Italiene
199

XIV. Consideraţii asupra
viitorului ordinelor cavalerești
Începutul secolului XXI, aduce cu sine şi importante
provocări pentru ordinele cavalerești. În momentul de faţă
suntem nevoiţi să răspundem unor intrebări în ceea ce priveşte
trecutul, prezentul şi viitorul acestora. Trecutul ne-a arătat că
ordinele cavalerești au fost frăţii funcţionale la nivel european,
care timp de secole au căutat să transceadă divizărilor religioase şi
politicilor partizane printr-o atitudine morală progresistă bazată
pe adevărul profund pe care îl împărtăşim cu toţii o origine şi un
destin comun.
Căutarea soluţiilor pentru provocările actuale ale ordinelor
cavalerești ar putea fi asemuită cu o nouă căutare a negăsitului
Sfânt Graal. A face faţă provocărilor şi a căuta soluţii nu
reprezintă o noutate pentru frăţie, provocările la adresa integrităţii
noastre au făcut parte din istoria ordinelor. Noi, am căutat vreme
de secole soluţii şi totuşi provocările continuă iar supravieţuirea
de-a lungul secolelor indică succesul viziunii noaste.
Oare noi contemporanii mai avem pentru ce lupta, s-au
terminat toate relele?
Dacă ar fi să găsim un numitor comun pentru toate aceste
rele, acesta este ignoranţa. Şi atunci care este cel mai rapid şi
eficient mod de a combate ignoranţa?
Eu cred că educaţia. Mai jos mă voi referi nu la educaţie ci
la lipsa ei.
200
Dar, care este situaţia în prezent?

Cu excepţia Europei de Est şi a câtorva zone din lume,
putem spune că ordinele cavalerești se află intr-un real declin.
Pentru a găsi soluţii cred că ar fi necesar să vedem ce inseanmă
acest declin.
a) în primul rând multitudinea de ordine cavalerești
regulare, dar si a celor inființate pe baza unor petice de hârtie,
recunoscute sau mai putin recunoscute de către casele regale, care
sunt extrem de scindate. Chiar dacă sistemul de valori este comun
marii părţi a obedienţelor, putem constată o pierdere a centrului,
a unui punct de reper şi relaţionare. Lipsa de cordonare şi
deliberare la nivel local şi regional duce la lipsa comunicării între,
cavalerii membrii ai ordinelor cavalerești la nivel naţional. Astăzi
ordinele cavalerești nu s-au adaptat la schimbările stilului de viaţă.
Anterior crema societăţii, nobilii, oamenii de afaceri,
membrii administraţiei şi elitele profesionale se intâlneau în
capitule, săli capitulare, acum oamenii de afaceri şi membrii
administraţiei se intâlnesc în cluburi. De ce?
În decursul secolelor capitulele cavalerilor, scolile capitulare,
au fost centre de schimb informaţional al ideilor, de dezbatere,
astăzi, de cele mai multe ori nivelul intelectual al discuţiilor este
destul de scăzut.
b) în al doilea rând, lipsa de profunzime spirituală şi putem
spune chiar educaţie a comandanților, care de cele mai multe ori
incearcă să monopolizeze ordinele cavalerești şi să le administreze
ca pe propriile firme. Unii dintre aceşti aşa ziși comandanti de
ordine cavalerești au suprimat deseori dreptul la libertatea de
exprimare şi cunoaştere a semenilor lor, atunci când interesul
propriilor „afaceri” a fost prioritar.
Ordinele cavalerești reprezintă o tradiţie cu o semniticaţie
istorică, filosofică şi culturală enormă. Tradiţia a fost inscrisă în
201
Remus Barna
ritual ca un scop, nu ca un proces. Frazeologia exactă şi

punctuaţia în ritualurile Cavalerești nu reprezintă scopul nostru
de bază sau de valori, este doar mijlocul prin care noi le
transmitem. Codul moral unic invaţat din ritualuri reprezintă
baza ordinelor cavalerești.
Obligaţiile noastre sunt, în principal, să fim persoane bune
şi să ne respectăm valorile. De asta e atât de importantă pentru
noi credinta în Dumnezeu. Pentru ca o civizaţie să continue este
necesară credinţa în Dumnezeu.
c) în al treilea rând, incapacitatea membrilor de a se
comporta ca un veritabil grup de reflecţie în contemporaneitate.
Cavalerii nu mai depun juraminte de castitate, de a sta sub
arme, de obediență, nu mai apară crestinismul cu sabia în mâna,
cavalerul actual este chemat să formeze caractere. Unde formăm
aceste caractere ?
Răspuns : inăuntrul capitulelor noastre, în cadrul unor
activități discrete dar si publice în exteriorul sălilor capitulare.
Dacă în interiorul sălilor capitulare, spaţiul este limitat, în
exteriorul acestora spaţiul este extrem de generos. Vă ofer
următorul exemplu: exploatarea teritoriilor rămase necunoscute.
Până când omul va cuceri în totalitate pământul, până când
mai rămân locuri de explorat viaţa, căutarea merge pe făgaşul
normal. În momentul în care spaţiul terestru, în totalitatea sa, este
ocupat apar conflictele interne. Să ne punem trei intrebări cu
privire la viitorul ordinelor cavalerești, intrebări care corespund
celor trei criterii de bază din evoluţia noastră:
1. cum putem inţelege natura şi motivele pentru declinul
nostru?
2. ce criterii ar trebui să indeplinească viitorii membri
pentru susţinerea tradiţiei noastre şi a structurilor sale?
202
3. cum dorim să arate viitorul nostru şi cum îl putem face

posibil ?. Răspunsul la aceste intrebări poate fi cheia viitorului nostru.
Aşa cum am mai spus, una dintre problemele stringente ale
ordinelor cavalerești este numărul şi calitatea membrilor săi. Cei
mai mulţi cavaleri sunt, evident, bărbaţi, iar aceştia îmbătrânesc
rapid. Văzând toate acestea ne punem intrebările fireşti:
Cine vine spre noi şi de ce ?;
Ce putem oferi noi acestor oameni?
În termeni punctuali se pune problema achiziţiei de
membri precum şi păstrarea vechilor membri. E clar că cei care
vin spre noi, vin în primul rând datorită nevoii de apartenenţă.
Dar ce calităţi trebuie să posede aspiraţii?
În primul rind ne dorim ca la poarta comanderiilor să bată
candidaţii tineri.
Ce putem oferi noi tânărului de 20-30 de ani ce suferă de
sindromul singurătății, sedentarism, izolare şi este prizonierul
PC-ului şi al televizorului?
Ce putem oferi unui tânăr ce trăieşte intr-o societate în care
singurătatea, izolarea şi obsesia vieţii private au devenit o
caracteristică a lumii în care trăim, mai ales la oraşe.
O afacere îi oferă bani, noi îi cerem voluntariat. Trebuie sa
oferim ceva ce nu intâlneşte în cluburile respectabile ale
filantropilor şi oamenilor de afaceri.
Doresc să atrag atenţia incă o dată asupra faptului că
ordinele cavalerești nu sunt exclusiv organizaţii filantropice, noi
nu dăm de pomană, dar ajutăm oamenii să reuşească prin forţe
proprii. Cu toţii ne propunem când intrăm în ordin să fim
caritabili. Caritatea este lăudabilă, dar cea mai inaltă formă de
caritate rămâne în concepţia mea tot educaţia.
Oferim fraternitate?
203
Remus Barna
Fraternitatea poate fi oferită de orice religie, formă de

organizare profesională, etc.
Noi oferim, spre deosebire de ceilalţi, o tradiţie fraternă,
avem un curriculum care reuneşte şi extrage cele mai bune dintre
ideile filosofice pe care le-a avut civilizaţia noastră. Cu toate că
Ordinele Cavalerești trebuie să se adapteze constant la o lume în
continuă schimbare, pentru a fi in măsură să concureze, face acest
lucru intr-un mod pozitiv care păstrează punctele de bază ale
vechilor tradiţii.
Ordinele noastre pot reprezenta, pentru tânărul candidat,
apartenenţa la două lumi, una vizibilă şi alta mai puţin vizibilă,
precum şi o aspiraţie unică spre un comportament moral.
Candidatul trebuie să ştie că ordinele cavalerești acceptă în
rândurile ei oameni buni pentru a-i face şi mai buni. Noi nu
suntem o societate de reformare, noi căutăm să îmbunătăţim
persoanele care au un caracter excelent. Si avem un secret: acela
de a face lumea mai bună (se inţelege societatea civilă).
Fiecare fiinţă umană este capabilă de a-şi dori și elimina
imperfecţiunile, de ași înfrâna impulsurile si a dezvolta inclinaţii
pozitive. Doar noi putem face acest lucru şi nimeni nu poate face
acest lucru pentru noi. Ordinul ne oferă cadrul prielnic pentru
perfecţionare (în primul rând morală). Dacă devenim oameni mai
buni, familia noastră devine mai bună, mediul nostru din
imediata apropiere se imbunătăţeşte şi în cele din urmă intreaga
societate. Sentimentul de bază, legătura frăţiei cavalerești, rămâne
puternică.
Presupunem că am adus noul frate în Ordin, tânar,
inteligent, educat. Cum putem să-l ţinem în Ordin?
Punându-i răbdarea la incercare cu un ceremonial stufos,
cu rapoartele, procesele verbale, discuţii insipide fără substanţă
cavalerească, istorică?.
204
Cred că tânărul frate care are răbdarea să stea la tot

parcursul capitulului ar trebui să primească o medalie de
rezistenţă. Venirea la capitule ar trebui să fie o intâlnire plăcută
care să dorim a se repeta, ar trebui să fie un stimulent mintal de a
gândi, de a face schimb de idei. Pentru fraţii dedicaţi cercetării
fenomenului cavaleresc medieval ar trebui să existe grupuri de
cercetare de tip incubator de cercetare istorica. Nu avem pretenţia
ca ordinele, capitulele, ceremonialele să devina un think-thank,
deşi nu ar fi rău, dar cu siguranţă trebuie să devină un loc în care
oamenii să renunţe, chiar şi pentru câteva zeci de minute la grijile
zilnice.
Vis-a-vis de cele enumerate mai sus am fi tentaţi să credem
că starea aceasta ar trebui să fie nucleul Ordinelor, a capitulelor
Cavalerești.
Coloana vertebrală a Ordinelor Cavalerești trebuie să
rămână ritualul împreună cu toate invăţămintele ce derivă din
acesta.
De ce avem nevoie de ritual?
De ce Marele Maestrul, Comandantul Comanderiei, nu
poate suna adunarea în capitul şi să anunţe că este deschis pentru
o afacere?
Pentru că timpul petrecut cu deschiderea ceremonialului în
cadrul capitulului are două scopuri: unul de a ne reaminti că
ordinul nostru nu este doar un alt club, iar al doilea este că în
perioada desfăşurării procesului de deschidere a ceremonialului
trebuie să avem timpul necesar de a ne aranja gândurile, de a ne
rupe de lumea dinafară, de a putea să ne eliberăm mintea de
grijile de zi cu zi.
După iniţierea unui nou membru, instrucţiunile primite de
către acesta trebuie să-1 facă să conştientizeze profunzimea
simbolismului nostru, a istoriei noastre, a tradiţiilor noastre, sa
205
Remus Barna
cunoască care sunt duşmanii noştrii, pentru că avem astfel de

dusmani.
Tocmai am vorbit despre cel mai mare dintre acestia si
anume ignoranţa!.
Concomitent trebuie ca să vorbim cu modestie și despre
realizările noastre.
Ordinele cavalerești sunt adunări de oameni care se intâlnesc
în mod regulat, nu pentru a face bani, nu pentru a promova afacerea
lor ci pentru a învăţa să devină oameni mai buni şi fraţi unul cu
celălalt. El trebuie să fie mândru că a devenit cavaler, conştient în ce
ordin cavaleresc intră. Este foarte important ca ordinele cavalerești,
ca şi grup, să includă şi soţiile noastre. Cred că ar fi benefic pentru
frăţie ca după fiecare iniţiere, la agapă să fie invitată şi soţia
candidatului pentru a cunoaşte viitorii tovarăşi ai soţului şi pentru a
conştientiza că acest lucru reprezintă o apreciere din partea ordinului
faţă de această persoană. Având în vedere cele prezentate mai sus am
putea spune că, pe viitor Ordinele Cavalerești ar trebui să se dezvolte
pe două direcţii:
1. nivelul practic şi instituţional;
2. nivelul spiritual (acel rezervor de idei, simboluri, etc.)
fără de care aspectul organizatoric şi instituţional nu prea mai are
sens. Schimbarea este o realitate brutală a vieţii. Pentru a prospera
în secolul al XXI-lea ordinele cavalerești, trebuie să se confrunte
cu acest fapt brutal şi să inveţe se adapteze.
În cazul în care nu putem vedea în ordinele noastre un
scop în comunitate care ar trebui să fie mai generos decât
scopurile noastre interne, atunci nu vom mai putea atrage în
rândurile noastre acei oameni de care avem nevoie si nici nu vom
fi în măsură să convingem lumea exterioară că ordinele cavalerești
au un rol benefic şi progresist pentru societate. Cavalerii au o bază
solidă în principiile imuabile transmise din istorie si acest lucru
206
poate fi un teren de antrenament minunat în sensibilitatea etică,

dar eficacitatea şi viitorul vor fi stopate treptat.
Principiile noastre de bază nu trebuiesc schimbate, baza este
solidă, întrebarea este ceea ce ar trebui schimbat şi ce nu?
Schimbarea a fost insăși esenţa filosofiei Marilor Maestrii ai
ordinelor cavalerești. Este ironic faptul că o societate bazată pe un
nou stil de gândire care a schimbat în mod dramatic lumea este
acum prizoniera proprilor sale principii.
În măsura în care ordinele cavalerești sunt cu adevărat
capabile să identifice nevoile reale şi să se alinieze la aceste nevoi
are mari şanse de a rezista în viitor.
Non nobis Domine, non nobis, sed nom ini Tuo da gloriam
Aşa să ne ajute Dumnezeu. Amin!
Vă mulțumesc pentru că ați reușit să parcurgeți până la sfârșit,

această lectură.
Mulțumesc tuturor celor care m-au motivat să nu renunț la
aventura de a investiga acest caleidoscop al Templierilor din
Transilvania.
Doresc să mulțumesc deasemenea și celor care sub o formă sau
alta, au incercat să mă determine să renunț, pentru că de la ei am
primit motivația puternică de a scrie această carte.
207

Postfață
Dr. Antoniu Martin
În ultima perioadă, grație unor cercetători pasionați s-a

conturat tot mai clar rolul jucat de tradiția cavalerească în
definirea spiritualității elitelor transilvănene din epoca modernă.
Dincolo de contribuțiile Ordinului Dragonului, Ordinului
Sfântului Gheorghe, Ordinului Cavalerilor de Malta, se distinge
aportul unei cavalerii inițiatice particulare: Ordinul Cavalerilor
Templieri. Când scriam lucrarea ” În zodia puterii”, în care am
abordat sporadic – pe baza informațiilor deținute atunci – filonul
templier în Transilvania, eram convins că va veni cineva care,
dând dovadă de perseverență și ambitie, va aprofunda cercetările
în această zonă.
Iată că, nimic nu este intâmplător în Univers, acel moment
a venit.
Inimos și consecvent cercetător al fenomenului cavaleresc,
Remus Barna, sau ” fratele Barnart ”, cum este cunoscut în
confreria din care face parte, a reușit să scoată la lumină aspecte
extrem de interesante legate de prezența ”Cavalerilor Săraci ai lui
Hristos” în Transilvania. Fascinant și controversat în același timp,
Ordinul Cavalerilor Templieri a cunoscut o dezvoltare
semnificativă la nivelul intregului continent european și în
regiunea Orientului Mijlociu. Așa cum se cunoaște astăzi,
comanderiile templiere stăpâneau bunuri importante și au devenit
creditori pentru capete incoronate și familii nobiliare dinEuropa
208
medievală. În paralel cu dezvoltarea pe ”orizontală”, Ordinul a

cunoscut și dezvoltarea pe ”verticală”, numeroși istorici de mai
târziu vorbind chiar despre existența unui esoterism de factură
templieră.
Remus Barna, susține în manieră documentată, pe baza
izvoarelor scrise dar și a celor arheologice, sau orale, intr-o analiză
riguroasă și rațională, că unele comanderii ale acestui important
ordin și-au extins activitatea și în Transilvania.
Sunt pagini interesante în prezentul volum, care îl vor
familiariza pe cititor atât cu ceea ce se poate numi ”prezența
templierilor în Transilvania”, cât și cu relațiile extrem de
complexe și fascinante intre unii ”cavaleri săraci ai lui Hristos” și
unele familii nobiliare din spațiul intracarpatic. Prin cartea lui
Remus Barna, putem ințelege mult mai clar de ce iluminismul
dinTransilvania, specific secolului al XVIII-lea, a fost unul
particular, premisele pe care s-a clădit gândirea rosacruciană din
secolele XVI-XVII, precum și specificitatea lojilor masonice
speculative de aici. Ca și istoric preocupat de evoluția
fenomenului inițiatic în spațiul românesc, mă incearcă o
deosebită satisfacție în fața acestui volum care, pe lângă faptul că
va rămâne o contribuție de referință în istoriografia domeniului,
ilustrează că spațiul în care locuim și în care inaintașii noștri au
trăit a fost deplin racordat la valorile și modelele de raportare la
condiția umană și de interpretare a Lumii din Europa
Occidentală.
209
BIBLIOGRAFIA
2014, Cav. Mare Cruce Dan Vasiliu, Marele Prior General

Magistral al Romaniei – OSMTH. note priv ind templierii şi
„templarismul“ după moartea Marelui Maestru Jacques de
Molay, Cav. Comandor Cristian Tiberiu Popescu
(Extras din studiul cu acelaşi titlu de către Balázs Stossek

Notă: Regulă de Ordinul Cavalerilor Templieri, Kairosz-Agon
2002, Budapesta. Editor: János Pánczél Hegedűs)
Îndreptar Heraldic, pag. 89, 90, 91, scrisă de Florin Horvath,

Riserva S.Fondi de Exhibitis, Buste 64 d. 113, S.Fondi de
Exhibitis, Buste 41 d. 72, Riserva S.Fondi de Exhibitis, Buste
63 d. 35
Documente privind istoria României. C. Transilvania. Veacurile

XI-XIII. Volumul 1I, 1251-1300, Editura Academiei R.P.R.,
anul 1951
Regest după textul lat. dinThe iner, 1, p. 68, (transcript în actul

papei Honoriu al III- lea din4 Mai 1226).
Regest dupe textul lat. (transumpt din1272) dinSnagiklas, III, p.

97-99
Sursă: Textul lat. la Wenzel, VI, p. 380-383.
Sursă: TVR a difuzat documentarul „Maurovlahica - Recviem

pentru o etnie dispărută”, realizatorul Tudor Chirilă
210
„Valahii din Nordul Peninsulei Balcanice, Editura R.P.R. 1959
colecţia Zimermann Werner, vol 1, pag 38, 39,
colecţia Hurmuzaki – Densuşianu, pag 93.
Notizie per servire alla storia naturale della Dalmazie” Volumul

IV (Dell’aria e degli nom ini, Treviso, 1780
Rerum Hungaricum Monumenta Arpadiană ed. 1894 a istoricului

Theiner
Dissertation Submitted to the Central European University în parţial

fulfillment of the requirements for the degree of Doctor of
Philosophy în The Department of Medieval Studies by ZSOLT
HUNYADI HUNGARY BUDAPEST, HUNGARY 2004
lucrarea Hospitallers in the Medieval K ingdom of Hungary
c.1150–1387
sursa: TVR 3, serialul Vânatorul de enigme, realizat de Coralia

Matea de la postul TVR Targu Mureş.
Sursă Biblioteca Muzeului Brukenthal: document164.869,

traducerea Autor dr. Stroila Gabriel DE OPPIDO
THALMUS CARMEN HISTORICUM de Johann Lebelli,
lucrare scrisă in 1542 şi publicată de tipografia BART
dinSibiu în 1779.
La Transylvanie et ses habitants par A. DE Gerando. Vol 1 şi 2,

pag 414, 320, 321, 322 şi 359, Parjs au Comptoir Des
Imprimkuhs-U inis Quai Malaquais, 15. 1845
211
Remus Barna
Sursă: Marele Magician, Cristian Jacq, vol 1, editura Rao

international Publish ing company, ed 2006, pag.279
Histoire de la Valachie et la Moldavie, des Valaques transdanubiens et

de la Valachie Mihail Kogălniceanu 1837. Pag. 24, 47
Pesty Frigyes, discursul de recepţie intitulat Ordinul templierilor in

Regatul Ungariei, 1861, pag.61, 63-66
Text în latină al lui Nicolaus Olahus, corespondenţă cu umanişti

batavi şi flamanzi, editura Minerva 1974, pag. 9
Petru Dejeu: volumul instituţiile Culturale dinMunicipiul Oradea

şi judeţul Bihor, editura autorului, Lieipzig – Hiersemannsche
Buchhandlung, anul 1937, pag 99
repertoriul arheologic al judeţului Harghita, the archaeological

repertory of the Harghita county, edited by Valeriu Cavruc,
editura Carpaţii Răsăriteni Sfântu Gheorghe 2000, pag. 93
invazia Mongolă în Ungaria şi în spaţiul Românesc, Violeta-Anca

Epure
arhivă Diplomatikai Levéltár Budapesta
Bascape (Giacomo-C.) I Sigilli degli ordini militarizare e

ospedalieri în Studi în Onore di Francesco storici Lodolo-
Conepa. Florența, 1959 T.II, 75-106.
Wolfenbüttel, Niedersächsischen Staatsarchivs. Chem. Ludgeri-

Klosters. Helmstedt.: 12, Urk. 61
212
Paul St Hilaire - Sigilius Templars. Edițiile Prades 1991
Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, studio et

opera G. Fejér
Jugoszláv Tudományos és Művészeti Akadémia, Lelja Dobronić, A

Keresztesek, A johanniták és a Szentsír Lovagok Horvátországi
Rendházai ÉS Birtokai
Priorat vranski sa vitezi templari i hospitalci sv. Ivana u Hrvatskoj.

Povijesna rasprava. Autor, Kukuljević Sakc inski, Ivan
(29.5.1816.–1.8.1889.)
Litterae Templo de Historia militiae,Illustrantes,
Revista Historia – Cine au fost cu adevarat cavalerii templieri
Maisons et possessions des Templiers en Hongrie
Transilvania în Regatul Maghiar timpuriu (1003-1172)
Oana Toda, reutilizarea medievală a drumurilor romane în

Transilvania si Banat
Nelinisti medievale, Editura Biblioteca Bucurestilor, Bucuresti

2010, Traducere Iulian Antonescu.
Jakó Zsigmond: Erdélyi okmánytár I. (1023-1300) (Magyar

Országos Levéltár kiadványai, II. Forráskiadványok 26.
Budapest, 1997) antiquas in dorso montis Scadkw Zaadkw
213
Remus Barna
Acta legationis card inalis Gentilis. II. Gentilis bibornok

magyarországi követségének okiratai. 1307–1311. (Budapest,
1885. Mon. Vat. Hun. I/2.) MILITIA Templi
Bárth János: Varság, a székely tanyaközség (Kecskemét, 2001.) pag

29, Diafalva valaha önálló helység jeles templomos falu volt és
mellette Oroszhegy
SURSE BIBLIOGRAFICE, BAZE DE DATE ÎN FORMAT

ELECTRONIC
http: //O.S.M.T.H. Romania

http: //monasterium.net
http: // dacoromanica.net
http: //europeana.com
http: //arhiva medievala.ro
http: //jupiter.elte.hu/aacikkek/334hrlovagrendek.htm
http: //templiers.org.free.fr/
http: //www.cavalieri-templari.com/credo.html
http://forum.index.hu/Article/showArticle?na_order=&na_start=875&na
_step=30&t=9077555
https: //archive.org/stream/rpdkorijok11wenzuoft/rpdkorijok11wenzuoft_
djvu.txt
http: //web.ceu.hu/medstud/events/ev004/stossek.htm,
http: //borkalan.uw.hu/Homan/doc/c300628.htm
http: //www.baricada.ro/detalii-stire/editorial/25561/repere-
templiere- in-transilvania/
https://archives.hungaricana.hu/hu/charters/search/results/?list=eyJxd
WVyeSI6ICJ0ZW1wbG9tb3Ncbi9
http: //mek.niif.hu/02100/02113/html/44.html,
http: //digi.vatlib.it/
214
https: //archives.hungaricana.hu/hu/charters/search/results/
http: //mol.arcanum.hu/
http: //digitalna.nsk.hr/?object= info&id=16300
https: //edit.elte.hu/xmlui/handle/10831/13334
Manuscriptorium –portalul manuscriselor europene
www.manuscriptorium.com
http: //www.bibnat.ro/Filiala-Biblioteca-Batthyaneum-s75-ro.htm
html/0004/325.html. 10. sz. II. Endre keresztes hadjárata 1217-
1218-ban
http: //opac.elte.hu/F?func=direct&doc_number=000848603
215
MULŢUMIM CELOR CARE CRED ÎN NOI,
CELOR CARE NE SUSŢIN ŞI CELOR CARE
NE SUNT ALĂTURI
Și ești frumoasă
216
CUPRINS
Precuvânt, Cavaler Comandor Florin Horvath ......................... 5

Prefaţă, Prof. Univ. Dr. Marius Tepelea ................................... 9
Introducere .............................................................................. 13
I. Credinţa Templieră. Porunci pentru cel ce urmează a fi
cavaler ............................................................................. 21
II. Puţină istorie a templierilor nașterea Ordinului si Regula
misiunea Geoffroy de Goneville ...................................... 24
III. Regatul Ungariei - al nouălea priorat templier ................. 49
IV. Templieri în Transilvania? adevăr? transpunere in legendă
peste timp? ..................................................................... 55
V. Prezentare cronologică a legăturilor pe care demnitarii
medievali din Transilvania, le-au avut cu Cavalerii
Templieri si cu monahii Cistercieni ................................ 61
Vlahii – morlaci în Croaţia – Dalmaţia ...................... 73
VI. Călugării Cistercieni, antemergători ai Cavalerilor
Templieri ........................................................................ 81
VII. Presupuse drumuri utilizate de către Templieri în
Transilvania .................................................................... 91
VIII. Locuri în care este consemnată existenţa cavalerilor
templieri, pe teritoriul Transilvaniei ................................ 95
Turda ......................................................................... 95
Tălmaciu .................................................................. 100
Cetatea Ciceu, Cristeştii Ciceului (Csicso Keresztur),
Kyrie Eleison ............................................................ 124
Hunedoara ............................................................... 130
Legenda Rotondei din Geoagiu ................................ 141
Oradea ..................................................................... 145
Cristuru Secuiesc ..................................................... 151
Vălişoara - Rimetea, castelul cavalerilor, întotdeauna
ţinutul de vis! ........................................................... 153
Tuneluri subterane şi fantezii populare ..................... 158
Legendă spusă de către unul dintre locuitorii din satul
Colţesti .................................................................... 159
Craiova, Câmpulung ................................................ 163
Prinţul Ţării Româneşti, Alexandre Murusi şi templierii 165
IX. Documente emise de către perceptori templieri din Regatul
Ungariei ........................................................................ 169
IX. Consecinţa invaziei mongole asupra extinderii ordinului
Cavalerilor Templieri în Ungaria şi în spaţiul Transilvaniei ..181
X. Din inţelepciunea vechilor templieri, pentru prietenii de
astăzi ............................................................................. 186
XI. Ordinul astăzi - Ordinul Suprem Militar al Templului din
Ierusalim ....................................................................... 189
XII. De ce templier în secolul al XXI lea ? ............................ 195
XIII. Consideraţii asupra viitorului ordinelor cavalerești ........ 200
Postfată, Dr. Antoniu Martin ................................................ 208
Bibliografie ............................................................................ 210
Mulţumiri .............................................................................. 216

Remus Barna Reflectii Templiere in Transilvania

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Remus Barna Reflectii Templiere in Transilvania

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Remus Barna

Reflecţii templiere în Transilvania

Oradea, str. Nicolae Jiga nr.31

Cine, oare ne poate scoate din marasmul acestui vis urât?

cavalerilor în ecuația complicată a unui ev mediu convulsionat,

Istoria Ordinului Cavalerilor Templieri se împletește cu

unor evenimente sau instituții care au constituit obiectul unor

deosebită acordată protejării pelerinior creștini. Regatul latin din

În acest context, lucrarea alcătuită cu mult curaj și destulă

La intrarea în Ordinul Suprem Militar al Templului din

s-au confruntat de-a lungul timpului Cavalerii Templieri pe

semnalăm datele culese fără pretenţia de a-l influenţă prea mult pe

informaţii care erau furnizate mai departe comandanţilor, pentru

Răspunsul meu, este că abia de acum încolo vor ieşi la

Importanta temei rezidă din faptul că cel puţin în ultimii

demnitarii transilvăneni avem în faţă un eveniment major al

călugărilor soldaţi a persistat până astăzi. Până la urmă, nu în

Porunci pentru cel ce urmează a fi cavaler

“În noaptea asta, veghea să-ţi lumineze duhul

Iar mâine-n zori, pleoapa să bată trează stă

Căci acel tainic Mâine cu nici un azi ori ieri

În noaptea asta veghea ce-ţi luminează duhul

La rându-ţi, cavalere, ai milă de învins!

La rându-ţi, cavalere, păstrează cinstea-n luptă

De-aicea iar poruncă:

Dar mai presus de toate:

Nu aştepta răsplată, nici semn de mulţumire,

Ci luptă fără preget, să biruie — adevărul

De-aceea-n noaptea asta prin rugăciuni şi veghe

La 900 de ani de la înfiinţarea Ordinului Cavalerilor

1571, atunci când otomanii au ocupat Ciprul. Cu toate acestea, pe

Pentru pasionatul de istorie dispus să se aplece spre studiul

În fața fluxului constant de pelerini, călugării benedectini

Chiar puține, aceste indicii ne dau de gândit si ne obligă a

dominației prin puterea spiritului, a conceput nevoia nașterii unui

1145, impune ca papă pe unul dintre meritorii săi discipoli,

Răspunsul, pe cât de simplu, poate părea forțat sau

înrudit și susținut de prestanța lui Hugues de Champagne și de

La puțină vreme, în ziua de Sfântul Hilarius, 13 Ianuarie

Încercarea de a armoniza reformarea morală a Bisericii, cu

Legitimitatea conceptului de Cavaler Templier, este

întărite încredințate Templierilor, a fost orașul Torosa, din

provinciilor care au în frunte un Comandor, renunțându-se la

negru și alb, semnificând pe de o parte întregul ordinului, dat de

corectă asupra lor, ne dau șansa de a înțelege și dincolo de cele ce

templierilor. Principalii ofiţeri ai Ordinului erau Marele Maestru,

proprietarului, asemenea unei cutii de valori dintr-o bancă modernă.

pierduse interesul pentru cruciade. În locul faptelor acum se ofereau:

În ziua de joi 12 octombrie 1307, Jacques de Molay9, Mare

templier, Jacques de Molay. Cavalerii au fost judecați pentru

pe fond veridicitate. În acel moment soarta templierilor a fost

Pentru Marele Maestru Jacques de Molay şi alţi trei

nevinovat, acuzaţiile sunt mincinoase, iar mărtuirisirile

Exemplu de sacrificiu şi verticalitate pentru a apăra

Ordinul Cavalerilor Templieri a apărut, în regatul Ungariei, în

O întrebare vine în legătură cu aceasta: Care este motivul

Această ultimă expansiune, implantare, a început în al

Membrii Ordinului, alături de serviciul militar, erau trimişi în

MAEŞTRII CELUI DE AL NOUALEA PRIORAT TEMPLIER,

Din 1309, Papa Clement al V-lea înăspreşte căutările

Sicilii, a ordonat arestarea tuturor templierilor din împărăţia lui. Fiul

„Toate adevărurile sunt uşor de înţeles de îndată ce

Deşi regatul Ungariei, respectiv Transilvania, precum si alte

III-lea (1172-1196), Emeric I-ul (1196-1204) şi Andrei al II-lea