Cuprins

Cuvânt introductiv 5
Márta Guttmann

O jumătate de secol de conservare preventivă 9

Un demi-siècle de conservation préventive
Gaël de Guichen

Abordări actuale ale standardelor pentru microclimat 17

Current Thinking on Environmental Standards
Jonathan Ashley-Smith

Aplicând ştiinţa în problematica microclimatului muzeal 27

Applying science to the question of museum climate
David Erhardt, Charles S. Tumosa, Marion F. Mecklenburg

Lumina 37
Light
Judith Tegelaers

Insecte şi fungii în colecţiile de textile 55

Insects and fungi in textile collections
Agnes W. Brokerhof

Poluarea internă în muzee: o trecere în revistă a modelelor de predicţie 79

şi a strategiilor de control
Indoor air pollution in museums: prediction models and control strategies
Morten Ryhl-Svendsen

Microclimate locale şi deteriorări ale picturii induse de umiditate 105

Microclimates and moisture induced damage to paintings
Marion F. Mecklenburg

Reorganizarea unui depozit: atenţie! 115

Réorganisation d’une réserve: attention!
Gaël de Guichen
 Tendinţe în conservarea preventivă

Materiale pentru expunere: cel Bun, cel Rău şi cel Urât 121
Display Materials: the Good, the Bad, and the Ugly
Jean Tétreault

O nouă metodologie pentru testarea coroziunii accelerate 129

A New Methodology for Accelerated Corrosion Testing
Laurianne Robinet, David Thickett

Vitrinele muzeale: specificaţii şi situaţia reală, costuri şi beneficii 137

Museum showcases: specification and reality, costs and benefits
Siobhan Watts, David Crombie, Sonia Jones, Sally Ann Yates

Potenţialul şi limitele condiţionării pasive a aerului în muzee, depozite şi arhive 147

The potential and limits for passive air conditioning of museums, stores and archives
Tim Padfield, Poul Klenz Larsen, Llars Aasbjerg Jensen, Morten Ryhl-Svendsen

„Fereastra” zona-problemă 157

Problem-Zone „Window”
Alfons Huber

Evaluarea climatului într-un nou ansamblu de depozite de folosinţă comună, 167

utilizând controlul climatic pasiv
Evaluation of the climate in a new shared storage facility using passive climate control
Michael Højlund Rasmussen

Strategia naţională de conservare preventivă din Ungaria, 2003-2010 175

National Prevenitve Conservation Strategy in Hungary, 2003-2010
Zoltán Fejős

Index 191
Cuvânt introductiv
Márta Guttmann
Anul 2007, an în care Sibiul – alături de
Luxemburg - a fost Capitala Culturală a
Europei, a oferit oraşului oportunităţi culturale
inedite. În acest context au avut loc în
organizarea CePCoR (Centrul de Pregătire a
Conservatorilor şi Restauratorilor din cadrul
Departamentului de Conservare - Restaurare al
Complexului Naţional Muzeal ASTRA) două
evenimente internaţionale de excepţie: cursul
internaţional ICCROM „Conservare preventivă:
reducerea riscului pentru colecţii”, desfăşurat
între 18 iunie - 6 iulie şi, între 26 - 29
septembrie, conferinţa internaţională „Tendinţe
în conservarea preventivă”. Ambele evenimente
au constituit pentru România o premieră în
domeniu. Ele au avut ca lectori, respectiv
invitaţi, personalităţi marcante la nivel mondial
ale conservării preventive şi s-au bucurat de un
succes unanim.
Având în vedere că există foarte puţină
literatură de conservare preventivă accesibilă în
limba română, iniţiatorii evenimentelor sus
menţionate au considerat important ca din
fondurile disponibile să realizeze şi prezentul
volum, care conţine traduceri ale unor articole
din literatura internaţională de specialitate.
Volumul grupează 15 articole, din care cele
două ale lui Gaël de Guichen au fost concepute
special pentru prezentul volum şi publicate
pentru prima dată aici. Versiunea originală, în
limba franceză, a celor două articole este
ataşată volumului sub forma unei broşuri.
Trebuie să menţionăm aici, cu multă
gratitudine, generozitatea şi altruismul
profesional al autorilor care şi-au dat acordul
pentru traducerea articolelor din volum.
Alegerea articolelor din vasta literatură de
specialitate disponibilă nu a fost o sarcină
simplă şi, ca orice selecţie, este una discu-
tabilă. Sperăm totuşi ca fiecare specialist care
răsfoieşte volumul să găsească în el informaţii
noi şi utile. Principalele criterii de selecţie ale
articolelor au fost să acopere un domeniu cât
mai vast al conservării preventive, respectiv să
5
prezinte câte ceva din toate aspectele
acesteia. În acelaşi timp s-a dorit ca volumul
să reflecte contribuţia semnificativă pe care
cercetarea ştiinţifică o are la îmbunătăţirea
eficienţei şi aspectelor practice ale conser-
vării preventive. Conservarea preventivă a
ajuns în ultimele decenii la o vastitate şi
complexitate remarcabile; sperăm ca
volumul să reflecte acest fapt.
Majoritatea articolelor au un caracter
practic. S-a dorit ca ele să ajute, prin
exemplele prezentate, adoptarea soluţiilor
optime în rezolvarea problemelor cotidiene
de conservarea preventivă. Câteva sunt
articole sintetice care revizuiesc evoluţia
cunoştinţelor într-o anumită problemă
(lumină, insecte, ventilaţie) şi argumentează
atitudinea actuală. Unele articole prezintă
mai detaliat fundamente teoretice ale unui
subiect dat. Scopul acestor detalii este de a
convinge cititorul de utilitatea cercetării
ştiinţifice în conservare preventivă şi de a-l
îndemna la iniţierea unor proiecte de
cercetare, respectiv la implicarea în acestea.
Soluţionarea unor situaţii date trebuie să fie
o decizie raţională şi nu una arbitrară.
O treime din articole provine din recentul
volum Museum Microclimates (Micro-
climate muzeale) care grupează lucrările
prezentate la conferinţa internaţională cu
acelaşi titlu, organizată la Copenhaga între
19-23 septembrie 2007, reprezentând
întâlnirea interimară a grupului de lucru
Conservare Preventivă al ICOM-CC
(Consiliul Internaţional al Muzeelor –
Comitetul de Conservare). În cadrul acestui
eveniment semnificativ s-au prezentat
sintezele mai multor proiecte internaţionale
de cercetare, precum şi multe aplicaţii
practice exemplare.
Bibliografia fiecărui articol este o poartă
deschisă spre aprofundare. O parte din
articolele citate sunt accesibile pe internet (e
drept, în limba engleză, dar însuşirea
 Tendinţe în conservarea preventivă
acesteia nu este imposibilă şi, incontestabil,
merită efortul). Pe de altă parte obţinerea
oricărui material bibliografic nu mai constituie
o problemă deosebită sau un cost inaccesibil,
cum se considera până nu demult. Important
este să se conştientizeze necesitatea contactului
permanent cu informaţia de specialitate şi
beneficiile acesteia şi, ca atare, să se aloce
fonduri pentru achiziţionarea literaturii de
specialitate.
Există în România mentalitatea conform căreia
conservarea preventivă nu ar intra în atribuţiile
restauratorilor. Această gândire este contrazisă
pe de o parte de practica generală din ţările vest
europene şi nu numai. Pe de altă parte, dacă un
restaurator nu se implică în păstrarea obiectului
în care a investit cu siguranţă multă migală şi
pasiune, nu îşi va desconsidera chiar el propria
muncă? Sperăm ca volumul să contribuie şi la
combaterea acestei optici greşite.
Volumul începe, cum este firesc, cu o scurtă
incursiune în istoricul conservării preventive
realizată de Gaël de Guichen, un pionier al
domeniului. Păstrarea responsabilă a valorilor
culturale materiale este o veche preocupare a
omenirii, care a devenit însă în ultimele decenii
un domeniu ştiinţific de sine stătător în care se
implică din ce în ce mai mulţi specialişti,
datorită beneficiilor sale majore.
Următorul articol, cel al lui Jonathan Ashley-
Smith, argumentează, pe baza unei experienţe
de peste 30 de ani în conservarea preventivă,
avantajele şi limitele standardelor referitoare la
microclimatul muzeal şi oferă o trecere critică
în revistă a celor mai semnificative
reglementări internaţionale din domeniu.
Articolul publicat de David Erhardt et al.
prezintă observaţiile pe care s-au bazat valorile
consacrate de temperatură şi umiditate relativă
menţinute sau dorite până nu demult pentru
spaţiile în care se păstrează colecţiile de obiecte
de patrimoniu şi prezintă cercetările recente
care au pus la îndoială necesitatea stricteţii
exagerate în controlul acestor parametri.
Articolul aduce argumente ştiinţifice pentru
acceptarea unor fluctuaţii mai mari, ceea ce nu
va periclita permanenţa colecţiilor, dar va
reduce sensibil costurile de conservare şi
6
implicit va contribui la reducerea impactului
asupra mediului înconjurător.
Materialul despre lumină, realizat de Judith
Tegelaers, este capitolul cărţi recente despre
îngrijirea colecţiilor de textile „Unravelling
textiles”. Autoarea prezintă în mod sintetic,
inteligibil şi practic, radiaţiile electromag-
netice, măsurarea acestora şi efectele lor
asupra obiectelor de patrimoniu. Lucrarea
enumără apoi sursele de lumină artificială
accesibile comercial, punctând avantajele şi
dezavantajele specifice fiecăreia. Continuă
cu propuneri şi argumente pentru conceperea
unor sisteme de iluminat în muzee. În final
prezintă câteva tabele care conţin
clasificarea diferitelor materiale în funcţie de
fotosensibilitate. După toate acestea, devine
evident că soluţionarea iluminării corespun-
zătoare în expoziţii şi depozite impune
implicarea în proiectare a unor specialişti în
iluminat, care există şi în România.
Traducerea capitolului despre insecte, a
cărţii mai sus menţionate, trece în revistă
principalii biodăunători ai colecţiilor textile.
Agnes Brokerhof, autoarea textului, este un
specialist în conservarea preventivă cu multă
experienţă în combaterea degradărilor
biologice. Ea descrie evoluţia metodelor de
tratament, de la diferitele intervenţii chimice
– majoritatea interzise în prezent - şi
metodele fizice mai recente, până la noua
metodologie complexă şi eficientă de control
al biodegradării: gestionarea integrată a
biodăunătorilor (IPM).
Ventilarea este principalul mijloc de control
al concentraţiei poluanţilor în interioare.
Morten Ryhl-Svedsen revizuieşte în articolul
său noile cunoştinţele din domeniul
poluanţilor din muzee. De remarcat lista
bibliografică vastă a lucrării (peste 100 de
titluri citate!), care conţine numai articolele
apărute după 1990 cu privire la acest
subiect, relevând intensa cercetare din
domeniu. Partea teoretică a articolului poate
fi considerată „greu comestibilă” conser-
vatorilor şi restauratorilor. Ei trebuie însă să
înţeleagă, încă o dată, necesitatea colaborării
active cu cercetătorii pentru soluţionarea
optimă a problemelor din muzee şi
importanţa acumulării unui minim de
 Guttmann, M. Cuvânt introductiv
cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice în scopul
facilitării acestei comunicări.
Frecvent, se pune accent numai pe măsurarea
valorilor generale ale parametrilor de micro-
climat al încăperilor, dar se ignoră microcli-
matele locale periculoase care se pot forma în
zonele mai calde, mai reci sau slab ventilate ale
acestor spaţii. Acestea pot conduce, într-un
spaţiu cu microclimat aparent controlat, la
degradări severe ale obiectelor din acele zone,
chiar după un număr relativ mic de fluctuaţii
ale umidităţii relative. Marion F. Macklenburg
prezintă în articolul său cercetările întreprinse
la Institutul Smithsonian din Statele Unite
referitoare la mecanismul degradărilor datorate
acestor fluctuaţii. Autorul accentuează faptul că
după producerea degradărilor stricteţea
controlului umidităţii relative nu este
justificată, crăpăturile survenite asigurând
adaptarea obiectul la variaţiile ulterioare.
Prevenirea formării microclimatelor locale este
condiţia prevenirii degradărilor.
Al doilea articol al lui Gaël de Guichen este o
abordare pragmatică a problemelor întâlnite în
numeroase muzee: supra-aglomeraţia şi
dezorganizarea spaţiilor de depozitare. Autorul
oferă, alături de încurajare, o metodologie
pentru rezolvarea acestor situaţii şi realizarea
depozitelor optime.
Jean Tétreault prezintă în articolul următor,
într-o manieră mai narativă, criteriile de alegere
a materialelor folosite la depozitare şi expunere,
pentru a reduce posibilitatea apariţiei
poluanţilor interni.
Există şi un test, testul Oddy, elaborat pentru
verificarea materialelor introduse în depozite şi
în vitrinele de expunere, pentru ca ele să nu
emită în timp substanţe volatile care ar putea
dăuna obiectelor de patrimoniu. Articolul lui
Laurianne Robinet şi David Thickett oferă o
versiune modificată a acestui test, atât des-
crierea sa metodologică, cât şi argumentele care
recomandă utilizarea acestei versiuni.
Articolul semnat de Siobhan Watt et al.
prezintă un exemplu practic referitor la
problemele întâlnite precum şi concluziile
rezultate cu ocazia realizării unor vitrine pentru
două expoziţii permanente. Articolul subliniază
importanţa muncii în echipă şi a verificării
7
permanente a parametrilor de funcţionare a
vitrinelor „garantaţi” de furnizori.
Tim Padfield et al. discută în următorul
articol potenţialul şi limitele climatizării
pasive pe baza unor studii realizate în trei
clădiri testate. Climatizarea pasivă este din
ce în ce mai prezentă în atenţia institutelor
deţinătoare de patrimoniu, pe de o parte
pentru că nici ţările cu o economie stabilă nu
îşi mai pot permite costurile aferente
climatizării active, pe de altă parte pentru că
reducerea poluării mediului impune
adoptarea unor soluţii eficiente, cu consum
cât mai redus de energie. O clădire bine
proiectată şi corect exploatată trebuie să
ofere premize bune pentru realizarea unui
climat acceptabil cu investiţii energetice cât
mai reduse. Cercetările arată că limitele între
care poate fluctua umiditatea relativă se pot
extinde, fără a periclita siguranţa colecţiei,
iar temperaturile din depozite nu trebuie
adaptate confortului uman, ci cerinţelor
patrimoniului. Temperaturile mai scăzute,
care urmează lent variaţiile sezoniere din
exterior, reduc sensibil, pe lângă costurile de
întreţinere, şi viteza proceselor de degradare.
Soluţionarea depozitării şi expunerii colec-
ţiilor de patrimoniu se realizează fie ridicând
clădiri noi, fie adaptând clădiri istorice în
acest scop. Următoarele două articole
prezintă câte un exemplu pentru ambele
situaţii. Michael Højlund Rasmussen
evaluează un ansamblu de depozite de
folosinţă comună concepute pentru a
funcţiona cu climatizare pasivă. Alfons
Huber ne prezintă modul în care cercetarea
şi voinţa susţinută pot duce la găsirea
soluţiei optime păstrării în condiţii minime
de risc a unei colecţii valoroase şi sensibile.
O concluzie importantă a autorului este că
utilarea excesivă (iluminat exagerat,
climatizare etc.) a interiorului unei clădiri
istorice are drept consecinţă nedorită şi
ridicarea considerabilă a temperaturii în
aceste spaţii.
Suntem cu toţii conştienţi de situaţia dificilă,
necorespunzătoare, din multe instituţii din
ţară care gestionează colecţii de patrimoniu.
Admiterea situaţiei existente este punctul de
pornire al oricărei îmbunătăţiri. Doar efortul
 Tendinţe în conservarea preventivă
local, individual, nu este suficient pentru a
asigura păstrarea patrimoniului naţional.
Numeroase exemple, începând cu celebrul
Delta Plan, programul naţional olandez de
îmbunătăţire a condiţiilor de păstrare a
patrimoniului naţional, ilustrează că singura
soluţie viabilă pentru rezolvarea reală a acestei
probleme importante este implementarea unui
program naţional finanţat corespunzător. În
ultimul articol al volumului, Zoltán Fejős ne
prezintă recenta strategie naţională de
optimizare a păstrării şi expunerii patrimoniului
naţional mobil din Ungaria: metodologia,
rezultatele şi limitele acesteia. Exemplul şi
experienţa unei ţări fost socialiste pot fi un bun
ajutor în pregătirea şi realizarea unei strategii
naţionale în România.
Am fi dorit ca volumul să cuprindă şi un articol
referitor la prevenirea dezastrelor şi la planul de
intervenţie pentru situaţii de urgenţă din muzee.
Preocuparea intensă la nivel mondial în această
direcţie, bazată pe experienţe negative cum ar fi
recenta prăbuşire a Arhivelor din Köln, dar şi
distrugerile de monumente şi colecţii provocate
în ultimele decenii de incendii, războaie sau
calamităţi naturale au generat o vastă literatură
în această direcţie. O mare parte din aceasta
este accesibilă gratuit pe internet. O altă
aparentă carenţă asumată este lipsa unui articol
despre noua abordare a conservării preventive:
evaluarea riscurilor. Un material cuprinzător a
fost însă publicat despre această temă în nu-
mărul 1/ 2008 al Revistei Muzeelor, ca urmare
a cursului ICCROM menţionat la început.
După cum se menţionează şi pe contra-coperta
volumului, rugăm ca la citarea articolelor să se
menţioneze întotdeauna şi publicaţia în care
acestea au apărut iniţial.
În final dorim să adresăm mulţumiri tuturor
celor care au contribuit la realizarea prezentului
volum. Înainte de toate mulţumim călduros încă
o dată pentru bunăvoinţa autorilor care şi-au dat
acordul pentru traducerea articolelor conţinute.
8
Mulţumim lui Catherine Antomarchi,
Jonathan Ashley Smith, Agnes Brokerhof,
Gael de Guichen, Jean Tetreault, Rob Waller
pentru valoroasele sfaturi date la realizarea
volumului. Mulţumim traducătorilor Raluca
Capotă, Mirela Kulin, Andrea Bernath, Iulia
Teodorescu, Oana Coman Sipeanu,
Krisztina Márton, consilierilor de
specialitate Dr. Livia Bucşa, Dr. Dorin Beu
pentru preţioasele sfaturi date în folosirea
adecvată a terminologiei de specialitate,
corectorilor Camelia Vancu şi Olimpia
Coman Sipeanu pentru verificarea acurateţei
textelor şi conducerii Muzeului ASTRA,
domnului director general prof. dr. Corneliu
Bucur şi domului Valeriu Olaru, director
general adjunct şi şef al Departamentului de
Conservare-Restaurare, pentru asigurarea
unui context prielnic migăloasei munci
angajate. Nu în ultimul rând, doresc să-mi
exprim recunoştinţa colegelor din colectivul
de ediţie, Andrea Bernath şi Iulia
Teodorescu, pentru contribuţia semnificativă
pe care au avut-o la realizarea volumului,
pentru munca lor consecventă şi tenace.
Personal doresc să mulţumesc din suflet
familiei mele, care a tolerat cu atâta
înţelegere absenţa mea în perioada realizării
volumului.
Nădăjduim ca prezenta selecţie de articole să
devină un ajutor al actualilor şi viitorilor
conservatori şi restauratori, precum şi altor
specialişti din ţară preocupaţi de patrimoniu
în activitatea lor practică de conservare
preventivă şi în luarea unor decizii optime
referitoare la condiţiile din depozite şi sălile
de expunere.
Dorim tuturor celor dedicaţi conservării
patrimoniului putere, perseverenţă şi cât mai
mult sprijin în dificila şi responsabila
activitate pe care şi-au asumat-o. Ne-am
bucura mult ca şi acest volum să le ofere
într-adevăr un modest ajutor.
O jumătate de secol de conservare preventivă
Gaël de Guichen
Adesea publicul exclamă în faţa unui obiect
expus într-un muzeu: „Ah, cât de bine s-a
conservat!”
Această expresie este eronată pentru că se
întâmplă rarisim ca un obiect să „se
conserve”. De fapt, în majoritatea cazurilor, el
„se deteriorează” şi, pe termen lung, va
dispărea.
Dacă s-a păstrat până în prezent, este fie
pentru că proprietarii au făcut de-a lungul
secolelor tot ce le-a stat în putinţă pentru a-i
menţine integritatea şi pentru a-l proteja de
agresiunile naturale şi umane, fie, din contră,
pentru că a fost abandonat, s-a îngropat lent în
pământ, astfel încât şi-a găsit uneori un
echilibru care l-a ajutat să se păstreze până în
momentul descoperirii sale.
De aproximativ cincizeci de ani - probabil
susţinută de constatarea distrugerilor
importante de patrimoniu cultural generate de
ultimul război mondial (şi de conflictele ce au
avut loc în continuare) - a văzut lumina zilei o
oarecare conştientizare privitoare la
importanţa patrimoniului cultural şi la
fragilitatea lui. Ideea conservării preventive
şi-a croit lent drum, pentru ca, astăzi, să se
impună, împreună cu conservarea curativă şi
restaurarea, ca una dintre cele trei faţete ale
conservării-restaurării.
Acest drum a fost parcurs în patru etape,
descrise în acest articol, care se limitează, în
acelaşi timp, la a nu evoca decât acţiunile ino-
vatoare lansate în cursul ultimilor 50 de ani [1].
Prima etapă: 1957 - 1977
Conservarea preventivă se limitează la
controlul microclimatic
În secolul XX, între numeroasele lucrări care
tratau conservarea - restaurarea, cartea scrisă
de dr. H.J. Plenderleith, „Conservation of
antiquities and works of art” (Conservarea
antichităţilor şi lucrărilor de artă), are un loc
aparte din trei motive: funcţia prestigioasă
9
Un demi-siecle de conservation preventive
ocupată de autor la British Museum,
amploarea subiectului tratat şi difuzarea
mondială de care a avut parte. Încă de la
publicarea ei în 1957, şi sunt deja 50 ani de
atunci, cartea care se adresează conser-
vatorilor-restauratorilor a fost supranumită
„Biblia”.
În introducerea sa, autorul propune o
clasificare a agresorilor[2] patrimoniului
cultural în 3 grupuri: umiditatea, poluarea şi
neglijenţa. Dar, în timp ce dezvoltă fiecare
dintre aceste subiecte, o face în 260 de rânduri
pentru umiditate, 63 de rânduri pentru poluare
şi 0 rânduri pentru neglijenţă. Cât se poate de
clar!
Au trecut zece ani şi, în 1967, din 18 în 23
septembrie, IIC (Institutul Internaţional pentru
Conservare), care pentru ediţia anterioară a
conferinţei sale alesese tema specifică
„Textile”, a ales ca tematică „Climatologia
muzeală”. Şi acolo, conservarea preventivă
părea limitată doar la controlul micro-
climatului.
Au trecut din nou 10 ani şi, în 1977, Garry
Thomson, consilier ştiinţific la National
Gallery din Londra – cel care a jucat un rol
crucial în organizarea conferinţei mai sus
menţionate – publică cartea „Museum
Environment” (Microclimatul1 muzeal).
Această carte va avea un răsunet enorm pentru
că nu se mai adresează doar conservatorilor-
restauratorilor, ci, de asemenea, tuturor celor
care lucrează cu colecţiile şi celor care
intervin asupra clădirii care adăposteşte
colecţiile, adică arhitecţii şi inginerii. Sunt
abordaţi trei agresori: în primul rând, evident
microclimatul (97 de pagini) căruia autorul îi
adaugă lumina (110 pagini) şi poluarea (55 de
pagini). În cursul acestei perioade, englezii au
avut un rol deosebit în salvgardarea
patrimoniului, în privinţa sensibilizării asupra
1
Microclimatul se defineşte ca totalitatea condiţiilor
ambientale (temperatură, umiditate relativă, iluminare
etc.) ale unui spaţiu mai restrains, (n.e.).
 Tendinţe în conservarea preventivă
importanţei controlului microclimatului şi, în
special, a umidităţii relative.
A doua etapă: 1975 - 1990
Numărul agresorilor patrimoniului
creşte
Această a doua perioadă va fi caracterizată de
activităţi noi care se vor subsuma termenului
„Prevenire”. Ea debutează în septembrie
1975, când ICCROM lansează un curs
intitulat „Prevenire în muzee”. Cu o durată de
două săptămâni, acest curs se adresează
administratorilor, conservatorilor, arhitecţilor
şi conservatorilor - restauratorilor. Acest curs
tratează patru agresori: microclimatul şi
iluminatul (agresori lenţi cu efect cumulativ),
furtul şi focul (agresori rapizi cu efect
catastrofic). Acest curs a fost oferit până în
1990 şi, bineînţeles, unul dintre principalii
formatori implicaţi a fost Garry Thomson.
Mai mulţi dintre participanţi au cerut
ICCROM-ului să furnizeze acest curs integral
sau parţial şi în ţara lor, astfel încât să poată
beneficia de el şi colegii lor.
Tabloul agresorilor
10
Realizarea acestui curs a permis, evident,
recunoaşterea importanţei (micro)climatului,
punând, în acelaşi timp, în evidenţă alte căi de
agresiune, cum sunt, spre exemplu, ordinea în
depozite sau necesitatea unui sistem de
înregistrare a colecţiilor.
Graţie contribuţiei tuturor participanţilor - mai
mult de 250, provenind din 38 de ţări, în 15
ani - a fost posibilă stabilirea unui tablou al
agresorilor şi a căilor de agresiune - tablou
care a fost astfel testat într-un număr foarte
mare de situaţii şi ţări. Cei 60 de agresori
astfel identificaţi, cu modalităţile de agresiune
aferente, sunt regrupaţi în 5 categorii - natural
lent, natural rapid, uman lent, uman rapid şi
specialişti - cărora le vor corespunde 5
strategii diferite ce vor contribui, global, la
stabilirea unui „plan de conservare
preventivă”. Un nou şi important pas înainte a
fost făcut datorită Programului PREMA -
Prevenire în muzeele africane (Figura 1) -
care a început în 1985 şi a fost finalizat în
decembrie 1999.
 de Guichen, G. O jumătate de secol de conservare preventivă
PREMA a reprezentat pentru ICCROM ocazia
de a pune în practică o strategie globală de
conservare preventivă, în scopul evitării
deteriorării numeroaselor colecţii care se
găsesc în muzeele naţionale ale ţărilor
africane de la sud de Sahara, şi de a forma mai
mult de 400 de colegi africani, angajaţi în 44
de ţări, graţie finanţării importante
asigurate[3]. A fost posibilă astfel studierea
unei mari varietăţi de cazuri şi propunerea
unor soluţii adaptate pe termen lung, la
nivelul unui întreg continent.
Figura 1. Programul PREMA a realizat
planuri de conservare preventivă la scara unui
întreg continent.
În timpul programului PREMA au fost
identificaţi şi abordaţi noi agresori şi căi de
agresiune cum sunt, de exemplu, absenţa
proiectului cultural sau absenţa registrului
inventar. Dacă redimensionarea rolului
microclimatului în conştiinţa colegilor
africani a fost un proces lung şi dificil, cu atât
mai greu a fost în cazul „specialiştilor
internaţionali” să accepte faptul că instalarea
aerului condiţionat în anumite cazuri era
inutilă sau că era periculos să se dorească
aplicarea normelor stabilite în funcţie de
circumstanţele europene.
În timp ce se dezvolta această acţiune globală
în 44 de ţări africane la sud de Sahara, în
Europa, în Olanda, este lansat un plan naţional
de salvare a colecţiilor. În mod surprinzător,
Curtea de Conturi a acestei ţări este cea care
efectuează o anchetă asupra stării colecţiilor
din 17 muzee naţionale. Raportul final al
acestei instituţii concluziona:
11
„Cea mai mare parte a patrimoniului cultural
olandez (este) ameninţat cu deteriorarea. Dacă
nu se ia nici o măsură, numeroase bunuri
culturale se vor deteriora într-o manieră
ireversibilă sau chiar vor dispărea. Singură,
conservarea se dovedeşte a fi insuficientă.”
Ca răspuns la acest raport se propune un plan
- numit Planul Delta - pe o durată de 5 ani,
constând în conceperea şi aplicarea unei
strategii de conservare preventivă care
completează - şi uneori înlocuieşte – conser-
varea curativă şi restaurarea aplicate anterior.
Înregistrarea colecţiilor, inventarele şi
reorganizarea depozitelor au constituit nucleul
solid al acestui plan.
În acelaşi timp, în Chile s-a lansat, la
propunerea Magdalenei Krebs, o operaţiune la
nivel naţional care a implicat toate muzeele şi
care a fost precedată de un proiect de formare
sistematică a personalului în conservare
preventivă.
Până atunci, conservarea preventivă era numai
în responsabilitatea profesioniştilor. În 1998,
ICCROM lansează o operaţiune majoră, luând
exemplul Uniunii Internaţionale pentru
Conservarea Naturii, care se sprijinea pe
numeroşi ani de deschidere faţă de public,
pentru a obţine înţelegerea şi sprijinul acestuia
în lupta pentru salvarea patrimoniului natural.
Această operaţiune intitulată „Media Save
Art” (Media salvează arta) a făcut cunoscute
publicului acţiunile întreprinse de
profesionişti. Cu siguranţă, acesta (publicul)
contribuie – voluntar sau involuntar - la
deteriorarea patrimoniului. Dar, dacă acesta
este informat, poate contribui foarte eficient la
acţiunea profesioniştilor şi, astfel, din
prădător, publicul poate deveni protector al
patrimoniului. Operaţiunea a utilizat patru
tipuri de canale pentru informarea publicului,
asupra fragilităţii patrimoniului: profesorii,
ghizii, fundaţiile, presa. În timpul acestei a
doua perioade, disciplina începe să se
structureze fără a avea încă un nume unanim
acceptat. Prin urmare, fiecare îi inventează
câte unul. Pe acest plan, colegii anglofoni sunt
cei mai inventivi şi îi auzim vorbind de
„collection care” (îngrijirea colecţiilor),
„preservation” (prezervare), „preventive
conservation” (conservare preventivă),
 Tendinţe în conservarea preventivă
„passive conservation” (conservare pasivă) şi
„non-interventive conservation” (conservare
nonintervenţionistă).
A treia etapă: 1990 – 2005
Conservatorii - restauratorii devin
conştienţi de conservarea preventivă
Până la începutul anilor ’90, când un coleg
încerca să se intereseze de conservarea
preventivă, trebuia îndrumat să citească o
serie de articole dispersate într-un mare număr
de publicaţii. Este interesant să remarcăm
meritul ARAAFU (Asociaţia Restauratorilor
de Artă şi Arheologie de Formaţie
Universitară), care, inspiraţi de anumiţi
membri, precum Denis Guillemard, care a luat
parte la programul PREMA, au decis să
organizeze prima conferinţă internaţională cu
tema „Conservarea preventivă” la Paris, la
sediul UNESCO din 8 în 10 octombrie 1992;
trei zile de comunicări şi discuţii intense care
s-au soldat cu publicaţia intitulată
„Conservarea preventivă” de 321 de pagini.
Pentru prima dată, este posibil să-i vedem
studiaţi într-un singur volum pe toţi agresorii
principali ai patrimoniului. În introducerea
acestui volum, Charles Gruchy, atunci
director la Institutului Canadian de
Conservare, scria: „Faptul că restauratorii
încep să aibă grijă de colecţii la nivel de
prevenire este un semn de maturitate”.
Doi ani mai târziu, din 12 în 16 octombrie
1994, IIC a organizat la Ottawa conferinţa sa
bienală pe tema „Conservare preventivă,
practică, teorie şi cercetare” şi a publicat un
volum în 240 de pagini. Începând cu această
dată, conservatorii-restauratorii au avut la
dispoziţie două publicaţii: una în franceză,
alta în engleză, care tratau conservarea
preventivă (Figura 2).
Discuţiile care au avut loc în timpul acestei
conferinţe au pus în evidenţă faptul că, pentru
mulţi dintre participanţi, conservarea pre-
ventivă se limita încă, în toate cazurile, doar
la controlul condiţiilor ambientale.
Totuşi, conservarea preventivă acoperă un
domeniu mult mai larg şi, mai ales, antrenează
o modificare profundă de mentalitate aşa cum
o indică sloganul[4] următor:
12
Figura 2. În 1992 şi 1994 sunt puse în circulaţie
cele două volume unice dedicate conservării
preventive.
Cine, altădată, gândea obiect, acum trebuie să
gândească colecţie.
Cine, altădată, gândea conservator-restaurator
acum trebuie să gândească echipă
multidisciplinară.
Cine, altădată, gândea sală, acum trebuie să
gândească clădire.
Cine, altădată, gândea climat, acum trebuie să
gândească grup de agresori.
Cine, altădată, gândea termen scurt, acum
trebuie să gândească termen lung.
Cine, altădată, gândea secret, acum trebuie să
gândească diseminare.
Cine, altădată, gândea cum, acum trebuie să
gândească de ce?
Chiar la această conferinţă, Robert Waller
vorbea pentru prima dată de „risk assesment”
(estimare a riscului), iar Stefan Michalski
prezenta prima sa versiune a unui tabel în care
agresorii sunt regrupaţi în 9 grupe împreună
cu o strategie pe 5 niveluri pentru a-i
combate: a evita, a bloca, a măsura, a
reacţiona, a trata. Această strategie rămâne şi
în prezent la baza conservării preventive.
De câţiva ani, timid, cursuri de conservare
preventivă sunt introduse în diferitele
programe universitare, fără a li se acorda însă
spaţiu suficient, pentru că predarea materiilor
clasice nu permite decât rareori introducerea
unor discipline noi.
Doar crearea unei specializări în conservare
preventivă este în măsură să facă mentalităţile
să evolueze. La aceasta idee vor adera Denis
Guillemard şi Marie Berducou, de la
departamentul de Conservare - Restaurare al
 de Guichen, G. O jumătate de secol de conservare preventivă
Universităţii Paris I Sorbona, cărora li se
asociază şi Catherine Antomarchi de la
ICCROM. Ei dezvoltă, în 1994, o diplomă de
studii superioare specializate (DESS) în
conservarea preventivă a bunurilor culturale,
DESS care, pentru a arăta caracterul
multidisciplinar al conservării preventive, este
deschis conservatorilor, arhitecţilor, ingi-
nerilor, regizorilor, conservatorilor şi
restauratorilor. Cu o durată de 6 luni, acest
DESS constă în mai mult de 500 de ore de
curs urmate de un stagiu de 2 luni. Până în
ziua de azi, această filieră a rămas modelul
pentru alte specializări de acest tip ce vor fi
propuse. Crearea acestei specializări va
schimba mersul lucrurilor în Franţa, pentru că,
astfel, nu au fost create doar posturi fixe de
specialişti în conservare preventivă ci, de
asemenea, în cererea de oferte pentru
realizarea de muzee a început să fie solicitată
diploma DESS în conservare preventivă.
În această etapă, asociaţiile profesionale se
văd nevoite să reacţioneze. Chiar dacă fiecare
o face separat, totuşi ele merg toate în aceeaşi
direcţie. De exemplu, Comitetul pentru
Conservare al ICOM, care a funcţionat până
atunci cu 24 de grupe de lucru, dintre care
N°17: climat şi iluminat, N°12: transport, N°
25: biologia, va cumula aceste trei grupe, în
’95, sub conducerea preşedintei Catheline
Perier d’Ieteren sub un singur nume:
conservare preventivă. Acesta va deveni
grupul N°1, indicând astfel rolul esenţial jucat
de acest aspect al profesiei. În cursul acestei
perioade, asociaţiile de conservatori-
restauratori adoptă fiecare, pe rând, o definiţie
a conservării preventive; pentru a nu cita
decât câteva dintre ele: ECCO în 1993,
VE_RES în 1995, AIC în 1996, UK-IC în
1998, Canadian Association of Conservation
în 2001.
Au fost create grupe de lucru pe conservare
preventivă. În acelaşi timp mai existau,
câteodată, nuclee de rezistenţă. Cu titlu de
exemplu, Asociaţia Restauratorilor Germani
nu şi-a putut crea propriul grup decât în 2005
şi a trebuit să învingă o rezistenţă internă
pentru a-şi atinge scopul. La momentul
redactării acestor rânduri, Comisia Europeană
de Standardizare este în curs de a defini
13
conservarea preventivă şi de o accepta ca una
dintre cele trei faţete ale conservării -
restaurării.
A patra etapă 2000 – 2007
Recunoaşterea conservării preventive
Dacă între conservatori - restauratori
conservarea preventivă este azi acceptată în
linii foarte mari, trebuie să fie acceptată, de
asemenea, şi de către toţi cei care împart
responsabilitatea salvgardării, a punerii în
valoare şi a transmiterii patrimoniului. Un pas
important fost făcut deja, deoarece în 8
octombrie, în cadrul celei de-a XXI-a Adunări
Generale la Seul, ICOM, cu 22000 de
membri, acceptă pentru prima dată în codul
său etic termenul de conservare preventivă şi
îl desemnează ca „element important al
politicii muzeelor şi al protecţiei colecţiilor”.
Textul continuă: „Membrii profesiunilor
muzeale trebuie să creeze şi să menţină un
mediu protector pentru colecţiile de care sunt
responsabili, indiferent dacă acestea sunt
depozitate, expuse sau în tranzit”. Prin această
ultimă frază, ICOM intenţionează să
sublinieze ideea responsabilităţii pentru
conservarea preventivă nu doar a
conservatorului-restauratorului, ci a întregului
personal al muzeului, de la director la paznic,
de la personalul ştiinţific la cel administrativ,
care au o parte de responsabilitate în
conceperea şi punerea în practică a unui plan
de conservare preventivă.
În loc de concluzii
La cincizeci de ani după dr. Plenderleith,
conceptul de conservare preventivă s-a lărgit
considerabil şi este acceptat. Limitele sale
trebuie încă definite. Unii doresc să le
menţină doar la agresorii clasici - agresorii
numiţi naturali; alţii să le lărgească, incluzând
inventarul şi documentarea, alţii - între care
mă număr şi eu - merg până la a include
legislaţia ce protejează bunurile culturale.
Oricare ar fi viziunea pe care o avem asupra
întinderii domeniului, nu putem fi decât
inspiraţi de definiţia planului de conservare
preventivă ce mi-a fost propus la Havana, în
 Tendinţe în conservarea preventivă
septembrie 2000, de către participanţii la un
curs regional:
„Ea este conceperea, coordonarea şi punerea
în aplicare a unui ansamblu de strategii
sistematice, organizate în timp şi spaţiu de
către o echipă interdisciplinară cu acordul şi
participarea comunităţii, în vederea prezer-
vării şi diseminării în zilele noastre a
memoriei colective, protejând-o totodată
pentru viitor în scopul întăririi identităţii
culturale şi creşterii calităţii vieţii”.
Autor
Gaël de Guichen
Consilier al Directorului general al ICCROM
gaeldeguichen@libero.it
Note
[1]
În acest articol au fost utilizaţi termenii
conservare-restaurare, conservare preventivă,
conservare curativă şi restaurare cu următoarele
sensuri (Vezi rezoluţia din 2008 a ICOM_CC
privind terminologia):
Conservare-restaurare - Ansamblul de
măsuri şi acţiuni având ca obiectiv salvgardarea
patrimoniului cultural material, garantând
accesibilitatea sa generaţiilor prezente şi
viitoare. Conservarea - restaurarea cuprinde
conservarea preventivă, conservarea curativă şi
restaurarea. Toate aceste măsuri şi acţiuni
trebuie să respecte semnificaţia şi proprietăţile
bunurilor culturale.
Conservarea preventivă - Ansamblul de
măsuri şi acţiuni având ca obiectiv evitarea şi
minimizarea deteriorărilor şi pierderilor ce
urmează a avea loc. Ele acţionează în contextul
sau ambientul unui bun cultural, dar cel mai
adesea al unui ansamblu de bunuri, indiferent
de vechimea şi starea lor. Aceste măsuri sunt
indirecte - ele nu interferează cu materialele şi
structura bunurilor. De asemenea, nu le
modifică aspectul.
Exemple: măsurile şi acţiunile puse în operă
pentru a asigura, într-o manieră optimă,
depozitarea, manipularea, ambalarea şi
transportul, securitatea, controlul microclima-
tului (lumina, umiditatea, poluarea, infestarea)
planurile de urgenţă, formarea personalului,
sensibilizarea publicului, conformitatea cu
normele juridice.
14
Conservarea curativă - Ansamblul
acţiunilor şi măsurilor întreprinse direct asupra
unui bun cultural sau asupra unui ansamblu de
bunuri, având ca obiectiv stoparea proceselor
active de deteriorare sau întărirea acestora din
punct de vedere structural. Aceste acţiuni sunt
puse în operă atunci când însăşi existenţa
bunurilor este ameninţată, pe termen scurt, de
fragilitatea lor extremă sau de viteza de
deteriorare a acestora. Aceste acţiuni modifică
câteodată aspectul bunurilor.
Exemple: dezinfectarea textilelor, curăţarea
ceramicii, dezacidificarea hârtiei, uscarea
controlată a materialelor arheologice umede,
stabilizarea metalelor corodate, consolidarea
picturilor murale, curăţarea de iarbă a
mozaicurilor.
Restaurarea - ansamblul măsurilor
întreprinse direct asupra unui bun cultural,
singular, aflat în stare stabilă, având ca obiectiv
îmbunătăţirea evaluării, înţelegerii şi utilizării
acestuia. Aceste acţiuni sunt realizate atunci
când un bun a pierdut o parte din semnificaţia
sau utilitatea sa ca urmare a deteriorărilor sau
reparaţiilor trecute. Acestea se fundamentează
pe respectul pentru materialele originale. Cel
mai adesea, astfel de acţiuni modifică aspectul
bunului.
Exemple de acţiuni de restaurare: retuşul unei
picturi, asamblarea fragmentelor unei sculpturi
sparte, readucerea la forma iniţială a unei
împletituri, completarea lacunelor unui vas de
sticlă.
[2]
Cuvântul agresor utilizat în articol este sinonim
cu agent, cauză sau factor de deteriorare.
[3]
Programul PREMA a costat în total 7 milioane
de euro, aproximativ o jumătate de milion de
euro pe an.
[4]
Acest slogan a fost publicat în primul „Caiet de
studii al ICOM” în 1995
Bibliografie:
1. The conservation of antiquities and works
of art: treatment, repair, and restoration,
Plenderleith, Harold James, London:
Oxford University Press, 1957, XV, p.374.
2. Contributions to the London conference on
museum climatology, 18-23 September
1967, International Institute for
Conservation (IIC). London, United
 de Guichen, G. O jumătate de secol de conservare preventivă

Kingdom - Ed rev., London: International 7. Preventive conservation, practice, theory

Institute for Conservation, 1968; p.4-296. and research: preprints of the contributions
3. The museum environment, Thomson, to the Ottawa congress, 12-16 September
Garry, London, England: Butterworths, in 1994, Roy, Ashok (ed.); Smith, Perry (ed.)
association with the International Institute / IIC. London, United Kingdom, London:
for Conservation of Historic and Artistic International Institute for Conservation of
Works, 1978; p. Xiv-270. Historic and Artistic Works, 1994; p.8,
4. The Delta Plan: a nationwide rescue 244.
operation, Talley, Mansfield Kirby, Jr., In: 8. ICOM-CC: http://www.icom-cc.org
Museum international, N. 201, 1999, p.11- 9. Code de déontologie de l'ICOM pour les
5. musées, ICOM. Paris, France, Paris:
5. Media Save art: ICOM, 2006; p. 16.
http://www.iccrom.org/fra/05advocacy_fr/
05_02models_fr/08media02_fr.shtml
6. La conservation préventive. ARAAFU,
Paris, 8,9 et 10 octobre 1992, Paris:
ARAAFU, 1992; p.323, il.; 29,5 cm.,
(Conservation restauration des biens
culturels), La conservation préventive,
Paris, France, 19921008-19921010 ISBN
2-907465-02-3.

15
Tendinţe în conservarea preventivă

16
Abordări actuale ale standardelor pentru microclimat
Jonathan Ashley-Smith
Current Thinking on Environmental Standards
in Conservation Matters in Wales/ Challenging Buildings: the Search of Solutions,
Conference Postprints, Henderson, J. (ed), Cardiff , 2006, 10-14
Introducere
Când vine vorba de standardele1 pentru
condiţiile de microclimat din muzee,
biblioteci şi arhive, abordările actuale nu par a
fi cu mult mai diferite decât cele din trecut.
Toată informaţia relevantă conexă ne-a stat la
dispoziţie de decenii. Studiile recente mai
degrabă au rafinat înţelegerea, decât au
revoluţionat-o. Toate atitudinile posibile
legate de aceste informaţii au fost publicate la
diverse momente pe parcursul celor treizeci şi
ceva de ani de când sunt interesat de acest
subiect. Ceea ce se schimbă cu timpul este
moda. Ceea ce se schimbă este modul de
selectare a informaţiei şi accentuarea unui
anumit aspect. Această atenţie specifică poate
fi alegerea deliberată a autorului, sau
rezultatul unei filtrări inconştiente produse în
mintea cititorului.
Motivul pentru care sunt posibile schimbări în
modă, fără a fi determinate de schimbări
substanţiale ale contextului sau ale datelor
relevante, este faptul că standardele reprezintă
o dihotomie fundamentală. Există două
grupuri diferite de oameni. Pe de-o parte sunt
oamenii ca tine, care au nevoie de standarde,
întrucât trebuie să li se spună ce şi cum să
facă. Apoi există oameni ca mine, oameni
inteligenţi şi sensibili. Noi ne putem rezolva
singuri problemele şi nu trebuie să respectăm
regulile înguste care stau în calea progresului.
Pendulul pare să balanseze uneori în favoarea
liberalizării, alteori în favoarea controlului.
Însă ideea unei tendinţe de lungă durată este
utopică.
1
Standardul (eng. standard) este o normă (prevedere,
dispoziţie) sau ansamblu de norme care reglementează
caracteristicile unui material sau produs, modul de
efectuare a unei proceduri; la fel se numeşte şi
documentul, actul (oficial) în care sunt consemnate
aceste prevederi, (n.e.).
17
O schimbare paradigmă?
Cele mai recent publicate idei legate de
domeniul conservării le putem găsi în ediţiile
celei de-a XIV-a Întruniri Trienale a ICOM-
CC de la Haga din septembrie 2005. În
prezentările orale ale lucrărilor lor, autorii
Rob Waller şi Stefan Michalski [1] susţineau
că abordarea conservării preventive suferă o
schimbare paradigmă. Conservarea preventivă
este în pericol de a deveni nimic mai mult
decât respectarea fără discernământ a unor
proceduri ritualiste. Metoda de salvare
propusă pentru această situaţie este
„conservarea predictivă (de anticipare)”.
Aplicând această nouă abordare la parametrii
de microclimat, putem trece peste domeniul
foarte restrâns de condiţii (de exemplu
20±1oC, 50±5%RH), ca fiind singurul
domeniu permis sau râvnit. Acum ne putem
detaşa pentru a analiza condiţiile de
microclimat existente, după care putem
anticipa consecinţele acestora asupra
colecţiilor noastre pe termen lung. S-ar putea
ca urmările prezise să ni se pară acceptabile.
Însă dacă nu vom fi mulţumiţi, vom putea
alege alte condiţii de microclimat care să
prezică rezultate mai uşor de acceptat. Apoi
vom cântării dacă bugetul şi colecţia ne
permit această schimbare.
Acest sistem înlocuieşte procedurile mecanice
cu cele inteligente, însă nu reprezintă un atac
la standarde. Este un alt tip de standard.
Tipuri de standarde
În anii ’60 părinţii şi colegii mei mă
considerau un fel de hipiot. Cu mai multe
ocazii am fost refuzat să fiu servit în localuri
din cauza părului meu lung sau pentru că nu
purtam pantofi şi şosete. Motivul invocat
mereu era „trebuie să respectăm standardele”.
 Tendinţe în conservarea preventivă
Acesta este standardul de tip 1, care spune
“vrem să fii ca noi”.
Acesta nu era un standard universal şi oricând
găseam un local în care să fiu servit. În aceste
locuri eu am devenit cel care stabilea
standardele. Aveam nevoie să ştiu că atunci
când ceream o halbă de bere, aveam să fiu
servit exact cu o halbă englezească de bere, cu
un conţinut specific de alcool. Nu primeam
această halbă de bere pe jumătate plină cu
spumă, fapt ce părea să fie acceptat în părţile
străine. Acesta este standardul de tip 2, care
susţine “doresc să ştiu că primesc ceea ce
cer”.
Standardele de tip 1 constituie baza
benchmarking-ului2 (a progresului raportat la
indicatori de performanţă, n.e.). Formele de
comportament observate sau posibile sunt
clasificate şi categorisite. Oamenii din
categoriile inferioare sunt încurajaţi să
progreseze.
Standardele de tipul 2 facilitează comerţul şi
comunicarea. Aceste standarde realizează
acest lucru încercând să asigure că cuvintele şi
numerele legate de anumite activităţi pot fi
înţelese neambiguu şi că diferitele grupuri pot
acţiona uşor în conformitate cu acestea.
Aşadar, în timp ce eu utilizez o ruletă de
măsurare pentru a-mi stabili circumferinţa
taliei, o altă persoană în Filipine poate utiliza
altă ruletă pentru a determina cât trebuie tăiat
dintr-un material tip denim. Când merg la un
magazin şi întreb de blugi de mărimea mea,
primesc o pereche care mi se potriveşte.
Standardele de tipul 2 sunt utile pentru
oamenii care doresc specificaţii3 ce pot fi
reutilizate. Aceste standarde pot deveni
garanţia reglementărilor mecanice.
Teoretic, standardele nu impun majorităţii
voinţa câtorva. Se presupune că fiecare
trebuie să simtă beneficiul lor. BSI, Institutul
2
Benchmarking-ul este o strategie care vizează
îmbunătăţirea performanţei, o mai mare eficienţă, o
calitate superioară a serviciilor, toate acestea obţinându-
se prin acceptarea schimbărilor. Procesul se bazează pe
identificarea, înţelegerea şi adaptarea practicilor dintr-o
instituţie în scopul îmbunătăţirii performanţelor, (n.e.).
18
Britanic de Standardizare3, defineşte standar-
dizarea astfel:
„Stabilirea şi aplicarea unui set convenit de
soluţii, gândite pentru o aplicare repetată,
direcţionată spre beneficiile mandatarilor şi
pendulând între diversele lor interese.”
Teoretic, standardele necesită a fi aprobate
înainte de a putea fi aplicate. ISO, Organizaţia
Internaţională de Standardizare, defineşte
standardul după cum urmează:
„Un document stabilit prin consens şi aprobat
de un consiliu autorizat, care, în scopul
utilizării comune şi repetate, furnizează
directive şi caracteristici pentru activităţi sau
rezultatul lor, cu scopul atingerii nivelului
optim de ordine într-un anumit context.” [2]
Trebuie să existe un document, care să poată
fi citit de toată lumea. Conţinutul acestui
document trebuie să reprezinte rezultatele
acordului dintre specialişti consacraţi.
Chestiunea legată de "consiliul autorizat” este
probabil punctul în care anumite standarde ale
microclimatului devin incoerente pentru
conservatori. Nici un organism de conservare,
internaţional sau naţional, nu a pregătit sau
susţinut vreun standard relevant, deşi un
număr de astfel de instituţii susţin că una
dintre priorităţile lor sunt "standardele".
Chiar dacă credeţi că standardele provin din
consens şi reprezintă un acord, totuşi sunteţi
într-o dilemă. Oare acordul semnalizează
începutul unei reglementări necontestate, sau
abia dacă este un început pentru discuţii
continue?
3
Specificaţiile (eng. specifications) reprezintă definirea
caracteristicilor specifice, detaliate cărora trebuie să le
răspundă - conform solicitărilor unui anumit beneficiar
- o instalaţie, un material, o vitrină, condiţiile
microclimatice dintr-o încăpere etc.; parametrii de
temperatură şi UR impuse unui spaţiu de depozitare se
pot considera specificaţii de performanţă, solicitarea
unei aparaturi anume poate fi numită o specificaţie de
aparatură, iar definirea unor aspecte tehnice este o
specificaţie tehnică. Documentul care cuprinde aceste
caracteristici este de asemenea numit specificaţie,
(n.e.).
 Ashley-Smith, J. Abordări actuale a standardelor pentru microclimat
Moda în standarde
Mai jos sunt enumerate şapte perechi de
cuvinte, fiecare cuvânt referindu-se la o
atitudine vis-a-vis de ceea ce ar trebui să
conţină un standard şi cum ar trebui
implementat.
universal local
general specific
constrângere îndrumar
performanţă necesitate
literă de lege conştientizare de costurie
certitudine risc
valori numerice fixe directive generale
Un standard poate fi universal aplicabil, sau
poate reflecta faptul că există diferenţe locale,
precum poziţia geografică şi climatul, la care
acesta trebuie adaptat.
Un standard poate fi un îndrumar4 general
pentru anumite tipuri de obiecte, sau se poate
referi doar la un singur tip specific, precum
arhivele sau fotografiile. Formularea
standardului poate implica un grad de
constrângere ce trebuie respectat, sau poate fi
un îndrumar recomandat, care poate fi ignorat
sau modificat în anumite circumstanţe.
Baza unui standard o poate constitui cea mai
bună performanţă a celei mai bune tehnologii
existente, sau necesităţile unei colecţii,
corelate cu limitările clădirii (care o
adăposteşte n.t.). Unele standarde par a fi
literă de lege, iar altele pot accepta faptul că
nu oricine îşi poate permite implementarea
lor. Certitudinea că condiţiile non-standard
vor cauza degradări poate fi, pentru unii
oameni, mai importantă decât conceptul de
risc, care sugerează că doar probabilităţile pot
fi prezise, şi acelea doar cu un anumit grad de
certitudine. Valorile numerice fixe pot fi utile
pentru stabilirea controlului, dată fiind
complexitatea interacţiunilor între colecţii şi
microclimat; indicarea unor directive generale
pentru microclimat poate duce la rezultate mai
sigure.
4
Îndrumarul (eng. guidance) este un ghid, un document
care cuprinde recomandările referitoare la anumiţi
paramentrii, anumite proceduri, (n.e.).
19
Toate aceste abordări diferite au fost
exprimate la momente diferite în discuţiile cu
privire la controlul microclimatului. Este
tentant să vedem coloana stângă ca pe o
descriere a zilelor negre din trecut, iar pe cea
dreaptă exprimând noua eră iluminată. În
orice caz, timp de cel puţin 10 ani de zile s-au
purtat discuţii zadarnice cu privire la risc şi
beneficiul economic, în vreme ce şi mai multe
valori numerice fixe au fost publicate cu mai
puţin de trei ani în urmă.
Dacă veţi căuta valori numerice fixe,
prescrise, cu siguranţă nu le veţi găsi în
publicaţiile autorităţilor precum MLA,
Consiliul Bibliotecilor, Muzeelor şi Arhivelor,
sau în materializarea lor precedentă
Re:source. Publicaţii precum “Indicatori de
performanţă (Benchmark-uri) în îngrijirea
colecţiilor” [3] şi “Standardul de acreditare”
al MLA [4] implică ideea că controlul
microclimatului este important, însă nu mai
menţionează specificaţii, nici chiar flexibile
sau neconstrictive. Acest lucru poate fi
considerat o bună indicaţie a tendinţei
iluminării în standarde.
Scopul primar al acestor documente este de a
promova şi evalua niveluri de competenţă
instituţională. Ele nu au rolul de a oferi un
îndrumar bine argumentat. În schimb, ele
oferă un set de proceduri şi modalităţi pentru
a arăta că procedurile sunt urmate.
Microclimatul
Factorii pe care majoritatea oamenilor ar dori
să-i vadă incluşi într-un standard al
microclimatului sunt agenţii de degradare
biologici, particulele, poluarea, lumina,
temperatura şi umiditatea. Ca un prim pas
către definirea standardelor corespunzătoare,
aceşti factori sunt împărţiţi în trei grupe.
biodăunători
particule zero o ţintă rezonabilă
poluare
zero nu întotdeauna
lumină
rezonabil
temperatură
umiditatea relativă zero irelevant şi imposibil
 Tendinţe în conservarea preventivă
Ar putea fi necesare tipuri diverse de
standarde pentru grupele diferite.
Pentru primele trei, zero este o ţintă
rezonabilă. Nimeni nu ar obiecta, dacă ai
afirma că ambiţia ta este de a eradica agenţii
de degradare biologici, praful şi poluarea.
Eradicare completă s-ar putea să nu fie
posibilă, însă idealul nu este absurd. În cazul
luminii, conţinutul zero de ultraviolete ar
putea fi rezonabil, iar lumina zero, acolo unde
nimeni nu vede obiectele, poate fi rezonabilă.
Însă dacă cineva doreşte să vadă obiectele,
atunci acolo trebuie să fie lumină. Standardele
trebuie să reflecte necesităţile privitorului şi
vulnerabilitatea colecţiei.
Degradările principale cauzate de lumină se
datorează modificărilor chimice. Umiditatea şi
temperatura sunt implicate atât în schimbările
fizice, cât şi în cele chimice. Nu se poate
înlătura temperatura din mediu. Tot ce se
poate face este definirea temperaturilor prea
înalte sau prea scăzute pentru bunăstarea
fizică a unui obiect şi pentru confortul
vizitatorului. În ceea ce priveşte reacţia
chimică, zero absolut poate părea un scop
ideal, însă, spre deosebire de o ţintă de zero
insecte sau zero praf, costurile şi consecinţele
fac atingerea acestui scop irealizabilă.
Pentru majoritatea obiectelor, în cazul cărora
nivelurile de umiditate reprezintă o problemă,
moleculele de apă formează o parte integrantă
a structurii obiectului.
Să tindem spre umiditate zero ar fi o
modificare prea radicală, dacă nu chiar
distrugătoare pentru obiect. Standardele
trebuie să indice valorile care menţin reacţiile
chimice la un nivel scăzut, în vreme ce se
menţine integritatea fizică a obiectului.
Agenţii de degradare biologici
Standardele pentru biodăunătorii din muzee
nu discută despre niveluri admisibile ale
populaţiilor, în modul în care ar putea fi
propuse niveluri acceptabile ale poluanţilor.
De asemenea, aceste standarde nu sugerează
nici faptul că un anumit grad de degradare
este inevitabil, şi astfel trebuie acceptat, aşa
20
cum s-a întâmplat şi în cazul recomandărilor5
cu privire la iluminat.
Reglementarea metodelor chimice de reducere
a populaţiilor de biodăunători subliniază
faptul că este mult mai greu să ţinteşti spre
toleranţă zero. Recomandările disponibile
pentru muzee se concentrează pe proceduri de
îmbunătăţire a monitorizării şi de asigurare a
igienei [5] [6].
Particule
Uneori specificaţiile pentru eficienţa filtrelor
din echipamentul de aerisire sunt luate ca şi
standarde pentru nivelul de particule. Deşi
adesea solicitate de către conservatori,
specificaţiile precum Eurovent 4/56 nu se
referă direct la concentraţiile şi distribuţia
dimensională de particule la care ne-am
aştepta într-o galerie.
În cel mai bun caz, o astfel de specificaţie
asigură că, dacă ar fi fost testat într-un
laborator echipat corespunzător, acest filtru ar
opri un anumit procent de particule de o
anumită dimensiune. Standardul nu ţine cont
de instalaţia reală sau de modul de întreţinere7
şi înlocuire sau de activităţile din cadrul
spaţiului galeriei. Şi, desigur, el poate fi
aplicat doar acolo unde există ventilaţie
mecanică a aerului.
Volumul crescut al lucrărilor de construcţii în
muzee din ultimii ani ai secolului XX, datorat
fervorii secolului şi fondurilor disponibile, a
readus interesul faţă de praf. Particulele pot fi
împărţite în doua clase: cele care sunt foarte
mici şi plutesc în aer mai multă vreme, şi cele
5
Recomandările (eng. guideline) (directive, îndrumări)
reprezintă un set de soluţii propuse pentru rezolvarea
unei anumite situaţii, din care cel vizat alege în baza
unei argumetări bine gândite soluţia cea mai potrivită
pentru situaţia de rezolvat, (n.e.).
6
Eurovent 4/5 este o procedură de testare a aparaturii
utilizate în ventilarea generală pentru filtrarea aerului,
în scopul îndepărtării particulelor, (n.e.).
7
Întreţinerea (eng. hausekeeping) este ansamblul
operaţiilor curente de curăţenie, control, mici reparaţii,
menţinere etc. din spaţiile de depozitare, expunere şi
interioare istorice, (n.e.).
 Ashley-Smith, J. Abordări actuale a standardelor pentru microclimat
care sunt mai mari şi tind să cadă şi să
formeze straturi vizibile de praf pe suprafeţele
orizontale ale obiectelor. În Regatele Unite ale
Marii Britanii, ştiinţa conservării a ignorat
prima grupă. Concentraţiile celei de-a doua
grupe pot fi măsurate cu ajutorul unei metode
simple, necostisitoare, modificarea luciului
unei lame de microscop [7].
Ideile curente despre nivelurile de praf rezultă
din moda utilizării răspândite a acestei
metode. Deşi este contestată ca şi unitate
corespunzătoare de măsură, o serie de lucrări
propun măsurarea concentraţiilor de praf cu
ajutorul unităţilor de murdărie depusă (unităţi
de depunere). Lucrările de construcţii
cauzează niveluri de 30 de unităţi de depunere
pe săptămână, activitatea umană generală
cauzează sub 10 unităţi de depunere pe
săptămână [8]. Un standard ar putea fi stabilit
prin determinarea nivelului de activitate
tolerat, şi astfel, a nivelului de depunere
acceptat. O altă abordare ar fi compararea
vitezei de depunere a murdăriei cu cererile
economice ale curăţirii şi întreţinerii, şi dau-
nele probabile cauzate de aceste activităţi [9].
Poluanţi
Timp de mai multă vreme, îngrijorarea majoră
se referea la cantităţile de poluanţi aduşi din
exterior. Standardele pentru nivelul de dioxid
de sulf, ozon şi oxid de azot au fost
determinate de cea mai scăzută valoare pe
care o pot asigura sistemele de aer condiţionat
având filtre cu cărbune activ. Mult mai recent,
atenţia s-a concentrat asupra nivelului de
poluanţi generaţi intern, precum acidul formic
şi acetic, emişi de produsele lemnoase şi de
adezivi. Multe din ideile actuale au fost
publicate de către Jean Tétreault de la
Institutul Canadian de Conservare [10].
Studiul lui este unul bazat pe risc, unde
nivelul permis de poluanţi este determinat de
decizia noastră asupra perioadei de timp în
care vrem să reziste colecţia noastră. El
propune introducerea dozelor de poluanţi, o
noţiune care ne permite să jonglăm cu relaţia
dintre concentraţia poluantului şi timpul de
21
expunere la acţiunea acestuia, într-o manieră
care a devenit familiară legată de intensitatea
şi timpul de expunere în cazul dozei de
lumină. De asemenea, el vorbeşte despre
NOAEL, No Observable Adverse Effects
Level (nivelul de efecte adverse
neobservabile), o concentraţie de poluant în
microclimatul muzeal, sub nivelul căreia se
pare că nu apar degradări. Ideea că ar exista
un asemenea nivel este tentantă, fiind bazată
pe probe empirice. În orice caz, ea nu este
aprobată de criticii tehnicii experimentale a
lui Tétreault [11].
Lumina
Departamentul de conservare de la V&A
(Muzeul Victoria şi Albert, Londra, n.e.) îşi
asumă cele mai recente abordări practice
legate de niveluri permise de iluminare [12],
deşi aceste „noi” dezvoltări se bazează pe
lucrările mai vechi, mai puţin accesibile ale
Institutului Canadian de Conservare. Studiul
V&A este bazat în mod esenţial pe risc, fapt
care nu surprinde, dată fiind implicarea
subsemnatului8. Se bazează pe determinarea a
ceea ce este o modificare perceptibilă de
culoare (PC) şi apoi pune întrebarea „Care
grad al modificării este acceptabil?”
Concluzia, cum că o modificare perceptibilă
de culoare la 50 de ani este acceptabilă, nu va
transforma modul în care obiectele sensibile
la lumină sunt tratate într-un muzeu bine
organizat. În orice caz, admite deschis că
observatorul are atât limitări, cât şi drepturi, şi
că custodele/ muzeograful trebuie să accepte
că decizia de a expune un obiect este o decizie
conştientă de a-l supune degradării.
Temperatura şi umiditatea relativă
Pentru a afla ultimele idei legate de
standardele pentru umiditatea relativă şi
temperatură, aţi putea încerca să mergeţi la
secţiunea Monitorizarea şi Controlul Mediului
8
Jonathan Ashley Smith este autorul cărţii Risk
Assessment for Object Conservation (Estimarea de risc
în conservarea obiectelor), Butterworth-Heinemann,
1999, 358 pagini, (n.e.).
 Tendinţe în conservarea preventivă

din Conservation OnLine [13]. Veţi găsi un
număr de eseuri animate, majoritatea dintre
ele datând din anii 1995-96. Cauza acestor
numeroase animaţii a fost o declaraţie de
presă a Institutului Smithsonian în 1994.
Acesta afirma că cercetările efectuate la
institut arătau că abaterea curentă permisă
pentru umiditatea relativă de ± 5% (sau mai
puţin) era inutil de rigidă. Mai mult, tendinţa
specificaţiilor mai restrânse ar duce la
cheltuieli inutile de ajustare şi întreţinere a
instalaţiilor de aer condiţionat. Deşi aceasta
era o garanţie pentru evitarea grijilor inutile,
totuşi nu era populară în rândul
conservatorilor. Faptul că a fost formulată în
termeni economici, mai degrabă decât în
termeni de protejare a colecţiilor, era şi mai
deranjant.
Ceea ce au arătat oamenii de ştiinţă de la
Institutul Smithsonian era faptul că pentru un
număr mare de probe, stresul din material,
care era suficient de mare pentru a duce
tensiunea internă dincolo de limita elastică, nu
a fost atins nici cu fluctuaţii mult mai mari
decât specificaţia acceptată [14]. Deşi Stefan
Michalski a ales să critice experimentele care
au susţinut aceste rezultate, el a publicat
concluzii similare aproape în aceeaşi perioadă
[15].
Lucrarea smithsoniană aborda efectele fizice
ale temperaturii şi umidităţii. Cam în aceeaşi
perioadă, standardele referitoare la efectul
temperaturii şi al umidităţii asupra degradării
chimice erau şi ele cercetate. La o conferinţă
pe tema conservării fotografice, care a avut
loc la Copenhaga în 1995, Tim Padfield şi
Jesper Stub Johnsen au demonstrat limitările
standardelor existente pentru arhivele foto
[16]. Ei susţineau că „Standardele au o
autoritate care încurajează o acceptare fără o
chibzuinţă mai profundă, în special din partea
personalului de execuţie, care are puţine
cunoştinţe despre baza experimentală sau
empirică al acelui standard.” Unul dintre
punctele abordate în lucrările lor este că,
pentru climatul din Copenhaga, o linie stabilă
pentru umiditatea relativă în limitele
recomandărilor în vigoare, poate fi atinsă prin
simpla ridicare a temperaturii. Din nefericire,
acest lucru creşte viteza de degradare cel puţin
de două ori şi, astfel, ei au propus
dezumidificarea ca fiind o soluţie mai bună.
Acestea se petreceau la scurt timp după ce
National Trust (Trustul Naţional – o
organizaţie caritativă, non-guvernamentală,
care administrează peste 300 de clădiri
istorice şi monumente industriale în Anglia,
n.e.) câştigase un premiu de conservare pentru
conceptul „încălzirea de conservare”, care
consta în încălzirea interioarelor istorice cu 5
grade peste temperatura exterioară. Aceste
lucru previne ca umiditatea să persiste în
domeniul care favorizează dezvoltarea
mucegaiului, dar are consecinţe nefaste pentru
păstrarea colecţiilor, ceea ce ar fi în
discordanţă cu scopul declarat al conservării.
Trebuie specificat însă că încălzirea de
conservare cauzează viteze de degradare mai
mici şi duce la o mai mare economie de
energie decât încălzirea la 19 sau 20ºC,
temperaturi solicitate de alte standarde de
„conservare”.
ASHRAE
În America de Nord, biblia standardelor
microclimatului muzeal este Manualul
încălzirii, ventilaţiei şi al aplicaţiilor aerului
condiţionat ASHRAE [17], care are un capitol
referitor la Muzee, Biblioteci şi Arhive.
ASHRAE este Societatea Americană a
Inginerilor pentru Încălzire, Răcire şi Aer
Condiţionat. Misiunea acestei societăţi este
„promovarea HVAC&R (sisteme de încălzire,
ventilaţie, condiţionare a aerului şi răcire,
n.e.) pentru a servi umanităţii şi a susţine o
lume durabilă”. Aşadar, scopul acesteia este
de a promova instalarea unor echipamente
consumatoare de energie, în vreme ce
stopează încălzirea globală? Specificaţiile
propuse nu salvează planeta, durabilitatea nu
este încă unul dintre criteriile pentru
standardele microclimatului muzeal, dar
ASHRAE are dreptate când ne atrage atenţia
asupra problemei.

22
 Ashley-Smith, J. Abordări actuale a standardelor pentru microclimat
Manualul este un set de specificaţii destinate
utilizării de către ingineri. Conservatorii par
să placă acest manual, deoarece este scris
ţinând cont de ingineri, astfel încât simplifică
sarcina grea de a comunica cu aceştia. Ca şi
set de specificaţii pentru uzul inginerilor este
destul de bună, însă ca şi set de standarde îi
lipseşte ceva, deoarece porneşte de la
prezumţia controlului activ mecanizat. Un alt
motiv pentru care conservatorii agreează
„capitolul ASHRAE”, după cum este intitulat,
este pentru că redactarea ediţiilor din 1999 şi
2003 îi revine în principal lui Stefan
Michalski. Majoritatea oamenilor au respect
pentru ceea ce spune acest autor, fapt ce face
ca spusele lui să dea impresia unui consens.
Manualul menţionează cinci tipuri de
microclimat muzeal, începând cu unul în care
singura restricţie este „prezintă siguranţă sub
75% UR”, şi până la specificaţia restrânsă
pentru controlul strict, independent de
anotimp, de ± 5%UR şi ± 4°F (suntem în
America!). Specificaţiile intermediare permit
câteva diferenţe între valorile de referinţă
pentru vară şi iarnă. Fiecare set de condiţii
este însoţit de o descriere a riscului la care
este expusă colecţia. Este foarte interesant de
observat că cea mai restrictivă specificaţie,
care nu duce la „nici un risc de degradare
mecanică”, este ±5%UR şi nu cea la modă de
±3%, sau cea absurdă de ±1% ,utilizată într-o
perioadă pentru Colecţia Regală.
V-aţi putea gândi la cele cinci seturi de
condiţii nu ca la specificaţii pentru
echipament, ci ca la descrieri ale tipurilor de
construcţie cu diferite posibilităţi de control.
O astfel de clasificare a fost recent dezvoltată
în cadrul proiectului de cercetare MASTER
EU [18]. Această lucrare, recent prezentată la
workshop-ul final al proiectului din ianuarie,
urmează a fi publicată.
BS 5454
Revenind la conferinţa ICOM-CC din Haga şi
la ideea prevenirii degradărilor chimice ca şi
punct de interes principal al unui standard,
haideţi să ne referim la alte lucrări ale V&A
23
[19]. Trebuie să invocăm standardul la care se
fac cele mai multe referiri în Regatele Unite
ale Marii Britanii, BS 5454, „Recomandări
pentru depozitarea şi expunerea documentelor
de arhivă”, actualizat în 2000. În prefaţa
documentului se declară că acest standard „ia
forma unui îndrumar şi a unor recomandări.
Nu ar trebui citat ca şi cum ar fi o
specificaţie….”. În orice caz, furnizorii de
fonduri pentru lucrările de construcţii, precum
Heritage Lottery Fund (HLF – Fondul
Loteriei pentru Patrimoniu, o sursă
guvernamentală de finanţare a multor
intervenţii pe patrimoniu în Regatele Unite
n.e.), adesea stipulează conformitatea cu BS
5454 ca şi o condiţie a acordării fondurilor.
Din păcate standardul este greu de respectat
dacă nu se instalează un sistem de aer
condiţionat. Pe lângă faptul că este criticat
pentru că nu contribuie la durabilitatea
globală a mediului, sistemul de condiţionare a
aerului ocupă spaţiu, afectează arhitectura
clădirilor istorice şi funcţionarea lui
presupune costuri foarte mari. Totuşi, HLF
insistă pe conformitatea cu acest standard, iar
MLA utilizează standardul ca şi definiţie
pentru „cea mai bună practică” în schema sa
de indicatori de performanţă.
În lucrarea sa, Boris Pretzel descrie
necesităţile microclimatice ale Arhivelor
RIBA, colecţia a cărei găzduire HLF a fost
rugat s-o finanţeze. El argumentează că pentru
foile de hârtie individuale tensiunea indusă
prin microclimat nu este o problemă majoră şi
că, la întotdeauna uscatul V&A, nu apare nici
pericolul mucegaiului. Astfel, degradarea
chimică, cauzată de oxidare şi hidroliză,
rămâne factorul major care trebuie controlat.
Permanenţa este problema cheie.
Conceptul de izoperm creat pentru prima dată
de Donald Sebera în anii ’80, a fost recent
readus la viaţă de către Stefan Michalski [20].
Dacă realizăm un grafic având pe cele două
axe temperatura şi umiditatea, se pot trasa
nişte linii care unesc puncte reprezentând
viteze identice de degradare. Izopermii sunt
linii care unesc puncte de permanenţă egală,
 Tendinţe în conservarea preventivă
ceea ce este un alt mod de a exprima acelaşi
lucru. Acolo unde temperatura şi umiditatea
sunt crescute, în colţul dreapta sus al
graficului, viteza de degradare va fi mare.
Acolo unde temperatura şi umiditatea sunt
scăzute, jos, în colţul stâng, viteza de
degradare va fi şi ea scăzută, ceea ce
înseamnă că permanenţa va fi mult mai mare.
BS 5454 permite un mic dreptunghi de valori
(într-un asemenea grafic, n.e.) pentru
umiditatea relativă şi temperatură. Orice punct
posibil în stânga unui izoperm, care trece prin
spaţiul permis de BS 5454, va avea o
permanenţă la fel de mare, sau chiar mai
mare, decât cel specificat. Totuşi, aproape
toate aceste seturi de condiţii mai bune nu se
încadrează în standard! Boris argumentează
ad absurdum că anumite condiţii dintr-o
locaţie exterioară, expusă la condiţii externe,
însă adăpostită de ploaie şi lumina directă a
soarelui, dau o mai mare permanenţă decât BS
5454.
CEN
CEN – Comitetul European pentru
Standardizare e un fel de organizaţie care
încearcă să standardizeze tot ce mişcă sau tot
ce stă în repaus pentru un timp mai
îndelungat. La iniţiativa italiană, s-a instituit
un Comitet Tehnic, TC 346, care să abordeze
toate aspectele activităţii de conservare. Un
grup de lucru, CEN TC 346 WG4, prezidat de
Jesper Stub Johnsen, studiază microclimatul.
Această lucrare este în curs şi nu am putut afla
direcţia în care se îndreaptă acest grup.
Într-o prezentare promoţională care poate fi
descărcată de pe internet, CEN descrie
justificarea standardizării: „armonizarea
reduce barierele comerţului, promovează
siguranţa, permite interoperabilitatea produ-
selor, sistemelor şi serviciilor, şi promovează
comprehensiunea tehnică generală”. Ceea ce
sună rezonabil.
Prezentarea conţine, de asemenea, menţiunea
că obiectivul CEN „ar putea fi atins prin toate
mijloacele”, care ne duce cu gândul mai
degrabă la Europa din 1939, decât la îndru-
24
marele explicative ale liberalului secol XXI.
Eu prevăd mai multe numere fixe şi
inflexibile.
Bibliografie
1. „A paradigm shift for preventive
conservation, and a software tool to
facilitate the transition” (O schimbare
paradigmă în conservarea preventivă şi un
program de calculator pentru facilitarea
tranziţiei). Robert Waller and Stefan
Michalski. 2005. ICOM-CC. Preprints of
the 14th triennial meeting ,The Hague,
ISBN 1-84407-253-3 pp. 733-738
2. „Exploiting Research through Standar-
dization: a best practice guid”. Maxiquest-
norm, 2003, http://www.maxiquest.net
3. „Benchmarks in Collection Care”
re:source (now MLA). 2002
4. „Accreditation Standard”. MLA, 2004.
http://www.mla.gov.uk/resources/assets/A/
accreditation_standard_pdf_6686.pdf
5. „Integrated Pest Management: a guide for
museums, libraries and archives”. David
Pinnegar and Peter Winsor. MLA . ISBN:
1-903743-79-6
6. http://www.mla.gov.uk/resources/assets//I/
ipm_guide_pdf_6640.pdf
7. „Dust deposition and measurement-a
modified approach”. Stuart Adams. 1997.
EnvironmentalTechnology, 18, pp 345-50.
8. eg „Monitoring of deposited particle levels
within the Royal Museum of Scotland”.
Stuart Adams, Katherine Eremin and
James Tate. Conservation Science 2002,
Archetype Publications. And follow
arguments at http://iaq.dk/iap.htm
9. „Economics of dust”. Helen Lloyd. 2004.
6th European Commission Conference on
Sustaining Europe’s Cultural Heritage:
from Research to Policy London, 1–3
September 2004
http://www.ucl.ac.uk/sustainableheritage/c
onference-proceedings/pdf/3C.8_lloyd.pdf
10. „Airborne pollutants in museums, galleries
and archives: risk assessment, control
strategies, and preservation management”.
 Ashley-Smith, J. Abordări actuale a standardelor pentru microclimat
Jean Tétreault. 2003. Canadian Conse-
rvation Institute. ISBN 0-662-34059-0
11. „The relevance of the NOAEL concept and
related parameters in defining pollution
thresholds for cultural heritage
collections”. Jens Glastrup . 2004.
http://www.isac.cnr.it/iaq2004/pdfabstract/
glastrup_abstract.pdf
12. „The continuing development of a practical
lighting policy for works of art on paper
and other object types at the Victoria and
Albert Museum”. Jonathan Ashley-Smith,
Alan Derbyshire and Boris Pretzel. 2002,
ICOM-CC , Preprints of the 13th Triennial
Meeting Rio de Janeiro. ISBN1-902916-
30-1. pp 3-8
13. http://palimpsest.stanford.edu/bytopic/envi
ronment/
14. „Technical considerations for the transport
of panel paintings”. M. Richards, M.F.
Mecklenburg and C.S. Tumosa. 1998. The
Structural Conservation of Panel Paintings.
Procedings of a symposium at the J Paul
Getty Museum, April 1995. (ed. Kathleen
Dardes and Andrea Rothe) J Paul Getty
Trust. ISBN 0-89236-384-3
15. „Relative Humidity and Temperature
Guidlines: What’s Happening?” Stefan
Michalski, 1994.CCI Newsletter No.14
September 1994. ISSN 1180-3223. pp 6-8.
25
16. „The breath of Arrhenius: air-conditioning
in photographic archives”. Tim Padfield
and Jesper Stub Johnsen. Research
Techniques in Photographic Conservation.
Proceedings of the conference in
Copenhagen 14-19 May 1995. pp 59- 64.
17. ASHRAE HVAC Applications Handbook
2003. ISBN 1-931862-22-2
http://iaq.dk/iap/iaq2003/posters/master.pd
18. http://www.ucl.ac.uk/sustainableheritage/re
search/masterfinalworkshop.html
19. ‘The RIBA project: a climate strategy for
paper-based archives at the Victoria and
Albert Museum’. Boris Pretzel. 2005.
ICOM-CC. Preprints of the 14th triennial
meeting, The Hague. ISBN 1-84407-253-
3. pp 681-688
20. Double the life for each five-degree drop,
more than double the life for each halving
of relative humidity’. Stefan Michalski.
2002. ICOM-CC Preprints of the 13th
Triennial Meeting, Rio de Janeiro. .ISBN
1-902916-30-1. pp 66- 72
21. http://www.cenorm.be/cenorm/index.htm
Tendinţe în conservarea preventivă

26
Aplicând ştiinţa în problematica microclimatului muzeal
David Erhardt, Charles S. Tumosa, Marion F. Mecklenburg
Applying science to the question of museum climate
in Museum Microclimates, T. Padfield & K. Borchersen (eds.)
National Museum of Denmark, 2007, 11-17
Rezumat
O examinare a istoricului şi a dezvoltării
direcţiilor recomandate în materie de
microclimat muzeal relevă faptul că, în
selectarea valorilor şi a intervalelor optime,
suportul ştiinţific a fost unul minimal. Sumara
bază de cercetare care a existat a fost adesea
extinsă la materiale şi obiecte la care nu avea
aplicabilitate; decizii care erau cel mult cele
mai bune presupuneri, bazate pe dovezi
minimale, au fost bătute în cuie, iar
necesitatea argumentării raţionale în procesul
luării multor decizii se pare că a fost uitată sau
răstălmăcită. Multe dintre recomandări s-au
bazat pe alte consideraţii decât cele ce vizează
stabilitatea obiectelor, cum ar fi cazul
limitărilor mecanice ale HVAC - sisteme de
încălzire, ventilare şi condiţionare a aerului1,
constrângeri impuse de climatul exterior sau
de regulamente legate de imobile
(monumente) istorice, ori de costuri de
implementare şi întreţinere. Doar relativ
recent cercetarea a furnizat o bază ştiinţifică
generală pentru determinarea valorilor optime
pentru microclimatul muzeal, în special a
intervalelor în care temperaturii şi umidităţii
relative le este permis să varieze fără risc.
Deoarece rezultatele acestei cercetări diferă de
ceea ce a devenit dogma microclimatului, ea a
fost criticată de câţiva specialişti ai
domeniului. Cu toate acestea, rezultatele s-au
impus, fără contestări substanţiale ale datelor
şi concluziilor vehiculate, şi sunt tot mai larg
acceptate.
1
HVAC este un mod încetăţenit de menţionare în
literatura de specialitate a sistemelor de încălzire,
ventilare şi condiţionare a aerului. Prescurtarea provine
din iniţialele denumirii lor în limba engleză, (n.e.).
27
Necesitatea controlului microclimatic
în muzee
Prezervarea colecţiilor depinde de
comportamentul materialelor şi obiectelor şi
de modul în care influenţele microclimatice
care acţionează asupra lor pot fi controlate,
pentru a le maximiza durata de viaţă şi şansa
de supravieţuire. Câteva dintre aspectele
prezervării sunt evidente: focul, inundaţiile,
poluarea şi cutremurele vor degrada sau
distruge majoritatea colecţiilor. Este evident
că astfel de ameninţări trebuie controlate,
eliminate sau minimizate, în măsura
posibilităţilor. Deteriorarea datorată luminii şi
valorilor sau intervalelor incorecte de
temperatură sau umiditate relativă (UR) este
adesea mai lentă şi mai puţin dramatică, însă,
cu toate acestea, ele constituie o problemă
serioasă. Lumina nu poate fi pur şi simplu
eliminată, deoarece ea este necesară pentru
vizualizarea obiectele şi pentru a permite
oamenilor să se deplaseze în siguranţă.
Cantitatea şi tipul de radiaţie la care ar trebuie
expuse colecţiile sensibile trebuie limitate la
cantitatea minimă şi intervalul spectral al
luminii vizibile necesare vizualizării
obiectului. Acest lucru este dificil de pus în
practică din cauza faptului că însăşi vederea
umană variază, precum şi datorită gamei largi
de culori, contraste şi texturi ale obiectelor şi,
de asemenea, varietăţii surselor de lumină.
Determinarea intervalelor optime de
temperatură şi umiditate relativă este,
totuşi infinit mai complexă. Trebuie luate în
calcul mult mai multe categorii de efecte,
deoarece materiale diferite pot avea
răspunsuri destul de variate la anumite valori
sau schimbări de temperatură şi UR.
Microclimate care sunt potrivite pentru un
anumit tip de obiecte pot fi distructive pentru
altele. Atât efectele pe termen scurt, cât şi
procesele de îmbătrânire pe termen lung
trebuie luate în considerare. Menţinerea unui
 Tendinţe în conservarea preventivă
anume microclimat muzeal este o respon-
sabilitate activă, costisitoare şi cronofagă. Un
microclimat adecvat va contribui la
permanenţa unei colecţii, dar menţinerea unui
microclimat ales pe baza unor informaţii
incorecte sau incomplete poate fi atât
dăunător, cât şi costisitor şi consumator de
energie. Această lucrare va examina istoria
microclimatului muzeal, modalităţile în care
parametrii acestuia au fost stabiliţi, evoluţia
cunoştinţelor despre cum şi de ce se
deteriorează obiectele şi felul în care actualul
corpus de cunoştinţe este folosit în alegerea
unor microclimate adecvate.
Evoluţia specificaţiilor
pentru microclimatul muzeal
Obiectele au fost iniţial expuse aceluiaşi
microclimat ca şi oamenii. Pe lângă încălzirea
limitată provenind de la sobe, nu era nici
economic, nici tehnologic fezabil să se
realizeze un control al microclimatului sau să
se facă mai mult decât depozitarea obiectelor
valoroase în cutii sau lăzi. Apariţia
tehnologiei industriale, a încălzirii centrale şi,
în fine, a condiţionării aerului şi a controlului
umidităţii, a făcut posibilă modificarea sau
producerea unor microclimate care erau fie
mult mai uniforme, fie diferite de climatul
exterior. Încălzirea centrală fără umidificare,
de exemplu, a condus la producerea unei
umidităţii relative mai scăzute decât s-a
experimentat vreodată până atunci în spaţiile
locuite. Umiditatea relativă foarte scăzută
poate cauza degradări, precum exfolieri ale
picturii, crăpături şi curbări ale lemnului,
slăbirea îmbinărilor la mobilier. Deşi spălarea
cu apă a sistemelor de ventilare a fost iniţial
proiectată pentru a îndepărta praful şi agenţii
poluanţi din aer, s-a descoperit faptul că
această procedură poate fi utilizată pentru a
controla umiditatea relativă şi a reduce
problemele asociate cu încălzirea centrală fără
umidificare. Muzeul de Arte Plastice din
Boston a instalat, în 1908, un sistem central
de încălzire, spălare şi umidificare a aerului şi,
după 2 ani, „au descoperit că umiditatea cea
mai bine adaptată picturilor şi altor obiecte de
artă variază în intervalul 55 şi 60%” [1].
McCabe nu a furnizat nicio informaţie
28
referitoare la vreun test sau rezultat care să fi
condus la stabilirea acestui interval, însă
afirmaţia a fost foarte influentă în evoluţia
controlului microclimatului muzeal. Intervalul
apare frecvent, în recomandări succesive, de
obicei fără a se specifica cum a fost stabilit
acesta. Temperaturile recomandate variau, dar
erau în general mai scăzute decât se apreciază
în zilele noastre şi erau adesea determinate în
funcţie de capacitatea sistemului de încălzire.
Atunci, ca şi acum, orice temperatură
recomandată pentru climatul muzeal general
trebuia să se situeze în zona de confort uman.
Dezvoltarea unor sisteme de condiţionare a
aerului mai performante a dus la instalarea lor
într-o duzină de muzee în Statele Unite până
în 1940, inclusiv Arhivele Naţionale şi
Biblioteca Congresului [2].
Următoarea evoluţie majoră a avut loc în
timpul celui de-al doilea război mondial. În
timpul războiului, colecţiile Galeriei
Naţionale (National Gallery) din Londra au
fost mutate în galeriile unor cariere de şisturi
cristaline în Wales. Condiţiile naturale din
peşteri erau reci şi constante, dar UR se
apropia de 100%. O umiditate atât de ridicată
ar fi dus la deteriorare (mucegăire, dacă nu
altceva), aşa încât a fost utilizată încălzirea
pentru a scădea UR. Valoarea ţintă aleasă a
fost de 58% UR - valoarea medie din Galeria
Naţională, aşa cum a fost ea determinată
anterior prin monitorizarea greutăţii unor
blocuri de lemn păstrate pentru câteva luni în
sălile de expunere. Greutatea medie a acestora
corespundea unui conţinut de umiditate
stabilit într-un echilibru cu un mediu de 55-
60% UR [3]. Observaţia că desprinderile de
straturi picturale au încetat la depozitarea în
mediul constant al peşterii a fost primul
stimulent pentru instalarea aerului condiţionat
în Galeria Naţională după război. Interesant,
UR anume aleasă la acea vreme pentru picturi
(şi, într-adevăr, pentru alte obiecte din
colecţie şi bibliotecă) s-a bazat pe
măsurătorile realizate pe blocurile de lemn în
UR din Londra, şi nu există nicio cercetare
care să indice faptul că picturile erau mai
stabile sau mai durabile în condiţiile alese.
Condiţiile reproduc pur şi simplu UR din
Londra, fără variaţii. În absenţa datelor care să
recomande alţi parametri microclimatici,
 Erhardt, D. Tumosa, C. S. Mecklenburg, M. F.
Aplicând ştiinţa în problematica microclimatului muzeal
reproducerea climatului galeriei era mai puţin
riscantă decât alegerea unor condiţii diferite.
Cu toate acestea, nu exista nimic care să arate
că aceste condiţii specifice sau astfel de
intervale înguste erau necesare sau optime,
sau că alte condiţii nu ar fi fost la fel sau mai
eficiente în reducerea deteriorărilor. Singura
concluzie pertinentă care se poate trage este
aceea că condiţiile din galeriile carierei erau
mult mai bune decât condiţiile extrem de
variabile, necontrolate ale Galeriei Naţionale,
fără aer condiţionat, dinainte de război. În
parte, din cauza acestor rezultate, importanţa
controlului microclimatului în muzee a fost
acceptată rapid, iar metoda a fost adesea
implementată utilizând valori similare. În
1960, rezultatul unei evaluări a indicat un
interval preferat de valori ale UR, pornind de
la 40% la 70%, cele mai multe încadrându-se
sau suprapunându-se peste intervalul de 50-
60% [4]. În articol, Plenderleith face pledoarie
pentru o zonă de siguranţă de 50 până la 60%,
cu 50% limită inferioară, pentru a preveni
deshidratarea periculoasă (cum ar fi presupusa
fragilizare a pergamentului) şi 60% ca limită
superioară pentru a evita dezvoltarea
mucegaiului. Plenderleith utilizase anterior
date provenind din domeniul tehnologiei de
uscare a materialului lemnos, pentru a susţine
limita inferioară de 50% [5]. Din nou, puţine
date reale (cum ar fi cele referitoare la
dependenţa rigidizării pergamentului de UR)
sunt prezentate pentru a justifica diferitele
valori vehiculate în contextul lucrării sau în
alte situaţii. Chiar şi afirmaţiile făcute, cum
erau cele referitoare la rigidizarea materialelor
organice la UR sub 50%, adesea nu aveau
bază experimentală. În anumite cazuri, este
evident faptul că rezultatele sunt derivate din
practică. Menţinerea unei UR ridicate, iarna,
în condiţii de climă rece, este dificilă şi, chiar
dacă acest lucru se poate realiza, condensarea
ce are loc pe acoperiş şi pe pereţii exteriori
poate cauza deteriorări serioase ale clădirii.
Valori mai mici ale UR (până la 25% iarna)
au fost, în final, adoptate în Canada şi în
nordul Statelor Unite, nu pentru că s-ar fi
demonstrat că sunt sigure pentru colecţii, ci
pentru că menţinerea unor valori mai ridicate
în timpul iernii era dificilă sau imposibilă.
Acest lucru se leagă de credinţa comună că
29
alte valori decât cele obişnuite sunt
acceptabile dacă obiectele sunt „acomodate cu
acestea”, din nou cu foarte puţină justificare
reală. (Ar trebui să remarcăm aici că cele mai
multe dintre discuţiile referitoare la UR
adecvată se axează pe materialele organice,
deoarece valorile UR adecvate pentru
materialele anorganice sunt mai bine definite
şi mai puţin controversate. Există câteva
excepţii, cum ar fi lăcrimarea sticlei şi a
ceramicii cu conţinut de săruri delicvescente,
pentru care microclimatul ideal trebuie încă
determinat.)
Punctul de maximă tensiune a acestui proces
l-a constituit publicarea lucrării The Museum
Environment (Microclimatul Muzeal) [6] a lui
Garry Thomson, de la Departamentul
Ştiinţific al Galeriei Naţionale din Londra. La
o scară mai mare decât oricare dintre
publicaţiile anterioare, The Museum
Environment a examinat dovezile ştiinţifice
existente şi a încercat să deducă valorile
adecvate şi intervalele acceptabile, mai
degrabă decât să încerce să tragă concluzii
bazate pe afirmaţii discutabile, nesusţinute şi
vagi. Thomson, în mod evident mai mult
decât alţii, era conştient de lipsa cunoştinţelor
relevante şi îşi amenda multe dintre afirmaţii.
Dacă, în general, Thomson recomanda luarea
în calcul a tipului colecţiei şi a climatului
local pentru determinarea condiţiilor ce
trebuie menţinute, în cazul muzeelor tipice
recomandările sale se opreau la 55% UR.
Valoarea UR de 55% a fost aleasă pe scară
largă, deoarece reprezintă valoarea medie a
ceea ce el a considerat zona sigură între 40%
UR (rigidizare) şi 70% UR (dezvoltarea
mucegaiului), şi nu în baza unor dovezi care
să fi indicat faptul că valoarea UR de 55%
este una optimă. (Cercetările ulterioare,
efectuate de autorii prezentului articol, au
arătat că percepţia comună conform căreia la
valori ale UR sub 40% materialele organice
devin casante are, de fapt, foarte puţine baze
reale). Au existat multe dovezi că extremele
UR cauzează deteriorări, dar foarte puţine
care să indice cât de mult poate varia
microclimatul fără a cauza deteriorări.
Thomson bănuia că există variaţii între
anumite limite care nu duc la deteriorări, dar
nu exista suficientă informaţie pentru a
 Tendinţe în conservarea preventivă
determina care sunt pragurile acestui interval.
Thomson îşi califică informaţiile afirmând
destul de explicit: „Toleranţa cotată în general
la ±4 sau 5% se bazează mai mult pe ceea ce
ne putem aştepta de la o unitate de
condiţionare a aerului, decât pe ceea ce pot
suporta, de fapt, exponatele fără a se
deteriora, informaţie care nu este cunoscută
sub niciun aspect”. Cu alte cuvinte, controlul
UR s-a bazat pe ceea ce era posibil, nu pe
ceea ce era necesar, doar pentru simplu fapt că
nu se cunoştea cât de strict trebuie controlată
UR pentru a elimina deteriorările. Limitele
fluctuaţiei, între care deteriorarea nu mai avea
loc, nu au fost determinate, astfel încât cea
mai puţin riscantă abordare (cel puţin din
punctul de vedere al siguranţei obiectelor) a
fost controlul cât mai strâns posibil al UR. O
implicaţie evidentă este aceea că atunci când
informaţia privind fluctuaţiile permise este
disponibilă, aceste valori trebuie recon-
siderate. Din nefericire, cartea lui Thomson
pare a fi fost citată (sau citată incorect) mai
des decât a fost citită sau înţeleasă. Când
apare întrebarea de ce UR trebuie menţinută
între ±4 sau 5%, un răspuns tipic este acela că
aşa se menţionează că ar fi necesar în The
Museum Environment, pentru a evita
distrugerea obiectelor.
Astfel, în timp ce au existat încercări serioase
de a determina efectul microclimatului asupra
obiectelor muzeale, specificaţiile climatice
utilizate în mod obişnuit în muzee pentru
temperatură, UR, şi fluctuaţii permise ale UR
par a rezulta în final din trei surse de bază -
temperatura adecvată confortului uman, UR
medie în National Gallery, aşa cum a fost
determinată prin cântărirea blocurilor de lemn
şi limitele mecanice practice ale controlului
UR în muzee. Recomandările de microclimat
astfel „deduse” au fost, de atunci, extinse,
solidificate, şi modificate cu foarte puţine
justificări aduse în plus. Valorile temperaturii
sunt probabil cele mai puţin controversate
deoarece, din motive practice, exponatele
trebuie menţinute la valori situate în limitele
confortului uman în ciuda oricărui efect
asupra durabilităţii obiectelor. Depozitarea
este o chestiune diferită şi depăşeşte cadrul
acestui articol. Există puţine dovezi că
valoarea UR de 55% este optimă pentru
30
materialul lemnos şi nu există dovezi pentru
extinderea acestei valori la pictură, hârtie,
pergament, textile, fotografii, os etc. Aşa cum
a afirmat Thomson, variaţiile pe care le
specifică de ±4% sau 5% au fost determinate
de limitări mecanice. După cum se poate
bănui, interpretarea incorectă „cu cât mai
constant cu atât mai bine” a condus la
filozofia conform căreia dacă ±5% e bine,
atunci ±2% este şi mai bine sau, măcar, nu va
face rău. Nu contează că menţinerea unor
intervale atât de înguste este costisitoare şi
nepractică, iar metodele standard de măsurare
a UR sunt mai puţin precise decât intervalele
specificate [7].
Cerinţe pentru controlul
microclimatului muzeal
Există trei paşi fundamentali în controlul
microclimatului muzeal:
1. Determinarea efectelor microclimatului
asupra materialelor şi obiectelor.
2. Stabilirea specificaţiilor, bazându-ne pe
rezultatele pasului 1, luând în considerare
tipul colecţiei, clădirea, climatul local şi
aspectele financiare.
3. Menţinerea parametrilor microclimatici şi
monitorizarea lor bazându-ne pe rezultatele
pasului 2.
Din păcate, s-a pus mult mai multă energie în
pasul 2 şi 3 decât în pasul 1. Thomson a
realizat acest lucru când a spus „...trebuie să
clădim acest cadru al conservării preventive
înainte, mai degrabă decât după ce cercetarea
noastră a atins un nivel demn de
completitudine” [6]. Specificarea unor cerinţe
de control microclimatic şi comunicarea lor
către ingineri este infinit mai uşoară decât
cercetarea necesară justificării acestor
specificaţii. Monitorizarea mediului este, de
asemenea, uşoară şi, cu senzori moderni,
dispozitive de înregistrare a datelor şi
procesare computerizată, a devenit o rutină.
Partea grea a pasului 3 este implementarea
specificaţiilor microclimatice. Acest lucru se
întâmplă atunci când specificaţiile sunt prea
stricte şi ignoră factori precum climatul local,
pot dăuna clădirii sau implementarea lor este
prea scumpă în termeni de echipament,
personal, energie, reparaţii şi întreţinere.
 Erhardt, D. Tumosa, C. S. Mecklenburg, M. F.
Aplicând ştiinţa în problematica microclimatului muzeal
Una dintre primele indicaţii că deteriorările
fizice ale obiectelor muzeale datorate
efectelor microclimatului pot fi cuantificate şi
prezise a constituit-o o lucrare prezentată la
întâlnirea IIC din 1982. În această lucrare,
conceptul ingineresc de analiză cu elemente
finite (AEF) s-a arătat a fi aplicabil
structurilor stratificate complexe ale picturilor
şi prezicerii schemelor, tiparelor de
deteriorare care corespund deteriorărilor
observate [8]. Unul dintre autori, Marion
Mecklenburg, a fost cooptat ulterior în
Laboratorul de Conservare Analitică (CAL,
mai târziu SCMRE, în prezent MCI) al
Instituţiei Smithsonian, unde au fost
întreprinse cercetări complementare refe-
ritoare la microclimat.
Prima indicaţie că au fost întreprinse cercetări
la CAL, care ar putea conduce la specificaţii
raţionale şi justificate pentru microclimatul
muzeal, a fost o prelegere prezentată la
întâlnirea naţională a Societăţii Americane de
Chimie [9]. În această prezentare au fost
abordate efectele microclimatelor caracte-
ristice, precum şi a schimbării acestora,
asupra diferitelor tipuri de materiale din care
sunt alcătuite obiectele muzeale. Subiectele au
inclus modificări ale vitezelor de reacţie,
valori critice ale UR, precum şi modificări
dimensionale şi ale proprietăţilor fizice şi
mecanice ale diverselor tipuri de materiale.
Totuşi, problema critică de rezolvat era
determinarea limitelor permise pentru variaţia
parametrilor climatici. Au urmat alte lucrări,
care au aprofundat tema determinării efectelor
microclimatului asupra proprietăţilor chimice,
fizice şi mecanice ale materialelor din care
sunt alcătuite obiectele muzeale şi aplicarea
acestor date pentru a prezice comportamentul
obiectelor complexe [10-16]. Au fost
întreprinse cercetări asupra efectului tempe-
raturii şi al umidităţii relative asupra
proceselor importante de degradare şi au fost
făcute o serie de teste pentru a determina
răspunsul fizic al unei mari diversităţi de
materiale, la modificări ale temperaturii şi
umidităţii relative. Efectele proceselor de
îmbătrânire (reacţii chimice) asupra
proprietăţilor şi răspunsurilor materialelor au
fost, de asemenea, investigate. Experimente
de amploare au arătat că testele de tensionare
31
şi izotermele dimensionale de temperatură şi
de umiditate pot fi corelate cu modificările din
materiale restricţionate, supuse variaţiilor de
temperatură şi umiditate relativă
(comportamentul materialelor în context
muzeal, numită traiectorie muzeală) şi pot fi
utilizate în modele predictive utilizând AEF
[17]. Cu alte cuvinte, măsurători ale
răspunsului dimensional al materialelor
individuale la modificările microclimatice pot
fi combinate cu rezultatele testelor mecanice
standard pentru a prezice tensiunile şi
deformările induse în materialele compozite
de către schimbările de microclimat. Au fost
dezvoltate metode de modelare computerizată
care pot prelua datele pentru materiale
individuale şi prezic comportamentul
obiectelor compozite. Chiar şi mai important,
aceste metode pot prezice când depăşesc
aceste modificări limitele elastice
(reversibile). Toate materialele pot să suporte,
în mod reversibil, anumite eforturi şi tensiuni.
Doar când aceste limite sunt depăşite are loc o
modificare permanentă sau o deteriorare
precum este curbarea sau crăparea. Modelarea
a arătat cât de ample trebuie să fie variaţiile
microclimatice, astfel încât să producă
schimbări ireversibile şi, în consecinţă, ce
fluctuaţii pot fi permise fără a cauza
deteriorări. În mod semnificativ, această
abordare nu a prezis doar ruperea totală, ci şi
instalarea unei modificări fizice ireversibile.
În limitele acestui domeniu permis de
umiditate relativă, unde nu se produc
deteriorări fizice pe termen scurt, permanenţa
poate fi optimizată prin alegerea unor condiţii
(sau, mai precis, a unui set de condiţii) care să
reducă la minim procesele pe termen lung şi
reacţiile chimice, condiţii care sunt fezabile şi
economice de menţinut. În interiorul limitelor
generate de necesitatea minimizării dete-
riorărilor fizice, microclimatul poate fi ajustat
în funcţie de anotimp, pentru a micşora
cheltuielile şi alte probleme, respectând în
acelaşi timp nevoia de a prezerva colecţia. De
exemplu, menţinerea unor condiţii mai reci şi
mai uscate în timpul iernii poate compensa
efectele temperaturii uşor mai ridicate şi
condiţiile mai umede din timpul verii (în
măsura în care aceste modificări sunt
menţinute în limitele generale de siguranţă).
 Tendinţe în conservarea preventivă
Figura 1. Modificări extreme ale microclimatului
pot cauza deteriorări datorate dilatării liniare şi
contracţiei materialelor. Dacă se scade UR în
jurul unui strat liber de gelatină, acesta se
contractă, dar nu sunt generate eforturi şi
tensiuni. Dacă, în schimb, acesta aderă la o placă
de sticlă, care nu răspunde la modificările de UR,
stratul nu se poate contracta din cauză că sticla
este mai rigidă, mai tare şi mai groasă. În gelatină
se dezvoltă eforturi şi tensiuni, chiar dacă
modificările dimensionale sunt minime. Placa de
sticlă dezvoltă o uşoară deformare (mărimea sa
este puţin diferită în comparaţie cu cea a unei
plăci de sticlă fără gelatină) dar dezvoltă tensiuni
egale şi opuse cu cele din stratul de gelatină.
Acest exemplu demonstrează de ce compor-
tamentul tensiune-deformare şi răspunsul
dimensional la schimbările de UR al materialelor
individuale trebuie cunoscute pentru a putea
prezice comportamentul unui obiect, şi de ce
măsurătorile dimensionale singure nu pot fi
utilizate pentru a determina starea unui obiect sau
pentru a-i prezice comportamentul.
În 1994, un comunicat de presă al Instituţiei
Smithonian a anunţat că oamenii de ştiinţă de
la LCA/CAL (Mecklenburg, Tumosa, Erhardt,
şi McCormick-Goodhart) au dezvoltat noi
recomandări pentru microclimatul muzeal,
bazate pe propriile cercetări [18]. Combinând
cercetările de mediu anterioare şi cele în curs,
cu modelarea pe calculator, este posibilă
prezicerea modificărilor ireversibile (deterio-
rărilor) datorate fluctuaţiilor parametrilor
microclimatici. Oamenii de ştiinţă au fost
capabili, astfel, să dezvolte recomandări
raţionale, care au luat în calcul efectele de
microclimat asupra proprietăţilor chimice,
fizice şi mecanice ale materialelor. Primul
progres l-a constituit capacitatea de a prezice
cât de mari trebuie să fie fluctuaţiile climatu-
32
Echivalenţa dintre Traiectoria Muzeală şi cea de
Laborator
Figura 2. Punctul A reprezintă un material liber
(cum ar fi lemnul) în stare netensionată. Dacă
materialul este restricţionat (fixat în ramă sau cu
o traversă, n.e.), în timp ce UR este scăzută,
dimensiunea lui rămâne aceeaşi, dar se dezvoltă
tensiuni, datorită forţelor necesare pentru a-l opri
din contractare. Dezvoltarea tensiunii, în trecerea
de la punctul A la punctul B, este ceea ce se poate
întâmpla într-un obiect compozit expus
fluctuaţiilor de UR, pe „traiectoria muzeală” AB.
Dacă materialul este lăsat să se contracte liber în
timpul fluctuaţiilor UR, nu se dezvoltă nicio
tensiune prin trecerea de la punctul A la punctul
C. Dacă materialul este apoi întins la mărimea sa
originală (CB), el dezvoltă o tensiune egală cu cea
generată în materialul restricţionat. Modificările
dimensionale datorate modificărilor de UR (AC)
şi comportamentul tensiune-deformare (CB) pot fi
măsurate în laborator, şi „traiectoria de
laborator” ACB poate fi utilizată pentru a prezice
efectele modificării UR în muzeu. Dacă
modificarea dimensională CA în timpul măsurării
eforturilor şi tensiunilor se situează între limitele
elastice ale materialului, procesul este reversibil
şi nu au loc modificări permanente sau
deteriorări.
lui, astfel încât acestea să conducă la
depăşirea limitei elastice (reversibile) a unui
material component al unui obiect şi, astfel,
intervalul în care nu se produc modificări
ireversibile (Figura 1 şi 2).
Apelând la exemple de situaţii limită, cum ar
fi acela al unui material ce răspunde la
influenţa UR aderent la un material inert faţă
de acest parametru (ex: gelatina pe sticla
negativelor foto), căruia i s-a permis să
răspundă total la o posibilă schimbare a UR
sau temperaturii, oamenii de ştiinţă au putut
 Erhardt, D. Tumosa, C. S. Mecklenburg, M. F.
Aplicând ştiinţa în problematica microclimatului muzeal

calcula intervalele permise pentru colecţiile Recomandările de la Smithsonian cer ca UR

generale. În general, limitele permise pentru să se situeze la 45 ±8%, iar temperatura la 70
un obiect (sau colecţie) sunt determinate de ±4 F (aproximativ 21 ±2°C), valori care se
cel mai reactiv material prezent în compoziţia situează în limitele general permise în
acestora. Recomandările au furnizat intervale conservare.
sigure, în care deteriorările mecanice şi fizice
erau prevenite, iar procesele mai lente, cum Rezultate
este cazul deteriorărilor chimice, erau
minimizate. În mod relevant, rezultatele au Noile recomandări sunt din ce în ce mai larg
acceptate şi au fost adoptate într-un număr de
arătat că fluctuaţii moderate, în interiorul
muzee şi instituţii. Datorită faptului că sunt
intervalului de UR 50+15%, erau sigure.
mai flexibile şi permit o gamă mai largă a
Rezultatele au fost publicate într-o
condiţiilor de microclimat, implementarea lor
comunicare susţinută la întâlnirea Institutului
Internaţional pentru Conservare [19]. Reacţia este mai simplă, mai puţin costisitoare şi
necesită mai puţin timp. De exemplu,
la această provocare a dogmei curente a fost
costurile construirii Centrului Udvar-Hazy,
imediată. Au apărut numeroase scrisori şi
anexă a Muzeului Naţional al Aerului şi
comentarii critice, însă acestea nu aveau mai
Spaţiului din cadrul Instituţiei Smithsonian,
multă substanţă decât cele pe care se
sprijineau specificaţiile anterioare. Nu au au fost reduse cu aproximativ 10,000.000 $
(10%), atunci când noile recomandări au fost
existat contestări la adresa datelor
implementate. Procesul de implementare a
fundamentale, interpretării, teoriei sau
noilor recomandări, în plină desfăşurare, a
concluziilor utilizate în realizarea reco-
rezultat în economii de 2,7 milioane de $
mandărilor. Lucrări ulterioare au rafinat şi
numai în a doua jumătate a anului 2007 (din
extins aceste recomandări şi fundamentele
32 milioane $ costuri totale pentru energie în
ştiinţifice ce stau la baza acestora [20-30].
2006) şi 1,5 milioane de $ în primul trimestru
Fluctuaţiile permise ale temperaturii şi UR al anului 2007. Economiile au fost realizate
variază faţă de valorile stabilite iniţial, pentru pentru că administratorii clădirii:
că răspunsul materialelor variază în funcţie de
„au putut să utilizeze boilere de capacitate mai
temperatură şi umiditate. Pentru colecţiile
mică şi în număr mai scăzut în timpul verii, au
uzuale variaţiile în intervalul 30%-60% sunt
putut să oprească sau să reducă unităţile de
sigure din punct de vedere mecanic.
Temperatura este de obicei determinată de vehiculare a aerului în perioadele în care
clădirea nu a fost utilizată, au reuşit să ridice
considerente de confort uman, dar trebuie
valorile fixate pentru temperatura de furnizare
menţinută peste 13°C pentru a depăşi
a apei de răcire, să reducă valorile fixate
temperatura la care anumite materiale, cum
pentru temperatura agentului de încălzire
sunt acrilicele, suferă o tranziţie de fază şi
furnizat de boilere, să reducă presiunea
devin casante. În acest interval de siguranţă,
boilerelor, să oprească furnizarea aerului din
din punct de vedere mecanic, stabilitatea
exterior şi evacuarea lui în timpul perioadelor
chimică pe termen lung de obicei creşte în
în care clădirea nu a fost ocupată. De
condiţii de microclimat mai rece şi mai uscat.
asemenea, a fost posibil să se micşoreze
Există excepţii de la aceste recomandări.
cantitatea de aer introdusă din exterior, să se
Materialele degradate server, obiectele cu
crească valoarea de temperatură fixată pentru
adezivi slabi sau degradaţi (în special
spaţii, să se crească temperaturile de
intarsiile şi panourile de furnir) sau obiecte
descărcare ale unităţilor de vehiculare a
precum tobele şi panourile japoneze cu
aerului, să se menajeze serpentinele terminale
tensiuni preexistente ar trebui păstrate în
de ventilare şi reîncălzire, să se protejeze
microclimate mai stabile. Vitrinele şi
pompele de reîncălzire etc.” [31]
dulapurile de depozitare în sine sau conţinând
agenţi tampon (care pot fi alte obiecte În plus faţă de aceste economii, noile
higroscopice) furnizează un grad de protecţie recomandări ajută, de asemenea, la
sporit împotriva fluctuaţiilor UR. prezervarea clădirilor istorice ale Instituţiei

33
 Tendinţe în conservarea preventivă
Smithsonian, care sunt parte integrantă din
colecţie. Nu au existat sesizări referitoare la
deteriorări ale colecţiilor datorate
implementării noilor recomandări.
Concluzii
Vechile specificaţii pentru microclimatul
muzeal se bazau pe puţine dovezi, interpretări
ilogice şi nefondate ale puţinelor dovezi
disponibile, precum şi pe extinderea datelor la
materiale, obiecte şi situaţii care nu erau
acoperite nici măcar de minimele dovezi
disponibile. Cu toate acestea, recomandările
au fost fixe şi inflexibile. Până la urmă,
cercetarea a condus la dezvoltarea unor
recomandări mai raţionale pentru
microclimatul muzeal. În timp ce gândirea
înrădăcinată (sau lipsa ei) a persistat, noile
recomandări au câştigat o tot mai largă
acceptare.
Autori:
David Erhardt Ocala Street, Silver Spring,
MD 20901, Tel. SUA: 301-562-4103,
derhardt@hotmail.com
Charles S. Tumosa, Univeristatea Baltimore,
Divizia de Crimonologie, Justiţie Penală şi
Politică Socială , Colegiul de Arte Liberale,
1420 North Charles Street, Baltimore, MD
21201-5779, cstchemist@aol.com
Marion F. Mecklenburg, Cercetător Ştiinţific
Principal, Instituţia Smithsonian, Institutul de
Conservare Muzeală, Centrul de Asistenţă
Muzeală, Camera F 2013, 4210, Silver Hill
Road, Suitland, MD 20746-2863,
mecklenburgm@si.edu
Bibliografie:
1. McCabe, J. ‘Humidification and
ventilation in art museums’, Museum
News (September 1, 1931), 7-8.
2. Review, ‘Air conditioning of museums’,
Refrigerating Engineering, (August, 1935),
85, 105.
3. Keeley, T. şi F. Rawlins, ‘Air conditioning
at the National Gallery, London. Its
influence upon the preservation and
34
preservation of pictures’, Museum
(UNESCO, Paris), 4 (1951), 194-200.
4. Plenderleith, H. şi P. Philpott,
‘Climatology and conservation in
museums’, Museum (UNESCO, Paris), 13
(1960), 202- 289.
5. Plenderleith, H. Conservation of
Antiquities and Works of Art: Treatment,
Repair, and Restoration, London, Oxford
University Press (1956).
6. Thomson, G. The Museum Environment,
prima ediţie, Butterworths, London (1978).
7. Brown, J. ‘Hygrometric measurement in
museums: calibration, accuracy, and the
specification of relative humidity’, în A.
Roy & P. Smith (ed.s), Preventive
Conservation: Practice, Theory and
Research. Preprints of the Contributions to
the Ottawa Congress, International
Institute for the Conservation of Artistic
and Historic Works (IIC), London (1994),
39-43.
8. Colville, J., W. Kilpatrick şi M.
Mecklenburg, ‘A finite element analysis of
multi-layered orthotropic membranes with
applications to oil paintings on fabric’, in
N. S. Brommelle and G. Thomson, eds.,
Science and Technology in the Service of
Conservation. Preprints of the Washington
Congress, International Institute for the
Conservation of Artistic and Historic
Works (IIC), London (1982), 150-156.
9. Erhardt, D., şi M. Mecklenburg, ‘Relative
Humidity and the Care of Museum
Collections’, in Abstracts of Papers: 198th
ACS National Meeting, American
Chemical Society, Washington, 1989,
ENVR 0092.
10. Mecklenburg, M. F., ‘Some Aspects of the
Mechanical Behavior of Fabric Supported
Paintings’, Raport către Instituţia
Smithsonian, Cercetare susţinută conform
Hotărârii privind Muzeul Naţional (1982).
11. Erhardt, D. ‘Relationship of Reaction
Rates to Temperature’, Abbey Newsletter
13(3) (1989), 38-39.
12. Erhardt, D., ‘Paper Degradation: A
Comparison of Industrial and Archival
Concerns, în P. Luner, ed., Paper
Preservation: Current Issues and Recent
 Erhardt, D. Tumosa, C. S. Mecklenburg, M. F.
Aplicând ştiinţa în problematica microclimatului muzeal
Developments, TAPPI Press, Atlanta
(1990),63-68
13. Mecklenburg M.F., şi C.S. Tumosa,
‘Mechanical Behavior of Paintings
Subjected to Changes in Temperature and
Relative Humidity’, in M.F. Mecklenburg,
ed., Art in Transit: Studies in the Transport
of Paintings, National Gallery of Art,
Washington, (1991), 173-216.
14. Mecklenburg, M.F., C.S. Tumosa, şi M.H.
McCormick-Goodhart, ‘A General Method
for Determining the Mechanical Properties
Needed for the Computer Analysis of
Polymeric Structures Subjected to Changes
in Temperature and Relative Humidity’, in
P.B. Vandiver, J. Druzik, G.S. Wheeler,
and I.C. Freestone, eds., Materials Issues
in Art & Archaeology 111, Materials
Research Society Proceedings, Vol. 283,
Pittsburgh, Pa., (1992) 337-358.
15. Mecklenburg, M.F., McCormick-
Goodhart, M., şi Tumosa, C.S.,
‘Investigation into the Deterioration of
Paintings and Photographs Using
Computerized Modeling of Stress
Development’, JAIC 33 (1994) 153-70.
16. Erhardt, D., şi M. Mecklenburg,
‘Accelerated vs Natural Aging: Effect of
Aging Conditions on the Aging Process of
Paper’, in P. B. Vandiver et al., eds.,
Materials Issues in Art and Archaeology
IV: Volume 352- Proceedings from the
Fourth Symposium on Materials Issues in
Art and Archaeology, (1994) 247-270.
17. Mecklenburg, M. F. şi C. S. Tumosa, ‘The
Relationship of Externally Applied
Stresses to Environmentally Induced
Stresses’, in H. Saadatmanesh and M. R.
Ehsani eds., Fiber Composites in
Infrastructure, Proceedings of the First
International Conference on Composites in
Infrastructure, NSF and University of
Arizona, (1996) 956-971.
18. Pentru o versiune scrisă, vezi Schulz, W.,
‘CAL scientists revise guidelines for
museum climate control’, in The Torch,
Smithsonian Institution, Washington
(December 1994), 3, also reprinted in
WAAC Newsletter, Western Association
for Art Conservation, 17(1) (1995), 23.
35
19. Erhardt, D. şi M. Mecklenburg ‘Relative
Humidity re-examined’, in A. Roy & P.
Smith (eds), Preventive Conservation:
Practice, Theory and Research. Preprints of
the Contributions to the Ottawa Congress,
International Institute for the Conservation
of Artistic and Historic Works (IIC),
London (1994), 28-31
20. Tumosa, C. S., D. Erhardt, M. F.
Mecklenburg, şi M. McCormick-Goodhart,
‘The Effects of Relative Humidity and
Temperature on Exhibited Objects’,
ICOM-CC Study Series (1), (1995) 9.
21. Erhardt D., M. F. Mecklenburg, C. S.
Tumosa, şi M. McCormick-Goodhart, ‘The
Determination of Allowable RH
Fluctuations’, WAAC Newsletter, 17(1),
(1995) 19-23.
22. Erhardt, D., M. F. Mecklenburg, C. S.
Tumosa, and T. M. Olstad, ‘New vs Old
Wood: Differences and Similarities in
Physical, Mechanical, and Chemical
Properties’, ICOM Committee for
Conservation Preprints 1996, Volume II,
James and James, London (1996) 903-910.
23. Erhardt, D., M. F. Mecklenburg, C. S.
Tumosa, şi M. McCormick-Goodhart, ‘The
Determination of Appropriate Museum
Environments’, in S. Bradley, ed., British
Museum Occasional Paper Number 116,
The Interface Between Science and
Conservation, The British Museum,
London, (1997)153-163.
24. Mecklenburg, M. F., C. S. Tumosa, şi D.
Erhardt, ‘Structural Response of Painted
Wood Surfaces to Changes in Ambient
Relative Humidity’, in V. Dorge and F. C.
Howlett, eds., Painted Wood: History and
Conservation, The Getty Conservation
Institute, (1998) 464-483.
25. Erhardt, D., C. S. Tumosa, şi M. F.
Mecklenburg, ‘Material consequences of
the aging of paper’, ICOM Committee for
Conservation Preprints 1999, Volume II,
James and James, London (1999) 501-506.
26. Mecklenburg, M. F. şi C. S. Tumosa,
‘Temperature and Relative Humidity
Effects on the Mechanical and Chemical
Stability of Collections’, ASHRAE Journal
41(4), (1999) 77-82.
 Tendinţe în conservarea preventivă
27. Erhardt, D., C. S. Tumosa, şi M. F.
Mecklenburg, ‘Chemical and Physical
Changes in Naturally and Accelerated
Aged Cellulose’, Historic Textiles, Papers,
and Polymers in Museums, American
Chemical Society Symposium 779,
American Chemical Society, Washington,
(2000) 23-37.
28. Erhardt D., C. S. Tumosa, şi M. F.
Mecklenburg, ‘Natural and Accelerated
Thermal Aging of Oil Paint Films’, A. Roy
and P. Smith, eds., Tradition and
Innovation: Advances in Conservation,
The International Institute for
Conservation of Historic and Artistic
Works, London, (2000) 65-69.
29. Mecklenburg, M. F., C. S. Tumosa şi A.
Pride, ‘Preserving Legacy Buildings’,
ASHRAE Journal 46(6), (2004) S18-S23.
36
30. Hagan, E., E. Quasney, şi Mecklenburg,
M.F., ‘A Parametric Analysis of Relative
Humidity Effects on Traditional Panel
Paintings’, Materials Research Society
Symposium Proceedings, Vol. 852, (2005)
3-11.
31. Mecklenburg, M.F, ‘The Structure of
Canvas Supported Paintings’, Preprints of
the International Conference on Painting
Conservation, Canvases: Behavior,
Deterioration and Treatment, Valencia,
Spain, March 2005, (2005) 119-155.
32. Corespondenţă personală către M.
Mecklenburg, de la Dave Hauk, Director,
Smithsonian Institution Energy Group.
Lumina
Judith Tegelaers
Capitolul 4. Light, in Boersma, Foekje et al (2007):
“Unravelling Textiles”, Archetype publications, London, 47-61.
„Punctul nostru de plecare este acela că orice
lumină trebuie privită ca o concesie”.
David Saunders, National Gallery
[Cassar 1994a]
Introducere
În prezervarea colecţiilor de textile, unii dintre
factorii de risc, precum insectele şi fungii, pot
cauza degradări rapide. Alţi factori de risc –
microclimatul şi lumina – sunt mereu prezenţi
şi afectează colecţiile în permanenţă. Atunci
când umiditatea relativă (UR) se modifică, un
obiect textil se poate adapta frecvent şi poate
stabili un nou echilibru de umiditate cu
mediul înconjurător. Contrar, degradarea
provocată de lumină este ireversibilă şi
cumulativă. De aceea, este important să
deţinem cunoştinţe despre acţiunea şi efectele
luminii atunci când avem de-a face cu
prezervarea colecţiilor de textile.
Structura ochiului uman determină felul în
care este percepută lumina. Când lumina
pătrunde prin ochi, un semnal este trimis spre
creier, făcând astfel posibilă recunoaşterea
obiectului prin desluşirea formei şi culorii
sale. Totuşi, percepţia noastră vizuală este mai
avansată decât cea a unei camere fotografice:
de exemplu, creierul nostru este capabil să
corecteze schimbările în condiţii de lumină
naturală. Astfel se explică de ce vedem
zăpada albă, chiar dacă ea este cât se poate de
albastră în condiţiile unui cer senin. Ochii
noştri sunt, de asemenea, capabili să se
adapteze la schimbările de intensitate
luminoasă. La un nivel scăzut de iluminare
culorile pierd din strălucirea lor, iar la un
nivel extrem de scăzut abia mai putem
percepe culorile. Cu vârsta, ochii noştri se
deteriorează: o persoană de 60 de ani are
nevoie de 10 ori mai multă lumină pentru a
diferenţia culorile, faţă de un tânăr de 16 ani.
37
Cunoaşterea fiziologiei ochiului uman este
importantă atunci când se proiectează sistemul
de iluminat pentru o expoziţie – pentru a
înţelege posibilităţile şi restricţiile iluminării.
Este esenţial să fim conştienţi de proprietăţile
dăunătoare ale luminii care pot cauza
deteriorarea materialelor. Viteza de degradare
depinde de energie (lungimea de undă),
intensitatea luminoasă, intervalul de timp şi
tipul de material din care este realizat
obiectul.
Spectrul electromagnetic; lungimea de
undă
Lumina (numită şi radiaţie vizibilă) este o
radiaţie electromagnetică având lungimi de
undă cuprinse între 400-780 nm. Numai o
mică parte din radiaţiile solare sunt din
domeniul vizibil (Tabelul 1). Soarele şi
sursele artificiale de iluminat emit, de
asemenea, şi radiaţii infraroşii (IR) (având
lungimi de undă între 780 nm şi 1mm) şi
radiaţii ultraviolete (UV) (cu lungimi de undă
între 100-400 nm), ambele cauzând degradări
materialelor, chiar dacă într-un mod puţin
diferit faţă de radiaţiile vizibile.
Nume Lungime de undă
Radiaţii ultraviolete 100-400 nm
UV-C 100-280 nm
UV-B 280-315 nm
UV-A 315-400 nm
Lumina 400-780 nm
Radiaţii infraroşii 780 nm-1 mm
IR-A 780 nm-1,4 μm
IR-B 1,4-3,0 μm
IR-C 3,0 μm-1 mm
Tabel 1. Clasificare schematică a unei părţi a
spectrului electromagnetic.
Când lumina trece printr-o prismă, culorile
din care este alcătuită se separă formând
 Tendinţe în conservarea preventivă
spectrul. Fiecărei culori îi corespunde o
lungime de undă diferită, de la albastru - 400
nm până la roşu - 780 nm. Cu cât lungimea de
undă este mai scurtă cu atât energia este mai
mare, iar deteriorarea cauzată de lumină este
mai severă.
Intensitatea luminoasă, luminanţa şi
reflexia
Iluminarea este fluxul luminos care ajunge pe
o unitate de suprafaţă şi se măsoară în lux, cu
abrevierea lx (lumeni pe metru pătrat).
Intensitatea luminoasă este cantitatea de
lumină emisă de o sursă având o anume
direcţie şi se măsoară în candele. Cantitatea
luminii care cade pe o suprafaţă depinde de
distanţa sa faţă de sursă. Cu cât creşte această
distanţă cu atât mai puţină lumină va ajunge
pe suprafaţă.
Lumina reflectată de o suprafaţă, aşa cum o
percepe ochiul, este cunoscută sub numele de
luminanţă şi este unul din cele mai importante
considerente în conceperea sistemelor de
iluminat. Cu toate acestea, tehnic vorbind,
luminanţa se referă la lumina care părăseşte o
suprafaţă după ce este reflectată; termenul
este folosit aici ca impresie vizuală sau
strălucirea unei suprafeţe când este iluminată.
Luminanţa este dependentă de natura finisării
suprafeţei şi de capacitatea ei de reflexie. În
vederea aplicării luminanţei în proiectarea
sistemului de iluminare, principiul esenţial
este ca luminanţa să nu fie afectată de
modificarea distanţei dintre suprafaţa
luminată şi observator: o suprafaţă iluminată
va avea aceeaşi strălucire văzută de la două
distanţe diferite. Strălucirea este corelată cu
luminanţa, cu toate că impresia propriu-zisă
sau percepţia strălucirii este influenţată de
capacitatea de adaptare a ochilor, de nivelurile
de străluciri contrastante dimprejur şi de
conţinutul de informaţii al suprafeţei privite.
În conceperea sistemului de iluminare al unei
expoziţii trebuie avut în vedere faptul că noi
observăm luminanţa şi nu iluminarea.
Lumina incidentă pe o suprafaţă poate fi
absorbită, transmisă (prin refracţie) sau
reflectată. Lumina incidentă este reflectată în
întregime sau parţial, în funcţie de
coeficientul de reflexie al suprafeţei. Lumina
38
reflectată va avea caracteristici diferite în
funcţie de natura suprafeţei pe care cade
lumina.
Deteriorările
Efectele deteriorărilor cauzate de lumină
depind nu numai de iluminare dar şi de durata
expunerii. Regula generală, cunoscută şi sub
denumirea de legea reciprocităţii, este:
Deteriorare = iluminare x durata expunerii
Utilizând această regulă generală se poate
face următorul calcul: un obiect expus 10 ore
la 200 lx este supus aceleiaşi cantităţi de
deteriorare ca şi când ar fi fost expus 40 de
ore la 50 lx (ambele având ca rezultat 2 000
lx-ore). Obiectele din materiale sensibile la
lumină, aflate în expoziţii, ar trebui expuse la
condiţii minime de lumină, numai în orele de
vizită ale muzeului pentru un număr restrâns
de zile; de exemplu, o expunere de 50 lx, 8
ore pe zi, timp de 125 de zile, înseamnă
50.000 lx-ore pe an. Obiectele din materiale
mai puţin sensibile la lumină pot fi expuse
480.000 lx-ore pe an (200 lx x 200 zile x 8
ore/zi).
Cu toate acestea, trebuie reţinut că orice
expunere la lumină, chiar respectând
restricţiile menţionate, va cauza deteriorări
cumulative asupra obiectului.
Aparate de măsură
Iluminarea unei suprafeţe se măsoară în lx; un
lux se defineşte ca fiind iluminarea de un
lumen pe metru pătrat. Lumenul este unitatea
de măsură a fluxului de lumină produs de o
sursă sau primit de o suprafaţă iluminată.
Exemple de iluminare corespunzătoare
diverselor condiţii:
• 20 lx ajung deseori pentru a ilumina
coridoare;
• într-o cameră de zi, o lumină de 200 lx se
consideră a fi satisfăcătoare;
• 500 lx sunt necesari pentru a citi o carte.
Într-o zi însorită şi senină, intensitatea
luminoasă poate ajunge la 20.000 lx. Razele
de soare reflectate direct în ochi de o foaie de
hârtie albă sunt prea puternice pentru a fi
percepute în mod plăcut.
 Tegelaers, J. Lumina
Luxmetrul
Pentru a obţine date directe şi sigure in situ,
iluminarea poate fi măsurată cu ajutorul unui
luxmetru (Figura 1). Pentru a determina o
medie a valorii iluminărilor dintr-o încăpere,
este necesar să se măsoare nivelul de
luminozitate pe durata întregii zile, în diferite
locuri. Unele data loggere (aparate electronice
de înregistrare, n.e.) mai moderne pot măsura,
pe lângă temperatură şi umiditatea relativă, şi
nivelul iluminării şi al radiaţiilor UV. Acest
tip de echipament face măsurări la intervale
presetate. Datele colectate pot fi apoi
descărcate pe computer şi prezentate sub
formă de grafice.
Figura 1. Luxmetru, UV metru şi un termo-
higrometru electronic (fotografie prin bunăvoinţa
lui Erfgoedhuis Zuid - Olanda).
UV metru
Energia radiaţiei este invers proporţională cu
lungimea ei de undă: cu cât lungimea de undă
este mai scurtă cu atât energia este mai mare.
Radiaţiile invizibile UV, cu lungimi de undă
scurte, declanşează reacţii chimice. De aceea,
este important să determinăm nivelul existent
al radiaţiilor UV. Cel mai frecvent UV-metru
folosit în muzee este detectorul de raport;
acesta măsoară energia radiaţiei UV (în
microwaţi) raportată la un lumen de lumină
vizibilă. Până recent, valoarea maximă admisă
în muzee a fost de 75 μW/lm (Thomson
1978). Această hotărâre a fost luată pe baza
unor considerente pragmatice: valoarea
reprezintă radiaţia UV a unui lămpi cu
incandescenţă standard. Totuşi, în prezent este
posibilă eliminarea aproape completă a
radiaţiilor UV cu o lungime de undă mai
scurtă decât 400 nm. Azi, valoarea maximă
permisă a fost stabilită la 10 μW/lm,
39
considerată limita curentă de detecţie (di Fraia
1997; Michalski 1992b). De reţinut că UV ar
trebui măsurat după ce nivelurile de iluminare
sunt ajustate la valorile recomandate.
Standardul de lână albastră (blue wool)
Figura 2. Exemplu de standard de lână albastră
după expunere. Decolorarea albastrului poate fi
observată în partea de sus a mostrelor, acolo unde
probele au fost expuse la lumină (fotografie prin
bunăvoinţa J.H. Hofenk de Graaff, ICN).
Standardul de lână albastră este o fâşie de
carton de care sunt prinse opt probe de lână
vopsită. Coloranţii sunt astfel aleşi, încât
fiecare colorant să se decoloreze de două ori
mai rapid decât cel din proba anterioară
(Figura 2): prima probă este cea mai sensibilă
la lumină, iar proba opt cea mai puţin
sensibilă. Rezistenţa la lumină a materialelor
vopsite se înregistrează pe o scară de la unu la
opt, conform Standardului ISO 105. Folosind
standardul de lână albastră se pot obţine
indicaţii vizuale despre efectul luminii după o
anume perioadă şi este o metodă utilă pentru a
investiga consecintele ei pe obiecte (Feller şi
Johnston-Feller 1981). Standardul de lână
albastră poate fi poziţionat, de exemplu, în
vitrine, pentru a înregistra efectele ilumi-
natului. O parte din fiecare mostră de lână
vopsită este acoperită în timpul expunerii.
După aceea, părţile acoperite sunt comparate
cu cele care au fost expuse. În funcţie de
gradul de decolorare se pot lua măsuri
suplimentare de precauţie, precum reducerea
iluminării sau a timpului de expunere. Acesta
este un test simplu (poate fi pus în aplicare de
personalul muzeului), care oferă o
demonstraţie grafică ce poate ajuta la
convingerea factorilor de decizie să imple-
menteze măsurile necesare.
 Tendinţe în conservarea preventivă
Benzile LightCheck
(Dozimetrele de lumină)
Recent, s-a dezvoltat o nouă metodă pentru
monitorizarea efectelor iluminatului asupra
unui obiect în expunere, sensibil la lumină.
Rezultatul proiectului „ Dozimetru de lumină
pentru monitorizarea patrimoniului cultural:
dezvoltare, testare şi lansare pe piaţă”,
finanţat de Comisia Europeană, a condus la
dezvoltarea a două tipuri de dozimetre de
lumină pe baza aceluiaşi principiu: pe măsură
ce un substrat acoperit cu un strat sensibil la
lumină absoarbe radiaţii, culoarea sa se
modifică gradual. O estimare a cantităţii de
lumină absorbită se realizează prin
compararea variaţiei progresive a culorii cu o
scală de culori. Ambele tipuri de dozimetre
sunt mai sensibile decât tradiţionalele
standarde de lână albastră. Dozimetrul
LightCheck Ultra ‚LCU’ este realizat pentru a
monitoriza expunerea obiectelor deosebit de
sensibile la lumină (şi expuneri de scurtă
durată, până la 120 megalux-ore), în vreme ce
LightCheck Sensitive ‚LCS’ are aplicaţie
pentru obiectele mai rezistente şi expuneri de
durată mai mare, până la 400 megalux-ore.
Lumina vizibilă
Degradarea materialelor
Lumina poate deteriora obiectele în diferite
feluri. Radiaţiile UV şi lumina vizibilă
determină modificări chimice ale hârtiei şi
textilelor, cărora le scade rezistenţa şi le
decolorează, cauzând decolorarea cernelurilor,
coloranţilor şi a pigmenţilor (Figura 3).
Radiaţiile IR au energii reduse faţă de ambele
radiaţii, UV şi lumina vizibilă, şi încălzesc
materialele. Ca urmare acestea se pot dilata,
rezultând tensiuni mecanice. De asemenea,
căldura poate accelera procesele chimice.
Efectul radiaţiilor IR se adaugă la efectele
distructive ale luminii vizibile şi radiaţiilor
UV.
Unele obiecte sunt mai sensibile la efectul
luminii decât altele. Materialele organice,
precum textilele, hârtia, lemnul, pielea, sunt
cele mai vulnerabile. De cele mai multe ori,
culorile lor originale s-au decolorat ori s-au
modificat – dacă culorile originale sunt încă
40
Figura 3. Faţa şi reversul unui steag de
asociaţie. Dublura şi reversul prezintă
decolorări. Culoarea verde originală a
căptuşelii, decolorată până la portocaliu, poate
fi observată la desfacerea aripilor laterale
(fotografie obţinută prin bunăvoinţa lui
Erfgoedhuis Zuid - Olanda, colecţia
Oudheidkamer Geervliet)
prezente, atunci, probabil obiectele au fost
foarte puţin expuse la lumină. Un exemplu al
efectului luminii asupra coloranţilor este
culoarea albastră întâlnită deseori în vechile
tapiserii, mai ales acolo unde au fost
reprezentaţi arbori şi tufe. Culoarea verde
originală a fost obţinută prin vopsirea firului
în prealabil cu albastru, iar apoi cu galben. În
general, obiectele vopsite în galben sunt
considerabil mai sensibile la lumină decât cele
albastre, şi, prin urmare, se decolorează mult
mai repede, transformând aspectul general al
zonei din verde în albastru. Cercetările cu
privire la sensibilitatea materialelor vopsite
(Padfield and Landi 1966) au arătat că
coloranţii galben natural şi roşu, obţinuţi din
coniferul Sequoia sempervirens s-au distrus în
50 de ani de expunere la niveluri scăzute de
lumină.
Când se iau măsuri de precauţie, este
important să se ţină cont de cel mai sensibil
material prezent într-un obiect. Culorile
obţinute cu coloranţi naturali, aplicaţi pe
mătase sau bumbac, sunt mult mai sensibile
decât dacă se aplică pe lână (Henderson et al.
1991).
Sursele de lumină
Se recomandă ca iluminarea obiectelor extrem
de sensibile la lumină să nu depăşească
valoarea maximă de 50 lx. Aceasta este mai
uşor de obţinut cu lumină artificială decât cu
 Tegelaers, J. Lumina
lumină naturală. Dacă lumina naturală nu este
pe deplin exclusă, este foarte dificil să se
menţină iluminarea sub 50 lx. Ochiul uman
poate încă distinge culorile la aproximativ 30
- 35 lx, dar persoanele mai în vârstă deseori
percep acest nivel ca fiind prea întunecat, mai
ales când sunt diferenţe de lumină de la o
încăpere la alta. Pentru a ajuta vizitatorii să se
adapteze mai uşor la o iluminare redusă,
atunci când ei intră într-o expoziţie unde se
folosesc asemenea niveluri reduse, iluminatul
de bază înainte de intrare ar trebui ajustat
gradual. Spoturi de lumină aşezate cu
chibzuinţă pot fi utilizate pentru a ilumina
obiectele sau detaliile de pe obiecte. În sălile
de expunere cu ferestre mari, prin care lumina
naturală poate să pătrundă, condiţiile de
iluminare vor fi diferite în funcţie de vreme.
Într-o zi înnorată va intra mai puţină lumină în
încăpere decât într-una însorită. Din acest
motiv, înainte de stabilirea condiţiilor de
iluminat, ar trebui să se ia măsuri de
prevenţie, astfel ca razele solare să nu intre
direct. Acest deziderat se poate realiza prin
montarea la geam a filtrelor, a jaluzelelor sau
a obloanelor. Este important ca nivelurile
iluminării şi ale radiaţiilor UV să se monito-
rizeze periodic iar atunci unde este necesar
efectele luminii naturale să fie limitate.
Măsuri de reducere
a nivelului de iluminare
Pentru a reduce efectele dăunătoare ale
luminii naturale şi pentru a controla nivelurile
de iluminare, trebuie luate anumite măsuri.
Există trei modalităţi de reducere a nivelului
de iluminare:
• Scurtarea timpului de expunere. O metodă
eficientă pentru a se asigura o durată de
expunere mai scurtă a obiectelor expuse este
aceea de a le roti cu obiecte similare din
depozit. Pot fi instalate întrerupătoare cu
temporizare pentru a limita iluminatul într-o
încăpere sau vitrină. Pentru a asigura
iluminarea vitrinelor numai atunci când sunt
privite, pot fi folosite preşuri de contact şi
senzori de mişcare. O metodă de modă mai
veche, însă încă eficientă, este aceea de a
acoperi vitrinele cu draperii care pot fi trase
pentru a permite vizionarea lor. Această
41
metodă are dezavantajul că vizitatorii vor
avea nevoie de un stimul care să-i
încurajeze să se uite la obiectele expuse.
• Reducerea iluminării la suprafaţă.
Iluminarea respectă legea variaţiei cu
inversul pătratului distanţei, una din cele
mai importante caracteristici ale luminii, cu
aplicaţii şi în proiectare. Cantitatea luminii
ce cade pe o suprafaţă depinde de distanţa
până la sursă. Această cantitate este în
raport invers cu pătratul distanţei dintre
sursă şi suprafaţa iluminată. Crescând
distanţa dintre sursa de lumină şi obiect, pe
suprafaţa acestuia va cădea mai puţină
lumină. Dacă distanţa dintre o sursă de
lumină (de exemplu o lampă) şi un obiect
este dublată, cantitatea de lumină care
ajunge la suprafaţa lui va scădea la 25% sau
va fi mai mică de 4 ori. O lampă poziţionată
la un metru de un obiect pe care îl ilumin-
ează cu 200 lx, mutat la 2 m de obiect, va
ilumina suprafaţa acestuia cu doar 50 lx.
• Utilizarea fotocelulelor: (senzori de lumină
legaţi de jaluzele, obloane, surse de lumină
etc.) Aceşti senzori de lumină sesizează
când nivelul luminii depăşeşte un nivel setat
anterior. Jaluzelele se pot lăsa automat, iar
luminile artificiale se pot comuta, în funcţie
de situaţie, printr-un semnal emis de
fotocelule.
Radiaţiile UV
Dintre radiaţiile emise de soare (aprox. 1351
W/m2), numai 900 W/m2 ajung pe suprafaţa
pământului deoarece, o parte din ele sunt
absorbite de atmosferă. Acţiunea atmosferei,
mai ales a ozonului conţinut în stratosferă,
este crucială, deoarece absoarbe drastic
componentele ultraviolete ale radiaţiilor
solare, în particular UVC (100-280 nm) şi
UVB (280-315 nm). Componenta UVA (315-
400 nm) măsurată este de maximum 70 W/m2,
în timp ce maximul componentei UVB este
2,5 W/m2; ultravioletele C sunt în totalitate
absorbite şi nu ajung pe suprafaţa pământului.
Radiaţiile care ajung pe suprafaţa pământului
variază pe parcursul zilei, având valorile cele
mai ridicate în timpul orelor de amiază.
Radiaţiile UV au lungimi de undă scurte şi din
acest motiv sunt deosebit de dăunătoare. Cu
 Tendinţe în conservarea preventivă
toate că radiaţiile UV reprezintă numai o mică
parte a radiaţilor solare, totuşi ele sunt
responsabile pentru cele mai mari daune. În
general, radiaţiile UV duc la deteriorări mai
severe ale obiectelor decât lumina vizibilă.
Degradarea materialelor
Radiaţiile UV cauzează schimbări la nivel
molecular în materialele organice. În textile,
lumina accelerează procesele de degradare,
precum oxidarea şi formarea legăturilor
încrucişate, mai ales în zonele amorfe al
polimerilor. De exemplu, bumbacul pierde
50% din rezistenţa sa când este expus din plin
la lumină timp de patru luni. Hârtia este, de
asemenea, foarte sensibilă la radiaţiile UV,
mai ales hârtia de calitate redusă care conţine
lignină, cum ar fi ziarele mai vechi, care devin
galbene şi se dezintegrează când sunt expuse
la lumină naturală. Fibrele vegetale ce conţin
lignină (de exemplu iuta) au, de asemenea, o
sensibilitate crescută la fotooxidare.
Degradarea textilelor cauzată de lumină poate
fi accelerată şi mai mult prin prezenţa
poluanţilor şi a unor coloranţi.
Sursele de lumină
La expunerea textilelor, ar trebui să se acorde
atenţie specială la evitarea pătrunderii prin
ferestre, în spaţiul de expunere, a luminii
naturale. Radiaţia UV din lumina solară
directă este mult mai ridicată decât expunerea
maximă recomandată de 10 μW/lm. Pot fi
utilizate draperii şi jaluzele pentru a reduce
cantitatea de lumină naturală care intră în
încăpere; cu toate că reduc nivelul iluminării,
ele filtrează foarte rar radiaţiile UV. Unele
materiale pentru jaluzele, disponibile pe piaţă,
tratate la suprafaţă, reduc radiaţiile IR. Ar
trebui utilizate surse de lumină artificială care
emit puţine radiaţii UV; acolo unde este
posibil se pot monta filtre UV în faţa surselor
de lumină, chiar dacă nu toate filtrele sunt
potrivite în scopuri muzeale – unele filtre
elimină una sau mai multe culori, ceea ce
duce la iluminarea incorectă a obiectelor.
Lămpile cu incandescenţă, cu halogen şi cele
fluorescente (numite impropriu tuburi
fluorescente sau neoane) trebuie să fie testate,
42
în prealabil, pentru a se constata emisia lor de
UV.
Având în vedere că radiaţia UV are cea mai
mare energie şi este forma de radiaţie ce
produce cele mai puternice deteriorări, s-ar
putea presupune că, eliminată fiind, lumina
vizibilă afectează prea puţin. Acest lucru nu
este adevărat – toate lungimile de undă
cauzează deteriorări semnificative.
Măsuri de filtrare a radiaţiilor UV
Atunci când lumina solară nu poate fi evitată,
radiaţiile UV din exterior ar trebui excluse, de
exemplu prin utilizarea unei sticle speciale
sau prin aplicarea filtrelor UV pe ferestre.
Cele din urmă pot fi acoperite cu folii din
materiale speciale, precum Perspex VE sau
VA, Plexiglas 201 sau 209 şi Lexan 9034
(N.B. materialele obişnuite de tipul Plexiglas
şi Perspex nu filtrează radiaţiile UV). În
anumite situaţii, ar fi posibil să se înlocuiască
sticla ferestrelor cu o sticlă laminată, care are
filtru UV încorporat. Se pot folosi, de
asemenea, folii speciale de filtrare a UV, care
se aplică direct pe geam. Un filtru cores-
punzător nu ar trebui să permită pătrunderea a
mai mult de 1% din radiaţiile cu lungime de
undă de 380 nm şi maximum 50% din cele de
400 nm (Martin, 1997). Trebuie precizat că
materialele ce stopează UV sunt susceptibile
îmbătrânirii, din acest motiv calităţile lor se
diminuează în timp. Este de asemenea posibil
să se aplice folii de protecţie UV pe sticla
vitrinelor, în mod special atunci când obiec-
tele necesită protecţie adiţională împotriva
radiaţiilor UV.
Radiaţiile IR
Radiaţia IR este radiaţia pe care noi o
percepem ca şi căldură. Are o lungime de
undă între 780 nm şi 1mm.
Degradarea materialelor
Energia radiaţiilor IR poate fi dăunătoare.
Poate avea un efect mecanic sau poate
accelera reacţiile chimice. Contracţia şi
sfâşierea sunt schimbări mecanice; de
exemplu un spot de lumină îndreptat spre o
bonetă cu panglică va cauza ridicarea
 Tegelaers, J. Lumina
temperaturii locale şi prin urmare UR va
scădea. Astfel panglica va pierde din
umiditate în zona care a fost încălzită şi, în
consecinţă, materialul se va deshidrata. Ca
urmare, tensiunile rezultate ar putea conduce
la sfâşieri la nivelul panglicii.
Încălzirea locală datorată surselor de lumină
reprezintă o problemă specială dacă s-au
folosit adezivi termoplastici pentru conser-
varea unui obiect, deoarece aceştia devin
lipicioşi la temperaturi mai ridicate.
Viteza reacţiilor chimice creşte prin încălzirea
cu radiaţii IR. De exemplu, celuloza se degra-
dează de 2,5 ori mai repede atunci când tem-
peratura creşte cu 5°C (Thomson 1986: 43).
Sursele de lumină
Lumina solară conţine un nivel ridicat de
radiaţii IR. Măsurile de blocare, precum
jaluzelele şi obloanele montate pe exteriorul
ferestrelor, constituie cea mai eficientă
protecţie împotriva efectului termic al luminii
solare. Dacă nu este posibilă utilizarea acestor
materiale, o alternativă sunt draperiile. Dintre
toate sursele de lumină, lămpile cu incandes-
cenţă şi cele cu halogen dau cele mai multe
radiaţii IR. O lampă cu incandescenţă degajă
doar o cantitate limitată de lumină vizibilă;
lămpile cu halogen sunt mai eficiente, mai
ales cele ce funcţionează la tensiunea de reţea.
Aceste tipuri de lămpi nu trebuie folosite
niciodată în spaţii închise precum vitrinele,
doar dacă dispunem de un compartiment
separat special, cu un ventilator.
Măsuri de eliminare a radiaţiilor IR
Dacă distanţa dintre obiect şi lampă creşte,
încălzirea obiectului este diminuată. Atunci
când nu este posibilă mărirea distanţei pot fi
utilizate lămpi cu reflector dicroic. Acestea
reflectă majoritatea căldurii generate prin
spatele lămpii.
Sursele de lumină
Atunci când se alege sursa de lumină trebuie
luate în considerare următoarele:
1. Cantitatea de radiaţii UV şi IR emise de
sursa de lumină.
43
2. Indicele de redare a culorii. Pentru a reda
corect culoarea este important ca toate
lungimile de undă între 400 şi 780 nm să
fie prezente în sursa de lumină (spectru
continuu). Lumina solară conţine un
spectru complet şi continuu, drept urmare
toate culorile prezente în obiecte vor fi
corect redate la o iluminare naturală. Unele
lumini artificiale au de asemenea o redare
acceptabilă a culorii, care se exprimă prin
indicele de redare a culorii Ra. În general,
lămpile incandescente şi majoritatea celor
cu halogen au Ra de 100, ceea ce însemnă
că toate culorile sunt reprezentate ca şi
cum ar fi iluminate natural. În cazul
surselor fluorescente de iluminat, indicele
de redare a culorii variază în funcţie de
tipul de luminofor. Atunci când se expun
obiectele, sursa de lumină artificială ar
trebui să aibă Ra de cel puţin 85.
3. Temperatura de culoare1. Culoarea luminii
depinde de temperatura sursei de iluminat;
cu cât temperatura sursei de iluminat este
mai mare cu atât lumina este mai albă.
Temperatura de culoare se exprimă în gra-
de Kelvin (0K = -273.15 °C, zero absolut)
(Tabel 2). O lampă cu incandescenţă are
temperatura de culoare de aproximativ
2,700K şi lumina sa apare galbenă în
comparaţie cu albastrul cerului senin
(15,000 – 30,000K).
Temperatura de
Sursa de lumină
culoare
Lampă cu incandescenţă 2,700 K
Lampă cu halogen 3,000K
Lampă fluorescentă 2,700-6,500K
Lumina naturală într-o zi
Aproximativ 6500K
înnorată
Tabel 2. Mai multe surse de lumină şi tempera-
tura lor de culoare.
Este dificil să dăm temperatura de culoare
a lămpilor cu descărcări în gaze, precum
lămpile fluorescente (impropriu neoane),
lămpile fluorescente compacte (econo-
mice) şi lămpile cu halogenuri metalice.
Tipul de gaz, presiunea sa şi pulberea
1
Temperatura de culoare a unei surse este legată de
percepţia luminii emise şi are o influenţă
nesemnificativă asupra efectului ei degradant, (n.e.).
 Tendinţe în conservarea preventivă
fluorescentă din interiorul lămpii determi-
nă temperatura de culoare a luminii emise.
Pentru iluminarea unei încăperi trebuie să
se ia în considerare temperatura de culoare.
Lumina emisă de o sursă cu o temperatură
de culoare scăzută, la un nivel redus de
iluminare este percepută de ochiul uman ca
fiind caldă. Când se diminuează lumina
unei lămpi cu incandescenţă, temperatura
de culoare scade pe lângă reducerea
nivelului de iluminare. Folosirea luminii cu
temperatură de culoare ridicată, dar la nivel
de iluminare scăzut face culorile să pară
mai vii. Ridicarea nivelului de iluminare se
impune în birouri şi laboratoare, iar în
aceste cazuri cel mai bine se utilizează
lumina albă neutră de aproximativ 4,000K.
4. Durata de viaţă a lămpii (întreţinerea). O
sursă de lumină incandescentă are o durată
de viaţă ce variază între 1000 şi 4000 ore
în funcţie de tipul acesteia. Totuşi lămpile
cu descărcări în gaze rezistă mult mai bine:
8000 – 12000 ore.
5. Eficienţa luminoasă (costul energiei).
Eficienţă luminoasă se exprimă prin
raportul dintre lumen şi watt. De exemplu,
o lampă cu halogen are o eficienţă de 22
lm/W (în funcţie de tipul acesteia), iar o
lampă fluorescentă poate avea o eficienţă
de până la 93 lm/W.
6. Posibilitatea de diminuare. Reducerea
nivelului de iluminare poate fi utilă pentru
gestionarea sistemului de iluminat. Este
important să se folosească lumină ce poate
fi variată (dimată). De exemplu, o sursă de
lumină incandescentă poate fi reglată
foarte uşor cu un variator de tensiune, iar
fluxul luminos al lămpilor fluorescente
poate fi redus prin utilizarea unor
dispozitive speciale de reglare (balasturi
electronice reglabile).
Soarele
• Emite multe radiaţii IR (căldură)
• Emite multă lumină vizibilă
• Emite multe radiaţii UV
Radiaţiile UV sunt parţial filtrate de geamuri.
Se pot atinge valori extrem de ridicate de
iluminare, iar o cameră poate fi puternic
încălzită de lumina solară directă. Din aceste
44
considerente ar trebui mereu evitată. Lumina
solară indirectă poate fi utilizată cu condiţia
ca intensitatea luminii să poată fi ajustată şi
radiaţiile UV şi IR să fie blocate cât de mult
se poate. Deoarece lumina naturală fluctuează,
este important ca nivelul luminii să fie
monitorizat în permanenţă.
Lămpile incandescente
• Emit multe radiaţii IR (căldură)
• Emit relativ puţină lumină vizibilă
• Emit puţine radiaţii UV
O lampă incandescentă este umplută cu un
gaz inert şi conţine un filament subţire de
wolfram. Când electricitatea trece prin
filament, acesta emite lumină. Temperatura de
culoare a lămpilor (2,700K) este mai scăzută
decât cea a lămpilor cu halogen şi a unora din
lămpile fluorescente; o lampă degajă o lumină
„caldă”, care deseori este percepută ca fiind
plăcută, mai ales împreună cu un nivel scăzut
de iluminare. Curentul electric consumat de
un bec este în cea mai mare parte transformat
în căldură (94%), iar atunci când este utilizat
într-un spaţiu redus, precum vitrinele,
temperatura poate creşte semnificativ. Prin
urmare, este recomandată folosirea altor surse
externe de iluminat. Indicele de redare a
culorii propriu luminii incandescente este
optim, Ra fiind 100. Durata medie de viaţă a
lămpilor este în jur de 1000 de ore, însă cu
trecerea timpului becul emite tot mai puţină
lumină deoarece wolframul se evaporă şi
condensează pe peretele interior al sticlei
(coloraţia neagră). Acest fenomen este însă
mai puţin frecvent la lămpile moderne.
Lămpile cu halogen
• Emit multe radiaţii IR (căldură)
• Emit mai multă lumină vizibilă decât
lămpile incandescente
• Emit multe radiaţii UV
O lampă cu halogen este o variaţiune a lămpi
cu incandescenţă. Lampa este umplută, alături
de gazul inert, cu vapori de halogen şi, ca
urmare, emite lumină mai albă şi are o
performanţă mai ridicată decât o lampă cu
incandescenţă. Lampa în sine este, în general,
realizată din sticlă de cuarţ (mai rar din sticlă
obişnuită) pentru a rezista la temperaturile
 Tegelaers, J. Lumina

LĂMPI INCANDESCENTE
- lămpi cu filament de carbon

- lămpi incandescente obişnuite

- lămpi cu halogen

- lămpi mixte = lămpi cu mercur

la înaltă presiune + bec incandescent

mercur
LĂMPI CU DESCĂRCĂRI ÎN GAZE

- înaltă presiune
sodiu

sodiu

- joasă presiune lămpi liniare

mercur
(lampă fluorescentă)

lămpi fluorescente
compacte

- presiune foarte joasă – neon

Figura 4. O trecere schematică în revistă a diferitelor tipuri de lămpi (prin bunăvoinţa lui R. Visser,
Technical Management, Amersfoort, Olanda).

mai ridicate – ca şi consecinţă lămpile cu Temperatura lor de culoare este în jur de

halogen emit mai multe radiaţii UV decât cele 3,000K.
incandescente. Dacă în mediul muzeal se Durata de viaţă a unei lămpi cu halogen
utilizează lămpi cu halogen, atunci radiaţiile depinde de tipul utilizat, dar de obicei se
UV trebuie filtrate. Filtrarea se poate realiza încadrează între 2,000 şi 4,000 ore,
prin plasarea în faţa sursei a unei sticle cu considerabil mai mult decât o lampă cu incan-
strat absorbant de UV sau utilizând o lampă descenţă obişnuită. În plus, lampa nu se
cu o acoperire suplimentară pentru reducerea înnegreşte şi emite lumină la parametrii săi
emisiilor UV, care însă nu afectează indicele optimi pe durata întregii sale vieţi. Redarea
de redare a culorilor. În prezent există mai culorii este perfectă la Ra de 100.
ambalaj multe tipuri de lămpi cu halogen, dis-
ponibile cu învelişuri sau filtre UV, marcate Lămpile cu halogen cu filtre UV sunt utile în
pe cu însemnul UV block sau UV stop. sistemele muzeale şi iluminarea punctiformă.
Există două tipuri disponibile:

45
 Tendinţe în conservarea preventivă
• Lămpile cu halogen la 230V pot fi
poziţionate direct într-un soclu (în
industrie se numesc aparate de iluminat).
Aceste lămpi generează multă lumină, dar
totodată mai multă căldură şi sunt mai
puţin economice decât lămpile cu halogen
de voltaj scăzut: de exemplu, o eficacitate
luminoasă de 15 lm/W a unei lămpi cu
halogen de 230V în comparaţie cu 22
lm/W în cazul unei lămpi cu halogen de
12V. Lumina lămpilor cu halogen de
230V poate fi variată, ceea ce poate cauza
o mică modificare de culoare.
• Lămpile cu halogen de voltaj scăzut se
conectează la o sursă de alimentare de 12
sau 24 V, de aceea au nevoie de un
transformator. Transformatoarele electro-
nice sunt de preferat pentru că pot
gestiona suprasarcinile care apar când
lampa este în funcţiune. Din acest motiv,
lampa va avea o durată de viaţă mai lungă.
În plus, transformatoarele electronice
folosesc mai puţină energie şi degajă mai
puţină căldură. Lumina lămpilor cu
halogen de voltaj redus poate fi variată/
diminuată. Un tip special de lampă –
lampa rece cu halogen – este dotată cu un
reflector care reflectă majoritatea căldurii
generate spre spatele lămpii. Un
dezavantaj al dispozitivului este că în
cazul unui aparat de iluminat deschis pot
fi vizualizate culori în spatele lămpii.
Temperatura de culoare a unei lămpi reci
cu halogen este în general puţin mai mare,
de 3,100K. Lămpile cu halogen de voltaj
scăzut sunt mai compacte, mai eficiente şi
au durata de viaţă mai îndelungată decât
lămpile cu halogen de 230V.
Lămpile cu descărcări în gaze (de exemplu
tuburile fluorescente)
• Emit puţine radiaţii IR
• Emit mai multă lumină vizibilă decât
lămpile
• În funcţie de tip emit puţine sau multe
radiaţii UV
Toate lămpile cu descărcări în gaze
funcţionează după acelaşi principiu. Lampa
este umplută cu gaz (în cazul lămpilor
fluorescente este vorba despre vapori de
46
mercur alături de gaze inerte). O sarcină
electrică se descarcă în gaz, moment în care
sunt emise radiaţii UV şi câteodată lumină
vizibilă. Lămpile fluorescente conţin pulberi
fluorescente speciale (strat cu luminofor) în
interiorul tubului de sticlă, care schimbă
aceste radiaţii în lumină vizibilă. Compoziţia
acestor pulberi determină nu numai culoarea
luminii, dar şi indicele de redare a culorii.
Lămpile fluorescente sunt deosebit de
eficiente, sunt surse de lumină cu viaţă lungă
şi numeroase aplicaţii. Tuburile cu descărcare
degajă puţină căldură, totuşi balastul (eng.
starter) se încălzeşte.
În comerţ sunt disponibile diferite tipuri de
lămpi, care variază ca putere, lungime, formă
şi culoarea luminii fluorescente. Nu toate
lămpile fluorescente au indicele de redare a
culorii corespunzător scopurilor muzeale, dar
sunt unele cu o excelentă redare a culorii, de
exemplu tipurile 927, 930 şi 940, fabricate
printre altele de Philips şi Osram (Ra pentru
Philips seria 800 este mai mare decât pentru
seria 900, cu toate că redarea culorii este mai
puţin bună; acest fapt se datorează metodei
prin care se măsoară Ra). Aceste lămpi sunt
potrivite utilizării în muzee. Deoarece balastul
acestor lămpi se încălzeşte, ele nu trebuie
plasate în interiorul vitrinelor, doar dacă
lampa este introdusă într-un compartiment
separat, ventilat. Odată cu trecerea timpului,
redarea culorilor este redusă; din acest motiv
lampa trebuie schimbată înainte ca acest
fenomen să aibă loc. Temperatura de culoare
depinde de tipul lămpii, dar se află undeva
între 2.700K şi 6.500K.
Acum, lămpile fluorescente sunt disponibile
cu balasturi electronice ce funcţionează la
frecvenţă înaltă şi au indicele de redare a
culorii mai mare de 90. Aceste proprietăţi,
combinate, sunt de mare interes pentru muzee,
având mai multe avantaje, precum:
• Durată de viaţă crescută (până la 12,500-
16,000 ore)
• Costuri de energie reduse (aproximativ cu
25% consum mai mic decât sistemele
convenţionale)
• Nu necesită balasturi individuale
 Tegelaers, J. Lumina
• Nu pâlpâie, deoarece lampa se stinge
automat, atunci când este defectă
• Depreciere (reducere a nivelului de
iluminare) minimă, aproximativ 5%
• Uşor de reglat (doar cu balasturi electro-
nice reglabile)
• Costuri de întreţinere reduse
Lămpile fluorescente compacte
Descărcările în gaze au loc în numeroase
tuburi, care sunt conectate între ele. Acestea
pot fi fixate laolaltă, pe un soclu comun, într-o
formă compactă, devenind aproape la fel de
mici precum lămpile cu incandescenţă.
Lămpile fluorescente compacte au proprietăţi
similare tuburilor fluorescente (sunt econo-
mice, au o lungă durată de viaţă, cu lumini de
diferite culori).
Aceste lămpi sunt alternativa economică a
lămpilor incandescente – ele economisesc
energie (folosind 50 până la 80% mai puţină
energie) şi au o durată de viaţă mai lungă
(între 8 şi 12 ori mai lungă). Ele pot fi reglate
numai când se utilizează un balast electronic
reglabil. Totuşi, redarea culorilor în cazul
lămpilor fluorescente compacte nu este
suficient de bună pentru scopurile muzeale.
Numai lampa fluorescentă compactă din seria
900 (18, 24 şi 36 Waţi) PL ‘L’, de la Philips,
cu Ra mai mare de 90, este corespunzător
utilizării în muzee (echivalentul de la Osram
este seria Dulux). De reţinut că nivelul
iluminării (lux) nu trebuie să depăşească
valoarea recomandată.
Un tip de lampă fluorescentă compactă are
tubul, balastul electronic şi soclul compactate
laolaltă. Deoarece aceste lămpi sunt similare
ca mărime cu lămpile incandescente, ele pot fi
folosite pentru a înlocui lămpile obişnuite, dar
indicele lor de redare a culorii nu este
suficient de bun pentru spaţiile expoziţionale.
Lămpile cu descărcări în gaze la înaltă
presiune: CDM (Philips), HQI (Osram)
În lămpile cu descărcări în gaze la înaltă
presiune, lumina este generată într-un mod
foarte asemănător cu generarea luminii
fluorescente. Lumina vizibilă este generată
într-un spectru larg, deoarece gazul se află la
înaltă presiune. CDM şi HQI sunt ambele
47
lămpi cu halogenuri metalice, CDM are un
element ceramic şi HQI este aceeaşi lampă,
dar cu un element de cuarţ. Aceste lămpi pot
fi mai mici decât lămpile fluorescente; au
nevoie de mai mult timp să se încălzească
(până la 4 minute) şi ca să se răcească la
stingere. Cu toate că redarea culorii în cazul
majorităţii lămpilor nu este corespunzătoare
scopurilor muzeale, ele toate au Ra de 80 sau
chiar mai mult. Una din cele mai recente
lămpi de la Philips este CDM-T: avantajul
acesteia este faptul că îşi menţine în timp
indicele de redare a culorii. Multe din lămpile
moderne cu halogenuri metalice sunt dotate
cu filtre UV.
Ledurile (diode electroluminiscente)
• Emit puţine radiaţii IR (căldură)
• Emit (relativ) multă lumină vizibilă
• Emit puţine radiaţii UV
Ledurile (LED: Light emitting diode) sunt
surse mici, colorate, folosite în echipamente
electronice, jucării, semnalizatoare, etc.
Ledurile sunt diferite de lămpile obişnuite, în
ideea în care ele nu au un filament care să se
rupă sau să ardă. Când curentul trece printr-o
diodă (realizată din doi semiconductori
diferiţi) se emite lumină. Culoarea luminii
depinde de mai mulţi factori, inclusiv de
materialul din care este construit ledul.
Până recent, lumina emisă de un led era prea
mică pentru a se considera utilizarea sa
practică, precum înlocuirea becurilor incan-
descente. Totuşi, cele mai recente inovaţii au
făcut aceste lămpi mai utile şi astfel ele şi-au
găsit drumul spre muzee în scopul iluminării
obiectelor în expoziţii. Ele sunt foarte mici,
produc multă lumină în vizibil şi degajă foarte
puţină căldură – sunt, de asemenea, cel puţin
de 5 ori mai eficiente energetic decât
echivalentul lor incandescent.
Leduri colorate roşu, galben şi verde sunt
disponibile de ceva vreme, dar acum au apărut
şi alte culori, inclusiv leduri albe. Acestea au
indicele de redare a culorii de 85 sau chiar
mai mult. Temperatura de culoare poate varia
de la 5,500K până la 8,000K.
 Tendinţe în conservarea preventivă
Fibrele optice
Fibrele optice nu constituie chiar o sursă de
lumină propriu-zisă, ci o formă de a
împacheta lumina şi de a o transporta pe o
anume distanţă. Sursa de lumină poate fi
plasată separat, departe de obiect (Figura 5).
Acest fapt constituie un mare avantaj din
punct de vedere al conservării. Nu există
căldură localizată în apropierea obiectelor
muzeale, iar radiaţiile UV pot ajunge cu greu
la obiecte. Dezavantajul îl reprezintă
pierderea de lumină. Lampa utilizată cel mai
frecvent în generatorul de lumină este o lampă
cu halogen cu un reflector sau o lampă cu
descărcări în gaze la înaltă presiune. Cea din
urmă are o durată de viaţă mai mare (6,000
ore) şi o eficienţă corespunzătoare, dar
redarea culorii ajunge abia la 80, în loc de
100. Pentru a obţine anumite efecte, fibrele
optice pot fi dotate cu lentile, oglinzi,
reflectoare şi sticlă mată.
Figura 5. Vitrină pentru textile ecleziastice,
iluminată prin fibre optice (fotografie obţinută
prin bunăvoinţa Karma Design, The
Netherlands, Muzeul Kunst & Geschiedenis)
Eficienţa energetică
Eficienţa energetică a unei lămpi se exprimă
în lumeni pe waţi. Tabelul 3 arată că eficienţa
luminii lămpilor fluorescente compacte este
mai mare decât cea a lămpilor incandescente.
Din acest motiv (în afara colecţiilor) ar fi
indicat să se înlocuiască o lampă cu
incandescenţă de 60 W cu o lampă fluo-
rescentă compactă de 11 waţi. Toate lămpile
cu descărcări în gaze au o eficienţă mai mare
decât lămpile incandescente. Există totuşi un
inconvenient: la unele lămpi redarea culorilor
este afectată de această eficienţă mai ridicată.
48
Lampa fluorescentă cu un indice de redare a
culorii corespunzător (Ra = 90) are o eficienţă
mai mică. Menţiune: este extrem de important
ca aparatele de iluminat şi reflectoarele să fie
menţinute în permanenţă curate pentru a avea
eficienţă maximă. De asemenea, de reţinut că
lămpile din sticlă de cuarţ nu trebuie atinse cu
mâna.
Cu toate că lămpile incandescente rămân o
opţiune, sunt disponibile alte surse de lumină
mai eficiente. Noile îmbunătăţiri în redarea
culorii, precum şi posibilitatea de reglare, au
crescut utilizarea lămpilor fluorescente dotate
cu balast electronic. Cu toate că investiţia este
mai mare, costurile legate de consumul de
energie şi de întreţinere sunt mai mici.
Muzeele ar trebui să contribuie la reducerea
consumului de energie şi la prevenirea
poluării mediului, prin alegerea unui sistem de
iluminare care ţine cont de consumul de
energie şi de efectele asupra mediului în urma
producerii şi depozitării lămpilor defecte.
Lumină
100 waţi 14 lumen/waţi
incandescentă
Halogen 230 V 100 waţi 17 lumen/waţi
Halogen 12 V 100 waţi 24 lumen/waţi
Lampă fluorescentă
58 waţi 65 lumen/waţi
(seriile 900 )
Lampă fluorescentă
compactă 26 waţi 65 lumen/waţi
(economică)
Tabel 3. Eficienţa energetică a mai multor
tipuri de lămpi exprimată în lumeni pe waţi.
Prezentarea unei colecţii de textile
Proiectarea sistemului de iluminat
Iluminarea obiectelor pentru o expoziţie este o
temă complexă, care ridică foarte multe
probleme. În afară de reducerea degradărilor
obiectelor la un nivel minim acceptat,
proiectarea iluminării trebuie să aibă în vedere
întregul mediu vizual. Trebuie să fie
corespunzătoare pentru diversele activităţi
care vor avea loc în acel spaţiu, să fie în
concordanţă cu aspectul şi arhitectura
încăperii şi cu atmosfera expoziţiei. Prin
urmare este important ca cei responsabili să
colaboreze chiar de la început, pentru a realiza
un bun plan de iluminare.
 Tegelaers, J. Lumina
Conceptul unui proiect de iluminare care se
orientează primordial spre asigurarea
iluminatului recomandat (pentru reducerea
degradării obiectelor) poate să nu satisfacă
criteriile de siguranţă pentru persoanele ce
desfăşoară activităţi în acel spaţiu. De aceea,
se recomandă ca un inginer de iluminare să fie
consultat atunci când se proiectează o
expunere.
Câteva sugestii de luat în considerare sunt
prezentate mai jos:
• Un spectru cu cât mai puţine radiaţii IR şi
UV
• Un indice de redare a culorilor Ra > 85
• Culoarea luminii trebuie să fie cât mai
asemănătoare cu lumina zilei, mai ales
când este folosită în combinaţie cu lumina
naturală
• Posibilitatea utilizării diferitelor surse de
lumină
• Posibilitatea folosirii filtrelor speciale
• Flexibilitatea proiectului (ex. posibilitatea
ajustării nivelului de iluminare naturală)
• Simplitate în operare şi întreţinere
• Ansamblul design şi arhitectură să adere la
criterii estetice.
Distanţa dintre sursa de lumină şi obiect
Aproape toate obiectele sunt 3D fapt ce
trebuie pus în valoare prin iluminare. Una din
metodele des întâlnite la iluminarea obiectelor
3D cu lumină artificială este asigurarea unui
sistem general de iluminare, accentuat de
spoturi. Acestea pot fi direcţionate într-un
unghi de 45 de grade. O atenţie deosebită
trebuie avută cu obiectele lucioase, pentru a
evita reflexia care ar putea îngreuna
vizualizarea lor. Pereţii şi tavanul ar trebui să
fie, de preferat, de culoare deschisă (dar nu
albă), iar podeaua uşor mai întunecată. Un
tavan înalt ar simplifica foarte mult o
asemenea expunere. Tipul şi culoarea
obiectelor au de asemenea rolul lor.
Obiectele cu o suprafaţă verticală sunt de
multe ori mai dificil de iluminat. Dacă sursa
de lumină este prea aproape, aceasta va avea o
reflexie; dacă este prea departe va arunca o
umbră şi va estompa textura obiectului. O
sursă de lumină în unghi de 30 de grade faţă
49
Figura 6. Diagrama prezintă reflexia luminii
pe perete atunci când o sursă de lumină
iluminează în unghi de 30° un obiect poziţionat
vertical (prin bunăvoinţa lui M. Debruyn).
1 = perete
2 = obiect
3 = sursa de lumină
4 = înălţimea medie a vizitatorilor
de un plan vertical prezintă o alternativă
rezonabilă pentru iluminarea obiectelor
poziţionate vertical. Cu cât tavanul este mai
înalt, cu atât mai departe ar trebui poziţionată
sursa de lumina faţă de obiect. Cu un tavan
înalt de 3 m, sursa de lumină ar trebui sa fie la
0,8 m de perete; la înălţimea de 4 m a
tavanului această distanţă ar trebui să fie de
1,35 m (Figura 6).
Relaţia dintre nivelul de iluminare de bază şi
zonele evidenţiate prin iluminare
Cu cât nivelul de iluminare general este mai
redus, cu atât mai puţină lumină este necesară
porţiunilor de maximă importanţă, pentru a se
asigura contrastul potrivit. De aceea, se va
utiliza lumina indirectă prin reflexiile pereţilor
şi ale tavanului, dar se vor evita reflexiile prea
puternice ale pereţilor albi, care pot conferi un
contrast prea mare. Se va acorda atenţie
diferenţelor dintre iluminatul general dispersat
şi iluminatul focusat (punctiform). Se va
asigura ca obiectele să nu fie expuse
fasciculelor de lumină prea puternice, care le-
ar putea încălzi local. Crescând distanţa dintre
obiect şi lampă, iluminarea şi încălzirea
generată sunt reduse. Alternativ, se pot folosi
lămpi cu putere mică sau lămpi cu reflectoare.
Reflexia şi strălucirea
Lumina de zi ce intră prin ferestre sau lumina
punctiformă direcţionată necorespunzător pot
crea reflexii nedorite şi străluciri locale, care
pot afecta plăcerea de a privi un obiect expus.
Vizitatorii consideră reflexiile foarte neplă-
 Tendinţe în conservarea preventivă
cute, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru
obiectele aflate în locuri întunecoase sau puţin
iluminate. De cele mai multe ori, lumina
naturală directă poate fi difuzată cu ajutorul
draperiilor – în unele cazuri poate fi chiar de
preferat obturarea completă a geamurilor.
Lumina difuză creează foarte puţină umbră,
ceea ce uneori face mai dificilă vizualizarea
detaliilor sau a texturii. Utilizarea luminilor
punctiforme adiţionale poate ajuta la
soluţionarea acestei probleme.
Efectele iluminării
Pentru a evita ca lumina zilei să cadă direct pe
obiectele muzeale, unghiul în care lumina
pătrunde în muzeu şi se reflectă din pereţi şi
tavan în spaţiul de expoziţie poate fi ajustat.
Culoarea spaţiului de expunere, structura
pereţilor şi a tavanului vor determina efectul
final al luminii reflectate. În general, culorile
deschise şi suprafeţele netede reflectă mai
multă lumină decât suprafeţele structurate şi
întunecate. De exemplu, betonul nefinisat are
o reflexie de 20% dacă este neted, pe când
tencuiala albă reflectă în procent de 80%.
Pentru ca detaliile unui obiect să se distingă
clar, contrastul cu mediul înconjurător nu
trebuie să fie prea mare. Un obiect închis la
culoare, agăţat pe un perete deschis la culoare
va părea ca o siluetă; detaliile sale vor fi
aproape imposibil de distins. Atunci când
detaliile sunt mai puţin importante, este
posibil şi jocul, în mod deliberat, cu lumina,
crearea unor efecte dramatice prin contraste
puternice. Pentru a obţine cele mai bune
efecte, proiectanţii sistemelor de iluminat din
teatre sunt adesea implicaţi în proiectarea
sistemului de iluminare al unor expoziţii
speciale. Orice proiect de iluminare trebuie
discutat în prealabil cu un conservator.
Categoria de lână albastră
Lumină cu conţinut ridicat de UV
Lumină cu conţinut scăzut de UV
Categoria de sensibilitate la lumină
6
Tabel 4. Timp de expunere în 10 lux-ore (megaulx-ore sau Mlx-h),necesar cauzării unei decolorări abia
perceptibile (CIE 2004).
Inovaţii recente
Sintagma „lux-ore permise anual” s-ar putea
interpreta considerând că fiecare an începe de
la un stadiu zero, iar obiectul poate fi în
expunere permanentă atâta vreme cât numărul
de lux-ore permise anual nu este depăşit.
Aceasta nu ţine cont de efectul cumulativ al
luminii. Întrebarea cheie este: câte lux-ore
poate suporta un obiect înainte să survină o
degradare inacceptabilă? Unele muzee au
încercat să întocmească recomandări pentru
colecţiile de hârtie şi documente grafice
(Colby 1998; Derbyshire and Ashley-Smith
1999). Obiectele au fost împărţite în categorii,
în funcţie de sensibilitatea lor la lumină
(asemănător cu standardele de lână albastră).
„Decolorarea abia perceptibilă” (DAP); (eng.
„just noticeable fade” – JNF) sau
„modificarea sesizabilă”, a unui obiect a fost
notată empiric (Tabel 4). O decolorare abia
sesizabilă este diferenţa de culoare pe care
ochiul uman poate să o perceapă şi care
corespunde unei diferenţe de culoare
măsurabile de 1,6 unităţi CIELAB (CIE
2004). În termenii decolorării abia
perceptibile, o suprafaţă colorată va păli
complet după 30 de DAP. Un obiect care
atrage în expoziţie prin caracteristica sa
cromatică, îşi pierde valoarea expoziţională
după 10 DAP. Prin urmare, când un obiect
este realizat dintr-un material care are o DAP
în 10 ani, nu va mai fi corespunzător
expunerii după 100 de ani şi se consideră că i
se va pierde valoarea în aproximativ 300 de
ani.
Tabelul 4 arată timpul de expunere necesar
pentru a provoca o decolorare abia
perceptibilă în condiţiile a două categorii de
1 2 3 4 5 6 7 8
0.22 0.6 1.5 3.5 8 20 50 120
0.3 1 3 10 30 100 300 1100
Mare Medie Mică
50
 Tegelaers, J. Lumina
Categorie Descriere generală
Toleranţă Materiale sensibile care ar trebui să
zero fie expuse luminii foarte rar sau deloc
Majoritatea coloranţilor vegetali
istorici şi pigmenţii lor organici
precipitaţi (lacuri)
Majoritatea extractelor din insecte
Reactivitate (lacul Indian, coşenila)
mare Majoritatea coloranţilor organici
timpurii (aniline)
Mulţi coloranţi sintetici ieftini
Câţiva coloranţi vegetali
(garanţă pe lână, lac)
Majoritatea blănurilor şi penelor
Reactivitate
Picturi pe pânză şi lemn
medie
Lemn pictat şi netratat
Pigmenţi moderni pentru uz exterior
Reactivitate Picturile permanente ale artiştilor
mică Culori structurale din insecte
Câţiva coloranţi istorici vegetali
(indigo pe lână)
Nu Majoritatea materialelor anorganice
reacţionează
Tabel 5. Clasificarea materialelor în funcţie de sensibilitatea lor la lumină (CIE; Instituut Collectie
Nederland 2005).
iluminare: un spectru asemănător cu lumina
naturală prin sticlă normală, conţinând o mare
cantitate de radiaţii UV, şi lumina din care
toate radiaţiile cu lungimi de undă de 400 nm
sau mai puţin au fost filtrate.
Materialele pot fi clasate pe baza sensibilităţii
lor la lumină. Nivelurile ISO de la 1–4 se
atribuie tuturor pigmenţilor sensibili la lumină
şi materialelor de calitate precară, precum
acuarelele, portretele miniaturale pe fildeş şi
pergament, pasteluri şi tehnici de tipărituri
colorate. Nivelurile ISO între 5–8 cuprind
pigmenţii mai rezistenţi la lumină şi
materialele de bună calitate, precum desenele
monocromatice în creion, grafica alb-negru şi
Nivel
Exemple
ISO
<1 Textile nedecolorate având culorile lor
originale
1 Curcumă, şofran, indigo sulfonat, mulţi
coloranţi moderni pentru hârtie, textile
colorate, plastic colorat, gume
2 Lac carmin, gamboge (lac galben din
Cambogia), lac galben de stejar, garanţă pe
bumbac, lemn galben vechi (Chlorophora
tinctoria sp.)
3 Garanţă pe mătase, coşenilă pe lână şi
bumbac, rechie, mordant de alaun pe lână,
indigo pe bumbac şi mătase, pene
istorici 4 Oase, corn, sidef, colorant roşu indian, şi
alge marine pe lână, rechie pe lână cu
mordant de staniu, piele netăbăcită, piele
tăbăcită vegetal
5 Pigment nuanţator / glasiu de alizarină
(garanţă), alizarină (garanţă) pe lână
6 Coşenilă pe mătase
Degetăriţă (pe lână)
7 Indigo pe lână, pigment de alizarină
(garanţă), alizarină (garanţă) şi negru de
rădăcini de nufăr pe lână, cinabru, galben
crom
8 Pictări permanente, roşu cadmiu, oranj şi
galben
>8 Piatră Metal Sticlă Ceramică Cărbune
gravurile. Odată ce s-a realizat încadrarea pe
nivelurile ISO sau pe categorii de lână
albastră, aceasta se poate utiliza pentru
stabilirea unei rate acceptabile de decolorare,
în funcţie de care se poate planifica programul
de expunere. Scopul ar fi alegerea unui timp
de expunere cât mai scurt, a unui număr de lx-
ore pe an mai redus sau un interval de timp
mai mare între perioadele de expunere.
Decolorarea textilelor se face obsevată în
timp. La început pălirea culorilor este rapidă,
apoi din ce în ce mai lentă, până când
modificarea lor devine abia sesizabilă.
Culorile textilelor istorice sunt adeseori atât
de pale încât decolorarea lor ulterioară nu mai
51
 Tendinţe în conservarea preventivă

este vizibilă. Trebuie specificat că lumina mai
are un efect extrem de dăunător pentru textile:
reduce rezistenţa lor mecanică. De aceea, ar fi
utilă crearea unei clasări similare pentru
materialele textile, bazată nu doar pe
decolorare, dar şi pe reducerea rezistenţei
mecanice.
Comisia Internaţională de Iluminat (CIE) a
publicat un raport tehnic (CIE 2004) care
conţine recomandări de iluminare în muzee.
Acesta sugerează adăugarea a încă două
categorii la cele amintite în Tabelul 5:
• Toleranţa zero: materiale şi obiecte care nu
au fost niciodată expuse la lumină şi sunt
în condiţia lor originală, de exemplu o
carte cu mostre de materiale textile.
• Materiale şi obiecte insensibile la lumină,
care nu pot fi deteriorate de lumina, aşa
cum este piatra sau metalul.
Tabelul 5 prezintă o clasificare iniţială a
materialelor în funcţie de susceptibilitatea lor
faţă de lumină.
În Tabelul 6 este dat un exemplu despre cum
ar trebui să se utilizeze în practică această
împărţire pe categorii în funcţie de
sensibilitatea la lumină (după CIE 2004).
Ar trebui reţinut că valoarea acestor
recomandări este oarecum limitată, deoarece,
de multe ori, nu este cunoscută cantitatea de
lux-ore la care un obiect a fost deja expus
înainte de a intra în colecţie sau pe parcursul
prezenţei în colecţie. Din acest motiv sugerăm
implementarea cât mai rapidă a înregistrării
lux-orelor la care se expune fiecare obiect.

Nivel Timpul de În practică Consecinţe

ISO expunere pentru
o DAP (Mlx-h)
<1 Fără UV UV< 10μW/lm Expunerea Expunerea numai în condiţii excepţionale
absolut minimă la lumină redusă
1 0.3 6000 ore la 50 lx →1 DAP Dacă 1 DAP este acceptată în 10 ani, obiectul
2 1 (6000h x 50 lx = 0.3 mlx-h) poate fi expus în 20% din timp la 50 lx, în total
pentru 2 ani (2ani x 365z x 8h x 50lx → aprox.
3 3 0.3 mlx-h)

4 10 67000ore la 150lx → 1 DAP Dacă obiectul este expus permanent la 150 lx,
5 30 (67000h x 150 lx = 10 mlx-h) 1 DAP va apărea în aprox. 20 de ani (22ani x
365z x 8h x 150lx → aprox. 10 mlx-h)
6 100

7 300 1500000 ore la 200 lx →1 DAP Dacă obiectul este expus permanent la 200 lx,
8 1100 (1500000 ore x 200 lx = 300mlx- 1DAP va apărea în aprox. 500 de ani (510ani x
h) 365z x 8h x 200lx→ aprox. 300 mlx-h)

>8 >1100 Permanent, iluminare adaptată la mediu

Tabel 6. Un exemplu de cum se foloseşte în practică clasificarea în funcţie de sensibilitatea la lumină,

timpul de expunere în 106 ulx-ore (megalux-ore sau Mlx-h)(CIE 2004; Instituut Collectie Nederland 2005).

Bibliografie 2. Ashley-Smith, J. şi L. Hillyer (1997) ‘Can

1. Aghemo, C. şi M. Fillipi (1997) ‘Lighting
to show: designing experiments for some
temporary exhibitions’, în LUX, Europa
Conference. Amsterdam: Nederlandse
Stichting voor Verlichtingskunde, pp. 336-
47.
high productivity be productive?’ în Fabric
of an Exhibition: An Interdisciplinary
Approach Preprints. Ottawa: Government
of Canada, pp. 3-8.
3. Ashley-Smith et al. (2002) ‘The continuing
development of a practical lighting policy

52
 Tegelaers, J. Lumina
for works of art on paper and other object
types at the Victoria and Albert Museum’,
în ICOM-CC 13th Triennial Meeting, Rio
de Janeiro 2002. Preprints Volume I.
London: James and James, pp. 3-8.
4. Ayres, J.M. et al. (1988) Energy
Conservation and Climate Control in
Museums. Los Angeles: Getty
Conservation Institute.
5. Brill, T.B. (1980) Light: Its Interaction
with Art and Antiquities. New York:
Plenum Publishing Corporation.
6. Bullock, L. şi D. Saunders (1999)
‘Measurement of cumulative exposure
using blue wool standards’, în ICOM –CC
12th Triennial Meeting, Lyon 1999.
Preprints Volume I. London: James and
James, pp. 21-6.
7. Cassar, M. (1994a) ‘Lighting design and
energy efficiency in museums and
galleries’, în Museums Environment
Energy, M. Cassar (ed.). London: HMSO
8. CIE (2004) Control of Damage to Museum
Objects by Optical Radiation. Technical
Report 157. Vienna: CIE.
9. Cuttle, C. (1996) ‘Damage to museum
objects due to light exposure’, Lighting
Research and Technology 28(1): 1-9.
Derbyshire, A. şi J. Ashley-Smith (1999)
‘A proposed practical lighting policy for
works of art on paper at the V&A’, în
ICOM-CC 12th Triennial Meeting, Lyon
1999. Preprints Volume II. London: James
and James, pp. 38-42.
10. Disano, G. şi A. Rogora (1997) ‘The
art of illuminating art’, Right Light 4(1):
175-8.
11. Feller, R.L. (1968) ‘Control of
deteriorating effects of light on museum
objects: heating effects of illumination by
incandescent lamps’, Museum News May:
39-47.
12. Feller, R.L. şi R. Johnston-Feller (1981)
‘Continued investigations involving the
ISO blue-wool standards of exposure’, în
ICOM-CC 6th Triennial Meeting, Ottawa
1981. Preprints Volume III. Ottawa:
ICOM, pp. 81/18/1-1-81/18/1-7.
13. Fraia, L. di (1997) ‘Lighting of
photosensitive works of art: a proposal of
standards’, in LUX, Europa Conference.
53
Amsterdam: Nederlandse Stichting voor
Verlichtingskunde, pp. 1137-43.
14. Henderson, A. et al. (1991) ‘Lighting
dyed materials requires a balance between
fading and visibility’, Lighting Design and
Application (May): 16-25.
15. Kouwenberg, R. (1991) ‘How to use light
in the museum’, în New Forms of
Preservation in Museum Costume
Collections, textieldag gehouden op 31
augustus 1989. Amsterdam:
Textielcommissie Musea, pp 71-80.
16. Martin, D. (1997) ‘Lighting’, Museum
Practice 2(3): 38-98.
17. Michalski, S. (1990) ‘Towards specific
lighting guidelines’, în ICOM-CC 9th
Triennial Meeting, Dresden 1990.
Preprints Volume II. Dresden: ICOM, pp.
583-8.
18. Michalski, S. (1992a) ‘Damage to
museum objects by visible radiation (light)
and ultraviolet radiation (UV)’, în Lighting
in Museums, Galleries and Historic
Houses. London: Museums Association,
pp. 3-16
19. Michalski, S. (1997) ‘The lighting
decision’, în Fabric of an Exhibition: An
Interdisciplinary Approach. Preprints.
Ottawa: Government of Canada, pp. 97-
104.
20. Padfield, T. şi P. Jensen (1990) ‘Low
energy climate control in museums stores’,
în ICOM-CC 9th Triennial Meeting,
Dresden 1990. Preprints Volume II. Paris:
ICOM, pp. 596-601.
21. Padfield, T. şi S. Landi (1966) ‘The light
fastness of the natural dyes’, în Studies in
Conservation 11(4): 181-96.
22. Saunders, D. (1990) ‘Protecting works of
art from the damaging effects of light’, în
International Symposium on the
Conservation and Restoration of Cultural
Property: Cultural Property and its
Environment, 11-13 October 1990. Tokyo:
Bunka-cho Tokyo Kokuritsu Bunkazai
Kenkyujo Hozon Kagakubu, pp. 167-78.
23. Staniforth, S. (1990) ‘The logging of light
levels in National Trust houses’, în ICOM-
CC 9th Triennial Meeting, Dresden 1990.
Preprints Volume II. Paris: ICOM, pp.
602-7.
 Tendinţe în conservarea preventivă

24. Thomson, G. (1985) ‘Lighting for 26. Turner, J (1994) Lighting: An

conservation’, în Light in Museums and Introduction to Light, Lighting and Light
Galleries. London: Concord Lighting, pp. Use. London: Batsford.
20-58.
25. Thomson, G. (1994) The Museum
Environment, 2nd edn. London:
Butterworths in association with the
International Institute for the Conservation
of Historic and Artistic Works.

54
Insecte şi fungi în colecţiile de textile
Agnes W. Brokerhof
Capitolul 5. Insects and fungi in textile collections, in Boersma, Foekje et al (2007):
“Unravelling Textiles”, Archetype publications, London, 61-79
Insecte
Insectele joacă un rol important în degradarea
naturală a materialelor organice; ele nu fac
distincţie între gunoi şi obiectele de valoare.
Colecţiile de textile reprezintă o bună sursă de
hrană pentru larvele de molii, larvele de
gândaci de blană şi de covoare. Ele au
capacitatea de a asimila cheratina, principalul
constituent al lânii, blănii şi penelor. În general,
bumbacul şi mătasea nu sunt atacate de larvele
de molii şi larvele de gândaci de covoare, dar
când aceste materiale sunt murdare sau sunt
folosite în combinaţie cu lâna pot fi, de
asemenea, degradate. Gândacii de bucătărie
(omnivori), peştişorii de argint şi Thermobia
domestica (în textul original „firebrat”, nu se
cunoaşte termen echivalent în limba română,
n.e.) (ambii consumatori de glucide) sunt într-o
mai mică măsură dăunători ai colecţiilor de
textile; gândacul pâinii (Stegobium paniceum,
în textul original „drugstore beetle”, n.e.) şi
gândacul tutunului (Lasioderma serricorne, în
textul original „cigarette beetle”, n.e) pot cauza,
de asemenea, probleme. Insectele caută în
textile şi adăpost pentru împupare, cauzând
degradări fără a se hrăni din material.
Figura 1. Metamorfoză incompletă.
55 
Caracteristici
Insectele sunt nevertebrate. Acestea au un
schelet extern: un înveliş chitinos de care sunt
prinşi muşchii. Insectele formează cea mai
mare grupă din cadrul Artropodelor.
Picioarele lor sunt compuse din segmente
unite, iar corpul este împărţit în trei regiuni:
capul (cu ochi, aparat bucal extern şi antene),
toracele (de care sunt ataşate trei perechi de
picioare şi deseori una sau două perechi de
aripi) şi segmentul abdominal. Insectele sunt
hexapode, adică au şase picioare.
Dezvoltare
Insectele pot fi împărţite în două grupe pe
baza dezvoltării lor. Gândacul de bucătărie,
peştişorul de argint, Thermobia domestica,
păduchii, lăcustele şi greierii se dezvoltă prin
metamorfoză incompletă (Figura 1). Din ou
iese o mică nimfă, care seamănă, într-o
oarecare măsură, cu un adult; ea continuă să
se dezvolte şi să crească, trecând prin mai
multe stadii. În timpul creşterii aceasta
năpârleşte de câteva ori. După ultima
năpârlire insecta are toate caracteristicile
adultului (aripi, etc.) şi este fertilă. Aceste
tipuri de insecte se hrănesc în toate etapele de
dezvoltare.
Figura 2. Metamorfoză completă.
 Tendinţe în conservarea preventivă
Gândacii, moliile, fluturii, muştele, ţânţarii,
albinele şi viespile au o metamorfoză completă
(Figura 2). Din ou iese o mică larvă; în timp ce
creşte şi se hrăneşte, năpârleşte de mai multe
ori. Larvele sunt cele mai dăunătoare textilelor.
Când larva este suficient de mare, se
împupează, trecând prin schimbări complete ale
aspectului, transformându-se în adult înainte de
a ieşi din cocon. Insectele adulte sunt
responsabile de răspândirea şi reproducerea
speciei. De obicei, ele nu se hrănesc şi de aceea
nu produc degradări textilelor. Ciclul complet,
de la ou la adult, poate dura până la un an,
insectele adulte apărând de obicei primăvara
sau vara. Dacă condiţiile sunt favorabile, acest
ciclu poate fi mai scurt, rezultând două sau mai
multe generaţii pe an.
Cerinţe
Insectele au nevoie de oxigen pentru a
supravieţui. Ele nu au plămâni, dar preiau aerul
printr-un număr de deschideri în piele numite
stigme, de aici aerul fiind apoi distribuit prin
sistemul traheal. Insectele obţin substanţele
nutritive necesare din materialele organice.
Unele insecte sunt omnivore (gândacul de
bucătărie, gândacul pâinii); altele au o
preferinţă pentru materialele vegetale (larvele
insectelor xilofage şi cele ale gândacului
tutunului); iar unele preferă materialele proteice
(larvele gândacilor de blană, de covoare şi
larvele moliilor). Murdăria, grăsimea, praful,
transpiraţia sau urina de pe textile oferă
materiale nutritive suplimentare, care le fac mai
atractive pentru insecte. Insectele pot trăi la
temperaturi între 5 şi 45°C, dar pentru marea
majoritate a speciilor condiţiile optime de
dezvoltare sunt cuprinse între 15°C şi 35°C.
Majoritatea insectelor se pot dezvolta la o
umiditate relativă (UR) cuprinsă între 50 şi
90%; UR optimă este în jur de 70%; unele
specii s-au adaptat la condiţii de umiditate mai
scăzută, în timp ce altele au nevoie de o
umiditate relativă ridicată (cum ar fi peştişorii
de argint). Unele specii îşi obţin toată apa de
care au nevoie din hrană – insectele xilofage au
nevoie, în mod normal, de un conţinut de
umiditate mai mare de 12%. Alte specii au
nevoie de o UR mai mare deoarece se hrănesc
cu ciupercile care cresc pe obiecte.
56
Lumina nu este o necesitate vitală, dar
afectează comportamentul insectelor. De
exemplu, adultul gândacului de covor zboară
spre lumină, pe când peştişorul de argint,
molia şi gândacul de bucătărie se ascund de
ea. Acest comportament joacă un rol foarte
important atunci când se fac controalele în
colecţii pentru a depista prezenţa insectelor.
Alt factor important în comportamentul
insectelor este nevoia de adăpost. Gândacii de
bucătărie, peştişorii de argint şi Thermobia
domestica se ascund în găuri sau în fisuri.
Insecte în colecţiile de textile
Deşi în colecţiile muzeale din Europa se pot
întâlni până la 30 de specii de insecte
dăunătoare, aici vom discuta doar despre
speciile cel mai frecvent întâlnite în colecţiile
de textile.
Moliile
Molia de haine (Tineola bisselliella)
În nord-vestul Europei molia de haine are
probleme de supravieţuire în mediul exterior,
de aceea ele preferă căldura caselor. Deşi
moliile adulte sunt capabile să intre singure în
colecţii, de obicei ele sunt vehiculate cu
obiectele infestate. O femelă fertilizată poate
depune peste 100 de ouă în locuri ferite, ca de
exemplu: sub guler, în căptuşeală, în buzunare
sau în tapiţeria mobilierului. Ouăle sunt greu
vizibile cu ochiul liber – deseori depunerile
grunjoase şi excrementele sunt confundate cu
acestea. Când ies din ouă, larvele sunt mici şi
albe şi se hrănesc cu suportul. Ele îşi ţes în jur
un manşon din chingi care le protejează
împotriva deshidratării. Excrementele lor
arată ca nişte mici cocoloaşe cu un diametru
maxim de 0,5 mm şi au aceeaşi culoare ca şi
materialul textil pe care l-au consumat.
Larvele fac orificii neregulate şi produc
pierderi mari – locul atacului are un aspect
dezordonat. Un obiect atacat de aceste molii
arată murdar, cu mai multe orificii neregulate,
manşoane şi excremente.
După o perioadă de cîteva săptămâni pînă la
câteva luni larvele se împupează. Din cocon
iese un fluture de culoare aurie uniformă, lung
de 5-7 mm (Figura 3). Moliile adulte nu sunt
bune zburătoare şi se ascund de lumină; ele
 Brokerhof, A. W. Insecte şi fungii în colecţiile de textile

trăiesc doar câteva săptămâni, timp în care se

reproduc, dar nu se hrănesc. O caracteristică a
acestor molii dăunătoare este aceea că atunci
când sunt în poziţie de repaus ele îşi strâng
aripile una peste alta deasupra abdomenului; nu
le ţin drepte ca fluturii sau întinse ca alte tipuri
de molii.

Molia de blană (Tinea pellionella)

Moliile de blană pot supravieţui în zone cu Figura 3. Molia de haine (lungime 5-7 mm).
climat exterior moderat şi trăiesc în cuiburi de
păsări din care deseori pătrund în colecţii (prin
hornuri sau ferestre etc.). Adulţii moliilor de
blană se aseamănă cu moliile de haine: aceştia
sunt puţin mai mari, cu o lungime de 7 - 8 mm,
având, de asemenea, o culoare aurie, dar cu
câteva pete de culoare închisă pe aripi (Figura
4). Larvele pot fi clar diferenţiate pentru că
acestea îşi ţes un manşon în jurul corpului, pe
care îl târâie după ele în timp ce se deplasează.
Manşoanele sunt de culoarea materialului cu
care se hrănesc şi au rol de camuflare şi Figura 4. Molia de blană (lungime 7-8 mm).
protecţie (Figura 5). Ca particularitate, ele rod
suprafaţa textilei, iar când se simt în pericol se
ascund în manşoanele în care se şi împupează.
Molia de blană preferă o umiditate mai ridicată
şi este mai rar întâlnită în mediile încălzite.

Molia de tapiserie (Tricophaga tapetzella)

Molia de tapiserie poate trăi doar la o umiditate
relativă de 80%. Ea nu mai este atât de frecvent
întâlnită în colecţiile de textile (Figura 6).
Tapiseriile atârnate pe pereţi exteriori reci pot fi
vulnerabile la atacul acestor molii. Larvele  
preferă materialele aspre. Ele îşi ţes manşoane Figura 5. Degradare a catifelei cauzată de molia
pentru împupare în jurul corpului. Când moliile de blană (fotografie prin bunăvoinţa ICAT
ies după împupare, lasă învelişul într-o poziţie textielrestauratie b.v.). 
verticală. Molia are o deschidere a aripii de 8-
10 mm. La baza lor, pe aproximativ o treime
din suprafaţă, aripile sunt colorate în brun, iar
spre extremităţi devin bej.

Gândacii de covor
Gândacul de covor (Anthrenus sp.)
Gândacii de covor sunt mici şi rotunzi, de
aproximativ 2-4 mm lungime, au o formă
asemănătoare cu cea a mămăruţelor, dar au
numai o jumătate din mărimea lor. Aripile lor Figura 6. Molia de tapiserie (deschiderea
sunt acoperite cu solzi (elitre) de culoare albă, dintre aripi 8-10 mm).

57
 Tendinţe în conservarea preventivă
neagră, maro, portocalie (Figura 7). Sunt buni
zburători – zburând de obicei înspre lumină. În
timpul verii sunt frecvent întâlniţi pe pervazele
ferestrelor. Pentru fertilizare, majoritatea
speciilor trebuie să iasă afară pentru a se hrăni
cu polen. Gândacii depun ouăle în cuiburi de
păsări unde larvele se pot hrăni cu pene, păr sau
alte materiale organice.
Figura 7. Gândacul de covor (adultul: lungime 2-
4 mm; larva: lungime 4-5 mm).  sunt păroase şi seamănă cu larvele gândacului
Figura 8. Gândacul de blană (adultul: lungime 3-6
mm; larva: lungime 4-10 mm).  Originar din America de Sud, a fost introdus
Larvele active se deplasează cu uşurinţă din
cuiburi şi ajung în clădiri. Ele reprezintă o grijă
majoră pentru muzee, unde se hrănesc nu
numai cu insecte sau şoareci morţi dar şi cu
obiecte muzeale (motiv pentru care, deseori,
gândacii sunt numiţi generic gândaci de muzeu,
fără a se face vreo distincţie între specii); de
fapt, există o singură specie numită oficial
gândacul de muzeu (Anthrenus museorum).
Larvele tinere ale gândacului de covor sunt
mici şi pot pătrunde prin cele mai mici orificii.
Ele cresc între 4 şi 5 mm lungime şi au o formă
de torpilă cu firişoare de păr maronii sau negre.
Din cauza acestui aspect păros sunt poreclite
„viermii lânoşi”.
58
Larvele produc orificii mici, regulate sau zone
aspre, tocite, fără a ţese manşoane. Ele
mănâncă repede şi cu lăcomie. Când atacă
pielea şi blana, ele rod firele de păr de la bază,
atacul fiind vizibil doar în momentul în care
părul este atins şi se desprinde de pe piesă. În
timpul creşterii, larvele îşi schimbă pielea de
aproximativ şase ori. Cel mai evident indiciu
al prezenţei active a larvelor gândacului de
covor sunt aceste exuvii păroase.
Gândacul de covor cu 2 puncte sau gândacul
de blană (Attagenus pellio)
Gândacii de blană au o formă mai alungită
decât cea a gândacilor de covoare. Ei au
dimensiuni cuprinse între 3 şi 6 mm lungime,
sunt negri, iar pe elitre au câte un punct mic
alb (Figura 8). La fel ca şi gândacii de
covoare, adulţii se pot hrăni cu polen şi îşi
depun ouăle în cuiburile de păsări. Larvele
de covoare, dar sunt mai lungi decât acestea
(4 - 10 mm) şi se prelungesc cu o coadă lungă
păroasă. Ele se hrănesc cu produse de natură
organică şi insecte moarte. Când aceste larve
intră într-o colecţie cauzează degradări foarte
mari.
Gândacul de covor sud-american sau
gândacul de dulap (Trogoderma angustum)
Gândacul de covor sud-american (cunoscut în
Marea Britanie sub numele de gândacul de
dulap) şi-a găsit drumul înspre colecţiile
europene de pe la jumătatea anilor '90.
în Germania prin importul de mărfuri.
Gândacii sunt de culoare neagră, peste elitre
au două benzi curbate, albe; au o formă mai
ovală decât cea a gândacului comun de
covoare (Figura 9). Larvele sunt subţiri, lungi
de 4 - 6 mm, păroase, cu coadă lungă,
stufoasă. Ele se hrănesc cu materiale organice
şi sunt foarte mobile şi distructive.
Gândacii de bucătărie
Gândacii care există în colecţiile muzeale din
nordul Europei sunt de cele mai multe ori
aduşi din zonele cu climat mai cald (pentru a
supravieţui au nevoie de spaţii încălzite). Ei
au o metamorfoză incompletă; nimfa arătă ca
un adult, dar fără aripi. Insectele adulte
 Brokerhof, A. W. Insecte şi fungii în colecţiile de textile

variază ca dimensiuni între 1 şi 3 cm. Culoarea

lor este de la brun la negru şi au două perechi
de aripi. Aripile din faţă sunt coriacee, cu
nervuri şi sunt ţinute întinse peste spate.
Gândacii de bucătărie sunt uşor de identificat
prin antenele lor lungi, pronotul semisferic care
acoperă toracele şi picioarele lungi, spinoase.
Cei doi cleşti ieşiţi în afară în partea din spate a
abdomenului sunt, de asemenea, caracteristici.
Femela depune în spaţii ferite – de obicei în
Figura 9. Gândacul de covor sud-american sau
crăpături, îmbinări de podele etc. – casete cu
gândacul de cabinet (adultul: lungime 2,5-4
ouă (ooteci) care conţin între 12 şi 50 de ouă. mm; larva: lungime 4-6 mm) (retipărit din A
Gândacii sunt omnivori şi se hrănesc pe întreg Guide to Museum Pest Control - Un ghid
parcursul stagiilor de dezvoltare. De obicei, pentru controlul dăunătorilor în muzee, cu
aceştia sunt întâlniţi în case sau cantine, permisiunea Institutului American pentru
consumând tot felul de materiale, lăsând în Conservarea Lucrărilor Istorice şi Artistice).
urmă excremente puternic mirositoare. Ei sunt
activi noaptea şi se ascund în timpul zilei, în
locuri de preferinţă întunecoase şi calde. Pentru
a supravieţui, gândacii de bucătărie au nevoie
fie de o umiditate ridicată, fie de apă potabilă.

Gândacul roşu/ german (Blattella germanica)

Această specie de gîndaci este cea mai des
întâlnită în clădirile încălzite din nordul
Europei. Insectele adulte sunt de aproximativ
1.5 cm lungime. Ei sunt subţiri, de culoare brun
deschis, cu două dungi închise la culoare pe Figura 10. Gândacul roşu/ german (lungime 1,5
partea dorsală superioară (Figura 10). După ce cm) şi ooteca sa (retipărit din A Guide to
femela a depus ooteca, ouăle eclozează imediat. Museum Pest Control cu permisiunea
Institutului American pentru Conservarea
Lucrărilor Istorice şi Artistice).
Gândacul oriental/ gândacul negru comun
(Blatta orientalis)
Masculul gândacului oriental are aripi; femela
are doar cioturi de aripi rudimentare (Figura
11). Insectele adulte sunt de aproximativ 2,5
cm lungime cu o formă mai rotundă şi culoare
mai închisă decât cea a gândacului german.
După ce femela depune ooteca, este nevoie de
câteva săptămâni, poate chiar luni, până ce
ouăle eclozează. O astfel de ootecă poate fi
depusă în colecţie, nesesizată, iar insectele să
eclozeze mai târziu. Pentru a supravieţui,  
insectele au nevoie de temperaturi ridicate şi Figura 11. Gândacul oriental (lungime 2,5 cm)
sunt des întâlnite în bucătării şi brutării. şi ooteca sa (retipărit din A Guide to Museum
Pest Control cu permisiunea Institutului
Gândacul american (Periplaneta americana) American pentru Conservarea Lucrărilor
Gândacul american este cea mai mare specie de Istorice şi Artistice). 
gândaci găsită în nord vestul Europei, cu o
lungime de aproximativ 4 cm. Amândoi, Pentru a supravieţui, aceştia au nevoie de
temperatură şi umiditate ridicate.
masculul şi femela, prezintă aripi (Figura 12).

59
 Tendinţe în conservarea preventivă

Lepismatidae
Peştişorul de argint – (Lepisma saccharina),
peştişorul de argint cenuşiu sau „peştişorul de
hârtie” (Ctenolepisma longicaudatum) şi
Thermobia domestica
Peştişorul de argint, peştişorul de argint cenuşiu
şi Thermobia domestica aparţin celei mai vechi
grupe de insecte Lepismatidae. Aceste specii au
o metamorfoză incompletă, nimfa semănând cu  
Figura 12. Gândacul american (lungime 4 cm)
adultul. Adulţii au formă de morcov, cu o
şi ooteca sa (retipărit din A Guide to Museum
lungime de aproximativ 10-15 mm. Corpul este Pest Control, cu permisiunea Institutului
acoperit cu solzi strălucitori argintii sau cenuşii. American pentru Conservarea Lucrărilor
La cap au două antene lungi, nu au aripi, iar în Istorice şi Artistice).
terminaţia abdomenului au trei cozi lungi,
păroase. Ei se feresc de lumină şi sunt activi
noaptea. Specia se hrăneşte cu resturi de
materiale glucidice şi poate să digere celuloza.
În colecţiile de textile preferă mai ales celuloza
sintetică: ca de exemplu vâscoza sau acetatul de
celuloză. Mai mult, peştişorii de argint au o
preferinţă pentru materialele apretate şi pot
consuma adezivul sau apretul de pe o suprafaţă.
Ei pot produce degradări, de exemplu, textilelor
calandrate (textile finisate la cald), încleiate şi
apretate, textilelor cu aplicaţii de hârtie aurită,
şi tanka-urilor (steaguri asiatice) (Figura 15). Figura 13. Peştişorul Figura 14. Thermobia
De asemenea, sunt cunoscuţi ca fiind de argint (adultul: domestica (adultul:
lungime 10-15 mm). lungime 10-15 mm). 
consumatori de hârtie neacidă şi de resturi de
mâncare.
Peştişorii de argint pot trăi doar într-un mediu
umed, cu o umiditate relativă de peste 70%.
Corpul lor este acoperit cu solzi gri argintii şi
au un singur fir de păr. Antenele sunt puţin mai
scurte decât propriul lor corp (Figura 13).
Thermobia domestica poate rezista în condiţii
oarecum mai uscate şi preferă temperaturi mai
ridicate, optim în jurul temperaturii de 37ºC. Ei
sunt acoperiţi cu solzi pestriţi, cenuşiu închis,
iar antenele sunt cel puţin la fel de lungi ca  
propriul corp; în plus, corpul le este acoperit cu
Figura 15. Degradare cauzată de peştişorul de
smocuri de păr (Figura 14). argint: detaliu de pe o cămaşă talisman (sec. al
Recent, peştişorii de argint cenuşii (peştişorii XIV-lea, India), realizată din fibre de celuloză,
de carte) sunt mai frecvent întâlniţi şi deseori încleiată şi decorată cu versuri din Qu’ran,
sunt identificaţi ca Thermobia domestica. scrise cu cerneală. Peştişorul de argint a
mâncat cleiul (fotografie prin bunăvoinţa
Peştişorii de argint cenuşii au, de asemenea,
Centrului de Conservare Textile, Universitatea
solzi de culoare închisă şi smocuri de păr. din Southampton, obiect din Colecţia de Artă
Antenele lor sunt la fel de lungi ca şi corpul. Ei Islamică Al-Sabah, Kuwait).
se aseamănă foarte mult cu Thermobia
domestica dar pot supravieţui destul de bine în o temperatură de 16 - 18ºC aceştia sunt la
domenii medii de temperatură şi umiditate. La limita existenţei.

60
 Brokerhof, A. W. Insecte şi fungii în colecţiile de textile
Insectele xilofage
Toate insectele xilofage sunt gândaci. Insectele
femele depun ouăle în fisuri sau în vechile
orificii de zbor din lemn. După câteva
săptămâni mici larve eclozează. În timp ce se
hrănesc, acestea sapă galerii în lemn producând
rumeguş, care este o mixtură din pierderi şi
excremente. De obicei rumeguşul rămâne în
galerii, dar uneori acesta poate să cadă afară,
atunci când obiectele sunt manipulate sau când
gîndacul îşi ia zborul. Larvele pot trăi câţiva ani
în interiorul lemnului. Ele arată ca mici viermi
– de unde şi numele de „viermele de lemn” –
dar, spre deosebire de viermi, acestea au
picioruşe. Larvele se împupează când sunt
complet dezvoltate, de obicei chiar sub
suprafaţa lemnului. Gîndacul iese din cocon
după câteva săptămâni. Primăvara sau vara
gândacii sapă până la suprafaţa lemnului rămas
şi zboară afară, lăsând în urmă mici orificii de
zbor. În cele mai multe cazuri gândacii trăiesc
doar pentru câteva săptămâni, timp în care nu
se hrănesc.
Nu este uşor de determinat dacă orificiile de
zbor sunt noi sau vechi, dar cel mai bun indiciu
al unui atac activ îl putem avea prin studierea
rumeguşului căzut din găuri. Acesta se
colectează sub obiect, demonstrând că insecta a
fost activă. Pentru a determina activitatea
insectele xilofage, un obiect poate fi plasat pe o
bucată de hârtie (neagră), acesta se va
monitoriza pentru o perioadă de timp pentru a
se vedea dacă au apărut grămăjoare de rumeguş
de lemn. O altă metodă de determinare ar fi
aceea de a observa dacă au apărut noi orificii de
zbor. Acest lucru poate fi determinat prin
acoperirea orificiilor existente cu ceară de
mobilă sau prin aplicarea unei hârtii pe
suprafaţa obiectului care va deveni perforată;
orice orificiu nou făcut poate fi astfel uşor
identificat.
Deşi, în principiu, insectele xilofage nu produc
degradări textilelor, ele pot fi întâlnite în
colecţiile textile ca, de exemplu, în obiectele
compozite sau în mobilier. Este de menţionat
faptul că din zecile de tipuri de insecte xilofage
regăsite în natură doar câteva specii cauzează
probleme în colecţii, mai precis cele care
trăiesc în lemnul tăiat şi uscat. Cele mai
dăunătoare specii sunt cariul de mobilă
61
(Anobium punctatum) cunoscut şi sub numele
de „viermele de lemn” sau „viermele de
carte”, „ceasornicul mortii” (Xestobium
rufovillosum) şi „cariul de parchet” (Lyctus
brunneus): toate trei pot fi întâlnite în obiecte
şi clădiri. Cunoscutul Hylotrupes bajulus este
întâlnit doar în structura clădirilor.
Cariul comun de mobilă (Anobium
punctatum)
Cariul comun de mobilă este de culoare brun
închis, 3 - 5 mm lungime, şi are capul băgat
sub torace (Figura 16). Adultul zboară în
perioada de primăvară - vară (din aprilie până
în august) şi trăieşte trei sau patru săptămâni.
Larvele sunt alb - gălbui, au 6 mm lungime şi
sunt de forma literei C. Acestea trăiesc
aproximativ trei ani în lemn înainte de a se
împupa în timpul primăverii. Larvele
mănâncă atât esenţe de lemn tare cât şi esenţe
de lemn moale şi au o preferinţă pentru
alburn. Orificiile de zbor sunt rotunde cu un
diametru de 1–2 mm. Rumeguşul este
monocrom, granulat, sub formă de ţigară.
Ceasornicul morţii (Xestobium rufovillosum)
Ceasornicul morţii trăieşte cu precădere în
lemnul construcţiilor şi are o preferinţă pentru
lemnul de esenţă tare, umed, care a fost deja
pre-digerat de fungi. Gândacii sunt brun
închis cu pete gălbui, au 6 – 9 mm lungime şi,
de asemenea, au capul băgat sub torace
(Figura 17). Larvele sunt alb-gălbui, au 11
mm lungime şi sunt de forma literei C. Înainte
de a se împupa în toamnă, ele trăiesc în lemn
între 4 şi 10 ani. Peste iarnă cariul hibernează
în lemn şi iese la suprafaţă primăvara (din
martie până în iunie). Orificiile de zbor au un
diametru de 3-4 mm. Rumeguşul rezultat are
culoarea lemnului şi conţine cocoloaşe mari
sau granule sub formă de lentile.
Cariul de parchet sau Prăfuitorul (Lyctus sp.)
Cariul de parchet este subţire, de culoare brun
roşcat, 5 – 7 mm lungime (Figura 18). Larvele
sunt alb-gălbui de forma literei C, cu lungime
de 5 – 6 mm. Ele trăiesc în lemn 10 - 11 luni.
Primăvara se împupează, iar gândacul trăieşte
o săptămână în perioada mai - septembrie.
Larvele se găsesc doar în alburnul lemnului de
esenţă tare, cu conţinut mare de amidon, în
special stejar, esenţe tropicale tari sau
 Tendinţe în conservarea preventivă
bambus. Orificiile de zbor sunt rotunde, cu un
diametru de 2 – 3 mm, asemănătoare cu cele
ale Anobium punctatum, dar rumeguşul rezultat
este foarte fin, asemănător cu talcul, şi rămâne
în galerii.
Figura 16. Caria comună de mobilă (adultul:
lungime 3-5 mm).
Figura 17. Ceasul Figura 18. Gândacul de
morţii (adultul: parchet (adultul: lungime
lungime 6-9 mm). 5-7 mm).
Fungi
Fungii în colecţiile de textile
Cei mai comuni fungi în colecţiile de textile
sunt aceia care trăiesc pe suprafaţa materialului
şi sunt capabili să digere celuloza, de aceea
obiectele realizate din fibre vegetale sunt foarte
vulnerabile la atac. În general fibrele sintetice
nu sunt afectate de fungi, doar dacă nu prezintă
depuneri sau anumite peliculizări. Cele mai
comune specii de fungi sunt: Alternaria sp.
(miceliu măsliniu până la negru/gri),
Aspergillus sp. ( miceliu alb dens/galben până
la verde/negru), Cladosporum sp. (miceliu
catifelat măsliniu/brun), Fusarium sp.
(alb/galben/roz până la roşu-brun) şi
Penicillium sp. (miceliu dens verde/gri).
62
Caracteristici şi dezvoltare
Fungii sunt organisme care formează un regn
aparte faţă de cel al plantelor sau al
animalelor. Ele sunt o verigă indispensabilă în
ciclul natural de descompunere şi reciclare a
materialelor organice. În acelaşi timp, ele
reprezintă o ameninţare pentru muzee pentru
că pot afecta materialele organice prezente în
colecţii. Majoritatea fungilor se compun din
miceliu (partea pufoasă care poate fi văzută la
suprafaţă). Miceliul este format din filamente
– hife – pe care creşte corpul de fructificare
(Figura 19). Corpul de fructificare poartă
sporii care sunt responsabili pentru
diseminarea fungilor. Sporii sunt mici
particule (1-10 µm) care se răspândesc cu
uşurinţă prin aer. Când condiţiile sunt
favorabile, sporii pot germina şi formează
hife, care se transformă ulterior în micelii.
Sporii de rezistenţă pot rămâne viabili timp de
secole şi de aceea vestigiile arheologice
prezintă un risc la manipulare. Aceste obiecte
pot conţine spori de fungi, care prin activare
pot provoca boli.
 
Figura 19. Ciclul de viaţă al fungilor. 
Cerinţe
Sporii de fungi sunt prezenţi peste tot; crearea
unui spaţiu steril este pur şi simplu
imposibilă. Sporii nu pot germina şi nu se pot
dezvolta în orice spaţiu; ei au nevoie de
anumite condiţii şi de materiale nutritive. În
primul rând, sporii au nevoie de un mediu de
dezvoltare. Fungii îşi obţin nutrienţii din ma-
terialul pe care cresc spre deosebire de plante
care folosesc clorofila din frunze pentru a
extrage carbonul din dioxidul de carbon din
aer. Materialele organice precum hârtia,
pielea, adezivii, lemnul şi textilele oferă aceşti
nutrienţi. Mai mult, fungii necesită oxigen
 Brokerhof, A. W. Insecte şi fungii în colecţiile de textile
pentru metabolismul lor. Temperatura la care
fungii se pot dezvolta variază de la 4 la 40ºC,
cu un optim între 24 şi 30ºC. De departe, cea
mai importantă condiţie pentru dezvoltarea lor
este umiditatea; fungii au nevoie pentru a creşte
de o umiditate relativă cuprinsă între 70% şi
100%; totuşi, sporii anumitor specii de fungi
pot germina la o umiditate relativă mai scăzută.
Alte specii pot continua să crească după
germinare la o UR scăzută pentru că îşi pot
produce propria apă. În general, fungii nu se
vor dezvolta sub o UR de 65%, de aceea cea
mai eficientă şi eficace metodă de prevenţie
este aceea de a menţine UR sub 60%, oferind o
marjă de siguranţă.
Degradările produse de fungi
Fungii produc degradări pe obiecte în moduri
variate. În primul rând, ei produc degradări
directe prin creşterea lor; fungii crescuţi pe
suprafaţa obiectului pot obstrucţiona vizibi-
litatea obiectului. Pe măsură ce penetrează,
hifele degradează structura materialelor, des-
compunând materialele cu ajutorul enzimelor,
în scopul nutriţiei. De asemenea, fungii pot
cauza degradări indirecte, pentru că produc
metaboliţi acizi sau coloraţi. Un alt fenomen
des asociat cu fungii este „foxingul” – termenul
unanim folosit pentru a denumi micile halouri
roşii, brune, negre, de pe hârtie şi textile.
Cauzele acestor pete pot fi diverse: particule
ruginii, mici de fier; activitate bacteriană;
fungii şi umiditate. Un ultim efect, deloc de
neglijat, este acela că fungii reprezintă factori
de risc pentru sănătate, provocând alergii,
iritaţii ale pielii şi ale aparatului respirator şi
chiar boli cronice. Doar câteva specii patogene
sunt regăsite în muzee, totuşi, toate măsurile de
precauţie trebuie luate când se lucrează cu
obiecte cu atac fungic, pentru a se asigura
protecţia personală. Aşa cum am menţionat,
trebuie acordată o atenţie sporită când se
lucrează cu materiale arheologice.
Activ sau nu?
Miceliul activ arată de cele mai multe ori
catifelat şi umed în contrast cu cel inactiv al
cărui aspect este de cele mai multe ori uscat şi
pulverulent. Fungii activi trebuie trataţi imediat
pentru că există pericolul de a se răspândi în
63
restul colecţiei. Acest risc este mult mai redus
dacă fungii sunt inactivi. Dacă sunt dubii,
îndepărtaţi miceliul şi aşteptaţi două
săptămâni pentru a constata dacă au mai
crescut noi micelii, indicative ale prezenţei
fungice viabile şi active. Probele pot fi, de
asemenea, analizate de către un specialist
pentru a determina specia şi activitatea lor.
Când se observă pe un obiect creşteri
„pufoase” sau păroase, determinaţi în primul
rând dacă este un atac fungic - puful sau
petele ar putea fi, de asemenea, praf, săruri
cristalizate sau materiale grase recristalizate.
Îndepărtaţi o parte din puf/pată, aşezaţi-o pe o
lamelă pentru microscop şi efectuaţi pe probă
următoarele teste ajutătoare pentru
identificare:
Materiale necesare:
• Lamele pentru microscop
• Bisturiu
• Pensetă
• Lupă
• Apă distilată
• Oţet
• Etanol 96% (alcool)
• Hârtie de filtru
• Sursă de căldură (bec, flacără)
Test
1. Examinaţi cu lupa puful/pata. Sunt fire
libere fără legătură între ele? Se întrepătrund
pe suprafaţă?
Da = praf
Nu = se trece la pasul doi.
2. Răzuiţi o mică parte din puf/din pată,
aşezaţi-o pe lamela microscopică şi adaugaţi
câteva picături de apă distilată. S-a dizolvat
proba în cinci minute?
Da = sare
Nu = se trece la pasul trei
3. Adăugaţi o picătură de oţet în apă. Devine
proba efervescentă sau se dizolvă în cinci
minute?
Da = sare
Nu = se trece la pasul patru
4. Îndepărtaţi apa şi oţetul atingând marginea
picăturii cu o hârtie de filtru. Adaugaţi pe
probă o picătură de etanol. Se dizolvă proba în
cinci minute?
 Tendinţe în conservarea preventivă
Da = un compus organic sau sare
Nu = se trece la pasul cinci
5. Plasaţi proba deasupra unei surse de încălzire
(flacără sau bec). Se topeşte proba în 5 minute?
Da = ulei sau ceară
Nu = probabil atac fungic
Gestionarea integrată a
biodăunătorilor
Până prin 1990 combaterea insectelor şi
fungilor s-a făcut folosindu-se preponderent
pesticide. Aceste chimicale otrăvitoare erau
dizolvate în solvenţi (organici) sau folosite
direct ca pulberi, gaze sau vapori. Treptat, pe
măsură ce insectele şi fungii deveneau mai
rezistenţi la pesticide, şi pentru că aceste
produse s-au dovedit a fi dăunătoare pentru
oameni şi mediul înconjurător, vechile
pesticidele au fost înlocuite cu altele noi. Deşi
se presupune că aceste substanţe ar fi mai
sigure şi nu afectează sănătatea, ele sunt totuşi
produse toxice, care pot fi dăunătoare omului şi
obiectelor de muzeu.
Ca urmare, legile tot mai restrictive din acest
domeniu au interzis folosirea pesticidelor
vechi, precum diclor-difenil-tricloretanul
(DDT), lindanul (HCH), pentaclorfenolul
(PCP) şi naftalina. Acestea au fost înlocuite cu
substanţe mai puţin dăunătoare şi mai
biodegradabile, din clasa piretroizilor, precum
permetrinele şi deltametrinele. Multe din gazele
toxice utilizate în trecut au fost interzise. Din
anii 1980, în multe ţări vest-europene,
utilizarea oxidului de etilenă, frecvent folosit în
dezinfecţia şi dezinsecţia obiectelor muzeale, s-
a permis numai la sterilizarea echipamentului
din spitale. Din 2005, bromura de metil a fost
interzisă în ţările industrializate. În ultimii ani
s-au efectuat cercetări intense pentru găsirea
unor metode alternative de control al
biodăunătorilor, care sunt eficiente, curate şi
sigure, şi unele metode foarte interesante au
devenit accesibile (vezi metodele de tratament).
A conta pe o metodă „perfectă” de control al
biodăunătorilor pentru combaterea atacului
biologic este, oricum, o abordare greşită. În
majoritatea cazurilor de infestare cu insecte sau
infecţie fungică se poate dovedi că problema s-
a datorat unei mânuiri deficitare a obiectelor în
muzeu, la un moment anterior. Multe din aceste
64
probleme pot fi prevenite prin luarea înainte
de toate a unor măsuri preventive corecte,
economisind astfel timp şi bani. Indiferent de
metoda de tratament, trebuie luate şi măsuri
preventive, pentru a evita revenirea problemei
într-un timp scurt.
În scopul diminuării şanselor unor eventuale
infestări/ infectări şi în scopul tratării eficiente
a unui atac biologic, a fost elaborat conceptul
de gestionare integrată a biodăunătorilor
(IPM Integrated pest management). IPM-ul
este o strategie al cărui scop este de a reduce
la minimum utilizarea de pesticide toxice, prin
aplicarea unor metode preventive şi prin
manevrarea responsabilă a colecţiilor. În cazul
în care, cu toate măsurile preventive, se
constată prezenţa unui atac biologic, trebuie
găsită o metodă de combatere care să fie
sigură şi netoxică pentru oameni, mediu şi
colecţie - pesticidele toxice vor fi utilizate în
ultimă instanţă.
Cinci etape ale IPM
IPM are cinci etape care se succed în mod
logic. Strategia se bazează pe metode
preventive şi monitorizare. Dacă în timpul
monitorizării nu se constată prezenţa unui atac
activ, atunci doar se vor continua metodele
preventive corespunzătoare. Numai dacă
monitorizarea relevă prezenţa unui atac activ,
atunci se vor lua măsuri de tratament.
Cei cinci paşi sunt:
1. Evitarea
Condiţiile din depozite trebuie astfel stabilite
încât să nu devină atractive pentru
biodăunători; insectele şi fungii să nu se simtă
„ca la ei acasă”. Temperatura şi umiditatea
relativă scăzută vor încetini dezvoltarea şi
reproducerea biodăunătorilor. Pentru a evita
dezvoltarea de fungi şi a unor paraziţi care se
hrănesc cu aceştia trebuie asigurată o
umiditate relativă sub 60%. Se vor evita
microclimatele şi condensările locale; trebuie
asigurată o bună ventilaţie şi o circulaţie
corespunzătoare a aerului. Trebuie verificate
periodic rezervoarele umidificatoarelor şi
dezumidificatoarelor.
Murdăria şi praful sunt cireaşa de pe tort
pentru insecte şi fungi. O întreţinere
 Brokerhof, A. W. Insecte şi fungii în colecţiile de textile
corespunzătoare este punctul de plecare al
tuturor măsurilor preventive. Încăperile şi
obiectele curate şi desprăfuite nu sunt atractive
pentru biodăunători. S-ar putea ca anumite
obiecte să nu poată fi curăţate în totalitate –
curăţarea obiectelor se bazează pe considerente
tehnice şi etice - în acest caz este necesară
consultarea restauratorul. În depozit nu se va
intra cu mâncare; tot gunoiul rezultat în zonă,
mai ales cel alimentar, se va depozita cât mai
departe de colecţii, pe cât posibil în containere
închise.
Mobila trebuie poziţionată astfel încât curăţenia
să se poată face cât mai uşor. Sertarele de jos
trebuie distanţate cu aproximativ 15 cm de
podea, facilitând curăţarea sub dulap, iar în caz
de inundaţie, prelungind timpul până la
interacţiune. Ridicarea sertarelor va îngreuna,
de asemenea, accesul insectelor umblătoare la
obiecte.
Clădirea ar trebui să fie ca un înveliş protector
pentru colecţii şi nu o sursă de infectare sau
infestare. Întreţinerea clădirii este din acest
motiv foarte importantă. Trebuie îndepărtate
cuiburile de păsări, plantele şi gunoiul din
vecinătatea clădirii. Trebuie verificate şi
curăţate permanent scocurile şi canalizarea, iar
eventualele scurgeri se vor remedia de îndată.
2. Blocarea
Ce trăieşte în afara clădirilor ar trebui să
rămână acolo. Trebuie să vă asiguraţi că
insectele nu au acces în clădire. Ferestrele şi
uşile trebuie menţinute închise sau vor fi
prevăzute cu site. Se vor repara găurile şi
crăpăturile din pereţi, se vor obtura spaţiile
goale formate pe lângă ţevi şi conducte şi se
vor amplasa site foarte fine sau filtre de aer în
faţa gurilor de aerisire. Se va efectua un control
amănunţit al clădirii de două ori pe an
(primăvara şi toamna). Se vor monitoriza şi
înlocui periodic filtrele unităţilor de aer
condiţionat, se va curăţa tubulatura aferentă. Se
vor verifica filtrele şi rezervoarele aparatelor de
(dez)umidificare. Asiguraţi-vă ca personalul şi
vizitatorii nu aduc cu ei, involuntar, insecte în
muzeu. Nu se va permite intrarea cu haine sau
sacoşe în depozite sau în spaţiile de studiu.
Materialele pentru ambalare - cutii de carton,
65
lăzi, paleţi - se vor depozita în spaţii separate,
nicidecum în depozitele pentru colecţii.
Cea mai importantă cale de acces în colecţii
pentru insecte şi fungi este probabilă prin
obiectele nou achiziţionate, prin obiectele
împrumutate sau prin obiectele readuse din
expoziţii itinerante. De aceea, toate aceste
obiecte trebuie inspectate. Dacă apar dubii,
obiectele suspecte vor fi ţinute în carantină
timp de două până la şase săptămâni. Plasaţi
obiectul în camera de carantină – în cazul în
care un asemenea spaţiu nu există, introduceţi
obiectul într-o cutie de carton etanşă sau în
pungi de plastic transparente sigilate.
Întotdeauna trebuie avută mare grijă cu
obiectele umede pentru că acestea pot
dezvolta fungi.
3. Detectarea
Inspecţiile regulate şi monitorizarea continuă
sunt necesare pentru a determina dacă
măsurile preventive adoptate sunt
corespunzătoare. În timpul controlului vizual,
obiectele sunt verificate pentru semne ale unui
atac biologic. Pentru a completa controlul
vizual se poate implementa un sistem de
monitorizare cu capcane pentru insecte.
Dacă se constată prezenţa unor insecte,
acestea trebuie identificate pentru a se
determina dacă pot cauza degradări colecţiei.
Ideal ar fi ca şi fungii detectaţi să poată fi
identificaţi, în special cei de pe obiectele
provenite din săpături arheologice, din surse
neidentificate şi din alte surse de risc pentru
sănătatea şi securitatea personalului. Toate
controalele şi determinările trebuiesc notate în
detaliu într-un registru, specificând locul,
data, tipul, numărul, numele persoanei care a
efectuat controlul şi măsurile luate (Tabel 1).
În acest fel se poate urmări dacă este sau nu
un atac de fungi sau de insecte şi se poate
localiza şi identifica specia.
4. Izolarea
Când se detectează prezenţa unui atac activ,
prevenirea extinderii, prin localizarea tuturor
pieselor afectate, este foarte importantă. Se
vor inspecta toate obiectele aflate în imediata
vecinătate a obiectelor afectate; se vor izola
obiectele cu atac. Dacă este posibil, se vor
 Tendinţe în conservarea preventivă

Inspectat
Localizare Obiect Data Metoda Observaţie Cantitate Măsura luată
de
Rumeguş
Camera 1 Scaun 30 mai găuri Grămăjoare Scaun izolat pentru
Vizual YY
sub scaun (1973.415) 2003 mici 4 găuri un control viitor
1 mm
Aspirarea în
30 mai capcan Urme de profunzime a
Camera 4 Covor 6 adulţi XX
2003 e molii, exuvii întregului covor,
schimbat capcana

Gândacul de Costum izolat şi

Depozitul 3 Costum
30 mai covoare criogenat, sertarul
(HK- vizual 8 larve XX
Sertarul 2 2003 curăţat, montate
123.a) Anthrenus capcane
Tabel 1. Exemplu de jurnal. 

introduce obiectele cu probleme în camera de Curăţaţi toate suprafeţele cu acest dezinfectant

carantină. De asemenea, se vor controla
obiectele care au fost aduse cu acelaşi transport
şi au fost depozitate în altă parte. Se va încerca
evitarea răspândirii sporilor de fungi sau
evadarea insectelor pe parcursul mutării
obiectelor spre camera de tratamente. Mutarea
acestora se va face fie în cutii, fie ambalate în
plastic. Dacă este detectată prezenţa unui atac
masiv se va izola zona infestată de restul
colecţiei şi obiectele afectate se vor evacua
folosind o singură rută.
Este foarte importantă determinarea sursei de
infestare sau infecţie şi eliminarea ei. Doar
după aceea colecţia şi spaţiul de expunere sau
depozitare pot fi integral tratate.
5. Tratarea
Când se identifică un atac biologic, obiectele şi
zona trebuie tratate. Se determină ce trebuie
tratat şi care sunt posibilităţile de tratament
disponibile. Alegerea trebuie orientată spre o
metodă sigură şi pur netoxică (vezi metodele de
tratament), dar trebuie sa fim realişti –
câteodată trebuie să se recurgă la utilizarea
unor pesticide toxice. Orice metodă se va alege,
asiguraţi-vă că este eficientă şi că este utilizată
corect.
În final, curăţaţi obiectele tratate şi locul unde
acestea au fost păstrate – doar apoi, obiectele ar
trebui readuse la locurile lor. Spaţiile unde au
fost prezenţi fungii se pot curăţa cu un
dezinfectant pe bază de săruri cuaternare de
amoniu (se vor respecta întotdeauna
instrucţiunile de utilizare).
folosind o cârpă, un mop sau o perie. Lăsaţi
soluţia să acţioneze 15 minute, după care
clătiţi suprafaţa cu apă (mai puţin dacă
instrucţiunile de utilizare indică altceva).
Lucraţi de sus în jos, curăţând tavane, poliţe
superioare, dulapuri, pereţi, socluri şi
podelele, lucrând dinspre fundul încăperii
înspre intrare.
Detectarea
Controlul vizual
Într-o colecţie, controlul vizual privind
insectele şi fungii este un proces continuu. De
fiecare dată când deschideţi un sertar sau
dulap uitaţi-vă dacă au apărut semne ale unui
atac biologic. În special primăvara şi vara,
când atacurile sunt la apogeu, se vor efectua
controale aleatorii în zone ale colecţiei care nu
sunt aşa de frecvent folosite. Inspectaţi cu
atenţie colţurile „liniştite” şi întunecate şi
sertarele care conţin materiale vulnerabile
precum blana sau penele. De asemenea,
controlaţi fiecare obiect care nu poate fi
curăţat (de cele mai multe ori piesele
etnografice). Uitaţi-vă după:
• Deteriorări ale obiectelor
• Rumeguş şi excremente sub obiecte
• Insecte vii şi moarte
• Exuviile larvelor
• Excrescenţe pufoase şi pete colorate
Personalul de curăţenie şi pază, precum şi cei
care studiază colecţia, pot fi de mare ajutor în
detectarea atacului biologic, dacă, în prealabil,
li s-a făcut un instructaj în acest sens, şi

66
 Brokerhof, A. W. Insecte şi fungii în colecţiile de textile

raportează cele observate persoanei respon-

sabile.

Capcanele pentru insecte

Capcanele pentru insecte pot completa
controlul vizual; ele sunt instrumente valoroase
în monitorizarea populaţiei de insecte, dar nu
sunt o metodă de dezinfestare. Ele trebuie
folosite corect (capcana potrivită la locul
potrivit) şi verificate regulat. Capcanele pot fi
folosite pentru o inspecţie generală a întregii
clădiri sau a zonelor cu colecţii, sau mai Figura 20. Capcana Delta (fotografie prin
specific, pentru a monitoriza un anumit tip de bunăvoinţa lui Agnes W. Brokerhof).
insecte sau un anumit spaţiu.
Sunt disponibile diverse tipuri de capcane.
Capcane lipicioase, cum ar fi cele pentru
gândaci sau capcanele Delta (Figura 20)
constau dintr-o construcţie simplă, cu o bază
lipicioasă, pe care orice insectă care trece va fi
capturată. Capcanele se poziţionează de-a
lungul plintelor, lângă uşi şi ferestre, pe rafturi,
lângă obiectele sensibile, pentru că o bună
poziţionare va creşte şansele de captare a
insectelor umblătoare. Capcanele dau o Figura 21. Capcană fereastră (fotografie prin
imagine generală a insectelor prezente în bunăvoinţa lui M. van Breemen).
clădire – bineînţeles, dacă ele sunt prinse în
capcană. Capcana fereastră (Figura 21) se
foloseşte pe principiul că anumitor insecte le
place să intre în spaţii mici. Acest tip de
capcană nu este foarte utilă pentru prinderea
biodăunătorilor obişnuiţi ai textilelor.
Capcanele lipicioase pot deveni mai atractive
pentru insecte, aplicând în ele o momeală ca, de
exemplu, hrană sau feromoni. Feromonii sunt
mesagerii chimici folosiţi de insecte pentru a
comunica; femelele secretă feromoni sexuali
pentru a atrage masculii. Aceşti feromoni sunt
specifici pentru fiecare specie în parte. Un
număr destul de mare de feromoni au fost Figura 22. Capcană diamant pentru molii
sintetizaţi, dând astfel posibilitatea de a atrage (fotografie prin bunăvoinţa lui Agnes W.
în capcane anumite specii. Pentru molia de Brokerhof).
haine (Tineola Bisselliella) capcanele Delta sau
capcanele pentru molii în formă de diamant meală) se folosesc de faptul că anumite specii,
(Figura 22), conţinând feromoni Tineola, dau precum gândacul de covor, sunt atrase de
rezultate foarte bune; câteodată şi Tinea este lumina UV. Lampa trebuie să emită lumină
capturată. Capcanele cu momeală nu trebuie UV şi nu doar lumină de culoare albastră.
plasate lângă ferestre sau uşi, deoarece pot Aceste capcane au dezavantajul că lumina UV
atrage insecte de afară. produce degradări la nivelul materialelor din
Capcanele electrice (cu lumină UV drept mo- colecţie, deci pot fi folosite doar în spaţiile
unde obiectele sunt plasate în dulapuri sau

67
 Tendinţe în conservarea preventivă
cutii, ori sunt acoperite cu pânză (din bumbac)
ţesută foarte des.
Toate constatările vor fi notate într-un registru
(Tabelul 1). Când capcanele au prins un număr
mare de insecte într-un loc anume sau când
aceeaşi specie de insecte este capturată
frecvent, atunci înseamnă că ceva nu este în
regulă. Dacă capcanele au prins unul sau doi
indivizi primăvara sau vara, atunci se poate
conclude fie că este un individ singular, fie
unul doar în trecere.
Metodele de dezinfecţie şi dezinsecţie
Insectele
Există o serie de metode eficiente care ne stau
la dispoziţie pentru combaterea atacului de
insecte depistate în muzeele din regiunile cu
climă temperată, pentru fiecare stadiu de
dezvoltare a insectelor. Este de reţinut faptul că
aceste metode nu omoară şi sporii fungilor,
deci nu sunt potrivite pentru dezinfectarea
obiectelor afectate de fungi. Aceste metode pot
afecta însă miceliul, cauzând o încetinire a
creşterii acestuia, iar partea pufoasă poate fi
îndepărtată mult mai uşor prin metode
mecanice.
Tratamentul la temperaturi joase – congelarea
(criogenarea)
Insectele expuse la o temperatură joasă pentru o
perioadă anume mor. În general, un tratament
eficient cere o expunere de minim o săptămână
la -20ºC. Cercetările sistematice privind
efectele temperaturilor scăzute asupra obiecte-
lor muzeale sunt puţine; totuşi experienţa arată
că tratarea majorităţii materialelor organice cu
un conţinut normal de umiditate nu ar trebui să
ridice probleme. Pe de altă parte, materialele
anorganice (precum sticla, metalul) nu pot
absorbi umiditatea – în timpul congelării se
poate forma condens la suprafaţa acestora – dar
dacă este suficient material organic în jurul lor
pentru a absorbi umiditatea pe parcursul
tratamentului, atunci nu ar trebui să apară
probleme.
Materialele care se modifică diferit în lungime,
lăţime şi grosime la schimbări de temperatură
(cunoscute ca materiale anizotrope, cum ar fi
fildeşul, oasele şi lemnul) pot cauza probleme,
68
în special când sunt combinate cu alte
materiale şi când mişcarea lor este
restricţionată.
Este de notat faptul că materialele sunt mult
mai fragile la temperaturi joase decât la
temperatura camerei, de aceea ar trebui
gândite alte metode pentru obiectele foarte
fragile.
În general, criogenarea obiectelor umede nu
este recomandată şi se poate face doar în caz
de maximă necesitate (ex. inundaţii) pentru a
preveni un atac fungic exploziv. În aceste
cazuri se poate folosi combinarea congelării
cu uscarea în vid. Metoda numită uscare prin
congelare poate fi efectuată de către firme
specializate pe intervenţii de urgenţă.
Înainte de tratamentul de criogenare obiectele
sunt sigilate în plastic. Se va încerca, pe cât
posibil, scoaterea aerului din saci înainte de
începerea tratamentului, din două motive: (1)
riscul producerii condensului va scădea dacă
în sac este mai puţin aer care să conţină
umiditate şi (2) când obiectele îngheţate se
lasă la dezgheţat condensul se va forma doar
la suprafaţa ambalajului de plastic. Înainte de
efectuarea tratamentului obiectele trebuie
menţinute la temperatura camerei pentru ca
schimbarea (şi şocul) de temperatură să fie cât
mai mare cu putinţă.
Obiectele sigilate sunt depuse în congelator.
Pentru a asigura o răcire rapidă, aerul rece
trebuie să poată circula în jurul obiectelor;
obiectele trebuie să fie lejere între ele, lada
frigorifică poate fi umplută la numai 70% din
capacitatea ei de încărcare. Pentru a atinge o
viteză de răcire maximă, congelatorul trebuie
răcit la –20ºC înainte de a fi încărcat.
Tratamentul se consideră început atunci când
obiectele introduse ajung la o temperatură de
20ºC. O încărcătură medie de textile va ajunge
la această temperatură în 9-12 ore. În cazul
covoarelor sau tapiseriilor de dimensiuni mari
congelarea poate fi accelerată prin rularea
obiectului dinspre ambele direcţii pe două
tuburi, astfel ca toată masa lor să fie împărţită
pe două suluri mai subţiri; acestea se vor răci
mult mai rapid decât un singur sul gros.
Uneori, se realizează o a doua expunere, de
exemplu, dacă se cunoaşte că insecta este
 Brokerhof, A. W. Insecte şi fungii în colecţiile de textile
rezistentă la temperaturi joase, sau dacă
monitorizarea temperaturii în timpul
tratamentului este dificilă. După prima
săptămână de congelare obiectele sunt lăsate să
revină treptat la temperatura camerei şi se
păstrează în ambalaj timp de 1-2 săptămâni,
după care se congelează din nou. Insectele care
au supravieţuit primului tratament vor fi
obligate de schimbarea de temperatură să treacă
într-un stadiu de dezvoltare mai puţin rezistent;
astfel, ele vor fi distruse pe parcursul celei de a
doua congelări.
După congelare, obiectele sunt scoase din
congelator şi lăsate să se încălzească lent.
Ambalajul de plastic nu se va îndepărta numai
după ce obiectul a ajuns la temperatura camerei
şi nu se mai observă condens pe exteriorul
ambalajului. Apoi, obiectele pot fi curăţate
pentru a îndepărta toate urmele atacului. Dacă
această operaţie nu este efectuată, apare
posibilitatea ca urmele atacului să fie
interpretate la o inspecţie ulterioară ca semne
ale unui nou atac, iar obiectul să fie retratat în
mod inutil.
Obiectele mari, cum sunt covoarele şi
tapiseriile, pot fi tratate în congelatoare
comerciale de depozitare. Aceste camere
frigorifice pot ajunge la o temperatură de
-40ºC, ceea ce este în regulă. Metoda de
pregătire a obiectelor rămâne aceeaşi. Obiectele
care vor fi tratate în afara instituţiei muzeale
vor fi întotdeauna însoţite şi se vor lăsa
instrucţiuni clare partenerului comercial despre
tipul obiectului, respectiv modul corect de
manipulare al acestuia. Este posibilă şi
închirierea de către muzeu a unor lăzi
frigorifice de dimensiuni mari sau chiar a unor
camioane cu container frigorific, permiţând
astfel un control mai direct al tratamentului şi
reducând riscurile acestuia.
Tratamentul la temperaturi ridicate –
tratamentul prin căldură
Expunerea la temperaturi de peste 45ºC va
distruge eficient insectele în câteva ore,
indiferent de stagiul lor de dezvoltare: cu cât
temperatura este mai ridicată cu atât
mortalitatea totală survine mai repede. Pentru a
asigura integritatea obiectelor, temperatura nu
trebuie să fie prea înaltă. Un compromis
69
acceptabil este o temperatura de 55ºC, care
necesită un timp de expunere de o oră pentru a
eradica total atacul biologic.
O metodă simplă de aplicare constă în
sigilarea obiectului în plastic (polietilenă),
introducerea lui în cuptor (etuvă) sau într-un
spaţiu încălzit şi ridicarea treptată a
temperaturii la 55ºC. După ce miezul
obiectului s-a menţinut timp de cel puţin o oră
la 55ºC, obiectul este lăsat să se răcească lent
la temperatura camerei. De asemenea, este
posibil să controlăm UR a aerului în timpul
procesului de încălzire şi răcire astfel ca
umiditatea obiectului să nu se schimbe în
timpul tratamentului (metoda Thermo
Lignum1). Pentru muzeele situate în zone
climatice calde, tratamentul prin încălzire,
folosind ca sursă de energie soarele, oferă o
variantă eficientă şi necostisitoare de
dezinfestare a obiectelor. Solarizarea foloseşte
capacitatea radiaţiilor solare de a creşte
temperatura unui material (închis la culoare),
acoperit cu o folie transparentă de plastic sau
cu o sticlă (Brokerhof 2003).
Tratamentul prin căldură este unul eficient,
rapid, curat şi sigur, nu doar pentru om, ci şi
pentru mediu. În plus, se pot trata simultan
cantităţi mari de materiale. În prezent, metoda
nu este folosită în mod curent pentru
dezinsecţia obiectelor, mai ales pentru că se
ştie foarte puţin despre efectele adverse pe
care le poate avea asupra materialelor de
colecţie. Obiectele care au în componenţă
materiale cu temperaturi de topire sau de
tranziţie vitroasă sub 80ºC, respectiv
construcţiile supuse unor tensiuni, nu se vor
trata prin încălzire. Deoarece congelarea este
frecvent suficientă, tratamentul prin căldură se
ia rar în considerare ca şi alternativă; totuşi,
metoda este una potenţială în cazul în care
este nevoie de un tratament rapid.
Concentraţia ridicată de dioxid de carbon –
gazarea cu CO2
Dioxidul de carbon (CO2) este un gaz ce se
elimină în urma descompunerii materialelor
                                                            
1
Informaţii despre metoda Thermo Lignum se pot găsi
pe internet, (n.e.).
 Tendinţe în conservarea preventivă
organice. Atmosfera noastră conţine în jur de
0,03% CO2. În concentraţie de peste 20%
induce moartea celor mai sensibile specii de
insecte. În scopul controlului biologic,
obiectele sunt tratate cu CO2, având
concentraţia de 60% în aer. Pentru ca
tratamentul să fie considerat un succes se
recomandă expunerea timp de 5 săptămâni la o
temperatură de 20ºC, patru săptămâni la o
temperatură de 25ºC, trei săptămâni la o
temperatură de 30ºC.
Gazarea cu CO2 este o metodă relativ
nedăunătoare pentru oameni, mediul
înconjurător şi obiectele de patrimoniu. Acest
tratament este efectuat în spaţii închise, cum ar
fi camerele de gazare sau corturile special
amenajate („bule de gazare”). Aria
înconjurătoare a acestor spaţii trebuie atent
monitorizată pentru ca nivelul de CO2 să nu
depăşească nivelul de siguranţă. Pierderile de
CO2 nu constituie o problemă, atâta timp cât
gazul se suplimentează regulat, în aşa fel încât
concentraţia de CO2 din interiorul corturilor să
rămână la minimum 60%.
Această metodă prezintă şi câteva dezavantaje.
În primul rând, metoda este lentă. În al doilea
rând, umiditatea relativă din spaţiul de
tratament poate scădea prea mult dacă se
foloseşte CO2 uscat, din butelii. De aceea, este
nevoie ca gazul să fie întotdeauna umidificat.
În al treilea rând, CO2 poate reacţiona cu
umiditatea adăugată şi poate forma acid
carbonic (H2CO3). Totuşi, experienţa a arătat că
acest risc este nesemnificativ.
În cele mai multe ţări tratamentul cu CO2 poate
fi efectuat doar de companii autorizate. Unele
companii au corturi sau bule de gazare mobile,
care pot fi folosite în situ. În acest caz, angajaţii
muzeului sunt cei responsabili pentru
introducerea obiectelor în spaţiul de tratament,
evitându-se astfel degradările prin manevrare.
Angajaţii companiei pot sigila apoi spaţiul şi
pot introduce gazul. În timpul tratamentului
compania trebuie să monitorizeze permanent
condiţiile - este foarte important să se măsoare
permanent valoarea temperaturii şi a
concentraţiei de dioxid de carbon, ca în funcţie
de acestea să se ajusteze durata tratamentului.
70
Concentraţia scăzută de oxigen – gazare cu
azot (anoxie)
Aerul din atmosferă conţine 79% azot (N2),
20,9% oxigen (O2), 0,03% dioxid de carbon
(CO2) şi alte câteva gaze. Insectele au nevoie
de oxigen pentru a supravieţui; când
concentraţia de oxigen scade sub 1%,
insectele devin inactive, metabolismul lor
încetineşte drastic, dezvoltarea lor se opreşte
şi până la urmă mor. În acest proces insectele
pierd din umiditate şi se deshidratează: cu cât
temperatura este mai mare, cu atât tratamentul
este mai rapid. Pe baza rezultatelor publicate
s-a putut constata că un tratament cu o
concentraţie mai mică de 1% oxigen va dura
cinci săptămâni la o temperatura de 20ºC,
patru săptămâni la o temperatură de 25ºC şi
trei săptămâni la o temperatură de 30ºC.
Dintre toate metodele de dezinsecţie,
reducerea concentraţiei de oxigen este cea mai
sigură pentru obiect, mediu şi oameni, pentru
că nu introduce un alt gaz în aer, ci elimină
unul. Tratamentul nu are efecte secundare,
datorită faptului că azotul care rămâne în
spaţiul de tratament este un gaz inert.
Un conservator experimentat poate efectua cu
succes tratamentul prin anoxie, dar acest
serviciu este oferit şi de firme specializate. Ca
şi în cazul tratamentului cu dioxid de carbon,
şi acest tratament trebuie efectuat în spaţii
etanşe, fie în camere special amenajate, fie în
ambalaje închise ermetic. Ca ambalaje se pot
folosi materiale plastice cu permeabilitate
scăzută faţă de oxigen (plastice izolatoare)
cum ar fi: laminatele din polietilenă (PE) cu
strat suplimentar de policlorură de viniliden
(PVDC), alcool polivinilic (PVOH), etilen
vinil alcool (EVOH) sau aluminiu. Acestea se
pot tăia la orice formă sau dimensiune, apoi se
sudează cu ajutorul unui dispozitiv de lipire la
cald. Sacul trebuie făcut cât mai mic posibil
pentru a reduce la minim volumul aerului din
interior, dar suficient de lejer pentru a nu
produce degradări obiectelor.
Sacul este spălat cu un flux de azot pentru a se
elimina majoritatea oxigenului. Apoi, se
introduc în interior săculeţe absorbante de
oxigen, după care deschiderea este sigilată.
Când sunt tratate obiecte mici, un surplus de
absorbant de oxigen este suficient pentru
 Brokerhof, A. W. Insecte şi fungii în colecţiile de textile
scăderea concentraţiei de oxigen, iar pomparea
de azot nu mai este necesară. Concentraţia de
oxigen este măsurată cu ajutorul unui
oxigenmetru sau cu un indicator (ex. Agesless
Eye). După ce timpul necesar tratamentului a
trecut, obiectul poate fi despachetat, curăţat şi
reintrodus în colecţie, dar până ce există
posibilitatea reinfestării obiectul se va depozita
în ambalajul său etanş.
Gazarea cu bromură de metil
Bromura de metil (CH3Br, MeBr) este un gaz
incolor, o neurotoxină deosebit de otrăvitoare.
Este foarte eficient în combaterea tuturor
tipurilor de insecte în diferite stadii de
dezvoltare. A fost foarte des folosit în
combaterea cariului de lemn, atât din obiecte
cât şi din clădiri. Pentru că bromura de metil
afectează stratul de ozon, ţările industrializate
au interzis folosirea ei (Protocolul de la
Montreal).
Principalul dezavantaj al utilizării ei în muzee
este faptul că interacţionează cu obiectele care
conţin sulf, producând un miros foarte
neplăcut. Cel mai mare furnizor de bromură de
metil (Dow Chemical) a realizat o listă a
materialelor care nu pot fi tratate cu acest gaz:
materiale care conţin proteine, cum sunt pielea,
pergamentul, penele, părul şi lâna; hârtia sulfit,
precum cea de ziare şi materialele recente de
arhivă; hârtia cu peliculă de argint, precum cea
fotografică; cauciucul (vulcanizat). Bromura de
metil poate înmuia răşinile şi poate înnegri
pigmenţii cu conţinut de plumb.
Tratamentul poate fi efectuat numai de
specialişti în dezinsecţie. Gazarea este destul de
rapidă, dar obiectele trebuie împachetate şi
transportate spre şi de la locul de tratament.
După tratament obiectele trebuie lăsate să
elimine gazul, astfel că durata totală a
tratamentului poate ajunge la cel puţin o
săptămână.
Fungi
Apariţia fungilor arată că UR (într-un spaţiu
neaerisit) a fost de peste 65% pe o perioadă
suficient de lungă pentru a asigura germinarea
sporilor. Acest fapt indică clar că a fost o
eroare în ciclul preventiv (paşii de la 1 la 3 ai
IPM). Cea mai eficientă metodă de a reduce şi
71
chiar stopa creşterea de fungi este aceea de a
scădea UR. În cazul unui atac fungic masiv
trebuie mai întâi stabilită clar, apoi eliminată
cauza umidităţii relative ridicate. Următorul
pas este reducerea UR sub 60%, de preferinţă
până la 40-45%. Această valoare poate fi
atinsă în majoritatea cazurilor cu ajutorul unor
dezumidificatoare. Ventilarea şi circulaţia
aerului pot ajuta procesul de uscare, dar
trebuie evitată extinderea atacului. De cele
mai multe ori, aceste măsuri sunt suficiente
pentru încetinirea dezvoltării atacului şi
asigurarea timpului necesar eradicării
infecţiei. Întotdeauna se va apela la consiliere
de specialitate când este vorba de un atac
fungic masiv.
Îndepărtarea uscată, mecanică
Îndepărtarea mecanică a atacului fungic este
cea mai sigură metodă. Aceasta poate fi
efectuată prin aspirare, folosind un aspirator
cu putere reglabilă sau alt echipament de
absorbţie. Când fungii au pătruns profund în
material, atunci este necesară utilizarea unei
mici perii sau pensule pentru a detaşa fungii şi
ai mătura spre gura de absorbţie. Experienţa a
arătat că un mucegai proaspăt este mai uşor de
îndepărtat de pe obiect după criogenare, care
omoară şi deshidratează miceliul.
Când se lucrează cu un aspirator trebuie
prevenit ca sporii sau părţi din fungi să fie
antrenate în atmosfera încăperii. Trebuie
folosit un aspirator dotat cu un sistem
performant de filtrare (HEPA); altfel aerul
aspirat trebuie condus în afara clădirii. Pentru
a preveni ca particule fixate slab de obiect să
fie îndepărtate prin aspirare, se poate aplica o
bucată de tifon pe gura de absorbţie.
Dacă se poate sau nu îndepărta mecanic atacul
fungic depinde de gradul şi activitatea
atacului, de riscul de dispersare a atacului, de
timpul disponibil şi de costul total. Urmele
unei infectări trebuie întotdeauna îndepărtate,
chiar şi după un tratament de sterilizare cu
fungicide sau cu radiaţii gamma. Decizia de a
face sau nu tratamentul de sterilizare se va lua
în funcţie de disponibilitatea mâinii de lucru.
Un număr mic de oameni vor avea nevoie de
mai mult timp pentru a eradica atacul, timp în
care fungii activi vor continua să se dezvolte.
 Tendinţe în conservarea preventivă
În aceste cazuri ar trebui luat în considerare
tratamentul de sterilizare, tocmai pentru a
câştiga timp pentru îndepărtare şi curăţire.
Criogenarea
La o temperatura de -20ºC (congelare) miceliul
este distrus, dar nu şi sporii. Deşi criogenarea
nu este o metodă de dezinfecţie, ea poate opri
creşterea fungilor, câştigându-se astfel timp
pentru curăţire. În cazul unui atac masiv în
colecţie merită să luaţi în considerare
posibilitatea de criogenare a întregii colecţii,
curăţirea întregului spaţiu de depozitare, apoi
îndepărtarea eşalonată a fungilor, lucrând pe
loturi mici de obiecte.
Radiaţiile gamma
Razele gamma (γ) sunt radiaţii electro-
magnetice cu energie mare, care pot penetra
adânc în material şi sunt capabile să omoare
microorganisme cum ar fi fungii şi bacteriile.
În afară de gazarea cu oxid de etilenă, iradierea
cu raze gamma este singura metodă care poate
omorî sporii şi poate dezinfecta (steriliza)
complet obiectul. Razele gamma pot fi
comparate cu razele UV, dar conţin mult mai
multă energie. Ele sunt emise de o sursă de
radiaţie, de obicei o sursă radioactivă de cobalt
(60Co), dar iradierea nu induce radioactivitate în
materialul tratat. Tratamentul cu radiaţiile
gamma este făcut de firme specializate, în
spaţii special amenajate.
Cu ajutorul acestui tratament se pot dezinfecta
cantităţi foarte mari de material într-un timp
foarte scurt, fără a fi nevoie de despachetare,
datorită puteri foarte mari de penetrare a
radiaţiilor gamma. Acest fapt face ca preţul
tratamentului să fie destul de scăzut.
Tratamentul este rapid şi eficient, şi conform
cunoştinţelor actuale, pe materialul tratat nu
rămân rezidiuuri. Totuşi cercetările recente au
arătat ca materialele celulozice (de ex. hârtie,
bumbac şi in) sunt extrem de sensibile la
radiaţiile gamma. Acestea rup legăturile de
celuloză, rezultând o îmbătrânire rapidă a
fibrei. Un tratament cu 10kGy (gray-ul Gy este
unitatea de măsură pentru doza de radiaţii
ionizante absorbită; 1 gray este echivalentul a 1
joule pe kilogram), cauzează accelerarea
procesului de degradare cu 10 până la 50%.
Chiar mai mult, degradarea este cumulativă şi
72
fiecare tratament suplimentar va duce la
accelerarea suplimentară a procesului de
îmbătrânire. De aceea tratamentul cu radiaţii
gamma se va aplica doar o singură dată, şi
numai ca ultimă soluţie. După tratament
resturile de fungi trebuie îndepărtate; ele
deranjează aspectul obiectului şi, în ciuda
faptului că sunt morţi, fungii pot produce în
continuare sensibilizări şi alergii. În plus,
materialele tratate cu radiaţii gamma sunt mai
susceptibile unui nou atac fungic –
tratamentul degradează materialul, iar
rezultatul este că acesta devine o sursă de
nutriţie mai accesibilă fungilor.
Protecţia personală în timpul lucrului cu
fungi
Când se lucrează cu obiecte afectate de fungi,
în spaţii contaminate, protecţia personală este
absolut necesară (Figura 23). Doar câteva
specii de fungi sunt dăunătoare pentru
sănătatea noastră. Totuşi, expunerea la o
cantitate mare de fungi, chiar şi în cazul celor
inofensivi, poate produce iritaţii ale pielii şi
ale sistemului respirator, sensibilizări şi
alergii.
Figura 23. Protecţie personală în vederea
curăţării obiectelor contaminate (fotografie
prin bunăvoinţa lui Erfgoedhuis Zuid-
Olanda).
Se impune o precauţie suplimentară atunci
când se lucrează cu textile arheologice,
deoarece acestea pot conţine spori de fungi şi
microorganisme faţă de care omul modern nu
are rezistenţă.
Echipamentul de protecţie de bază constă în:
 Brokerhof, A. W. Insecte şi fungii în colecţiile de textile
• Halat de laborator: Un halat alb este cea
mai potrivită alegere pentru că se vede
foarte clar când este curat şi când este
murdar şi stimulează spălarea regulată. Un
halat de laborator trebuie să aibă un
material cu conţinut cât mai ridicat de
bumbac; bumbacul absoarbe umiditatea, pe
când materialele sintetice, cum ar fi
nailonul, o lasă să treacă prin ea.
• Mănuşi: mănuşi chirurgicale din vinil, latex
sau nitril sunt potrivite pentru manipularea
obiectelor. Ele oferă protecţia necesară
împotriva sporilor de fungi şi sunt relativ
ieftine, aşa că pot fi aruncate după
întrebuinţare. Când se folosesc
dezinfectanţi, se recomandă mănuşile
pentru menaj din nitril sau cauciuc, ele
oferind o protecţie mai bună împotriva
solvenţilor.
• Măşti şi ochelari de protecţie: măştile sunt
împărţite în măşti pentru praf şi măşti
pentru gaze şi vapori (semimăşti sau măşti,
acoperind parţial sau total faţa). Când se
lucrează cu praf fin, masca de calitate P2
este suficientă; pentru (obiecte cu) fungi
sau reziduuri de pesticide vechi este
necesară o mască de calitate P3. Măştile
trebuie aruncate după utilizare.
Alte metode
Spălarea şi curăţirea uscată
Spălarea şi curăţirea uscată sunt tratamente care
au efecte şi asupra fungilor şi insectelor din
textile. Deşi aceste tratamente nu sunt letale,
prin aplicarea unuia sau altuia există
posibilitatea de a îndepărta miceliul, ouăle sau
larvele de pe obiecte. Având în vedere că
folosirea unor astfel de tratamente poate duce la
degradări ale textilelor, totdeauna se impune
consultarea prealabilă a unui restaurator textile.
Insecticide
Soluţiile de insecticide sunt adeseori bazate pe
piretroizi (permetrină sau deltametrină). Ele pot
fi utilizate pentru un tratament local (mai ales
pentru larvele cariului de lemn), ca alternativă
pentru tratarea întregului obiect sau a întregii
structuri. Insecticidul este injectat în orificiile
de zbor, cât mai adânc posibil. Se vor lua toate
măsurile de precauţie, se va lucra într-o cameră
bine ventilată şi întotdeauna se va solicita
73
consiliere din partea unui conservatorul de
lemn sau mobilier.
Substanţe repelente
Substanţe repelente sunt folosite pentru a ţine
insectele la distanţă de colecţiile muzeale, deşi
utilizarea lor nu este încurajată. Cele mai
cunoscute sunt : naftalina, camforul, lemnul
de cedru, levănţica, tutunul, lemnul de sandal,
hârtia impregnată cu diverse substanţe
puternic mirositoare (ca NexaLotte, care se
găseşte în Germania sau Olanda) sau cutiile
Vapona. Câteva din aceste substanţe repelente
acţionează ca şi insecticide dacă sunt utilizate
în concentraţii mari. NexaLotte şi cutiile
Vapona conţin insecticide, dar acestea nu
ajung la o concentraţie letală şi se poate conta
numai pe acţiunea lor repelentă, care este
nesigură.
• Tradiţionalele biluţe cu naftalină sau
camfor; versiunea modernă conţine para-
diclorbenzen. În general, utilizarea lor este
descurajată pentru că dau o falsă senzaţie
de siguranţă; ele degradează obiectele şi
sunt dăunătoare omului şi mediului.
• Naftalina (C10H8) este o hidrocarbură
ciclică obţinută din gudronul de huilă.
Aceasta sublimează din faza solidă direct
în stare gazoasă. Gazul este eficient doar
dacă este utilizat în concentraţii foarte
mari, ceea ce poate fi atins doar într-un
spaţiu închis, cu o cantitate mare de
naftalină solidă. Gândacii sunt mai puţin
sensibili la naftalină decât moliile; nu este
foarte clar dacă naftalina acţionează ca un
insecticid, omorând şi ouăle. Gazul poate
să recristalizeze pe suprafaţa obiectului,
unde se ştie că înmoaie şi dizolvă grăsimi
şi câţiva alţi polimeri organici. Naftalina
este nocivă pentru oameni. Substanţa
poate pătrunde în corp prin inhalare,
înghiţire sau prin piele. Poate cauza
ameţeli, dureri de cap, probleme de
rinichi, ficat şi dureri abdominale.
Particulele de praf care conţin naftalină
produc iritaţii la ochi (Knell 1994: 235;
Timar-Balazsy şi Eastop 1998: 293).
Utilizarea naftalinei în muzee este foarte
nerecomandată.
• Para-diclorbenzenul (PDCB, C6H4Cl2),
cunoscut sub numele de Paracide şi
 Tendinţe în conservarea preventivă
Paradow, sublimează ca şi naftalina. Este
mai eficient ca naftalina, dar numai în
concentraţii foarte ridicate. Substanţa
acţionează la nivelul larvelor şi adulţilor,
dar nu omoară ouăle. Există dubiul că nu ar
fi eficient împotriva gândacului de covor.
Para-diclorbenzenul poate afecta culorile
din textile şi poate acţiona ca solvent al
lianţilor textilelor pictate. Plasticul, în
special polistirenul, se poate înmuia sau
cotracta când este expus la para-
diclorbenzen. Para-diclorbenzenul este
nociv omului, producând ameţeli, dureri de
cap, iritaţii ale ochilor, dureri de gât, iritaţii
nazale şi probleme respiratorii (Knell 1994:
235; Timar Balazsy şi Eastop 1998: 293).
Utilizarea para-diclorbenzenului în muzee
este foarte nerecomandată.
• Camforul (C10H16O) şi esenţele volatile
care se emană din lemnul de cedru,
levănţică sau alte produse naturale, în
concentraţii mari pot ţine la distanţă
insectele. În practică însă, este foarte greu
de obţinut aceste concentraţii. Lemnul de
cedru cu mirosul plăcut, care se găseşte în
comerţ, este de cele mai multe ori
impregnat suplimentar cu ulei de cedru; în
timp acesta migrează la suprafaţă şi
formează o peliculă subţire pe suprafaţa
lemnului, deci trebuie evitat contactul său
direct cu obiectele. În afara mirosului
plăcut, eficacitatea acestor produse ca şi
repelenţi nu a fost demonstrată.
• Benzile NoxaLotte sunt benzi din hârtie
impregnate cu clorpirifos. Insectele ar
trebui să moară la contactul cu benzile
respective, în timp ce evaporarea
pesticidului ar trebui să ducă la concentraţii
letale în spaţii închise. Experienţa a arătat
că benzile nu sunt întotdeauna cele mai
eficiente, dar la fel de bine s-ar putea ca
insectele să devină rezistente la acest
pesticid.
• Cutiile Vapona conţin insecticidul
diclorvos (DDVP; 2,2 diclorvinil – dimetil
fosfat). Substanţa este absorbită în formă
lichidă de cartoane sau alte suporturi, care
sunt introduse în cutii de PVC. Insecticidul
se evaporă încet. Gazul este extrem de toxic
pentru insecte, dacă se atinge concentraţia
necesară. În practică o asemenea
74
concentraţie se poate obţine doar în
spaţiile închise. Diclorvos este foarte
nociv pentru oameni: poate produce dureri
de cap, ameţeli, frisoane, crampe,
transpiraţii şi dureri în piept. Este
cunoscut faptul că acesta produce
schimbări de culoare în textile şi are efect
coroziv asupra metalelor. Diclorvos nu
este recomandat pentru muzee. Substanţa
este interzisă în Regatul Unit, dar se
utilizează, încă, în multe alte ţări
europene. În trecut, obiectele infestate
erau tratate în saci de plastic, în care se
introduceau cutiile sau fâşiile Vapona. În
prezent această metodă nu mai este
folosită din cauza efectului nociv al
vaporilor.
Insecticide şi fungicide folosite în trecut
Este foarte probabil ca în trecut piesele textile
să fi fost tratate cu chimicale pentru
îndepărtarea insectelor, în special colecţiile
etnografice şi cele de costume, care au un
conţinut mare de lână, mătase sau blană
(uniforme militare), tapiseriile şi covoarele.
Cele mai multe substanţe folosite anterior sunt
acum interzise din cauză că sunt dăunătoare
mediului şi omului. De asemenea, s-a
concluzionat că insecticidele nu pot fi aplicate
direct pe obiecte, pentru că produc degradări
la nivelul fibrei, coloranţilor şi a finisajelor.
Măsurile preventive de conservare (de
exemplu o întreţinere corespunzătoare) s-au
dovedit a fi mult mai eficiente pe termen lung.
• Timolul (2-hidroxi-1-isopropil-4-metil
benzenul) este un compus fenolic folosit
în trecut pentru combaterea atacului
biologic. Cristalele de timol sublimau prin
încălzire (deasupra unui bec), iar obiectul
infectat era tratat cu vaporii rezultaţi.
Vaporii au o putere de penetrare foarte
scăzută. Datorită degradărilor pe care le
produce (dizolvarea picturii în ulei, a
cernelurilor şi verniurilor, recristalizarea
vaporilor şi îngălbenirea celulozei) în pre-
zent nu mai este folosit. Rezidurile rămase
pe piesele tratate cu timol se evapora în
timp (Timar Balazsy şi Eastop 1998: 294).
• Compuşii arsenului (triclorura de arsen,
trioxidul de arsen, otrava de şobolani) au
fost folosiţi în trecut, pentru a preveni un
 Brokerhof, A. W. Insecte şi fungii în colecţiile de textile
atac biologic, în special pentru colecţiile de
animale împăiate. Aceşti compuşi nu mai
sunt utilizaţi, dar pot fi încă prezenţi pe
obiectele vechi. Câteodată, se regăsesc pe
suprafaţă sub forma unei pudre fine, albe.
Compuşii arsenului sunt foarte toxici
omului – pot pătrunde în corp prin inhalare,
ingerare sau prin piele. De aceea, când se
manipulează obiecte suspecte, întotdeauna
se vor folosi mănuşi, halat de laborator şi
măşti. Obiectele se vor plasa în saci de
plastic pentru a preveni răspândirea prafului
alb. Praful de arsenic trebuie îndepărtat cu
mare grijă de către un conservator, care va
respecta întocmai prevederile de sănătate şi
securitate a muncii.
• DDT-ul (dicloro-difenil-triclor etan) a fost
foarte des folosit în trecut ca şi insecticid. A
fost aplicat pe textilele istorice fie în formă
solidă (pudră), fie în soluţie apoasă. În
majoritatea ţărilor industrializate, acesta a
fost interzis încă din anii ’70. DDT-ul este
des întâlnit în colecţiile militare,
etnografice şi de mobilier, unde poate fi
văzut uneori pe suprafaţa obiectelor tratate,
sub forma unor cristale mici, incolore sau
albe. De asemenea, Lindan-ul (C6H6Cl6) a
fost foarte des folosit în special pentru
tratarea lemnului şi prevenirea atacului de
molii la textile. Întotdeauna se vor folosi
mănuşi la manipularea obiectelor suspecte.
Cristalele de DDT trebuie îndepărtate cu
mare grijă de către un conservator, care va
respecta întocmai prevederile de sănătate şi
securitate a muncii.
• Multe tipuri de Eulan au fost vândute de
firma Bayer AG (CN extra, NK, WA şi
BLN), dar cel mai des folosit a fost Eulan
U33 (cunoscut şi ca Edolan U) un
clorofenil-eter cu clormetan-sulfonamidă,
aplicat într-o soluţie apoasă. A fost utilizat
la prevenirea atacului de molii, prin
aplicarea pe fibre în procesul de producţie
cu scopul de a face textilele neatractive
pentru biodăunătorii de textile. Uneori
aceste produse erau folosite direct pe
textilele istorice (Ballard 1984). Formele
vechi de Eulan au fost înlocuite pentru că
acestea erau extrem de dăunătoare pentru
mediu. Compoziţia actualului Eulan este pe
75
baza mult utilizatelor insecticide
piretroidice.
Alegerea celei mai potrivite metode de
dezinfecţie
Metodele de dezinfecţie şi dezinsecţie
prezentate aici oferă o gamă de opţiuni, dintre
care se poate alege cea mai indicată în
momentul depistării unui atac biologic.
Decizia finală în alegerea celei mai potrivite
metode depinde de:
• Starea obiectului sau a colecţiei
• Tipul de insecte sau fungi care trebuie
combătut
• Materialele componente din care este
realizat obiectul sau colecţia
• Argumente practice, cum ar fi: costurile,
facilităţile necesare, echipamentul şi
transportul
Starea obiectului determină dacă poate fi
tratat direct sau necesită un pretratament.
Acesta trebuie să fie destul de rezistent pentru
a suporta manipularea necesară unui tratament
şi să fie uscat. Unele tratamente pot avea
efecte adverse asupra materialelor umede.
Tipul insectei va determina ce fel de tratament
este cel mai eficient. Pentru moliile şi
gândacii care distrug colecţiile de textile (ale
căror larve trăiesc pe obiect sau în obiect)
tratamentul cu temperatură ridicată este cel
mai eficient şi rapid, dar riscul efectelor
adverse este ridicat. De aceea cea mai bună
soluţie este criogenarea. Această metodă este
eficientă, destul de rapidă, uşor de aplicat în
muzee şi necostisitoare. Alte metode eficiente
sunt gazările cu substanţe toxice, dar acestea
nu sunt mai rapide decât criogenarea şi trebuie
aplicate în camere speciale de gazare, ceea ce
le face mai puţin eficiente. Tratamentele cu
concentraţii mari de dioxid de carbon sau
concentraţii reduse de oxigen dau rezultate
bune, nu sunt periculoase, dar sunt mai puţin
eficiente datorită timpului îndelungat de
aplicare.
Pentru a eradica insectele care trăiesc în
clădirile muzeale (gândacul de bucătărie,
peştişorul de argint, peştişorul de argint
cenuşiu, Thermobia domestica) şi care
degradează colecţiile în timpul mişunării lor
 Tendinţe în conservarea preventivă

permanente, trebuie tratate spaţiile însele. • Nu se va folosi bromura de metil (acum

Peştişorul de argint poate fi controlat reducând interzisă în ţările industrializate) pentru
UR. Pentru controlul Thermobia domestica este obiectele care conţin materiale proteice
necesară scăderea temperaturii. În unele cazuri (ex. piele, pergament, pene, păr şi lână),
este necesară utilizarea pesticidelor pentru pentru hârtia sulfit (ziare şi materiale de
tratarea plintelor, respectiv a crăpăturilor şi arhivă recente), hârtia cu peliculă de
fisurilor din încăpere (se vor respecta argint (materialul fotografic), cauciuc
întotdeauna instrucţiunile de utilizare). (vulca-nizat) sau pigmenţii cu conţinut de
Prafurile sicative pot fi utile împotriva plumb.
insectelor din crăpături şi fisuri. Cel mai
Până la urmă, consideraţiile practice vor fi
înţelept ar fi dacă pentru această operaţiune s-ar
decisive în alegerea tratamentului necesar.
apela la firme specializate; în acest caz
Doar un singur obiect necesită tratament sau
asigurarea ca obiectele colecţiei să nu intre în
întreaga colecţie? Cât de mare este bugetul
contact cu insecticidele este importantă.
alocat tratamentului? Cât timp este disponibil?
Toate insectele (vii sau moarte) trebuie Sunt disponibile facilităţile necesare pentru un
îndepărtate din spaţiul muzeului, chiar dacă nu tratament în cadrul instituţiei? Pot fi
sunt direct dăunătoare colecţiilor. Sursa lor transportate obiectele sau întreaga colecţie la
trebuie să fie identificată şi eliminată. un spaţiu de tratament extern? Se pune
Pătrunderea insectelor de afară trebuie problema asigurării?
prevenită prin măsuri corespunzătoare. Dacă
Când se iau asemenea decizii, lăsaţi-vă ghidaţi
insectele nedăunătoare pot intra în clădire,
de propria conştiinţă şi încercaţi să lucraţi cu
atunci şi cele dăunătoare pot intra. Mai mult,
o metodă sigură pentru oameni, obiecte şi
rămăşiţele insectelor nedăunătoare vor atrage
mediu, păstrând o abordare realistă şi practică.
insecte necrofage, precum gândacul de covoare,
care, după ce vor termina cu mortăciunile, vor
trece la atacul colecţiei.
Bibliografie:
Materialele constituente ale pieselor au o mare
însemnătate în luarea deciziei privind 1. Beiner, G.G. and Ogilvie, T.M.A. (2005)
tratamentul, dar principiile general valabile Thermal methods of pest eradication: their
sunt: effect on museum objects; The
Conservator, 29(6):5-18.
• Nu se vor încălzi sau criogena obiectele 2. British Standards Institution (1989)
fragile, obiectele compuse din mai multe Recommendations for the storage and
straturi sau structurile supuse unor tensiuni exhibition of archival documents; BS
(picturi, obiecte aurite sau intarsii); 5454: 1989, 11 pp.
• Nu se vor încălzi materialele cu 3. Brokerhof, A.W. (1989) Control of fungi
temperatură de topire sau temperatura de and insects in objects and collections of
tranziţie vitroasă (Tg)2 sub 80ºC, în special cultural value, ‘a state of the art’; Centraal
structurile cu îmbinări restrictive (ex: Laboratorium voor Onderzoek van
îmbinările încleiate); Voorwerpen van Kunst an Wetenschap,
• Nu se vor supune unui tratament cu Amsterdam.
temperatură ridicată piesele ale căror 4. Brokerhof, A.W. (1999) Low-oxygen
componenţi proteici nu au fost încă treatment and solarisation of the Probota
determinaţi (colecţiile de istorie naturală, iconostasis; alternative pest control
obiectele arheologice); methods in the field; in: Preprints of the
ICOM-CC 12th Triennal Meeting, Lyon
                                                             1999, ICOM-CC, p. 14-20.
2
Temperatura de tranziţie Tg este temperatura la care un
5. Brokerhof, A.W. (2002) Solarisation – a
polimer sintetic termoplastic trece dintr-o stare rigidă
cheap but effective method to disinfest
într-o stare elastică, (n.e.). museum objects; in: Preprints of the

76
 Brokerhof, A. W. Insecte şi fungii în colecţiile de textile
ICOM-CC 13th Triennial Meeting, Rio de
Janeiro, September 2002, Vol 1, pp.15-20.
6. Bruin, G. de, Steemers, Th., Teuling, 16.
A.J.M. den, Zanen, B. Van (1996),
Depothygiëne en Schimmelbestrijding
(Depot hygiene and mould control); 17.
Archiefbeheer (Archive management), 21,
pp.5055/1-5055/23.
7. Bulletin 26, Canadian Conservation
Institute, Ottawa, 23 pp. Northeast
Document Conservation Center (1994) 18.
Protecting books and paper against mold;
Technical Leaflet, Northeast Document
Conservation Center, 7 pp.
www.nedcc.org/mold. 19.
8. Carrlee, E. (2003) Does low-temperature
pest management cause damage? Literature
review and observational study of
ethnographic artifacts; Journal of the
American Institute for Conservation,
42:141-166.
9. Chinery, M. (1993) Insects of Britain and 20.
Northern Europe; Collins field guide, 3rd
edition, Harper Collins Publishers, London,
320 pp.
10. Dalhuizen, F.H. en van der Most, P. (1994)
In schone staat bewaren; Verslag van de 21.
algehele schoonmaakoperatie in de
archiefdepots van het Rijksarchief in 22.
Overijssel, (Keep in a clean condition;
Report of the general cleaning operation of
the archive stores of the National Archives
in Overijssel), Rijksarchief in Overijssel
11. Daniel, V., Maekawa, S., Preuser, F.D. and
Hanlon, G. (1993) Nitrogen fumigation: a
viable alternative; ICOM-CC 10th
Triennial meeting, Washington 1993, 23.
pp.863-867.
12. Dawson, J.E. (1992) Solving Museum
insect problems: chemical control;
Canadian Conservation Institute, Technical
Bulletin no. 15, Ottawa, 26 pp. 24.
13. Fields, P.G. (1992) The control of stored-
product insects and mites with extreme
temperatures; Journal of stored Product
Research, 28(2): pp. 89-118. 25.
14. Florian, M-L. (1997) Heritage eaters:
insects and fungi in heritage collections;
James & James, London, 164 pp. 26.
15. Florian, M-L. E. (2002) Fungal facts;
solving fungal problems in heritage
77
collections; Archetype Publications,
London, 146 pp.
Gilberg, M. (1989) Inert atmosphere
fumigation of museum objects; Studies in
Conservation, 34:80-84.
Gilberg, M. and Roach, A. (1992) The
effects of low oxygen atmospheres on the
powderpost beetle, Lyctus brunneus
(Stephens); Studies in Conservation,
38:128-132.
Guild, S, and MacDonald, M. (2005)
Mould prevention and collection
recovery: Guidelines for heritage
collections; Technical
Ketelaar, F.C.J., den Teuling, A.J.M. en
van Wijngaarden, J.U. (eds.) (1995 e.v.)
Archiefbeheer in de praktijk (Archive
management in practice), Samson
BV/Bohn Stafleu Van Loghum, Alphen
aan den Rijn, 3 losbladige banden.
ISBN9065026347.
Kingsley, H., Pinninger, D., Xavier-Rowe,
A. and Winsor, P. (eds.) (2001) Integrated
Pest Management for Collections;
Proceedings of 2001: a pest odyssey,
James and James, London, 160 pp.
Knell, S., (1994) Care of Collections
London: Routledge: 235pp.
Mosk-Stoets, L.H. (1992) Voor het kalf
verdronken is; Handleiding voor het
maken van een museaal calamiteitenplan
(Before the calf drowns: Guide for
making a museum disaster plan); CL-Info
10, Centraal Laboratorium voor
Onderzoek van Voorwerpen van Kunst en
Wetenschap, Amsterdam, 102 pp.
Mourier, H. en Winding, O. (1975)
Elseviers gids van nuttige en schadelijke
dieren (Elseviers guide to useful and
harmful animals); Elsevier, Amsterdam,
224 pp.
Nationaal Archief (2001) Duurzaamheid
archiefbescheiden; Regeling 11
(Sustainable archive documents, Rule 11),
Rijksarchiefdienst, Den Haag, 26 pp.
Basic requirements and recommendations
for quality evaluating systems);
Nederlands Normalisatie-instituut, Delft.
Pinniger, D. (2001) Pest management in
museums, archives and historic houses;
 Tendinţe în conservarea preventivă
Archetype Publications Ltd, London, 115
pp.
27. Rauch, A., Miklin-Kniefacz, S., and
Harmssen, A. (eds.) (2004) Schimmel;
Gefahr für Mensch und Kulturgut durch
Mikroorganismen (Fungi, A threat for
people and cultural heritage through micro-
organisms); Verband der Restauratoren,
Bonn, 256 pp.
28. Roelofs, W.G.Th. en Mosk, J.A. (eds.)
(1992) Museale calamiteiten en
calamiteitenplanning (Museum disasters
and disaster planning); CL-Themadag 20,
Centraal Laboratorium voor Onderzoek van
Voorwerpen van Kunst en Wetenschap,
Amsterdam, 81 pp.
29. Roelofs, W.G.Th. en Mosk, J.A. (eds.)
(1993) De omgang met museale collecties;
het vervoeren van voorwerpen en het
schoonmaken van gebouwen (Dealing with
museum collections; the transport of
objects and cleaning of interiors); CL-
Themadag 21, Centraal Laboratorium voor
Onderzoek van Voorwerpen van Kunst en
Wetenschap, Amsterdam, 94 pp.
30. Rust, M., Kennedy, J., Daniel, V., Drusik,
J. and Preuser, F. (1996) The feasibility of
using modified atmospheres to control
insect pests in museums; Restaurator,
17:43-60.
31. Stevers, J.M. en van Zoest, A.C. (red.)
(2001) Arbo Handboek; (Labour Hand-
book) Elsviers bedrijfsinformatie, Den
Haag, deel 6, mp. A1.1-A1.5.
32. Stichting Vakopleiding Ongediertebestr-
ijding (2001) Plaagdieren in Nederland – in
en rond gebouwen (Pests in the Netherlands
– in and around buildings), SVO,
Wageningen.
33. Stichting Vakopleiding Ongediertebestr-
ijding (Pest Control Trening Foundation)
(2001) Syllabus Diploma
Bestrijdingstechnicus (BT) (Control
Technician Syllabus (CT), SVO,
Wageningen, jaarlijkse update (yearly
update).
34. Strang, T.J.K. (1992) A review of
published temperatures for the control of
pest insects in museums; Collection Forum,
8(2): pp. 41-67.
78
35. Strang, T.J.K. (1995) The effect of
thermal methods of pest control on
museum collections; in: Proceedings of
the third international conference on
biodeterioration of cultural property,
Bangkok, Thailand, Thammasat
University Press, Bangkok, pp. 334-353.
36. Strang, T.J.K. (1996) Preventing
infestations: Control strategies and
detection methods; CCI notes 3/2,
Canadian Conservation Institute, Ottawa,
4 pp.
37. Strang, T.J.K. (1997) Controlling insect
pests with low temperature; CCI notes
3/3, Canadian Conservation Institute,
Ottawa, 4 pp.
38. Strang, T.J.K. (1998) Psocids or
‘Booklice’: a warning of dampness; CCI
notes 3/4, Canadian Conservation
Institute, Ottawa, 2 pp.
39. Timar-Balazsy, A., and Eastop, D. (1998).
Chemical principles of textile
conservation. London: Butterworths 293,
294pp.
40. Ven, H. van de (2001) Insecten in hout:
beoordeling en bestrijding (Insects in
wood: evaluation and control); Info
restauratie en beheer Nr. 22, Rijksdienst
voor de Monumentenzorg, Zeist, 12 pp.
41. Weidner, H. (1993) Bestimmungstabellen
der Vorratsschädlinge und des
Hausungeziefers Mitteleuropa; 5. Auflage,
Gustav Fischer Verlag, Stuttgart.
42. Wellheiser, J.G. (1992) Nonchemical
treatment processes for disinfestation on
insects and fungi in library collections;
IFLA Publications 60, K.G. Saur Verlag,
München, 118 pp.
43. Zacher, F. (1927) Die Vorrats-, Speicher-
und Materialschädlinge und ihre
Bekämpfung; Verlagbuchhandlung Paul
Parey, Berlin.
44. Zycherman, L.A. and Schrock, J.R. (1988)
A guide to museum pest control;
Association of Systematics Collections,
Washington D.C., 205 pp.
Poluarea internă în muzee: o trecere în revistă a modelelor
de predicţie şi a strategiilor de control
Morten Ryhl-Svendsen
Indoor air pollution in museums: prediction models and control strategies
Reviews in Conservation, 7(2006), 27-41
Rezumat
În acest articol se explică calculul bilanţului
de masă a poluanţilor, prin referire la
modelarea calităţii aerului din interiorul mu-
zeelor, şi se discută implicaţiile depunerilor
poluante în interiorul clădirilor şi pe obiectele
muzeale. Se face o scurtă trecere în revistă a
principalilor poluanţi ai mediului muzeal şi a
efectelor acestora asupra materialelor. Studiile
de caz, care compară clădiri vechi şi noi, cu şi
fără filtrare a aerului, atât în zone urbane cât
şi în zone rurale, sugerează faptul că poluarea
se infiltrează în clădiri în principal prin libera
mişcare a aerului, şi că măsurile de control
pasiv pot fi suficiente pentru a exclude
poluanţii proveniţi din exterior. Semnificaţia
acestui fapt pentru nivelul poluanţilor generaţi
în interior nu este clară. Alte studii au arătat
beneficiile utilizării filtrării active a aerului, în
special în zonele urbane cu niveluri ridicate
ale poluării. Utilizarea dozimetrelor1, mai
degrabă decât a măsurătorilor de concentraţie,
este, în prezent, în centrul atenţiei în
cercetarea privind conservarea. Diferite
abordări referitoare la stabilirea unor limite
1
Simpla măsurare a unor parametri microclimatici nu
conştientizează conservatorul despre gravitatea unei
situaţii. Dozimetrele sunt dispozitive speciale de măsură
care semnalează, printr-o schimbare vizibilă, cantitatea
de agent de degradare (lumină, gaze poluante, variaţii
de umiditate relativă etc.) acumulată de obiectele dintr-
un anumit microclimat, într-o anumită perioadă.
Dozimetrele se plasează lângă obiectele care au o
sensibilitate sporită la acţiunea unui anumit factor de
mediu. După ce au fost expuse la o cantitatea
prestabilită de agent de degradare, ele vor suferi
transformări vizibile (de exemplu, modificări de
culoare), înainte de perceperea unor degradări vizibile
pe obiectele urmărite. Astfel, observând schimbarea pe
dozimetre şi luând din timp măsurile necesare (cum ar
fi retragerea din expunere), se pot preveni degradările
pe obiecte. Dozimetrele de lumină sunt deja accesibile
în comerţ, cele pentru alţi parametri sunt încă în fază
experimentală, (n.e.).
79
acceptabile pentru poluarea aerului sunt
discutate pe scurt, incluzând stabilirea
„nivelurilor de efect advers”.
Introducere
La sfârşitul anului 2005 a fost publicat un
raport cuprinzător privind condiţiile şi nevoile
de prezervare ale colecţiilor de patrimoniu din
Statele Unite ale Americii [1]. Din evaluarea a
peste 30,000 de instituţii s-a ajuns la concluzia
că cea mai urgentă nevoie a instituţiilor
americane este controlul microclimatului şi s-
a constatat că 47% dintre instituţiile care au
făcut parte din acest studiu prezentau „câteva”
degradări sau degradări „semnificative” ale
colecţiilor datorate poluării. Cu toate acestea,
poluarea aerului nu este un fenomen nou în
muzee. În 1850, Eastlake, Faraday şi Russel
au descris efectele poluării asupra picturilor în
ulei de la National Gallery/ Galeria Naţională,
Londra [2]. Problemele speciale ridicate de
poluanţii generaţi în interior (de exemplu, de
emisiile provenite de la sistemele de
depozitare şi expunere din lemn) au fost iniţial
observate de Byne în 1899, în contextul
descrierii degradărilor scoicilor de mare. Deşi
Byne nu a reuşit să pună în legătură
degradările cu proastele condiţii de depozitare
[3], acest lucru a fost făcut câteva decenii mai
târziu de către Scott, apoi de Nicholls, care au
descris în detaliu deteriorarea medaliilor de
plumb păstrate în cabinete din stejar şi,
respectiv, a cochiliilor de moluşte păstrate în
sertare din stejar [4-6]. Mai recent, interesul în
rândul conservatorilor faţă de problema
poluării aerului a fost reflectat de capitole
referitoare la acest subiect din cartea lui
Thomson „Museum Environment”/ „Microcli-
matul Muzeal” [7] şi de texte precum lucrarea
din 1982 „Trouble in store”/ „Probleme în
depozit” a lui Padfield et al. [8].
 Tendinţe în conservarea preventivă
Unul dintre cele mai citate articole despre
poluarea aerului este cel al lui Brimblecombe
[9], realizat în 1990. În concluziile acestui
articol, Brimblecombe enumera următoarele
chestiuni ca direcţii de aprofundat în
continuare:
• Monitorizarea aerului în muzee. La
momentul respectiv s-au efectuat puţine
studii de caz şi se simţea nevoia dezvoltării
unor metode simple, neinvazive, dar totuşi
sensibile. Eşantionarea pasivă2 părea
promiţătoare.
• Emisiile din materialele de expunere.
Compuşii corozivi şi factorii de emisie ai
materialelor de expunere nu erau, în
general, foarte bine cunoscuţi.
• Vitezele de depunere. Acestea erau
frecvent necunoscute pentru poluanţii
importanţi (depuşi) pe materiale uzuale.
• Transformările chimice. Oxidarea form-
aldehidei la acid formic, precum şi alte
reacţii importante nu au fost încă studiate.
• Concentraţiile admise şi mecanismele de
deteriorare. Se cunoşteau puţine lucruri
referitor la nivelurile critice sub care viteza
de degradare a bunurilor culturale se
situează în limite acceptabile [9 p.6].
Articolul de faţă se concentrează asupra
literaturii recente, publicate după studiul
realizat de Brimblecombe, rezumând lucrări
despre modelarea calităţii aerului din interior
şi valori-prag ale principalilor poluanţi care se
consideră că ar afecta obiectele muzeale. Se
discută, de asemenea, despre strategiile de
control al poluării aerului în muzee.
Poluanţii aerului din interior
Poluanţi principali
Se pare că există un consens în literatura de
specialitate referitor la compuşii care trebuie
consideraţi poluanţi principali [ex. 7, 10-12].
Cei ce provin din surse exterioare sunt:
dioxidul de sulf (dintre oxizii de sulf gazoşi),
dioxidul de azot (dintre oxizii de azot),
ozonul, hidrogenul sulfurat şi alte gaze
sulfuroase, care pot proveni atât din surse
2
Metodă se referă la prelevarea probelor gazoase dintr-
un anumit spaţiu, realizată cu ajutorul unor tuburi în
care aerul de analizat va pătrunde prin difuziune, (n.e.).
80
exterioare, cât şi din cele interioare. Dintre
poluanţii care provin din surse interne, acidul
acetic (dintre compuşii carbonilici) este
principalul poluant. Tétreault [12] include
între poluanţii cheie şi vaporii de apă, ţinând
cont de faptul că o umiditate relativă incorectă
are legătură cu degradarea chimică, fizică şi
biologică a materialelor, şi afectează
procesele de deteriorare cauzate de către cei
mai mulţi dintre ceilalţi poluanţi ai aerului.
Trebuie subliniat faptul că particulele fine
sunt de asemenea, considerate, poluanţi
importanţi. Totuşi, pentru a limita extinderea
acestui articol, vor fi discutaţi doar poluanţii
gazoşi ai aerului.
Efectul asupra materialelor
În general, compuşii poluanţi, sursele şi
efectul lor asupra materialelor sunt cunoscute.
Există numeroase rapoarte în literatura de
specialitate referitoare la poluanţii interni ai
aerului şi la degradările produse de aceştia
asupra unor mari varietăţi de materiale (vezi
Tabelul 1).
Studii generale asupra poluării aerului şi
asupra degradării materialelor au fost realizate
anterior de Thomson [40], Baier şi Bank [41],
Brimblecombe [9] şi Gradel şi McGill [42],
iar descrieri cuprinzătoare ale principiilor
chimice şi fizice ale poluării aerului sunt
disponibile în cărţile lui Brimblecombe [43],
Seinfeld [44] sau Wadden şi Scheff [45].
Niveluri de poluare
Pentru a ilustra nivelul tipic de poluare al
aerului în clădirile muzeale, Tabelele 2 şi 3
prezintă exemple de măsurători ale ozonului
şi dioxidului de azot rezultate din studiul
clădirilor. Tendinţa în cazul ozonului (Tabelul
2) este cea de situare a concentraţiilor tipice
sub 30 ppb3, iar mai mult de jumătate dintre
valorile concentraţiei de ozon raportate sunt
chiar sub 10ppb. Cu toate acestea, s-au
raportat câteva incidente, de scurtă durată,
când s-au măsurat concentraţii mai mari, până
3
ppb este parte pe miliard (eng. billion) este o unitate
de măsură a concentraţiilor foarte mici, care exprimă
proporţia relativă a unor cantităţi măsurate: în acest caz,
avem 30 de părţi ozon într-un miliard de părţi de aer;
ppm înseamnă părţi pe milion, (n.e.).
 Ryhl-Svendsen, M.
Poluarea internă în muzee: o trecere în revistă a modelelor de predicţie şi a strategiilor de control

Tabel 1. Efectul poluării aerului asupra anumitor materiale.

Poluant al aerului Material (afectat) Deteriorare Referinţe
Compuşi carbonilici Plumb Coroziune 13–16
Compuşi carbonilici Cupru Coroziune 16
Compuşi carbonilici Bronz Coroziune 17
Compuşi carbonilici Hârtie Pierderea rezistenţei fibrelor 18
Compuşi sulfuroşi Argint Coroziune (‘matizare’) 19, 20
Dioxid de sulf şi/sau oxizi de azot Piele Dezintegrare (’putregai roşu’) 21
Dioxid de sulf şi/sau oxizi de azot Hârtie Fragilizare, decolorare 22–26
Dioxid de sulf şi/sau oxizi de azot Coloranţi Decolorare 27
Peroxizi Argint fotografic Decolorare, pălire 28, 2
Ozon Cauciuc Crăpare 30
Ozon Coloranţi Decolorare 31–33
Compuşi carbonilici Materiale calcaroase Eflorescenţă a sărurilor 34–38
Compuşi carbonilici Sticlă îmbătrânită Coroziune 39

la 143 ppb. Toate aceste incidente cu valori
ridicate au loc în clădiri cu o rată mare de
schimb a aerului (ex. ventilaţie mecanică), dar
fără filtrare chimică a aerului. Rapoartele
dintre concentraţiile la interior şi exterior (I/E)
ale ozonului pentru cazurile corespunzătoare
au prezentat aceeaşi tendinţă, cu raportul tipic
I/E sub 0,70, (cu câteva valori de până la
0,84) şi jumătate dintre aceste rapoarte I/E
chiar sub 0,20.
Pentru dioxidul de azot (Tabelul 3), toate
valorile raportate se situează sub 25 ppb.
Raportul tipic I/E se situează în intervalul de
0,60-0,80. Există excepţii: în situri cu rate
scăzute de schimb ale aerului sau cu filtrare
chimică a aerului, raportul I/E poate fi mai
mic de 0,10. Într-unul dintre locuri, raportul
I/E era >1, ceea ce indică faptul că există o
sursă generatoare de dioxid de azot în interior.
Trebuie să remarcăm faptul că Tabelele 2 şi 3
nu cuprind toate rapoartele din literatura de
specialitate; cu toate acestea, ele ilustrează
tendinţele. De exemplu, datele referitoare la
vară şi iarnă provenind de la Muzeul Correr
(Tabelul 3) arată că infiltrarea poluanţilor din
exterior este ridicată acolo unde mişcarea
liberă a aerului este posibilă (prin ferestre
deschise etc.) şi că nivelul din interior depinde
în mare măsură de ratele de schimb ale
aerului, precum şi de nivelul concentraţiilor
din exterior. Cele mai mari valori ale
raportului I/E se constată vara, când există
tendinţa de a ţine uşile şi ferestrele deschise în
timpul programului de acces al publicului în
muzeu.
În comparaţie cu poluanţii care se infiltrează
din exterior, poluanţii generaţi în interior se
pot găsi în concentraţii mult mai mari.
Această afirmaţie se adevereşte mai ales
atunci când există o sursă puternică de emisie
(ex. emisii datorate materialelor de construcţii
noi) şi atunci când rata de schimb a aerului
este scăzută. Deloc surprinzător, valorile
extreme le regăsim în cazul vitrinelor şi a
altor spaţii închise. Concentraţiile de acizi
carboxilici raportate în cazul încăperilor şi a
vitrinelor se văd în Tabelul 4.
Cuantificarea poluanţilor aerului a devenit din
ce în ce mai uzuală, prin aplicare extinsă la
cei mai mulţi dintre poluanţii gazoşi a
metodelor de eşantionare, fie a aşa numitei
eşantionări pasive (prin difuzie) [46-52] fie a
eşantionării active (cu ajutorul pompelor) [53-
55]. Sarcina care îi rămâne conservatorului
practician, după luarea deciziilor iniţiale
referitoare la „de ce” şi „cum” să
monitorizeze poluanţii aerului, este să
înţeleagă rezultatele şi să fie capabil să
reacţioneze în funcţie de acestea [56].

81
 Tendinţe în conservarea preventivă

Tabel 2. Concentraţii ale ozonului la interior şi rapoartele I/E constatate la studiul diferite clădiri.
Clădire Tip O3 Raport Filtrare Refe-
Interior I/E chimică a rinţă
[ppb] aerului
Centrul pentru Arte Vizuale Sainsbury, Galerie şi <3-40 0.70 Nu [57]
Regatul Unit al Marii Britanii zonă de
locuit
Galeria de Artă Baxter, S.U.A. Galerie 120 0.60 Nu [31]
Galeria Huntington, S.U.A. Galerie <10 c. 0.10 Da [31]
Muzeul de Artă al Districtului Los Galerie <10 c. 0.10 Da [31]
Angeles, S.U.A.
Muzeul Naţional, Danemarca Galerie 2a 0.05 Nu [58]
a
Castelul Alcazar, Spania Galerie 8 0.18 Nu [58]
b
Galeria Uffizi, Italia Galerie 19-30 c. 0.35 Nu [59]
O arhivă, Canada Boltă <2 <0.09 Da [60]
a
Muzeul Instrumentelor Muzicale, Belgia Galerii <1 0.03 Nu [61]
a
Muzeul Plantin-Moretus, Belgia Galerii <1 0.05 Nu [61]
Castelul Wawel, Polonia Galerii 7-8 0.17 – Nu [62]
0.19
Muzeul Matejko, Polonia Galerie 9 0.43 Nu [62]
Muzeul Naţional din Cracovia, Polonia Galerii 5-6 0.19 – Da [62]
0.23
Muzeul “Hala Postăvarilor” Polonia Galerie 11 0.44 Nu [62]
Virginia Steele Scott Gallery, S.U.A. Galerii 14 0.45 Nu [63]
Villa Montezuma, S.U.A. Casă istorică 14-22 0.33-0.49 Nu [64]
Muzeul Southwest, S.U.A. Galerii 90-143 0.69-0.84 Nu [64]
Muzeul Junipero Serra, S.U.A. Galerii 22-34 0.69-0.79 Nu [64]
Muzeul de IstoriePasadena, S.U.A. Galerii 19 - 25 0.14-0.16 Nu [64]
Galeria Lang, S.U.A. Galerii 17 – 30 0.10-0.20 Nu [64]
c
Galeria Virginia Steele Scott, S.U.A. Galerii 43-65 0.24-0.29 Nu [64]
c
Galeria Montgomery, S.U.A. Galerii 60 - 67 0.39 – Nu [64]
0.40
4 muzee cu HVAC: Galerii şi În În general Da [64]
Galeria de Artă Huntington; Muzeul J. bibliotecă general <0.10
Paul Getty; Biblioteca Muzeală <10
Southwest; Muzeul de Artă al
Districtului LA, toate din S.U.A.
Muzeul Salarjung, India Galerii 6 a,b 0.58 Nu [65]

Valorile au fost rotunjite în sus

a
conversie din μgm-3 în lucrarea originală
b
valoare preluată de pe înregistrările de date din lucrarea originală
c
condiţionare a aerului fără filtrarea acestuia

82
 Ryhl-Svendsen, M.
Poluarea internă în muzee: o trecere în revistă a modelelor de predicţie şi a strategiilor de control

Tabel 3 Concentraţii ale dioxidului de azot la interior şi rapoartele I/E constatate la studiul diferite clădiri.
Clădire Tip NO2 Proporţie Filtrare Referin
Interior I/E chimică a ţă
[ppb] aerului
Galeria Tate/ Tate Gallery, Regatul Unit Galerii 15-12 - Nu [66]
al Marii Britanii
Galeria Tate/ Tate Gallery, Regatul Unit Depozit 2-3 - Nu [66]
al Marii Britanii
Muzeul Naţional, Danemarca Galerie 12 a 0.66 Nu [58]
a
Castelul Alcazar, Spania Galerii 4 0.72 Nu [58]
a,b
Galeria Naţională/ National Gallery, Galerii 10-24 0.38-0.80 Nu [68]
Regatul Unit al Marii Britanii
Galeria Naţională/ National Gallery, Galerii 2-5 a,b 0.05-0.19 Da [68]
Regatul Unit al Marii Britanii
Biserica San Luigi Dei Francesi, Italia Interior de 6-21 a,b 0.19-0.78 Nu [69]
b
biserică
O arhivă, Canada Boltă 1-2 a 0.05 Nu [60]
c c
Centrul pentru Arte Vizuale Sainsbury, Galerie şi zonă 9 0.74 Nu [70,73]
Regatul Unit al Marii Britanii de locuit
Centrul pentru Arte Vizuale Sainsbury, Galerie şi zonă 13 d 1.32 d Nu [70,73]
Regatul Unit al Marii Britanii de locuit
Muzeul Correr, Italia Galerii 10 c 0.43 c Nu [71,73]
d d e
Muzeul Correr, Italia Galerii 11 0.75 Nu [71,73]
c c
Muzeul de Artă/ Kunsthistorisches Galerii 21 0.63 Nu [72,73]
Museum, Austria
Muzeul de Artă/ Kunsthistorisches Galerii 26 d 0.64 d Nu [72,73]
Museum, Austria
Biblioteca Naţională din Wales Depozit de 0.7-5 0.26-0.75 Nu [74,75]
bibliotecă
British Library /Biblioteca Britanică Depozit de 5-13 0.17-0.38 Nu [74,75]
bibliotecă , etajul
4
Muzeul Londrei, Regatul Unit al Marii Galerii 6 0.19 Da [77]
Britanii
Muzeul Bethnal Green, Regatul Unit al Galerie 23 0.84 Nu [77]
Marii Britanii
Muzeul Manchester, Regatul Unit al Galerie 14 0.66 Nu [78]
Marii Britanii
Muzeul Horniman (DSCC), Regatul Depozit 1 0.09 Nu [78]
Unit al Marii Britanii
Valorile au fost rotunjite în sus
a
conversie din μgm-3 în lucrarea originală
b
valoare preluată de pe înregistrările de date din lucrarea originală
c
Iarnă
d
Vară
e
Ferestrele se deschid zilnic

83
 Tendinţe în conservarea preventivă

Tabel 4. Concentraţii ale acizilor carboxilici din interior, constatate la studiul diferitelor clădiri.
Clădire Tip Acid acetic [ppb] Acid formic Referinţă
acid [ppb]
Muzeul Regal al Scoţiei Galerii 98-167 a 38-52 a [39]
Muzeul Regal al Scoţiei Încăpere de depozitare 99-246 a 43-115 a [39]
Muzeul Regal al Scoţiei Vitrine de expunere şi 82-808 a 62-520 a [39]
depozitare
Muzeul de Stat al Saxoniei de Galerie de artă 24 a <5 a [55]
Jos, Germania
Muzeul de Stat al Saxoniei de Încăperi de depozitare <2 a 28 – 53 a [55]
Jos, Germania
Muzeul de Stat al Saxoniei de Depozitare 49 – 196 a 38 a [55]
Jos, Germania
Muzeul Instrumentelor Galerii şi spaţii de 33 - 41 a 11-27 a [61]
Muzicale, Belgia depozitare
Muzeul Plantin-Moretus, Galerii şi spaţii de 43 a 13 a [61]
Belgia depozitare
2 muzee din Belgia (ibid) Vitrine 49 – 1310 a 8 – 233 a [61]
17 muzee, S.U.A. Galerii, spaţii de depozitare <0.5-1600 b <0.3-260 b [46]
şi vitrine
7 muzee, Europa Incinte, ex., vitrinec 20-753 <0.3- 61 [79]

7 muzee, Europa Galerii şi spaţii de 15-39 <0.3-15 [79]

depozitarec
a
conversie din μgm-3 în lucrarea originală
b
doar spaţiile închise , cum ar fi vitrinele, au prezentat concentraţii peste 100 ppb
c
în locurile în care existau deteriorări ale artefactelor

Modelarea calităţii aerului în clădiri aerului din interioare.

Comportamentul general al aerului şi al ratei Raportul I/E în regim staţionar
sale de schimb în spaţii închise au fost
Weschler et al. [82] au descris relaţia în regim
explicate de Padfield [80], Thomson [81] şi
staţionar între concentraţiile din interior şi
Michalski [82], precum şi de Brimblecombe,
exterior (raportul I/E) ale ozonului din clădiri,
care a explicat şi comportamentul aerului
cu următoarea ecuaţie de bilanţ de masă
poluat în volume închise [83]. Toate aceste
pentru depunere:
patru lucrări au legat teoria fizicii aerului de
situaţii specifice ale microclimatului muzeal.
Modelele de predicţie pentru poluarea aerului Ci n
= (1)
din interior acoperă un câmp larg, de la simpla Ce ⎛ A⎞
n + vd ⎜ ⎟
regulă empirică „100, 10, 1” a lui Tétreault - ⎝V ⎠
care afirmă că un poluant al aerului din
exterior va fi prezent, în mod normal, în Unde:
proporţie de 10% în interior şi 1% în vitrine, Ci = concentraţia poluantului din interior [ppb
în comparaţie cu concentraţia de 100% din sau μgm-3]
aerul exterior [12, p.35] - până la alte modele Ce = concentraţia poluantului din exterior
destul de detaliate. Studii ale comporta- [ppb sau μgm-3]
mentului poluării aerului din clădiri şi ale n = rata de schimb a aerului [h-1]
proprietăţilor de sorbţie a anumitor materiale vd = viteza de depunere [mh-1]
de construcţie au condus la dezvoltarea A = aria suprafeţei interioare a încăperii [m2]
câtorva instrumente de predicţie a calităţii V = volumul încăperii [m3]

84
 Ryhl-Svendsen, M.
Poluarea internă în muzee: o trecere în revistă a modelelor de predicţie şi a strategiilor de control
Acest model mult citat, cu toate limitările
sale, este o bună aproximare a situaţiilor din
realitate. El porneşte de la premiza că nu
există surse de poluare internă şi ia în calcul
doar reacţiile de suprafaţă, neglijându-le pe
cele din aer. Mai mult, se presupune că
reacţiile de suprafaţă îndepărtează ireversibil
poluanţii din aer şi, în final, se presupune că
aerul din interior şi poluanţii formează un
amestec perfect. Cu toate acestea, luând în
considerare cele menţionate, modelul
funcţionează bine pentru poluanţi precum
ozonul şi dioxidul de sulf şi, într-o oarecare
măsură, şi pentru dioxidul de azot. Bilanţul de
masă din ecuaţia (1) a fost utilizat ca bază a
modelului IMPACT, care a fost elaborat în
cadrul proiectului C.E. „Modelarea inovativă
a poluării muzeale şi a valorilor-prag utilizate
în conservare“ (EVK4-CT-2000-00031) [83].
Modelul estimează concentraţia în interior şi
depunerea poluanţilor ce provin din exterior.
Acesta funcţionează doar pentru o singură
zonă (încăpere) dintr-o clădire, iar raportul I/E
se referă, prin urmare, la interior şi exterior
faţa de această zonă. Pentru o cameră
localizată în interiorul unei clădiri, „în afară”
va însemna adesea încăperile ce o înconjoară,
mai degrabă decât exteriorul. Acest model
este disponibil pe internet, ca Java Applet la
pagina (accesată la 1 septembrie 2006)
http://www.ucl.ac.uk/sustainableheritage/impact/
Viteza de depunere şi viteza de îndepărtare
de pe suprafaţă
Viteza de depunere este un factor central în
modelul lui Weschler, Shields şi Naik,
prezentat mai sus. Se defineşte ca fluxul unui
poluant spre o suprafaţă, împărţit la
concentraţia acestuia în aer şi este un
coeficient de transfer de masă, având unitatea
de măsură a vitezei. (Conceptul de viteză de
depunere este dezbătut de Nazaroff et al.
[84]). Pentru poluanţii foarte reactivi, cum
este ozonul, îndepărtarea prin reacţii de
suprafaţă reprezintă o parte semnificativă din
totalul reducerii poluării din interior, în
comparaţie cu îndepărtarea prin schimb de
aer. Din ecuaţia (1) se poate determina viteza
medie de depunere pe toate suprafeţele dintr-o
încăpere, precum şi aşa numita „viteză de
85
îndepărtare de pe suprafaţă”: vd(A/V). Această
viteză este direct comparabilă cu rata de
schimb a aerului. Dacă, de exemplu, o
încăpere are viteza de îndepărtare de pe
suprafaţă de 2 h-1 (două îndepărtări pe oră,
n.e.), atunci poluanţii vor reacţiona cu
suprafeţele din interior într-o cantitate egală
cu cea care ar fi ventilată din încăpere la o
rată de două schimburi de aer pe oră. Viteza
de depunere a unui anumit poluant variază în
funcţie de tipul de material (al suprafeţei, n.e.)
şi în funcţie de condiţii, cum ar fi fluctuaţia
umidităţii relative.
Date compilate referitoare la ozon, dioxid de
sulf, dioxid de azot şi diferiţi compuşi
organici, precum şi depunerea lor pe diferite
materiale obişnuite au fost publicate de-a
lungul anilor [85-91]. Din studiile referitoare
la clădiri, valorile vitezelor de îndepărtare de
pe suprafaţă raportate pentru ozon, în
încăperi, se situau în intervalul de 1 la 8 h-1, în
funcţie de dimensiunea încăperii şi în funcţie
de cum sunt realizate interioarele, din
suprafeţe inerte, precum sticla sau oţelul, sau
din materiale reactive, aşa cum sunt textilele
[92]. Pentru dioxidul de azot, un studiu al
clădirilor muzeale a înregistrat pentru o
încăpere de depozitare, o viteză de îndepărtare
de pe suprafaţă de 4.5 h-1, în comparaţie cu
0.4 h-1 pentru o galerie deschisă, de mari
dimensiuni [76]. Tabelul 5 prezintă o selecţie
de viteze de îndepărtare de pe suprafaţă,
calculate pentru ozon, într-o serie de muzee
americane. Pentru comparaţie, sunt prezentate
şi câteva valori referitoare la încăperi de lucru
sau încăperi destinate activităţilor domestice.
Bilanţuri de masă ale poluării generale
Bilanţul de masă în ecuaţia (1) se referă doar
la un regim staţionar. În general, un bilanţ de
masă în regim tranzitoriu poate fi descris prin
schimbări ale concentraţiilor poluanţilor
interni în timp dt:
dCi (t )
V = G + Co Qv − Ci (t )Qv − Ci (t )Qs (2)
dt
 Tendinţe în conservarea preventivă

Unde: pul de înjumătăţire pentru 50 ppb de ozon

-1
G = generarea internă de poluanţi [μgh ]
Qv = fluxul de ventilare (egal cu n×V) [m3h-1]
Qs = fluxul de sorbţie (egal cu vd×A) [m3h-1]
t = timp [h]
Soluţia generală pentru ecuaţia (2) este:
− ( Qv + Qs )
t
C o Qv + G
t
− ( Qv + Q s )
C i (t ) = C o e V
+ (1 − e
Qv + Q s
Bilanţul de masă din ecuaţia (1) este un caz
simplificat al ecuaţiei (3), derivat din condiţii
de regim staţionar (t→∞), fără generare de
poluanţi interni.
Influenţa reacţiilor chimice din aer
Pentru ca reacţiile din aer dintre compuşi să
aibă o influenţă semnificativă asupra nivelului
de poluare internă, viteza de reacţie trebuie
să fie cel puţin egală sau mai mare decât
viteza de îndepărtare prin schimb de aer. De
exemplu, în cazul ozonului, cea mai rapidă
reacţie în aer va fi cu oxidul de azot, iar tim-
scade până la o jumătate de minut. Această
reacţie produce un nou compus - dioxidul de
azot - care la rândul lui poate reacţiona din
nou cu ozonul producând radicalul azotat,
care în absenţa unor niveluri ridicate de
iluminare se va acumula şi va sfârşi prin a se
transforma în acid azotic [92, 93]. În condiţii
potrivite, viteza de generare a dioxidului de
azot poate fi ridicată: într-o mare galerie de
V
) (3)
artă, nivelul de dioxid de azot din interior s-a
raportat a fi mai mare decât cea din exterior
(raportul I/E aproximativ 1.3) [69]. În acelaşi
timp, reacţiile de suprafaţă cu umiditatea vor
îndepărta dioxidul de azot din aer,
transformându-l în acid azotic şi acid azotos.
Acidul azotic va rămâne în pelicula de apă de
la suprafaţă, în timp ce acidul azotos va forma
un echilibru între faza lichidă şi cea gazoasă
[93, 94], în care aproximativ 98% din acidul
azotos va fi în aer [95, 96]. Acest lucru poate
conduce la mari concentraţii de acid azotos
care, detectat în aer, va indica faptul că o
cantitate similară de acid azotic coroziv este
depus în interior. În interiorul unei galerii

Tabel 5. Rate de îndepărtare de pe suprafaţă, pentru ozon, la diferite clădiri luate în studiu. Pentru
amplasamentele în care rata de schimb a aerului sau raportul I/E se situează într-un anumit interval,
valoarea medie sau tipică a fost estimată înainte de a calcula viteza de îndepărtare de pe suprafaţă.
Clădire Rata de schimb a Viteza de îndepărtare de pe Referinţă
aerului [h-1] suprafaţă [h-1]
Galeria Virginia Steele Scott, 2 4.3 [63]
S.U.A.
Villa Montezuma, S.U.A. 1.8 – 2.6 3.2 [64]
(2.2)
Muzeul Southwest, S.U.A. 5.5 1.7 [64]
Galeria Montgomery, S.U.A. 1.6 2.5 [64]
Muzeul de Istorie Pasadena, S.U.A. 0.06 – 2.2 2.8 [64]
(0.5)
Galeria Lang, S.U.A. <0.99 4.0 a [64]

Galeria Virginia Steele Scott, 1.6 4.4 [64]

S.U.A.
Climate non-muzeale
Dormitor 7.1 [92]
Birouri de mici dimensiuni 4.0 – 4.3 [92]
Birou de telefonie de mari 0.8 – 1.0 [92]
dimensiuni
(italic) rata medie sau normală de schimb a aerului utilizată pentru calcularea ratei de îndepărtare de pe
suprafaţă
a
I/E de aproximativ 0.2 cu uşile şi ferestrele deschise
86
 Ryhl-Svendsen, M.
Poluarea internă în muzee: o trecere în revistă a modelelor de predicţie şi a strategiilor de control

muzeale urbane şi al unei biserici, ambele în Unde:

Italia, s-a constatat că nivelurile interioare de
acid azotos erau chiar mai mari decât cele din
exterior [59,68].
Implicaţiile faptului menţionat sunt acelea că
în timp ce oxidul de azot şi dioxidul de azot în
sine nu sunt foarte dăunătoare materialelor,
acţionând, de fapt, ca diminuatori ai ozonului,
aceştia pot să se transforme pe suprafeţele
interioare, atunci când se infiltrează în clădiri,
în acid azotic. Într-un studiu efectuat asupra a
cinci muzee din California, S.U.A, au fost
măsurate pe suprafeţele verticale depuneri
între 0.18-5.82 ngm-2s-1 ale azotatului
anorganic (din acidul azotic gazos), cea mai
mare viteză de depunere fiind constatată într-o
clădire monument istoric, ce prezenta o rată
ridicată de infiltrare a aerului din exterior
[97].
Bilanţul de masă I/E în ecuaţia (1) nu ia în
calcul reacţiile din aer, fapt ce reprezintă
principala limitare a acestui model. Pentru
oxizii de azot şi unele reacţii între ozon şi
compuşi organici, chimia aerului este de fapt
un important factor de diminuare. Totuşi,
acest lucru poate fi încorporat în bilanţul de
masă general din ecuaţia (2):
dCi (t)
V =G+CoQv −Ci (t)Qv −Ci (t)Qs −Ci (t)∑kiCchem−i (4)
dt i
Cchim-i = concentraţia compusului chimic i
din aer (primul, al doilea, al treilea etc.) care
reacţionează cu poluantul [μgm-3 sau ppb]
ki = constanta de viteză de ordinul doi
pentru reacţia între compusul chimic i şi
poluantul din aer [ppb-1h-1 sau μg-1m3h-1]
Această formulă este, de exemplu, furnizată
de Weschler [92]. O reprezentare grafică a
căilor de transfer de masă într-o încăpere
muzeală este prezentată în Figura 1, incluzând
ventilaţia, emisia, chimia aerului şi meca-
nismele de sorbţie.
Alte modele pentru calitatea aerului din
interior
Nazaroff şi Cass au dezvoltat un model de
predicţie în care au luat în calcul atât reacţiile
din aer, cât şi cele de la suprafaţă, dar şi
ventilaţia, filtrarea şi sursele interne [63]. Sunt
luate în calcul atât reacţiile fotolitice cât şi
cele cinetice din aer. Modelul a fost aplicat
datelor înregistrate într-o clădire muzeală şi s-
a constatat că reacţiile din aer reprezintă un
important factor de diminuare. Modelul
Nazaroff şi Cass a fost aplicat de atunci în
studiul clădirilor de patrimoniu în S.U.A. [64]
şi în Grecia [98].

Figura 1. Modele de transfer de masă într-o încăpere muzeală. Sistemul depinde de concentraţia din
exterior(C), curgerea de masă a poluării prin ventilare sau infiltrare a aerului, sorbţie şi îndepărtare prin
reacţii chimice, precum şi generarea de poluare (G) prin emisie şi reacţii chimice. Acestea conduc la o
concentraţie la interior (C) echilibrată de volumul încăperii (V).

87
 Tendinţe în conservarea preventivă
Poluanţii generaţi intern sunt cel mai dificil de
prezis în modele, deoarece intensitatea sursei
este rar cunoscută şi este dificil de estimat,
pentru că emisiile vor proveni dintr-un
amestec de diferite obiecte şi materiale.
Domeniului conservării îi lipsesc instrumente
bune care să ia în calcul aceşti poluanţi
generaţi intern, într-un mod similar cu
modelul IMPACT pentru poluanţii proveniţi
din exterior. Cu toate acestea, există programe
(softuri) avansate de modelare multi-zonală
pentru studiile legate de confortul uman,
dintre care unele, cu oarecare adaptări, pot fi
utilizate pentru cercetare în conservare. Un
exemplu este „CONTAM” al Institutului
Naţional de Standarde şi Tehnologii al
Statelor Unite (NIST) [99].
Reducerea poluării aerului în clădiri
Recomandări existente
În anii anteriori au fost publicate câteva
recomandări referitoare la controlul poluării în
clădirile muzeale. Blades et al. au furnizat o
introducere cuprinzătoare despre poluanţii
aerului, monitorizarea şi controlul acestora, cu
exemple de studii de caz, în ghidul lor din
2000 [10]. În 2002, Hatchfield a revizuit
tipurile de poluanţi ai aerului şi sursele
acestora. Autorul a furnizat o introducere
comprehensivă cu privire la materialele
folosite pentru expunere şi depozitare şi la
modalităţile de testare a acestor materiale din
punctul de vedere al posibilelor emisii de
vapori dăunători [11]. Încă din 1999,
Societatea Americană a Inginerilor de
Încălzire, Răcire şi Condiţionare a Aerului
(ASHRAE) a inclus în propriul Manual de
Aplicaţii un capitol referitor la calitatea
aerului pentru muzee, biblioteci şi arhive, cea
mai recentă ediţie a acestuia (2003) fiind mult
actualizată cu privire la sursele de poluanţi şi
pericolele reprezentate de acestea pentru
obiectele muzeale [100]. La Institutul
Canadian de Conservare s-a dezvoltat un
cadru general pentru prezervarea colecţiilor
muzeale. În articolul său din 1994, „O
abordare sistematică a prezervării”, Michalski
structurează nouă „agenţi de deteriorare”
(inclusiv poluanţii aerului – „contaminanţi”)
într-o matrice, corelându-le cu cinci „etape de
88
control” prin care aceştia pot fi contracaraţi:
evită, blochează, detectează, răspunde şi
tratează [101 p. 8]. Conceptul general descris
de Michalski a fost implementat în cartea lui
Tétreault despre evaluarea riscului, strategiile
de control şi managementul prezervării pentru
poluarea aerului în muzee [12].
Strategii de control
Punctul esenţial în controlul poluării este
evitarea sau cel puţin limitarea fluxului de
masă al poluanţilor din aer înspre obiectele ce
sunt protejate. Există diferite abordări pentru a
realiza acest lucru, eficienţa lor depinzând de
mulţi factori, inclusiv de localizarea
obiectului (expunere, depozitare) sau de tipul
clădirii în discuţie. Poluanţii care provin din
exterior pot fi îndepărtaţi din aer atunci când
intră în clădire, prin utilizarea filtrării chimice
în sistemul de ventilaţie. În acelaşi timp, acest
fapt dă posibilitatea diluării poluanţilor
generaţi intern, prin îndepărtarea acestora prin
gurile de exhaustare. O altă strategie pentru a
reduce fluxul de masă de poluanţi din exterior
este aceea de a menţine clădirea cât mai
etanşă posibil, ceea ce scade rata de schimb a
aerului şi, prin aceasta, infiltrarea poluării. În
zonele cu activitate a personalului sau a
vizitatorilor, acest lucru poate intra în conflict
cu nevoile de confort ale oamenilor; totuşi,
pentru zonele de depozitare, această strategie
este fezabilă. Transportul aerului din exterior
spre interior va fi substanţial redus de
blocarea realizată de învelişul etanş al clădirii,
precum şi prin îndepărtarea cu ajutorul
mecanismelor de sorbţie interioare. Cu toate
acestea, din studiile privind vitrinele de
expunere se ştie foarte bine că schimbul redus
de aer poate genera probleme prin acumularea
unor niveluri ridicate de poluanţi generaţi
intern. Pentru vitrinele de expunere de mici
dimensiuni, situaţia este extremă din cauza
raportului mare dintre suprafaţă şi volum.
Deoarece acest raport scade pentru volume
mai mari, problema poate fi mai puţin
relevantă la scara încăperii sau a clădirii. Un
punct de plecare excelent îl constituie situaţia
în care poluanţii pot fi evitaţi de la bun
început în mediul ambiant. În general, nivelul
de poluare este mai ridicat în ariile urbane
decât în cele rurale, dar variaţiile locale
 Ryhl-Svendsen, M.
Poluarea internă în muzee: o trecere în revistă a modelelor de predicţie şi a strategiilor de control
trebuie luate în considerare: vecinătatea unor
drumuri, industria, fermele pot influenţa
considerabil calitatea locală a aerului.
Ventilare şi filtrare
Utilizarea ventilaţiei mecanice este una dintre
metodele tradiţionale de control al poluării
aerului. Conducându-se prin filtre aerul care
intră şi controlându-se căile de acces ale
acestuia prin clădire, aerul curat poate fi
direcţionat către încăperi sau zone, după cum
se doreşte. Ventilaţia mecanică poate crea, de
asemenea, o uşoară suprapresiune în interior,
ceea ce minimizează infiltrarea necontrolată a
aerului din afară. Studii referitoare la zone
urbanizate cu niveluri de poluare ridicate ale
aerului din exterior au arătat faptul că o
considerabilă remediere a nivelurilor de
poluare a aerului din interior este posibilă cu
ajutorul filtrării chimice a aerului, de exemplu
prin utilizarea cărbunelui activ. Acest lucru a
fost exemplificat cu ajutorul studiilor legate
de ozon, în diferite clădiri muzeale din
California, S.U.A. [31,64] şi prin măsurători
ale poluării, realizate în diferite zone în
interiorul aceleiaşi clădiri cu sau fără filtrare a
aerului, de exemplu în muzee din Regatul
Unit al Marii Britanii sau din Irlanda [66, 67,
102]. Din modelări şi studii de caz realizate
asupra unor clădiri ce adăposteau produse
electronice sensibile, cum este cazul
centralelor telefonice, s-a prezis că beneficiul
îmbunătăţirii calităţii aerului, ce duce la
scăderea ratei de defectare a echipamentului, a
fost mai mare decât costul aferent creşterii
timpului de operare şi întreţinerii sistemelor
de ventilare şi filtrare [103]. Acest ultim
studiu se axează doar pe particulele fine; cu
toate acestea, se pot face analogii pentru
poluanţii gazoşi. Se pot face, de asemenea,
analize cost/ beneficiu, similare pentru
poluanţii din muzee, luând în calcul costul
filtrării raportat la costul unor conservări
viitoare sau la scăderea valorii colecţiei
datorită degradării prin poluare.
Alte studii nu au generat rezultate la fel de
inechivoce. Cassar et al. [75] au comparat
poluarea aerului din interiorul a două clădiri
muzeale, localizate în cele mai poluate zone
ale Londrei: Muzeul Londrei, dispunând de
89
condiţionarea şi filtrarea aerului şi Muzeul
Benthal Green, o clădire ventilată natural cu o
rată de schimb a aerului scăzută. Deşi
sistemul de filtrare a aerului de la Muzeul
Londrei controlează, într-adevăr, mai bine
calitatea aerului din interior decât o face
structura clădirii muzeului Benthal Green, s-a
concluzionat că, beneficiul nu este atât de
substanţial. Autorii şi-au pus întrebarea în ce
măsură obiectele sensibile, care, în mod
normal, sunt oricum protejate în interiorul
vitrinelor de expunere, vor beneficia de
filtrarea aerului la nivelul încăperii, în situaţia
în care, oricum, vitrinele vor reduce accesul
poluanţilor externi. Această observaţie este
similară cu concluziile trase de Salmon et al.
[62], în urma unui studiu realizat la cinci
muzee din centrul Cracoviei, dintre care unul
avea filtrare a aerului. S-a sugerat că, pentru a
reduce nivelul de ozon în vecinătatea
obiectelor muzeale expuse, utilizarea
vitrinelor ar constitui o protecţie suficientă.
Cum este de aşteptat ca astfel de vitrine să
scadă concentraţia de ozon din interior cu
90% în comparaţie cu cea din încăpere,
nivelul de ozon va ajunge sub 1ppb în jurul
obiectelor. În general, s-a recomandat să se
menţină rata de schimb a aerului scăzută în
galerii, în cazul tuturor siturilor, pentru a
minimiza infiltraţiile de ozon din exterior.
Utilizarea recirculării aerului din interior prin
filtre chimice este un caz special al ventilaţiei
mecanice, ce nu a fost tratat ca o situaţie
separată în literatura de conservare; cu toate
acestea, este menţionată ca o posibilă strategie
printre altele într-o serie de studii ale lui
Salmon et al. şi Blades et al., referitoare la
clădiri [62,76]. Recircularea aerului în
interiorul unei clădiri poate fi preferată
preluării de aer din exterior, pentru că în
această situaţie se va reduce costul ajustării
temperaturii şi umidităţii relative în interior.
În acelaşi timp, nu doar poluanţii din exterior
vor fi îndepărtaţi prin filtrare ci şi poluanţii
generaţi intern. Cu toate acestea, scăderea
ratei de ventilare poate intra în conflict cu
nevoile de confort uman [vezi şi 105 şi 106, p.
107-108]. Sistemele HVAC moderne dau, în
general, posibilitatea de a combina
recircularea cu introducerea unei fracţiuni de
aer proaspăt.
 Tendinţe în conservarea preventivă
Sorbţia materialelor de construcţie
Studiile lui Solmon et al. şi ale lui Cassar et
al. [62,75] atrag atenţia că, pentru anumite
situaţii, o strategie de control preponderent
pasivă va fi mai fezabilă. Faptul că poluanţii
din aer vor fi ab/adsorbiţi de suprafeţele
interioare, şi astfel îndepărtaţi din aer, poate fi
utilizat în mod deliberat pentru controlul
poluării aerului. Pentru un control eficient,
rata de schimb a aerului trebuie să fie scăzută,
motiv pentru care această strategie de control
va avea succes în zone ale clădirii cu o
activitate zilnică mai scăzută, aşa cum e cazul
depozitelor.
Într-un studiu de Blades et al. [76] au fost
investigate o serie de strategii de control activ
şi pasiv al poluării aerului în clădiri muzeale
urbane. Acest studiu a fost efectuat asupra a
cinci muzee din Regatul Unit al Marii
Britanii, cu sau fără filtrare sau condiţionare a
aerului. S-a constatat că nivelul poluării din
exterior poate varia foarte mult în jurul unei
clădiri, depinzând, de exemplu, de existenţa
unor drumuri învecinate. Prin urmare, s-a
sugerat, ca strategie generală, izolarea
clădirilor pe laturile cele mai poluate şi
asigurarea faptului că introducerea aerului se
realizează de pe laturile cele mai puţin
poluate. O altă strategie de control pasiv
sugerată în acest studiu este exploatarea
proprietăţilor de sorbţie a poluanţilor ale
materialelor din care este realizată clădirea. În
ceea ce priveşte strategiile de control activ, s-
a discutat utilizarea filtrelor. Ilustrate prin
rapoartele I/E ale dioxidului de azot din
galeriile muzeale, s-a arătat că atunci când
sistemele de condiţionare a aerului au fost
dotate cu filtre de aer, raportul I/E era de 0,2
sau mai mic. Dar, prin îndepărtarea filtrelor
din aceleaşi sisteme sau prin comparaţie cu
amplasamente fără filtrare a aerului, raportul
I/E a fost mai mare (aproximativ 0,5-0,9). S-a
sugerat că introducerea aerului de afară
trebuie minimizată prin recircularea unei mari
fracţiuni a aerului din interior prin intermediul
filtrelor. Chiar dacă autorii nu o spun direct,
se pare că ei ar recomanda strategii de control
pasiv înaintea celor de control activ. S-a
precizat că atât costurile de investiţie cât şi
cele operaţionale ale condiţionării aerului
90
reprezintă cheltuieli mari şi s-a menţionat că
sustenabilitatea va trebui, de asemenea,
inclusă ca factor în viitoare evaluări
cost/beneficiu ale controlului poluării.
Această observaţie este în concordanţă cu
studiile privind tamponarea umidităţii şi a
căldurii în clădirile muzeale, studii în care s-a
ajuns la concluzia că, în majoritatea zonelor
temperate ale globului, este posibil să se
proiecteze clădiri în care climatul interior să
fie controlat prin metode pasive. Ventilaţia
naturală şi utilizarea inteligentă a structurii
clădirilor şi a materialelor din care sunt
realizate acestea furnizează un climat interior,
care, din punctul de vedere al conservării, nu
este mai prost decât cel din clădirile cu
sisteme de condiţionare a aerului [106, 107].
În cadrul proiectului CE, „Evaluarea riscului
ambiental datorat utilizării nejudicioase a
tehnologiilor şi turismului de masă” (ENV4-
CT95-0088), au fost investigate patru muzee
din diferite părţi ale Europei, cu diferite
condiţii de climat local şi poluare: o clădire
modernă şi alte trei clădiri tradiţionale [69-72,
108]. Un scop al studiului a fost acela de a
descrie efectul diverşilor factori de proiectare
şi a materialelor de construcţie asupra
climatului din interior şi a calităţii aerului. În
toate studiile s-a constatat că, atât în privinţa
reducerii poluanţilor externi în mediul din
interior, cât şi în ceea ce priveşte controlul
microclimatului, clădirile tradiţionale s-au
comportat mai bine. S-a afirmat că muzeele
adăpostite în clădiri tradiţionale beneficiază
de pe urma unei tradiţii îndelungate de
construcţie şi a cunoştinţelor despre folosirea
structurilor şi a materialelor care stabilizează
în mod natural microclimatul şi oferă
suprafeţe de depunere poluanţilor din aer.
Acest lucru nu este în mod necesar valabil în
cazul clădirilor moderne, care sunt adesea
realizate din materiale relativ inerte, cum sunt
sticla, metalul şi polimerii. Deoarece s-a
constatat că infiltrarea poluanţilor din aer se
datora în principal mişcării libere a aerului,
autorii respectivi au recomandat utilizarea
controlului pasiv: izolarea şi blocarea, dublate
de condiţionarea aerului numai în cazurile în
care este absolut necesar.
 Ryhl-Svendsen, M.
Poluarea internă în muzee: o trecere în revistă a modelelor de predicţie şi a strategiilor de control
Modul în care controlul pasiv al climatului
influenţează calitatea aerului în ceea ce
priveşte poluanţii generaţi intern, nu este bine
documentat la scară de clădire sau încăpere.
În cursul unei investigaţii referitoare la
aproximativ 250 de situri din cadrul a 17
muzee americane şi 7 europene, nu s-au găsit
niciodată compuşi carbonilici în concentraţii
mai mari de 100 ppb în aerul încăperilor,
galeriilor şi depozitelor [46,77]. Ratele de
schimb ale aerului în situri nu au fost
raportate, dar probabil niciuna dintre clădiri
nu a fost realizată în aşa fel încât să fie etanşe
sau controlate prin mijloace pasive.
Variaţii ale nivelurilor de poluare
ambientală
Instituţiile culturale de patrimoniu importante
sunt adesea localizate în arii urbane, fapt ce
trebuie acceptat ca atare. Cu toate acestea,
dacă pot fi alese zone mai puţin poluate
pentru depozite acesta ar constitui o strategie
de control eficientă. Acest lucru a fost ilustrat
în proiectul european ENVIRONMENT
Leather (EV5V-CT94-0514) [21, 74, 109], în
cadrul căruia a fost studiat efectul mediului
asupra legăturilor de carte. Studiul s-a realizat
pe baza analizei a două seturi identice de
legături de carte din piele, amândouă din
1932, unul amplasat în Biblioteca Britanică
din centrul foarte poluat al Londrei şi altul în
Biblioteca Naţională a Ţării Galilor din mult
mai curata zonă Aberystwyth. Prin măsurători
contemporane şi cu ajutorul datelor istorice
privind poluarea aerului, s-a estimat dozajul
de dioxid de sulf şi de dioxid de azot la care
au fost supuse cărţile din cele două biblioteci
de-a lungul a 60 de ani. În Londra,
concentraţia din exterior a dioxidului de sulf a
scăzut de la 150 ppb la începutul anilor 1930
până sub 20 ppb la începutul anilor 1990. În
ciuda unor rapoarte I/E similare la cele două
clădiri ale bibliotecilor, expunerea în cazul
cărţilor din Aberystwyth a fost de doar 5%
faţă de expunerea celor din Londra. Starea de
prezervare a cărţilor a fost estimată din
măsurători ale sulfatului acumulat în piele, ale
pH-ul lui şi prin investigaţie vizuală. În
Londra, legăturile de carte erau substanţial
mai deteriorate decât în Aberystwyth, unde
pielea era în general într-o stare acceptabilă.
91
De aici s-a tras concluzia că, pentru a limita
acumularea de sulfat la 0,5% (2.5 g (SO4)/m2)
de-a lungul unui secol, concentraţia medie de
dioxid de sulf nu trebuie să depăşească 0,06
ppb. În afara faptului că a demonstrat
scăderea nivelurilor de dioxid de sulf în
Europa urbană, proiectul ENVIRONMENT
Leather este unul dintre puţinele studii care au
estimat convingător nivelurile acceptabile de
expunere cumulativă a bunurilor culturale la
poluanţii din aer.
Întrucât tabloul poluării exterioare s-a
schimbat de-a lungul timpului, accentul s-a
mutat de la compuşii de sulf provenind din
arderea cărbunelui (cel puţin în oraşele
occidentale) spre poluanţii şi produşii lor
secundari provenind din traficul
automobilelor [110]. Acelaşi lucru se petrece
în conservare: în timp ce primele texte se axau
în principal pe dioxidul de sulf [ex. 7, 66], în
prezent, dioxidul de azot şi/ sau ozonul sunt
principalii compuşi de interes. Cu toate
acestea, proiectul ENVIRONMENT Leather a
arătat că acumulările din trecut se însumează
şi rămân ca degradări. În sfârşit, trebuie
menţionat că atât condiţiile ambientale cât şi
factorii interni influenţează mediul interior.
Ryhl-Svendsen et al. a analizat microclimatul
în două clădiri istorice din Spania şi
Danemarca [58]. Aceştia au descoperit că
structura încăperii, obiectele şi deciziile
curatoriale, combinate, au influenţat
microclimatul şi calitatea aerului din interior
într-o aşa, măsură încât acestea au putut varia
mai mult în interiorul unei singure clădiri,
decât între cele două clădiri studiate,
localizate în cele două capete ale Europei.
Utilizarea predicţiei bilanţului de masă în
studiile privind clădirile
Utilizarea practică a bilanţului de masă al
poluanţilor, descrisă anterior, necesită ca un
număr de parametri ai spaţiului ce urmează a
fi investigat să fie cunoscuţi. În cele mai
simple cazuri, aceştia sunt: concentraţia
poluantului în interiorul şi la exteriorul
spaţiului studiat, volumul acestuia şi aria
suprafeţei interioare, rata de schimb a aerului
şi viteza de depunere a poluanţilor. Cea din
urmă este disponibilă pentru câţiva poluanţi şi
 Tendinţe în conservarea preventivă
tipuri de materiale, aşa cum se menţionează
mai sus [ex. 91], sau, dacă este singura
necunoscută, poate fi estimată din ecuaţia (1)
ca valoare medie pentru încăpere. Prin
stabilirea bilanţului de masă al poluanţilor
pentru o sălă de expunere muzeală sau o
încăpere utilizată ca depozit, calculele de
masă vor scoate în evidenţă unde ajung
poluanţii. Mărimea pierderii prin reacţii pe
suprafaţă este un parametru cheie aici,
deoarece reacţiile pe suprafaţă ale poluanţilor
nu includ doar sorbţia pe elemente ale clădirii,
ci şi procese de deteriorare pe obiectele
muzeale. Calculele de bilanţ de masă vor
arăta, de asemenea, efectul generat de
modificări în rata de ventilare a clădirii,
precum şi de alte intervenţii.
Astfel, ajungem la un aspect interesant al
acestei abordări. În timp ce depunerea ca atare
a poluanţilor pe obiecte muzeale este privită
ca un mecanism de deteriorare, efectul
acesteia poate fi eficient minimizat prin
diluţia datorată depunerilor pe suprafeţe mari.
Un exemplu în acest sens: în timp ce câteva
obiecte de argint într-o încăpere de mari
dimensiuni pot să se oxideze foarte rapid, acel
aer poate fi aproape inofensiv pentru obiecte
în condiţiile în care aceeaşi încăpere este
complet umplută cu obiecte din argint (toţi
ceilalţi parametri fiind idenitici). Cu toate
acestea, realitatea este mult mai complexă, iar
intensitatea sursei de poluare este în mod
special importantă. Argumentul mai sus
menţionat nu ar trebui să fie utilizat niciodată
pentru a evita măsurile de control al poluării
aerului, numai dacă situaţia în cauză este
analizată cu rigurozitate. Utilizarea
potenţialului de sorbţie a unor suprafeţe
interioare din încăperile muzeale este una din
abordările controlului calităţii aerului.
Utilizarea deliberată a materialelor reactive
pentru construirea zidurilor se poate dovedi o
metodă fezabilă pentru controlul pasiv al
poluării, foarte similară cu controlul pasiv al
umidităţii [ex. 111]. Mai sunt necesare
cercetări şi studii despre acest subiect, pentru
că, deşi până în prezent a fost investigat în
câteva studii [112-114], niciunul dintre
acestea nu s-a axat pe medii muzeale.
92
Niveluri acceptabile ale poluării
Concentraţie sau doză?
Studiile de modelare şi investigaţiile asupra
clădirilor au condus la întrebarea centrală
prezentă în studiile privind calitatea aerului
din muzee: în timp ce se măsoară sau
modelează concentraţia, cum relaţionează
deteriorarea materială cu acest lucru?
Monitorizarea poluării aerului este în mod
tradiţional exprimată în concentraţie (sau
concentraţie medie), cu toate acestea, relaţiile
de dozare apar în studiile de materiale; ex.
pentru plumb şi acid acetic [14]. Utilizarea
dozimetrelor microclimatice a câştigat multă
atenţie în conservare; în prezent, multe dintre
acestea se află la nivel de prototip [115-119].
Cu toate acestea, sunt disponibile şi produsele
comerciale bazate pe măsurători ale coroziunii
argintului sau senzorii acoperiţi cu cupru
[120,121]. Organizaţia Internaţională pentru
Standardizare a publicat recent standarde de
evaluare ale atmosferei din interioare, bazate
pe măsurători de coroziune a metalelor
[122,123]. Abordarea dozimetrică ridică
problema modului de definire a limitelor
acceptabile ale poluării. Existenţa unor valori
prag poate fi susţinută de termodinamică, deşi
calculele arată că acestea ar fi improbabil de
scăzute [124]. Brimblecombe [125] a revăzut
modul în care standardele pentru poluarea
aerului şi obiectele muzeale trebuie să difere
de cele aplicabile confortului uman şi
sănătăţii. A sugerat, de asemenea, două
abordări: un „nivel prag operaţional”
(concentraţia la care viteza deteriorării
datorate poluantului devine mai puţin
semnificativă decât deteriorarea cauzată de
alte mecanisme) sau „concentraţia la care
timpul de supravieţuire este suficient”. Chiar
dacă ele se exprimă în concentraţie, în
realitate reprezintă o cale practică de a
exprima o dozare. Contrar unor recomandări
din trecut, bazate pe „cea mai bună
tehnologie” [ex. 126], Tétreault [127] susţine
că limitele permise trebuie să rezulte din
colectarea continuă de date empirice şi
experimentale („cele mai bune cunoştinţe”).
Tétreault a introdus în conservare şi abordarea
„nivelul de efect advers neobservabil” sau
„nivelul minim de efect advers observabil”
 Ryhl-Svendsen, M.
Poluarea internă în muzee: o trecere în revistă a modelelor de predicţie şi a strategiilor de control

(NOAEL şi LOAEL) [127 p. 16], concepte depunerile acide umede şi uscate pe metale şi
utilizate iniţial în toxicologie. piatră [132-135].

Niveluri de efect advers Tabel 6. Valori maxime propuse ale poluării

aerului, după ASHRAE [100, c. 21.9]. Valorile
„Nivelul de efect advers neobservabil” este
propuse sunt valide pentru colecţii muzeale
definit de Tétreault ca nivelul la care obişnuite, dar nu pentru materiale hipersensibile,
deteriorarea nu este observabilă în condiţiile precum argintul, plumbul sau cauciucul.
specifice. În principiu, a fost deja aplicat de
Durata propusă 100 10 1 an
câţiva ani la studiile de materiale. Aşa cum s-a
de prezervare ani ani
menţionat anterior, un nivel de 0.06 ppb de
μgm-3 şi (ppb)
dioxid de sulf de-a lungul a 100 de ani a fost
considerat sigur pentru piele [109], iar pentru Acid acetic 100 a 100 1000 (400)
argint şi acid sulfuric LOAEL (la care Hidrogen 0.01 0.1 1 (0.7)
oxidarea era abia vizibilă) a fost determinat a sulfurat
fi 0.385 μgm-3 (0.272 ppb) de-a lungul a 10 Dioxid de azot 0.1 1 10 (5.2)
ani [20]. Abordarea NOAEL a fost inclusă în Ozon 0.1 1 10 (5.0)
recomandările ASHRAE 2003 [102], din care
Dioxid de sulf 0.1 1 10 (3.8)
reproducem în Tabelul 6 valorile de poluare a
aerului propuse. O discuţie aprofundată a Particule fine 0.1 1 10
abordării NOAEL şi LOAEL pentru (PM2.5)
a
microclimatele muzeale este dată de Tétreault Deoarece marea majoritate a obiectelor au
[12], iar conceptul a fost larg discutat în NOAEL ridicat de acid acetic, concentraţiile de
ultimii ani [127-129]. acid acetic sub 100 μgm-3 nu sunt obligatorii

Într-o lucrare recentă, Brimblecombe dezbate

complexitatea stabilirii unor standarde ale
calităţii aerului pentru patrimonial cultural
[130]. El sugerează că nivelul de
formaldehidă în aer nu este un factor decisiv
pentru coroziunea plumbului, dar potenţialul
acesteia de a se oxida în acid formic este, iar
concentraţia formaldehidei va fi alegerea
tipică ca parametru de măsurat [vezi şi 131].
Tétreault [127] a avertizat, că atunci când se
stabilesc şi se utilizează valori NOAEL, se pot
trage concluzii premature datorită informaţiei
incomplete despre toţi parametri care
determină viteza de deteriorare. El a precizat
că o sintaxă utilă pentru NOAEL ar include
„NOAEL = Concentraţie (temperatură,
umiditate relativă, timp, proprietăţi
măsurate)” în care „proprietăţi măsurate”
include natura şi istoria obiectului [127 p. 16].
Cu toate acestea, un asemenea nivel de detaliu
al clasificării agresivităţii climatului interior
nu este încă prezent în studiile raportate în
literatura de conservare. Stabilirea relaţiilor de
doză-răspuns poate fi complicat, dar în niciun
caz imposibil. Pentru mediul din exterior, atât
efectele sinergice cât şi funcţiile complexe
doză-răspuns au fost deja determinate pentru
Concluzii
Întorcându-ne la lista din anii ’90 a lui
Brimblecombe cu trasarea direcţiilor viitoare
de lucru [9], vedem că utilizarea eşantionării
pasive pentru monitorizare este azi larg
răspândită [52]. Vitezele de depunere pentru
câţiva poluanţi cheie pe materiale comune
sunt cunoscute [85-91], iar problema emisiilor
materialelor de expunere este continuu
investigată [11]. Într-adevăr, au fost
întreprinse câteva studii privind transformarea
chimică, referitoare la oxidarea formaldehidei
[131] şi la chimia oxizilor de azot [59, 68, 69,
92-97]. Cea din urmă necesită o atenţie
susţinută, pentru a stabili în cele ce urmează
importanţa formării acidului azotic şi azotos
în mediile muzeale.
Dintr-un punct de vedere practic, simplitatea
modelului IMPACT, de exemplu, şi
accesibilitatea lui prin internet îl fac util
pentru estimarea fundamentată a calităţii
aerului din interiorul unei clădiri [85]. Pentru
investigaţii implicând o interacţiune mai
complicată între poluanţi trebuie stabilit un
bilanţ de masă mai detaliat. Calculele de masă
sunt utile pentru stabilirea căilor de acces şi a

93
 Tendinţe în conservarea preventivă
circulaţiei poluanţilor aerului în spaţii în care
obiectele culturale sunt la risc. Utilizarea
suprafeţelor reactive ale clădirilor pentru
îndepărtarea poluanţilor este o opţiune
interesantă şi ar trebui să i se acorde mai
multă atenţie în cercetările viitoare.
O parte din literatura de conservare susţine că
ventilarea pasivă furnizează suficientă
protecţie faţă de poluarea aerului din exterior
pentru cele mai multe tipuri de clădiri [69-72,
75, 76, 108]. Aceste afirmaţii se bazează pe
măsurători realizate în clădiri reale; însă,
niciuna dintre investigaţii nu a inclus poluanţi
generaţi intern, cum este cazul carbonililor.
Alte studii au arătat că, în zone cu niveluri de
poluare ridicate ale aerului din exterior,
filtrarea aerului furnizează mijloace eficiente
de control al poluării, chiar pentru medii
dinamice, cum e cazul galeriilor de expunere
[31, 64, 66, 67, 102, 103]. În general, lipsesc
încă studiile comparative, în care modelele de
poluare a microclimatului sunt confruntate cu
situaţii reale din clădiri muzeale.
Nivelurile acceptabile ale poluări sunt încă
larg dezbătute. Trecerea de la punerea
accentului pe concentraţie la axarea pe
funcţiile doză-răspuns este ilustrată de
creşterea interesului în dozimetrie. Chiar dacă
pragurile teoretice pot fi stabilite utilizând
termodinamica şi cinetica, abordarea curentă
se axează pe limite operaţionale bazate pe
niveluri de poluare la care, fie nu se observă
nicio deteriorare, fie se observă deteriorări
scăzute, dar acceptabile, de-a lungul unei
anumite perioade de timp. Cu toate acestea,
funcţiile doză-răspuns pentru materiale aflate
în medii interioare sunt o chestiune care
necesită multă aprofundare. Cu excepţia
ultimelor recomandări ASHRAE [100],
conservatorii aşteaptă încă recomandări sau
standarde care nu sunt date doar ca valori ale
concentraţiei.
Mulţumiri
Autorul îi mulţumeşte lui Geo Clausen,
Centrul Internaţional pentru Mediu şi Energie
a Interioarelor de la Universitatea Tehnică a
Danemarcei şi lui René Larsen, Şcoala de
Conservare a Academiei Regale Daneze de
94
Arte Frumoase, pentru discuţiile utile pe
parcursul scrierii acestui articol.
Glosar de termeni
Vă rog reţineţi: o parte dintre aceşti termeni
pot să aibă o definiţie mai cuprinzătoare în
alte domenii, cum ar fi studiile referitoare la
confortul uman
Condiţionare a aerului: încălzirea, răcirea,
umidificarea sau dezumidificarea aerului din
interior, fie pentru a menţine un mediu
confortabil, fie pentru a atinge anumite
obiective de prezervare.
Rata de schimb a aerului: rata la care aerul
ambiental înlocuieşte aerul din interiorul unei
clădiri sau a al unei încăperi. Se exprimă ca
număr de schimburi de aer exterior pe unitate
de timp, de exemplu pe oră (h-1).
Filtrare a aerului (filtrare chimică a aerului):
îndepărtarea gazelor poluante şi/sau a
particulelor din aer prin trecerea forţată a
aerului prin medii filtrante poroase. Gazele
sunt reţinute prin sorbţie.
Ambianţă: mediul din vecinătatea unei clădiri
(exterior, „din afară”, „outdoor”)
Concentraţie: volumul sau masa unui poluant
pe unitatea de volum de aer. Unităţile pot fi
exprimate ca ppb (părţi pe bilion) sau μgm-3.
Relaţia între cele două unităţi, la temperatura
camerei, este: [ppb] = ([μgm-3] × 24.04)/ Mw,
în care Mw = greutatea molară a poluantului.
În această lucrare, toate unităţile au fost
convertite în ppb pentru a uşura compararea.
Viteza de depunere: fluxul unui poluant la o
suprafaţă, împărţit cu concentraţia sa în aer.
Se exprimă în unitatea de viteză [ms-1].
Dozaj: cantitatea de poluant depusă pe o
suprafaţă. Definită ca concentraţie × timp ×
viteză de depozitare. Se exprimă ca masă pe
unitate de suprafaţă, ex. μgm-2.
Emisie: eliberarea compuşilor dintr-un
material (ex. acizi organici din lemn) sau în
urma unui proces de combustie, exprimată ca
masă eliberată pe unitate de timp, ex. mgh-1.
Emisia de material se numeşte uneori
eliminare de gaze (off-gassing).
 Ryhl-Svendsen, M.
Poluarea internă în muzee: o trecere în revistă a modelelor de predicţie şi a strategiilor de control
Expunere: perioada de timp în care un
material este expus la un poluant, înmulţită cu
concentraţia de poluare. De exemplu, se
exprimă ca ppb × ani.
HVAC: sistem de încălzire, ventilare şi
condiţionare a aerului (prescurtare încetăţenită
în literatura de specialitate engleză, provine
din iniţialele denumirii în limba engleză a
acestor sisteme)
Infiltraţie: scurgere necontrolată de aer
ambiental, ce pătrunde într-o clădire sau o
încăpere prin ferestre neetanşe etc.
Raport I/E: raportul dintre concentraţia
poluantului în interiorul unei încăperi (sau
clădiri) şi cea din mediul ambient.
Adimensional.
Ventilaţie mecanică: schimb de aer condus
de un ventilator motorizat. Poate sau nu să
includă alte componente de sistem, cum ar fi
condiţionare a aerului şi filtre de aer.
Ventilare naturală: schimb controlat al
aerului condus prin convecţie, creat prin
utilizarea deliberată a structurii clădirii.
Poluant: un compus care nu este dorit în
mediul muzeal datorită capacităţii lui de a
deteriora materiale. Poluanţii primari sunt
direct emişi de o sursă (vezi emisie) din
interior sau din afară. Poluanţii secundari sunt
produsul reacţiilor dintre poluanţii primari;
ex: formarea acidului azotic din reacţia între
oxizi de azot şi ozon.
Diminuator: un material sau un proces care
acţionează ca un depozit temporar sau
mecanism de îndepărtare totală pentru
poluanţi; de exemplu: suprafeţele textile
pluşate diminuează ozonul, îndepărtându-l
eficient din aer prin sorbţie.
Sorbţie: încorporarea unui compus de către
altul. Poate fi absorbţie atunci când compusul
penetrează în porii unui solid şi este menţinut
acolo fie prin mijloace chimice, fie fizice, sau
adsorbţie în situaţia în care compusul aderă la
suprafeţe solide, de exemplu, o peliculă de
lichid. Dacă condiţiile sunt în favoarea
eliberării compusului înapoi în aer, acest
proces se numeşte desorbţie.
95
Concentraţie în regim staţionar:
concentraţia de poluare rezultantă într-o
încăpere, provenind din echilibrul tuturor
mecanismelor de generare şi îndepărtare din
acea încăpere.
Prag: concentraţie la care reacţie nu are loc
sau se petrece atât de încet încât este în afara
limitelor observaţiei (se bazează pe cinetica şi
termodinamica reacţiei).
Concentraţia în regim de tranziţie:
concentraţie la un anumit moment, în condiţii
de regim non-staţionar
Autorul
Morten Ryhl-Svendsen deţine un master în
conservare de la Şcoala de Conservare a
Academiei Regale Daneze de Arte Frumoase
în 2001. A lucrat ca şi conservator la Muzeul
Danez de Artă Fotografică şi la Muzeul
Naţional al Danemarcei, în principal în
conservare preventivă. În prezent lucrează la
un proiect de doctorat la Şcoala de
Conservare, în cooperare cu Centrul
Internaţional pentru Mediu şi Energie a
Interiorului de la Universitatea Tehnică a
Danemarcei, doctorat referitor la calitatea
aerului în clădirile depozitelor muzeale. (În
2007 autorul a obţinut titlul de doctor n.e.)
Adresă de contact:
School of Conservation
Royal Danish Academy of Fine Arts
Esplanaden 34B
DK-1263 Copenhagen K
Denmark
E-mail: mrs@kons.dk
Bibliografie
1. A Public Trust at Risk: The Heritage
Health Index Report on the State of
America’s Collections, Washington DC
(2005) http://www.heritagehealthindex.org
(accesat în 1 septembrie 2006).
2. Eastlake, C.T., Faraday, M. şi Russell,
W.S, ‘Copy of the report of the
commission appointed to inquire into the
state of pictures in the National Gallery,
 Tendinţe în conservarea preventivă
Appendix A, în Report from the Select
Committee on the National Gallery,
Parliamentary Papers, House of Commons
Sessional Papers XV 612 (1850) 75-77.
3. Byne, L. St. G., ‘The corrosion of shells in
cabinets’, Journal of Conchology 9(6)
(1899) 172-176.
4. Scott, A., The Cleaning and Restoration of
Museum Exhibits, Report upon
Investigations Conducted at the British
Museum, HMSO, Londra (1921).
5. Nicholls, J. R., ‘Deterioration of shells
when stored in oak cabinets’, Journal of
the Society of Chemistry and Industry 53
(1934) 1077-1078.
6. Shelton, S. Y., ‘The shell game: Mollusks
shell deterioration in collections and its
prevention’, The Festivus XXVIII(7)
(1996) 74-80.
7. Thomson, G., The Museum Environment,
prima ediţie., Butterworth, London (1977)
şi a doua ediţie., Butterworth-Heineman,
Oxford (1986).
8. Padfield, T., Erhardt, D. şi Hopwood, W.,
‘Trouble in store’, în Science and
Technology in the Service of Conservation,
Preprints of the Contributions to the IIC
Washington Congress, 3-9 September
1982, ed. N. Bromelle şi G. Thomson,
International Institute for Conservation,
Londra (1982) 24-27.
9. Brimblecombe, P., ‘The composition of
museum atmospheres’. Atmospheric
Environment 24B (1990) 1-8.
10. Blades, N., Oreszczyn, T., Bordass, B. şi
Cassar, M., Guidelines on Pollution
Control in Museum Buildings, Museums
Association, London. Distribuit cu
Museum Practice 15 (2000).
11. Hatchfield, P., Pollutants in the Museum
Environment - Practical Strategies for
Problem Solving in Design, Exhibition and
Storage, Archetype, Londra (2002).
12. Tétreault, J., Airborne Pollutants in
Museums, Galleries and Archives: Risk
Assessment, Control Strategies and
Preservation Management, Canadian
Conservation Institute Ottawa (2003).
13. Tennent, N.H. şi Cannon, L.,‘The
corrosion of lead artifacts in wooden
storage cabinets’, Scottish Society for
96
Conservation and Restoration (SSCR)
Journal 4(1) (1993) 8–11.
14. Tétreault, J., Sirois, T. şi Stamatopoulou,
E., ‘Studies of lead corrosion in acetic acid
environments’, Studies in Conservation 43
(1998) 17-32.
15. Niklasson, A., Johansson, J.-G. şi
Svensson, J.-E., ‘Atmospheric corrosion of
historical organ pipes: influence of acetic
and formic acid vapour and water leaching
on lead’, in Metal 2004, Proceedings of the
International Conference on Metal
Conservation, Canberra, Australia, 4-8
October 2004, ed. J. Ashton, and D.
Hallan, National Museum of Australia
(2004) 273-280.
16. Tétreault, J., Cano, E., van Bommel, M.,
Scott, D., Dennis, M., Barthés-Labrousse,
M-G., Minel, L. şi Robbiola, L.,
‘Corrosion of Copper and Lead by
Formaldehyde, Formic and Acetic Acid
Vapours’, Studies in Conservation 47
(2003) 247-250.
17. Tennent, N.H. şi Baird, T., ‘The
identification of acetate efflorescence on
bronze antiquities stored in wooden
cabinets’, The Conservator 6 (1992) 39-47.
18. Dupont, A.-L. şi Tétreault, J., ‘Cellulose
degradation in an acetic acid environment’,
Studies in Conservation 45 (2000) 201-
210.
19. Franey, J.P., Kammlott, G.W. şi Graedel,
T.E., ‘The corrosion of silver by
atmospheric sulfurous gases’, Corrosion
Science 25 (1985) 133-143.
20. Ankersmit, H., Tennent, N.T. şi Watts,
S.F., ‘Hydrogen sulfide and carbonyl
sulfide in the museum environment - Part
1’, Atmospheric Environment 39 (2005)
695-707.
21. Larsen, R., ‘Deterioration and conservation
of vegetable tanned leather’, European
Cultural Heritage Newsletter on Research
10 (1997) 54-61.
22. Havermanns, J., van Deventer, R., van
Dongen, R., Flieder, F., Daniel, F.,
Kolseth, P., Iversen, T., Lennholm, H.,
Lindqvist, O. şi Johansson, A., The effect
of air pollutants on the accelerated ageing
of cellulose containing materials – paper.
proiect STEP 90-0100 EC/DGXII/ proiect
 Ryhl-Svendsen, M.
Poluarea internă în muzee: o trecere în revistă a modelelor de predicţie şi a strategiilor de control
STEP CT-90-0100, BU3.94/1068/JH,
TNO, Delft (1994).
23. Havermans, J.B.G.A, Environmental
Influences on the Deterioration of Paper,
dizertaţie de doctorat, Barjesteh, Meeuwes
& Co, Rotterdam (1995).
24. Johansson, A., Air Pollution and Paper
Deterioration. Causes and Remedies,
dizertaţie de doctorat, Göteborg University
(2000).
25. Daniel, F., Flieder, F. şi Leclerc, F., ‘The
effect of pollution on deacidified paper’,
Restaurator 11 (1990) 179-207.
26. Bégin, P., Deschâtelets, S., Grattan, D.,
Gurnagul, N., Iraci, J., Kaminska, E.,
Woods, D. şi Zou, X., ‘The effect of air
pollutants on paper stability’, Restaurator
20 (1999) 1-21.
27. Whitmore, P.M. şi Cass, G.R., ‘The fading
of artists’ colorants by exposure to
atmospheric nitrogen dioxide’, Studies in
Conservation 34 (1989) 85–97.
28. Weyde, E., ‘A simple test to identify gases
which destroy silver images’,
Photographic Science and Engineering 16
(1972) 283-286.
29. Feldman, L., ‘Discoloration of black-and-
white photographic prints’, Journal of
Applied Photographic Engineering 7
(1981) 1-9.
30. Jaffe, L.S., The effects on photochemical
oxidants on materials, Journal of the Air
Pollution Control Association 17 (1967)
375-378.
31. Shaver, C.L., Cass, G.R. şi Druzic, J.R.,
‘Ozone and the deterioration of works of
art’, Environmental Science and
Technology 17 (1983) 748-752.
32. Whitmore, P., Cass, G.R. şi Druzik, J.R.,
‘The ozone fading of traditional natural
organic colorants on paper’, Journal of the
American Institute of Conservation 26
(1987) 45-58.
33. Whitmore, P. şi Cass, G.R., ‘The ozone
fading of traditional Japanese colorants’,
Studies in Conservation 33 (1988) 29-40.
34. Agnew, N., ‘The corrosion of egg shells by
acetic acid vapour’, Australian Institute for
the Conservation of Cultural Material
(ICCM) Bulletin 7(4) (1981) 3-9.
97
35. FitzHugh, E.W. şi Gettens, R.J.,
‘Calclacite and other efflorescent salts on
objects stored in wooden museum cases’,
în Science and Archaeology, ed. R.H. Brill,
The MIT Press, Cambridge (1971) 91-102.
36. Gibson, L.T., Cooksey, B.G., Littlejohn,
D. şi Tennent, N.H., ‘Characterisation of
an unusual crystalline efflorescence on an
Egyptian limestone relief’, Analytica
Chimica Acta 337 (1997) 151-164.
37. Gibson, L.T., Cooksey, B.G., Littlejohn,
D. şi Tennent, N.H., ‘Investigation of the
composition of an unique efflorescence on
calcareous museum artifacts’, Analytica
Chimica Acta 337 (1997) 253-264.
38. Tennent, N.H. şi Baird, T., ‘The
deterioration of Mollusca collections:
identification of shell efflorescence’,
Studies in Conservation 30 (1985) 73-85.
39. Robinet, L., Eremin, K., del Arco, B. C. şi
Gibsen, L. T. ‘A Raman spectroscopic
study of pollution-induced glass
deterioration’, Journal of Raman
Spectroscopy 35 (2004) 662-670.
40. Thomson, G., ‘Air Pollution - A review for
conservation chemists’, Studies in
Conservation 10 (1965) 147-166.
41. Baer, N.S.,şi Banks, P.N., ‘Indoor air
pollution: effects on cultural and historic
materials’, The International Journal of
Museum Management and Curatorship 4
(1985) 9-20.
42. Graedel, T.E. şi McGill, R., ‘Degradation
of materials in the atmosphere’,
Environmental Science and Technology 20
(1986) 1093-1100.
43. Brimblecombe, P., Air Composition and
Chemistry, ediţia II., Cambridge
University Press, Cambridge (1996).
44. Seinfeld, J.H., Atmospheric Physics and
Chemistry of Air Pollution, Wiley
Interscience, New York (1986).
45. Wadden, R.A. şi Scheff, P.A., Indoor Air
Pollution, Characterization, Prediction,
and Control, John Wiley & Sons, Inc.,
New York (1983).
46. Grzywacz, C., ‘Using passive sampling
devices to detect pollutants in museum
environments’, în ICOM Committee for
Conservation, 10th Triennial Meeting,
Washington DC 22-27 August 1993, ed. J.
 Tendinţe în conservarea preventivă
Bridgeland, ICOM-CC, Paris (1993) 610-
615.
47. Shooter, D., Watts, S.F.,şi Hayes, A.J. ‘A
passive sampler for hydrogen sulphide’,
Environmental Monitoring and Assessment
38 (1995) 11-23.
48. Gibson, L.T., Cooksey, B.G., Littlejohn,
D. şi Tennent, N.H., ‘A diffusion tube
sampler for the determination of acetic
acid and formic acid vapours in museum
cabinets’, Analytica Chimica Acta 341
(1997) 11-19.
49. Gibson, L.T., Brokerhof, A.W., ‘A passive
tube-type sampler for the determination of
formaldehyde vapours in museum
enclosures’, Studies in Conservation 46
(2001) 289-303.
50. Watts, S.F., Ridge, L., Rendell, A.R.,
Grebenik, P.D., Miller, A. şi Reid, A.J.,
‘The use of diffusion tubes (Palme’s
Tubes) for assessing air quality in indoor
and outdoor environments’, în Proceedings
of the 4th International Conference on
Urban Air Quality: Measuring, Modelling
and Management, ed. R.S. Sokhi şi J.
Brechler, Institute of Physics, Praga
(2003).
51. De Santis, F., Bellagotti, R., Vichi, F.,
Zona, D. şi Allegrini, I., ‘Diffusive
sampling as a tool for monitoring nitric
acid in a museum’, în 6th Indoor Air
Quality 2004 Meeting (IAQ2004) Padova,
http://www.isac.cnr.it/iaq2004/pdfabstract/
desantis_abstract.pdf (accessed 1 (1992) 221-223.
September 2006).
52. Grzywacz, C. M., Monitoring for Gaseous
Pollutants in Museum Environments
(Tools for Conservation), The Getty
Conservation Institute/ Institutul de
Conservare Getty, Los Angeles (2006).
53. Hahn, O., Wilke, O. şi Jann, O.,
‘Characterization of air quality in museum
show cases’, în Indoor Air 2005, The 10
International Conference on Indoor Air
Quality and Climate, September 4-9, 2005,
Beijing, ed. X. Yang, B. Zhao, and R.
Zhao, Tsinghua University Press &
International Society of Indoor Air Quality
and Climate (2005) 2269-2273.
54. Ryhl-Svendsen, M. şi Glastrup, J., ‘Acetic
acid and formic acid concentrations in the
98
museum environment measured by SPME-
GC/MS’, Atmospheric Environment 36
(2002) 3909-3916.
55. Schieweck, A., Lohrengel, B., Siwinski,
N., Genning, C. şi Salthammer, T.,
‘Organic and inorganic pollutants in
storage rooms of the Lower Saxony State
Museum Hanover, Germany’, Atmospheric
Environment 39 (2005) 6098-6108.
56. Blades, N., ‘Gaseous pollution in the
museum environment: The uses and abuses
of monitoring campaigns’, The
Conservator 22 (1998) 44 - 48.
57. Davies, T.D., Ramer, B., Kaspyzok, G. şi
Delany, A.C., ‘Indoor/outdoor ozone
concentrations at a contemporary art
gallery’, Journal of the Air Pollution
Control Association 31 (1984) 135-137.
58. Ryhl-Svendsen, M., Padfield, T., Smith,
V.A., De Santis, F., ‘The indoor climate in
historic buildings without mechanical
ventilation systems’, în Healthy Buildings
2003, 7th International Conference,
Singapore 7-11 December 2003, ed. T.K.
Wai, C. Sekhar, D. Cheong, National
University of Singapore & International
Society of Indoor Air Quality and Climate,
Singapore (2003) 278-283.
59. De Santis, F., Di Palo, V., and Allegrini, I.,
‘Determination of some atmospheric
pollutants inside a museum: relationship
with the concentration outside’, The
Science of the Total Environment 127
60. Kerr, G. şi Thi, L.C.N., ‘IAQ
commissioning of a Canadian archival
storage facility’, în Healthy Buildings
2000, 6th International Conference, Espoo
6-10 August 2000, Finnish Society of
Indoor Air Quality and Climate, Espoo
(2000) 303-304.
61. Kontozava, V., Spolnik, Z., Worobiec, A.,
Godoi, R., Van Grieken, R., Deutsch, F. şi
Bencs, L., ‘Assessment of air pollutant
levels in some European museum and
churches’, în Cultural Heritage
Conservation and Environmental Impact
Assessement by Non Destructive Testing
and Micro-Analysis, ed. R. van Greiken şi
K. Janssens, A.A. Balkema, Leiden (2005)
245-263.
 Ryhl-Svendsen, M.
Poluarea internă în muzee: o trecere în revistă a modelelor de predicţie şi a strategiilor de control
62. Salmon, L.G, Cass, G.R., Bruckman, K. şi
Haber, J., ‘Ozone exposure inside
museums in the historic central district of
Krakow, Poland’, Atmospheric
Environment 34 (2000) 3823-3832.
63. Nazaroff, W.W. şi Cass, G.R.,
‘Mathematical modeling of chemically
reactive pollutants in indoor air’,
Environmental Science and Technology 20
(1986) 924-934.
64. Druzic, J., Adams, M., Tiller, C. şi Cass,
G.R., ‘The measurement and model
predictions of indoor ozone concentrations
in museums’, Atmospheric Environment
24A (1990) 1813-1823.
65. Reddy, M.K., Suneela, M., Sumathi, M şi
Reddy, R.C., ‘Indoor air quality at
Salarjung Museum, Hyderabad, India’,
Environmental Monitoring and Assessment
105 (2005) 359-367.
66. Hackney, S., ‘The distribution of gaseous
air pollution within museums’, Studies in
Conservation 29 (1984) 105-116.
67. McParland, M., ‘Environmental conditions
in the National gallery of Ireland’, The
Conservator 16 (1992) 55-64.
68. Saunders, D., ‘The environment and
lighting in the Sainsbury Wing of the
National Gallery’, în ICOM Committee for
Conservation, 10th Triennial Meeting,
Washington DC 22-27 August 1993, ed. J.
Bridgeland, ICOM-CC, Paris (1993) 630-
635.
69. De Santis, F., Allegrini, I., Fazio, M.C. şi
Pasella, D., ‘Characterization of indoor air
quality in the church of San Luigi dei
Francesi, Rome, Italy’, International
Journal of Environmental Analytical
Chemistry 64 (1996) 71-81.
70. Brimblecombe, P., Blades, N., Camuffo,
D., Sturaro, G., Valentino, A., Gysels, K.,
Van Grieken, R., Busse, H-J., Kim, O. şi
Wieser, M., ‘The indoor environment of a
modern museum building, The Sainsbury
Centre for Visual Arts, Norwich, UK’,
Indoor Air 9 (1999)146-164.
71. Camuffo, D., Brimblecombe, P., Van
Grieken, R., Busse, H-J., Sturaro, G.,
Valentino, A., Bernardi, A., Blades, N.,
Shooter, D., De Bock, L., Gysels, K.,
Wieser, M., Kim, O., ‘Indoor air quality at
99
the Correr Museum, Venice, Italy’, The
Science of the Total Environment 236
(1999) 135-152.
72. Sturaro, G., Camuffo, D., Brimblecombe,
P., Van Grieken, R., Busse, H-J., Bernadi,
A., Valentino, A., Blades, N., Gysels, K.,
Deutsch, F., Wieser, M. şi Buczolits, S.,
‘Multidisciplinary environmental
monitoring in the Kunsthistorisches
Museum, Vienna’, Journal of Trace and
Microprobe Techniques 21 (2003) 273-
294.
73. Camuffo, D., Van Grieken, R., Busse, H-
J., Sturaro, G., Valentino, A., Bernardi, A.,
Blades, N., Shooter, D., Gysels, K.,
Deutsch, F., Wieser, M., Kim, O. şi
Ulrych, U., ‘Environmental monitoring in
four European museums’, Atmospheric
Environment 35 (2001) S127-S140.
74. Blades, N., ‘Nitrogen dioxide and sulphur
dioxide measurements at the British
Library and National Library of Wales,
1995-1996’, în Deterioration and
Conservation of Vegetable Tanned
Leather. ENVIRONMENT Leather Project
EV5V-CT94-0514: Research Report No. 6,
ed. R. Larsen, The Royal Danish Academy
of Fine Arts, Copenhagen (1996) 23&31.
75. Brimblecombe, P., ‘Pollution studies’, în
Deterioration and Conservation of
Vegetable Tanned Leather.
ENVIRONMENT Leather Project EV5V-
CT94-0514: Research Report No. 6, ed. R.
Larsen, The Royal Danish Academy of
Fine Arts, Copenhagen (1996) 25-30.
76. Larsen, R., Wouters, J., Chahine, C.,
Brimblecombe, P., Calnan, C.,
‘Recommendations on the production,
artificial ageing, assessment, storage and
conservation of vegetable tanned leathers’
în Deterioration and Conservation of
Vegetable Tanned Leather.
ENVIRONMENT Leather Project EV5V-
CT94-0514: Research Report No. 6, ed. R.
Larsen, The Royal Danish Academy of
Fine Arts, Copenhagen (1996) 189-200.
77. Cassar, M., Blades, N. şi Oreszczyn, T.,
‘Air pollution levels in air-conditioned and
naturally ventilated museums: A pilot
study’, în ICOM Committee for
Conservation, 12th Triennial Meeting,
 Tendinţe în conservarea preventivă
Lyon 29 August - 3 September 1999, ed. J.
Bridgland, James & James, London (1999)
31-37.
78. Blades, N., Cassar, M., Oreszczyn, T. şi
Croxford, B., ‘Preventive conservation
strategies for sustainable urban pollution
control in museums’, în Tradition and
Innovation, Advances in Conservation,
Contributions to the IIC Melbourne
Congress, 10-14 October 2000, ed. A. Roy
şi P. Smith, International Institute for
Conservation, London (2000) 24-28.
79. Grzywacz, C.M. şi Tennent, N.H.,
‘Pollution monitoring in storage and
display cabinets: Carbonyl pollutant levels
in relation to artifact deterioration’, în
Preventive Conservation, Practice, Theory
and Research, Contributions to the IIC
Ottawa Congress, 12-16 September 1994,
ed. A. Roy şi P. Smith, International
Institute for Conservation, London (1994)
164-170.
80. Padfield, T., ‘The control of relative
humidity and air pollution in show-cases
and picture frames’ Studies in
Conservation 11 (1966) 8-29.
81. Thomson, G., ‘Stabilization of RH in
exhibition cases: hygrometric half-time’,
Studies in Conservation 22 (1977) 85-102.
82. Michalski, S., ‘Leakage prediction for
buildings, cases, bags and bottles’ Studies
in Conservation 39 (1994) 169-186.
83. Brimblecombe, P., ‘A theoretical approach
to the pollution of air volumes within
museums’, The Conservator 13 (1989) 15-
19.
84. Weschler, C.J., Shields, H.C. şi Naik,
D.V., ‘Indoor ozone exposures’, Journal of
the Air Pollution Control Association 39
(1989) 1562-1568.
85. Blades, N., Kruppa, D. şi Cassar, M.,
‘Development of a web-based software
tool for predicting the occurrence and
effect of air pollutants inside museum
buildings’, în ICOM Committee for
Conservation, 13th Triennial Meeting, Rio
de Janeiro 22-27 September 2002, ed. E.
Vontobel, James & James, London (2002)
9-14.
86. Nazaroff, W.W., Gadgil, A.J. şi Weschler,
C.J., ‘Critique of the use of deposition
100
velocity in modeling air quality and
exposure’, în ASTM Special Technical
Publication: Modeling of Indoor Air
Quality and Exposure, ASTM STP 1205,
Ed.: N.L. Nagda, American Society for
Testing and Materials, Philadelphia (1993)
81-104.
87. Spedding, D.J. şi Rowlands, R.P.,
‘Sorption of sulphur dioxide by indoor
surfaces. I: Wallpapers’, Journal of
Applied Chemistry 20 (1970) 143-146.
88. Spedding, D.J., Rowlands, R.P. şi Taylor,
J.E., ‘Sorption of sulphur dioxide by
indoor surfaces. III: Leather’, Journal of
Applied Chemical Biotechnology 21 (1971)
68-70.
89. Walsh, M., Black, A. şi Morgan, A.,
‘Sorption of SO2 by typical indoor
surfaces including wool carpets, wallpaper
and paint’, Atmospheric Environment 11
(1977) 1107-1111.
90. Matthews, T.G., Hawthorne, A.R. şi
Thomson, C.V., ‘Formaldehyde sorption
and desorption characteristics of gypsum
wallboard’, Environmental Science and
Technology 21(7) (1987) 629-634.
91. Cano-Ruiz, J.A., Kong, D., Balas, R.B. şi
Nazaroff, W.W., ‘Removal of reactive
gases at indoor surfaces: combining mass
transport and surface kinetics’,
Atmospheric Environment 27A (1993)
2039-2050.
92. Klenø, J.G., Clausen, P.A., Weschler, C.J.
şi Wolkoff, P., ‘Determination of ozone
removal rates by selected building products
using the FLEC emission cell’,
Environmental Science and Technology 35
(2001) 2548-2553.
93. Grøntoft, T., Deposition of gaseous
pollutants to indoor material surfaces.
Time, humidity and temperature dependent
deposition of O3, NO2 and SO2.
Measurement and modelling, dizertaţie de
doctorat, University of Oslo (2004).
94. Weschler, C.J., ‘Ozone in indoor
environments: concentration and
chemistry’, Indoor Air 10 (2000) 269-288.
95. Weschler, C.J. şi Shields, H.C, ‘Potential
reactions among indoor pollutants’,
Atmospheric Environment 31 (1997) 3487-
3495.
 Ryhl-Svendsen, M.
Poluarea internă în muzee: o trecere în revistă a modelelor de predicţie şi a strategiilor de control
96. Weschler, C.J., Shields, H.C. şi Naik,
D.V., ‘Indoor chemistry involving O3, NO,
and NO2 as evidence by 14 months of
measurements at a site in Southern
California’, Environmental Science and
Technology 28 (1994) 2120-2132.
97. Febo, A. Perrino, C., ‘Prediction and
experimental evidence for high air
concentration of nitrous acid in indoor
environments’, Atmospheric Environment
25A (1991) 1055-1061.
98. Katsanos, N.A., De Santis, F., Cordoba,
A., Roubani-Kalantzopoulou, F. şi Pasella,
D., ‘Corrosive effects from the deposition
of gaseous pollutants on surfaces of
cultural and artistic value inside museums’,
Journal of Hazardous Materials A 64
(1999) 21-36.
99. Salmon, L.G., Nazaroff, W.W., Ligocki,
M.P., Jones, M.C. şi Cass, G.R., ‘Nitric
acid concentrations in Southern California
museums’, Environmental Science and
Technology 24 (1990) 1004-1013.
100. Drakou, G., Zerefos, C., Ziomas, I. şi
Gantis, V., ‘Numerical simulation of
indoor air pollution levels in a church and
in a museum in Greece’, Studies in
Conservation 45 (2000) 85-94.
101. National Institute of Standards and
Technology, NIST Multizone Modeling
Website,
http://www.bfrl.nist.gov/IAQanalysis/
(accesat în 1 Septembrie 2006) [descărcare
a software-ului CONTAM].
102. American Society of Heating Refrigerating
and Air-conditioning Engineers,
‘Museums, libraries, and archives’,
capitolul 21, ASHRAE Applications
Handbook (SI Edition), ASHRAE, Atlanta
(2003) 21.1-21.16.
103. Michalski, S., ‘A systematic approach to
preservation: description and integration
with other museum activities’, în
Preventive Conservation, Practice, Theory
and Research, Contributions to the IIC
Ottawa Congress, 12-16 September 1994,
ed. A. Roy and P. Smith, International
Institute for Conservation, London (1994)
8-11.
104. Weschler, C.J., ‘Predictions of benefit and
cost derived from improving indoor air
101
quality in telephone switching offices’,
Indoor Air 1 (1991) 65-78.
105. Cassar, M. (ed.), Museums, Environment,
Energy, HMSO, London (1994).
106. Cassar, M., Environmental Management,
Guidelines for Museums and Galleries,
Museums & Galleries Commision,
Routledge, London (1995).
107. Oreszczyn, T., Cassar, M. şi Fernandez,
K., ‘Comparative study of air-conditioned
and non air-conditioned museums’, în
Preventive Conservation, Practice, Theory
and Research, Contributions to the IIC
Ottawa Congress, 12-16 September 1994,
ed. A. Roy and P. Smith, International
Institute for Conservation, London (1994)
144-148.
108. Padfield, T. şi Larsen, P.K., ‘How to
design museums with a naturally stable
climate’, Studies in Conservation 49
(2004) 131-137.
109. Gysels, K., Delalieux, F., Deutsch, F., Van
Grieken, R., Camuffo, D., Bernardi, A.,
Sturaro, G., Busse, H-J. şi Wieser, M.,
‘Indoor environment and conservation in
the Royal Museum of Fine Arts, Antwerp,
Belgium’, Journal of Cultural Heritage 5
(2004) 221-230.
110. Fenger, J., ‘Urban air quality’,
Atmospheric Environment 33 (1999) 4877-
4900.
111. Padfield, T., The role of absorbent
building materials in moderating changes
of relative humidity, disertaţie doctorat,
Department of Structural Engineering and
Materials, Technical University of
Denmark (1999)
http://www.padfield.org/tim/cfys/phd/phd-
indx.php (accesat la 1 septembrie 2006).
112. Yu, J.-W. şi Neretnieks, I., ‘The effect of a
passive adsorption sheet on reducing
organic pollutants in indoor air’, Indoor
Air 3 (1993) 12-19.
113. Yu, J.-W., Christiansson, J. şi Neretnieks,
I., ‘Modelling of a passive adsorption sheet
to purify indoor air’, Indoor Air 3 (1993)
310-314.
114. Sakr, W., Weschler, C.J. şi Fanger, P.O.,
‘The impact of sorption on perceived
indoor air quality’, Indoor Air 16 (2006)
98-110.
 Tendinţe în conservarea preventivă
115. Leissner, J., Martin, G., Blades, N. şi
Redol, P., ‘Assessment and Monitoring the
Environmet of Cultural Property, Final
Report, chapter 6: Glass sensor
development and measurements’,
European Cultural Heritage Newsletter on
Research 10 (1997) 30-46.
116. Bacci, M., Picollo, M., Porcinai, S. şi
Radicati, B., ‘Evaluation of the museum
environmental risk by tempera-painted
dosimeters’, Thermochimica Acta 365
(2000) 25-34.
117. Martin, G., ‘Air pollution guidelines and
control in museums’, în 5th EC
Conference Cultural Heritage Research: a
Pan-European Challenge, 16-18 May
2002, Cracow (2002) 72-73.
118. Dahlin, E., Grøntoft, T., Rentmeister, S.,
Calnan, C., Czop, J., Hallett, K., Howell,
D., Pitzen, C. şi Larsen, A.S.,
‘Development of an early warning sensor
for assessing deterioration of organic
materials indoor in museums, historic
buildings and archives’, în ICOM
Committee for Conservation, 14th
Triennial Meeting, The Hague 12-16
September 2005, James & James, London
(2005) 617-624.
119. Odlyha, M., Wade, N., Wang, Q.,
Campana, R., Slater, J.M., Ryhl-Svendsen,
M., Padfield, T., De Santis, F., Smith,
V.A., Bullock, L., Ferreira. E.S.B., Boon,
J.J., Pratt, K. şi Ormsby, B., ‘MIMIC
Microclimate indoor monitoring: damage
assessment for cultural heritage
preservation’, în ICOM Committee for
Conservation, 14th Triennial Meeting, The
Hague 12-16 September 2005, James &
James, London (2005) 670-676.
120. Muller, C., ‘Practical applications of
reactivity monitoring in museums and
archives’, în Conservation Science 2002,
Edinburgh, 22-24 May 2002, ed. J.H.
Townsend, K. Eremin, and A. Adrians,
Archetype, London (2002) 50-57.
121. De Santoli, L., Muller, C., Prina, A. şi
Sacchi, E., ‘Control strategies for gaseous
contamination in museums: a new method
for assessing environmental risk’, in
Tecnologie Impiantistiche per i Musei,
Roma, 6 maggio 2005, ed. L. De Santoli,
102
Associazione Italiana Condizionamento
dell’Aria Riscaldamento e Refrigeazione
(AICARR), Milano (2005) 321-333.
122. ISO 11844-1, ‘Corrosion of metals and
alloys. Classification of low corrosivity of
indoor atmospheres – Part 1:
Determination and estimation of indoor
corrosivity’, International Organization for
Standardization, Geneva (2006).
123. ISO 11844-2, ‘Corrosion of metals and
alloys. Classification of low corrosivity of
indoor atmospheres – Part 2:
Determination of corrosion attack in indoor
atmospheres’, International Organization
for Standardization, Geneva (2005).
124. Brimblecombe, P., ‘The balance of
environmental factors attacking artifacts’,
în Durability and Change. The Science,
Responsibility, and Cost of Sustaining
Cultural Heritage. Dahlem Workshop,
Berlin 1992, ed. W.E. Krumbein, P.
Brimblecombe, D.E. Cosgrove şi S.
Staniforth, John Wiley & Sons Ltd, New
York (1994) 67-79.
125. Brimblecombe, P., ‘Thresholds and
damage’, în Indoor Air Pollution:
Detection and Mitigation of Carbonyls.
Presentation Abstracts and Additional
Notes: Glasgow 1998,
http://iaq.dk/iap/iap1998/1998_01.htm
(accesat la 1 septembrie 2006).
126. Mathey, R.G., Faison, T.K. şi Silberstein,
S., Air Quality Criteria for Storage of
Paper-based Archival Records, NBSIR 83-
2795, National Bureau of Standards,
Washington D.C. (1983).
127. Tétreault, J., ‘Standards for levels of
pollutants in museums: Part II’, în Indoor
Air Pollution, Detection and Prevention:
Amsterdam 1999,
http://iaq.dk/iap/iap1999/1999_05.htm
(accesat la 1 septembrie 2006).
128. Tétreault, J., ‘Standards for levels of
pollutants in museums: Part III’, in Third
Indoor Air Quality Meeting: Oxford-
Brookes University 2000,
http://iaq.dk/iap/iaq2000/2000_03.htm
(accesat la 1 septembrie 2006).
129. Glastrup, J., ‘The Relevance of the
NOAEL concept and related parameters in
defining pollution thresholds for cultural
 Ryhl-Svendsen, M.
Poluarea internă în muzee: o trecere în revistă a modelelor de predicţie şi a strategiilor de control
heritage collections’, în 6th Indoor Air
Quality Meeting (IAQ2004): Padova 2004,
http://www.isac.cnr.it/iaq2004/ (accesat la
1 septembrie 2006).
130. Brimblecombe, P., ‘Effects of the cultural
environment’, în Cultural Heritage
Conservation and Environmental Impact
Assessement by Non Destructive Testing
and Micro-Analysis, ed. R. van Greiken şi
K. Janssens, A.A. Balkema, Leiden (2005)
11-18.
131. Raychaudhuri, M. şi Brimblecombe, M.,
‘Formaldehyde oxidation and lead
corrosion’, Studies in Conservation 45
(2000) 226-232.
132. Johansson, L.-G., ‘Synergistic effects of air
pollutants on the atmospheric corrosion of
metals and calcareous stones’, Marine
Chemistry 30 (1990) 113-122.
103
133. Svensson, J.-E. şi Johansson, L.-G., ‘The
synergistic effect of hydrogen sulfide and
nitrogen dioxide on the atmospheric
corrosion of zinc’, Journal of the
Electrochemical Society 143 (1996) 51-58.
134. Tidblad, J., Kucera, V., Mikhalilov, A.A.,
Henriksen, J., Kreislova, K., Yates, T.,
Stöckle, B., Schreiner, M., ‘UN ECE ICP
materials: dose-response functions on dry
and wet acid deposition effects after 8
years of exposure’, Water, Air, and Soil
Pollution 130 (2001) 1457-1462.
135. Kucera, V. (ed.), Model for Multi-Pollutant
Impact and Assessment of Threshold
Levels for Cultural Heritage, Raport final
publicabil, MULTI-ASSESS EVK4-CT-
2001-00044, Swedish Corrosion Institute,
Stockholm (2005), http://www.corr-
institute.se/MULTI-ASSESS (accesat la 1
septembrie 2006).
Tendinţe în conservarea preventivă

104
Microclimate locale şi deteriorări ale picturii induse de
umiditate
Marion F. Mecklenburg
Microclimates and moisture induced damage to paintings
in Museum Microclimates, 2007 T. Padfield & K. Borchersen (eds.)
National Museum of Denmark, 2007, 19-25

Rezumat
Datorită climatelor reci şi a izolaţiilor
minimale în zidurile multor clădiri, suprafe-
ţele interioare ale zidurilor exterioare ating
punctul de rouă. Pe aceste suprafeţe pot să
apară niveluri foarte ridicate ale umidităţii şi
chiar condensare. În zilele călduroase de vară,
aceleaşi ziduri pot atinge temperaturi ridicate,
în apropierea suprafeţelor interioare
umiditatea relativă putând coborî până la
30%. Zona apropiată de astfel de pereţi
prezintă microclimate locale care diferă foarte
Figura 1. Apa condensată scurgându-se din
mult de microclimatele controlate intenţionat îmbinările zidului Muzeului Hirshhorn şi ale
pentru muzee şi galerii. În consecinţă, pot Grădinii de Sculpturi din Instituţia
avea loc deteriorări considerabile ale operelor Smithsonian, în timpul iernii. (Foto de Gary
de artă. Această lucrare discută câteva dintre Johannsen şi Kevin Guifred).
mecanismele care cauzează deteriorări ale
picturilor pe pânză.

Microclimate locale în apropierea

suprafeţelor interioare ale zidurilor
exterioare
Cea mai des întâlnită deteriorare a picturilor,
fie ele pe pânză sau lemn, rezultă din
expunerea la niveluri ridicate de umiditate.
Atât în clădirile istorice cât şi în cele noi,
umiditatea se poate condensa pe interiorul
zidurilor exterioare din varii motive. Unul
Figura 2. Un profil de temperatură generat pe
dintre aceste motive este umidificarea
computer pentru un zid existent al Muzeului
excesivă a spaţiilor interioare ale clădirii în Hirshhorn şi al Grădinii de Sculpturi. Suprafaţa
timpul iernii. interioară este în partea dreaptă [1].
Figura 1 arată apa condensată, scurgându-se
pe zidurile exterioare ale Muzeului Hirshhorn nouă. Conform proiectului arhitectural al
şi ale Grădinii de Sculpturi din Instituţia clădirii, zidurile de rezistenţă sunt masive. Cu
Smithsonian. Această apă este un rezultat al toate acestea, zidurile se răcesc şi are loc
condensării aerului umidificat pe interiorul condensarea.
zidurilor în timpul zilelor reci de iarnă. Figura 2 arată profilul de temperatură al unuia
Muzeul Hirshhorn şi Grădina de Sculpturi au dintre zidurile Muzeului Hirshhorn. Zidul de
fost deschise publicului în 4 octombrie 1974, rezistenţă din beton armat are o grosime de
prin urmare vorbim despre o clădire relativ 892 mm şi acolo unde există două straturi de

105
 Tendinţe în conservarea preventivă

aer, nu există izolaţie. În zilele de iarnă foarte

reci, (zidul) poate atinge temperatura de -10°C
la exterior în timp ce microclimatul interior al
clădirii prezintă 21°C şi 55%UR. Figura 2 a
fost generată pe computer, însă măsurătorile
efective în spaţiile selectate au arătat că
temperaturile la exterior, la interior şi la zidul
interior sunt destul de precise.
În Statele Unite ale Americii, multe clădiri
mai vechi sunt construite din zidărie de
cărămidă, fără izolaţie, cu straturi minimale
de aer şi tencuieli interioare foarte decorative.
Aceste clădiri au fost adesea convertite,
funcţionând ca galerii şi interioare istorice
muzeale. Unele dintre acestea au fost
reechipate cu sisteme sofisticate de încălzire,
ventilaţie şi condiţionare a aerului (HVAC).
În timpul iernii, zidurile exterioare ale
clădirilor vechi pot să devină foarte reci şi
suprafeţele interioare ating punctul de rouă
datorită nivelurilor ridicate ale UR în interior.
Figura 3 prezintă apa condensată curgând pe
suprafaţa interioară a unui zid exterior, din
spatele unei picturi de la Galeria Renwick a
Instituţiei Smithsonian. Zidurile sunt realizate
din zidărie de cărămidă de 660mm grosime,
având un gol de aer de 25mm şi un finisaj de
25mm de tencuială. Nu există izolaţie. Pictura
a acţionat ca izolaţie de-a lungul marginii
inferioare, unde exista contact cu peretele.
Umiditatea s-a condensat de-a lungul acestei
margini inferioare. În acest caz, temperatura
exterioară era în jur de -10°C, iar temperatura
şi umiditatea relativă în spaţiile interioare erau
de 21°C şi, respectiv 50%, cu un punct de
rouă de 10°C.
În timpul verii, zidurile exterioare se încălzesc
şi spaţiul dintre pictură şi perete poate fi mai
cald decât interiorul galeriei de expunere.
Dacă suprafaţa exterioară a zidului este de
35°C (sau mai caldă, dacă suprafaţa este
expusă direct razelor solare), există
posibilitatea ca zidul interior să atingă
temperatura de 28°C sau chiar mai mult. În
astfel de situaţii, umiditatea relativă din
spatele acestor picturi poate scădea la 33%
sau chiar mai puţin. Microclimatul local din
spatele picturilor atârnate pe faţa interioară a
zidului exterior diferă total de „microclimatul
controlat” din centrul spaţiului galeriei. În
Figura 3. Umiditate condensată curgând pe
peretele din spatele uneia dintre numeroasele
picturi ale Galeriei Renwick din cadrul Instituţiei
Smithsonian din Washington D.C. (Fotografie
obţinută prin bunăvoinţa Ehrenkrantz, Eckstut &
Kuhn Architects.).
spatele picturilor prinse pe zidurile exterioare
este foarte posibil să avem fluctuaţii anuale
ale UR de la 30% la 100%, în timp ce în
centrul spaţiului interior se menţine o
constantă de 50%.
Efectul umidităţii relative fluctuante
asupra picturilor pe pânză
Figura 4. Stratigrafia tradiţională a unei picturi
pe pânză. Acest ansamblu include suportul de
pânză, un strat de încleiere, un grund pe bază de
ulei şi straturile de pictură în ulei. Această
secţiune provine de la o pictură italiană de secol
XIX. Bara verde din porţiunea superioară a
imagini este de 1mm. (Secţiunea şi fotografia
sunt obţinute prin bunăvoinţa lui Melvin
J.Wachowiak).
Picturile pe pânză reprezintă unele dintre cele
mai complexe structuri din lumea culturală.
Aceasta se datorează marii varietăţi de
materiale din care sunt realizate şi a
răspunsului independent al fiecărui material la
microclimat. Acest lucru poate fi ilustrat
studiindu-se individual fiecare strat dintr-o
pictură tipică şi apoi suprapunând straturile. O
secţiune transversală a unei picturi italiene
tradiţionale, de secol XIX, realizată în ulei pe
suport de pânză, este prezentată în Figura 4.

106
 Mecklenburg, M. F. Microclimate locale şi deteriorări ale picturii induse de umiditate
Acest ansamblu include „suportul” de pânză,
un strat de încleiere, un grund pe bază de ulei
şi straturile de culoare ulei. Stratul de
încleiere este aproape prea subţire pentru a fi
văzut.
Figura 5 arată un detaliu al aceleiaşi picturi
italiene de secol XIX, dar privită din faţă.
Stratul de încleiere este o peliculă extrem de
subţire care leagă golurile din ţesătura pânzei.
Chiar dacă este foarte subţire, acest strat este
totuşi foarte sensibil la modificările de UR.
În mod obişnuit se presupune că pânza este
suportul picturii unui vechi maestru, dar de
fapt, stratul de încleiere funcţionează ca
suport pentru cea mai mare parte a
intervalului de UR. [2] Acest lucru poate fi
ilustrat prin observarea straturilor individuale
ale picturii, restricţionate1, supuse modi-
ficărilor de umiditate relativă. Examinând
răspunsul fiecăruia dintre straturi la
modificările de microclimat, este posibilă
determinarea mecanismelor efective care
cauzează deteriorările la diverse niveluri de
umiditate relativă.
Este posibilă măsurarea magnitudinii forţelor
generate de modificări ale UR în eşantioane
de pânză restricţionate. De remarcat că, în
această lucrare, se utilizează forţa care
acţionează asupra materialelor pe unitate de
lungime, deoarece nu este practic să se
calculeze tensiunile în textile ca forţă pe
unitate de suprafaţă. De asemenea, fiecare
dintre materialele examinate va avea grosimea
care poate fi întâlnită în pictura tipică de
şevalet. Folosind această strategie, este posibil
să se includă efectele grosimii fiecăruia dintre
diferitele straturi.
În realizarea unui strat pictural compozit pe
pânză, este util să se înceapă cu pânza.
Eşantionul de pânză testat provenea de la o
pânză Ulster #8800. Aceasta este o pânză de
1
Material/ obiect restricţionat (eng. restrained) este un
obiect compozit, cu diferite îmbinări şi/ sau straturi
suprapuse, în care mişcarea liberă a elementelor
constituente şi răspunsul individual al unui material
component al structurii la fluctuaţiile parametrilor de
microclimat sunt limitate de restul structurii (ex. panou
de lemn cu traversă, elementele unui strat pictural etc.).
Într-un sens mai larg, inclusiv restaurarea unui obiect
degradat datorită variaţiilor de microclimat (adaptat de
107
Figura 5. Un detaliu al aceleiaşi picturi de secol
XIX prezentate în Figura 4, dar privită din faţă.
(fotografie obţinută prin bunăvoinţa lui Melvin
J.Wachowiak).
greutate medie, aşa cum se poate întâlni în
multe dintre picturile de şevalet. A fost testată
atât direcţia urzelii, cât şi cea a bătelii.
Probele au fost supuse unei forţe iniţiale, la o
UR medie, apoi, pe măsură ce umiditatea
relativă a fost treptat ridicată, s-au înregistrat
noile valori ale forţei pe lungime. Pe măsură
ce umiditatea relativă s-a modificat, s-a
modificat şi forţa ce acţiona asupra pânzei.
Acest proces s-a continuat pentru câteva
fluctuaţii ciclice, pentru un interval larg al
umidităţii relative.2
Figura 6 arată că între 10% şi 60% UR există
modificări relativ mici ale forţei, atât asupra
urzelii, cât şi asupra direcţiei de băteală a
textilei. De la 70 % UR în sus există o creştere
graduală a tensiunii şi peste 80% UR forţa
creşte dramatic. Când sunt umede sau ude,
textilele expuse liber se contractă foarte tare,
iar dacă sunt fixate, restricţionate, contracţia
se manifestă sub forma unor forţe semnifi-
cative în materialul textil. Aceasta este un
prim indiciu al faptului că în interiorul pânzei
picturilor au loc evenimente dramatice atunci
când umiditate este foarte mare.
fapt la aceste variaţii), poate fi considerată o restricţio-
nare, şi nu se recomandă numai în cazul în care obiectul
restaurat va ajunge într-un spaţiu cu microclimat
controlat. În caz contrar se recomandă numai intervenţii
de conservare şi consolidare profilactică pe obiectul
degradat, restaurarea fiind inutilă, şi ducând la noi
degradări, poate chiar mai severe decât cele dinaintea
intervenţiei, (n.e.).
 Tendinţe în conservarea preventivă
Figura 6. Forţele de tensiune pe lungime,
măsurate în eşantioane individuale, restricţionate
de pânză #8800 în direcţiile urzelii şi a bătelii la
schimbarea umidităţii relative. Cele mai mari
forţe se dezvoltă atunci când umiditatea relativă
este peste 75%.
Acest comportament a fost reprodus,
utilizându-se o gamă largă de diferite textile,
de către Gerry Hedley la Institutul Canadian
de Conservare. [3]
Dintre toate materialele utilizate în pictura pe
pânză, cleiul de piele este cel mai puternic şi
aproape cel mai rigid. Este, de asemenea, un
material care dezvoltă cele mai mari forţe
atunci când este restricţionat şi se
deshidratează. Dezvoltarea unor forţe
semnificative se întâmplă atât datorită faptului
că materialul este rigid (şi puternic) cât şi
pentru că are un răspuns dimensional ridicat la
umiditate. Figura 7 arată forţa pe lungime
(tensiunea) dezvoltată într-o peliculă foarte
subţire de clei, 0,012mm, atunci când aceasta
este restricţionată şi se deshidratează de la
85% la 15% UR. De la 80% UR în sus, cleiul
de piele nu mai are putere şi, prin urmare, nu
mai are capacitatea de a menţine legătura între
pânză şi straturile de grund. Grosimea
peliculei este aceeaşi cu cea întâlnită în
straturile de încleiere în cazul picturilor.
(Figurile 4, 5)
În general, forţa pe lungime dezvoltată în
pelicula de culoare ulei restricţionată şi
deshidratată este considerabil mai mică decât
forţa pe lungime dezvoltată în alte materiale
folosite în pictură. Unul dintre motive este
acela că, exceptând unele straturi realizate cu
pigmenţi pe bază de pământuri, răspunsul
dimensional (al peliculei de ulei, n.e.) la
modificările de umiditate este slab. Deşi
straturile realizate cu ajutorul culorilor de
108
Figura 7. Forţa pe lungime a unor eşantioane
restricţionate din clei de piele atunci când
acestea sunt deshidratate de la 85% la 15%.
Tensiunea dezvoltată în cleiul de piele la
valoarea maximă a forţei pe lungime în cazul
acestor exemple a fost de 27 Mpa.
Figura 8. Forţa pe lungime a unor eşantioane
restricţionate de straturi de culoare ulei cu alb de
plumb şi galben de Neapole. Tensiunea stratului
de culoare pe bază de alb de plumb, la valoarea
maximă a forţei pe lungime a acestui eşantion, a
fost de doar 0,65 MPa. Forţa pe lungime a
straturilor de culoare este considerabil mai mică
decât aceea a cleiului de piele şi un pic mai mare
decât aceea a pânzei #8800, arătată în figura 6.
Grosimea indicată pentru eşantionul de strat de
culoare este tipică pentru cea întâlnită în picturi.
pământ tind să aibă un răspuns dimensional
mai mare, ele au în acelaşi timp şi o rigiditate
relativ scăzută. Figura 8 arată două exemple
de pelicule de culoare restricţionate şi
deshidratate de la aproximativ 75% la 5% UR.
Chiar cu o modificare de umiditate atât de
importantă, forţele dezvoltate sunt slabe.
Astfel, posibilitatea ca scăderile mari de
umiditate să deterioreze stratul de culoare ulei
este scăzută. Este necesară o combinaţie de
materiale şi răspunsul lor individual la
modificările umidităţii pentru a cauza o
deteriorare. Acest lucru poate fi demonstrat
prin suprapunerea perfectă a tuturor straturilor
 Mecklenburg, M. F. Microclimate locale şi deteriorări ale picturii induse de umiditate

unei picturi şi prin compararea rezultatelor cu

o pictură adevărată.

Suprapunerea diferitelor straturi ale

unei picturi
Informaţiile din figurile 6, 7, şi 8 sunt
imprimate pe acelaşi grafic în figura 9. Acest
lucru face posibilă compararea răspunsului
straturilor individuale ale unei picturi la UR şi
identificarea nivelurilor de UR care au cel mai
mare potenţial de distrugere. De exemplu,
ţesătura dezvoltă forţe mari doar la niveluri
ridicate ale UR, forţe care rămân relativ
constante la niveluri de peste 80% UR.
Peliculele de culoare dezvoltă forţe relativ
scăzute şi acest lucru se întâmplă doar la
niveluri foarte scăzute ale UR.
Testarea eşantioanelor restricţionate
provenind din picturi adevărate
Figura 10 arată forţa pe lungime dezvoltată în
eşantioane restricţionate dintr-o pictură din
1906 a lui Duncan Smith. Această pictură a
fost realizată pe o ţesătură de in de greutate
medie, ţesută la maşină, încleiată cu clei de
piele, având un grund alb pe bază de alb de
plumb şi un strat de culoare din umbră
naturală şi arsă. Este important de remarcat că
există două zone de dezvoltare a unor forţe
mari, una la niveluri foarte scăzute ale UR şi
alta la niveluri foarte ridicate ale UR. Acest
lucru concordă cu dezvoltarea forţelor în
cleiul de piele şi în pânză, aşa cum se poate
vedea în Figura 9. În pictura adevărată,
ţesătura dezvoltă forţe puternice la UR
ridicată, iar încleierea pe bază de clei de piele
dezvoltă forţe puternice la UR scăzut.
La valori mai mari de 80% UR, cleiul de piele
nu mai acţionează ca o legătură de încredere
între grund şi pânza de in. De la 80% UR în
sus, straturile picturale riscă clar delaminarea
de pânză. La această UR peliculele de culoare
sunt cel mai flexibile dar, totodată, se află în
starea lor cea mai slabă. Peste UR de 80%,
ţesătura se va contracta dacă este liberă şi cu
siguranţă, poate cauza delaminarea straturilor
picturale prinse de ea. O altă remarcă care se
poate face aici este aceea că de la 10% UR la
75% UR nivelul forţei în stratul de încleiere
Figura 9. Forţa pe lungime a unor eşantioane
de pânză, clei de piele şi straturi de ulei cu alb
de plumb şi galben de Neapole. Grosimile
acestor pelicule sunt cele arătate în figurile lor,
separate şi ar fi cele tipice pentru o pictură în
culori de ulei. Utilizând această figură este
posibilă compararea răspunsurilor straturilor
individuale cu cele ale unei picturi pe pânză
reale şi determinarea diferitelor forţe care iau
naştere la diferite niveluri de UR.
Figura 10. Forţele pe lungime a unor eşantioane
restricţionate dintr-un portret american
necunoscut realizat de Duncan Smith (1906), atât
pe direcţia urzelii cât şi pe cea a bătelii. Aceste
eşantioane de pictură au fost realizate pe o
ţesătură de in de greutate medie, ţesută la
maşină, încleiată cu clei de piele, cu un grund
alb pe bază de alb de plumb şi un strat de
culoare din umbră naturală şi arsă.
este mult mai mare decât în alte straturi,
inclusiv decât în pânza de in. În acest interval,
cleiul de piele este cel care susţine pictura, nu
pânza.
Nu toate pânzele prezintă acest compor-
tament. Anumite pânze de in sunt astfel ţesute
încât pe direcţia firelor de băteală sunt destul
de drepte, slab ondulate. Ondularea din fir e
cea care cauzează contracţia la umiditate
foarte ridicată a pânzei libere şi forţe
puternice atunci când aceasta este
restricţionată. De asemenea, se pot utiliza

109
 Tendinţe în conservarea preventivă

materiale textile de proastă calitate ca pânze

gata preparate pentru artişti, disponibile în
comerţ. Pentru a da o rigiditate mai mare
pânzei, sunt aplicate straturi mai groase de
clei înainte ca grundul de ulei să fie aplicat.
Acest lucru are ca şi consecinţă dezvoltarea
unor forţe şi mai mari în intervalele de
umiditate scăzută.

Efectele fluctuaţiilor ample de

umiditate relativă asupra picturilor pe
pânză
Dacă pictura pe pânză este supusă unor
fluctuaţii mari ale umidităţii relative, se poate
dezvolta la colţuri un tipar de cracluri. Acest
lucru poate fi demonstrat prin construirea unei
„false” picturi pe pânză, cu un strat izolator
din clei de piele şi un „strat pictural” compus
dintr-o peliculă dură de preparaţie având
proprietăţile mecanice ale unei pelicule
îmbătrânite şi casante de culoare ulei.
Dimensiunile picturii sunt de 505 mm x 762
mm. Stratul de preparaţie constă dintr-un
amestec de clei de piele şi carbonat de calciu.
[4]
Figura 11 ilustrează rezultatul unui astfel de
experiment. Această falsă pictură a fost
supusă unor fluctuaţii de UR, pornind de la
90% la 35% şi înapoi la 90%. Fiecare
jumătate de ciclu (de la UR ridicată la UR
joasă sau de la UR joasă la UR ridicată) a
necesitat mai puţin de 24 de ore pentru
stabilirea unui echilibru deplin. Periodic,
pictura test a fost examinată pentru a se
observa ce fel de cracluri s-au dezvoltat la
colţurile picturii. La sfârşitul ciclurilor
selectate (#4, #7 şi #9), au fost marcate
capetele crăpăturilor.
După nouă cicluri complete, extinderea
crăpăturilor a încetat, acest lucru fiind
confirmat de ciclurile suplimentare. Pictura a
fost supusă apoi la alte câteva fluctuaţii
severe, de la 95% UR la 20%UR şi înapoi. Nu
s-au mai constatat cracluri suplimentare sau
extinderea celor existente. Este de reţinut că
primele 4 cicluri au cauzat cea mai mare
deteriorare, iar ciclurile ulterioare au produs
extinderea craclurilor doar pe alte mici
porţiuni, până ce deteriorarea a încetat cu
Figura 11. Rezultatul supunerii unei false
picturi experimentale la fluctuaţii ciclice mari
ale umidităţii relative. Intervalul în care au
avut loc aceste fluctuaţii a fost de la 90% UR
la 30% UR. Limitele craclurilor sunt marcate
la ciclurile 4, 7 şi 9. Supunerea la cicluri
suplimentare într-un interval mai mare de UR,
peste cele 9 cicluri iniţiale, nu a mai cauzat
deteriorări, deoarece craclurile au eliberat
tensiunile cauzate de următoarele cicluri de
UR. Această pictură model a fost construită pe
o pânză întinsă, cu o încleiere pe bază de clei
de piele şi un gesso dur pe post de straturi
picturale.
Figura 12. Combinaţia unui tipar de cracluri
datorate expansiunii cadrului şi a unuia
datorat supunerii la variaţii ciclice ample de
UR.
totul. Fluctuaţiile ulterioare, mai severe, nu au
agravat deteriorarea. Craclurile care au luat
naştere au acţionat ca nişte rosturi de dilatare,
acum pictura putând suporta fluctuaţiile ample
de UR fără degradări suplimentare.
Din discuţiile de mai sus, cleiul de piele îşi
pierde tăria la niveluri ridicate ale umidităţii
relative, dar dezvoltă tensiuni puternice când
este deshidratat. S-a arătat, de asemenea,
faptul că acţionând singure, straturile de

110
 Mecklenburg, M. F. Microclimate locale şi deteriorări ale picturii induse de umiditate

culoare nu dezvoltă în general tensiuni

ridicate şi se degradează atunci când sunt
restricţionate şi deshidratate. Deshidratarea
stratului de clei acţionând asupra stratului de
culoare este cea care cauzează deteriorări.
Craclurile observate în colţurile picturii test
(Figura 11) reflectă efectele cleiului de piele
(şi într-o mică măsură a picturii însăşi)
trăgând din zonele centrale şi dinspre colţurile
picturii. În aceste condiţii, straturile picturale
se deformează suficient pentru a cauza
cracluri la colţuri în stratul de culoare.
Figura 13. Un detaliu al unei picturi italiene de
Într-o pictură propriu-zisă nu este neobişnuit secol XIX. Este evident că a avut loc o separare
să vedem combinate atât cracluri datorate totală a straturilor de pictură, de pânză şi de
expansiunii şasiului, cât şi fluctuaţiilor de grund. Cantitatea de umiditate a fost suficientă
microclimat în intervale mari de umiditate pentru a cauza craclarea straturilor picturale şi
relativă. Acest lucru este ilustrat în Figura 12. cedarea legăturii la nivelul statului de clei. Pânza
s-a contractat şi pictura s-a separat de pânză.
[5]
(Fotografia de Matteo Rossi Doria)

Deteriorările provocate picturilor pe

pânză de umiditatea condensată
Una dintre cele mai frecvent întâlnite
deteriorări la picturi, atât la cele realizate pe
pânză cât şi la cele realizate pe lemn, este
rezultatul expunerii la niveluri ridicate de
umiditate. În clădiri istorice vechi, umiditatea
se poate condensa pe interiorul zidurilor
exterioare dintr-o diversitate de motive. Unul
dintre motive a fost deja explicat. Un alt
Figura 14. Rezultatele testelor de tensiune-
motiv din care poate apărea condensarea este deformare au fost realizate asupra unor culori
acela că, în clădirile vechi din piatră, zidurile realizate cu diferiţi pigmenţi. Diferiţii pigmenţi au
se răcesc în timpul iernii. Zidurile masive de un efect semnificativ asupra proprietăţilor
piatră, datorită inerţiei lor termice ridicate, se mecanice ale straturilor de culoare ulei.
încălzesc încet la schimbarea anotimpurilor,
iar în timpul primăverii aerul umed intră în de grund s-au desprins de pe pânză.Acum nu
clădiri odată cu vizitatorii, prin uşile deschise. mai există suficient spaţiu pentru a prinde la
Aceasta duce la condensarea masivă nu doar locul lor bucăţile de culoare desprinse.
pe pereţi, ci şi pe picturile agăţate pe aceştia.
Acest fenomen are loc în multe dintre Deteriorările selective produse de
monumente, aşa cum sunt Memorialele lui umiditatea relativă
Lincoln şi Jefferson în Washington D.C. în
Statele Unite ale Americii. Chimia picturii în ulei este foarte complexă şi
este de înţeles că proprietăţile peliculelor
Apa condensându-se pe picturi tinde adesea să
uscate variază în funcţie de pigment. De
migreze în partea de jos a picturii şi de obicei
exemplu, culorile realizate cu carbonat bazic
cauzează deteriorări de tipul celor ilustrate în de plumb se usucă formând pelicule dure şi
Figura 13. În acest caz, a existat suficientă apă
durabile, în timp ce cele realizate cu culori de
pe pânză astfel încât să rupă legătura adezivă
pământ formează pelicule slabe. [6, 7]
a stratului de încleiere din clei animal. Astfel,
Proprietăţile mecanice ale diferitelor culori
pânza s-a contractat, încleierea şi-a pierdut
sunt ilustrate în Figura 14. Ar fi de aşteptat ca
capacitatea adezivă, iar straturile de culoare şi

111
 Tendinţe în conservarea preventivă
stratul de culoare pe bază de alb de plumb,
datorită tăriei sale şi a răspunsului
dimensional scăzut la umiditate, să
supravieţuiască variaţiilor mari de umiditate.
Pe de altă parte, s-ar putea bănui că unele
straturi de culoare slabe şi care prezintă un
răspuns dimensional, precum umbra, ocrul,
sienna, vor suferi cu probabilitate deteriorări
considerabile în aceleaşi condiţii
microclimatice severe. [8]
La niveluri ridicate ale umidităţii, straturile de
culoare pe bază de pământuri au foarte puţină
rezistenţă, iar cleiul de piele nu are deloc.
Astfel, nu au nici stabilitatea necesară să
reziste deteriorării. Cedarea va avea loc de
preferinţă în cazul culorilor de pământ. Figura
15 ilustrează deteriorările selective care au
avut loc într-o pictură italiană de secol XIX.
În acest caz straturile de culoare pe bază de
plumb sunt relativ intacte în timp ce straturile
de culoare pe bază de pământuri sunt serios
deteriorate. Cu siguranţă, evitarea nivelurilor
ridicate de umiditate este de maximă
importanţă. Deteriorările induse de către
umiditate picturilor sunt selective prin faptul
că straturile de culoare mai slabe vor ceda, iar
cele durabile vor menţine o oarecare
stabilitate. Acest lucru este în opoziţie cu
deteriorările datorate temperaturilor excesiv
de scăzute care au acelaşi efect advers asupra
tuturor straturile de culoare. [4, 5]
Concluzii
Cu toate că se poate arăta că repetate umidităţi
relative scăzute pot cauza deteriorări, cele mai
serioase deteriorări datorate UR sunt, însă, în
general rezultatul unor niveluri ridicate de
umiditate. Sursele umidităţii pot fi un acoperiş
prin care se scurge apa sau pivniţe inundate,
dar o cauză obişnuită de deteriorare o
constituie umiditatea ridicată şi condensarea
ei pe suprafaţa interioară a zidurilor exterioare
reci. Scăderea umidităţii relative interioare şi
menţinerea unui spaţiu de aer între lucrările de
artă şi perete pot contribui semnificativ la
minimizarea deteriorărilor. [9]
112
Figura 15. Un detaliu al unei picturi conţinând
atât alb de plumb (săgeţile albastre) cât şi culori
pe bază de pământuri, ocru şi sienna (săgeţi albe).
Această pictură a fost deteriorată de pereţii umezi.
(Fotografia de Matteo Rossi Doria).
Autor
Marion F. Mecklenburg, Ph.D.
Institutul de Conservare al Muzeului
Smithsonian
mecklenburgm@si.edu
Bibliografie
1. Acest scenariu a fost construit pe baza
datelor preluate din „Basis of Design
Report, Hirshhorn Museum & Sculpture
Garden Repair Exterior Structural Leaks,”
Proiect OFEO Nr. 0521104, pregătit
pentru Instituţia Smithsonian şi de către
HNTB Architecture, (2006), p 81.
2. Hedley, G. “Relative Humidity and the
Stress/Strain Response of Canvas
Paintings: Uniaxial Measurements of
Naturally Aged Specimens,” Studies in
Conservation, 33 (1988) 133-148.
3. Mecklenburg, M.F., McCormick-
Goodhart, M., şi Tumosa, C.S.,
“Investigation into the Deterioration of
Paintings and Photographs Using
Computerized Modeling of Stress
Development,” JAIC 33(1994) 153-1703.
4. Mecklenburg, M.F., “Some Aspects of the
Mechanical Behavior of Fabric Supported
3
Acest articol este accesibil în format electronic la
pagina http://aic.stanford.edu/jaic/articles/jaic33-02-
007_indx.html, (n.e.)
 Mecklenburg, M. F. Microclimate locale şi deteriorări ale picturii induse de umiditate
Paintings,” Raport către Instituţia
Smithsonian, Cercetare susţinută prin
National Museum Act, (1982).
5. Mecklenburg, M.F. şi Tumosa, C.S.,
“Mechanical Behavior of Paintings
Subjected to Changes in Temperature and
Relative Humidity”,” Art in Transit,
Studies in the Transport of Paintings”,
M.F. Mecklenburg, Ed. National Gallery
of Art, Washington, D.C., (1991), 173-
216.
6. Mecklenburg, M. F., C. S. Tumosa şi D.
Erhardt, “The Changing Mechanical
Properties of Aging Oil Paints”, în
Materials Issues in Art and Archaeology,
VII, Volumul 852, Societatea de Cercetare
a Materialelor (2005), 13-24.
113
7. Mecklenburg, M.F, “The Structure of
Canvas Supported Paintings”,” Preprints
of the International Conference on
Painting Conservation, Canvases:
Behavior, Deterioration and Treatment,”
Valencia, Spania, martie 2005, 119-155.
8. Mecklenburg, M. F., C. S. Tumosa şi A.
Pride, “Preserving Legacy Buildings”,
ASHRAE Journal 46(6):S, 2004, 18-S23.
9. Tumosa, C. S., Erhardt, D., M. F.
Mecklenburg şi Xingfang Su, “Linseed
Oil Paint as Ionomer: Synthesis and
Characterization”, în Materials Issues in
Art and Archaeology, VII, Vol. 852,
Societatea de Cercetare a Materialelor
(2005), 25-31.
Tendinţe în conservarea preventivă

114
Reorganizarea unui depozit: atenţie!
Gaël de Guichen
Marea majoritate a muzeelor au un depozit.
Dar în situaţia în care un coleg vă conduce
într-o vizită prin muzeul „lui”, este aproape
deplasat să îi cereţi să vă arate depozitul
„său”. Şi, dacă o faceţi, cel mai adesea
veţi obţine un răspuns de genul: „persoana
responsabilă este în concediu” sau
„conservatorul a fost chemat la căpătâiul
mamei sale bolnave” sau „sistemul de
alarmă s-a defectat” sau chiar, „momen-
tan se face un tratament de dezinfecţie”.
Pe scurt, există întotdeauna o scuză pentru
a-l îndepărta pe cel inoportun.
De ce?
Pentru că, foarte probabil, în respectivul
depozit domneşte cel mai mare haos,
colecţiile sunt acoperite de praf, în spaţiile
dintre rafturi sunt îngrămădite obiecte,
colecţii întregi sunt stivuite unele peste
altele, astfel încât depozitul a devenit cu
timpul, un adăpost pentru mobilier stricat, cu
lăzi pentru transport, vitrine deteriorate,
panouri didactice inutile, cataloage vechi care
nu s-au vândut etc. etc. Am văzut şi mai şi!
(Figura 1).
Figura 1. Vitrine vechi, lăzi pentru transport,
panouri didactice îşi dispută spaţiul disponibil
cu colecţiile.
Între acestea, depozitele de obiecte arhe-
ologice bat toate recordurile. Găsim în ele
numeroase piese ceramice şi alte materiale
115
Réorganisation d’une réserve : attention!
aduse de generaţii şi generaţii de arheologi
care, urmând obiceiurile timpului sau
propriile cunoştinţe, le-au depus în saci de
cartofi, lădiţe recuperate de la pieţe - lădiţe de
lemn pentru portocale, lădiţe de polistiren
pentru peşte, lădiţe de diverse culori sau
recipiente de carton care au fost golite de
conţinutul lor de apă minerală sau de
produsele de întreţinere. Pentru obiectele mai
mici sau mai preţioase, s-au dovedit utile
recipientele cilindrice de film Kodak, pache-
tele de ţigări sau cutiile metalice pentru
biscuiţi. Am găsit chiar şi cutii pentru tutun de
prizat, mărturie interesantă pentru moravurile
epocii (Figura 2).
Figura 2. Un frumos eşantion de lădiţe de plastic
într-un depozit de obiecte arheologice. La o
privire atentă, puteţi observa lădiţe albe, roşii,
galbene, albe, negre, verzi şi portocalii.
Această abandonare a patrimoniului indică cel
mai bine modul în care responsabilităţile pe
care specialiştii le au faţă de colecţiile publice
sunt din păcate ignorate, precum şi lipsa lor
totală de respect pentru acestea.
Estimez că în ziua de azi, aproximativ 60%
dintre depozitele muzeale din lume sunt încă
într-o stare foarte proastă. Şi această situaţie
nu depinde de stadiul ţării, „dezvoltată” sau
„în curs de dezvoltare”. Aşa cum spunea un
coleg german unui coleg african, care se
plângea de starea muzeelor din Africa:
„Dragul meu, există muzee dezvoltate în ţări
 Tendinţe în conservarea preventivă

în curs de dezvoltare şi muzee în curs de scuzele vor fi atunci bune pentru a se justifica:
dezvoltare în ţări dezvoltate”. Şi a adăugat: lipsa de timp, lipsa de personal, lipsa de bani,
„În acelaşi muzeu putem întâlni departamente lipsa calculatorului (!) etc. De fapt, acestea se
dezvoltate cu depozite excelente şi rezumă la un singur motiv: lipsa de interes şi
departamente în curs de dezvoltare cu de punere în practică a unui cod etic
depozite catastrofice”. Tot el a concluzionat: profesional (Figura 3 şi Figura 4).
„Totul depinde de persoana responsabilă”.
În acest context, cazul Olandei este relevant.
Să ne aducem aminte că, în 1989, Curtea de
Conturi din această ţară efectua o anchetă
privitoare la starea colecţiilor în 17 muzee
naţionale. Raportul final concluziona: „Cea
mai mare parte a patrimoniului cultural
olandez (este) ameninţat cu distrugerea. Dacă
nu se ia nicio măsură, numeroase bunuri
culturale se vor deteriora într-o manieră
ireversibilă sau chiar vor dispărea.
Conservarea se dovedeşte a fi pur şi simplu
insuficientă.” Figura 3. Culoare aglomerate care împiedică
accesul la colecţii.
Ca răspuns la acest raport, a fost propus un
plan - numit „Planul Delta”- cu o durată de 5
ani, constând în conceperea şi implementarea
unei strategii de conservare preventivă, proces
care completează şi, câteodată, înlocuieşte
măsurile aplicate anterior: conservarea
curativă şi restaurarea. Înregistrarea colec-
ţiilor, inventarierea şi reorganizarea de-
pozitelor au constituit nucleul dur al acestui
Plan, a cărui aplicare a schimbat starea
muzeelor olandeze.

Cum s-a ajuns la această situaţie?

Trebuie să facem distincţie între două situaţii
diferite: aceea a unui depozit care a fost
înfiinţat şi întreţinut pe baze profesionale şi
care, la un moment dat, a început să fie
progresiv abandonat şi uitat, şi situaţia aceluia
care, încă de la înfiinţarea lui, a pornit prost,
fără mobilier şi/ sau într-un spaţiu prea mic.
În primul caz, frecvent în muzeele vechi, în
această lentă cădere în infern, personalul a
jucat un rol esenţial, pentru că, a abandonat
munca - plicticoasă dar esenţială - de
înregistrare a colecţiilor şi de întreţinere a lor,
muncă iniţiată de predecesorii lor. Prin
aducerea în depozit a ceea ce trebuia amplasat
în altă parte „responsabilul” a creat o situaţie
care, din zi în zi, s-a înrăutăţit. Va veni timpul
când depozitul se va congestiona; toate
Figura 4. E dificil să mai strecori chiar şi o
pană.
În al doilea caz care, din păcate, este frecvent
în muzeele care sunt înfiinţate ca atare,
neînţelegerii de către arhitect a rolului pe care
îl au depozitele i se adaugă restricţiile
financiare clasice la sfârşit de şantier, ceea ce
face ca depozitul să fie a cincea roată la căruţă
şi banii necesari achiziţionării de mobilier să
lipsească. Responsabilul nu va putea decât să
plaseze obiectele pe podea şi să le
îngrămădească unul peste celălalt. Dacă, în
plus, niciun spaţiu anexă nu a fost prevăzut -
dezambalare, ambalare, depozitare etc. -
depozitul va rămâne singurul loc în care se

116
 de Guichen G „Reorganizarea unui depozit: atenţie!”

pot face toate aceste operaţiuni. tate ar putea fi, în mod serios, implicată în
Este momentul să reamintim cele 7 criterii acest proces. Ce se va întâmpla, de
exemplu, dacă vor lipsi piese importante?
general admise ce definesc un depozit să fie
Este aproape sigur că dragii voştri
„prost” sau „bun”:
superiori şi colegi vor face totul pentru a
− Un responsabil numit cu o descriere vă pune beţe în roate şi pentru a vă tempera
precisă a sarcinilor; entuziasmul.
− Toate obiectele înregistrate şi numerotate
Trebuie, deci, curaj, timp, perseverenţă pentru
după un sistem de documentare integrat;
a vă lansa într-un program de reorganizare a
− Doar obiectele din colecţie prezente în
depozitului dumneavoastră. Trebuie, de
depozit;
asemenea, să acceptaţi să vă opriţi probabil
− Toate obiectele amplasate pe sau în
pentru mai multe luni pentru a publica, a
„mobilier” adaptat şi, astfel, niciun obiect
realiza o expoziţie temporară şi pentru a vă
amplasat pe podea;
angaja în diverse activităţi care contribuie la
− Pornind de la sistemul de documentare,
satisfacţia adusă de meseria noastră.
regăsirea obiectului în 3 minute fără a muta
mai mult de alte două obiecte;
− Posibilitatea de a te deplasa cu un obiect
Să trecem la fapte
fără a risca periclitarea acestuia sau a unui Mă mai urmăriţi? Deşi am făcut tot ce am
alt obiect; putut pentru ca dumneavoastră să abandonaţi
− Clădire care creează condiţiile de ideea de a reorganiza depozitul care are
microclimat şi de securitate maxime. (atâta!) nevoie de acest lucru. Cum tenacitatea
dumneavoastră merită o recompensă, vă
În cursul ultimelor 2 luni, am avut privilegiul
propun un plan pe care l-am elaborat în cadrul
să fac un studiu în 43 de muzee dintr-o ţară
unui atelier, organizat la ICCROM între 21 şi
europeană care se consideră a avea cel mai
25 ianuarie (2007, n.e.) cu 14 colegi1.
bogat patrimoniu din Europa. Între cele 43 de
depozite, niciunul nu satisfăcea cele şapte
criterii mai sus enumerate şi multe dintre ele
nu satisfăceau nici măcar două dintre ele. Pe
viitor avem de lucru.

Şi acum? Atenţie!
Îmi imaginez că, dacă continuaţi să citiţi
articolul, este pentru ca recunoaşteţi că
depozitul pe care îl aveţi în grijă trebuie (cu
siguranţă!) ameliorat. Dar înainte de a vă
lansa în reorganizarea lui trebuie să fiţi
conştient de două lucruri:
Figura 5. Participanţii la atelier se odih-
a) nu vă angajaţi în organizarea unui depozit, nesc după ce au conceput un plan de acţi-
ci într-o reorganizare, ceea ce este mult une.
mai complex şi mai dificil. De fapt, dacă
pentru organizare porniţi de la zero şi vă
Ca pentru orice intervenţie, planul de acţiune
puteţi sprijini pe o documentaţie amplă, 1
Ivan BERGER (Republica cehă), Aleksandra DZIKIC
pentru reorganizare trebuie să ţineţi cont de
NIKOLIC (Serbia), Ziva DOMINGOS (Angola), Aisha
spaţiul pe care îl aveţi, de mobilierul FADHIL ALI (Kenia), Andrick FRANCISCO (Filipine),
existent, de un inventar parţial sau Alvaro GONZALEZ (Venezuela), Martina GRIESSER-
dezorganizat şi nu veţi găsi aproape nicio STERMSCHEG (Austria), Kamal JAIN (India),
documentaţie pentru a vă inspira. Rosanna KUON (Peru), Mojdeh MOMENZADEH
(Iran), Martijn de RUIJTER (Ţările de Jos), Maria del
b) vă veţi lovi de colegi a căror responsabili- Pilar SALAS (Argentina), Catherine ANTOMARCHI
(ICCROM) şi Isabelle VERGER (ICCROM).

117
 Tendinţe în conservarea preventivă
se împarte în trei faze:
- Prima fază: evaluarea stării spaţiilor. (vezi
schema 1)
- A doua fază: elaborarea şi avizarea
proiectului. (vezi schema 2)
- A treia fază: execuţia şi publicarea
proiectului.
În ceea ce priveşte a treia fază, execuţia
proiectului, depinde foarte mult de contextul
administrativ, financiar, arhitectural în care
operaţi, care, în cea mai mare parte a
cazurilor, nu vă va uşura munca. Aşa cum veţi
constata, sarcina care se anunţă este, probabil,
încă şi mai considerabilă decât v-aţi fi
imaginat-o la începutul acestui articol. Şi, cu
toate acestea, doriţi să reorganizaţi depozitul
dumneavoastră?
Nu am decât două cuvinte să vă adresez:
Felicitări şi mult noroc!
Autor
Gaël de Guichen
Conseiller du Directeur général de l’ICCROM
118
Mulţumiri:
Ţin să le mulţumesc lui Catherine
Antomarchi, Isabelle Verger şi Françoise
Azemar pentru sprijinul acordat în redactarea
acestui articol. Sunt foarte fericit să constat
că, după toată munca pe care le-am dat-o, sunt
încă prietenele mele.
Mulţumirile mele se îndreaptă, de asemenea,
către responsabilii de depozite muzeale de pe
patru continente care ilustrează acest articol.
De la fotografierea lor şi după o muncă
imensă, aceste locuri abandonate au devenit
depozite model.
Pentru a afla mai multe despre atelierul
„Reorganizarea depozitelor”, consultaţi:
http://www.iccrom.org/fra/news_fr/2008_
fr/events_fr/03_11workshopPrevenUNES
CO_fr.shtml
Pentru mai multe informaţii, contactaţi-i pe:
Catherine Antomarchi – ca@iccrom.org sau
Gaël de Guichen gaeldeguichen@libero.it
 de Guichen G „Reorganizarea unui depozit: atenţie!”

Schema 1 Prima fază: evaluarea stării spaţiilor

119
 Tendinţe în conservarea preventivă

Schema 2.
Pentru cea de a doua fază, elaborarea proiectului, următoarele etape sunt esenţiale:

120
Materiale pentru expunere: cel Bun, cel Rău şi cel Urât
Jean Tétreault
Display Materials: the Good, the Bad, and the Ugly
in Exhibitions and Conservation, Proceedings of the Conference of the
Scottish Society for Conservation and Restoration, Edinburgh, 1994, 79-87

Rezumat
Scopul acestei lucrări este acela de a stabili o
strategie pentru folosirea materialelor de
expunere astfel încât riscul de degradare a
artefactelor să se reducă la minim. Această
abordare preventivă este bazată pe înţelegerea
naturii artefactelor, a materialelor şi a
posibilelor interacţiuni dintre ele într-un
mediu dat. O selecţie corespunzătoare a
materialelor şi un control adecvat al com-
puşilor toxici conţinuţi sunt cheia pentru a
ajunge la o compatibilitate între materialele de
expunere şi artefacte, pe durata expoziţiei.
Introducere
Este important să realizăm că unele materiale
utilizate în construirea sălilor de expunere, şi
folosite la fabricarea vitrinelor şi a
suporturilor reprezintă o potenţială sursă de
degradare a artefactelor. Degradările pot fi
cauzate de emisiile volatile sau migraţiile
unora din compuşii materialelor folosite.
Evidenţele vizuale tipice ale acestor reacţii
sunt depunerile (coroziunea pe metale sau
eflorescenţa pe scoici), decolorările (petele pe
hârtie, decolorarea textilelor), suprafeţele
lipicioase (plastifiantul de pe fotografii) sau
praful (din degradarea spumei poliuretanice).
De asemenea, trebuie luate în considerarea
proprietăţile fizice; distribuirea necorespun-
zătoare a greutăţii poate cauza distorsionări şi
fisuri, iar materialele dure sau abrazive pot
lăsa urme pe suprafaţa artefactelor în timpul
unor vibraţii sau şocuri. În această lucrare mă
voi concentra pe aspectul chimic al
materialelor.
Cel bun, cel rău...
S-au publicat un număr de liste de „materiale
sigure sau stabile” astfel ca designerii şi
angajaţii din muzee să poată apela la ele
atunci când construiesc vitrine sau suporturi
Figura1. Prezentarea estetică nu trebuie să
sufere din cauza utilizării materialelor potrivite.
[1-5]. Exemple ale acestor produse sunt foliile
de polietilenă, Mylar sau Melinex, hârtia
neacidă etc. În plus, există o listă cu materiale
care nu sunt recomandate, cum ar fi:
cauciucul vulcanizat, clorura de polivinil,
vopselele pe bază de ulei şi cartonul acid.
Împărţind totul în aceste două categorii
extreme, descurajăm folosirea unor materiale
cu o stabilitate necunoscută, care au
caracteristici utile. În consecinţă, deseori
folosirea acestor materiale este evitată în
expunere.
Şi cel urât
Pentru a minimaliza aceste clasificări
extreme, trebuie luată în considerare o zonă
gri sau de materiale „urâte”. Nu este
întotdeauna necesar să folosim cele mai
stabile materiale. Ceea ce este important este
să prevenim degradarea unui artefact prin
folosirea materialelor compatibile.
În această situaţie, definim compatibilitatea ca
fiind capacitatea materialelor de expunere şi a
artefactelor de a exista împreună în acelaşi
mediu, fără a-şi cauza degradări. De aceea,
materiale cu câteva proprietăţi nedorite pot fi

121
 Tendinţe în conservarea preventivă
considerate „compatibile” atâta timp cât se iau
măsurile necesare pentru a ne asigura că
obiectul nu este afectat.
Deşi de cele mai multe ori suntem interesaţi
de materialele ce degradează artefactele,
preocupările pentru compatibilitate pot fi
justificate, de asemenea, în anumite cazuri
când artefactul cauzează degradări materi-
alelor de expunere sau de depozitare din
vecinătatea sa. De exemplu, în colecţiile de
istorie naturală, lichidele de conservare pot
distruge etichetele şi astfel, informaţiile
despre numele specimenelor, originea şi
coordonatele lor vor fi pierdute. Totuşi,
această situaţie este clar o excepţie; în
majoritatea cazurilor, dacă un artefact cauzea-
ză degradări materialelor (ex. hârtia neacidă
folosită ca şi despărţitor, care devine acidă în
timp), materialul degradat se poate înlocui.
Pentru a determina compatibilitatea dintre
materiale şi artefacte, trebuie luată în calcul
natura amândurora, urmată de o examinare a
contextului înconjurător. Contextul ambiant
este definit ca fiind spaţiul şi microclimatul
unde materialul şi obiectul sunt amplasate.
Acestea includ informaţii precum: dacă cele
două sunt în contact sau nu; ce tip de emisii
volatile sunt prezente; volumul spaţiului
(galerie, vitrină); rata de schimb a aerului;
temperatura şi umiditatea relativă; şi timpul
petrecut împreună. Cheia evitării problemelor
dintre materiale şi artefacte este considerarea
tuturor parametrilor şi realizarea tuturor
corecţiilor necesare pentru a asigura
compatibilitatea. În acest fel pot fi utilizate
mult mai multe materiale în combinaţie cu
obiectele muzeale.
Această abordare, de a lua în considerare
interacţiunea dintre un artefact, un material şi
contextul lor, nu este limitată numai la mate-
rialele de expunere, este valabilă şi pentru
materialele utilizate la depozitare şi ambalare.
Natura lucrurilor
Natura artefactului este primul factor care
trebuie luat în considerare. Trebuie
determinate compoziţia, starea şi sensibilitatea
fizică şi chimică a obiectului. Din ce este
făcut? Are nevoie de un suport special? Este
122
uşor de zgâriat? Cu ce produse chimice sau
gaze reacţionează? Un conservator ar trebui să
fie în măsură să poată răspunde la aceste
întrebări.
În mod similar, trebuie adunate informaţii
despre materialele de expunere: care este
compoziţia lor, stabilitatea şi starea lor, ce
produşi de degradare şi compuşi volatili vor
elimina şi în ce concentraţie? Trebuie
investigaţi compuşi precum acizi, formalde-
hidă, clor, sulf, peroxid, lignină şi plastifianţi
sau alţi aditivi din masele plastice.
Un prim pas în evaluarea stabilităţii
materialelor poate fi realizat prin examinarea
informaţiilor disponibile, cum ar fi
componenţii listaţi pe etichetă sau
instrucţiunile din fişa tehnică şi informaţiile
obţinute de la producător. Aceste informaţii
pot fi insuficiente pentru identificarea tuturor
compuşilor de interes, dar constituie un punct
de plecare. O altă problemă este aceea că, pe
parcursul utilizării produsului sau a
materialului, se pot forma compuşi
indezirabili care nu vor figura între elementele
constituente. Consultarea unui om de ştiinţă
de la firma producătoare, a unui investigator
sau a unui conservator poate fi o garanţie.
Dacă este necesar, angajaţii muzeului sau ai
laboratoarelor de conservare pot face teste în
picătură pentru a identifica compuşii toxici
specifici [3,6-9].
După ce natura artefactului şi a materialului a
fost determinată, trebuie identificat orice risc
posibil şi trebuie cercetate varii metode de
control. Controlul activ, precum evitarea în
totalitate a unor materiale instabile ori
blocarea lor prin aplicarea unui strat
intermediar sau a unui strat protector, este
necesar. Câteodată, controlul poate fi pasiv,
considerând factorii de mediu cum ar fi
umiditatea relativă sau rata de schimb a
aerului1 din vitrine.
1
Rata de schimb a aerului (eng. air exchange rate) este
viteza cu care aerul din exterior înlocuieşte aerul din
interiorul unei anumite încăperi. Ea se măsoară în
schimburi de aer pe unitatea de timp, adică dacă rata de
schimb a aerului a fost estimată la valoarea de două
schimburi de aer pe zi (s.a pe zi-1), aerul din volumul
interior al unei încăperi se va înlocui integral de două
ori pe parcursul unei zile (n.e.).
 Tétreault, J. Materiale pentru expunere: cel Bun, cel Rău şi cel Urât
Migrarea compuşilor din material
Contactul dintre obiect şi unele materiale este
de neevitat: artefactul este plasat fie pe o bază
sau un suport, fie este suspendat cu fire sau cu
corzi. Există posibilitatea ca anumiţi compuşi
ai materialelor să migreze pe artefact odată ce
s-a produs contactul direct. De exemplu, când
cauciucul vulcanizat vine în contact timp de
mai multe luni cu hârtia, plastifiantul poate
migra în hârtie. Materialul transferat poate
penetra mai multe foi de hârtie. Migraţia unor
componente este, de asemenea, deosebit de
comună materialelor plastice care au un
conţinut procentual ridicat de plastifianţi, cum
ar fi clorura de polivinil flexibilă. Coroziunea
galvanică (migrarea de ioni) poate să apară
dacă două metale diferite sunt în contact.
Controlul degradărilor produse de
migrarea prin contact
Contactul dintre artefact şi material ar trebui
permis doar dacă nu există compuşi sau viitori
produşi de degradare care să se poată transfera
prin punctul de contact. Din păcate, acesta nu
este întotdeauna posibil. De exemplu, lemnul
este cel mai comun material folosit pentru
realizarea vitrinelor. Lemnul nu este
considerat a fi un material inert, pentru că prin
hidroliză eliberează acizi organici şi, în plus,
adezivii folosiţi în anumite produse pe bază de
lemn eliberează formaldehidă.
Controlul prin blocare
Dacă există posibilitatea transferului prin
contact a unor compuşi dăunători, se poate
folosi o barieră impermeabilă. Proprietăţile
unui bun material izolator includ stabilitate
ridicată (nedegradabil şi inert) şi o mare
impermeabilitate pentru compuşii de interes.
Gradul de permeabilitate al unui material este
determinat în cea mai mare măsură de natura
penetrantului şi de natura şi structura
materialului izolant.
Filmul (folia) de polietilenă este des folosit ca
barieră izolatoare. Are o permeabilitate relativ
mare la apă, dar este mai eficace pentru alţi
compuşi, precum oxigenul şi dioxidul de
carbon [10]. Totuşi, filmul de polietilenă, ca
123
restul filmelor de plastic, doar reduce viteza
transferului de compuşi. Aceasta însemnă că
este nevoie de mai mult timp pentru a
transfera acelaşi volum de compuşi, atunci
când se foloseşte un film-barieră pentru
vapori şi, în multe cazuri, viteza transferurilor
este foarte scăzută. Dacă transferul printr-un
strat izolant rămâne o problemă, atunci
materialul folosit pentru expunere sau
materialul de izolaţie trebuie înlocuit.
Emisiile de substanţe volatile din
materiale
Principala sursă a poluanţilor interni
(excluzând sursele exterioare), sunt
combustia, activitatea umană şi materialele.
Există o varietate mare şi complexă de
chimicale care pot fi emise de materiale. Cei
mai importanţi compuşi volatili, despre care
se ştie că reacţionează cu anumite artefacte,
sunt compuşii cu sulf, vaporii acizi (organici
şi anorganici), vaporii alcalini (amoniacul)
aldehidele (cel mai frecvent formaldehida şi
acetaldehida) şi peroxizii. Din păcate, există
foarte puţine date cantitative referitoare la
efectele substanţelor volatile asupra
artefactelor aflate în condiţii muzeale.
Cele mai multe materiale organice emit
compuşi volatili în concentraţii diferite şi cu
viteze de emisie diferite, în funcţie de
procesele de emisie care au loc. Aceste
materiale pot fi împărţite în două categorii.
Materiale cu o emisie ridicată
Vopselele, adezivii şi produşii de curăţenie
emit cantităţi mari de substanţe volatile atunci
când sunt proaspăt aplicate, cantităţile emise
scad însă exponenţial odată cu trecerea
timpului. Unii compuşi volatili nu sunt
neapărat periculoşi (ex. apa rezultată din
vopselele pe bază de emulsii), în timp ce alţii
sunt extrem de corozivi (ex. acidul formic
eliberat de vopselele alchidice). Între aceste
două exemple există o întreagă listă de
compuşi volatili cu un potenţial necunoscut de
degradare a artefactelor. În funcţie de natura
materialului, pot să treacă câteva zile (ex.
adezivii acrilici) sau câteva luni (ex. vopselele
alchidice) înainte ca nivelul emisiilor să se
reducă la un nivel acceptabil.
 Tendinţe în conservarea preventivă
Formarea compuşilor volatili în urma unor
reacţii chimice poate, de asemenea, avea loc
cu o viteză de emisie iniţială înaltă. Unii
dintre vaporii degajaţi sunt doar apă sau
dioxid de carbon, dar alţii sunt foarte corozivi,
cum ar fi vaporii de acid acetic în concentraţii
mari, care sunt emişi de anumite tipuri de
siliconi pentru etanşare. Din această categorie
fac parte, de asemenea, câţiva adezivi sau
vopsele epoxidice, spume poliuretanice şi
unele vopsele poliuretanice. Viteza de emisie
şi efectul degradant al acestor materiale sunt
similare cu cele ale materialelor care degajă
solvenţi.
Din motivele menţionate, este important să se
asigure trecerea unei perioade adecvate de
timp înaintea plasării unor artefacte în acelaşi
mediu cu aceste materiale cu emisii ridicate.
Materiale cu emisie scăzută
Degradarea materialelor organice de către
oxigen, apă, radiaţii ultraviolete sau poluanţi
este foarte lentă. Pe parcursul acestui proces
se formează produşii de degradare care
schimbă treptat caracteristicile materialelor.
Pot fi observate decolorări, pierderea
rezistenţei, acidificare, formarea unor legături
încrucişate2, migrări şi emisii reduse de
compuşi volatili. Lemnul, clorura de polivinil,
acetatul de polivinil eliberează compuşi acizi;
din lână se pot degaja compuşi cu sulf. Unele
din aceste substanţe volatile sunt periculoase
pentru artefacte, chiar şi în concentraţii
reduse.
Compuşii volatili eliberaţi prin desorbţie fac,
de asemenea, parte din această categorie.
Multe materiale au capacitatea de a absorbi
vapori sau compuşi volatili de natură diferită.
Un material absoarbe substanţe volatile până
când ajunge la un echilibru cu mediul
înconjurător. Dacă concentraţia de compuşi
volatili scade (ex. sursa originală este
îndepărtată) sau dacă temperatura camerei
creşte, o parte din compuşii volatili absorbiţi
se vor elimina din material, până când se
atinge un nou echilibru. Cantitatea de
2
Legături încrucişate sunt legături chimice formate
între macromolecule în procesele de îmbătrănire a
materialelor (n.e.).
124
substanţe volatile eliberată este probabil
neglijabilă, dacă suprafaţa materialului este
mică comparativ cu dimensiunea spaţiului.
Este indicat să se determine dacă concentraţia
compuşilor volatili eliberaţi de materiale este
ridicată sau scăzută, în vederea optimizării
controlului acestor substanţe volatile, având în
vedere că metodele de control au propriul lor
mod de acţiune şi propriile limitări.
Controlul degradărilor produse de
substanţele volatile
Este de preferat să se evite orice sursă de
poluanţi interni, prin folosirea unor materiale
stabile. Dacă totuşi, apar substanţe volatile în
apropierea artefactelor sensibile, atunci
trebuie luate măsuri de precauţie pentru
evitarea acumulării acestora şi reducerea la
minim a concentraţiei substanţelor volatile
prezente. În cele ce urmează, se vor prezenta
şase metode de control al efectelor
substanţelor volatile eliberate de materiale. În
unele cazuri ar putea fi necesară folosirea mai
multor metode pentru obţinerea celor mai
bune rezultate în scăderea concentraţiei
substanţelor volatile.
Deşi eliminarea totală a compuşilor volatili
poate fi uneori imposibilă, degradarea
obiectelor poate fi redusă la minim, ţinând
concentraţia compuşilor volatili la limita
inferioară posibilă.
Controlul prin blocare
Pentru a opri sau cel puţin a reduce emisiile
volatile, pot fi aplicate bariere de vapori pe
suprafeţele materialului. Această situaţie este
asemănătoare cu folosirea barierelor pentru
controlul migraţiilor prin contact. Aplicarea
unui strat de vopsea pe lemn este o metodă
tradiţională de a bloca emisiile acide. Totuşi,
vopseaua nu este o barieră totală (poate
reduce emisiile până la 60 – 80%) iar pelicula
de vopsea în sine poate fi o sursă de substanţe
volatile, în special când este proaspăt aplicată.
Una dintre cele mai bune bariere pentru
vapori este folia de aluminiu laminată cu
plastic (polietilenă/ folie de aluminiu/ nylon
sau polipropilenă). Numele comercial uzual al
acestor folii laminate este Marvelseal şi
 Tétreault, J. Materiale pentru expunere: cel Bun, cel Rău şi cel Urât
Marvelguard. Aceste bariere pentru vapori
sunt aplicate pe suprafeţele materialelor cu
ajutorul unui fier de călcat fierbinte. Stratul de
polietilenă se topeşte şi se comportă ca un
adeziv. Folia de aluminiu laminată cu plastic
este o barieră de vapori excelentă, dacă este
aplicată corect şi cu atenţie.
O altă cale de a bloca efectul substanţelor
volatile este aceea de a aplica un strat
protector direct pe artefact, cum ar fi de
exemplu ceruirea sau lăcuirea argintului [11].
Controlul prin diluare
O metodă interesantă de a controla
concentraţia poluanţilor este modificarea
parametrilor fizici ai spaţiului, cum ar fi
volumul aerului, suprafaţa materialului şi rata
de schimb a aerului. Presupunând o viteză de
emisie relativ constantă a materialului, într-o
perioadă limitată de timp (ignorând
eventualele scăderi), concentraţia substanţelor
volatile poate fi exprimată printr-un model
simplu:
C=EA/VN
Unde avem:
C: concentraţia în încăpere3 (mg/m³)
E: viteza de emisie (mg/m²h)
A: aria suprafeţei materialului (m²)
V: volumul încăperii (m³)
N: rata de schimb a aerului din încăpere (h-
1
) cu emisii foarte reduse, într-o perioadă
O galerie mare, cu sistem de ventilaţie şi uşi,
are o rată de schimb a aerului foarte mare
comparativ cu o vitrină cât se poate de bine
etanşată. Substanţele volatile prezente într-un
spaţiu de expunere se difuzează rapid şi asta
poate reduce concentraţia lor la un nivel care
nu este dăunător operelor de artă. Însă, trebuie
acordată o atenţie deosebită vitrinelor, din
cauza volumului lor limitat şi ratei scăzute a
schimbului de aer.
Controlul prin folosirea materialelor
absorbante
Materialele absorbante pot fi folosite ca o
măsură provizorie pentru a controla pro-
3
Încăperea se referă la vitrină sau cameră (n.e.).
125
blemele datorate emisiilor dăunătoare ale
materialelor. Ele pot reduce concentraţia
substanţelor volatile prin două mecanisme:
pot absorbi o varietate largă de substanţe
volatile (ex. cărbune activ, materiale poroase
sau fibroase), sau pot reacţiona selectiv cu
unele substanţe volatile (ex. permanganat de
potasiu, carbonat de calciu impregnat în
carton sau particule de argint fin divizate,
impregnate în material textil (Pacific
Silvercloth)). Aceste produse sunt foarte
eficiente atunci când obiectele pot fi ambalate
în ele, ceea ce este posibil la depozitare, însă,
se aplică cu mai puţin succes în cazul
obiectelor expuse, care nu pot fi acoperite. Un
material absorbant va fi eficace doar dacă
reprezintă o suprafaţă mare într-un volum
relativ mic, ceea ce îi va asigura şansa de a
concura cu succes artefactul în absorbţia
substanţelor volatile sau în reacţia cu acestea.
Materialele absorbante au o durată de viaţă
limitată: cărbunele activ trebuie regenerat
periodic pentru a evita saturarea capacităţii
sale de absorbţie, iar materialele impregnate
cu substanţe reactive trebuie înlocuite atunci
când nu mai au suficiente puncte libere de
reacţie. Durata de viaţă a materialelor
absorbante va fi optimă la o rata mică de
schimb a aerului, respectiv dacă concentraţia
compuşilor volatili şi viteza lor de emisie sunt
foarte scăzute (ex. substanţe volatile rezultate
din procesele de degradare sau din materialele
limitată de timp).
Controlul prin reducerea altor reactanţi şi
catalizatori
Frecvent, un proces de degradare include şi
alţi compuşi decât compuşii volatili şi
artefactul. Aceşti compuşi pot fi reactanţi care
sunt consumaţi în timpul procesul chimic sau
pot fi catalizatorii care grăbesc procesul. Cei
mai comuni reactanţi şi catalizatori sunt
vaporii de apă şi oxigenul.
Umiditatea relativă scăzută poate reduce
viteza proceselor de degradare a artefactelor şi
a materialelor. De exemplu, înnegrirea
argintului este puternic influenţată de
umiditate; ritmul de înnegrire este încetinit
mai eficient prin reducerea umidităţii relative,
 Tendinţe în conservarea preventivă
decât prin scăderea concentraţiei de hidrogen
sulfurat [12]. Controlul UR în vitrine este
relativ simplă şi se poate realiza prin metode
necostisitoare (silcagel sau mici
umidificatoare/ dezumidificatoare).
La concentraţii scăzute de oxigen, chiar şi în
cazul unor concentraţii relativ mari de
substanţe volatile, doar câteva reacţii de
degradare sunt posibile. Concentraţia de
oxigen poate fi redusă prin folosirea unor
vitrine închise ermetic, umplute cu gaz inert
(cu presiuni pozitive, atmosferice [13, 14] sau
negative [15]) sau prin folosirea, într-un
sistem închis, a unor absorbanţi de oxigen,
cum ar fi oxizii de fier (ex. Ageless4 [15]).
Deşi intervenţia asupra concentraţiei de
oxigen este o metodă de control viabilă,
tehnic vorbind este destul de greu de realizat.
Controlul prin reducerea temperaturii
Reacţiile chimice sunt în general încetinite,
sau chiar stopate, atunci când temperatura este
scăzută. Studii ale deteriorării hârtiei instabile
au arătat că viteza reacţiilor de deteriorare
scade cu un factor de doi (la jumătate, n.e.)
pentru fiecare scădere de 5ºC a temperaturii
[16]. Temperatura modifică, de asemenea,
viteza de emisie a unor substanţe volatile,
cum ar fi formaldehida. O creştere a
temperaturii va determina o creştere a vitezei
ambelor procese, atât a celui de difuziune din
materiale, cât şi a celui de hidroliză [17]. Din
nefericire, valoarea temperaturii din spaţiile
de expunere este de obicei dictată de confortul
uman. Chiar dacă s-au realizat vitrine cu
răcire [18], costurile acestora depăşesc
bugetul celor mai multe expoziţii.
Temperaturile ridicate în interiorul vitrinelor
ar trebui evitate, prin asigurarea unor surse
exterioare de iluminare şi prin controlul
nivelului de iluminare.
Controlul prin timp
Timpul necesar substanţelor volatile sau
produşilor ce migrează (din anumite
4
Ageless este un absorbant de oxigen, accesibil
comercial, folosit în special în industria alimentară.
Acesta poate reduce sub 0,01% concentraţia de oxigen
dintr-un ambalaj etanş (n.e.).
126
materiale, n.e.) să reacţioneze cu artefactul şi
să producă degradări depinde în principal de
concentraţia reactanţilor. Pot fi suficiente
câteva zile pentru a degrada anumite artefacte,
dacă concentraţia poluanţilor este ridicată; în
cazul unor concentraţii scăzute de poluanţi, va
fi nevoie de mai multe luni sau de mai mulţi
ani pentru a produce acelaşi efect asupra
aceluiaşi artefact.
Factorul timp are o importanţă specială atunci
când se aplică la materiale care emit cantităţi
mari de compuşi volatili, în special dacă
acestea sunt folosite în sisteme mici şi închise
precum vitrinele. În scopul realizării unei
compatibilităţi complete, trebuie alocat
suficient timp de la aplicarea materialelor cu
emisie ridicată, până la instalarea obiectelor
de artă în încăperi sau etanşarea vitrinelor.
Alt aspect legat de timp este acela că toate
materialele au propria lor „durată de viaţă”.
Un material nu poate fi compatibil cu un
artefact pentru totdeauna. Multe materiale au
ca „durată de viaţă” decenii sau secole.
Totuşi, unele materiale utile, precum spuma
poliuretanică, într-o perioadă de câţiva ani, îşi
pierd progresiv proprietăţile fizice şi chimice
iniţiale (devin galbene, se deformează, devin
casante) şi vor reprezenta un potenţial pericol
pentru artefactele din imediata lor apropiere.
În ciuda instabilităţii, spuma poliuretanică
poate fi necesară pentru susţinerea artefactelor
extrem de fragile în anumite situaţii, precum
transportul. Această spumă este tolerată doar
dacă este folosită pentru perioade scurte, fără
a fi în contact direct cu obiectul (prin folosirea
unui strat intermediar). Când este vorba de
aplicaţii în expunere sau depozitare, spuma
poliuretanică poate crea probleme (chiar dacă
nu este în contact direct cu piesa), dacă este
folosită pentru o perioadă lungă de timp sau
dacă este folosită în stare degradată.
Înainte de instalarea obiectelor în
expoziţie
Este important să fim precauţi şi să judecăm
argumentat în selectarea şi utilizarea
materialelor de expunere. Acest subiect
specific trebuie încorporat în managementul
expoziţional şi trebuie armonizat cu celelalte
elemente de decizie.
 Tétreault, J. Materiale pentru expunere: cel Bun, cel Rău şi cel Urât
Cu ocazia planificării expoziţiei, trebuie
specificate materialele alese şi orice întârziere
necesară (ex. timpul necesar uscării după
vopsire). În mod ideal, materialele alese nu ar
trebui să cauzeze nicio potenţială degradare
artefactelor, dar, ca în toate activităţile
muzeale, soluţia cea mai bună nu este
întotdeauna posibilă, iar compromisul este
alternativa realistă. Un compromis este
acceptabil dacă respectă compatibilitatea
dintre materiale şi artefacte. Odată ce s-au
determinat potenţialele riscuri ale materiale-
lor, trebuie luate măsuri pentru ca materialele
să nu dăuneze obiectelor de artă sau ca efectul
lor să poată fi controlabil.
Orice material s-ar primi, trebuie determinată
natura sa chimică. Dacă este necesar, se pot
efectua teste în picătură pentru a determina
dacă un anumit material reprezintă un pericol
pentru artefact. Spaţiul de expunere trebuie
evaluat înainte ca artefactele să fie expuse.
Prezenţa substanţelor volatile poate fi mai
întâi observată după miros (miros de vopsea,
adezivi sau „materiale noi”), iar apoi poate fi
măsurată cu instrumente speciale (ex. tuburile
Dräger5 [19]). Dozimetre pasive şi selective
pentru poluanţi, cum ar fi de exemplu
plăcuţele de plumb sau argint, pot fi introduse
în vitrine şi pot fi utile în monitorizarea pe
perioade lungi a anumitor compuşi volatili.
După montarea artefactelor în
expoziţie
La începutul expoziţiei trebuie efectuată o
evaluare (a stării obiectelor n.e.), care se va
repeta periodic pentru a se detecta apariţia
oricăror deteriorări pe artefacte. Este mai uşor
să se detecteze, prin folosirea dozimetrelor
precum cupoanele metalice, deteriorări
produse pe aceste cupoane de cantităţi reduse
de poluanţi, decât să se monitorizeze
schimbările, cât de subtile, chiar pe artefacte.
Totuşi, este de reţinut că pentru o degradare
observată pot fi responsabili mai mulţi agenţi
de deteriorare. Dacă dauna sau potenţiala
5
Tuburile Dräger sunt sisteme de tuburi accesibile
comercial, elaborate pentru detectarea şi măsurarea a
peste 160 de agenţi poluanţi (contaminanţi) din sol, apă
şi aer; detalii pe pagina www.detectie.ro/tuburi-
calorimetrice (accesată la 07.04.2009) (n.e.).
127
daună se descoperă a fi legată de materiale,
atunci trebuie reconsiderată alegerea
materialelor sau a metodelor de control. Dacă
situaţia nu poate fi corectată imediat,
artefactele trebuie îndepărtate din mediul
dăunător. Obiectele care suferă de un fel
anume de degradare pot necesita o intervenţie
imediată pentru a se evita continuarea
deteriorării. Pentru a se stabili gravitatea
degradării şi a se determina dacă este sau nu
necesar un tratament, trebuie consultat un
conservator.
Concluzii
O expoziţie trebuie să respecte integritatea
unui artefact în timp ce îi asigură protecţia.
Personalul muzeului, designerii şi
conservatorii trebuie să fie atenţi la alegerea şi
folosirea materialelor, din moment ce anumite
materiale sunt cunoscute ca eliberând
contaminanţi toxici sau poluanţi. Chiar dacă
nu toate materialele pot fi folosite în siguranţă
cu artefactele, este posibil să folosim diferite
metode de control care evită sau reduc
potenţialul de degradare al acestora.
Extrapolând, majoritatea materialelor pot fi
considerate ca fiind „urâte”. Prin evaluarea
contextului, de la caz la caz, şi luând deciziile
corecte, este posibil să se ia măsuri pentru a se
obţine compatibilitatea dintre materiale şi
artefacte şi a se da suficientă libertate
angajaţilor muzeali pentru a realiza o
expoziţie estetic plăcută.
Bibliografie
1. Brooke Craddock, A, Construction
materials for storage and exhibition,
Conservation concerns. A guide for
collectors and curators. Cooper-Hewitt
Museum and Smithsonian Institution, New
York (1992) pp23-28.
2. Donovan, PD and Stringer J, The corrosion
of metals by organic acid vapours,
Proceeding of the fourth international
congress on metallic corrosion, Houston,
National Association of Corrosion
Engineers, (1972) pp537-543.
 Tendinţe în conservarea preventivă
3. Green, LR, Selection for materials and
methods for display, The British Museum
Report 1990/1 (1990) pp1-10.
4. Padfield, T, Erhardt, D and Hopwood, W,
Trouble in store, In Science and
technology in the service of conservation,
IIC Preprint, London (1982) pp24-27.
5. Tétreault, J, Matériaux de construction,
matériaux de destruction, Preprint of the
conference: La conservation préventive,
ARAAFU, Paris (1992) pp163-176.
6. Daniels, VD and Ward, S, A rapid test for
the detection of substance which will
tarnish silver, Studies in conservation, 27
(1982) pp58-60.
7. Oddy, WA, An unsuspected danger in
display, Museum Journal 73 (1973) pp.27-
28
8. Tétreault, J, La mesure de l'acidité des
produits volatils, Journal of IIC-CG, 17
(1992) pp17-25.
9. Williams, SR, The Beilstein test: screening
organic and polymeric materials for the
presence of chlorine, with examples of
products tested CCI notes 17/1 (1993)
10. Yasuda, H and Stannett, V, Permeability
coefficients, Polymer Handbook,
Brandrup, J and Immergut, EH editors,
John Wiley & Sons, 2th ed (1975) pIII-234.
11. Selwyn, LS, Historical Silver: storage,
display and tarnish removal, Journal of
IIC-CG, 15 (1990) pp12-22.
12. Rogers, G de W, Particular aspects of
silver tarnishing, Proceeding of the 1975
annual meeting of IIC-CG, Bulletin 1
(1976) pp5-6.
128
13. Calmes, A, Chartes of Freedom of the
United States, Museum I46 (1985) pp99-
101.
14. Lambert, FL, Daniel, V and Preusser, FD,
The rate of oxygen by AgelessTM: the
utility of an oxygen scavenger in sealed
cases, Studies in Conservation 37 (1992)
pp267-274.
15. Maltby, SL, Rubber: the problem that
becomes a solution, SSCR Preprint,
Edinburgh (1988) pp151-157.
16. Michalski, S, Correlation of zero-span
strength, fold Endurance, RH and
temperature in the ageing of paper: a
review of published data, Book and Paper
specialty group abstracts, AIC Preprints,
Vancouver (1987) pp.228-229.
17. Godish, T, The immediate and long-term
effects of formaldehyde, Comments
Toxicology, 3 (1988) pp135-153.
18. Padfield, T, Burke, M and Erhardt, D, A
cooled display case for Georges
Washington's commission, ICOM Preprint,
committee for conservation, Copenhagen
(1984) pp38-42.
19. Leichnitz, K, Detector tube handbook air
investigations and technical gas analysis
with Dräger tubes, 7th ed, Lübeck (1989).
O nouă metodologie pentru testarea coroziunii accelerate
Laurianne Robinet şi David Thickett
A New Methodology for Accelerated Corrosion Testing
Studies in Conservation 48, 2003, 263 - 268
Rezumat
1
Testele de coroziune accelerată au fost
utilizate timp de aproape 30 de ani pentru a
exclude materialele corozive dintre cele
utilizate pentru expunere şi depozitare.
Metoda raportată de Green şi Thickett în 1995
a fost dezvoltată pentru a permite evaluarea
simultană a trei metale (argint, cupru şi
plumb) într-un singur test. Compararea unei
game largi de materiale a arătat că diferenţele
de rezultate generate de această modificare
sunt mai mici decât diferenţele întâlnite în
cazul testelor repetate, pentru acelaşi material,
folosind metoda utilizată anterior. Problemele
întâlnite la coroziunea cuponului de plumb
din tuburile de control (martor) au fost
investigate, iar metoda a fost modificată astfel
încât să îndepărteze acest efect. Metoda de
curăţare a recipientelor de testare a fost
modificată, pentru a exclude din proces acidul
cromic, o substanţă chimică periculoasă. 2
1
Metoda originală de testare este cel mai frecvent
menţionată ca „testul Oddy”, după numele celui care a
propus-o pentru prima dată. Materialele introduse în
depozite pe lângă colecţiile depozitate (mobilier de
depozitare, materiale de ambalare a obiectelor,
materiale de finisare a pardoselii, vopsele etc.) sau cele
folosite pentru realizarea şi amenajarea vitrinelor de
expunere (lemn stratificat, materiale adezive, vopsele,
textile decorative etc.) pot emana uneori gaze acide,
corozive, care se acumulează în timp în spaţiul de
depozitare sau în vitrine, ducând la degradarea nedorită,
uneori destul de severă, a obiectelor din interiorul
acestora. Testul a fost elaborat pentru ca alegerea
materialelor folosite pe o perioadă lungă în vecinătatea
obiectelor de patrimoniu, să nu se facă la întâmplare, ci
după o verificare prealabilă a lor, eliminându-le pe cele
cu potenţial de degradare. El este folosit în mod curent
în toate marile laboratoare de conservare din ţările vest
europene, şi nu numai. Metalele sunt cele care
reacţionează cel mai rapid şi cel mai vizibil la aceste
gaze, ele corodându-se la suprafaţă. Din acest motiv,
mici mostre din toate materialele care se selectează
pentru a fi utilizate într-o vitrină sau într-un depozit,
sunt introduse în tuburi de sticlă, împreună cu o plăcuţă
metalică, numită cupon, şi o sursă de umiditate care să
asigure umiditatea de 100% în tubul de testare. Metalele
129
Introducere
Testele de coroziune accelerată au fost
utilizate în conservare încă din 1972 [1, 2].
Aceste teste prezintă multe avantaje pentru
care sunt recomandate. Ele sunt relativ rapide
şi necostisitoare, iar când sunt utilizate
anterior unor reamenajări muzeale sunt pro-
active şi conduc la excluderea materialelor
nepotrivite înainte ca deteriorările să aibă loc.
Acestea „modelează” situaţia din vitrine/
depozite şi nu necesită cunoştinţe despre
ratele de schimb ale aerului sau despre
susceptibilităţile şi gradul de degradare a
diferitelor metale. Testele suportă toate
dezavantajele testării accelerate, cu incerti-
tudinile factorilor de accelerare în comparaţie
cu condiţiile reale din mediul ambient şi
posibilitatea încurajării unor reacţii care nu ar
fi avut loc în condiţiile întâlnite în mod
obişnuit. Acest lucru conduce la situaţia ca
unele materialele să nu treacă testul, deşi
acestea utilizate în condiţiile efective de
expunere/ depozitare s-ar putea să nu fi creat
probleme. Totuşi, dacă obiectivul testării este
acela de a exclude materialele cu potenţial de
folosite pentru cupoane sunt argintul, cuprul şi plumbul.
Tuburile sunt introduse apoi în etuvă, şi menţinute la
temperatura de 60ºC, timp de aproximativ 6 săptămâni,
accelerându-se astfel procese posibile de coroziune.
Dacă, după testare, cupoanele sunt vizibil nealterate,
înseamnă că materialul testat se poate folosi în scopul
propus. Dacă se observă semne de coroziune pe cu-
poane, se recomandă evitarea materialului testat. Pentru
a avea garanţia că coroziunea observată se datorează
într-adevăr materialului testat, în etuvă se vor introduce
pentru fiecare tip de metal totodată şi tuburi de control
sau tuburi martor (numite şi probe oarbe), care au exact
acelaşi conţinut ca şi tuburile test, mai puţin materialul
de testat. În mod normal, pe cupoanele metalice din
aceste tuburi martor nu trebuie să se observe coroziune,
numai dacă sticlăria şi materialele folosite la testare au
fost contaminate cu impurităţi nedorite. În aceste cazuri,
toată testarea trebuie repetată eliminând sursele de
eroare.
Prezentul articol conţine cea mai recentă metodologie
propusă şi verificată pentru acest test (n.e.).
 Tendinţe în conservarea preventivă
deteriorare, acest eşec nu e o problemă
serioasă. Intenţia a fost întotdeauna aceea ca
metoda de testare să fie disponibilă oricărui
conservator şi astfel, să nu necesite un
echipament complex sau o pregătire de lungă
durată.
Metoda de testare a evoluat pe parcursul
ultimilor treizeci de ani, aducându-i-se
modificări pentru a corespunde anumitor
instituţii sau circumstanţe. Acest lucru a
condus la situaţia în care sunt utilizate mai
multe versiuni uşor modificate ale testului. Un
studiu derulat în instituţiile care utilizează
acest test din Regatul Unit al Marii Britanii a
relevat multe diferenţe în aplicarea metodei
[3]. O comparaţie a rezultatelor obţinute de
laboratoarele acestor instituţii a arătat că
asemenea mici diferenţe (metodologice) pot
conduce la rezultate foarte diferite, chiar dacă
testarea se face pe acelaşi material. În
domeniul chimiei analitice este foarte bine
cunoscut faptul că nu se întâlneşte
reproductibilitate perfectă între laboratoare,
chiar utilizând metode analitice bine validate
şi controlate. Cu toate acestea, două teste
furnizând două rezultate diferite pentru acelaşi
material pot submina serios încrederea atât în
testele propriu-zise cât şi în necesitatea de
testare a materialelor. Cercetările întreprinse
asupra diferiţilor factori care afectează
metodele de testare au generat o metodă care
îmbină uşurinţa pregătirii cu reproduc-
tibilitatea. Repetând procesul de comparare
între laboratoare, fiecare laborator participant
utilizând noua metodă, s-a ajuns la o
reproductibilitate semnificativ îmbunătăţită
[4].
Factorul limitativ major şi fundamental în
reproductibilitatea acestui tip de testare este
aproape sigur reproductibilitatea suprafeţelor
metalice, care influenţează reactivitatea
acestora în mediul de testare. Scopul prezentei
lucrări este acela de a investiga diferite
modalităţi de efectuare a testului, cu toate cele
trei metale în acelaşi recipient, în vederea
optimizării unei metode care asigură o
preparare rapidă şi utilitate, în timp ce se
menţine controlul asupra factorilor care
afectează semnificativ rezultatele testelor.
Testul prezentat aici a fost evaluat prin
130
comparaţie cu metoda publicată de Green şi
Thickett în 1995 [4], prin utilizarea a 53 de
materiale. Procedura este prezentată în Anexa
1. În acelaşi timp, au fost investigate două
probleme distincte identificate în metoda din
1995: curăţarea tuburilor şi coroziunea
observată pe cuponul de control din plumb.
Rezultatele sunt prezentate mai jos.
Curăţarea tuburilor
Curăţirea este o parte foarte importantă a
testului. Dacă tuburile nu sunt curăţate
suficient de bine, rezultatele testului următor
pot fi afectate negativ. Metoda de curăţare
standard constă în trei paşi separaţi, dintre
care unul presupune utilizarea acidului
cromic. Acidul cromic ridică o problemă
majoră pentru că are implicaţii serioase asupra
sănătăţii şi a securităţii muncii şi pentru că are
efect nociv asupra mediului. Două soluţii
acide mai slabe, prezentând o mai mare
siguranţă, au fost testate pe post de înlocuitori
ai acidului cromic. Detergentul Decon 90
„Acid Rinse” (”Clătire Acidă”), şi soluţia
diluată de acid azotic (10% procente de
volum) au fost utilizate pentru a curăţa
tuburile care conţineau un material nepotrivit,
care a corodat plumbul în una din testări.
Testele (martor) pentru cuponul din plumb,
fără materialul de testat, au fost apoi efectuate
în tuburile curate. Plumbul a fost utilizat
datorită sensibilităţii sale ridicate la
concentraţii joase de gaz poluant [5]. La
sfârşitul testelelor nu s-a observat nicio urmă
de coroziune pe niciunul dintre cupoanele de
plumb utilizate. Noua procedură de curăţare
recomandată este prezentată în Anexa 1.
Alterarea cuponului de control
(martor) din plumb
Câteodată, la utilizarea testului standard3,
apare o oxidare de culoare roşie pe cuponul
martor din plumb. Coroziunea cuponului
martor este problematică, pentru că, în cazul
apariţiei acesteia, trebuie reluat testul pentru
întregul lot de materiale testate. Efectul nu a
fost observat pe cuponul de plumb din alte
3
Testul standard, descris în [4], estedenumirea utilizată
în Regatul Unit pentru testul Oddy (n.e.).
 Robinet, L. şi Thickett D. O nouă metodologie pentru testarea coroziunii accelerate
tuburi de testare din lot, astfel încât este puţin
probabil ca tubul murdar să fie răspunzător
pentru coroziune.
Pentru a încerca să se determine cauza
coroziunii, au fost întreprinse teste care
investighează influenţa diferiţilor factori
posibili precum: diferite tampoane de
bumbac; diferite textile / hârtii absorbante
(utilizate pentru uscarea cuponului); diferite
surse de plumb; cupon care nu a fost curăţat în
acetonă (propanonă); cupon uscat la aer după
curăţarea cu acetonă; cupon într-un tub fără
apă; cupon în contact direct cu apa; şi un
recipient diferit, pentru a evita contactul cu
suprafaţa interioară a tubului de sticlă. Câteva
teste au generat coroziune albă şi roşie, care
au fost identificate cu ajutorul spectroscopiei
micro-Raman şi al difracţiei de raze X ca
hidroceruzită (2PbCO3. Pb(OH)2), litargă
(PbO tetragonal), masicot (PbO ortorombic) şi
plumbonacrit (6PbCO3 3Pb(OH)2·PbO).
Testele realizate în tuburi de sticlă în poziţie
verticală nu au dus la nicio coroziune. Unele
dintre testele anterioare au fost repetate cu
tuburile în poziţie verticală, utilizând un
suport de aluminiu cu compartimente pătrate.
La sfârşitul testelor nu a fost observată
coroziune pe niciunul dintre cupoanele de
plumb. Contactul creat între cupon şi apa
condensată pe sticlă, prin poziţionarea tubului
la un anumit unghi, a fost răspunzător pentru
coroziunea cuponului de control. Efectul
poate fi evitat prin poziţionarea verticală a
tubului în etuvă, utilizând un suport de
aluminiu.
Trei cupoane într-un singur tub
Metoda standard implică realizarea testelor
separat pentru fiecare cupon metalic: argint,
cupru şi plumb. Într-o metodă de testare
modificată [6], cele trei cupoane metalice sunt
îndoite pe marginea vasului de laborator, în
contact direct cu sticla. Din păcate, această
dispunere facilitează contactul cu apa
condensată ce poate induce coroziune. De
asemenea, datorită tensiunii induse în cuponul
metalic, apare o coroziune în zona îndoiturii,
care, în mod normal, nu s-ar observa.
131
Amplasarea celor trei cupoane metalice într-
un singur tub ar simplifica semnificativ testul
şi ar reduce timpul lui de pregătire. O astfel de
metodă trebuie să evite contactul dintre
cupoane şi, de asemenea, contactul lor cu
sticla tubului. A fost investigată utilizarea
unui dop în care sunt tăiate fante pentru a
insera cele trei cupoane din diferite metale
(Figura 1).
Figura 1. Cupoane metalice amplasate paralel
într-un dop moale.
Dopuri moi, de la producători diferiţi, au fost
testate din punct de vedere al emanaţiilor, prin
utilizarea testelor standard de coroziune
accelerată. S-a constatat că dopurile din
neopren sunt nepotrivite deoarece oxidează
argintul şi cuprul. Dopurile din silicon,
produse de VWR şi Radleys, s-au dovedit a fi
inerte faţă de cupoanele metalice utilizate. S-a
constatat că partea din cuponul de argint
fixată în fanta din silicon se oxidează uneori,
dar partea expusă testului nu a fost afectată.
Pentru a verifica dacă modificările conduc la
aceleaşi rezultate ca şi testul standard, s-a
făcut o încercare pe diferite materiale,
utilizând atât metoda standard, cât şi noua
metodă, pe care o numim testul „3 în 1”. S-au
folosit dopuri Radleys pentru toate
experimentele care urmează.
La început, testele au fost efectuate pe trei
materiale testate în mod curent: lemn şi două
tipuri de textile. Diferite cantităţi de material
(2,4 şi 6g) au fost puse în tuburi, pentru a
evalua efectul repartizării gazelor produse la
cele trei cupoane, astfel că doza de gaz care
revine fiecărui cupon (din testul „3 în 1”) este
mai scăzută decât în testul standard. Gazele
pot reacţiona, preferenţial, cu unul sau mai
multe dintre cupoanele metalice. Fiecare test
standard a fost repetat de două ori pentru
 Tendinţe în conservarea preventivă
fiecare dintre materiale, iar fiecare test „3 în
1”a fost repetat de câte trei ori. Întregul
ansamblu a fost pus într-o etuvă la 60°C, timp
de 28 de zile. La sfârşitul perioadei de testare,
cupoanele au fost evaluate în funcţie de
definiţiile utilizate în clasificarea standard la
British Museum [7]:
− P adecvat pentru utilizare (fără coroziune)
− T adecvat pentru utilizare temporară, până
la 6 luni (coroziune uşoară)
− U inadecvat pentru utilizare
Rezultate mai bune au fost obţinute
întotdeauna cu 2g de material. Cu cât este
prezent mai mult material, cu atât corodarea
cuponului este mai scăzută. Cu cât se
introduce mai mult material în tubul pentru
testare, cu atât mai puţină este apa rămasă în
tubul mic.
Repetarea aceloraşi teste pe aceleaşi materiale
au dat rezultate identice. Chiar dacă cupoanele
au fost afectate, în acelaşi mod, în ambele
teste şi au dus la aceeaşi evaluare, aspectul lor
a fost puţin diferit. În testul „3 în 1”,
coroziunea a fost întotdeauna mai puţin
pronunţată şi concentrată, mai ales în
porţiunea inferioară. Acest lucru se întâmplă
probabil deoarece cupoanele se află la altă
înălţime, fiind o distanţă mai mare între
cupoane şi materialul testat decât în testul
standard; şi pentru că sunt apropiate unele de
altele, ceea ce restricţionează amestecarea
aerului în tub.
Pe baza observaţiilor din primele trei
încercări, testul „3 în 1” a fost modificat. Un
alt set de teste a fost efectuat pe textila în
cazul căreia diferenţele de aspect dintre
cupoane a fost mai accentuată cu ocazia celor
două încercări anterioare. Au fost încercate
diferite poziţii şi lungimi ale cupoanelor.
Aranjamentul arătat în Figura 1 a dat
rezultatele cele mai apropiate de testul
standard. Aspectul cupoanelor nu va fi
niciodată exact aceleaşi ca în cazul testului
standard, deoarece mediul (din tuburi) este
diferit. Cu toate acestea, cele două teste au
dus la aceleaşi clasificări. Prezenţa unei
coroziuni mai pronunţate la al doilea set de
încercări, în comparaţie cu primul set,
revelează importanţa poziţionării cupoanelor
132
în tub. Testul „3 în 1” are avantajul
îmbunătăţirii repetabilităţii poziţionării
cupoanelor, un factor care anterior nu a fost
luat în calcul.
Pentru a decide dacă testul „3 în 1” poate
înlocui în siguranţă testul standard, au fost
întreprinse teste comparative pe 53 de mostre
diferite utilizate în mod obişnuit în muzeu,
inclusiv textile, lemn, adezivi, vopsele şi
hârtie. Testul „3 în 1” a fost efectuat conform
procedurii descrise în Anexa 1. Cuponul de
plumb a fost amplasat în poziţie centrală
(Figura 1) pentru a evita orice risc de contact
cu sticla tubului, ceea ce ar fi putut cauza
coroziune în cazul condensării vaporilor de
apă. Dintre cele trei metale, plumbul este de
departe cel mai susceptibil la acest efect. Se
va evalua partea inferioară a cuponului, partea
care reacţionează cel mai intens. Cu toate
acestea, coroziunea a avut loc uneori în partea
centrală sau superioară (a cuponului), în
general în cazul plumbului. Acelaşi efect a
fost observat în testul standard corespunzător.
Stratigrafia verticală a coroziunii nu a fost
luată în considerare anterior. Testul „3 în 1”
este superior testului standard, pentru că
metalul este poziţionat în apropierea dopului,
ceea ce nu se întâmplă în cazul testului
standard.
În cazul a 46 dintre materialele testate,
rezultatele au fost identice, independent de
materialele utilizate sau clasificările obţinute
(P, T sau U). Cu şapte dintre materiale, cele
două teste nu au dat rezultate similare pentru
unul dintre cele trei metale (Tabelul 1). Din
discordanţele constatate, testul standard este
uneori mai sensibil decât testul „3 în 1” şi,
câteodată, situaţia opusă este adevărată, astfel
încât nu este posibilă generalizarea faptului că
un test ar fi mai sensibil decât celălalt.
Cupoanele au fost evaluate în concordanţă cu
clasificarea standard descrisă în procedura de
testare. Procentajul rezultatelor identice a fost
91% pentru argint, 96% pentru cupru şi 98%
pentru plumb. O comparaţie ilustrativă între
testul „3 în 1” şi metoda de testare standard
este prezentată în Anexa 2.
 Robinet, L. şi Thickett D. O nouă metodologie pentru testarea coroziunii accelerate

Metal RMSD*
Mulţumiri
Diferenţa dintre Diferenţa între Autorii doresc să îi mulţumească lui Susan
teste repetate pe 5 testul „3 în 1” Bradley de la British Museum pentru sfaturile
materiale, 10 şi testul standard şi comentariile sale şi lui Kristie Short pentru
repetări în diferite pentru 53 de ajutorul oferit în punerea la punct a testelor.
laboratoare [4] materiale
Argint 0.62 0.61 Anexa 1: Procedura metodei „3 în 1”
Cupru 1.49 0.38 Echipamentul necesar
Plumb 1.11 0.27 Un eşantion de 2g din materialul de testat,
*Abaterea medie pătratică tuburi din sticlă de 50ml, dopuri de silicon
Tabel 1. Comparaţie a gradului de concordanţă inerte, tuburi mici de sticlă (0,8ml), folii
între testul „3 în 1” şi testul standard şi a metalice (Ag, Cu, Pb), vată din bumbac, apă
reproductibilităţii testului standard distilată, acetonă de înaltă puritate, trei
recipiente Petri (unul pentru fiecare metal),
Concluzii sticle de ceas, perii din fibră de sticlă (una
pentru fiecare metal), bisturiu cu capăt
Pe parcursul acestui studiu, trei aspecte triunghiular, pensetă, foarfece. Bisturiul,
independente au fost examinate şi penseta şi foarfeca trebuie curăţate cu acetonă
îmbunătăţite: curăţarea tuburilor, coroziunea înainte de utilizare.
cupoanelor martor din plumb şi dezvoltarea
unei modalităţi de poziţionare a celor trei Procedura de curăţare
cupoane într-un singur tub.
În cazul urmelor de coroziune rămase pe
În cazul procesului de curăţare s-a aplicat o tuburi de la un test anterior, curăţaţi prin
nouă procedură. Acidul cromic a fost înlocuit imersare în acid clorhidric diluat (HCl 20%)
fie cu acid azotic diluat, fie cu detergent timp de mai multe zile. Puneţi apoi tuburile
Decon 90 „Acid Rinse” / ”Clătire Acidă”, într-o soluţie diluată de acid azotic (HNO3
ambele semnificativ mai puţin periculoase 10%, procente de volum) sau soluţie Decon
pentru sănătate şi mai puţin riscante pentru 90 „Acid Rinse” peste noapte. Spălaţi tubul în
mediu. apă cu Detergent Centiclean Super, utilizând o
Neobişnuita coroziune roşie a cupoanelor perie. Puneţi tubul la uscat în etuvă la 60ºC.
martor din plumb a fost explicată prin Treceţi tubul printr-un arzător Bunsen pentru
contactul cuponului cu apa condensată pe a elimina orice reziduu organic.
marginile tubului, condensare care s-a format
în timpul deschiderii cuptorului. Pentru a Pregătirea tuburilor
rezolva problema coroziunii, poziţia tubului Introduceţi 2g (± 10%) de material pe fundul
din testul standard a fost schimbată din culcat fiecărui tub. Tot aici, aşezaţi de asemenea,
în poziţie verticală prin utilizarea unui suport tubul mic (0,8ml), plin cu apă distilată, închis
de aluminiu. cu o bucată de vată.
Utilitatea metodei pentru testarea coroziunii
accelerate a fost semnificativ îmbunătăţită. Pregătirea cupoanelor metalice
Amplasarea celor trei cupoane metalice într- În cazul fiecărei foi metalice (Ag, Cu, Pb),
un sigur tub nu economiseşte doar timpul de şlefuiţi suprafaţa pe ambele părţi cu o perie
pregătire a testelor, ci şi îmbunătăţeşte din fibră de sticlă – obiectivul este acela de a
reproductibilitatea poziţionării cupoanelor, un îndepărta tot stratul de oxid de pe suprafaţă.
factor a cărui influenţă asupra cantităţii de Tăiaţi un cupon din fiecare folie metalică la
coroziune produsă nu a fost luat în calcul mărime 10 x 35 mm. Curăţaţi cupoanele în
anterior. Noua metodă de testare prezintă o acetonă, punându-le în recipientele Petri
bună concordanţă cu rezultatele metodei umplute cu acetonă „Spectrosol grade”
publicate anterior. (acetonă de înaltă puritate) şi acoperiţile cu o

133
 Tendinţe în conservarea preventivă
sticlă de ceas. Prindeţi cupoanele cu penseta şi
uscaţi-le cu o hârtie absorbantă (nu lăsaţi
cupoanele să se usuce singure).
Pregătirea dopului (Figura 1)
Tăiaţi trei fante, de aproximativ 5mm
adâncime şi 10mm lungime pe fundul dopului
de silicon utilizând bisturiul. Introduceţi
fiecare cupon metalic într-una din fante,
amplasând cuponul de plumb în mijloc
(asiguraţi-vă că cupoanele nu se ating unele
de altele). O modalitate uşoară de a introduce
cupoanele este aceea de a strânge dopul, ceea
ce va deschide fantele.
Închiderea tubului (Figura 2)
Puneţi cupoanele în tub prin închiderea
tubului cu dopul care ţine cupoanele;
asiguraţi-vă că tubul este închis ermetic prin
împingerea dopului, astfel încât cupoanele să
nu atingă sticla tubului. Puneţi tubul în poziţie
verticală în suportul de aluminiu şi puneţi
totul în etuvă la temperatura de 60°C timp de
28 de zile.
Figura 2. Schema metodei „3 în 1”.
Se pregăteşte un tub de control (martor) în
acelaşi mod, care însă nu conţine niciun
material de testat. Este nevoie de un singur
tub martor pentru fiecare lot. Dacă apare vreo
urmă de coroziune pe cupoanele din tubul
martor, testul trebuie repetat.
Note
Pentru a evita orice contaminare a dopurilor,
prin absorbţie de gaze nocive, cum ar fi acidul
acetic emanat de lemn, dopurile trebuie să fie
păstrate într-un container inert.
134
Pentru a evita orice curăţare suplimentară,
materialele adezive sau vopselele se aplică pe
o folie inertă de Melinex (de 50-75 µm) care
se introduce apoi în tuburile de testare, astfel
încât doar Melinexul să se afle în contact cu
sticla tubului.
Anexa 2: Comparaţie statistică
între metodele de testare „3 în 1” şi
standard
Standardizarea metodei de testare în 1995 a
dus la o îmbunătăţire semnificativă a
reproductibilităţii; cu toate acestea nu a fost
atinsă o concordanţă de 100% între
laboratoare. S-a efectuat o analiză statistică.
Au fost calculate diferenţele între rezultatele
obţinute prin testul „3 în 1” şi testul standard
pentru cele 53 de mostre de material supuse
testării. Acestea au fost comparate cu abaterile
rezultatelor obţinute de câteva laboratoare,
care au utilizat metoda standard pentru
testarea aceluiaşi set de cinci materiale. O
metodă statistică simplă, abaterea medie
pătratică (RMSD), a fost utilizată pentru a
măsura nivelul general de concordanţă al
testelor pentru un anumit metal.
În încercările comparative dintre laboratoare
din 1995, di este diferenţa dintre rezultatul
obţinut într-un laborator şi valoarea medie a
rezultatelor obţinute pentru acelaşi material
testat în toate laboratoarele implicate. Pe de
altă parte, în studiul „3 în 1”, di este diferenţa
între rezultatul testului „3 în 1” şi cel al
testului standard. n este numărul de teste la
care s-a supus un anumit metal în contextul
încercărilor comparative dintre laboratoare
(50), respectiv numărul de materiale supuse
testului comparativ (standard versus „3 în 1”)
menţionat mai sus (53). Cu cât este mai mic
RMSD cu atât este mai mare concordanţa într-
un set de rezultate. Detalii complete privind
calcule statistice similare, comparând
rezultatele diferitelor laboratoare cu valorile
medii ale rezultatelor, sunt prezentate în
 Robinet, L. şi Thickett D. O nouă metodologie pentru testarea coroziunii accelerate
lucrarea din 1995. Pentru aceste calcule,
categoriile au fost echivalate cu următoarele
valori numerice, P=0, T=2 şi U =4. Rezul-
tatele RMSD sunt prezentate în Tabelul 1.
Luând în considerare mai întâi comparaţia
între testul „3 în 1” şi testul standard, RMSD
este cel mai ridicat pentru argint, indicând o
concordanţă mai mică pentru acest metal
decât pentru cupru şi plumb, şi arătând
aceeaşi tendinţă ca procentajele simple
prezentate mai devreme.
Comparând aceste RMDS cu acelea calculate
din repetarea testelor standard, toate
statisticile sunt mai scăzute, iar în cazul
cuprului şi plumbului acest lucru este chiar
foarte evident. Aceasta indică faptul că
diferenţele în rezultate ce ar putea fi introduse
prin adoptarea noii metode sunt mai scăzute
decât cele inerente în testul standard.
Sănătate şi securitate
Propanona (acetona) este extrem de
inflamabilă şi poate cauza afecţiuni serioase
în contact cu ochii; poate cauza dermatite, iar
vaporii au o expunere ocupaţională standard
de 2400mgm-3 conform reglementării UK
COSHH (Controlul substanţelor periculoase
pentru sănătate).
Plumbul este periculos în cazul ingerării, iar
praful are o limită de expunere de 0,15mgm-3
conform reglementării UK COSHH. Datorită
toxicităţii prafului de plumb, plumbul trebuie
şlefuit într-o nişă cu exhaustare, iar persoana
care execută operaţiunea trebuie să poarte
mască şi mănuşi.
Prafurile de argint, cupru şi fibră de sticlă sunt
iritante.
Furnizori
Super Detergent Centiclean: Century Oils Ltd,
PO Box 2, Strada New Century, Hanley,
Stoke-on-Trent ST1 5HU, UK.
Acetona (Spectrosol); folie de plumb AnalaR,
0.13 mm; suport de aluminiu pentru
incubator; 50 sticle universale, cat. no.
402/0683/00; tuburi mici de sticlă („tub
Durham’), pachet de 250, 25 × 6 mm, cat. nr.
267/0035/01; dop din cauciuc siliconic nr. 21,
135
21 × 24.5 × 28 mm, ref. 226/0100/ 21: VWR
International Ltd, Hunter Boulevard, Magna
Park, Lutterworth LE17 4XN, UK.
Folie de argint, 0.1 mm, ref. S/0880/90; folie
de cupru, 0.1 mm, ref. C/7050/50: Fisher
Chemicals, Bishop Meadow Road,
Loughborough LE11 5RG, UK.
Decon Acid Rinse/Clătire Acidă Decon, ref. B
29021: Philip Harris, Novara HS, Excelsior
Road, Ashby Park, Ashby de la Zouch LE65
ING, UK.
Dop de silicon, 21 × 27 × 30 mm, ref.
V263027: Radleys, Shirehill,
Saffron Walden CB11 3AZ, UK.
Autori
Laurianne Robinet a obţinut diploma în
chimie de la Institutul Universitar de
Tehnologie din Orsay, Franţa, în 1997. S-a
specializat în chimie organică şi analitică şi a
finalizat o licenţă în 1999, urmată de un
masterat (DESS) în metode analitice fizico-
chimice şi instrumentale în 2000, la
Universitatea din Orsay. A dobândit
experienţa în conservare prin intermediul
stagiilor la Laboratorul de Cercetare al
Muzeelor din Franţa, la Laboratorul de
Dinamică, Interacţiune şi Reactivitate
(LADIR) şi la Institutul Canadian de
Conservare. A lucrat ca şi specialist în ştiinţa
conservării în departamentul de cercetare al
British Museum din 2000 până în 2002.
Lucrează în prezent în departamentul de
conservare şi cercetare al Muzeului Naţional
al Scoţiei, unde este responsabilă cu analiza
anorganică. Adresa: National Museums of
Scotland, Chambers Street, Edinburgh EH1
1JF, UK. E-mail: l.robinet@nms.ac.uk
David Thickett a absolvit cu un BA în ştiinţe
ale naturii (chimie) la Univeristatea din
Cambridge în 1988. A lucrat timp de doi ani
în cercetarea ceramicii industriale înainte să
ajungă la British Museum, în 1990. Interesele
sale în cercetare includ conservarea
preventivă, în special efectele poluanţilor
generaţi intern, conservare metalelor,
ceramicii şi a pietrei. S-a alăturat recent
 Tendinţe în conservarea preventivă

echipei de conservare a colecţiilor English ed. N. Tennent, James & James Ltd,
Heritage ca şi specialist în ştiinţa conservării. London (1993) 111-116.
Urmează o cercetare de doctorat în 4. Green, L.R. şi Thickett, D., „Testing
investigarea modificărilor post-escavare la materials for the storage and display of
fierul arheologic şi este asistentul artifacts – a revised methodology”,
coordonatorului Grupului de Conservare Studies in Conservation 40 (1995) 145-
Preventivă al ICOM-CC. 152.
Adresă: English Heritage, 23 Savile Row, 5. Tetreault, J., Sirois, J., şi Stamatopoulou,
London W1S 2ET, UK. E., „Studies of lead corrosion in acetic
Email:david.thickett@english-heritage.org.uk acid environments” Studies in
Conservation 43 (1998) 17-32.
6. Bramberger, J.A., Howe, E.G.şi Wheeler,
Bibliografie A., „A variant Oddy test procedure for
evaluating materials used in storage and
1. Werner, A.E.A., „Conservation and
display cases”, Studies in Conservation 44
display: environmental control”, Museums
(1999) 86-90.
Journal 72 (1972) 58-60.
7. Lee, L.R. şi Thickett, D., Selection of
2. Oddy, W.A., „An unsuspected danger in
Materials for the Storage or Display of
display”, Museums Journal 73 (1973) 27- Museum Objects, British Museum
28.
Occasional Paper 111, British Museum
3. Green, L.R. şi Thickett, D.,
Press, London (1996) 24-26.
„Interlaboratory comparison of the Oddy
test” în Conservation Science in the UK,

136
Vitrinele muzeale: specificaţii şi situaţia reală, costuri şi
beneficii
Siobhan Watts, David Crombie, Sonia Jones, Sally Ann Yates
Museum showcases: specification and reality, costs and benefits
in Museum Microclimates, T. Padfield & K. Borchersen (eds.)
National Museum of Denmark, 2007, 253-260
Rezumat
Lucrarea explorează aplicaţia practică a
teoriei vitrinelor muzeale. Ea tratează
contradicţiile care apar între propriile noastre
specificaţiile, modalităţile în care
managementul contractului afectează produsul
final şi realitatea compromisurilor făcute în
situaţia în care ne confruntăm cu doi factori
determinanţi ai proiectului: programul şi
bugetul. Studii de caz referitoare la o serie de
proiecte de reamenajare a galeriilor Muzeului
Naţional Liverpool ilustrează câteva lecţii
importante învăţate din achiziţia de vitrine.
Lucrarea a-bordează, de asemenea, impactul
iluminatului vitrinelor şi al sistemelor de
ventilare a galeriilor asupra măsurării ratelor
de schimb ale aerului. Se arată cum căldura ce
ia naştere din sistemele de iluminare
contribuie la creşterea, de patru ori, a
schimburilor de aer. Se discută dificultatea de
a respecta atât perioadele recomandate de
aerisire (a vitrinelor n.e.) cât şi cele de
încetare a emisiilor de gaze. Măsurătorile
concentraţiei compuşilor organici volatili
(COV, în engleză VOCs n.e.), în vitrine
relativ etanşe, la doi ani după instalare, au
arătat că concentraţiile acestora rămân mari.
Comunicarea riscurilor şi a beneficiilor
asociate către ceilalţi membrii ai echipei
proiectului, în cadrul unei structuri formale de
management al proiectului, s-a arătat a fi cel
puţin la fel de benefică, ca şi stabilirea unor
bune specificaţii pentru vitrine.
Introducere
Costul vitrinelor este o componentă majoră a
bugetului pentru cele mai multe dintre
proiectele de amenajare a galeriilor şi, în
acelaşi timp, vitrinele muzeale sunt produse
foarte specializate cu un număr comparativ
limitat de furnizori. Frecvent, microclimatul
137
vitrinei este mijlocul primar de control
climatic pentru colecţii valoroase şi
vulnerabile. În comparaţie cu aerul
condiţionat riguros controlat (în tot spaţiul
expoziţional), vitrinele sunt metode relativ
ieftine de protejare a colecţiilor [1]. Există un
număr semnificativ de lucrări de cercetare
publicate, care se referă la modalităţi de asi-
gurare a faptului că microclimatul protejează
colecţiile expuse, iar specificaţiile pentru
vitrine sunt de obicei riguroase în aplicarea
acestor cunoştinţe. În ciuda acestui fapt,
muzeele sfârşesc prea des prin a deţine vitrine
care nu corespund acestor specificaţii şi care
nu furnizează microclimatul protector,
neîndeplinind, astfel, una dintre principalele
lor funcţii.
Muzeul Naţional din Liverpool a întreprins în
perioada 1997-1999 o importantă revizuire a
specificaţiilor pentru vitrine şi a politicii
utilizării lor, înaintea unui proiect complex, la
scară largă, de dezvoltare majoră, intitulat
Into the Future (În viitor). Acest proiect s-a
desfăşurat între 1999-2005 şi a implicat
achiziţia şi instalarea a 150 de vitrine de
expunere în diferite galerii. Încă din primele
faze ale proiectului s-a luat decizia de a nu se
instala un sistem de aer condiţionat riguros
controlat, ci de a se pune bază, pentru
controlul microclimatului, pe vitrine de înaltă
performanţă. Având în vedere investiţia de
proporţii, a fost important să se definească
performanţele vitrinelor şi să se asigure faptul
că specificaţiile sunt îndeplinite. Lucrarea de
faţă prezintă acest proces şi compară
abordarea cu aceea aplicată într-un proiect
subsecvent, la scară mult mai mică, Galeria
Reveal (Dezvăluire) a Centrului de
Conservare al Muzeului Naţional din
Liverpool.
 Tendinţe în conservarea preventivă
Metoda de estimare a performanţelor
vitrinelor
Rata de schimb a aerului
Măsurători ale ratei de schimb a aerului au
fost întreprinse în câteva etape în fazele
iniţiale (2000-2005) fiind efectuate de către
compania BSRIA Ltd., prin metoda măsurării
scăderii concentraţiei gazului trasor monoxid
de azot. Din 2006 măsurătorile au fost
efectuate de către autori, prin utilizarea
metodei, având ca gaz trasor dioxidul de
carbon, prezentată de Calver et al. [3].
Figura 1. Măsurători ale ratelor de schimb ale
aerului în vitrinele-test ale expoziţiei Into the
Future
Măsurarea calităţii aerului
Concentraţiile de aldehide şi de COV au fost
măsurate utilizând prelevatoare prin difuziune
pasivă furnizate şi analizate de către Building
Research Establishment (BRE), iar acizii graşi
au fost cuantificaţi utilizând tuburi prin
difuziune pasivă furnizate şi analizate fie de
Universitatea Oxford Brookes [4], fie de
Universitatea Strathclyde [5].
Cupoane metalice lustruite, din plumb, argint
şi cupru, au fost amplasate, de asemenea, în
vitrine pentru monitorizarea pe termen lung a
efectelor COV asupra obiectelor metalice.
Cupoanele au fost evaluate vizual, prin
comparaţie cu cupoane de control care au fost
ambalate într-un material neacid şi depozitate
în laborator, pentru aceeaşi perioadă de timp.
Monitorizarea temperaturii şi a umidităţii
relative
Monitorizarea temperaturii şi a umidităţii
relative (UR) a fost efectuată fie prin
utilizarea dispozitivelor de înregistrare a
138
datelor Hanwell Humbug, fie cu ajutorul
sistemului de monitorizare radiotelemetric
Hanwell. În timpul măsurătorilor ratei de
schimb a aerului efectuate în cadrul muzeului,
nivelurile de UR şi lumină în interiorul
vitrinelor au fost înregistrate utilizându-se un
dispozitiv Elsec 764 Environmental Monitor.
Ratele de schimb ale aerului: cum să
le testăm şi ce reprezintă ele
S-a pus mare accent pe cuantificarea şi
testarea ratelor de schimb ale aerului într-o
vitrină [1,3,7], vitrina etanşă fiind privită,
încă, drept un factor important în furnizarea
celui mai bun microclimat pentru colecţii
vulnerabile în expunere. Dar ce înţelegem prin
vitrine etanşe? Valoarea de 0,1 schimburi de
aer pe zi (s.a zi-1) a fost propusă ca standard,
care poate fi atins teoretic la realizarea
vitrinelor muzeale [1,8]. Dar care sunt
costurile presupuse de respectarea acestor
specificaţii şi care ar fi beneficiile aduse de
acestea? Odată ce se ajunge la un consens
referitor la specificaţii, care este cel mai bun
demers pentru a ne asigura că vitrina le va
respecta?
Diferite abordări pentru măsurarea ratelor
de schimb ale aerului
În ultimii ani au fost utilizate de către muzee
două căi de testare a gradului de etanşeizare.
Prima metodă implică contactarea unei
companii specializate cum este, spre exemplu,
compania BSRIA Ltd. (fostă Building
Services Research and Information
Association), pentru a măsura ratele de
schimb ale aerului [1]. Costurile implicate
sunt de cel puţin 500 £ pentru fiecare vitrină
testată, astfel încât, în cazul proiectelor pentru
galerii mari, doar o mică parte dintre vitrine
sunt de obicei testate. Una dintre
recomandările derivate din experienţa altor
muzee cu importante proiecte de galerii este
aceea că, pentru a ne asigura că ratele de
schimb sunt în concordanţă cu specificaţiile
furnizate, toate vitrinele trebuie testate [9].
O a doua abordare urmăreşte dezvoltarea unei
metode de măsurare a ratei de schimb a
aerului care poate fi uşor pusă în practică în
cadrul instituţiei de către conservatori sau
 Watts, S. Crombie, D. Jones, S. Yates, S. A.
Vitrinele muzeale: specificaţii şi situaţia reală, costuri şi beneficii

investigatori. Această metodă a condus la

posibilitatea testării unui număr mai mare de
vitrine instalate [3]. Trebuie să se ţină cont
însă de alţi factori - resursele de personal
pentru efectuarea testării şi impactul asupra
programului de instalare, creat de situaţia în
care fiecare vitrină este testată individual (şi
potenţial ar avea nevoie de ajustări înainte ca
exponatele să fie instalate).
Muzeul Naţional din Liverpool a aplicat
prima dintre aceste abordări pentru testarea
vitrinelor destinate proiectului Into the Future.
În această situaţie, în contract s-a reuşit
stipularea faptului că contractantul vitrinelor
va trebui să producă vitrine mostre sau
prototipuri pentru testare. Au fost produse
cinci prototipuri selectate astfel încât să
reprezinte diferite tipuri de vitrine, iar BSRIA
Ltd. a realizat măsurători ale ratelor de
schimb ale aerului, prin utilizarea metodei
diluării gazului trasor [2]. Rezultatele sunt
ilustrate în Figura 1. Măsurătorile iniţiale ale
ratelor de schimb ale aerului au indicat faptul
că nici una dintre vitrine nu respecta
specificaţiile de 0,1 s.a zi-1. O rată de schimb
de 1,3 s.a zi-1 a fost înregistrată pentru una
dintre vitrine (Vitrina A Test 1) localizată
imediat sub gura de admisie a sistemului de
ventilare a galeriei, ceea ce a afectat, probabil,
rezultatul. După ce gurile de acces au fost
sigilate şi sistemul a fost oprit, vitrina a fost
retestată, şi de această dată s-a înregistrat o
rată de schimb a aerului de 0,38 s.a zi-1
(Vitrina A Test 2). De asemenea, s-a aplicat
material suplimentar de etanşare pe bază de
silicon în anumite zone ale vitrinelor, iar în
cazul unei vitrine orizontale, aceasta a fost
retrasă în fabrică pentru a i se opera o
reasamblare. Vitrinele au fost din nou testate
şi ratele de schimb ale aerului s-au
îmbunătăţit, astfel încât, toate vitrinele au avut
în final rate de schimb ale aerului mai mici de
0,12 s.a zi-1 (Test 2, Vitrinele C şi D şi test 3,
vitrinele A, B, în Figura 1). Când vitrinele
finale au fost instalate în galerii, investiţia
iniţială în vitrinele prototip şi în programul de
testare s-a dovedit a fi meritat. Vitrinele
instalate, selectate pentru testare, au fost
diferite faţă de vitrinele prototip iniţiale, însă
acestea au fost alese, astfel încât să reprezinte
principalele tipuri de vitrine utilizate.
Figura 2. Măsurători ale ratelor de schimb ale
aerului în vitrinele finale ale expoziţiei Into the
Future.
Figura 3. Măsurători ale ratelor de schimb ale
aerului în vitrinele expoziţiei Reveal.
Toate vitrinele au avut o rată de schimb a
aerului mai mică de 0,12 s.a zi-1 încă de la
prima testare (Figura 2), cu excepţia vitrinei
H, o vitrină orizontală. Rata iniţială de schimb
a aerului, măsurată pentru AM/08 era de 0,46
s.a zi-1, remarcându-se existenţa unui joc la
nivelul încuietorilor acesteia, în timp ce
capacul de sticlă nu se închidea etanş. Vitrina
a fost reasamblată de către echipa de instalare
a vitrinelor, iar rata de schimb a aerului s-a
îmbunătăţit, ajungând la 0,16 s.a zi-1.
În comparaţie, un proiect de galerie mai
recent (Reveal: The Hidden Story of Objects/
Dezvăluire: Povestea ascunsă a obiectelor), la
o scară mai mică, a aplicat metoda testării în
cadrul instituţiei, dezvoltată de Calvert et al.
[3], cu scopul de a testa fiecare dintre vitrine
pe măsură ce acestea erau instalate. Cu toate
acestea, testarea a fost amânată spre ultimele
săptămâni rămase până la montarea
expoziţiei. 20 din cele 25 de vitrine au fost
testate fie înainte de instalarea obiectelor, fie
ulterior. Chiar dacă specificaţiile referitoare la
gradul de etanşeizare au fost „relaxate” la
0,25 s.a zi-1, nici una dintre vitrine nu

139
 Tendinţe în conservarea preventivă

îndeplinea această specificaţie, iar timpul a

fost insuficient pentru rectificarea problemei
şi pentru o îmbunătăţire semnificativă a
gradului de etanşeizare, înainte ca obiectele să
fie instalate. Figura 3 ilustrează rezultatele
măsurătorilor ratelor de schimb ale aerului
pentru aceste vitrine (cu rate de schimb ale
aerului între 0,34 şi 2,2 s.a zi-1). Rezultatele
provin de la măsurători efectuate într-un
interval ce depăşeşte 12 ore, peste noapte şi
reprezintă performanţa vitrinelor fără a lua în
calcul impactul sistemului de iluminat al
vitrinelor, care este discutat în detaliu mai jos.

0,1 Schimburi de aer pe zi – Merita?

Specificaţiile vitrinelor pentru proiectul
Reveal s-au modificat de la 0,1 la 0,25 s.a zi-1,
deoarece s-a constatat că beneficiile aduse nu
justificau costurile adiţionale implicate de
construirea vitrinelor de 0,1 s.a zi-1. Anumiţi
producători de vitrine solicită suplimentar 5-
10% din costul vitrinei pentru producerea
unor vitrine cu specificaţii de 0,1 s.a zi-1,
creşterea preţului fiind generată exclusiv de
costurile adiţionale de instalare. Grija cu care
se face fixarea vitrinei şi etanşeizarea
îmbinărilor sunt factori majori în producerea
unei vitrine etanşe.
Evaluarea vitrinelor prototip pentru proiectul
Into the Future a inclus monitorizarea
temperaturii şi a umidităţii relative în vitrinele
goale şi la nivelul microclimatului galeriei.
Scopul monitorizării a fost acela de a
investiga răspunsul vitrinelor, din punct de
vedere al gradului de etanşeizare, la diferite
variaţii ale condiţiilor microclimatice din
galerie. Figurile 4 a şi 4 b demonstrează faptul
că nu au existat diferenţe semnificative între
măsurătorile din vitrinele cu 0,12 şi cu 0,38
s.a zi-1 la fluctuaţiile parametrilor din galerie
pe termen scurt. Figura 5 arată răspunsul celor
două vitrine de mai sus la fluctuaţiile din
galerie pe o perioadă mai îndelungată. Aşa
cum era de aşteptat, vitrina mai bine izolată a
fost mai eficientă în tamponarea pe termen
lung a modificărilor UR (Figura 5a), iar
umiditatea relativă a acestei vitrine a rămas
mai scăzută decât în cazul vitrinei ce prezenta
scurgeri de aer (Figura 5b). Temperatura în
vitrină este considerabil mai scăzută decât în
Figura 4 (a, b). Răspunsuri ale vitrinelor cu
diferite rate de schimb ale aerului la fluctuaţii
de scurtă durată ale temperaturii şi UR din
galerie.
a. UR şi temperatura într-o vitrină măsurată
la 0.12 schimburi de aer pe zi, de-a lungul
unei săptămâni.
b. UR şi temperatura într-o vitrină măsurată
la 0.38 schimburi de aer pe zi, de-a lungul
unei săptămâni.
galerie, deoarece dispozitivele de înregistrare
a datelor din galerie au fost amplasate la o
înălţime mai mare decât vitrinele, astfel încât
rezultatele reflectă, de fapt, gradientul de
temperatură din interiorul încăperii.
Când se stabileşte gradul de etanşeizare al
unei vitrine trebuie să se acorde atenţie
mediului ambient în care se găseşte o vitrină.
O vitrină foarte etanşă poate să nu fie potrivită
pentru o galerie cu fluctuaţii zilnice de
temperatură, dar cu modificări sezoniere
minimale. Specificaţiile de 0,1 s.a zi-1 pentru
galeriile Into the Future au fost susţinute de
modelarea termală dinamică a galeriilor în
care vitrinele urmau a fi instalate şi, ca o
consecinţă, s-au adus îmbunătăţiri strategiilor
de control pentru sistemele de răcire-confort,
în scopul reducerii fluctuaţiilor de temperatură
pe termen scurt în galerii.

140
 Watts, S. Crombie, D. Jones, S. Yates, S. A.
Vitrinele muzeale: specificaţii şi situaţia reală, costuri şi beneficii
Figura 5. (a, b) Răspunsurile vitrinelor cu diferite
rate de schimb ale aerului la fluctuaţiile
temperaturii şi ale UR din galerie pe o perioadă
mai lungă.
a. UR şi temperatura într-o vitrină, măsurată de-a
lungul unei luni, la 0.12 schimburi de aer pe zi
b. UR şi temperatura într-o vitrină, măsurată de-a
lungul unei luni, la 0.38 schimburi de aer pe zi
Impactul sistemelor de iluminat
asupra performanţelor vitrinelor
Specificaţiile noastre privitoare la vitrine
precizau iniţial faptul că sistemul de iluminat
al vitrinei nu trebuie să genereze nici un plus
de căldură în interiorul vitrinei şi solicitau ca
conductoarele pentru proiectoarele din fibră
optică să fie amplasate la distanţă sau
deasupra vitrinei, mai degrabă decât sub
volumul vitrinei. Experienţa ne-a arătat că
acest lucru nu este realist şi că iluminatul
vitrinelor are frecvent un efect semnificativ
asupra microclimatului vitrinei. Impactul
asupra ratei de schimb a aerului a fost
consemnat de către alţi specialişti [7] şi în
acest exemplu este clar ilustrat efectul diurn al
sistemului de iluminat al vitrinei (Figura 6).
Rata de schimb a aerului variază de la 0,4 s.a
zi-1 noaptea când luminile sunt stinse, la
aproape 3 s.a zi-1, în timpul zilei. Acest tipar
de variaţii extreme şi bruşte între ratele de
schimb ale aerului măsurate în timpul zilei şi
141
Figura 6. Modificări diurne în ratele de schimb
ale aerului la vitrina M în galeria Reveal.
în timpul nopţii a fost observat la o mare parte
dintre vitrinele din Galeria Reveal. Au fost
realizate teste mai detaliate asupra unor
vitrine (Reveal, Vitrina S) pentru a investiga
dacă această variaţie rezultă exclusiv din
sistemul de iluminare. Această vitrină (Figura
7) prezintă un sistem de iluminare atât cu
iluminare fluorescentă cât şi prin fibre optice,
având proiectorul pentru fibre optice localizat
într-o cutie uşoară deasupra volumului
principal al vitrinei. Dimensiunile exterioare
ale vitrinei sunt 1350 x 1550 x 340 mm, cu o
uşă prinsă pe o parte, ce deschide întreaga
adâncime şi lăţime a interiorului vitrinei.
Figura 7. Vitrina S în galeria Reveal.
Pe lângă impactul asupra sistemului de
iluminat am investigat, de asemenea, efectul
sistemului de ventilare al galeriei, dată fiind
reducerea importantă a ratelor de schimb ale
aerului menţionate mai sus, pentru una dintre
vitrinele test ale expoziţiei Into the Future, în
urma sigilării gurilor de admisie a aerului în
galeria în care a fost testată vitrina. Vitrina S
este localizată exact sub două dintre
principalele guri de admisie a aerului. Tabelul
1 rezumă rezultatele măsurătorilor ratelor de
 Tendinţe în conservarea preventivă

schimb ale aerului în diferite condiţii, cu

luminile vitrinelor aprinse în timpul zilei sau
stinse complet pe toată durata testării, şi cu
sistemul de ventilare al galeriei pornit sau
oprit pe durata măsurătorilor. Rezultatele
demonstrează clar că sistemul de iluminat al
vitrinei este responsabil pentru variaţia ratei
de schimb a aerului în această vitrină. Când
luminile vitrinei au fost stinse, rata de schimb
a aerului a rămas constantă (Figura 8). Când Figura 8. Rata de schimb a aerului în vitrina S
ventilaţia galeriei a fost oprită, dar luminile din cadrul galeriei Reveal de-a lungul unei
vitrinei au rămas pornite, ca de obicei în perioade de 48 de ore, cu sistemul de iluminat
timpul zilei, a fost observat acelaşi efect diurn al vitrinei nepornit pe durata perioadei de
asupra ratei de schimb a aerului. A existat o testare.
uşoară reducere a ratei de schimb a aerului
când sistemul de ventilaţie a fost oprit, dar
aceasta reducere se situa în limita de eroare de
20% a metodei de măsurare, conform
estimărilor lui Thickett et al. [7], prin urmare
sunt necesare măsurători suplimentare pentru
a determina dacă această aparentă contribuţie
a sistemului de ventilaţie este semnificativă.
Temperaturile în interiorul vitrinei şi în
mediul ambient al galeriei au fost înregistrate
în timpul măsurătorilor ratei de schimb a Figura 9. Variaţii ale temperaturii în interiorul
aerului. Dispozitive de înregistrare a datelor vitrinei S din galeria Reveal, la baza şi partea
au fost amplasate în interiorul vitrinei, la baza superioară a vitrinei, precum şi între diversele
şi în partea superioară a acesteia, pentru a puncte din interiorul galeriei, în vecinătatea
măsura gradientul de temperatură în interiorul vitrinei S şi la distanţă de aceasta.
vitrinei în timpul primului test, când
iluminatul vitrinei şi sistemul de ventilare tate îndoielnică. Deoarece informaţiile despre
funcţionau normal. Aceste măsurători au rata de schimb a aerului sunt importante în
arătat faptul că în timp ce sistemul de iluminat calcularea cantităţii de material tampon, este
al vitrinei funcţionează, temperatura în partea util să avem o măsurătoare realistă a acesteia
superioară a acesteia era cu 2,3-3°C mai mare în interiorul vitrinei, în microclimatul obişnuit
decât temperatura la baza vitrinei (Figura 9). al galeriei, mai degrabă decât să efectuăm o
În partea superioară a vitrinei au fost măsurate măsurătoare în condiţii nerealiste, fără
fluctuaţiile diurne de 5-6°C în timpul ventilare şi fără iluminare. Este clar că ratele
testărilor pentru ratele de schimb ale aerului. de schimb ale aerului ce corespund acestor
Diferenţele de temperatură între partea vitrine, odată ce impactul sistemului de
superioară a vitrinei şi mediul ambiant al iluminat este luat în calcul, se îndepărtează şi
galeriei, din vecinătatea vitrinei varia de la mai tare faţă de specificaţiile tehnice decât
este indicat în Figura 3.
mai puţin de 0,5°C în timpul nopţii, când
luminile erau stinse, la 2°C când iluminatul Referitor la vitrine, o intervenţie acceptată de
vitrinelor funcţiona. comun acord este amplasarea unor materiale
Într-un proiect de amenajare a unei galerii, izolante suplimentare între proiectorul fibrelor
măsurătorile ratei de schimb a aerului sunt optice şi baza cutiei de iluminare, pentru a
efectuate în mod frecvent înainte ca sistemul minimiza căldura radiată în volumul vitrinei.
de iluminat al vitrinei să funcţioneze normal,
astfel încât aceste măsurători sunt de o utili-

142
 Watts, S. Crombie, D. Jones, S. Yates, S. A.
Vitrinele muzeale: specificaţii şi situaţia reală, costuri şi beneficii

Cu toate acestea, în practică, alegerea

RSA RSA RSA materialelor nu este uşoară. Înainte de toate,
Condiţii de măsurare - - 24 principalele materiale inerte utilizate în
noaptea ziua ore construcţia vitrinelor (metal, sticlă, Perspex)
Iluminatul vitrinelor oferă, comparativ, o capacitate mică de
pornit, 7:30 – 17:00 tamponare a fluctuaţiilor UR; prin urmare
Sistemul de ventilare
1.1 4.9 2.5
există deja un compromis între un mediu inert
al galeriei funcţionând şi unul bine tamponat. Oţelul acoperit cu
24 de ore pulberi, utilizat pentru căptuşirea vitrinelor,
Iluminatul vitrinelor este mai puţin probabil să genereze acizi
pornit, 7:30 – 17:00 organici dăunători decât PAL-ul (panouri
Sistemul de ventilare 0.8 4.4 2.3
aglomerate din lemn) sau alte produse pe bază
al galeriei oprit
Iluminatul vitrinelor de lemn, dar este mult mai dificil de fixat ceva
oprit 1.4 1.2 1.3 pe el şi, de aceea, nu este popular în rândul
Sistemul de ventilare designerilor care doresc să expună obiectele
al galeriei funcţionând fixate de spatele sau partea laterală a vitrinei.
24 de ore Specificaţiile pentru vitrinele utilizate la
Iluminatul vitrinelor Muzeul Naţional Liverpool listează cerinţele
oprit noastre pentru perioadele necesare uscării şi
Sistemul de ventilare 1.0 1.0 1.0
încetării eliminării de gaze, pentru substanţele
al galeriei oprit
de peliculizare şi sigilare. Cu toate acestea,
Tabel 1. Variaţia ratei de schimb a aerului chiar şi atunci când toate materialele au fost
(RSA) în vitrina S din galeria Reveal. Toate testate şi aprobate, vitrinele au invariabil un
măsurătorile reprezintă schimburi de aer pe zi. miros puternic de solvent când sunt instalate,
poate pentru că perioadele de eliminare a
Impactul sistemului de fibre optice asupra gazelor sunt dificil de planificat-verificat
scurgerilor de aer ale vitrinelor nu se limitează atunci când postamentul şi căptuşeala vitrinei
la problemele de generare de căldură: chiar sunt manufacturate în afara muzeului.
dacă proiectoarele sunt localizate la distanţă şi Programul iniţial a prevăzut pentru vitrinele
sunt bine izolate, cablurile fibrelor optice vor odată construite 2 săptămâni de ventilare cu
perfora invariabil microclimatul, ducând la o uşile deschise. Acest lucru a devenit dificil de
potenţială creştere a ratei de schimb a aerului. pus în practică, în timp ce alte activităţi aveau
Punctele în care cablul intră în volumul loc în galerie.
vitrinei pot fi bine izolate iniţial, dar există
riscul ca materialul izolant să se deterioreze Concentraţiile de acizi organici au fost
de-a lungul timpului şi scurgerea de aer a măsurate în vitrinele expoziţiei Into the Future
vitrinei să crească [7]. şi în unele dintre vitrinele finale, înainte ca
postamentul şi obiectele să fie instalate, şi s-a
constatat că ele erau mult sub „nivelul
Specificaţii ale materialelor pentru
efectelor adverse observabile”, recomandat de
vitrine Tétreault et al. pentru coroziunea plumbului şi
Necesitatea de a recomanda utilizarea a cuprului, în prezenţa acizilor organici [11].
materialelor de construcţie inerte din punct de Cu toate acestea, când concentraţiile au fost
vedere chimic, pentru a reduce emisia de măsurate din nou, doi sau trei ani mai târziu,
compuşi volatili reactivi ce cauzează anumite vitrine au prezentat niveluri ridicate
deteriorarea colecţiilor, este bine înţeleasă. de acid acetic şi formic. Între sursele posibile
Există recomandări clare şi o procedură se numără însăşi obiectele sau postamentele
standard pentru testarea materialelor ce (vitrinelor) şi suporturile (obiectelor din
urmează a fi folosite în interiorul vitrinelor vitrine) care au fost construite din PAL şi
(testul Oddy, n.e.), înainte ca ele să fie izolate cu un strat de poliuretan pe ambele
aprobate pentru utilizare. părţi.
\

143
 Tendinţe în conservarea preventivă
Concentraţiile de aldehide şi compuşi organici
volatili au fost măsurate în cazul vitrinelor
expoziţiei Into the Future la scurt timp după
ce vitrinele au fost construite, dar înainte ca
obiectele să fie instalate. Niveluri relativ
ridicate de COV, în special xilen şi aldehide,
au fost constatate la o nouă
măsurătoare, ce a avut loc după doi ani.
Figura 10. Concentraţia de aldehide
(formaldehidă şi acetaldehidă) şi xilen (o/m/p-
xilen împreună) în vitrine. Vitrinele F şi G au fost
monitorizate la scurt timp după instalare (2005)
şi, ulterior, la doi ani (2007). Vitrina H a fost
monitorizată la doi ani după instalare.
Specificaţiile tehnice pentru vitrinele expoziţiei
Into the Future au stabilit o rată de schimb a
aerului de 0,1 s.a pe zi-1, chiar dacă acest lucru nu
a fost confirmat pe parcursul testării acestor
vitrine. Vitrina G a expoziţiei Reveal prezenta o
rată de schimb a aerului de 1,5 s.a pe zi-1, iar
concentraţia de COV şi aldehide a fost
monitorizată la 9 luni de la instalare.
Într-una dintre vitrine (vitrina F) a fost
amplasat cărbune activ, cu rol de absorbant
pentru poluanţi, şi se pare că reduce cu succes
concentraţiile acestora. În vitrinele fără nici
un absorbant de poluanţi, concentraţiile rămân
relativ mari la 2 ani de la instalare. Vitrina H
nu a făcut parte din studiul iniţial, realizat
imediat după construire, dar a fost inclusă
ulterior, deoarece muzeografii au remarcat că
degaja un puternic miros de solvent, iar la doi
ani după instalare concentraţiile de xilen erau
încă peste 2000 µg m-3.
Dimpotrivă, concentraţiile de COV măsurate
în vitrinele comparativ mai puţin etanşe ale
expoziţiei Reveal, erau foarte scăzute la un an
de la instalare, chiar dacă percepţia iniţială a
fost aceea că exista un miros puternic de
solvent atunci când au fost instalate. Unul
144
dintre avantajele faptului că vitrinele nu au
îndeplinit specificaţiile referitoare la gradul de
etanşeizare este acela că au permis produşilor
volatili emişi de materialele de etanşare şi
produsele de finisare să se disperseze. Dilema
pe care o întâmpinăm în momentul de faţă
este următoarea: cum să luăm măsuri pentru
îmbunătăţirea gradului de etanşeizare al
vitrinelor, fapt ce ar putea să însemne
aplicarea suplimentară de materiale de
etanşare, in situ, pe vitrinele ce conţin colecţii.
Iată o problemă întâmpinată uneori în tevatura
care precede deschiderea unei expoziţii.
Atunci când testele privind gradul de etanşare
a vitrinelor identifică probleme doar la câteva
zile înaintea momentului instalării obiectelor
şi ar trebui aplicat material de etanşare
suplimentar, ce va reprezenta prioritatea, o
vitrină etanşă sau una din care toţi compuşii
organici volatili s-au dispersat?
Trebuie estimat comparativ riscul la care este
supusă o colecţie datorită unei vitrine
neetanşe, respectiv datorită poluanţilor. În
situaţia unor poluanţi generaţi intern, aşa cum
sunt COV măsuraţi în vitrinele expoziţiei Into
the Future, aceste riscuri sunt dificil de
estimat, în condiţiile în care se ştie foarte
puţin despre probabilitatea degradărilor
colecţiilor la anumite concentraţii. Cupoanele
metalice expuse timp de 32 de luni în vitrina
G a expoziţiei Into the Future, au prezentat o
matizare în cazul cupoanelor de argint şi o
închidere a culorii în cazul celor de plumb, în
comparaţie cu cupoanele păstrate în laborator
pentru aceeaşi perioadă de timp. O evaluare a
obiectelor de metal din vitrinele expoziţiei
Into the Future, la 24 - 32 luni după instalare,
nu au arătat nici un efect semnificativ datorat
nivelurilor ridicate de COV.
Managementul de proiect şi
comunicarea
Exemplele prezentate mai sus ilustrează cum
modul în care este condus un proiect
influenţează capacitatea de a procura
produsele care îndeplinesc cerinţele specifice.
Stanley et al. [12] dezbat beneficiile de a avea
un conservator în echipa de proiect, într-o
poziţie cheie, precum şi importanţa asigurării
faptului că toate părţile implicate acceptă
 Watts, S. Crombie, D. Jones, S. Yates, S. A.
Vitrinele muzeale: specificaţii şi situaţia reală, costuri şi beneficii
specificaţiile tehnice şi înţeleg implicaţiile
acestora pentru program. Specificaţiile
Muzeului Naţional din Liverpool au fost
dezvoltate de către o echipă inter-funcţională,
cu contribuţia tuturor departamentelor, şi în
urma unor consultări extinse cu colegi din
exterior. Unul dintre factorii ce au contribuit,
probabil, la problemele pe care le-am
întâmpinat este faptul că echipa de proiect a
fost schimbată complet pe parcursul
proiectului Into the Future, în timp ce noua
echipă nu fusese implicată în dezvoltarea
specificaţiilor originale pentru vitrine sau în
procesul de achiziţie iniţial.
Programele conturate la începutul unui proiect
au de obicei alocări generoase pentru
comandarea şi ventilarea vitrinelor şi pentru
încetarea eliminării de gaze din materialele de
etanşare. Totuşi, deoarece timpul alocat
eliminării de gaze se situează la sfârşitul
programului de reamenajare, acesta este foarte
susceptibil la comprimare, atunci când data
deschiderii oficiale se întrevede cu toţi
demnitarii deja invitaţi. Frecvent, această
perioadă sfârşeşte prin a fi utilizată pentru a
contracara întârzierile inerente, cea ce ar putea
fi incompatibil cu mediul lipsit de praf
necesar aerisirii vitrinelor cu uşile deschise.
Mai nou evităm să utilizăm finisaje pe bază de
solvenţi în cazul vitrinelor, chiar dacă testele
de coroziune accelerată indică faptul că
materialul uscat este relativ inert. Dacă
finisajele sunt aplicate anterior, în afara
spaţiului expoziţional, este foarte dificil să ne
asigurăm că ele au fost lăsate să se usuce
suficient şi într-un mediu bine ventilat.
Specificaţiile au fost aduse la zi şi revizuite în
urma proiectului Reveal, şi procesul de
contractare a unui furnizor de vitrine include
acum şi o sesiune detaliată de examinare a
specificaţiilor tehnice şi de discutare a
dificultăţilor şi nelămuririlor. În următorii 3
sau 4 ani, Muzeul Naţional din Liverpool va
derula o serie de proiecte de dezvoltare,
majore, iar una dintre provocările acestor
proiecte o va constitui comunicarea învăţă-
turilor acumulate către diverşi consultanţi
externi ce vor lua parte la fiecare dintre
proiecte.
145
Concluzii
Lucrarea subliniază câteva dintre problemele
practice întâmpinate cu ocazia aplicării
cunoştinţelor referitoare la microclimat în
stabilirea specificaţiilor pentru vitrinele
muzeale precum şi compromisurile necesare
satisfacerii diferitelor aspecte legate de
microclimat. Dezvoltarea unei metode de
testare a ratelor de schimb ale aerului, care
poate fi aplicată în cadrul instituţiei, pentru a
testa fiecare vitrină instalată într-o nouă
galerie, nu are neapărat ca rezultat vitrine mai
etanşe. Mult mai important este
managementul proiectului, astfel încât
specificaţiile şi implicaţiile lor să fie înţelese,
şi să se acorde timp de testare şi dezvoltare
într-o etapă incipientă a proiectului.
Programele de testare a vitrinelor şi de
măsurare a ratelor de schimb ale aerului
trebuie să ia în considerare factori precum
sistemul de iluminat al vitrinelor şi cel de
ventilare al galeriei, pentru a estima ratele de
schimb ale aerului ce se vor obţine efectiv,
odată ce vitrinele se vor afla într-o galerie
funcţională.
Există anumite riscuri asociate cu stabilirea
specificaţiilor tehnice în cazul unor vitrine
etanşe, riscuri ce trebuie comunicate şi
înţelese. O înţelegere comparativă a riscurilor
pentru obiecte datorate unei vitrine neetanşe,
respectiv poluanţilor gazoşi, generaţi intern,
este importantă. Cercetări în curs, referitoare
la interacţiunea acestor poluanţi cu obiectele
muzeale [13] vor avea o contribuţie
importantă la stabilirea specificaţiilor tehnice
şi în procesul de achiziţie a vitrinelor
muzeale.
Autori
Siobhan Watts, David Crombie, Sonia Jones
şi Sally Ann Yates
Muzeul Naţional Liverpool, Centrul Naţional
de Conservare, Whitechapel,
Liverpool, L1 6HZ
Fax: +44 151 479 4990
Siobhan.watts@liverpoolmuseums.org.uk
 Tendinţe în conservarea preventivă

Bibliografie 7. Thickett, D., David, F. şi Luxford, N. 2006

Air exchange rate – the dominant
1. Cassar, M. şi Martin, G. 1994 The
parameter for preventive conservation? In
environmental performance of museum The Conservator 29 pp.19-34
display cases. In Roy, A. şi Smith, P. (eds.)
8. Michalski, S. 1994 Leakage prediction for
Preventive conservation: practice, theory
buildings, bags and bottles. In Studies in
and research. Preprints IIC, Ottawa
Conservation 39, pp. 139-186
Congress. Londra: International Institute of
9. Bacon, L. şi Martin, G. 2000 Out of
Conservation, pp. 171-173 Africa! Display case strategies – the theory
2. Potter, I.N. şi Jones, T.J. 2001 Results of
and the reality. In A Roy and P Smith
ventilation measurements on five display
(eds.) Tradition and innovation. Advances
cases within the Conservation Centre,
in Conservation. Preprints IIC Melbourne
Liverpool. Raport 16090A. BSRIA Ltd.,
Conference. London, International Institute
Old Bracknell Lane West, Bracknell, of Conservation, pp. 18-23.
Berkshire, RG12 7AH, UK.
10. Green, L.R. and Thickett, D. 1995
3. Calver, A., Holbrooke, A., Thickett, D. şi
Testing materials for the storage and display
Weintraub, S. 2005 Simple methods to
of artefacts – a revised methodology. Studies
measure air exchange rates and detect
in Conservation 40 pp. 145-152.
leaks in display and storage containers. In 11. Tétrault, J., Cano, E., van Bommel,
I. Verger (ed.) Preprints ICOM-CC 14th
M., Scott, D., Dennis, M., Barthés-
Triennial Meeting Le Hague. Londra:
Labrousse, M. and Robbioloa, L. 2003
James and James, pp. 597-609
Corrosion of copper and lead by
4. Dr. Simon Watts, Şcoala de Ştiinţe
formaldehyde, formic acid and acetic acid
Biologice şi Moleculare, Univeristatea
vapours, Studies in Conservation 48, pp
Oxford Brookes, Headington, Oxford,
237-250.
OX3 0BP, UK.
12. Stanley, B. Xavier-Rowe, A. and
5. Gibson, L.T., Cooksey, B.G., Littlejohn,
Knight, B. 2003 Displaying the Wernher
D. şi Tennent, N.H. 1997 A diffusion tube
collection: a practical approach to display
sampler for the determination of acetic
cases. The Conservator 27 pp 49-56.
acid and formic acid vapours in museum
13. Cost Action D42 Chemical
cabinets. Analytica Chimica Acta 341, pp
Interactions between Cultural Artefacts
11-19
and Indoor Environment (ENVIART)
6. Tétrault, J. 1994 Display Materials, The
14. http://www.echn.net/enviart/ accessed
good, the bad and the ugly. In J.Sage (ed.) 26.04.2007
Exhibitions and Conservation. Lucrările
conferinţei susţinute la Colegiul Regal al Această lucrare este licenţiată sub Creative
Fizicienilor, Edinburgh. SSCR pp 79-87. Commons Attribution - Noncommercial - No
Derivative Works 3.0

146
Potenţialul şi limitele condiţionării pasive a aerului în
muzee, depozite şi arhive
Tim Padfield, Poul Klenz Larsen, Llars Aasbjerg Jensen, Morten Ryhl-Svendsen
The potential and limits for passive air conditioning of museums, stores and archives
in Museum Microclimates, T. Padfield & K. Borchersen (eds.)
National Museum of Denmark, 2007, 191-198

Rezumat
În regiunile temperate, microclimatul în
arhive şi depozite poate fi controlat, în
întregime, în mod pasiv. Trei arhive reale şi
una simulată demonstrează potenţialul
utilizării unor versiuni ale încălzirii de
conservare. Capacitatea clădirii de a atenua
variaţiile temperaturii exterioare şi capacitatea
conţinutului clădirii de a tampona variaţiile de
umiditate relativă UR trebuie să fie suficiente
pentru a permite clădirii să treacă atât prin
extremele verii cât şi prin cele ale iernii pe Figura 1. „Consultantul de mediu a spus că
baza inerţiei. Acest lucru aduce microclimatul biblioteca ar avea o umiditate relativă mai stabilă
pasiv destul de aproape de limitele stricte dacă cărţile se expun cu laturile deschise spre
exterior.”
impuse de standarde şi recomandări.
Degradarea chimică accentuată, cauzată de bilitate microclimatică naturală în interiorul
poluarea internă acumulată din lipsa unei clădiri este o inerţie termică mare, de
ventilaţiei, nu poate fi cuantificată datorită obicei furnizată de ziduri groase. O a doua
lipsei cercetărilor în domeniul cineticii cerinţă este existenţa unor suprafeţe cu
reacţiilor gaz-solid în depozite cu mai multe capacitate de absorbţie a umidităţii, capabile
niveluri de includere (obiecte ambalate în să stabilizeze UR în raport cu conţinutul de
cutiile depozitate în dulapuri etc., n.e). Cu apă variabil al aerului ventilat. O a treia
toate acestea, filtrele pentru poluanţi sunt cerinţă se referă la capacitatea clădirii de a
eficiente în curăţarea aerului. Extinderea întreţine în mod natural o uniformitate a
controlului pasiv al microclimatului la spaţiile temperaturii în interior, fără a prezenta colţuri
expoziţionale nu poate genera un microclimat reci.
constant, dar acesta este cu certitudine capabil
să reducă variaţiile de temperatură şi O arhivă fără control microclimatic:
umiditate relativă la un nivel acceptabil şi în
Arhiva Militară a fortăreţei
limite de siguranţă, judecând după stadiul
actual al cunoştinţelor ştiinţifice. din Segovia
Un exemplu de arhivă climatizată aproape
Introducere natural este Arhiva Militară a fortăreţei
(Alcazar) din Segovia, Spania (Figura 2).
Controlul microclimatic pasiv a fost utilizat
Arhiva se găseşte în pivniţa clădirii, închisă
mai ales în cazul arhivelor şi al depozitelor
pe una din laturi printr-un zid de piatră cu
muzeale, atât în clădiri istorice cât şi în
ferestre înguste. Cealaltă parte a încăperii este
edificii moderne. Extinderea controlului
formată dintr-o masivă rocă de calcar.
microclimatic pasiv la spaţii expoziţionale
este întâlnită rar deliberat proiectată, totuşi, Microclimatul în arhivă este stabil, dar destul
ea se regăseşte frecvent ca situaţie de umed raportat la standardele de conservare.
neintenţionată. Cerinţa de bază pentru o sta-

147
 Tendinţe în conservarea preventivă
Figura 2. Faţada de nord a fortăreţei Alcazar din
Segovia, Spania. Ferestrele înguste, abia vizibile
deasupra frunzişului, iluminează Arhiva Militară.
Inserţia din partea stânga jos arată interiorul
arhivei.
Figura 3. Climatul în interiorul (linia roşie) şi
exteriorul (linia albastră) arhivei din Segovia.
Arhiviştii luptă împotriva umidităţii prin
deschiderea ferestrelor în timpul programului
de lucru. La punctul A din figura 3, picurile
îndreptate cu vârfurile în jos în curba UR
arată cum aceasta a scăzut prin pătrunderea
aerului cu conţinut scăzut de vapori din
exterior şi, de asemenea, cum a crescut la
valoarea anterioară după-amiaza, când
ferestrele au fost închise. Această ventilaţie
intermitentă reduce în mod cert UR, cu paşi
mici, în fiecare zi. Cu toate acestea, arhivistul
a deschis ferestrele şi în următoarea perioadă
a anului, când aerul din exterior are, în
general, un conţinut de umiditate mai mare
decât cel din interior. Oamenii nu sunt buni
pentru estimarea umidităţii atmosferice.
Această sarcină este mai bine să fie lăsată în
seama mecanismelor automate, care decid,
prin măsurători, când să pompeze aer.
148
O arhivă care este încălzită iarna:
Arhivele Suffolk
În climate temperate, încălzirea va reduce UR
fără o creştere semnificativă a vitezei de
degradare a colecţiei. Acest fenomen este
cunoscut ca încălzirea de conservare. Dacă
încăperea are o capacitate foarte ridicată de
tamponare1 a variaţiilor de UR, încălzirea în
timpul verii poate fi evitată. Încăperea va
trece prin perioada verii cu o UR constantă,
fără o echilibrare a conţinutului de vapori de
apă al aerului din interior cu cel din exterior.
Un bun exemplu al acestei abordări îl
reprezintă Arhivele Suffolk din Ipswitch,
Regatul Unit al Marii Britanii (Figura 4).
Figura 4. Arhivele Suffolk din Ipswitch, Regatul
Unit al Marii Britanii. Pereţii au o grosime de 630
mm, din care jumătate o reprezintă cărămida. A
fost construit în 1990. Arhitectul a fost Henk
Pieksma.
Clădirea cu două etaje are ferestre înguste şi
retrase. Zidul este placat cu cărămidă de 112
mm, şi dedesubt există un gol de aer ventilat.
În interiorul acestuia se găseşte un alt bloc
izolator de 110 mm, şi apoi, un al doilea gol
de aer neventilat, apoi 300 mm de cărămidă şi
un strat de 13 mm de tencuială la interior.
Podul este ventilat. Clădirea este încălzită în
1
Capacitate, efect de tamponare (eng. buffering) este
proprietatea unui mediu de a compensa, între anumite
limite, efectele unui factor de perturbare care tinde să
modifice un anumit parametru. În cazul materialelor
care tamponează umiditatea relativă (de exemplu,
tencuieli absorbante, mobilier, obiecte etc.), la creşterea
UR acestea vor prelua, între anumite limite, umiditatea
suplimentară sau vor elibera umiditate în caz de scădere
a UR, astfel ca UR a spaţiului să nu se schimbe
semnificativ, (n.e.).
 Padfield, T. Larsen, P. K. Aasbjerg Jensen, L. Morten, R. S.
Potenţialul şi limitele condiţionării pasive a aerului în muzee, depozite şi arhive
timpul iernii, dar nu există deloc circulaţie a
aerului şi nici control activ al UR.
Microclimatul în arhivă este arătat în figura 5,
împreună cu variaţiile climatice din exterior.
Încălzirea din timpul iernii reduce UR, astfel
încât nu este necesară încălzirea în timpul
verii.
Figura 5. Microclimatul în interiorul Arhivelor
Suffolk. Liniile de culoare gri reprezintă
temperatura şi UR din exterior[2].
O arhivă care preia căldură din
împrejurimi: Arhiva Arnamagnæan
Versiunea standard a încălzirii de conservare
presupune utilizarea unui higrostat, pentru a
încălzi până la o UR constantă. Aceasta nu
funcţionează într-o arhivă foarte plină,
deoarece UR va creşte odată cu temperatura,
ducând la un semnal pozitiv şi totodată la
scăparea de sub control a temperaturii. Este
mai bine să se controleze temperatura în
funcţie de anotimp, crescând-o mult peste
valoarea ei din mediul ambiant în timpul iernii
şi menţinând-o sub această valoare în timpul
verii.
În Arhiva Arnamagnæan a Universităţii din
Copenhaga, Danemarca [3], aşa cum o arată
figura 6, temperatura este pseudo-pasiv
crescută, prin intermediul căldurii ce se scurge
din coridoarele şi camerele adiacente, ce sunt
menţinute la temperatura de confort uman. În
timpul iernii, temperaturii exterioare i se
permite să influenţeze temperatura arhivei
prin intermediul izolaţiei subţiri a celor două
ziduri exterioare, ce prezintă o izolaţie mai
groasă spre interior. O secţiune prin arhivă
este prezentată în figura 6. Temperatura
încăperii se menţine aproximativ la jumătate
între valoarea temperaturii interioare din
149
Figura 6. Clădirea Universităţii din Copenhaga
ce găzduieşte Arhiva Arnamagnæan în spatele
zonei fără ferestre din faţadă. În partea dreaptă se
găseşte o secţiune prin arhivă. Observaţi izolaţia
termică dinspre interiorul clădirii şi, în
comparaţie, izolaţia foarte subţire a zidurilor
exterioare. Ca o consecinţă, temperatura din
arhivă se situează la jumătatea dintre valoarea
temperaturii exterioare şi celei din nucleul
clădirii.
Figura 7. Climatul în exteriorul şi interiorul
Arhivei Arnamagnæan în timpul testelor
rezistenţei la disfuncţiile sistemului de pompare a
aerului, realizate în 2006. Scăderea UR în interior
în februarie şi martie a fost cauzată de ventilarea
continuă deliberată a încăperii, la o rată de două
schimburi de aer pe oră, cu intenţia de a sublinia
capacitatea de tamponare a variaţiilor de UR. În
timpul lunilor iulie şi august, încăperea nu a fost
ventilată deloc, în scopul de a se testa rezistenţa la
UR previzibilă din timpul verii. Linia gri de jos
arată diferenţa între concentraţia de vapori de
apă din interior şi exterior. Zona de deasupra
liniei zero indică concentraţia de vapori de apă în
exterior. Picurile ascuţite de pe curbe marchează
scurte perioade în care dispozitivele de
înregistrare a datelor au fost duse în biroul
conservatorului în vederea descărcării datelor.
Aceste scurte căderi reprezintă temperatura şi UR
ce înconjoară şase din cele opt laturi ale arhivei.
întreaga clădire - temperatură ce se situează la
aproximativ 22◦C - şi temperatura variabilă de
afară.
 Tendinţe în conservarea preventivă
UR în arhivă este controlată în mod normal
prin pomparea aerului din exterior când, din
întâmplare, acesta are un conţinut de vapori ce
va face ca UR a încăperii să atingă valoarea
specificată. În figura 7, totuşi, există două
perioade în care pompa a fost, în mod
deliberat, lăsată în funcţiune sau oprită pentru
perioade lungi.
Diferenţa de concentraţie a vaporilor de apă
între exterior şi interior este figurată în grafic
prin suprafeţe marcate cu gri. În timpul iernii,
aproape întotdeauna se constată o concentraţie
mai scăzută a vaporilor de apă în mediul
exterior. Aceasta înseamnă că UR nu poate fi
crescută prin introducerea aerului din exterior.
Arhiva trebuie să îşi tamponeze propriul
microclimat, izolată de vremea de afară. În
timpul primăverii şi al toamnei există multe
perioade în care UR poate fi fie crescută, fie
scăzută prin ventilaţie. După ce structura de
beton este uscată, ţinându-se cont de
capacitatea de auto-tamponare a arhivei, în
final ar trebui să fie posibilă abandonarea
totală a controlului prin ventilare.
Modelarea microclimatului în
interiorul clădirii prin atenuare
termică şi tamponarea umidităţii
Arhiva Arnamagnæan preia căldură din
clădirile înconjurătoare, aşa încât nu poate fi
considerată ca fiind cu adevărat pasivă. Este
însă posibilă utilizarea căldurii solare în
timpul verii şi a căldurii solului în timpul
iernii, pentru a furniza în întregime pe cale
naturală încălzirea necesară menţinerii unei
umidităţi constante. Nu avem încă un exemplu
cu măsurători, dar ne bazăm pe simulare,
utilizând o structură similară clădirii-depozit a
muzeelor regionale din sudul Danemarcei, în
Ribe.
Am utilizat programul danez Bsim[4].
Clădirea simulată este de 20 x 10 x 5 m
înălţime, cu faţada lungă orientată spre sud,
iar coama acoperişului orientată est-vest.
Zidurile sunt realizate din beton uşor de 240
mm, cu o izolaţie de 250 mm la exterior.
Urmează un strat (gol) de aer şi apoi o placare
exterioară din cărămidă de 110mm. Tavanul
drept este de 25 mm, realizat din panouri de
150
ciment fibros, acoperit cu 300 mm de izolaţie
din vată minerală. Acoperişul ventilat este
realizat din panouri de oţel susţinute de
panouri fibroase de 22 mm. Podeaua este din
ciment de 150 mm, turnat direct pe pământ
fără altă izolaţie. Rata de schimb a aerului este
de un schimb la fiecare 10 ore.
Variaţiile microclimatului sunt arătate în
figura 9. Temperatura variază de la 5◦C pe
timp de iarnă la 16 ◦C vara, iar fluctuaţiile
zilnice se situează în jurul a 1◦C. UR este
instabilă, cu fluctuaţii de 20% în interiorul
aceleiaşi săptămâni şi o variaţie anuală de la
40% în timpul iernii, la 90% în timpul verii.
Temperatura prezisă este apropiată de cea
măsurată în clădirea reală din Ribe în timpul
verii, dar iarna temperatura simulată este cu 2-
3◦C mai ridicată decât cea din clădirea reală.
UR nu poate fi comparată deoarece clădirea
reală este întotdeauna dezumidificată.
Pentru următoarea simulare (Figura 10),
clădirea are ferestre orientate spre sud, ce
acoperă 10% din acoperiş. Sticla este de tip
LOW-E (cu emisivitate redusă), ce transmite
cea mai mare parte a luminii solare din
exterior, dar reflectă radiaţiile cu lungimi de
undă mari din interior. Pentru a transporta
această energie jos, în spaţiul de depozitare,
izolaţia este mutată de la tavan la acoperiş, iar
tavanul din panouri de ciment fibros este
înlocuit cu beton celular de 200 mm.
Interiorul zidurilor este acoperit cu 100 mm
de hârtie. Aceste modificări au o influenţă
dramatică asupra microclimatului. Variaţia
anuală a temperaturii este de la 8◦C iarna la
24◦C vara, ceea ce face ca UR să coboare între
40%-60% de-a lungul întregului an. Efectul
de tamponare a placării cu hârtie reduce
variaţiile zilnice de umiditate de la 20% la
10%. Căldura solară încălzeşte clădirea la
temperatura potrivită în vară. În timpul iernii,
căldura provine din sol prin podeaua
neizolată. Anumite ameliorări sunt necesare
pentru a asigura uniformitatea temperaturii în
interior vara, atunci când podeaua este mai
rece decât aerul, sau iarna, când tavanul este
mai rece. Într-o clădire reală, artefactele
depozitate ar ajuta la o stabilizare
suplimentară a UR.
 Padfield, T. Larsen, P. K. Aasbjerg Jensen, L. Morten, R. S.
Potenţialul şi limitele condiţionării pasive a aerului în muzee, depozite şi arhive
Figura 8. Recent construita clădire din Ribe, ce
furnizează spaţiu de depozitare a muzeelor
regionale din sudul Danemarce.
Figura 9. Variaţia temperaturii şi a UR în spaţiul
de depozitare simulat.
Figura 10. O simulare a microclimatului în
depozitul din Ribe, în situaţia în care ferestrele
sunt amplasate pe acoperiş, iar căldurii solare îi
este permisă să încălzească tavanul.
Încălzirea minimă de conservare
Un minus al încălzii de conservare este acela
că o temperatură medie mai ridicată acce-
lerează degradarea materialelor organice. Cu
toate acestea, într-o clădire cu o capacitate de
tamponare foarte ridicată este posibil să se
impună o variaţie anuală a temperaturii mai
scăzută. Microclimatul clădirii evoluează pe
bază de inerţie, menţinând o UR constantă,
adesea în dezechilibru faţă de conţinutul de
151
Figura 11. Curbele acestui grafic sunt derivate
din temperatura medie lunară şi UR în
Copenhaga în ultimii 30 de ani. O încăpere
trebuie să fie încălzită pentru ca valoarea UR să
scadă. Temperatura interioară este o curbă
sinusoidală, care generează o UR foarte
apropiată de o constantă de 50%.
Figura 12. Consecinţa aplatizării curbei de
temperatură, faţă de cea ideală, care induce o UR
de 50%, aşa cum se poate vedea în figura 11.
Variaţia anuală a UR este încă în limita
acceptabilului, ca microclimat de conservare, dar
temperatura variază acum de la 11◦C la 19◦C.
vapori de apă din exterior.
Figura 11 arată faptul că temperatura în
interior variază de la 8◦C iarna la 24◦C vara,
generând o UR de 50% pe parcursul anului.
Aceasta este o variaţie anuală de temperatură
cu amplitudine mare, cu mult peste ceea ce
recomandă standardele actuale pentru muzee
şi arhive.
Dacă am aplatiza variaţia anuală de
temperatură, UR ar dezvolta automat o
variaţie anuală. Acest lucru este arătat în
figura 12. UR variază de la 38% la 64%,
valori ce abia se mai situează în interiorul
limitelor evitării deteriorărilor, ale celor
mecanice datorate uscăciunii, la valoarea
inferioară, şi ale deteriorărilor biologice
datorate umidităţii, la valoarea superioară. Cu
 Tendinţe în conservarea preventivă
toate acestea, arhivele dovedesc o uriaşă
capacitate de tamponare a variaţiilor de
umiditate, astfel încât merită să se
investigheze cum poate fi exploatată această
capacitate, pentru ca UR să devină constantă.
Există două căi prin care se poate asigura o
UR constantă de-a lungul anului. Una dintre
căi este asigurarea unei capacităţi de tampo-
nare suficient de mare şi a unui schimb de aer
lent, astfel încât încăperea să menţină UR
medie anuală fără a fi influenţată deloc de
schimbările sezoniere ale vremii de afară. Mai
există alternativa tehnicii semi-pasive, aşa
cum este ea utilizată în cazul Arhivei
Arnamagnæan. Figura 13 arată că, prin
variaţiile aleatorii din natură, concentraţia de
vapori de apă din exterior intersectează
intermitent concentraţia de vapori de apă
dintr-o încăpere cu UR de 50%, supusă unei
variaţii anuale de temperatură de mică
amplitudine, conform figurii 12. În acele
momente, cel mai adesea primăvara şi
toamna, aerul din exterior poate fi pompat în
interiorul încăperii pentru a corecta abaterile
de la valoarea stabilită a UR. Din fericire, cu
cât mai imprevizibilă şi variabilă este vremea
de afară, cu atât mai mare este şansa de a
corecta erorile de UR din interior.
S-ar putea aduce argumente care susţin că
pompele de aer şi senzorii de concentraţie de
vapori nu constituie un real control
microclimatic pasiv, dar acestea nu consumă
multă energie şi, într-o încăpere cu capacitate
de atenuare termică şi capacitate de
tamponare a UR rezonabile, chiar dacă se
defectează, situaţia rămâne sub control.
Ventilaţia
Rolul ventilaţiei ca inhibitor al dezvoltării
fungilor a fost susţinut de secole. Cum cea
mai mică ventilaţie ar reduce performanţa
capacităţii de tamponare a variaţiilor de
umiditate şi, într-o măsură mai mică,
stabilitatea temperaturii, ne găsim în faţa unui
conflict aparent serios.
O trecere în revistă a literaturii de specialitate
din domeniul microbiologiei furnizează puţină
informaţie demnă de încredere privind efectul
152
Figura 13. Curba de mai mică amplitudine a
conţinutului de vapori de apă în interior,
corespunzătoare unei UR de 50% la variaţia de
temperatură între limitele reduse din figura 12,
este comparată aici cu conţinutul de vapori de apă
al aerului de afară, la fiecare oră, în cursul anului
2006. Variaţiile întâmplătoare ale vremii
determină concentraţia de vapori de afară să se
intersecteze des cu valorile din interior, mai puţin
pe perioada unei singure luni din an, în care
concentraţia de afară se situează consecvent de o
parte a curbei interioare. Aceste intersectări
permit modificarea UR din interior în oricare
dintre direcţii, prin pomparea aerului de afară la
momentele potrivite.
direct al mişcării aerului asupra dezvoltării
microbiologice. Atunci când se vorbeşte
despre dezvoltarea fungică şi microbiologică,
UR este variabila de control general acceptată
- numită de către biologi activitatea apei - cu o
oarecare influenţă din partea substratului
nutritiv. Sugestia ventilaţiei provine, cu
siguranţă indirect, din nevoia de a asigura o
uniformitate a temperaturii şi o uniformitate
consecventă a UR în toate colţurile încăperii.
Este adevărat, de asemenea, că există multe
surse de vapori de apă în interior şi nicio cale
pasivă de a le elimina, cu excepţia difuziunii
lor prin zidul exterior. Dacă se proiectează o
nouă clădire – şi acest articol se adresează
acestei situaţii - uniformitatea temperaturii
trebuie să fie proiectată de la început.
Colţurile trebuie rotunjite şi pereţii exteriori
trebuie să fie, de asemenea, uniformi în
structură şi permeabili pentru vaporii de apă.
Ar trebui să existe o oarecare conductivitate
termică laterală în zidul exterior, ceea ce este
mai uşor de realizat dacă acesta este mai gros.
Toate aceste îmbunătăţiri sunt uşor de
încorporat în cazul în care construcţia se
realizează din pământ sau cărămidă masivă,
 Padfield, T. Larsen, P. K. Aasbjerg Jensen, L. Morten, R. S.
Potenţialul şi limitele condiţionării pasive a aerului în muzee, depozite şi arhive

materiale care sunt, amândouă, demodate

pentru arhitecţi.
Menţinerea unei rate scăzute de schimb a
aerului va întârzia accesul poluanţilor
exteriori la colecţiile depozitate în interiorul
arhivei, ceea ce, dacă poluanţii sunt reactivi,
le va reduce mult concentraţia în interior. Va
exista totuşi o creştere a concentraţiei
poluanţilor generaţi intern, dintre care cel mai
temut este acidul acetic. Există puţine
informaţii asupra posibilităţii ca astfel de
molecule să reacţioneze în obiect sau în
interiorul ambalajului ce îl conţine, înainte de Figura 14. O diagramă schematică a ventilaţiei
a scăpa în spaţiul mai larg al încăperii şi în într-o încăpere cu aer condiţionat. Cifrele dau
final afară. Circulaţia aerului într-o carte este timpul aproximativ de rezidenţă a unei molecule
cu ordini de mărime mai lentă decât într-un din aer într-un cub cu latura de 5 cm. Aerul
funcţionează ca un agent de transfer al căldurii,
spaţiu liber, iar suprafaţa expusă pentru
determinând o temperatură uniformă în locuri
reacţie este enormă în raport cu volumul de care sunt direct afectate de curentul de aer.
aer. Chiar dacă o arhivă prost ventilată ar Colţurile pot menţine o temperatură considerabil
putea să displacă simţului nostru olfactiv, ne diferită şi, în consecinţă, o UR diferită, chiar dacă
lipseşte informaţia ştiinţifică referitoare la cât concentraţia de vapori este uniformă. Locurile
de periculos este aerul stagnant pentru libere neventilate, cum e cazul cărţilor şi al
materialele depozitate. cutiilor, care sunt în întregime închise în spaţii
ventilate, au aceeaşi temperatură ca şi aerul şi nu
Pentru colecţiile mixte, care sunt alcătuite atât suferă atacuri biologice mai mult decât
din obiecte care emit poluanţi cât şi din suprafeţele expuse. Timpul de rezidenţă a unei
obiecte care sunt deteriorate de către aceşti molecule din aer într-o carte se presupune a fi
compuşi, cel mai la îndemână este să egal cu acela al rezidenţei sale într-un volum de
presupunem că toate moleculele de poluanţi aer stagnant.
scapă din sursa lor în aer, se amestecă uniform
şi sunt apoi prezente pentru a ataca
materialele susceptibile. Dacă îndepărtarea
poluantului trebuie realizată numai prin
diluarea cu aer proaspăt, rata de ventilare
trebuie să fie de câteva schimburi de aer pe
oră pentru a avea un efect semnificativ. Acest
lucru este arătat în figura 15, pentru o
încăpere similară cu Arhiva Arnamagnæan.
Curba superioară în figura 15 indică situaţia
creată într-o încăpere inertă, în care nu se pro- Figura 15. Concentraţia poluanţilor generaţi
duce resorbţia poluanţilor. Curba inferioară intern la diferite rate de schimb a aerului.
arată concentraţia poluării într-o încăpere cu Concentraţia este modelată pentru condiţii de
suprafeţe foarte reactive. Cele mai multe stare stabilă într-o cameră de 120 m3, pentru un
încăperi reale se vor situa între aceste două poluant emis în aerul încăperii la 20 mg/oră.
extreme, aşa cum au arătat-o măsurătorile Curba superioară reprezintă lipsa resorbţiei pe
locale din Arhiva Arnamagnæan. O arhivă suprafeţele interne. Curba mijlocie reprezintă o
rată de îndepărtare de pe suprafaţă de 0,5 volume
controlată pasiv nu poate avea o rată de
de încăpere/ oră. Curba inferioară reprezintă o
schimb a aerului mai mare decât un schimb la rată de îndepărtare de pe suprafaţă de 2 volume
10 ore. Ventilaţia corespunzătoare unei de încăpere/oră. Punctele marchează măsurătorile
reduceri semnificative a nivelului de poluare de concentraţie al acizilor acetic şi formic în
Arhiva Arnamagnæan.

153
 Tendinţe în conservarea preventivă

va distruge stabilitatea microclimatică.

Poluanţii pot fi absorbiţi cu ajutorul
suprafeţelor reactive, dar, pentru a obţine
rezultate comparabile cu efectul diluţiei prin
ventilaţie, ar fi nevoie ca fiecare suprafaţă a
unei încăperi tipice de arhivă să fie dublată cu
pânză pe bază de cărbune activ. Ca
alternativă, aerul poate fi pompat printr-un
filtru de cărbune la o rată de două volume de
aer pe oră. Această discuţie presupune că
toate moleculele de poluant se eliberează în Figura 16. Transferul de căldură printr-un zid
încăpere, astfel încât să poată fi captate de solid de cărămidă supus unei variaţii zilnice a
suprafaţă reactivă. Punem la îndoială faptul că temperaturii din exterior. Unda de căldură mult
ventilaţia are un efect semnificativ asupra diminuată ajunge la suprafaţa interioară a zidului
sursei de poluare, cum e cazul mormanelor de cu 12 ore întârziere.
hârtie acidă sau a filmului de acetat în curs de
degradare, pentru că reacţia în interiorul
ambalajului în care sunt păstrate nu poate fi
redusă semnificativ prin curăţarea aerului din
încăpere.

Atenuarea variaţiilor în spaţiile

locuite
Pentru încăperile în care oamenii petrec ceva
timp, ca vizitatori sau rezidenţi, ventilaţia cu
aer proaspăt este necesară. Oamenii au nevoie
de aproximativ 10 litri de aer pe secundă, ceea
ce echivalează cu o rată de ventilaţie de
aproximativ 0.5 schimburi de aer pe oră
pentru un loc de muncă obişnuit. Pentru
discuţia ce urmează, se presupune o rată de
ventilaţie de un schimb pe oră.
Figura 16 indică variaţia în funcţie de timp a
temperaturii printr-un zid de cărămidă de 60
de cm expus pe o parte unor variaţii zilnice.
Inerţia termică asigură perceperea atenuată a
acestor variaţii de către suprafaţa interioară a
zidului. Izolaţia termică de la exteriorul
zidului va stabiliza şi mai mult temperatura pe
suprafaţa interioară. Acest zid are, în
condiţiile unei schimbări bruşte a temperaturii
exterioare, un timp de înjumătăţire2 necesar
pentru stabilirea echilibrului cu exteriorul de
2
Timpul de înjumătăţire este o noţiune frecvent
utilizată în fizică; timpul de înjumătăţire al unui proces
fizic este timpul necesar ca acel proces să se realizeze
pe jumătate. Noţiunea se foloseşte pentru acurateţea
definirii duratei procesului, ştiindu-se că determinarea
exactă a punctului final este limitată de insuficienta
precizie a aparatelor de măsură, (n.e.).
Figura 17. UR simulată într-o clădire care este
bine ventilată, dar care are ziduri groase, este
uneori mai radicală decât UR din exterior şi
uneori mult mai domoală decât aceasta. În timpul
perioadei A, vremea este stabilă şi variaţia zilnică
a UR este cauzată în principal de temperatură,
astfel încât variaţia UR în clădirea stabilizată din
punct de vedere al temperaturii este mai mică
decât în exterior. În timpul perioadei B, totuşi, o
schimbare bruscă a vremii a cauzat o scădere a
temperaturii, ceea ce a determinat, după câteva
zile, scăderea temperaturii din interior. În timpul
acestei perioade şi în perioada de încălzire ce a
urmat, variaţia UR din interior a depăşit-o pe cea
din exterior.
aproximativ două zile. Un zid mai gros nu
este neapărat mai avantajos, aşa cum se va
arăta ulterior. [5]
Atenuarea variaţiilor zilnice de temperatură
are uneori un efect moderator asupra UR
interioare, iar alteori o destabilizează. Atunci
când aerul care pătrunde în interior, se
ajustează la temperatura interioară, UR se

154
 Padfield, T. Larsen, P. K. Aasbjerg Jensen, L. Morten, R. S.
Potenţialul şi limitele condiţionării pasive a aerului în muzee, depozite şi arhive

schimbă, uneori într-atât încât depăşeşte

variaţia UR din exterior (figura 17).
Este evident că amortizarea termică trebuie
combinată cu tamponarea umidităţii. Figura
18 arată efectul acoperirii părţii interioare a
zidului de cărămidă cu 20 mm de hârtie.
Efectul de tamponare a umidităţii al acestui
strat depinde foarte mult de rata de schimb a
aerului şi de proporţia dintre aria suprafeţei de
tamponare şi volumul încăperii. Pentru Figura 18. UR simulată, din interior, este
această clădire simulată, proporţia dintre considerabil stabilizată prin intermediul
suprafaţă şi volum este stabilită la un metru capacităţii de tamponare induse zidurilor. Acum,
pătrat pe metru cub. Această proporţie este variaţia UR din interior nu o depăşeşte niciodată
tipică pentru o casă obişnuită. Umiditatea pe cea din exterior.
relativă din interior este acum temperată,
astfel încât este întotdeauna mai mică decât
variaţiile din exterior şi, adesea, mult mai
mică.
Conservatorul va remarca faptul că variaţia
UR este încă extremă, comparativ cu variaţia
permisă de standardele muzeale. Un motiv
pentru aceasta este faptul că tamponarea
variaţiilor UR prin intermediul materialelor
este slabă şi de scurtă durată în comparaţie cu
atenuarea variaţiilor de temperatură, atunci Figura 19. Penetrarea vaporilor de apă într-un
când rata de schimb a aerului este mare. teanc de 20 mm de hârtie pe măsură ce UR
Figura 19 reprezintă analogul pentru umiditate variază. Tiparul diminuării influenţei odată cu
adâncimea urmăreşte strâns tiparul distribuţiei
a figurii 16, arătând penetrarea acesteia,
căldurii, prezentat în figura 16, dar efectul dispare
exprimată ca UR interstiţială, printr-un teanc la 10 mm adâncime. Curba inferioară arată
de hârtie de 20 mm. La 10 mm în interiorul vaporii de apă disponibili pentru a tampona
teancului, influenţa variaţiilor zilnice de UR variaţiile de UR din încăpere.
din interiorul încăperii devine neglijabilă.
Doar apa absorbită în primii 10 mm este Pericolul poluanţilor generaţi intern, stagnând
disponibilă pentru a contracara variaţiile într-o încăpere neventilată, poate fi preîn-
zilnice ale UR. Următorul pas în progresul tâmpinat prin recircularea aerului printr-un
tamponării microclimatului în spaţiile expo- filtru pentru poluanţi, dar viteza degradării din
ziţionale trebuie să aştepte apariţia unor ziduri atmosfera unei încăperi cu un nivel de poluare
absorbante, cu o suprafaţă activă foarte mare. scăzut mai trebuie să fie definită.
Controlul microclimatic pasiv al încăperilor
Concluzii destinate expoziţiilor muzeale este limitat de
Controlul microclimatic pasiv al arhivelor şi rata mare de schimb a aerului impus de
depozitelor prin creşterea temperaturii în prezenţa oamenilor. Atenuarea variaţiilor
sezonul rece peste temperatura din exterior termice necesită cel mult existenţa unui zid
este atât de uşoară şi demnă de încredere încât masiv. Principalul motiv pentru care controlul
ar trebui aplicată întotdeauna în climatele pasiv nu a fost aplicat este lipsa de experi-
temperate. Inerţia faţă de UR a unui depozit mente cantitative cu materiale de tamponare
încărcat o depăşeşte pe cea a clădirii în sine: UR cu suprafeţe active de mari dimensiuni, ce
în acest caz, timpul de înjumătăţire pentru ar compensa difuziunea lentă a apei prin
stabilirea echilibrului UR poate ajunge cu materialele absorbante.
uşurinţă până la jumătate de an.

155
 Tendinţe în conservarea preventivă

Autori: 3. Arhiva Arnamagnæan a fost proiectată de

Tim Padfield.
May Cottage, Old Road, Harbertonford,
Totnes TQ9 7TA, UK,
tim@padfield.dk
Poul Klenz Larsen, Lars Aasbjerg Jensen,
şi Morten Ryhl-Svendsen.
The National Museum of Denmark
Department of Conservation
IC Modewegsvej, Brede,
DK-2800 Kgs. Lyngby
Bibliografie
1. Datele privind microclimatul din Segovia
au fost furnizate de Victoria Smith.
Investigaţia a fost finanţată în cadrul celui
de-al cincilea proiect U.E, MIMIC.
2. Datele privind microclimatul au fost
furnizate de Dominic Wall, Arhivele
Suffolk, Ipswich, Marea Britanie
firma de arhitecţi HRAS din Virum,
Danemarca. Datele microclimatice au fost
furnizate de conservatorul Mette Jakobsen.
Mulţumim curatorului Peter Springborg
pentru sugerarea şi ulterior sprijinirea
acestei iniţiative legate de microclimatul
pasiv.
4. .http://www.en.sbi.dk/publications/progra
ms_models/bsim (accesat la data de
2007/4/10)
5. Simularea termohigrometrică se bazează
pe un program de calculator descris în
capitolul 3 al lucrării lui Tim Padfield „The
role of absorbent materials in moderating
changes of relative humidity”, teză de
doctorat, 1998. Universitatea Tehnică
Danemarca, Seria R nr. 54 1999, ISBN 87-
7740-256-1. Disponibilă de asemenea şi pe
internet:
http://www.padfield.org/tim/cfys/phd/phd-
indx.php.
Această lucrare este licenţiată sub Creative
Commons Attribution - Noncommercial - No
Derivative Works 3.0.

156
„Fereastra” zona-problemă
Alfons Huber
in Museum Microclimates, T. Padfield & K. Borchersen (eds.)
National Museum of Denmark, 2007, 199-205
Rezumat
În timpul reamenajării şi dezvoltării din
ultimele două decenii a numeroase muzee din
Austria şi Germania, s-a pus mare accent pe
îmbunătăţirea dotărilor tehnice, ca şi pe
reducerea pierderilor de energie pe durata
iernii. Aceasta din urmă s-a realizat uneori
prin înlocuirea tradiţionalelor ferestre-casetă
cu două rânduri de geamuri, cu ferestre simple
cu un singur rând şi sticlă izolantă. Dar
ferestrele-casetă cu două rânduri de geamuri
sunt o parte inteligent elaborată a muzeelor
adăpostite de clădiri istorice. Dacă sunt
reparate, etanşate şi întreţinute corespunzător,
apoi reutilate cu un sistem de umbrire adecvat
din punct de vedere fizic, aceste ferestre sunt
soluţia perfectă pentru agresiunile climatice
opuse ale iernii şi verii.
În orice caz, una dintre consecinţele
neaşteptate ale recondiţionărilor menţionate
este faptul că ferestrele expuse la soare,
umbrite (dar necorespunzător), alături de
iluminatul din expunere, cresc considerabil
temperatura interioară în timpul verii. Putem
observa adesea aceeaşi problemă la
acoperişurile cu luminatoare, după ce
geamurile iniţiale de sticlă verde au fost
înlocuite cu geamuri de sticlă izolantă
translucidă.
În această lucrare voi arăta că, printr-o
fereastră impropriu adaptată, temperatura
superficială la nivelul sticlei geamului interior
poate depăşi 60ºC. Pe de altă parte, este
posibilă reducerea temperaturii aceleiaşi
ferestre expuse la soare până la cel mult 31ºC
doar prin intermediul unei aranjări adecvate a
diferitelor straturi, prin aplicarea pe geamuri a
unor acoperiri şi prin ventilarea naturală a
casetei ferestrelor.
Cu un sistem de umbrire adecvat şi un
concept de iluminat reglabil, costurile curente
157
Problem-Zone „Window”
ale unei expoziţii pe timpul verii pot fi reduse
cu un factor de ≥3.
Mecanisme fizice
Cu toate că mecanismele fizice şi efectele lor
sunt foarte simple, în ultimii 20 de ani am
observat cu tot mai mare uimire că, în sfera
mea de activitate, ele sunt ignorate sau
neglijate de cei mai mulţi dintre arhitecţi,
muzeografi şi manageri de muzee.
Soarele emite un spectru larg de radiaţii
electromagnetice, şi o parte semnificativă din
acesta generează efecte termice asupra
microclimatului unei clădiri. Lungimile de
undă IR invizibile, cu efect în mare parte
termic, sunt emise de soare între 780nm şi
2000nm. Partea vizibilă a luminii de zi (400 –
780nm) este de asemenea energie radiantă
care poate fi transformată prin absorbţie în
căldură. Secţiunea UV invizibilă, cu lungimi
de undă scurte, sub 325nm, este filtrată
aproape în totalitate de sticla ferestrelor.
În timp ce zona UV de unde scurte provoacă
în mare parte decolorarea sau degradarea
materialelor organice, zona IR de unde lungi
cauzează încălzirea întregului mediu ambiant
interior, provocând deshidratarea şi contrac-
tarea tuturor materialelor organice.
Când radiaţia solară întâlneşte sticla unei
ferestre, o parte din ea este reflectată, în
funcţie de unghiul de incidenţă, şi o mică
parte este absorbită de sticlă şi cedată
mediului ambiant ca radiaţie termică.
Comportamentul ulterior al radiaţiei rămase
va depinde de ceea ce se află dincolo de
geam. Tipul de fereastră – fereastră-casetă,
fereastră simplă, fereastră compusă –, ca şi
felul dispozitivelor de protecţie solară, vor
avea un impact direct asupra compor-
tamentului termic al ferestrei.
 Tendinţe în conservarea preventivă
După şocul petrolului din anii 1970, au fost
preferate noi tipuri de ferestre cu sticlă
izolantă. Pe de o parte, fizicienii urmăreau
scăderea fluxului termic prin fereastră pentru
reducerea pierderilor de energie din timpul
iernii (sticlă izolantă). Pe de altă parte, au fost
dezvoltate tipuri de sticlă laminată, care au
fost acoperite cu straturi metalice extrem de
subţiri pentru a reflecta majoritatea regiunilor
IR ale spectrului şi/sau colorate pentru a
reduce transmisia radiaţiilor în general (sticlă
cu protecţie solară). Cele din urmă sunt
folosite de obicei de arhitecţii moderni pentru
clădirile cu faţade de sticlă enorme expuse la
soare, însă sunt neobişnuite pentru clădirile
istorice.
Cheia pentru a înţelege problema creşterii
temperaturii interioare datorate soarelui este
simplă: cea mai mare parte a radiaţiei solare
este, în cele din urmă, transformată în căldură
prin absorbţie. Astfel, trebuie observate trei
principii:
1. Poziţionarea primului plan de absorbţie are
o importanţă esenţială – acesta emite cea
mai mare cantitate de radiaţie termică. La
un sistem de protecţie solară montat în
mijlocul unei ferestre-casetă, cca. 12% din
energia absorbită este emisă în mediul
interior. Oricum, acelaşi echipament
montat în interiorul unei încăperi, în
spatele unei ferestre simple, emite 27%
din energia absorbită.
2. Trebuie împiedicat ca fluxul de căldură al
energiei absorbite să ajungă la mediul
interior.
3. Dacă radiaţia este absorbită de dispozitive
de protecţie solară montate în faţa unei
ferestre simple (în exterior) sau între
geamurile unei ferestre-casetă, atunci o
parte din căldura absorbită poate fi destul
de uşor ventilată prin convecţie. Dacă
radiaţia este absorbită de zidurile solide
sau de echipamentul interior al clădirii –
în lipsa echipamentului de protecţie solară
sau datorită ineficienţei acestuia – atunci
fie temperatura interioară va creşte
semnificativ, fie va fi nevoie de un sistem
de aer condiţionat, răcirea mecanică
ducând la costuri de întreţinere simţitor
mai mari.
158
Condiţii în colecţiile de instrumente
muzicale de epocă
Colecţia de Instrumente Muzicale de Epocă
(SAM, Sammlung alter Musikinstrumente) a
Kunsthistorisches Museum (KHM, Muzeul de
Artă) din Viena, cea mai veche şi una dintre
cele mai importante colecţii de acest fel, este
situată, din 1965, la al doilea etaj al Neue
Burg. Etajul are 22 de ferestre-casetă mari
(fiecare măsurând în jur de 3,7m2) orientate
spre sud-est (Figura 1).
Figura 1. Colecţia de Instrumente Muzicale de
Epocă (SAM) este situată la etajul al doilea al
Neue Burg. Cele 22 de ferestre ale sale sunt
orientate spre sud-est.
Folii semitransparente de protecţie solară,
montate în încăperile de expoziţie, au
determinat temperaturi superficiale ale
geamului interior de până la 40ºC şi
temperaturi interioare de până la 30ºC vara.
Datorită problemelor microclimatice extreme
ce surveneau şi pe durata iernii, şi implicit
deteriorărilor tuturor obiectelor din materiale
organice, colecţia a trebuit închisă şi reînnoită
între 1988 şi 1991/93. Ţinând seama de starea
de fapt şi de problemele menţionate mai sus,
după trei ani de măsurători, supraveghere şi
comparare a fost dezvoltat un concept
sofisticat de protecţie solară. Cea mai
eficientă soluţie din punct de vedere fizic – un
sistem de umbrire exterioară – a fost interzisă
datorită statutului de patrimoniu cultural al
clădirii. Toate casetele ferestrelor au fost
astfel echipate după cum urmează (Figura 2):
1. O jaluzea sul, fabricată din pânză de
bumbac cu ţesătură deasă, a fost fixată
chiar în spatele geamului exterior (primul
plan de absorbţie).
 Huber, A. „Fereastra” zona-problemă
2. O folie de poliester acoperit cu aluminiu,
împăturită în zigzag (reflexie 57%;
transmisie 6%) a fost instalată în mijlocul
ferestrei-casetă şi acţionată mecanic.
3. O folie de poliuretan acoperit cu argint
(reflexie 85%) a fost montată chiar lângă
geamul interior.
4. Spaţiul ferestrei a fost ventilat pe diagonală
printr-o fantă deschisă în pervaz şi canatul
superior deschis al ferestrei exterioare
(ambele sunt închise iarna).
5. Fluxul de căldură de la fereastră spre
interiorul camerei, rezultat din absorbţia
luminii în dispozitivele de protecţie solară,
a fost diminuat de un aşa numit „al treilea
geam” - un geam de sticlă montat într-un
cadru de lemn, ca fereastră suplimentară, şi
fixat strâns cu şuruburi de rama ferestrei
interioare - reducându-se astfel „valoarea
U1” cu 25% până la 30% [1].
Figura 2. Măsuri de protecţie solară la
ferestrele Colecţiei de Instrumente Muzicale
de Epocă.
Prin aceasta, a fost posibilă scăderea
temperaturii superficiale a geamului interior
cu o valoare de peste 10K. Uşurat, am
anticipat redeschiderea colecţiei.
A fost un adevărat şoc când, în august 1993,
temperatura din interior s-a ridicat peste 31ºC
– aceasta fiind chiar mai mult decât înainte de
închiderea accesului public la colecţie! Cum
era posibil aşa ceva? Răspunsul s-a dovedit a
fi foarte simplu.
În 1994, propunerea mea „Vergleichende
Untersuchungen von Heizungs - und
Klimasystemen in Museen und Schlössern”
1
Valoarea U este transmitanţă termică şi măsoară
coeficientului de pierdere de căldură a unei componente
a clădirii, (n.e.).
159
(Studii comparative despre sisteme de
încălzire şi climatizare în muzee şi castele) a
fost acceptată de juriu şi a devenit în cele din
urmă proiectul EuroCare EU-1383 „Prevent”,
sub îndrumarea lui Wolfgang Kippes de la
Castelul Schönbrunn. Cercetarea ferestrelor
SAM, intitulată „Fereastra optimă a
muzeului”, a devenit parte din proiectul
„Prevent”[2].
Timp de trei ani, fluxul de căldură a fost
măsurat la două ferestre-casetă expuse la
soare ale Neue Burg, ferestre echipate cu
diferite sisteme de protecţie solară. Ţinta
investigaţiilor a fost, pe de o parte, căutarea
celor mai eficiente dispozitive de protecţie
solară şi, pe de altă parte, stabilirea cauzei ce
a determinat creşterea temperaturii din mediul
ambiant interior.
Rezultatul proiectului a dus la următoarea
concluzie:
Când modul de iluminat al sălilor de expoziţie
şi al vitrinelor a fost schimbat de la lumina de
zi la iluminatul artificial, o cantitate
considerabilă de energie electrică a trebuit
instalată.
Aceasta ne conduce la concluzia că, datorită
ineficienţei lămpilor în comparaţie cu lumina
zilei, este necesară o energie electrică relativ
mai mare pentru a compensa lipsa luminii de
zi [3]. Surplusul de căldură ce rezultă de la
iluminat, suprapus peste fluxul de căldură
rămas de la radiaţia soarelui prin ferestre şi
pereţi, conduce vara la o creştere consi-
derabilă a temperaturii interioare (>28ºC).
Instalarea a mai mult de 8 - 10 W/m2 de
electricitate necesită un sistem de ventilaţie
sau de aer condiţionat eficient.
Umbrirea exterioară şi evaluarea sa
Proiectul EuroCare EU-1383 „Prevent” a
arătat clar că prezentul echipament de
protecţie solară montat în caseta ferestrelor,
combinat cu diminuarea iluminatului la 8-
10W/m2, nu mai lasă loc pentru reducerea
temperaturii interioare. Alte îmbunătăţiri au
putut fi obţinute doar prin sisteme de umbrire
montate în exteriorul ferestrei şi prin
ventilaţie îmbunătăţită.
 Tendinţe în conservarea preventivă

Pentru că Neue Burg este o clădire istorică din

patrimoniul cultural, doar un sistem
„invizibil” era de conceput. Prima idee a fost
reducerea radiaţiei solare transmise, prin
micşorarea planului deschis al ferestrei cu
ajutorul unor plase de sârmă cu ochiuri fine
sau al unor ecrane din metal expandat. Unul
dintre parametrii acestor plase este „planul
deschis” Ao, ce defineşte spaţiul deschis
dintre firele de sârmă ale materialului,
respectiv dintre punţile grătarului metalic. Figura 3. Măsurători comparative ale plaselor
Ideea a fost că un ecran cu un plan deschis de din metal Ao 44% şi Ao 55%. A se observa
50% înjumătăţeşte radiaţia transmisă. Astfel, scăderea semnificativă a radiaţiei solare
mai multe plase de sârmă din oţel inoxidabil, transmise a curbei roşii (folie din metal
cu ochiuri de diferite mărimi, au fost testate şi expandat) începând cu aprox. ora 10:45,
datorită structurii geometrice a metalului
comparate cu diferite metale expandate.
expandat.
Pentru a compara simultan mai multe
materiale de protecţie solară, s-au fabricat
patru cutii (40 x 40 x 7 cm) din lemn
stratificat de 5 mm, acoperite la bază cu hârtie
neagră, care servea ca absorbant al radiaţiilor.
Temperatura bazei a fost definită ca o măsură
a radiaţiei solare transmise în încăperile
expoziţiei. Cutiile au fost echipate cu diferite
plase şi ecrane în combinaţie cu sticlă plană
normală, sticlă izolantă şi sticlă cu protecţie
solară (shade-lite). Comportamentul unei
ferestre duble poate fi simulat cu o a doua
Figura 4. Eficienţa umbririi exprimată ca
ramă, aplicată pe cutia acoperită cu sticlă. intensitate a iluminatului în Klux: a se observa
Evoluţia temperaturii fiecărei cutii a fost scăderea semnificativă a transmisiei luminii la
monitorizată cu un senzor Pt-100. În mod metalul expandat Ao 33%, începând cu
firesc, una dintre cele patru cutii, acoperită cu aproximativ ora 9:30.
un singur geam de sticlă plană, a fost lăsată
neprotejată, ca punct de reper pentru o cilindric. Din cauza structurii sale geometrice,
fereastră fără nici un sistem de umbrire (curba metalul expandat s-a dovedit superior. Plasa
albastră în Figura 3). Trebuie remarcată din oţel inoxidabil cu Ao 22% a prezentat
scăderea semnificativă a radiaţiei solare rezultate mai slabe decât metalul expandat
transmise în cazul metalului expandat (curba transparent cu Ao 33%. Figura 4 arată
roşie) începând cu aprox. 10:45 a.m., datorită diferitele efecte ale umbririi cu plasa de oţel
structurii geometrice a ecranului. Plasa cu Ao Ao 22%, cu metalul expandat Ao 33% şi cu
22% a prezentat în mod evident cele mai bune metalul expandat Ao 55%, în comparaţie cu
rezultate la aceste prime teste (curba neagră fereastra neumbrită: în cadrul acestei
din Figura 3). măsurători, pe parcursul unei zile, intensitatea
În orice caz, în mod surprinzător, măsurătorile luminii, măsurată în Klux, a servit drept un
au arătat că odată cu reducerea unghiului de echivalent al radiaţiei transmise. Se poate
incidenţă a soarelui în ascensiune, toate vedea clar că structura geometrică a metalului
plasele cu ţesătură metalică reflectă o parte expandat Ao 33% cauzează o scădere
considerabilă din radiaţia solară în interiorul semnificativă a transmisiei luminii de la 9:00
încăperii, datorită faptului că fiecare fir de a.m. în sus. În cele din urmă, o ramă
sârmă în parte serveşte drept reflector compozită, combinând un geam de

160
 Huber, A. „Fereastra” zona-problemă

policarbonat - acoperit cu folie de protecţie

solară - şi un ecran de metal expandat Ao 33%
montat în spatele geamului de policarbonat, a
prezentat cele mai convingătoare rezultate
(vezi mai jos).
După selectarea celor mai eficiente variante,
au fost confecţionate modele prototip pentru
două ferestre în sălile de expoziţie, pentru a
compara simultan două variaţii ale dis-
pozitivelor propuse în vederea găsirii
sistemului optim. În acest caz, temperatura
aerului din interiorul ferestrei-casetă a fost Figura 5. O combinaţie între un sistem de
măsurată la ambele ferestre, la fel ca şi umbrire non-reflectorizant şi unul reflectorizant
temperatura superficială a geamului de sticlă produce o îmbunătăţire semnificativă (curba din
interior [4]. stânga). Un al treilea strat de folie PU cu
reflexie înaltă nu prezintă niciun efect
Dezvoltarea sistemului îmbunătăţit semnificativ.

Pentru a demonstra eficienţa măsurilor unice,

au fost realizate o serie de măsurători pentru a
arăta pas cu pas evoluţia îmbunătăţirilor.
Primul standard de referinţă a fost un sistem
ce fusese instalat în număr mare în timpul
reamenajării multor colecţii şi muzee în anii
1990: un singur strat din deja amintitul
material de poliester acoperit în aluminiu cu
57% reflexie şi 6% transmisie [5].
Odată cu schimbarea condiţiilor meteoro-
logice din timpul experimentelor, toate
curbele trebuie citite întotdeauna în raport cu
standardul de referinţă. (În următoarele
grafice, valoarea scăzută indică temperatura
geamului de sticlă interior, iar cea înaltă,
temperatura din interiorul ferestrei-casetă.)
1. Figura 5 arată în curba stângă că o
combinaţie între un material reflectorizant
(standardul de referinţă) şi un material
non-reflectorizant (jaluzele rulou de
in/bumbac), montată lângă geamul
exterior, dă rezultate semnificativ mai
bune. Oricum, curba dreaptă, arată că un al
treilea strat, în ciuda calităţii sale înalte
(reflexie 85%), nu produce o scădere
semnificativă a energiei transmise [6].
2. O îmbunătăţire semnificativă este
ventilaţia convectivă a interiorului
ferestrei-casetă. O soluţie simplă este
fixarea canaturilor exterioare într-o poziţie
uşor deschisă, însă etanşă la ploaie. (Figura
6). Aceasta reduce transferul termic prin
Figura 62. Ventilaţia ferestrei-casete reduce
semnificativ transferul termic prin fereastră.
fereastră cu până la 25%. La uşile mari de
balcon existente (~ 6 m2) un geam de la
baza canatului exterior a fost transformat
într-o clapă mobilă care poate fi fixată în
poziţie deschisă în timpul perioadei de
vară. Pentru a susţine circulaţia convectivă,
o a doua clapă poate fi deschisă în partea
superioară a ferestrei.2
3. A treia etapă a îmbunătăţirii este reducerea
transmisiei căldurii prin geamul interior de
sticlă. Aceasta se poate face cu uşurinţă
prin montarea etanşă a unui al doilea rând
de sticlă pe partea interioară sau exterioară
a cadrului ferestrei, reducând transmisia
termică prin convecţie [7]. O metodă mai
eficientă, dar şi mai costisitoare, este
înlocuirea sticlei plane a geamului interior
cu o sticlă izolantă. În orice caz, acest
2
În figurile 6 - 11, similar cu figura 5, linia verde indică
temperatura exterioară iar linia neagră temperatura din
interiorul încăperii, (n.e.).

161
 Tendinţe în conservarea preventivă

lucru este posibil doar în cazul în care

structura lemnăriei este suficient de solidă.
Datorită acestei măsuri, transferul termic
prin fereastră poate fi redus cu alte 25-
30%.
Figura 7 arată sistemul parţial optimizat de
protecţie solară al SAM începând cu 1991
(umbrire triplă + ventilarea interiorului
ferestrei-casetă + izolaţia geamului interior),
în comparaţie cu sistemul de protecţie solară Figura 7. Un „al treilea geam” sau sticla
obişnuit. Alte îmbunătăţiri sunt posibile doar izolantă pe canatul interior al ferestrei reduce
prin umbrire exterioară. fluxul termic dinspre fereastra-casetă către
încăpere cu aproximativ 25%
În ultimele serii de măsurători, variaţiile
acestui sistem parţial optimizat au devenit
noile puncte de referinţă în investigarea
efectului sistemului de umbrire exterioară.
Figura 8 arată o fereastră cu triplă protecţie
solară în interiorul casetei neventilate a
ferestrei-casetă, în comparaţie cu o fereastră
cu umbrire exterioară bazată pe metal
expandat (Ao 33%) şi triplă umbrire în
interiorul ventilat al ferestrei-casetă. În Figura
9, umbrirea exterioară este optimizată printr- Figura 8. Sistemul de umbrire îmbunătăţit în
un geam de policarbonat acoperit cu o folie de comparaţie cu umbrirea exterioară prin ecran
poliuretan argintată (transmisie 63%), de metal expandat Ao 33%.
combinată cu metalul expandat Ao 33%;
interiorul ferestrei-casetă cu umbrire triplă
este ventilat. În acest aranjament, temperatura
superficială a geamului interior atinge doar
1,5K peste temperatura mediului interior.
Întreaga eficienţă a acestui sistem de umbrire
exterioară poate fi văzută în Figura 12:
temperatura în interiorul casetei ferestrei
tratate convenţional (67ºC) este cu 35K mai
ridicată decât la fereastra optimizată.
Temperatura superficială a geamului interior
al ferestrei îmbunătăţite (28ºC) este cu 12K Figura 9. Umbrire exterioară optimizată:
mai scăzută decât fereastra umbrită „normal”. geam de policarbonat acoperit cu folie PU
argintată, combinat cu ecran de metal
expandat Ao 33%.
Alte „standarde”
În trecut, la KHM au fost aplicate o serie de 60ºC (Figura 10). Aportul de energie este
diferite soluţii de umbrire, mai mult sau mai compensat de un dispozitiv de aer condiţionat
puţin eficiente. Pentru investigarea de 4kW.
posibilităţilor de îmbunătăţire, câteva dintre
În 1990, la KHM a avut loc o discuţie
ele au fost simulate. Cel mai rău caz îl
controversată privind montarea de sticlă
reprezintă umbrirea sălii „Bassano-Saal”.
izolantă pe canatul interior sau pe cel exterior
Geamurile interioare de sticlă sunt acoperite
al ferestrelor-casetă. În cele din urmă,
cu hârtie neagră – nimic altceva. Aceasta
specialistul în structuri a decis să înlocuiască
provoacă temperaturi la suprafaţă ce depăşesc
geamul exterior din sticlă plană cu un dublu

162
 Huber, A. „Fereastra” zona-problemă

strat de sticlă izolantă. Între timp, decizia a

fost revizuită de experienţă: impactul termic
provocat de absorbţia la nivelul dispozitivelor
de umbrire este împiedicat de geamurile
izolante să se scurgă în exterior şi e transmis
în sălile de expoziţie, care trebuie răcite cu aer
condiţionat, producând costuri curente
ridicate. Figura 11 arată situaţia în cazul
ferestrelor-casetă umbrite identic cu sticla
izolantă montată pe canaturile interioare,
Figura 10. Cel mai prost sistem de umbrire
respectiv exterioare. O îmbunătăţire întâlnit vreodată într-un muzeu: o fereastră-
semnificativă este posibilă, însă, pentru casetă fără nici o umbrire, cu geamul interior
această situaţie doar printr-o umbrire de sticlă acoperit cu o hârtie neagră, cauzând
exterioară: Figura 12 arată o simulare a temperaturi superficiale mai mari de 60ºC.
situaţiei din galeria de tablouri comparativ cu
protecţia solară îmbunătăţită din colecţia de
instrumente muzicale.
Cu toate că montarea sticlei izolante pe
canatul exterior al ferestrei-casetă este
considerată acum drept greşită fizic, situaţia
este încă „soluţia de vârf” în cazul
acoperişurilor cu luminatoare. Furnizarea de
radiaţie prin sticla izolantă translucidă din
acoperiş este absorbită de pereţi şi podele.
Căldura se scurge direct în construcţia solidă a Figura 11. Ferestre cu sticlă translucidă
clădirii, unde este înmagazinată de masa izolantă exterioară şi sisteme tradiţionale de
cărămizii. O îmbunătăţire este posibilă doar umbrire ce provoacă un transfer termic mai
prin intermediul a două măsuri: mare decât ferestrele cu sticlă izolantă
interioară.
1. Umbrire exterioară, sau
2. Reducerea cu aproximativ 50-60% a
transmisiei generale de radiaţie prin folii
de protecţie solară colorate şi cu acoperiri
metalice, aplicate sticlei exterioare (primul
plan de absorbţie). O altă jaluzea mobilă
trebuie montată direct sub acoperişul de
sticlă pentru a absorbi radiaţia rămasă
înainte ca aceasta să poată atinge cărămida
solidă sau construcţia de beton, din care nu
poate fi uşor înlăturată prin ventilaţie, în
Figura 12. Temperatura (67ºC) din caseta
timp ce căldura de absorbţie dintre geamul ferestrei umbrite prin mijloace convenţionale
de sticlă şi jaluzele poate fi ventilată mult cu sticlă izolantă exterioară este cu 35K mai
mai uşor prin convecţie. ridicată decât cea din fereastra optimizată.
Temperatura superficială a geamului interior
Aspecte estetice al ferestrei optimizate (28ºC) este cu 12K mai
scăzută decât la fereastra umbrită „normal”.
Din cunoştinţele mele, în toate muzeele
tradiţionale austriece, orice protecţie solară
exterioară – singura soluţie eficientă – a fost de ce simpla înfăţişare istorică a faţadei
interzisă până acum, făcându-se referire la trebuie protejată mai mult decât miile de
statutul de „patrimoniu cultural” al clădirilor obiecte valoroase conţinute de aceasta.
istorice. Însă nici până acum nu am înţeles

163
 Tendinţe în conservarea preventivă

Între timp, am cunoscut mai multe exemple

unde aspectul exterior a fost schimbat – nu
din motive de conservare, ci mai cu seamă din
motive comerciale. Inutil să adaug că nu a
existat aproape nici o obiecţie publică.
Menţionarea a trei exemple evidente va fi
suficientă:
1. În timpul iernii, arcadele loggiei Operei
Vieneze sunt închise cu o construcţie de
sticlă mobilă pentru a-i proteja pe
vizitatorii faimosului „Opernball” împo- Figura 13. Pe durata iernii, arcadele loggiei
triva temperaturilor exterioare (Figura 13). Operei de Stat din Viena sunt închise cu o
2. Opt ferestre ale faţadei principale a construcţie de sticlă mobilă.
Burgtheater-ului sunt acoperite cu
fotografii mari ale actorilor (servind drept
protecţie solară optimă pentru casa scărilor
şi galerie - Figura 14).
3. Douăzeci şi şase de ferestre ale faţadei
principale a Parlamentului sunt dotate cu
umbrire exterioară prin intermediul
jaluzelelor-rulou de plastic pentru a-i
proteja pe reprezentanţii noştri de supra- \
încălzire (Figura 15).
În comparaţie cu aceste exemple, propunerea
pentru SAM pare foarte modestă: Figura 16 şi Figura 14. Opt ferestre ale faţadei principale
17 ilustrează prototipul umbririi exterioare a Burgtheater-ului din Viena sunt acoperite cu
îmbunătăţite (stânga), alături de situaţia din fotografii mari ale actorilor.
1991 încoace (mijloc) şi un geam de
policarbonat neacoperit, dar cu o ecranare de
metal expandat în spate, montată într-o ramă
în faţa sticlei ferestrei exterioare (dreapta).
Rama trebuie fixată la o distanţă de cca. 20
mm în vederea răcirii geamului prin
convecţie. Datorită factorului de dilatare înalt
al policarbonatului (0,07 mm/ºC/m), geamul
trebuie montat „flotant” în ramă. Pentru o
construcţie „invizibilă” este important ca rama
ce susţine straturile de umbrire să aibă aceeaşi
culoare cu fereastra şi conturul interior al Figura 15. Douăzeci şi şase de ferestre ale
geamului de umbrire să urmărească faţadei principale a Parlamentului sunt
dimensiunile vizibile ale geamului de sticlă prevăzute cu umbrire exterioară prin
(fără cerceveaua chituită), astfel încât părţile intermediul jaluzelelor-rulou de plastic.
reflectorizante şi cele nereflectorizante, văzute simplu absurd să se permită ca o clădire să fie
de jos, să prezinte aceleaşi dimensiuni cu încălzită de radiaţia solară, pentru ca mai apoi
celelalte ferestre fără umbrire exterioară. să fie răcită până la „condiţiile normale”,
necesitând o cantitate enormă de energie, efort
Concluzie tehnic şi cheltuială. Dispozitivul de umbrire
Este doar o chestiune de timp până când exterioară propus reduce furnizarea radiaţiei
irosirea energiei şi a resurselor financiare nu dintr-o clădire într-un mod discret şi eficient.
va mai fi acceptată de public. Este pur şi Cu un sistem de umbrire adecvat din punct de

164
 Huber, A. „Fereastra” zona-problemă
vedere fizic şi un sistem de iluminat reglabil,
costurile curente ale unei expoziţii pe timpul
verii pot fi reduse cu un factor de ≥3 [8].
3.
4.
Figura 16. Prototipul de umbrire exterioară
optimizată (stânga) lângă situaţia din 1991
(mijloc) şi un geam de PC neacoperit, dar cu un
strat de metal expandat în spate, montat într-un
cadru în faţa ferestrei (dreapta).
5.
6.
7.
Figura 17. Vedere generală a faţadei Neue
Burg, văzută din Burggarten.
8.
Autor
Alfons Huber
Kunsthistorisches Museum, Sammlung alter
Musikinstrumente Burgring 5 A-1010 Wien
alfons.huber@khm.at
Bibliografie
1. Expertiza Nr. 440023 Bundesforschungan-
stalt Arsenal, 4.11.1990
2. Michael Kotterer, Henning Großschmidt,
Frederick P. Boody, Wolfgang Kippes
(ed.), Klima in Museen und historischen
Gebäuden: Die Temperierung. Wissens-
165
chaftliche Reihe Schönbrunn, vol. 9, Wien
2004 http://www.khm.at/files/windows.pdf
31.5.2007.
Luminozitatea unei lămpi incandescente
este de cca. 15-20 lm/W, a unei lămpi cu
halogen de cca. 22-32lm/W, a unei lămpi
fluorescente de 67-94 lm/W. Maximumul
teoretic de luminozitate, echivalentul
fotometric al radiaţiei, este de 683 lm/W.
Günther S. Hilber, Sammlungsgut în
Sicherheit 2, Berlin 1987, 14-37.
Primul senzor a fost montat pe o baghetă
fixată în spatele ecranului (de obicei,
jaluzeaua-rulou de in sau de poliester) şi
protejat împotriva radiaţiei directe cu o
folie de aluminiu. Al doilea senzor a fost
montat pe partea interioară a geamului
interior şi acoperit cu un material spongios
negru, ce servea drept absorbant al radiaţiei
reziduale.
Verosol 312, Fa. Adler-Solux
Cu un sistem dublu sau triplu de umbrire în
interiorul unei ferestre-casetă, un material
foarte reflectorizant, montat ca prim strat
în bătaia soarelui, provoacă un transfer de
energie mai ridicat decât dacă ar fi montat
ca ultim strat, căci absorbţia căldurii celui
de-al doilea şi de-al treilea strat este
reflectată prin geamul interior de sticlă
spre încăpere.
Geamul celei de-a doua ferestre poate fi
fabricat din policarbonat, care cântăreşte
jumătate din greutatea sticlei plane
normale.
Antikensammlung a KHM, echipată din
2005 cu iluminat nou şi aer condiţionat
parţial (80 kW/h pentru 1600 m2),
necesită aproximativ de opt ori costurile
curente ale Sammlung alter Musik-
instrumente (10 kW/h pentru 1600m2).
Cu toate acestea, datorită sistemului de
umbrire insuficient şi randamentului
energetic intens, în august 2006
temperatura din sălile „răcite” ale
Antikensammlung (30,5ºC) a depăşit-o
pe aceea a SAM (29,5ºC).
Tendinţe în conservarea preventivă

166
Evaluarea microclimatului într-un nou ansamblu de
depozite de folosinţă comună cu control climatic pasiv
Michael Højlund Rasmussen
Evaluation of the climate in a new shared storage facility using passive climate control
in Museum Microclimates, T. Padfield & K. Borchersen (eds.)
National Museum of Denmark, 2007, 207-212
Rezumat
În 2003 s-a deschis Centrul pentru Pre-
zervarea Patrimoniului Cultural din Vejle,
Danemarca, şi o nouă clădire de depozite de
folosinţă comună a fost dată în uz. Proprietarii
acestui depozit de folosinţă comună sunt un
grup de 16 muzee şi arhive. Microclimatul
este controlat prin aplicarea conceptului de
climatizare pasivă. Clădirea a fost construită
cu ajutorul unor materiale de construcţie
moderne, proiectate pentru a tampona
fluctuaţiile de umiditate relativă (UR) în
interiorul încăperilor. După o perioadă de
stabilizare de 3 ani, se preconiza ca UR
interiorul depozitelor să se situeze în
intervalul 40-60%. Pentru monitorizarea
microclimatului au fost instalate dispozitive
radio de înregistrare a datelor.
Acum, după 3 ani, microclimatul s-a
stabilizat, dar încă este nevoie să se utilizeze
dezumidificatoare.
Un alt aspect referitor la ansamblul de
depozite este operarea acestuia din punct de
vedere practic şi administrativ. Întregul
concept de preluare a responsabilităţii
administrării depozitului a făcut ca eforturile
depuse de muzee privind prezervarea să fie
mult mai uşoare. Utilizatorii au fost instruiţi
să folosească corect diversele instalaţii şi sunt
ei înşişi responsabili pentru corecta mânuire şi
amplasare a obiectelor. Conservatorii
centrului sprijină activitatea utilizatorilor, în
calitate de consultanţi, asistenţi şi instructori.
Întreaga operaţiune de mutare a obiectelor
înăuntrul depozitului, sprijinirea şi instruirea
angajaţilor muzeelor sunt un proces în plină
desfăşurare, proces în care sunt necesare
abilităţi de comunicare, precum şi o bună
capacitate de planificare.
167
Introducere
Centrul pentru Prezervarea Patrimoniului
Cultural din Vejle este situat la periferiile
nordice ale oraşului Vejle din Danemarca şi
constă practic în două instituţii, Centrul de
Conservare Vejle (înfiinţat în 1975) şi
Ansamblul de Depozite de Folosinţă Comună
din Vejle (înfiinţat în 2003). Cele două
instituţii împart aceeaşi clădire şi astfel
formează o unitate fizică. Centrul este unul
regional pentru conservarea şi prezervarea
patrimoniului cultural din şapte muzee de
istorie localizate în fosta unitate administrativ
teritorială Vejle. În urma renunţării în 2006 la
împărţirea administrativ teritorială, instituţiile
din Danemarca au devenit structuri
independente auto-guvernante, coordonate de
două consilii care reprezintă două grupuri
diferite de utilizatori. Cele şapte muzee de
istorie constituie cea mai mare parte a
grupului de utilizatori ai ambelor instituţii,
dar, în ceea ce priveşte Ansamblul de
Depozite de Folosinţă Comună, grupul de
utilizatori cuprinde, de asemenea, trei muzee
de artă şi un grup de arhive locale.
Acest articol se va axa pe funcţionarea
Ansamblului de Depozite de Folosinţă
Comună şi pe rezultatele obţinute până în
prezent. Vor fi prezentate atât aspectele
tehnice cât şi cele administrative, deoarece
funcţionarea instituţiei presupune o strânsă
legătură între acestea. Centrul de conservare
este menţionat ocazional, doar pentru a
furniza o imagine de ansamblu asupra rolului
diferit jucat de conservatorii angajaţi aici.
Procesul care a condus la decizia de a construi
şi planifica acest ansamblu de depozite este
prezentat în cadrul unui articol susţinut la
trienala ICOM CC de la Haga [1].
 Tendinţe în conservarea preventivă
Factori ce vin în sprijinul climatizării
pasive
Depozitul este construit într-un mod în care să
permită aplicarea conceptului de climatizare
pasivă. Ideea că însăşi construcţia şi
proprietăţile fizice ale materialelor de
construcţie pot contribui la crearea unui
microclimat stabil în relaţie cu climatul
exterior a fost dezbătută de o serie de autori
[ex. 2 şi 3]. Christoffersen a făcut o prezentare
amănunţită a fundamentului teoretic care stă
la baza acestor principii puse în slujba
prezervării patrimoniului cultural. În teza sa
din 1995, pentru a se referi la conceptul de
climatizare pasivă, utiliza termenul
“conceptul-Zephyr” [2]. Conform acestuia,
zidurile, podelele şi tavanele sunt astfel
construite şi dimensionate încât să formeze o
masă solidă cu capacitate termică şi
higroscopică ridicată, cu o bună capacitate de
izolare şi fără transport de umiditate nedorit.
Este vorba de acelaşi principiu întâlnit la
anumite clădiri vechi, cum sunt bisericile şi
castelele, în care masa în combinaţie cu
proprietăţile higroscopice ale materialelor
sunt responsabile pentru fluctuaţiile relativ
lente de temperatură şi umiditate în interiorul
clădirii - ceea ce este considerat, în general, o
mai bună alternativă la lipsa totală a
climatizării.
Un microclimat stabil şi pasiv poate fi realizat
la costuri de funcţionare foarte mici dacă
clădirea are un grad ridicat de izolare şi dacă
materialele higroscopice utilizate în
construcţia clădirii pot să tamponeze variaţiile
de umiditate, după necesităţi, în combinaţie cu
o minimă climatizare mecanică, de tipul
căldurii suplimentare şi a dezumidificării. Mai
mult, utilizarea materialelor şi a principiilor
de construcţie specifice realizării clădirilor
industriale vor conduce la economii financiare
- o mare prioritate în acest caz. Se presupune
că imobilul se menţine închis şi etanş, iar
traficul uman şi lucrul în depozite sunt reduse
la minimul absolut. Acest lucru permite ca
rata de schimb a aerului să fie menţinută la un
nivel scăzut. Cele mai mici intervenţii, cum ar
fi deschiderea uşilor şi utilizarea iluminatului
pentru o perioadă mai lungă, ar avea un efect
destabilizator asupra microclimatului clădirii.
168
Descrierea clădirii depozit
Aceste idei au fost adoptate la momentul
construirii Ansamblului de Depozite de
Folosinţă Comună. Finanţarea a fost un
element cheie, pentru că singurul mod de a
convinge partenerii responsabili să accepte
proiectul a fost acela de a oferi ceva mai bun
pentru acelaşi preţ pe care aceştia l-ar plăti, în
mod normal, pentru închirierea unor depozite
muzeale. A mai existat şi cerinţa de a menţine
costurile de funcţionare cât mai scăzute fără a
pune în pericol climatul în interiorul clădirii.
Astfel, aşteptările au fost ca UR să se situeze
între 40-60%, cu fluctuaţii zilnice care să nu
depăşească +/- 5%. S-a preconizat că
temperatura va fluctua în concordanţă cu
climatul exterior între 7 şi 25◦C. Au fost
prevăzute modalităţi de a feri depozitele de
îngheţ prin utilizarea încălzirii suplimentare în
combinaţie cu sistemul de ventilaţie. În acest
sens a fost acceptat faptul că UR şi
temperatura vor fluctua pe parcursul anului,
dar o vor face foarte lent. Deoarece UR este
parametrul esenţial, a fost important să se
asigure faptul că, prin capacitatea de
tamponare a materialelor precum şi prin
celelalte măsuri luate, fluctuaţiile UR se vor
menţine între limitele date. Rata de schimb a
aerului a fost estimată la valoarea de unu pe zi
(aerul din volumul interior se va înlocui
integral o dată pe parcursul unei zile, n.e.), în
situaţia în care depozitul era menţinut etanş,
iar traficul redus la minimum.
Depozitele au fost construite sub formă de 4
hale - totalizând 5432 m2 de suprafaţă
construită. În fiecare dintre acestea a fost
construit un mezanin (supantă) ce acoperă ¾
din suprafaţa de la sol. Un coridor mare ce
traversează întreaga clădire desparte halele de
dimensiuni mai mici de cele două hale de
dimensiuni mai mari. Ansamblul de depozite
şi centrul de conservare sunt legate de o
clădire ce conţine diverse spaţii amenajate:
biroul de înregistrări, cantina, camera de
ambalare, depozitarea la rece şi un
compartiment de dezinfecţie prin congelare
(vezi planul din figura 1).
Clădirea depozitelor a fost construită utili-
zându-se elemente realizate din beton uşor
(1600 kg/m3 după standardul danez 420) cu o
 Rasmussen, M.H. Evaluarea microclimatului
într-un nou ansamblu de depozite de folosinţă comună cu control climatic pasiv
Figura 1. Planul Ansamblului de depozite de
folosinţă comună: Depozitele (la bază) şi
Centrul de Conservare (în partea superioară).
Clădirea ce leagă cele două instituţii (la mijloc)
conţine spaţii folosite în comun.
oarecare capacitate de tamponare a umidităţii,
în comparaţie cu betonul solid care nu are o
capacitate de tamponare rapidă. Pereţii au fost
zugrăviţi în alb cu o vopsea pe bază de ciment
cu o permeabilitate mare (Skalcem 100 –
valoarea Z(H2O)1 < 1). Pentru a stoca energia
termică, 250 mm de izolaţie (vată minerală) a
fost amplasată la exteriorul pereţilor din
beton. O placare cu tablă ondulată din oţel
protejează zidurile. Acoperişul este o
construcţie uşoară ce constă în grinzi de beton
acoperite cu un strat de tablă cutată. Deasupra
acestuia există un strat de 300 mm de material
izolator, acoperit cu o pâslă bituminoasă
hidroizolantă. Acoperişul are o uşoară pantă şi
colectarea apei de pe acoperiş este asigurată
de scurgeri interioare şi exterioare. Pardoseala
este realizată din beton, izolată împotriva
1
Valoarea Z(H2O) este un parametru care caracaterizea-
ză permeabilitatea vopselei faţă de vaporii de apă,
(n.e..)
169
umidităţii, dar fără izolaţie termică, astfel
încât căldura solului poate fi exploatată în
timpul iernii. Din acelaşi motiv pardoseala
serveşte şi ca suprafaţă de răcire în timpul
verii. Pardoseala este vopsită cu vopsea
epoxidică gri, în scopul protejării ei de uzura
mecanică şi împotriva formării prafului. În
plus, acest tip de suprafaţă permite curăţarea
uşoară şi monitorizarea atacurilor de
biodăunători. Iluminatul este controlat de
senzori, astfel încât lumina se aprinde doar
când cineva lucrează în depozit.
Pentru a extrage orice surplus de umiditate
rezultat în urma procesului de construcţie şi
pentru a asigura o UR stabilă în momentele
critice de-a lungul anului s-a decis instalarea
unui sistem de dezumidificare suplimentară,
precum şi a unui sistem de încălzire, pentru
situaţiile în care temperatura aerului coboară
sub 8◦C. Sistemul de ventilare constă într-un
sistem de tuburi care recirculă aerul în hale.
Dezumidificatorul a fost fixat la o UR de 60%
la începutul perioadei, iar mai târziu
(septembrie 2005) a fost redus la o UR de
50%. Una dintre hale (B) are propriul
dezumidificator şi propriul sistem de
circulaţie, iar microclimatul este ajustat aici
pentru prezervarea obiectelor arheologice din
metal, UR fiind fixată la 40%.
Ansamblul de Depozite de Folosinţă Comună
nu a fost echipat cu un sistem de management
al clădirii2 (SMC). Există aparate de măsură şi
înregistrare conectate la aproape toate
instalaţiile consumatoare de electricitate şi
căldură, dar acestea nu sunt conectate direct la
nici o unitate de monitorizare centrală. Din
2
În original „building management system” (BMS).
Conceptul de „sistem de management al clădirii”
BMS aferent unei clădirii cuprinde totalitatea
aparatelor, echipamentelor, sistemelor locale de
automatizare a instalaţiilor (hidraulice, încălzire,
ventilare-climatizare, iluminat, ascensoare,
prevenirea şi stingerea incendiilor, control acces,
supraveghere, antiefracţie etc.) şi reţelelor de
comunicaţie care asigură supravegherea şi controlul
funcţionării instalaţiilor din clădire. BMS
implementează programe de utilizare eficientă a
energiei, în condiţii de siguranţă la incendiu,
securitate şi mediu, şi reduce cheltuielile de
întreţinere, (n.e.).
 Tendinţe în conservarea preventivă

acest motiv a trebuit să fie făcute monitorizări

suplimentare ale microclimatului şi ale
consumului de curent electric în depozite. De-
a lungul primului an şi jumătate microclimatul
a fost monitorizat prin intermediul citirilor
zilnice de pe un higrometru digital produs de
firma Testo AG. Aceste date nu sunt
prezentate aici, dar au aceeaşi liniaritate ce
poate fi observată mai jos. Din martie 2005
microclimatul a fost continuu monitorizat prin
intermediul unui dispozitiv radio de
înregistrare a datelor produs de Hanwell Figura 2. Halele C şi B reprezintă cele două
Instruments Ltd (tip ML 2000). În fiecare sală zone microclimatice ale ansamblului de
este instalat câte un dispozitiv de înregistrare depozitare,hala C, UR 50% (linie gri) şi hala B,
a datelor. Deşi rata de schimb a aerului este UR 40% (linie neagră). Hala C reprezintă şi
scăzută, este de aşteptat să existe o diferenţă celelalte două hale A şi D, deoarece acestea sunt
dezumidificate de aceeaşi centrală.
între UR şi temperatura la nivelul podelei şi la
nivelul mezaninului. Se consideră că această
diferenţă nu joacă un rol major deoarece aerul
poate circula liber (datorită grilajului
industrial utilizat ca şi pardoseală a
mezaninului), dar acest aspect va fi investigat
ulterior.

Rezultate obţinute până în prezent

Acum, după 3 ani de utilizare, este momentul
să evaluăm dacă Ansamblul de Depozite de
Folosinţă Comună funcţionează aşa cum s-a
intenţionat. Aşa cum se poate observa în
graficele de mai jos (Figura 2 şi 3)
microclimatul este destul de stabil. UR este
egală în toate cele patru hale şi, aşa cum era
de aşteptat, temperatura urmează climatul din
exterior, prezentând o fluctuaţie uşoară pe
parcursul anului. În perioada iernii
temperatura este menţinută la 7-8◦C printr-o
foarte uşoară încălzire a aerului recirculat (în
hala B temperatura este în general puţin mai
mare datorită dispozitivului de încălzire
suplimentar). UR nu fluctuează - micile
fluctuaţii ce pot fi observate se situează între
limitele acceptate şi indică faptul că
dezumidificatoarele funcţionează bine. Se pot
observa ciclurile în care dezumidificatoarele
pornesc şi se opresc. De asemenea este foarte
clar la ce date (de exemplu în septembrie
2006) dezumidificatoarele au fost oprite - în
principal datorită penelor de curent. În acest
caz pana de curent a cauzat o ridicare a UR cu
10%, într-un interval de 2 zile. Detectându-se
defecţiunea şi restabilindu-se furnizarea de
Figura 3. UR şi temperatura în hala C (linie
neagră) şi în exterior (linie gri) pe parcursul
anului 2006.
curent electric UR a fost redusă la 50% după
aproape 3 săptămâni.
În figura 3, sunt comparate UR şi
temperaturile din interior şi exterior, iar
imaginea generală este aceeaşi cu cea
observată, de exemplu, la Arhiva Regională
din Schleswig-Holstein - unul dintre singurele
locuri pentru care avem la dispoziţie date
reale despre clădiri similare bazate pe
climatizare pasivă [3].
În unele cazuri se poate observa dacă au
existat mai mulţi vizitatori sau oameni care au
lucrat pentru câteva ore în depozit. Acesta
este, în general, cazul halei A, în care muzeele
lucrează cu regularitate pentru înregistrarea
obiectelor. În general, UR este uşor mai mare
decât în alte depozite (Figura 4). Pe de altă
parte, Hala A este plină şi a fost astfel în

170
 Rasmussen, M.H. Evaluarea microclimatului
într-un nou ansamblu de depozite de folosinţă comună cu control climatic pasiv
Figura 4. Comparaţie între UR din hala A
(linie neagră) şi hala C (linie gri). Remarcaţi
diferenţa între cele două grafice. UR în hala A
fluctuează datorită traficului uman mai intens
în respectivul depozit.
ultimul an - celelalte depozite nu au fost încă
umplute - astfel încât ne putem aştepta la un
grad mai mare de tamponare conferită de cele
mai higroscopice materiale din colecţie.
Faptul că acestea joacă rol de tampon
microclimatic a fost sugerat de Padfield [3],
dar nu a fost încă investigat în această clădire
cu varietatea ei uriaşă de obiecte (materiale)
din colecţii.
Graficele, combinate cu informaţiile privind
modul tipic de lucru al utilizatorilor,
sugerează faptul că principalul motiv al
perturbărilor UR îl constituie oamenii care
intră în depozite pentru perioade mai lungi sau
căderile dezumidificatoarelor.
Nu se poate observa, din datele disponibile,
dacă materialele de construcţie (de fapt doar
zidurile) oferă o oarecare capacitate de
tamponare a UR, conform aşteptărilor. Din
punct de vedere teoretic e de aşteptat ca
materialele din jur să joace un rol activ în
momentul în care au loc schimbări bruşte ale
UR. Dar, deoarece dezumidificatoarele
funcţionează în cicluri frecvente, este dificil
să se determine cât de multă umiditate este
reţinută de materialele de construcţie şi cât de
multă este preluată de către dezumi-
dificatoare. În viitor - pe măsură ce traficul
utilizatorilor va descreşte - am dori să
analizăm mai în detaliu această chestiune.
Altă cale de a înţelege influenţa traficului
uman asupra microclimatului clădirii ar fi
măsurarea ratei efective de schimb a aerului la
momente în care nu există trafic - în mod
normal la sfârşit de săptămână. Sperăm să
171
reuşim să derulăm astfel de experimente în
viitor.
Pentru a ne face o idee asupra cantităţii de apă
îndepărtate prin dezumidificare s-a decis
examinarea consumului de electricitate
realizat de acestea. Un instrument de măsură
(Merlin GGerin 10(63)A) a fost conectat la
dezumidificatoare, pentru a înregistra
consumul cumulativ în kWh. Înregistrările
consumului de electricitate pe o perioadă de
nouă luni au arătat un consum relativ constant
(în mediie 477,5 kWh pe săptămână), ceea ce
înseamnă că dezumidificatoarele funcţionează
frecvent. Din specificaţiile dezumidifi-
catoarelor Munters MLT 800 ştim că acestea
sunt întrucâtva subdimensionate, ceea ce
explică de ce a durat aproape 3 săptămâni
pentru a reduce UR, după căderea de curent
din august 2006. Conform informaţiilor
furnizate de inginerul de climatizare Lars D.
Christoffersen (2001), dezumidficatoarele au
fost instalate cu intenţia de a prelua umiditatea
rezultată în urma procesului de construcţie,
precum şi să ajusteze UR în perioadele
umede, sprijinind astfel capacitatea de
tamponare a clădirii. După trei ani de
dezumidificare constantă, consumul de curent/
frecvenţa de funcţionare a dezumidifi-
catoarelor indică faptul că acestea ar putea
servi ca soluţie pe termen mai lung decât s-a
intenţionat iniţial. Credem că scurgerile (de
aer) sunt mai mari decât s-a preconizat,
datorită traficului prea mare şi a uşilor
neetanşe ale depozitelor. Din cauza
temperaturii relativ scăzute, UR creşte atunci
când aerul pătrunde în depozite - în special în
timpul perioadei de vară.
Un simplu calcul bazat pe temperatura medie
şi UR din exterior şi temperatura din interior
indică faptul că temperatura medie a
depozitelor este foarte scăzută şi că doar
dezumidificarea, un oarecare supliment de
căldură sau o capacitate de tamponare
suficientă a clădirii (şi a colecţiilor) ar asigura
o UR de 50%. Cu alte cuvinte, depozitele sunt
prea reci pentru ca microclimatul să fie unul
complet pasiv. Aceeaşi problemă este descrisă
şi legat de studiile de simulare realizate pentru
o clădire de depozite similară, din Ribe,
Danemarca de către Padfield et al (4).
 Tendinţe în conservarea preventivă
În cazul nostru, totuşi, suntem destul de
mulţumiţi de faptul că obiectele sunt păstrate
la temperaturi joase, deoarece acest lucru
reduce riscul deteriorărilor biologice şi
chimice. În ciuda dezumidificării constante
costurile de funcţionare ale depozitelor sunt
destul de scăzute.
Aspecte administrative ale
funcţionării ansamblului de depozite
de folosinţă comună
Clădirea administrativă a Centrului de
Prezervare a Patrimoniului Cultural din Vejle
este un rezultat al dezvoltării. Centrul este
subdivizat în două sub-instituţii cu finanţare
diferită. Centrul de conservare este finanţat
din fonduri publice, iar Ansamblul de
Depozite de Folosinţă Comună este finanţat
printr-o combinaţie de fonduri publice,
finanţări şi împrumuturi cu dobândă.
Centrul este condus de către directorul
secţiunii de conservare, Lise Ræder Knudsen,
conform modului tradiţional în care este
condusă o instituţie publică. Ansamblul de
Depozite de Folosinţă Comună este, în
schimb, întrebuinţat de utilizatori, pe baza de
auto-servire. Zilnic, personalul Centrului de
conservare supraveghează obiectele, asigu-
rându-se că microclimatul este stabil şi că
instalaţiile tehnice funcţionează cores-
punzător. În viitor sperăm să angajăm un
responsabil care să preia aceste atribuţii.
De la început s-a decis că muzeele trebuie să
deţină depozitele în comun, pentru a asigura,
la un nivel acceptabil, conformitatea cu un
standard comun de prezervare şi, de
asemenea, pentru a menţine costurile scăzute.
Suprafaţa a fost împărţită între muzee, în
funcţie de nevoile fiecăruia dintre ele, fiecare
plătind pe metru pătrat utilizat. Ar fi fost
preferabil să se împartă suprafaţa în secţiuni,
în funcţie de diversele tipuri de materiale din
care sunt alcătuite obiectele, dar această idee
nu a fost agreată în faza de planificare.
Singura excepţie o constituie hala B, care este
rezervată păstrării obiectelor arheologice, şi
camera armurilor din hala C - aici securitatea
este mai mare, dar microclimatul este acelaşi.
172
Principiul autoservirii funcţionează doar
pentru că s-a hotărât asupra respectării unor
reguli stricte, încă de la început. Regulile au
fost trecute în Manualul Utilizatorului,
document acceptat de toţi utilizatorii. Conser-
vatorii sunt cei care au scris acest manual şi
sunt totodată cei care îl evaluează constant
pentru a-l menţine la zi. Încă de la deschidere,
din 2004, mai multe reguli şi proceduri au fost
evaluate, schimbate sau adăugate În acelaşi
timp, reprezentanţii muzeelor - utilizatorii - şi
personalul de conservare, au fost într-un
dialog permanent, pentru a ridica la acelaşi
nivel standardele de cunoştiinţe şi de lucru ale
utilizatorilor, potrivit acestei clădiri speciale.
A fost cu adevărat dificil ca oamenii să fie
convinşi de importanţa menţinerii micro-
climatului stabil prin limitarea perioadelor de
lucru în depozit şi prin împiedicarea
menţinerii uşilor larg deschise în timpul
transportului obiectelor înăuntru şi în afară.
Aceste încălcări ale procedurilor acceptate nu
par serioase pentru cei neinstruiţi, dar ele pot
fi observate prin intermediul informaţiilor
furnizate de dispozitivele de înregistrare a
datelor şi, în mod evident, dereglează
microclimatul.
Un alt lucru pe care utilizatorii nu par să îl fi
estimat corect este timpul şi resursele
necesare pentru mutarea şi înregistrarea
obiectelor. Dacă ar fi făcut acest lucru,
proiectul ar fi putut să nu ajungă nicăieri, dar
în prezent acest lucru înseamnă că ei nu au
finalizat instalarea propriilor colecţii şi în
consecinţă, perioada în care se preconizează
ca microclimatul să devină stabil este constant
amânată.
În perioada care a trecut de la deschiderea
Ansamblului de Depozite de Folosinţă
Comună utilizatorii s-au obişnuit, în general,
cu procedurile şi gradual au conştientizat
importanţa principiilor de prezervare. Aceasta
s-a întâmplat într-un dialog constant cu
conservatorii şi, în anumite cazuri, a condus
chiar la dezvoltarea unor noi căi de îmbu-
nătăţire a procedurilor de depozitare. În cazul
conservatorilor, cooperarea cu utilizatorii a
condus, de asemenea, la noi şi inspirate
progrese. De exemplu, a fost inaugurat un
program de gestionare a biodăunătorilor şi,
 Rasmussen, M.H. Evaluarea microclimatului
într-un nou ansamblu de depozite de folosinţă comună cu control climatic pasiv
acum, utilizatorii şi personalul care asigură
curăţenia sunt mult mai conştienţi de apariţia
diverşilor biodăunători în depozite.
O procedură standard este aceea a curăţării şi
a dezinfecţiei prin criogenare a obiectelor care
sunt mutate în depozite. Utilizatorii sunt
foarte grijulii în special în ceea ce priveşte
dezinfecţia prin criogenare, metodă pe care nu
toate obiectele o suportă. În astfel de cazuri,
au fost consultaţi conservatorii.
O serie de proceduri au avut nevoie de
perfecţionare. De exemplu, uneori e dificil să
se menţină culoarele libere de obiecte şi
echipamente - lucrul pare a fi întotdeauna în
curs. În anumite situaţii acest lucru este
permis după consultarea cu consiliul - dar în
general depozitele trebuie menţinute în
ordine.
Concluzii
În general, microclimatul în depozite este bun
- UR este stabilă, iar temperatura urmăreşte
fluctuaţiile din exterior conform unei curbe
uniforme şi de mică amplitudine, aşa cum era
de aşteptat. Nivelul general de management al
conservării din cadrul muzeelor şi calitatea
depozitelor muzeale s-au îmbunătăţit
considerabil.
Graficele UR şi ale temperaturii, combinate
cu informaţiile privitoare la modul tipic de
lucru al utilizatorilor, sugerează că persoanele
care intră în depozit pentru perioade mai lungi
sau defecţiunile dezumidificatoarelor consti-
tuie principalele motive ale dereglărilor UR.
Măsurătorile privind rata de schimb a aerului
vor contribui la clarificarea acestei probleme.
Este de aşteptat ca traficul şi lucrul în depo-
zite să se reducă cu timpul, dar considerăm că,
din păcate, nevoia de dezumidificare nu va
scădea pe măsură.
Principalul factor stabilizator al micro-
climatului pasiv este, până acum, considerat a
fi o capacitate de izolare termică ridicată şi
dezumidificarea. Ne îndoim de capacitatea de
tamponare a variaţilor UR de către clădire (şi
de către colecţie) din cauza temperaturilor
joase şi a dezumidificării frecvente. Dacă ar fi
posibil, ar fi interesant să înţelegem mai bine
173
interacţiunea dintre aceşti factori. Investigaţii
mai atente ale microclimatului Ansamblului
de Depozite de Folosinţă Comună vor avea
loc, sperăm, în cooperare cu Muzeul Naţional
din Copenhaga şi cu alţi parteneri.
Faptul că Manualul Utilizatorului a fost agreat
şi publicat înainte ca mutarea obiectelor să
aibă loc a fost o mare realizare, deoarece a
permis conservatorilor să joace un rol de
răspundere, fără prea multă autoritate, dar
totuşi având capacitatea de a acţiona în caz de
abateri. Un dialog constant, de la egal la egal,
între conservatori şi utilizatori este un alt
aspect important şi o condiţie esenţială pentru
o colaborare fructuoasă, precum şi un nivel
crescut de conştientizare a prezervării în
general.
Autor
Michael Højlund Rasmussen
Conservator, M.Sc.
Vejle Conservation Centre
Maribovej 10, DK-7100 Vejle
+45 76 62 11 55
mhr@konsv.dk
Bibliografie
1. Knudsen, L.R. & M.H. Rasmussen, 2005,
“Building a new shared storage facility for
16 museums and archives” în Lucrările
celei de-a 14 a Înâlniri Trienale a ICOM
CC, Haga, vol II pp.648-654. O prezentare
a Centrului de Prezervare a Patrimoniului
Cultural din Vejle poate fi consultată pe
pagina de internet a instituţiei
http://www.konsv.dk (în engleză).
2. Christoffersen, L.D, 1995, “Zephyr.
Passive climate controlled repositories”,
departamentul de Fizică a Clădirilor,
Univeristatea din Lund
3. Padfield, T. & P.K. Larsen, 2006, “Low
energy air conditioning of archives”
http://www.padfield.org/tim/cfys/
4. Padfield, T., P.K. Larsen, L. Aasbjerg
Jensen & M. Ryhl-Svendsen, 2007, “The
potential and limits for passive air
conditioning of museums, stores and
 Tendinţe în conservarea preventivă

archives.”
http://www.padfield.org/tim/cfys/

174
Strategia naţională de conservare preventivă din Ungaria,
2003 - 2010
Zoltán Fejős
National Prevenitve Conservation Strategy in Hungary, 2003-2010
Museum Preservation Programme (Booklet 5), Budapest, 2008, 1 - 24
şi www.allomanyvedelem.hu/program/celkituzes/index.html
Introducere
La baza dezvoltărilor recente din Ungaria,
vizând îmbunătăţirea conservării colecţiilor
muzeale, se află câteva iniţiative distincte. O
excelentă sursă de sprijin s-a conturat în
forma unei colaborări dintre Olanda şi
Ungaria. Între anii 1995 - 1997, ca parte a
proiectului MATRA, conducătorii muzeelor
maghiare au beneficiat de cursuri de
management muzeal. Adiţional, Societatea
Pulszky a Asociaţiei Muzeelor Maghiare şi
Netherlandsche Museum Vereniging
(Asociaţia Muzeelor Olandeze) şi-au unit
eforturile pentru dezvoltarea managementului
muzeal, cu sprijinul financiar al Ministerului
Olandez al Afacerilor Externe şi al Educaţiei,
Culturii şi Ştiinţelor, al Ministerului Ungar al
Culturii şi Educaţiei (mai târziu Ministerul
Patrimoniului Cultural Naţional, în prezent
Ministerul Educaţiei şi Culturii) şi al
Comitetelor Naţionale ICOM (Consiliul
Internaţional al Muzeelor) din ambele ţări.
În a doua etapă a proiectului MATRA, între
1997 şi 2000, s-au organizat ateliere
(workshop-uri) de management al colecţiilor
şi călătorii de studiu în Ungaria şi în Olanda
pentru angajaţii muzeelor din Ungaria. În
această etapă, la atelierele şi călătoriile de
studiu din Olanda, pe lângă cei 25 – 30 de
specialişti din muzee au luat parte şi
reprezentanţi ai Ministerului Culturii (inclusiv
Secretarul de Stat şi Directorul
Departamentului Muzeelor) şi ai Inspecto-
ratului Patrimoniului Cultural.
O altă asistenţă importantă a fost oferită de
către Centrul Internaţional pentru Studiul
Conservării şi Restaurării Patrimoniului
Cultural (ICCROM). În 1998 a fost lansat
proiectul Teamwork for Preventive Conser-
vation 2 (Cooperare pentru Conservarea
175
Preventivă 2), în care Ungaria, ţară candidată
la Uniunea Europeană, având ca reprezentant
Muzeul Etnografic, desemnat de către
Ministerul Ungar al Culturii şi Educaţiei, a
avut ca parteneri de proiect Belgia, Franţa,
Italia, Spania, Marea Britanie, Olanda şi
Republica Cehă.
Atât în urma diferitelor ateliere cât şi prin
implicarea personală a consilierilor ICCROM,
Jim McGreevy şi Neal Putt, a fost formată
mai întâi o echipă de lucru pentru conservare
preventivă în cadrul Muzeului Etnografic,
apoi s-a derulat un proiect de evaluare a
colecţiilor, depozitelor şi a expoziţiilor, iar în
al treilea rând a fost elaborată o strategie
pentru implementarea politicii de conservare
preventivă în cadrul muzeului. Muzeul
Etnografic a fost desemnat „Instituţie
Asociată ICCROM” atât în 1999, cât şi în
2000.
În ceea ce priveşte latura străină a proiectului
Teamwork for Preventive Conservation
Strategy, după cele două ateliere pentru
organizatori, în 2000, a avut loc un atelier în
Vantaa, Finlanda, în cadrul căruia a fost
elaborat „Documentul Vantaa” privitor la
importanţa Conservării Preventive1. Înainte de
a ajunge la organele de decizie din Ungaria,
acest document a fost tradus în limba
maghiară. În2003 Ministerul a înfiinţat un
comitet de conservare preventivă pentru
muzee.
În primăvara anului 2003, Ministerul
Patrimoniului Cultural Naţional a elaborat un
plan pe termen mediu pentru modernizarea
muzeelor. Intitulat Necesitatea reînnoirii,
1
Documentul a fost tradus în limba română de Nemes
Kovács, Ernő, „Conservarea preventivă: o strategie
europeană” în Revista Muzeelor nr 41/ 2/ 2005,
pag.110, (n.e.).
 Tendinţe în conservarea preventivă
acest document strategic acorda prioritate
maximă protecţiei colecţiilor muzeale. În
acest scop, o echipă de cinci experţi a început
elaborarea un plan cuprinzător privind
optimizarea condiţiilor de păstrare a
artefactelor în muzeele din Ungaria.
Programul şi-a definit agenda considerată
necesară pentru protecţia tuturor acestor
artefacte, accentuând faptul că atingerea
acestor obiective ar fi condiţionată şi de o
creştere considerabilă a fondurilor alocate din
bugetul de stat. În anul 2003, ministerul a
furnizat 168 mii de euro pentru
implementarea planului şi a însărcinat
Comitetul pentru Conservare Muzeală
(CCM), organul care a dezvoltat programul,
cu managementul proiectului.2 Pentru a
coordona programul, a fost înfiinţat un centru
naţional la Muzeul Etnografic. După un an de
muncă pregătitoare, în aprilie 2004,
programul de conservare a fost încorporat în
Programul Alpha al ministerului, un efort la
scară largă, lansat aproape în acelaşi timp de
către minister. Programului i s-a dat numele
oficial de Viitorul Patrimoniului Nostru
Muzeal – Subprogramul de Conservare.
În momentul acceptării programului,
ministerul plănuia, bazat pe o propunere a
comitetului, să asigure fonduri crescânde de la
an la an. Această strategie s-a dovedit a fi
posibilă în timpul fazei iniţiale, iar cuantumul
banilor alocaţi a fost dublat între primul şi al
doilea an. În decursul celui de-al treilea an,
cuantumul nu a mai fost mărit, iar în al
patrulea an acesta chiar a scăzut la 160 mii de
euro, drept rezultat al măsurilor economice
generale de austeritate (Figura 1). Cu toate
acestea, ministerul a fost capabil să
suplimenteze banii cheltuiţi pe programul de
conservare din alte surse de finanţare şi să
includă conservarea preventivă ca o condiţie
pentru realizarea unor expoziţii organizate sau
în curs de organizare, ca parte integrată a
Programului Alpha. Astfel ministerul a
cheltuit aproape un milion două sute de mii de
2
Membrii comitetului sunt Zoltán Fejős (director
general, Muzeul Etnografic), preşedintele comitetului;
György Balázs (director adjunct, Muzeul Etnografic),
Judit Perjés Bakay (conservator, Muzeul de Istorie,
Budapesta), Péter Földessy (conservator, Muzeul
Naţional Maghiar, până în 2006), Márta Járó
176
euro (300 milioane de forinţi3) în prima fază,
între anii 2003 şi 2006, pe planul de
conservare în muzeele din Ungaria. Faza a
doua a programului a fost lansată în 2007, fără
schimbări conceptuale esenţiale şi cu fonduri
accesibile, în continuare, în limitele posibi-
lităţilor permise de bugetul anual.
Figura 1. Fonduri alocate prin Programul de
conservare muzeală, 2003-2006.
Concept şi strategie, 2003
Cuprinzătorul plan strategic naţional de
conservare, care reprezintă punctul de pornire
al programului, se bazează pe o analiză,
evaluare generală a condiţiilor de conservare
în instituţiile muzeale administrate fie de stat,
fie de consiliile judeţene.
Analiza a evaluat numeroase colecţii muzeale,
cu privire la condiţiile fizice în care sunt
păstrate acestea, atât în spaţiile expoziţionale,
cât şi în depozite.
Imaginea oferită de această evaluare era una
extrem de negativă. S-a descoperit, de
exemplu, că starea celor aproximativ 30 de
milioane de artefacte din Ungaria (dintre care
aproximativ 13 milioane inventariate indivi-
dual) este în cel mai fericit caz variată, dar în
unele cazuri este alarmantă, cu majoritatea
artefactelor păstrate în condiţii degradante.
Explicaţiile sunt complexe:
• Marea majoritate a colecţiilor muzeale sunt
păstrate în clădiri care nu au fost construite
în scopul de a găzdui artefacte sau în
depozite în stare precară, de multe ori fără
o securitate adecvată.
(conservator, Muzeul Naţional Maghiar), Katalin Nagy
(conservator, Muzeul de Arte Aplicate, începând din
2007), coordonator din partea ministerului Ágnes
Holport, (n.e.).
3
folosind o medie a cursului valutar între 2003 şi 2007
de 1 EUR=250 HUF, (n.e.).
 Fejős, Z. Strategia naţională de conservare preventivă din Ungaria, 2003 - 2010
• Reţeaua muzeală este foarte divizată din
punct de vedere al subordonării
instituţionale şi al situaţiei proprietăţii
colecţiilor, administrativ şi financiar,
îngreunând astfel o acţionare unitară,
coerentă. Drept rezultat, calitatea
conservării colecţiilor şi gradul de asumare
a responsabilităţii faţă de acestea este
neomogen.
• Instituţiile nu dispun de bugetul necesar
pentru conservarea complexă a colecţiilor,
conform standardele internaţionale.
• În ceea ce priveşte aprecierea generală a
conservării, se observă abordări limitate,
din perspective diferite, a finanţatorilor, a
instituţiilor sau a diferiţilor angajaţi ai
muzeelor.
• Cei implicaţi nu cunosc informaţiile
actuale şi nu posedă cunoştinţe de
specialitate referitor la metodele moderne
de conservare; nu cunosc normele
internaţionale şi posibilităţile oferite de
acţiunile preventive sau politicile
proactive4.
• Datorită atitudinii generale curente
orientate spre expunere, adică spre
rezultate vizibile, de multe ori se preferă –
atât din partea forurilor tutelare, cât şi din
partea specialiştilor din muzee –
restaurarea obiectelor individuale,
acordând o atenţie redusă conservării
preventive, care ar asigura şi ar menţine
condiţii microclimatice adecvate în
depozite şi săli de expoziţie.
Strategie
Protecţia adecvată a tuturor artefactelor
păstrate în muzeele din Ungaria poate fi
asigurată doar cu ajutorul unui program
cuprinzător, bine planificat, conceput în
manieră etapizată (pas cu pas) şi coordonat de
specialişti. O asemenea abordare presupune
existenţa unor resurse financiare semni-
ficative, asigurând în acelaşi timp folosirea
acestor fonduri în mod eficient şi bine
echilibrat. Planul strategic pe termen mediu,
elaborat de Comitetul pentru Conservare
Muzeală pentru a remedia situaţia existentă, a
4
Politicile proactive sunt cele care stimulează luarea
unor iniţiative pentru a schimba anumite lucruri, (n.e.).
177
fost implementat în perioada 2003 – 2006 şi a
definit 15 arii individuale de activitate, tratând
în acelaşi timp şi problema finanţării. Paşii
desemnaţi de acest plan, cu explicaţiile
fiecăruia, sunt prezentaţi mai jos:
Paşii 1, 2 şi 3: Sondaj de conservare, bază de
date şi monitorizare
Pentru a putea conserva unitar marea masă a
bunurilor culturale din Ungaria, a fost
necesară evaluarea onestă a situaţiei existente.
Evaluarea situaţiei conservării, reprezentând
primul pas al programul cuprinzător, a fost
iniţiată în 2003 şi s-a realizat în muzeele
naţionale şi judeţene. Primele obiective ale
programul erau conturarea şi completarea
evaluării şi extinderea acesteia asupra
colecţiilor de obiecte de patrimoniu păstrate în
instituţii administrate din alte fonduri. Pasul
următor ar fi examinarea situaţiei grupurilor
de artefacte speciale (materiale fotografice,
materiale antropologice etc.). Datele acestor
evaluări, înregistrate într-o bază de date
computerizată, vor determina direcţiile
principale de finanţare în care se vor investi
fondurile asigurate de programul cadru,
pentru a îmbunătăţi starea obiectelor şi a
colecţiilor. În acelaşi timp, baza de date va
putea fi folosită şi pentru urmărirea
schimbărilor. Ideal ar fi ca această moni-
torizare a conservării să fie concepută în aşa
fel încât datele să fie reevaluate din cinci în
cinci ani.
4. Programul pentru aparatură de
monitorizare
Conform evaluării situaţiei existente la nivel
naţional, 96% din depozite nu dispuneau de
termometre, 80% nu aveau aparate de
măsurare a umidităţii relative şi în acele locuri
unde se dispunea de acestea, abia 30% erau în
stare de funcţionare. Drept urmare, s-a
conclus că prima măsură de luat era
asigurarea aparatelor de măsură adecvate, mai
întâi în muzeele naţionale şi judeţene, iar apoi
în muzeele locale şi ecleziastice.
5. Programul pentru securitatea clădirilor
Numai un sfert din geamurile şi uşile sălilor
de expoziţie şi a depozitelor muzeelor era
protejat cu grilaje metalice, numai jumătate
 Tendinţe în conservarea preventivă
din edificii dispuneau de un sistem de alarmă
şi abia o zecime dispunea de alt tip de
protecţie. La 16% din cazuri nu era asigurată
nicio formă de protecţie. Numai 3% din
instituţii aveau angajat personal de pază. În
asemenea condiţii, s-a considerat că trebuie
asigurată cel puţin protecţia împotriva
efracţiilor, prin construirea unor sisteme de
protecţie fizică.
6 şi 7. Ambalare, depozitare şi materiale de
protecţie. Programul pentru echipamente şi
mobilier de depozitare
Datele din sondaj au evidenţiat că 64% din
depozite erau înghesuite peste nivelul
acceptabil, iar în aproape 70% erau obiecte
depozitate pe pardoseală, respectiv rezemate
de pereţi. Aproximativ 60% din obiecte nu
erau protejate de un dulap sau nu erau
acoperite. Aceste date şi altele asemănătoare
au dovedit că până la asigurarea condiţiilor
adecvate de depozitare, obiectele trebuie să fie
protejate cel puţin prin ambalare sau
acoperire. Majoritatea ambalajelor (cutii şi
lăzi de lemn) vor putea fi folosite în
continuare, după amplasarea obiectelor în
noile depozite.
Într-o a doua fază, a fost prevăzută
modernizarea sau înlocuirea mobilierului în
depozitele pe care muzeele doreau să le
folosească pe termen lung sau definitiv.
8 şi 9. Izolarea clădirii muzeului şi a
depozitelor externe. Programul pentru
controlul microclimatului
Evaluarea preliminară a evidenţiat faptul că
25% din sălile expoziţionale şi 72% din
depozite aveau probleme de umiditate
ascensională în ziduri (pereţii arătau urme de
umezeală, eflorescenţe de săruri, desprinderi
de tencuială etc.). 45% din sălile de expoziţii
şi 96% din depozite nu aveau uşi şi ferestre
izolate adecvat. În aceste circumstanţe,
condiţiile microclimatice erau extreme: în
marea majoritate a cazurilor, valorile de
temperatură şi umiditate relativă difereau mult
faţă de valorile optime. Fluctuaţiile erau
drastice, agravând daunele. Aproape 70% din
depozitele studiate nu aveau niciun sistem de
încălzire, unele atingând valori de -7˚C în
perioada iernii şi +41˚C vara. Niciunul din
178
muzeele analizate nu avea sistem central
pentru controlul temperaturii şi al umidităţii
relative. Doar 7% deţineau ventilatoare şi
11% aparate de umidificare sau dezumi-
dificare locală. În ansamblu, starea generală a
clădirilor, inclusiv starea precară a pereţilor şi
izolarea insuficientă a ferestrelor şi uşilor,
făcea imposibilă menţinerea valorilor de
microclimat adecvate pentru instituţiile în
cauză.
Această situaţie nefavorabilă poate fi
ameliorată cu ajutorul instalării aparaturii
adecvate (umidificatoare şi dezumidifi-
catoare), respectiv prin izolări adecvate.
10. Programul pentru blocuri de depozitare
modulare a obiectelor de patrimoniu
În prezent, muzeele din Ungaria se confruntă
cu diferite probleme de depozitare a
artefactelor: încăperile existente sunt
aglomerate şi inadecvate pentru protecţia
fizică a colecţiilor (faţă de lumină, praf,
fluctuaţii ale temperaturii, etc.). Majoritatea
lor sunt găzduite de clădiri istorice. O posibilă
rezolvare ar fi crearea unor blocuri de
depozitare modulare în poduri sau pivniţe şi
alte încăperi nedivizate, unde bunurile
culturale ar putea fi repartizate pe categorii, în
condiţii de păstrare favorabile. Această soluţie
a fost adoptată cu ocazia unei călătorii de
studiu în Olanda, unde, în cadrul proiectului
“Afegstoft en Ingeboekt”, în podul conacului
Voorschoten Duivenvoorde s-a construit,
pentru obiectele neexpuse, o „cutie” de
depozitare de 30 m². Bazându-se pe acest
exemplu, Muzeul Etnografic a construit în
2002, în pod, un bloc de depozitare-pilot, care
poate fi folosit ca model în construirea altor
asemenea unităţi de depozitare.
11. Revizuirea şi reînnoirea expoziţiilor
permanente, prin prisma conservării
În momentul lansării programului, situaţia din
punct de vedere al conservării a artefactelor
expuse era îngrijorătoare. Sălile de expoziţie
analizate cuprindeau o suprafaţă totală de
ferestre de aproape 3500 metri pătraţi, cu
aproximativ 40% din geamuri orientate către
străzi cu un grad de poluare moderat sau
accentuat. Aproape jumătate din ferestre nu se
închideau ermetic. Aproape 50% din sălile de
 Fejős, Z. Strategia naţională de conservare preventivă din Ungaria, 2003 - 2010
expoziţii nu erau bine izolate şi erau
construite din materiale inadecvate. Cel puţin
jumătate din obiectele expuse erau periclitate
de poluanţi aerosoli. Aproximativ o treime din
suprafaţa de ferestre era neobturată, permiţând
pătrunderea luminii naturale, şi doar 3% din
geamuri erau dotate cu folie de protecţie UV.
95% dintre exponatele din vitrinele iluminate
natural (sau cu alt tip de iluminat) erau de fapt
expuse radiaţiilor UV. Aceste date, care se pot
considera generale, arată o situaţie gravă în
expoziţiile permanente, demonstrând că 80%
dintre acestea, cu o vechime medie de
aproximativ 17 ani, nu au fost niciodată
reînnoite de la deschiderea lor.
12. Pregătire 1: conservare preventivă
Conceptul conservării preventive, precum şi
cunoştinţele de specialitate şi aparatura
necesară, au fost adoptate doar într-o mică
măsură în practica muzeală din Ungaria. Chiar
dacă noţiunile de bază ale conservării
preventive sunt predate în cadrul formării
universitare a restauratorilor, programa
universitară aferentă lasă de dorit, iar
studenţii, după încheierea acestor studii, au
destule de completat în acest domeniu de
specialitate. Restul personalului din muzee,
însă, nu are nicio pregătire în domeniul
conservării, întărind astfel mentalitatea
inacceptabilă care consideră conservarea pe
deplin responsabilitatea restauratorilor,
identificând-o cu restaurarea activă.
13. Pregătire 2: noţiuni de bază de
organizare a expoziţiilor şi de conservare în
expunere
Deşi există diferenţe semnificative între
muzee în ceea ce priveşte nivelul măsurilor de
conservare luate cu ocazia organizării
expoziţiilor, practica generală nu asigură
respectarea corespunzătoare a principiilor
conservării. Lipsa cunoştinţelor de conservare
în rândul supraveghetorilor şi al gardienilor
reprezintă, de asemenea, o problemă.
14. Crearea unei resurse de informare şi a
unei pagini de internet despre conservare
Activitatea profesională a experţilor în
conservare din muzee este mult susţinută de
schimbul de experienţă şi informaţii din
179
cadrul breslei. Cel mai eficient mijloc pentru
acesta este pagina web, o platformă comună
de informare şi schimb de experienţă,
accesibilă prin internet. O pagină web de
conservare, bine administrată, poate servi în
egală măsură drept ajutor în munca zilnică,
respectiv ca for de organizare a specialiştilor
din domeniu.
15. Construirea unui depozit de folosinţă
comună
Toate muzeele de pe teritoriul administrativ al
Budapestei se confruntă cu probleme de spaţii
limitate de depozitare. Deşi programul de
reamenajare a muzeelor îşi propune să
amelioreze această situaţie, el nu se va extinde
la toate muzeele şi nu va rezolva problemele
de spaţiu ale tuturor muzeelor implicate. În
momentul de faţă, practic, toate muzeele sunt
nevoite să recurgă la spaţii externe de
depozitare. Muzeul de Etnografie, Muzeul
Naţional Maghiar şi Muzeul de Artă Aplicată,
de exemplu, îşi păstrează o parte din colecţii
într-o clădire din afara Budapestei, în condiţii
care pot fi considerate adverse principiilor
conservării; Muzeul Naţional Maghiar are
depozite şi în alte spaţii. O parte din
patrimoniul Muzeului de Istorie din
Budapesta este păstrată în mai multe depozite
diferite. Exemple internaţionale de soluţionare
a acestor probleme sunt oferite de Finlanda,
Danemarca şi Olanda, unde s-au construit
depozite moderne de folosinţă comună pentru
mai multe muzee.
Finanţare
Muzeele din Ungaria nu urmăresc o practică
unitară în implementarea măsurilor de
conservare şi securitate. Muzeele funcţionează
în paralel, fiind administrate de organizaţii
diferite, fără a se supune unor norme comune
de conservare, conservarea şi securitatea fiind
definite de finanţatori şi de posibilităţile
materiale de care dispun. Bunurile culturale în
proprietatea muzeelor naţionale sau orăşeneşti
– cu atât mai puţin obiectele, cu valoare
deosebită adesea, aparţinând caselor
memoriale sau muzeelor săteşti – nu pot fi
evaluate uniform, fără instituirea unor
standarde profesionale şi stabilirea unor
principii de bază comune. În prezent, soarta
 Tendinţe în conservarea preventivă

bunurilor din aceste colecţii depinde pe deplin
de atitudinea deţinătorilor. Obiectivul
principal al programului de conservare
muzeală este acela de a asigura artefactelor şi
documentelor o îngrijire adecvată, unitară,
pentru care este necesar un suport financiar
considerabil acordat de stat, cu condiţia
supravegherii profesionale corespunzătoare.
Conservarea bunurilor culturale presupune
extinderea resurselor financiare ale muzeelor,
în special în acele cazuri în care muzeele se
străduiesc să combată problemele în mai
multe direcţii de activitate – depozitare,
cercetare, expunere – cu metode de
conservare complexe. Bugetul alocat
muzeelor pentru aceste activităţi ar trebui
mărit progresiv, iar instituţiile ar trebui să
acceseze şi alte surse de finanţare, decât cele
guvernamentale.
Rezultatele primei etape, 2003 - 2006
Programul de conservare muzeală a reuşit să-
şi înfăptuiască planul strategic în mai multe
privinţe. Forumurile şi evenimentele menite
să asigure informarea, formarea şi pregătirea
permanentă, nu numai că şi-au atins
obiectivele practice propuse, dar au condus şi
la schimbarea anumitor atitudini generale.
Colectarea, procesarea şi analiza informaţiilor
privind conservarea bunurilor culturale şi
colecţiilor muzeale au lărgit semnificativ
volumul cunoştinţelor de specialitate
disponibile, atât pentru muzee cât şi pentru cei
responsabili de proiect. Aceste cunoştinţe pot
fi considerate indispensabile organizării şi
efectuării operaţiilor complexe de conservare
în instituţii, stând, în acelaşi timp, la baza
achiziţionării de aparatură şi mobilier pentru
optimizarea condiţiilor microclimatice,
asigurate prin fondurile oferite de proiect.
Privind sumele necesare, costurile asociate
investiţiilor şi dezvoltărilor (tabelul 1)
depăşesc considerabil costurile alocate
educaţiei, diseminării cunoştinţelor şi
comunicării, dar importanţa acestor ultime
categorii nu se măsoară prin sumele investite,
ci prin schimbarea generală a atitudinii faţă de
problemele de conservare în muzee, şi apro-
fundarea şi extinderea continuă a noii
atitudini. Modernizarea expoziţiilor
permanente în muzeele regionale, desfăşurată
în cadrul Programului Alpha, a dus la
îmbunătăţirea microclimatului expoziţional
prin folosirea materialelor adecvate din punct
de vedere al conservării – un rezultat implicit
al programului de conservare. Secţiunea 11 a
planului strategic al programului de
conservare prevedea revizuirea expoziţiilor
permanente. Mulţumită şi altor fonduri
ministeriale, diferite de programul de
conservare, situaţia extrem de dificilă a fost
remediată în mai mult de 50 de cazuri.
1. Subvenţii, dezvoltări
Aparatura, mobilierul şi dezvoltările asigurate
prin programul de conservare – mai puţin
achiziţionarea aparatelor de măsură – au ajuns
la instituţiile beneficiare pe baza unor
semnalări de necesitate anuale. În unele
cazuri, responsabilii pentru conservare au
semnalat problemele urgente comitetului, iar

Aparatură Aparatură
Materiale şi
Blocuri de pentru Izolarea Total
Anul de Securitate mobilier de
depozitare îmbunătăţirea clădirilor mii euro
monitorizare depozitare
microclimatului
2003 42 34 14 53,6 143,6
2004 76,4 47,2 54 84 261,6
2005 21,6 91,6 114,4 50,8 278,4
2006 24,8 12 23,2 94,8 154,8
total 63 76,4 197,6 194,4 211,6 94,8 838,4

Tabelul 1. Distribuţia sprijinului financiar acordat muzeelor, după categorii şi ani.

180
 Fejős, Z. Strategia naţională de conservare preventivă din Ungaria, 2003 - 2010
în alte cazuri instituţiile au apelat la asistenţa
directă a comitetului. Pe lângă muzeele
naţionale şi judeţene, au fost incluse în
program şi alte muzee: locale, bisericeşti sau
tehnice. Primirea sprijinului financiar era
condiţionată de furnizarea obligatorie a
informaţiilor despre situaţia existentă, bazate
pe măsurători prealabile. Proporţia suportului
financiar oferit instituţiilor naţionale versus
cele judeţene era de 31 la 69%; din totalul de
664 mii de euro oferiţi ca sprijin financiar,
206 mii euro au fost alocate muzeelor
naţionale şi 460 mii euro instituţiilor
administrate de consilii judeţene (figura. 2. 3).
Figura 2. Totalul finanţărilor pe an acordate
direct muzeelor naţionale şi judeţene
Figura 3. Totalul şi procentajul finanţărilor
acordate direct organizaţiilor muzeale
naţionale şi judeţene
Sumele alocate dezvoltărilor majore de
conservare preventivă au fost completate cu
contribuţiile proprii ale beneficiarilor. Astfel,
în 2004, consiliile judeţene au suplimentat
sumele primite cu 10 milioane forinţi, iar cele
naţionale cu 3 milioane forinţi. În acest an, s-
au rezolvat ori s-au îmbunătăţit condiţiile
fizice de depozitare a 515 mii de obiecte de
patrimoniu. Cu fondurile primite s-au
amenajat peste 500 m2 de spaţii noi de
depozitare.
1.1. Aparatură de monitorizare
Programul pentru aparatura de monitorizare a
fost pe deplin realizat - de la primul până la
ultimul pas – cu o investiţie totală de 64 mii
181
de euro. Într-o primă fază, toate muzeele –
naţionale, judeţene, locale, bisericeşti sau
administrate de fundaţii – au primit un
instrumentar universal pentru înregistrarea
parametrilor microclimatici principali din
perspectiva conservării (temperatură,
umiditate relativă, radiaţii UV şi lumină),
rezultatele fiind folosite ca atare sau introduse
într-o bază de date computerizată. Instituţiile
complexelor muzeale judeţene au primit în
total 200 de termohigrometre tradiţionale. În a
doua fază, au mai fost acordate diferitelor
muzee alte 40 de asemenea termohigrometre,
20 de termohigrometre digitale şi 40 de
termohigrografe digitale. Faptul că azi
majoritatea muzeelor dotate măsoară şi
interpretează periodic valorile parametrilor
microclimatici din depozite şi săli de expoziţii
reprezintă un pas semnificativ în crearea şi
menţinerea condiţiilor optime pentru
conservarea colecţiilor din aceste instituţii.
1.2. Procurarea materialelor şi sistemelor
de depozitare adecvate conservării
Sprijinul financiar de peste 192 mii de euro,
oferit pentru achiziţionarea şi îmbunătăţirea
sistemelor de depozitare şi procurarea
materialelor adecvate de ambalare şi protecţie
a obiectelor, a îmbunătăţit cu succes condiţiile
de conservarea a obiectelor în 30 de instituţii
muzeale diferite. Având în vedere că o mare
parte din cererile depuse solicitau sprijin în
acest sens, putem deduce că echipamentul de
depozitare de care dispun în prezent
instituţiile sunt insuficiente pentru depozitarea
patrimoniului deţinut. Deşi achiziţionarea
Figura 4. Protecţia artefactelor, Muzeul
Etnografic.
 Tendinţe în conservarea preventivă

centralizată a materialelor de protecţie şi dezvoltare ale proiectului, fiindu-i alocată

distribuirea lor conform necesităţilor au fost suma de 200 mii de euro.
întârziate din motive tehnice şi de
infrastructură, până la încheierea acestei faze
au fost totuşi realizate la nivel experimental.

1.3. Aparatura pentru îmbunătăţirea

condiţiilor microclimatice
Măsurarea continuă a valorilor parametrilor
microclimatici a facilitat definirea exactă a
aparaturii necesare pentru atingerea valorilor Figura 5. Bloc de depozitare modular, în timpul
corespunzătoare. Muzeele au primit construcţiei, Csongrád.
primordial umidificatoare şi dezumidificatoa-
re, iar în unele cazuri s-au achiziţionat aparate
de climatizare. În final au fost îmbunătăţite
condiţiile de microclimat din depozitele şi
sălile de expoziţii a peste 50 de instituţii.
Pentru intervenţii de „prim ajutor” s-au pus la
dispoziţie şi aparate ce puteau fi împrumutate
(nouă aparate mobile de purificare şi
umidificare a aerului şi patru dezu-
midificatoare), ceea ce a permis o mai bună
utilizare a resurselor existente. Costurile
pentru acest tip de aparatură au depăşit 208 Figura 6. Bloc de depozitare, Muzeul
mii de euro. Etnografic.

1.4. Amenajarea unor spaţii şi blocuri de 1.5. Îmbunătăţirea protecţiei şi securităţii în

depozitare modulare expoziţii şi depozite
Planul strategic de înfiinţare a blocurilor de În cadrul acestui program au fost îmbunătăţite
depozitare modulare a fost extins în aşa fel, condiţiile de siguranţă a zece instituţii.
încât să cuprindă şi îmbunătăţirea depozitelor Măsurile luate cuprind instalarea sistemelor
deja existente. Programul a demonstrat că de alarmă şi a senzorilor de incendiu, într-
blocurile închise ermetic (fără praf), cu unul din cazuri instalarea unui sistem relativ
structuri uşoare, pot oferi soluţii adecvate complex de supraveghere, iar în alte cazuri
pentru a transforma spaţiile inadecvate instalarea sistemelor de protecţie fizică.
depozitării bunurilor culturale în spaţii
potrivite de depozitare. Blocurile izolate
permit controlarea valorilor de temperatură şi
umiditate relativă din interior, oferind
împreună cu asigurarea condiţiilor optime de
păstrare şi protecţia împotriva incendiilor,
economie de spaţiu şi reducere de costuri. În
cadrul programului au fost instalate şase
asemenea blocuri, adaptate la condiţiile
locale. Unitatea înfiinţată la Muzeul
Etnografic a fost vizitată şi studiată de zeci de
specialişti şi a trezit interesul mai multor
muzee, răspândirea blocurilor de depozitare Figura 7. Noi spaţii de depozitare, Veszprém.
fiind limitată numai de bugetul disponibil.
Programul blocurilor de depozitare modulare În acest scop, s-au cheltuit un total de 76 mii
constituie una din cele mai reuşite direcţii de de euro. Totuşi, având în vedere numărul

182
 Fejős, Z. Strategia naţională de conservare preventivă din Ungaria, 2003 - 2010
mare de solicitări şi sumele foarte mari
solicitate în acest scop, sprijinul financiar în
această direcţie s-a dovedit imposibil, şi
astfel, acest program a fost abandonat.
1.6. Izolarea clădirilor
Problema izolării depozitelor a fost abordată
în ultimul an al programului. Până în
momentul de faţă, rezultatele au fost modeste.
Fondurile necesare pentru acest tip de
investiţii sunt considerabil mai mari decât cele
disponibile până acum din această sursă.
Aceste măsuri au fost implementate la trei
instituţii, costul total depăşind 92 mii de euro.
Comparativ cu celelalte domenii finanţate,
această arie presupune analize tehnice mai
detaliate şi o colaborare strânsă cu specialişti
în izolaţii.
5
2. Responsabili pentru conservare , schimb
de informaţii, comunicare
Una dintre măsurile grăbite de programul de
conservare a fost desemnarea responsabililor
pentru conservare în fiecare instituţie
implicată. În prezent, majoritatea muzeelor
angajează personal cu acest titlu, această
persoană urmând, în mod regulat, cursuri
naţionale de pregătire permanentă şi susţinând
cursuri pentru colegii săi care vin în contact
cu artefacte în cursul activităţii lor
(conservatori de colecţie, asistenţi conser-
vatori, supraveghetori, cei implicaţi în
amenajarea expoziţiilor, personalul de
transport etc.), ajutând aceste persoane în
munca lor prin consiliere. Programul a adus o
schimbare calitativă, prin introducerea în
Ungaria a managementului colecţiilor şi a
conservării preventive complexe, şi prin
ridicarea standardelor profesionale şi a
nivelului general de pregătire. Programul a
promovat diseminarea cunoştinţelor necesare
în acest scop şi a creat un forum pentru
schimbul de informaţii între specialiştii
acestui domeniu. Membrii comitetului de
conservare muzeală şi-au asumat un rol activ
5
Responsabil pentru conservare înseamnă un fel de
conservator general. Acesta este responsabil cu
urmărirea permanentă a situaţiei în depozite şi
expoziţii şi optimizarea strategiei de conservare a
instituţiei, (n.e.).
183
în informare, educaţie şi consiliere, şi în
elaborarea expertizelor locale. Organizarea
cursurilor de pregătire şi perfecţionare în
conservarea preventivă, elaborarea şi editarea
unor publicaţii de specialitate au dus la
îmbunătăţirea calitativă a activităţii
angajaţilor responsabili de colecţii din muzee.
Diseminarea informaţiilor într-un cerc mai
larg a servit la conştientizarea responsabilităţii
pentru starea artefactelor din muzee în rândul
administraţiei locale şi guvernamentale. S-au
făcut şi informări de popularizare spre
publicul larg, de exemplu în cadrul Târgului
Muzeal din 2004, pentru a atrage atenţia unui
cerc şi mai larg asupra problemelor legate de
conservarea şi protecţia artefactelor, care
reprezintă o moştenire culturală comună.
2.1. Formare, pregătire permanentă
Comitetul de conservare muzeală a organizat
anual cursuri gratuite responsabililor pentru
conservare, prezentând utilizarea aparatelor de
măsură, modul de colectare a datelor şi
importanţa acestora. Participanţii au fost
însărcinaţi cu transmiterea către colegi a celor
învăţate. Cu trecerea timpului, aceste cursuri
s-au transformat în forumuri la care
participanţii au putut raporta rezultatele şi
experienţele implementării programului de
conservare. Responsabilii pentru conservare
din muzeele judeţene au format o reţea
regională, care oferă angajaţilor muzeelor din
regiuni consultanţă şi informare, accesibile pe
plan local.
2.2. Elaborarea şi editarea unor
publicaţii de specialitate
În program s-a inclus lansarea unei serii de
broşuri conţinând informaţii despre diferitele
domenii ale conservării preventive şi subiecte
înrudite. Până în momentul de faţă au fost
publicate patru asemenea broşuri.
- Járó, Márta: Măsurarea principalilor
parametri de microclimat, Budapesta,
2003, 2005 (Broşuri de conservare, 1)
- Perjés Bakay, Judit: Depozitare, mobilier
de depozitare şi materiale pentru ambalat,
Budapesta, 2003 (Broşuri de conservare, 2)
- Járó, Márta: Conservarea preventivă în
expoziţii, Budapesta, 2005 (Broşuri de
conservare, 3)
 Tendinţe în conservarea preventivă
- Vásárhelyi, Tamás: Biodăunători ai
colecţiilor muzeale şi ai expoziţiilor şi
combaterea acestora, Budapesta, 2007
(Broşuri de conservare, 4)
Până la încheierea fazei a fost finalizată o
pagină de internet a programului de
conservare (www.allomanyvedelem.hu). Site-
ul oferă acces la informaţiile, documentele şi
publicaţiile programului de conservare, şi
funcţionează ca un forum pentru dezbaterea
subiectelor aferente. Pe lângă acestea, conţine
recomandări pentru materiale, echipamente şi
tehnologii testate, şi oferă trimiteri la alte
surse de informare în domeniu, link-uri spre
pagini de conservare. Se doreşte ca site-ul să
ofere şi în viitor un ajutor efectiv în activitatea
practică şi să faciliteze diseminarea
informaţiilor legate de conservarea bunurilor
culturale.
3. Baza de date
Programul de evaluare la nivel naţional a
situaţiei de conservare existente, efectuat în
2003 şi 2004, înaintea începerii programului
de conservare, s-a extins asupra muzeelor
naţionale şi judeţene, care administrau
majoritatea obiectelor de patrimoniu
inventariate. Până în 2006 s-a efectuat şi
analiza stării artefactelor din muzeele locale,
ecleziastice, tehnice şi din muzeele
administrate de fundaţii. Baza de date
computerizată, constituită pe baza unor
chestionare cu 163 de întrebări, oferă acces la
informaţii detaliate referitoare la situaţia din
întreaga ţară. Acest material valoros,
împreună cu activitatea continuă a
autorităţilor de supraveghere în conservare,
stă la baza stabilirii intervenţiilor de
prevenire. Astfel se ameliorează mult situaţia
conservării colecţiilor muzeale din Ungaria,
creându-se o garanţie a conservării de lungă
durată.
4. Dificultăţi, direcţii pentru activitatea în
viitor
Mai multe secţiuni ale planului strategic au
fost realizate mai încet decât s-a prevăzut sau
nu au fost realizate deloc. Resursele financiare
insuficiente au constituit principalul motiv
pentru acestea. Contrar atât planului iniţial cât
184
şi intenţiei guvernului, resursele financiare
alocate programului în ultimii doi ani nu au
fost mărite progresiv, ci mai degrabă reduse la
nivelul sumelor alocate la începutul
programului. Planul construirii unui depozit
central, care să fie folosit în comun de către
muzeele naţionale din Budapesta, a fost în
întregime abandonat. De înţeles, planul
strategic propunea cea mai mare sumă pentru
acest proiect. Totuşi – chiar şi fără referire la
proiectul depozitului de folosinţă comună şi la
bugetul anului final – bugetul alocat pentru
implementarea programului de conservare a
fost mai redus decât cel propus de cei care l-
au elaborat. În perioada 2003 – 2005,
programul a beneficiat de mai puţin de două
treimi din suma propusă: 800 de mii euro faţă
de 1 milion 360 de mii euro propuşi. Deşi
fiecare element al programului de conservare
a avansat, în final unele programe au fost doar
parţial realizate din cauza fondurilor mai mici
decât cele propuse iniţial. O altă problemă,
mai generală, care a afectat succesul planului
strategic, a fost faptul că sursele de finanţare
nu au fost extinse şi asupra altor fonduri decât
cele oferite de programul de conservare. De
fapt, nu au fost dezvoltate nici condiţiile sau
mecanismele necesare finanţărilor extra-
bugetare. Acest gen de soluţii ar fi importante
pentru a asigura menţinerea la un nivel
corespunzător a conservării bunurilor
culturale şi în cazul unor restricţii bugetare.
Extinderea evaluării stării generale de
conservare a avansat mai încet decât s-a
plănuit, iar aria informaţiilor colectate nu a
fost lărgită datorită lipsei de fonduri şi de
resurse umane. Aceste schimbări au afectat
planurile legate de monitorizarea stării de
conservare a obiectelor de patrimoniu la nivel
naţional. În viitor, va fi cu siguranţă nevoie de
o nouă colectare de date, dar reluarea
evaluării la cinci ani după prima evaluare nu
se justifică, existând motive întemeiate pentru
amânare.
Lansarea programelor de conservare şi
încheierea primei faze constituie un pas
important în schimbarea atitudinii faţă de
conservarea preventivă în muzeele din
Ungaria. Trebuie considerat ca un semn bun
faptul că instituţiile finanţate prin program şi
 Fejős, Z. Strategia naţională de conservare preventivă din Ungaria, 2003 - 2010
forurile care administrau aceste muzee au
contribuit, la rândul lor, la costurile
îmbunătăţirilor realizate. Mai multe muzee
din provincie au implementat măsuri de
îmbunătăţire a siguranţei şi a securităţii
colecţiilor, parţial datorită influenţei
programului.
Exemplele bune rezultate au o influenţă
motivantă. Cu toate acestea, răspândirea
înţelegerii reale a conservării preventive în
cercuri mai largi se poate atinge doar într-un
timp îndelungat. Comitetul de conservare
muzeală a pus un accent deosebit pe
pregătirea şi perfecţionarea responsabililor
pentru conservare, a asistenţilor de conservare
şi a restauratorilor, respectiv pe editarea
publicaţiilor de specialitate. Nu a avut loc însă
informarea şi pregătirea în domeniul
conservării preventive a altor specialişti din
muzee (muzeografi, personalul de amenajare
a expoziţiilor) sau a directorilor acestor
instituţii. Informările generale făcute cu
ocazia şedinţelor pentru directorii de muzee
nu au suplinit pregătirea directă. Azi,
cunoştinţele despre conservarea bunurilor
culturale şi atitudinea faţă de aceasta sunt
foarte diferite în rândul personalului din
muzeele din ţară. Puţine instituţii au o
structură organizatorică şi o politică
instituţională potrivită pentru implementarea
în practică a unui program sistematic de
conservare preventivă a colecţiilor de
patrimoniu, nemaivorbind de atitudinea
executivului, de capacitatea angajaţilor şi de
nivelul angajamentului. Continuarea şi
succesul în viitor al strategiei naţionale de
conservare se poate realiza numai prin
asigurarea resurselor financiare necesare, şi
prin susţinerea personalului angajat al
muzeelor şi a organizaţiilor profesionale.
Prima fază a programului de conservare,
desfăşurată între 2003 – 2006, poate fi
considerată un experiment de succes în
conservarea moştenirii culturale păstrate de
muzeele din Ungaria şi în privinţa
îmbunătăţirii stării generale ale acestui
patrimoniu. Rezultatele obţinute şi experienţa
câştigată au justificat continuarea
programului.
185
Etapa 2: Obiective şi priorităţi,
2007 - 2010
A doua etapă a programului de conservare
muzeală, începută în anul 2007, şi-a propus
continuarea implementării conceptului definit
la pornire, fără a mai adăuga noi sarcini, ci
doar identificând noi puncte de greutate.
Rămâne în continuare valabil faptul că
alocarea unor fonduri semnificative din
bugetul de stat este condiţia îmbunătăţirii
stării artefactelor din muzeele Ungariei.
Măsurile de limitare, instaurate în 2005 şi
2006, nu permiteau creşterea anuală a
finanţărilor din bugetul central, aşa cum s-a
prevăzut în momentul lansării programului. A
doua etapă poate fi de succes şi eficientă
numai dacă fondurile alocate sunt mărite.
Realizarea unui depozit de folosinţă comună
pentru muzeele naţionale din Budapesta
rămâne în continuare o problemă de mare
actualitate. Îndeplinirea cu succes a
obiectivelor etapei constituie, în continuare,
piatra de temelie a schimbărilor viitoare în
atitudinea generală faţă de conservarea
preventivă, întrucât activitatea complexă de
îngrijire şi protecţie a bunurilor culturale nu
poate fi realizată izolat sau independent de
întreaga activitate din muzee. Strategia de
conservare preventivă se bazează atât pe
practica paşilor mici, cât şi pe proiectele
instituţionale pe termen lung, armonizând
colaborarea tuturor domeniilor de activitate
din muzee.
Organizaţiile profesionale din domeniul
muzeal au evaluat, în cadrul unui dialog
social, prima versiune a programului de
conservare pentru etapa 2007 - 2010 şi au fost
de acord cu obiectivele acestuia. Aceste
organizaţii au salutat ideea continuării
programului, au elaborat propuneri pentru
extinderea acestuia şi au asigurat sprijinul lor
pentru implementarea sa. Cea mai importantă
propunere a lor a fost extinderea cercului
persoanelor informate şi incluse în pregătirea
continuă de conservare, inclusiv asupra
managerilor instituţionali.
Succesele atinse până acum, modificările
aduse în prima etapă, definesc lucrurile de
realizat în cea de-a doua etapă. Prin
programul pentru aparate de măsură şi
 Tendinţe în conservarea preventivă
înregistrare, muzeele naţionale şi complexele
muzeale judeţene, muzeele din cadrul
acestora, muzeele locale şi cele ecleziastice,
toate au primit aparatura şi programele
necesare pentru monitorizarea continuă a
datelor de microclimat, deci acest program se
poate considera realizat. Eventualele mici
completări, îmbunătăţiri se pot prevedea sau
se pot realiza din bugetul propriu al
instituţiilor.
Domeniile de activitate ale noii etape pot fi
rezumate în zece puncte, pe baza cărora vor fi
lansate anual programe mai mici, asigurându-
se suportul financiar pentru realizarea
acestora. Prima sarcină complexă de
conservare tratează analiza materialelor
fotografice găzduite de muzeele din Ungaria
şi măsurile necesare pentru îmbunătăţirea
condiţiilor lor de păstrare. Programul
„Fotografia în centrul atenţiei” a fost lansat la
sfârşitul anului 2007. În cadrul acestuia, în
doar doi – trei ani, colecţiile muzeale de
fotografii vor primi un ajutor financiar de
aproximativ 120 mii de euro.
1. Programul pentru dezvoltarea
depozitelor
S-au semnalat o necesitate şi o cerinţă
accentuate pentru construirea şi reamenajarea
unor spaţii de depozitare, precum şi pentru
realizarea şi utilarea unor unităţi de depozitare
modulare (delimitarea unor noi spaţii de
depozitare) în poduri. Experienţa acumulată a
demonstrat că modelul blocurilor de
depozitare funcţionează şi poate fi recomandat
ca soluţie şi altor instituţii. Programul oferă
sprijin în proiectarea lor şi recomandă
executanţi pentru realizarea acestora. În buget
se prevede realizarea unui număr minim de 4
– 5 unităţi de depozitare pe an. Cu excepţia
unor planuri cuprinzătoare de reconstrucţie
muzeală şi a unor posibile noi investiţii,
dezvoltarea depozitelor disponibile în prezent
se poate realiza numai prin programul
naţional de conservare. Fondul Cultural
Naţional, un susţinător independent al culturii
ungare, nu sprijină proiectele de investiţii,
astfel reorganizarea şi extinderea spaţiilor de
depozitare şi amenajarea blocurilor de
depozitare modulare pot deveni cel mai
186
important domeniu susţinut prin strategia
naţională de conservare.
Figura 8. Un depozit nou, Veszprém.
2. Îmbunătăţirea condiţiilor microclimatice
din depozitele muzeale
Numărul umidificatoarelor şi dezumidi-
ficatoarelor obţinute în prima etapă a
programului, care se pot împrumuta pentru
perioade definite, poate fi mărit, asigurând-se
astfel ca mai multe instituţii cu probleme
temporare (nu permanente) să poată beneficia
de aparatură adecvată, în cazurile justificate
cu măsurători de microclimat şi expertize
pertinente. Se impune o mai bună planificare
a unor asemenea intervenţii tehnice, din punct
de vedere al organizării muncii, al asistenţei
de specialitate şi al calculelor preliminare de
costuri. În mai multe situaţii, operarea
aparaturii împrumutate pentru îmbunătăţirea
condiţiilor de microclimat constituia o
problemă, pentru că instituţiile nu puteau
suporta cheltuielile aferente crescute.
Costurile de operare a aparatelor sunt
responsabilitatea instituţiei şi nu pot fi
preluate de program. Achiziţionarea de noi
aparate (în special cea a dezumidificatoarelor)
trebuie precedată în toate cazurile de expertize
ale comitetului de conservare sau a experţilor
desemnaţi de acesta, de studii de specialitate,
în aşa fel încât soluţia adoptată să fie într-
adevăr cea mai potrivită. Şi în acest domeniu
este necesară o schimbare de atitudine:
directorii şi angajaţii instituţiilor susţinute prin
proiecte de finanţare nu au cum să presupună
că o soluţie care îmbunătăţeşte mai mulţi sau
toţi parametrii microclimatici (implicând
controlul temperaturii şi al umidităţii) poate să
fie mai ieftină, decât menţinerea situaţiei
existente anterior. Costurile prevăzute nu se
pot rezuma la cheltuiala unică de
achiziţionare, ci trebuie să includă şi costurile
 Fejős, Z. Strategia naţională de conservare preventivă din Ungaria, 2003 - 2010
funcţionării continue şi a întreţinerii apa-
ratului.
3. Aparatură, mobilier şi materiale de
depozitare
Acest program trebuie neapărat continuat,
chiar şi extins. Cunoştinţele acumulate de-a
lungul programului (liste cu companii de
transport, furnizori de aparatură, mobilier şi
materiale de ambalare şi transport) pot fi
accesate permanent pe site-ul programului.
Metoda cea mai eficientă pentru procurarea
echipamentului de depozitare şi a materialelor
de ambalare este aprovizionarea centralizată,
precedată de o evaluare corectă a necesităţilor
existente. Elaborarea şi asigurarea aspectelor
financiare şi tehnice ale distribuirii presupune
dezvoltarea în acesată direcţie a centrului din
Muzeul Etnografic.
4. Programul de izolare a clădirilor
Atât evaluările realizate în anii precedenţi, cât
şi experienţele personale au confirmat că
problema izolării spaţiilor unde se păstrează
bunuri culturale trebuie tratată cu maximă
seriozitate. Atingerea parametrilor optimi de
microclimat cu ajutorul umidificatoarelor şi
dezumidificatoarelor (sau cu ajutorul altor
mijloace) nu este posibilă dacă nu se rezolvă
în prealabil izolarea clădirii. În toate cazurile
este nevoie de o expertiză de specialitate şi de
elaborarea unei soluţii adaptate la situaţia
existentă. Bugetul preconizat al programului
nu va asigura, probabil, soluţionarea acestei
probleme la un număr mare de instituţii dar,
ca plan minimal, se doreşte izolarea a cel
puţin un sau două depozite pe an. Ca urmare,
acestui segment îi trebuie alocat un minim de
60-80 mii euro pe an.
5. Asigurarea echipamentului de depozitare
şi a materiale pentru situaţii de urgenţă
Datorită marilor dezastre naturale ale anilor
precedenţi (inundaţii, cutremure, tsunami etc.)
activitatea muzeală internaţională a acordat o
atenţie sporită pregătirii intervenţiilor în
aceste situaţii extreme. Se ştie că Ungaria, ca
oricare alt stat, dispune de reglementări
privind măsurile de intervenţie în situaţii de
urgenţă, de planuri de acţiune la nivelul
187
muzeelor şi al instituţiilor. De fapt, instituţiile
trebuie să asigure materiale şi echipamente în
acest scop, pentru mutarea în condiţii de
siguranţă a artefactelor în caz de urgenţă.
După o evaluare, informare adecvată,
programul de conservare trebuie să creeze
posibilitatea înlăturării eventualelor deficienţe
în această direcţie din muzee, să prevadă
fonduri în acest scop. Orice program care îşi
propune asigurarea protecţiei complete a
patrimoniului din muzeele Ungariei trebuie să
se extindă şi la situaţiile de urgenţă.
Gestionarea riscurilor face parte categoric din
strategia de conservare preventivă.
6. Depozit de folosinţă comună
Există în continuare o mare necesitate pentru
înfiinţarea unui depozit central, care să fie
folosit în comun de muzeele naţionale din
Budapesta. Comitetul de conservare îşi
propune pentru această etapă cel puţin
pregătirea implementării proiectului. Cu
implicarea unor experţi se va elabora un
concept general şi un plan detaliat al
depozitului, pe baza cărora se pot face
estimările de costuri şi un studiu de
fezabilitate. Aceste procedee, fără implicaţii
financiare prea mari, sunt indispensabile
pentru procurarea resurselor necesare
proiectului din fonduri UE sau din bugetul
multianual al ministerului.
7. Intensificare expertizelor şi a
verificărilor
Cu ocazia evaluării rezultatelor obţinute până
în prezent, s-a realizat că este necesară
urmărirea în instituţiile respective a modului
de implementare a proiectelor finanţate. Deşi
acest aspect a fost parţial acoperit de
rapoartele supervizorilor de specialitate care
asigurau supravegherea profesională a
implementării, comitetul de conservare
trebuie să dobândească experienţă proprie
legată de proiectele realizate, tocmai pentru
luarea unor decizii corecte referitoare la noile
direcţii de finanţare şi fondurile alocate
acestora. Oricum, această muncă poate fi
realizată cel mai eficient prin colaborarea cu
experţi externi.
 Tendinţe în conservarea preventivă
8. Pregătirea permanentă şi publicarea
unor materiale de specialitate
Există o mare nevoie pentru pregătirea
continuă ca mijloc de transmitere a noilor
informaţii. În prezent, asemenea cursuri
funcţionează şi ca nişte forumuri, unde
specialiştii pot împărtăşi idei, informaţii şi
experienţe reuşite. Pregătirea continuă trebuie
extinsă conform planului strategic iniţial –
răspunzând şi cerinţelor organizaţiilor
profesionale a restauratorilor - spre un cerc cât
mai larg de specialişti din domeniul muzeal,
inclusiv asupra muzeografilor şi a persoanelor
din conducere. În scopul pregătirii continue şi
al diseminării informaţiilor a fost editată şi
seria de broşuri menţionată, al cărei succes
arată că o continuare a ei ar fi binevenită. Pe
lângă publicaţiile despre anumite probleme
specifice ale conservării, este nevoie şi de
publicarea unor lucrări mai cuprinzătoare care
susţin implementarea principiilor conservării
preventive în contextul muzeal general. Ar fi
de dorit publicarea cât mai urgentă a unei
metodologii de organizare la nivel muzeal a
activităţii de conservare preventivă,
primordial pentru uzul responsabililor de
proiecte şi al conducătorilor instituţiilor.
9. Informare şi comunicare
Activitatea de conservare preventivă din
muzee a avut succese semnificative în ultimii
ani, toţi cei din breaslă fiind bine informaţi
despre posibilităţile existente şi rezultatele
obţinute. Comitetul de conservare a avut un
rol decisiv în toate acestea. Informarea
permanentă despre program rămâne, desigur,
o sarcină permanentă, care se poate îndeplini
cel mai eficient prin site-ul web, realizat în
etapa anterioară a programului de conservare.
Informaţiile despre rezultatele strategiei
naţionale de conservare din Ungaria şi despre
răspândirea în muzeele din ţară a principiilor
conservării preventive vor fi diseminate spre
opinia profesională internaţională sub forma
unei broşuri în limba engleză despre program.
Pe lângă versiunea tipărită, acest material va
fi distribuit şi în format electronic spre
ICCROM, ICOM şi instituţiile şi asociaţiile
de conservare preventivă afiliate acestor
organisme. Ca prim pas, rezultatele obţinute
188
de Ungaria în acest domeniu au fost
comunicate în cadrul unui curs internaţional
(Conservare preventivă: Reducerea riscurilor
pentru colecţii, organizat de ICCROM) şi al
unei conferinţe internaţionale de conservare
preventivă (organizată de Ministerul Culturii
şi Cultelor din România şi Muzeul „ASTRA”
prin Centrul de pregătire a conservatorilor şi
restauratorilor), ambele desfăşurate la Sibiu,
România, în 2007.
Figura 9. Noi spaţii de depozitare, Muzeul
Etnografic.
10. Coordonare, Muzeul Etnografic, ca
centru de competenţă
Pentru a asigura succesul strategiei naţionale
de conservare, a fost nevoie de un dialog
continuu între Colegiul pentru Muzee al
Fondului Cultural Naţional, Departamentul
Colecţiilor Publice al Ministerului Educaţiei şi
Culturii şi Comitetul de Conservare Muzeală.
Necesitatea colaborării s-a impus în două
privinţe: concentrarea şi coordonarea
fondurilor distribuite şi promovarea unitară,
consecventă, la nivel naţional, a principiilor
de conservare preventivă. Cadrul instituţional
pentru program continuă să fie Muzeul
Etnografic, instituţie de vârf în conservarea
preventivă din Ungaria, care, începând din
2008, a fost desemnat de către Ministerul
Educaţiei şi Culturii ca centru de competenţă.
Rolul jucat de Muzeul Etnografic constă în
organizarea, conducerea şi administrarea
sarcinilor strategiei naţionale de conservare şi
în asigurarea asistenţei prin coordonare,
informare, educaţie continuă şi implicare
experţilor externi în soluţionarea problemelor
 Fejős, Z. Strategia naţională de conservare preventivă din Ungaria, 2003 - 2010

de conservare întâmpinate în muzeele din

Ungaria.

189
Tendinţe în conservarea preventivă

190
INDEX

La numărul de pagină îngroşat se explică temenul din

index.

Absorbant de oxigen 70, 126 Arhivă 19, 22, 23, 28, 71, 76, 82, 83, 147 – 150,
Absorbţie 71, 95, 125, 134, 147, 157 – 159, 163, 152 – 154, 156, 170
165 Artropode 55
Acetatul de polivinil 125 Ashley - Smith, Jonathan 3, 21, 50
Acetonă 131, 133, 135 ASHRAE 22 23, 88, 93, 94
Acid 84, 121, 124, 129, 130, 133 Aspergillus sp 62
acetic 80, 124, 134, 153 Attagenus Pellio 58
azotic 86, 87, 130, 133
azotos 86, 87
carbonic 70 Benchmarking 18
carboxilic 81, 84 Benzi NoxaLotte 74
clorhidric 133 Berducou, Marie 12
cromic 129 Beton uşor 150, 168
formic 21, 80, 84, 93, 123 Bilanţ de masă 84, 85, 92, 93
Acrilic 33, 123 Biodăunători 19, 20, 64, 65, 67, 169, 172,
Acţiune preventivă 177 173,184
Adeziv 21, 33, 43, 60, 62, 111, 123 – 125, 127, Biologic 19, 20, 64 – 66, 69, 70, 74, 75, 80, 146
129, 132, 134 173
Adsorbţie 95 Blattella Germanica 59
Aerosoli 179 Blocare 65, 88, 90, 122
Ageless 126 Bloc de depozitare modular 178, 182, 186
Agent de degradare 19, 20 izolat 182
Agresori 9 – 14 Bromură de metil (CH3Br, MeBr) 64, 71, 76
Aldehidă 123, 138, 144 Buget 17, 76, 126, 137, 176, 177, 180, 182, 184,
Alternaria sp 62 185 – 187
Ambalaj 45, 68 – 71, 126, 153, 154, 178 Building Management System (BMS) 169
Amidon 61 Bule (corturi) de gazare 70
Analiză cost/ beneficiu 89, 90
Anizotrop 68
Anobium Punctatum 61, 62 Camfor 73, 74
Anoxie 70 Capacitate termică şi higroscopică 168
Anthrenus Museorum 58 Capcană 65 – 68
Anthrenus sp 57 Carantină 65, 66
Antomarchi, Catherine 13, 117, 118 Cariul comun de mobilă 61
Aparat de climatizare 182 de parchet 61
de iluminat 46 Carton acid 121
de măsură şi înregistrare 169 Catalizator 125
mobile de purificare şi umidificare a aerului Cauciuc vulcanizat 71, 76, 121, 123
182 Cărbune activ 21, 144, 154
Apret 60 Ceară 61, 24
Argint 76, 81, 92, 93, 125, 127 129, 131 – 133, Ceasornicul morţii 61
135, 138, 144, 159, 162 Celuloză 43, 60, 62, 72, 74
Arheologic 14, 62, 63, 65, 72, 76, 115, 136, 169, CEN 24, 25
172 Cheratină 55
Arhitect 9, 10, 13, 153, 157, 158 Ciment fibros 150

191
 Tendinţe în conservarea preventivă
Circulaţie 12, 64, 68, 71, 89, 90, 94, 149, 155,
153, 161, 169, 170
Cladosporum sp 62
Clădiri istorice 91, 111
Climat 4, 9 – 14, 19, 22, 27 – 32, 57, 58, 69, 86,
90, 91, 93, 105, 137, 147 – 149, 155, 157,
159, 167 – 173, 182
Climatizare pasivă 167, 168, 170
Clorura de polivinil 121, 123, 124
Cocon 56, 61
Colecţie de istorie naturală 76, 122
mixtă 153
muzeală 56, 58, 73, 88, 93, 175, 176, 180,
184, 186
Colorant 39, 40, 42, 51, 74, 81
Combatere 12, 64, 68, 71, 74, 75, 180, 184
Comisie Internaţională de Iluminat (CIE) 52
Comitet European pentru Standardizare 24
Compatibilitate 121, 122, 126, 127
Compuşi 74, 75, 80, 81, 85 – 87, 91, 94, 121 –
127, 137, 143, 144, 153
acizi 124
cu sulf 81, 91, 123, 124
arsen 74, 75
Concentraţie 20, 21, 69, 70, 73 – 75, 79, 80 – 95,
98, 121 – 126, 130, 132, 137, 138, 143, 144,
149, 150, 152, 153, 188
compuşi organici volatili COV 137, 138, 144
în regim de tranziţie 95
în regim staţionar 95
Conceptul - Zephyr 168
Condens 44, 68, 69
Condensare 29, 64, 105, 106, 111 112, 131 – 133
Condiţie de microclimat 17, 33, 186
Condiţionare a aerului 22, 23, 27, 28, 30, 82, 88,
90, 94, 95, 106
Conservare 3, 4, 9 – 12, 14, 17, 18, 20 – 22, 23,
31, 33, 43, 59, 60, 74, 79, 85, 88, 89, 91 –
95, 107, 108, 112, 116, 122, 129, 130, 135 –
137, 145, 147 – 149, 151, 164, 167 – 169,
171, 172, 175 – 177, 179 – 181, 183, 184 –
188
curativă 9, 11,14, 116
predictivă 17
preventivă 3, 4, 9 – 14, 17, 24, 95, 116, 135,
136, 175, 176, 179, 181, 183 – 185, 187,
188
Conservare – restaurare 12, 14
Conservator 9, 10, 12, 12, 18, 20, 22, 23, 50, 73,
75, 76, 79, 81, 94 – 96, 115, 122, 127, 130,
138, 144, 149, 155, 156, 167, 172, 173, 176,
183, 188
Conservator - restaurator 9, 12, 13
Constantă 28, 30, 87, 106, 109, 125, 142, 146 –
152, 171 – 173
Contaminanţi 88, 127
192
Control activ 90, 149
pasiv 79, 90
Conţinut de umiditate 28, 56, 148
Convecţie 95, 158, 161, 163, 164
Coroziune 3, 81, 92, 93, 121, 123, 129, 130, 131 –
134, 143, 145
accelerată 3, 129, 131, 133, 145
Corp de fructificare 62
COSHH 135
Coşenilă 51
Craclură 110, 111
Crăpătură 28, 59, 65, 76, 110
Criogenare 66, 68, 71, 72, 75, 76, 173
Ctenolepisma Longicaudatum 60
Culoare 21, 27, 29, 37, 38, 40 – 51, 56 – 61, 27,
69, 74, 79, 105, 108 – 116, 130, 144, 149,
153, 164, 173
Cumulativ 10, 37, 38, 50, 72, 91, 171
Cupon metalic 127, 129, 131, 133, 134, 138, 144
Cupru 81, 92, 129, 131 – 133, 135, 138, 143
Curăţire 14, 21, 65, 72, 73, 129 – 131, 133, 134,
147, 154, 169, 173
Cutii Vapona 73, 74
2,2 diclorvinil – dimetil fosfat 74
Data logger 39
DDT 74, 75
DDVP 74
Decolorare 39, 40, 50 – 52, 81, 121, 124, 157
abia perceptibilă (DAP) 50
Degradare (vezi şi deteriorare) 19 – 24, 27, 28,
31, 33, 37, 40, 42, 48 – 50, 55 – 58, 60, 61,
63 – 65, 67, 70, 72 – 74, 79, 80, 89, 91, 107,
110, 121, 122 – 127, 129, 144, 147, 148,
151, 154, 157, 176
acceptabilă 50
chimică 23, 80, 147
materialelor 37, 40, 42, 124, 151, 157
Delicvescenţă 29
Deltametrine 64
Depozit 3, 4, 10, 11, 13, 41, 64 – 66, 69, 72, 79,
83 – 85, 88, 90, 91, 95, 115 – 118, 129, 138,
147, 150, 151, 155, 167 – 173, 176 – 188
de folosinţă comună 4, 167 – 170, 172, 173
Depozitare 14, 18, 10, 23, 28, 30, 33, 66, 69, 72,
79, 84, 85, 88, 94, 116, 122, 125, 126, 129,
150, 151, 168, 170, 172, 178 – 183, 186 –
188
Desorbţie 95, 124
Detectare 65, 66, 127
Detergent Decon 90
Deteriorare (vezi şi degradare) 3, 9, 11, 14, 27 –
34, 37, 38, 42, 66, 78 – 81, 84, 88, 91 – 95,
105, 108, 110 – 112, 115, 116, 126, 127,
130, 143, 151 – 153, 155, 158, 172
 Index 

biologică 23, 80, 147 Evaluare 4, 14, 19, 29, 79, 88, 90, 92, 122, 127,
mecanică 33 129 – 132, 138, 140, 144, 159, 167, 170,
Dezinfecţie 14, 64, 66, 68, 72, 73, 75, 115, 168, 172, 175 – 178, 180, 184 – 187
173 Excremente 56, 59, 61
Dezinsecţie 64, 68, 69 – 71, 75 Expoziţie 20, 37, 38, 41, 47 – 50, 65, 117,121,
Dezumidificare 22, 94, 169, 171, 173, 178 126, 127, 137 – 147, 155, 157 – 161, 163,
Dezumidificator 64, 71, 126, 167, 169 – 171, 178, 165, 175 – 185,
182, 186, 187 Expunere 3, 21, 23, 28, 38 – 42, 49 – 52, 66 – 72,
Munters mlt 800 171 79, 80, 84, 88 – 95, 105, 106, 111, 121 –
Dialog 172, 173, 185, 188 129, 135, 137, 138, 157, 177, 179, 180
Dicloro-difenil-triclor etan 74, 75 Exuvii 58, 66
Diclorvos 74
Difuziune 80, 81, 126, 138, 152, 155
Diluţie 92, 154 Feller 39, 53
Diminuator 87, 95 Fereastră 3, 41 – 43, 49, 57, 58, 65, 57, 81, 83,
Dioxid de azot 80, 81, 83, 85 – 87, 90, 91, 93 95, 148 – 151, 157 – 165, 178, 179
de carbon 62, 69, 70, 75, 123, 124, 138 Feromon 67
de sulf 21, 80, 81, 85, 91, 93 Fibră optică 48, 141, 143
Dispozitiv Elsec 764 138 Filament 44, 45, 47, 62
radio de înregistrare a datelor 170 Film 115, 123, 154
Documentar 13, 117 Filtrare a aerului 20, 79, 89, 90, 94
Dopuri Radleys 131 chimică 81, 82, 83, 94
Dozaj 91, 94 Filtru 20, 21, 41, 42, 45, 47, 49, 65, 89, 90, 95,
Doză 21, 72, 92 – 94, 131 147
răspuns 93, 94 de cărbune 154
Dozimetru 40, 79, 92, 94, 127 UV 42, 45, 47
Dulux 47 Fisură 56, 61, 76, 121
Durată de expunere 38, 41 Flotant 164
de viaţă 27, 44 – 48, 125, 126 Fluctuaţie 22, 30 – 33, 85, 106, 107, 110, 111,
140 – 143, 150, 167, 168, 170, 173, 178
Flux 38, 44, 70, 85, 86, 88, 94, 158, 159, 162
Echilibru 95, 154, 155 Folie 69, 124, 133 – 135, 159 – 162, 165, 179
Efect 10, 11, 17, 21, 22, 27, 29 – 32, 37 – 43, 47, de aluminiu 124, 165
48, 50, 52, 68 – 71, 73 – 75, 79 – 81, 90 – de aluminiu laminată 124, 125
93, 106, 107, 110 – 112, 123 – 127, 129 – de polietilenă 123
132, 135, 138, 141 – 145, 148, 150, 152 – de protecţie UV 179
155, 157, 161, 162, 168 Formaldehidă 80, 93, 122, 123, 126, 144
advers 79, 92, 93, 112 Forţă 32, 94, 107 – 110
de tamponare 148 Fotocelulă 41
termic 157 Fotooxidare 42
Eficienţă luminoasă 44 Fungicide 71, 74
Eflorescenţă 81, 121, 178 Fusarium sp 62
Elitre 57, 58 Fungi 3, 27, 55, 61, 62 – 68, 71 – 76, 152
Emisie 21, 42, 45, 79, 80, 81, 87, 88, 93, 94, 95, Fragil 9, 11, 14, 29, 68, 76, 81, 126
121 – 123, 124 – 126, 137, 143, 144, 150
Energie 22, 28, 30, 33, 37 – 40, 42, 42, 44, 46 –
48, 69, 72, 94, 95, 150, 152, 157 – 165, 169 Galerie 20, 28, 29, 61, 62, 79, 82 – 84, 86 – 91,
Enzime 63 94, 105, 10, 122, 125, 137 – 143, 145, 163,
Esenţă 61, 74 164
Eşantionare 80, 81, 93 Gândac 55 – 62, 66, 67, 73 – 76
Etanol 63 american 59, 60
Etanş 65, 70, 71, 88, 91, 95, 124 – 126, 137 – de blană 58
140, 144, 145, 157, 161, 168, 171 de bucătărie 55 – 59, 75
Etic 13, 65, 116 de covor 57 – 59, 67
Etuvă 69, 129 de covor cu 2 puncte 58
Eulan 75 de covor sud-american 58, 59

193
 Tendinţe în conservarea preventivă

de dulap 58 Izolare 65, 66, 70, 90, 105, 106, 110, 123, 140,
de muzeu 58 142, 143, 148 – 150, 154, 157 – 163, 168,
german 59 169, 173, 178, 179, 180, 182, 183, 185, 187
oriental 59 Izoperm 23, 24
pâinii 55, 56
roşu 59
tutunului 55 Împachetare 48, 71
Gaz trasor 138 Încălzire 22, 27, 28, 33, 43, 49, 64, 69, 74, 88, 94,
Gazare 69 – 72, 75 95, 106, 148 – 151, 154, 157, 159, 164, 169,
cu azot 70 170, 178
cu bromură de metil 71 centrală 28
cu CO2 69, 70 de conservare 22, 148
Gaze acide 129 Întrerupătoare cu temporizare 41
Geam de policarbonat 162, 164 Întreţinere 20, 22, 27, 30, 44, 47 – 49, 64, 65, 74,
Germinare 62, 63, 71 115, 116, 158, 169
Gestionare Integrată a Biodăunătorilor 64 172
Glucide 55
Gruchy, Charles 12 Jaluzea 41 – 43, 158, 161, 163 – 165
Guillemard, Denis 12 Johnston – Feller 39, 53

Hârtie neacidă 60, 121, 122 Larve 55 – 58, 61, 66, 73, 74, 75
Hidroceruzită 131 Lasioderma Serricorne 55
Hidrogen sulfurat 80, 126 Lămpi 39, 42 – 49, 159, 165
Hidroliză 23, 123, 126 cu filament de carbon 45
Hife 62 cu halogen 42, 44, 45, 46, 47, 48, 165
Higrometru 170 cu presiune foarte joasă 45
Higrostat 149 de joasă presiune 45
HVAC 22, 27, 82, 89, 95, 106 incandescente 43, 44, 45, 47, 48, 165
Hylotrupes bajulus 61 mixte 45
cu descărcare în gaze la înaltă presiune 45,
47, 48
ICCROM 10, 11, 13, 14, 117, 118, 175, 188 fluorescente compacte 43, 45, 47, 48
ICOM 13, 14, 17, 23, 167, 175, 188 Led 47
Impermeabil 123 Legături încrucişate 42, 124
Iluminare 9, 21, 37 – 52, 86, 126, 137, 141, 142 Lepisma Saccharina 55, 56, 60
Indicator de performanţă (Benchmarks) 18, 24 Lepismatidae 60
Indice de redare a culorii Ra 43 – 47 Lexan 9034 42
Indigo 51 LightCheck Sensitive 40
Inert 32, 44, 46, 70, 85, 90, 111, 123, 126, 131, Ultra 40
133, 134, 143, 145, 147, 151, 153 Lindan (C6H6Cl6) 64, 75
Infecţie 64, 66 Litargă 131
Infestare 14, 64 – 66 LOAEL 93
Infiltraţie 89, 95 Lumen 38, 39, 48
Inhibitor 152 Lumină 3, 9, 14, 19, 20, 21, 24, 27, 37 – 52, 56,
Insecte 3, 20, 37, 51, 55 – 76 58, 60, 67, 79, 141, 142, 157, 159, 169, 181
Insecticid 73 – 76 incidentă 38
Inspecţie 65, 67, 69 fluorescentă 42 – 48, 141, 165
Instituţie publică 172 vizibilă 39, 40 – 47
Instrument de măsură 171 Luminanţă 38
Intensitate luminoasă 37 Luminofor 43, 46
Investigator 122, 139 Luminozitate 39, 165
IPM (Integrated Pest Management) 64, 71 Lungime de undă 37, 38, 39, 41, 42, 51, 150, 157
IR 40, 42, 46, 47, 49 Lux/ Lx 38, 40, 41, 47, 50, 51, 52
Iradiere 72 Luxmetru 39
Ireversibil 11, 31, 32, 37, 85, 116 Lux-ore 50, 52

194
 Index 

Lyctus sp 61 Norme 11, 14, 17, 177, 179

Nutritiv 56, 62, 152

Managementul colecţiilor 175, 183

Manager 157, 185 Ochelari 73
Manipulare 14, 61, 62, 69, 73, 75 Omnivor 55, 59
Manşon 56, 57 Ootecă 59, 60
Manualul utilizatorului 172, 173 Organic 29, 40, 42, 51, 55, 56, 58, 62, 64, 68, 70,
Mască 73, 135 73, 85, 87, 94, 123, 124, 133, 135, 137, 143,
Masicot 131 144, 151, 157, 158
Măsurătoare 28, 31, 32, 79, 80, 89, 91, 92, 94, Orificiu de zbor 61, 62, 73
106, 137 – 144, 148, 150, 153, 158, 160 – Osram 46, 47
162, 173, 181, 186 Otravă de şobolani 74
Mediu ambiant 88, 142, 149, 159 Oxid de etilenă 64, 72
Melinex 121, 134 Oxidare 23, 42, 54, 80, 92, 93, 131
Metaboliţi 63 Oxigen 56, 62, 70, 71, 75, 123 – 126
Metal expandat 160, 161, 162, 164, 165 Ozon 21, 41, 71, 80 – 82, 84 – 87, 89, 91, 93, 95
Metamorfoză 55, 56, 58, 60
Metoda thermo lignum 69
de control 122, 124, 127 Para-diclorbenzenul (C6H4Cl2) 73, 74
Miceliu 62, 63, 68, 71, 73 Pâslă bituminoasă hidroizolantă 169
Michalski, Stefan 12, 17, 22, 23, 39, 84, 88 Patogen 63
Microbiologic 152, 153, 172 Patrimoniu cultural 9, 158, 160, 163
Microclimat 3, 9 – 11, 17 – 19, 21 – 24, 27 – 34, Pălirea culorilor 50, 51, 81
39, 64, 79, 84, 90 – 94, 105 – 107, 111, 112, PDCB 73
117, 122, 137, 138, 140 – 143, 145, 147, Penetrare 63, 72, 74, 95, 123, 155
149 – 152, 154 – 158, 167 – 173, 177, 178, Penicillium sp 62
180, 183, 186, 187 Pentaclorfenol (pcp) 64
pasiv 147, 152, 155, 168, 173 Periplaneta Americana 59 60.
Migraţie 121 – 124 Permeabil 70, 123, 152, 169
Model CONTAM 88 Permetrine 64
de predicţie 3, 79, 84, 87 Perspex VE/ VA 42, 143
IMPACT 88 Pervaz 58, 159
Nazaroff şi Cass 87 Pesticide 64, 66, 73, 76
Moleculă 20, 124, 153, 154 Peştişor de argint 55, 56, 60
Molie 55, 56, 57, 66, 67, 73, 75 de argint cenuşiu 60, 75
de blană 57 de hârtie 60
de haine 56, 57 Pete 57, 61, 63, 66, 121
de tapiserie 57 Philips 46, 47
Monitorizare 20, 21, 28, 30, 40, 41, 44, 61, 64, Pigment 40, 51, 71, 76, 108, 111
65, 67, 69, 70, 80, 81, 88, 92, 93, 127, 138, Piretroid 64
140, 144, 160, 167, 169, 170, 177, 180, 181, Planul Delta 11, 116
184, 186 Plasă de sârmă 160
Mordant 51 Plexiglas 201 – 209 42
Mucegai 22, 23, 28, 29, 71 Plumb 71, 76, 79, 81, 92, 93, 108, 109, 111, 112,
Muzeograf 21, 144, 157, 185, 188 127, 129 – 135, 138, 143, 144
Mylar 121 Plumbonacrit 131
Poluant intern 86, 124
Poluare a aerului 79, 80, 84, 88, 89, 91, 92, 94
Naftalina (C10H8) 64, 73, 74 internă 3, 79, 147
Năpârlire 55 Parametri de microclimat 17, 18, 28, 30 – 32, 39,
Necrofag 76 79, 107, 181 – 183, 186, 187
Nevertebrate 55 Pasiv 3, 4, 12, 79, 80, 81, 90 – 94, 122, 127, 138,
Nivel de includere 147 147 – 150, 152, 153, 155, 167 – 171, 173
ISO 51, 52 Politici proactive 177
NOAEL 21, 93 Poliuretan 121, 124, 126, 143, 159, 162

195
 Tendinţe în conservarea preventivă

Poluant 20, 21, 42, 79 – 81, 84 – 95, 123 – 127, Risc 12, 19, 21, 23, 27, 29, 30, 37, 62, 63, 65, 68
130, 135, 144, 145, 147, 153 – 155, 179 – 71, 75, 88, 90, 94, 109, 117, 121, 122,
Poluare 3, 9, 14, 19, 20, 27, 79, 80 – 89, 90 – 95, 127, 132, 133, 137, 143 – 145, 172, 187,
147, 153, 154, 178 188
Pompă 33, 71, 81, 148, 149, 150, 152, 154 RMSD 133 – 135
Praf 19, 20, 21, 28, 56, 61, 63, 64, 65, 73, 75, 76, Rumeguş 61, 62, 66
115, 121, 135, 145, 169, 178, 182
sicativ 76
Prag 30, 80, 85, 92, 94, 95 Sare 63, 64
Prăfuitor 61 cuaternară de amoniu 66
Prevenţie 41, 63 delicvescentă 29
Prezervarea 11, 27, 33, 37, 79, 88, 91, 93, 94, Săculeţ absorbant 70
167, 169, 172 Scimbare paradigmă 17, 24
Proiect EuroCare EU-1383 „Prevent” 159 Sebera, Donald 23
Protecţie 13, 33, 42, 43, 57, 72, 73, 89, 94, 157, Semi-pasiv 152
158, 159, 160, 161, 163, 164, 175, 178, 179, Senzor 30, 41, 92, 152, 169, 182
181, 182, 185, 187 Senzor Pt-100 160
Protocolul de la Montreal 71 Sistem 10, 17, 21 – 24, 27, 28, 37, 38, 44 – 46, 48
Prototip 92, 139, 140, 164, 165 – 50, 56, 65, 68, 71, 72, 79, 87 – 90, 95,
Pseudo-pasiv 149 106, 115, 117, 125 – 127, 137, 138 – 143 ,
145, 149, 157 – 165, 168, 169, 178, 181,
182, 185
Radiaţie 27, 37, 39 – 49, 51, 69, 71, 72, 124, 150, de aer condiţionat 23, 137, 158
157 – 160, 163 – 165, 179, 181 de iluminare 38, 48, 50, 137, 141
electromagnetică 37, 72, 157 de management al clădirii (SMC) 169
gamma (γ) 71, 72 de răcire 140
termică 157, 158 de umbrire 157, 158, 160 – 164
vizibilă 37 performant de filtrare (HEPA) 71
UV 20, 37, 41, 51, 52, 67, 72, 124, 157, 179, de monitorizare radiotelemetric Hanwell 138
181 Soluţie 11, 18, 20, 22, 50, 66, 72, 73, 75, 86, 127,
Raport I/E 82, 95 130, 133, 157, 158, 161 – 163, 171, 178,
Rată de schimb a aerului 81, 84 – 86, 88 – 91, 94, 179, 182, 184, 186, 187, 188
95, 122, 125, 129, 137, 138 – 145, 149, 150, Sorbţie 84, 86 – 88, 90, 92, 94, 95
153 – 155, 168, 170, 171, 173 Spălare a aerului 28
Răşină 71 Specificaţie 3, 18 – 23, 28, 30, 31, 33, 34, 137 –
Reactant 125, 126 145, 171
Reactiv 33, 51, 85, 92, 94, 125, 130, 135, 143, Spectru electromagnetic 37
153, 154 Spor 33, 62, 63, 66, 68, 71 – 73
Reacţie chimică 20, 31, 39, 42, 43, 86, 87, 124, Standard 3, 13, 17, 18 – 24, 30, 31, 39, 40, 50, 88,
126 92 – 94, 130 – 135, 138, 143, 147, 149, 151,
Recipiente Petri 133 155, 161, 162, 168, 172, 173, 177, 180, 183
Recircularea aerului 89, 155 de lână albastră 39, 40, 50, 51
Reducerea riscurilor 188 de referinţă 161
Reflector 43, 46, 48, 160, 161, 164, 165 Stegobium Paniceum 55
Reflexie 38, 49, 50, 159, 161 Steril 62, 64, 71, 72
Registru 11, 65, 68 Sticlă cu protecţie solară (shade-lite) 160
Regn 62 izolantă 157, 158, 160 – 163
Regulă empirică „100, 10, 1” 84 LOW-E 150
Reproductibilitate 130, 133 plană normală 160
Responsabil pentru conservare 183 Stigmă 56
Restaurare 9, 11, 12, 14, 107, 116, 177, 179 Strălucire 37, 38, 49
activă 179 Structură 11, 14, 20, 31, 37, 50, 51, 61, 63, 73, 76,
Restaurator 9, 10, 12, 13, 65, 73, 179, 185, 188 88 – 91, 95, 106, 107, 123, 137, 150, 152,
Restricţionat 31, 32, 68, 107, 108, 109, 111 160, 162, 167, 182, 185
Reversibil 31, 32, 37 Substanţă repelentă 73

196
 Index 

Suprafaţă 38, 41, 42, 49, 50, 57, 60 – 63, 66, 68, Umiditate 3, 10, 14, 19 – 24, 28, 33, 37, 39, 43,
73 – 75, 85 – 88 , 92, 94, 105 – 107, 112, 59, 68 – 71, 73, 85, 86, 89, 90, 92,105 –
121, 124, 125, 129, 131, 133, 153 – 155, 112, 122, 125, 129, 138, 140, 150, 151, 152,
162, 168, 169, 172, 178, 179 155, 167 – 169, 171, 177, 181, 186
Susceptibil 153 atmosferică 148
relativă 9, 27, 31, 56, 57, 60, 63, 64, 79, 80,
93, 107, 110, 111, 147, 167, 178, 182
Tampon microclimatic 171 Unghi de incidenţă 157
Tamponare 33, 90, 140, 142, 143, 147, 148 – 152, Uniformitate 147, 150, 152
155, 167 – 169, 171, 173 Uscare prin congelare 68
Temperatură 9, 18 – 24, 27, 28, 30 – 33, 39, 43 – UV-metru 39
47, 56, 59, 60, 63, 64, 68 – 70, 72, 75, 76, Uzura mecanică 169
89, 93, 94, 105, 106, 112, 122, 124, 126, Umed 13, 14, 31, 60, 63, 65, 68, 75, 93, 107, 111,
129, 134, 138, 140, 141, 142, 147, 149, 150 147, 171
– 155, 157 – 165, 168, 173, 178, 181, 182, UR (vezi umiditate relativă)
186
de culoare 43 – 47
tranziţie vitroasă (Tg) 69, 76 Valoare U 159
de topire 69, 76 prestabilită 33, 152
Tensiune 22, 23, 29, 31 – 33, 40, 43, 44, 69, 76, Vapori 44, 46, 64, 73, 74, 80, 88, 123 – 125, 132,
107, 108, 110, 111, 131 135, 148 – 155, 169
Termic 43, 111, 147, 149, 150, 152, 154, 155, 157 Ventilaţie 20, 22, 27, 28, 33, 43, 46, 64, 71, 73, 81,
– 159, 161 – 163, 168, 169, 173 85, 86 – 95, 106, 125, 137, 139, 141 – 143,
Termohigrograf 181 145, 147 – 159, 161 – 163, 168, 169, 178
Termohigrometru 39, 156, 181 mecanică 20, 81, 95
Test în picătură 122, 127 Vibraţie 121
standard 131 – 135 Vid 68
„3 în 1” 131 – 135 Viermi 58, 61
Oddy 129, 143 Viteză de degradare 22, 24, 37, 80
Tétreault, Jean 21, 80, 84, 88, 92, 93, 143 de depunere 84, 85, 87, 94
Textile 3, 9, 14, 30, 37, 40, 42, 48, 51, 52, 55 – de emisie 124 – 126
57, 60 – 63, 67, 68, 72 – 75, 95, 107, 108, de îndepărtare 85, 86
121, 129, 131, 132 de reacţie 86
Thermobia domestica 55, 56, 60, 75, 76 Vitrină 3, 18, 33, 39, 41 – 44, 46, 48, 81, 84, 88,
Timol 74 89, 115, 121 – 123, 125 – 129, 137 – 145,
Timp de înjumătăţire 86, 154, 155 159, 179
Tinea Pellionella 57 Volatil 74, 121 – 128, 137, 143, 144
Tineola Bisselliella 56, 67 Vopsea alchidică 123
Tipuri de lămpi 43, 45, 46, 48 epoxidică 124, 169
Toxic 64, 66, 74, 75, 93, 121, 122, 127, 135 pe bază de ulei 121
Transport 13, 14, 48, 66, 71, 75, 76, 88, 115, 126, poliuretanică 124
150, 168, 172, 183, 187
Tratament 64, 66, 68 – 73, 75, 76, 115, 127
prin căldură 69 Xilen 144
Triclorura de arsen 74 Xilofag 56, 61
Tricophaga Tapetzella 57 Xestobium rufovilosum 61
Trioxid de arsen 74
Trogoderma Angustum 58
Waller, Rob 12, 17, 24

197