Tipuri de Ambaje Si Ambalarea Produselor Nealimentare

Noi tipuri de ambalaje şi metode de ambalare la produsele nealimentare
Se pare că una din primele preocupări referitoare la încercarea de conservare a

alimentelor a fost legată de necesitatea de aprovizionare a armatelor. La începutul
secolului al XIX – lea, Napoleon a constatat că acest lucru este dificil de realizat.
Napoleon avea nevoie de alimente ambalate care să poată fi luate de armatele sale
oriunde ar fi mărşăluit, astfel că a oferit un premiu de 12.000 franci pentru o metodă de
conservare corespunzătoare. Acest premiu a fost câştigat de Nicolas Appert pentru
realizarea procesului de conservare în recipiente care, umplute cu produse şi închise,
rezistau la căldură şi la presiune. Procesul a primit denumirea de “appertizare”, după
numele autorului, iar mai târziu, de pasteurizare, după numele savantului Pasteur.
Tot în secolul al XIX – lea, în America a avut loc expansiunea spre vest.
Supravieţuirea până la prima recoltă, a pionierilor răspândiţi de-a latul continentului,
călătorind în căruţe cu coviltir, a fost mai uşoară pentru cei care s-au aprovizionat la
plecare cu alimente uscate şi conservate în cutii. Industria americană de conserve s-a
dezvoltat repede pentru a răspunde cerinţelor, dar şi pentru a aproviziona forţele rivale în
timpul războiului civil american.
Aceste exemple ale primelor utilizări ale alimentelor ambalate, deşi reflectă
principiile de bază ale ambalării, au avut ca principal scop supravieţuirea. Ulterior,
ambalarea a fost privită ca având un rol decisiv în realizarea obiectivelor legate de
siguranţa şi protecţia alimentelor, ca o măsură de prevenire a deteriorării acestora sub
acţiunea factorilor de mediu şi a rozătoarelor, dar şi ca o măsură de prevenire a
acumulărilor deşeurilor alimentare. Cu toate acestea, mult timp producătorii de alimente
au privit ambalarea ca un adaos, ca ceva care trebuie îndeplinit în modul cel mai ieftin cu
putinţă.
În opoziţie cu această atitudine, producătorii de ambalaje au privit industria
alimentară ca principalul consumator de ambalaje de pe piaţă. În ultimile decenii s-a
ajuns la un numitor comun: produsul şi ambalajul trebuie considerate împreună, această
interpretare fiind în avantajul consumatorilor de produse alimentare ambalate.
În economia de piaţă, decizia consumatorului are un rol preponderent în formarea
cererii, iar ambalajul a devenit un factor important de competitivitate, atât pe piaţa
internă, cât şi pe cea internaţională.
Evoluţia industriilor prelucrătoare în a doua jumătate a secolului nostru, potenţată
de progresul ştiinţific şi tehnic, de costurile în general ridicate ale materiilor prime şi de
expansiunea impetuoasă a industriei de ambalaje, în special în ţările dezvoltate, au
5
modificat imaginea produsului bicomponent (produs + ambalaj), strategia ambalării

reunind trei componente şi anume: materiale de ambalaje, accesoriile ambalajelor şi
produsul de ambalaj.
Cercetarea sistemului produs-ambalaj relevă tot mai mult necesitatea asigurării
unei cât mai înalte protecţii faţă de agenţii mediului înconjurător pe tot parcursul
circulaţiei tehnice, un design cât mai atractiv şi veridic şi un mesaj informaţional bine
pus la punct. Ambalajul modern reprezintă astfel, un tot integrat de componente
interconectabile, un set organizat de cunoştinţe şi concepţii, un mod ordonat de acţiune,
care pune în mişcare maşini şi oameni, idei şi invenţii, în vederea realizării optime a unor
obiective economice specifice. Prin urmare, crearea unor noi tipuri de ambalaje
reprezintă un proces de mare complexitate.
Lucrarea de faţă abordează problematica ambalării mărfurilor, prin prisma locului
ambalajului în economia contemporană, funcţiilor acestuia, a impactului asupra
mediului, a factorilor care influenţează producerea şi utilizarea tipurilor de ambalaje, iar
ca studiu de caz este abordată problematica ambalării mărfurilor alimentare.
Lucrarea este structurată pe patru capitole.
Primul capitol, “Conceptul de ambalaj”, prezintă noţiunile de bază privind
ambalajul în esenţa sa, cu toate elementele sale caracteristice: concept, design,
caracteristici, funcţii îndeplinite.
Capitolul doi, “Conceptul de ambalare”, cuprinde caracterizarea metodelor
moderne de ambalare: ambalarea colectivă şi porţionată, ambalarea în folii contractabile,
ambalarea de tip aerosol şi ambalarea aseptică.
Capitolul trei, “Valorificarea ambalajelor în relaţia produs-ambalaj-mediu
înconjurător”, caracterizează impactul major al ambalajelor asupra mediului înconjurător
şi problemele poluării provocate de ambalajele negestionate corespunzător.
Sunt prezentate normele adoptate de ţara noastră şi de Uniunea Europeană în ceea
ce priveşte căile şi metodele de reducere a poluării provocate de ambalaje; ştim cu toţii
că poluarea distruge, fapt pentru care se recomndă fabricarea unor ambalaje şi etichete
biodegradabile.
Capitolul patru, “Ambalarea mărfurilor nealimentare”, cu aplicaţie pe firma
CERSANIT S.A., firmă producătoare de obiecte ceramice, cuprinde caracterizarea
sortimentului de mărfuri ceramice fabricate de firmă şi modalităţile de ambalare a
acestora, în ambalaje noi şi moderne.
6
Decizia de alegere a ambalajelor trebuie să fie fundamentată ştiinţific, să

corespundă obiectivelor fabricării produselor şi caracteristicilor lor tehnico-funcţionale-
economice, preţului şi distribuţiei. Dintre factorii care influenţează şi determină decizia
de alegere a ambalajelor se reţin: natura produsului şi compatibilitatea lui cu ambalajul,
în strânsă corelaţie cu caracteristicile materialului de confecţionare, accesibilitatea
materiilor prime şi tehnologiilor; destinaţia ambalajului, sistemul de distribuire al
mărfurilor; costuri.
Ambalajul este o componentă esenţială a activităţii comerciale, fiind subordonat
mărfii şi deservind consumatorul. Sortimentele de produse nou apărute pe piaţă,
modernizarea concepţiei şi a tehnicilor comerciale aduc în discuţie diversificarea
ambalajelor în paralel cu creşterea exigenţelor faţă de acesta.
CAPITOLUL I
7
CONCEPTUL DE AMBALAJ
1.1 Conceptul modern de ambalaj
Din punct de vedere etimologic, cuvântul “ambalaj” vine de la prefixul francez

“en” şi de la cuvântul “balle”, al cărui sens este de “a strânge în balot”.
În practică, dar şi în multe lucrări de specialitate, se regăsesc trei termeni,
aproape sinonimi: condiţionare, ambalare şi packaging. Unii autori utilizează de
preferinţă termenul de packaging apreciind că, spre deosebire de primii doi termeni,
acesta nu evocă doar aspecte fizice şi funcţionale ale învelişului produselor ci,
deopotrivă, şi aspectele decorative care sunt de asemenea importante în politica de
produs. În această accepţiune, se poate defini packaging-ul ca fiind “ansamblul
elementelor materiale care, fără să facă parte din produsul însuşi, sunt vândute împreună
cu el pentru a facilita protecţia sa, transportul său, stocajul, prezentarea în linearul de
vânzare din magazin, identificarea şi utilizarea sa de către consumatori”1.
Alţi autori, printre care şi Ph. Kotler şi B. Debois, consideră condiţionarea şi
packaging-ul termeni sinonimi, primul fiind versiunea cea mai utilizată în limba
franceză, al doilea reprezentând termenul în limba engleză. Ca termen potrivit pentru
versiunea în limba română, este conceptul de condiţionare atunci când se doreşte să se
integreze acest ansamblu de activităţi legate de proiectarea şi fabricarea ambalajului
produsului în politica de produs de ansamblu.
În evoluţia lui, ambalajul a fost caracterizat ptin numeroase definiţii şi sensuri,
fiecare dorindu-se cât mai completă şi corectă.
În anul 1962, în revista “Neue Verpacking” se defineşte ambalajul ca fiind “o
învelitoare completă sau parţială a mărfii în scopul protejării acesteia în timpul
transportului şi depozitării, precum şi de a prezenta marfa beneficiarului în mod
adecvat”.
În anul 1970, la Varşovia apare lucrarea “Economia ambalajelor”, în care
autoarea Yadwiga Szymczac încearcă să cuprindă într-un tot definitoriu principalele
1
Frăţilă R,. Scorţar L., “Problematica valorificării deşeurilor din ambalaje în ţările Uniunii
Europene în calitatea şi dezvoltarea durabilă din perspectiva integrării în Uniunea Europeană”,
Editurac ASE, Bucureşti, 2002
8
caracteristici ale ambalajului şi consecinţele acestora pentru comerţ. Ea consideră că

“ambalajul asigură protejarea produsului în timpul depozitării, transportului şi utilizării
iar, în unele cazuri, protejarea mediului înconjurător faţă de eventualele influenţe nocive
ale produsului; înlesneşte depozitarea, vânzarea şi utilizarea produsului; prezintă optim
produsul şi prin acesta stimulează politica de vânzări”.
O definiţie complexă a ambalajului este enunţată de “Institutul Francez al
Ambalajului şi Ambalării”, în “Petit glossaire de l’emballage”: “Ambalajul este obiectul
destinat să învelească sau să conţină temporar un produs sau un ansamblu de produse pe
parcursul manevrării, transportului, depozitării sau prezentării, în vederea protejării
acestora sau facilitării acestor operatii”.
Sintetizând definiţiile existente în literatura de specialitate şi valorificând
rezultatele cercetărilor proprii, colectivul Catedrei de Merceologie din cadrul Academiei
de Studii Economice Bucureşti a definit ambalajul ca fiind “un sistem care însoţeşte
produsul în toate fazele circulaţiei sale, de la producător la consumator sau numai în
unele dintre aceste faze, îndeplinind funcţii legate de manipularea, protejarea,
consumarea şi desfacerea produsului”.
Conform STAS 5845/1-1986, ambalajul reprezintă un mijloc (sau ansamblu de
mijloace) destinat să cuprindă sau să învelească un produs sau un ansamblu de produse
pentru a le asigura protecţie temporară din punct de vedere fizic, chimic, mecanic,
biologic, în scopul menţinerii calităţii şi integrităţii acestora în starea de livrare, în
decursul manipulării, transportului, depozitării şi desfacerii, până la consumare sau până
la expirarea termenului de garanţie.
Una din definiţiile mai cuprinzătoare consideră că ambalajul este un sistem
fizico-chimic complex, cu funcţii multiple care asigură menţinerea sau, în unele cazuri,
ameliorarea calităţii produsului căruia îi este destinat, favorizând identificarea acestuia,
înlesnind atragerea de cumpărători potenţiali pe care îi învaţă cum să folosească, să
păstreze produsul şi cum să apere mediul înconjurător de poluarea produsă de ambalajele
uzate sau de componenţii de descompunere ai acestora.
Îmbogăţirea definirii ambalajului este ilustrată de schema evoluţiei ambalajului
(figut 1.1.1), în care se observă distinct etapele parcurse de un ambalaj pentru a ajunge la
ceea ce se consideră acum a fi un ambalaj total.
9
Ambalaj-marketing Ambalaj-serviciu
Comunicare prin imagine Păstrarea, depozitarea produsului
Comoditate în folosire
Ambalaj industrial Ambalaj Ambalaj social

Protecţia conţinutului total Compatibilitate ambientală
Figura 1.1.1 – Evoluţia noţiunii de ambalaj
Un ambalaj trebuie să îndeplinească în principal următoarele cerinţe:

 să aibă masă şi volum propriu reduse
 să nu fie toxic nici pentru produs, nici pentru mediul extern
 să fie compatibil cu produsul căruia îi este destinat
 să nu prezinte miros şi gust propriu
 să posede o rezistenţă mecanică cât mai ridicată
 să fie etanş faţă de gaze, praf, grăsimi
 să prezinte sau nu permeabilitate faţă de radiaţiile luminoase
 să aibă formă, culoare, grafică atractive.
În acelaşi timp, ambalajului i se impun şi alte condiţii, el trebuind să fie tot mai
uşor, mai simplu, recuperabil, reciclabil, înzestrat cu virtuţi ecologice. Nu putem
considera ambalajul fiind independent de alţi factori care intervin într-o strategie
comercială, dimpotrivă. El este unul din elementele importante ale sistemului global al
distribuţiei. Ambalajul îşi poate îndeplini rolul care a fost creat decât dacă modelul în
care este definit răspunde unei strategii globale care regrupează atât calitatea produselor
transportate, cât şi circuitele de distribuţie. Altfel spus, ambalajul ales trebuie să fie pe
cât posibil adaptat produsului, mijloacelor de transport şi pieţelor. Aceasta, în condiţiile
în care toate produsele în stare naturală sau manufacturate trebuie să fie transportate de
la locul fabricării până la cel al utilizării sau până la consumatorul final, în condiţii de
menţinere a calităţii şi integrităţii lor. În alţi termeni, apare necesitatea menţinerii calităţii
intrinseci a produselor.
Ambalajul optim presupune ca produsul şi ambalajul său, să fie privite ca un tot
unitar, luând în considerare următoarele aspecte: ca sprijin reciproc pentru îndeplinirea
cerinţelor consumatorilor, ca o prezentare integrată a funcţiilor pentru consumator, ca un
10
element optim integrabil a lanţului logistic. Această unitate se bazează întotdeauna pe

efectul de interschimbare produs-ambalaj; spre exemplu, convenienţa în utilizarea
produsului care oferă o anumită conformaţie a ambalajului să influenteze în aceeaşi
masură succesul precum gustul sau culoarea produsului însuşi.
Pe lângă criteriile de apreciere deja cunoscute pentru ambalaje, cum sunt: efectul
de protecţie, aptitudinea logistică şi eficacitatea publicitară, în ultimii ani au fost luate în
considerare punctele de vedere ecologice privind caracterizarea ambalajelor, respectiv
întocmirea ecobilanţurilor referitoare la ambalaje. În economia de piaţă se impune
elaborarea unui concept de estimare şi de apreciere a compatibilităţii ambalajelor cu
mediul înconjurător. Cunoaşterea ecobilanţurilor este de aceea o condiţie necesară.
Ecobilanţul unui ambalaj se compune din descrierea ciclului de viaţă al
ambalajului şi o analiză a efectelor asupra mediului înconjurător în totalitatea secvenţelor
sale.
Ciclul de viaţă începe odată cu extragerea materiilor prime şi se încheie odată cu
valorificarea deşeurilor provenite din ambalaje. Este necesară găsirea unui ambalaj
individual optim pentru fiecare produs în parte. Acesta se dovedeşte a fi un element de
legatură integral pentru organizarea produsului şi pentru un marketing de succes al
produsului. De asemenea, organizarea sistemului produs – ambalaj necesită o gândire
complexă precum şi utlizarea unor metode sistematice, inovative şi orientate.
Cercetătorii au descoperit că circa 50% din totalul cumpărăturilor în magazinele
cu autoservire se fac pe baza unor impulsuri provocate de ambalaje. Afirmaţia, cred eu
că este cât se poate de relevantă în ceea ce priveşte importanţa ambalajului şi mesajul
transmis de acesta.
La prima vedere, pentru un cumpărător oarecare, ambalajul nu reprezintă mare
lucru. El uremează a fi oricum îndepărtat după folosirea produsului. Dar, de fapt lucrurile
nu stau de loc aşa, ci, fără a exagera, lucrurile stau cu totul invers. De foarte multe ori
ambalajul este ales, el oferă informaţii despre produsul pe care îl conţine, el ne oferă
confortul utilizării produsului, el ne oferă o garanţie a calităţii (de exemplu: sunt
considerate mai de calitate băuturile îmbuteliate în sticlă, decât cele în PET). În spatele
producerii unui ambalaj viabil stau numeoase elemente de estetică şi design care sunt
deosebit de importante.
Ambalajele de prezentare şi desfacere a produselor, inclusiv ambalarea, constitue
în condiţiile actuale un factor important în diversificarea sortimentală, contribuie la
aprecierea calitativă a produselor şi stimularea vânzărilor.
11
Forma ambalajelor are în vedere cerinţe de varietate sortimentală, dozarea şi

proporţionarea produselor conform cererii pe piaţă, eliminând în final uniforminatea şi
monotonia sortimentală.
Culoarea ambalajului, stabilită în strânsă legătură cu forma produsului, are ca
obiective:
 stimularea vânzărilor
 conţinutul şi ambianţa estetica a spaţiilor comerciale
 personalitatea produselor
 promovarea unor elemente cu specific naţional sau zonal
 crearea din punct de vederea psihologic a unui climat comercial
 contribuţia directă la crearea unei tradiţii a produselor, întreprinderii etc.
Grafica adânceşte aspectele legate de individualitatea bunurilor de consum, în
raport cu destinaţia acestora, alături de celelalte elemente de estetică, fiind o contribuţie
importantă la creşterea desfaceriilor de mărfuri, stimulând concurenţa în condiţii optime,
sporind cracteristicile merceologice ale măfurilor.
Culoarea si grafica reprezintă calităţi estetice proprii ambalajului.
Caracteristicile estetice ale ambalajelor au o mare importanţă în actul de vânzare;
ele trebuie să-i convingă pe consumatori de calitatea produselor.
Forma de prezentare contează aproape în aceeaşi măsură ca şi produsul în sine.
De aceea, ambalajul trebuie să creeze imaginea calităţii produsului conferită de
soliditate, greutate redusă, durabilitate şi eficienţă în utilizare, iar concepţia estetică de
ansamblu să promoveze produsul, să pună în valoare marca, să permită o rapidă şi
corectă citire, fără să dea naştere la confuzii.
Alături de caracteristicile funcţionale, care asigură păstrarea calitativă şi
cantitativă a produselor, ambalajul trebuie să corespundă şi din punct de vedere
economic.
Sub aspect economic, ambalajul poate fi apreciat ca un produs finit oarecare, cu o
anumită destinaţie, în care s-au investit importante cheltuieli materiale şi de producţie.
În concluzie, un ambalaj ideal trebuie să protejeze bine produsul, să fie uşor şi
ieftin, iar caracteristicile sale tehnice trebuie să faciliteze operaţiile de manipulare,
transport şi stocare şi totodată să reprezinte, prin modul în care este conceput, un
instrument eficient de marketing.
Conjunctura actuală a influenţat şi tendinţele în dezvoltarea ambalajelor. Astfel,
se tinde spre simplificarea acestora şi ameliorarea calităţii, determinate de criza de
12
materii prime, energie şi materiale, de problemele ecologice şi exigenţele

consumatorilor.
În ţările dezvoltate, cu tradiţie îndelungată în producerea ambalajelor, ambalajul
este considerat ca o parte integrantă a produselor de înaltă calitate. Consumatorii sunt
dispuşi să plătească mai mult pentru a avea un produs mai bun, pentru un asemenea
produs, modul de ambalare, ambalajul în sine, având o importanţă deosebită. De altfel, în
costul produsului ambalat, costul ambalajului variază de la mai puţin de 5% din valoarea
produsului până la 6…10% sau chiar 15% din acesta. Excepţie fac produsele de lux, la
care costul ambalajului se poate ridica la 30…50% din costul produsului.
Realizarea unui ambalaj presupune efectuarea unor cheltuieli directe (proiectare,
crearea funcţiilor estetice, materiale, manopera şi utilaje), cât şi cheltuieli indirecte
(transport, manipulare, depozitare). Ca în orice altă activitate, şi în fabricarea ambalajelor
se urmăreşte obţinerea unei eficienţe tehnice, economice şi sociale cât mai ridicate, mai
ales în condiţiile în care ambalajul a devenit el însuşi un produs ca atare.
Schimbările în structurile de distribuţie, dezvoltarea autoservirii, deplasarea către
zonele periferice ale oraşelor, logistica informaţiei au ajutat nu numai la îmbunătăţirea
funcţiei tehnologice a ambalajului, dar au întărit funcţiile comerciale şi de marketing.
Ambalajul şi-a dezvoltat propria retorică, multiplicând semnele de recunoaştere
pentru a convinge consumatorul într-un timp extrem de scurt că produsul respectiv este
mai bun decât cel al concurenţei.
1.2 Desing-ul ambalajelor
Denumirea de „design” acoperă o gamă largă de activităţi, care implică

vizualizarea creativă a conceptelor, planurilor, ideilor şi producerea schiţelor, modelelor
sau a altor reprezentări ale acestor idei, având ca scop furnizarea de instrucţiuni pentru a
face ceva (un lucru) care nu a mai existat niciodată sau care nu a mai existat în forma
respectivă.
Deşi preocupările pentru design au însoţit dintotdeauna munca omului, se poate
spune că design –ul industrial a început să se dezvolte cu adevărat spre sfârşitul secolului
al XIX-lea, în Europa.
Chiar de la apariţia design-ului industrial (termenul de „design industrial” a fost
folosit pentru prima dată, în mod oficial în anul 1913, când Oficiul American de
13
Protecţie Industrială propunea modificarea reglementărilor în vederea protejării design-

ului industrial) s-a creat o diferenţiere între concepţiile europene şi cele americane de
design.
În concepţia europeană accentul este pus pe simplitatea funcţională (conform
principiului forma urmează funcţia), pe când în SUA , accentul s-a pus, în primul rând,
pe aspectul exterior, utilizând design-ul ca un mijloc al stilismului aservit publicităţii şi
vânzării.
Momentul următor în dezvoltarea design-ului l-a reprezentat integrarea acestuia
într-o concepţie unitară în procesul de concepere, producere şi vânzarea produselor. Se
redefineşte design-ul ca o strategie globală despre nevoia de armonie, stil, eficienţă şi
expresivitate a lumii de obiecte, pe care o făurim, o perspectivă sistemică asupra
colaborării armonioase între funcţional şi estetic.
Design-ul este, în prezent, un instrument care conferă distincţie produselor, dar şi
un mijloc deosebit de eficace în condiţiile concurenţei tot mai accentuate, manifestate pe
plan atât naţional, cât mai ales pe plan internaţional.
În anul 1988, Consiliul Britanic de Design a formulat următoarea clasificare a
activităţii de design pe profesiuni şi specializări:
 design-ul de produs;
 design-ul grafic (acoperind tot, de la elemente care dau identitate firmei până la
ambalaje, afişe, reviste, filme);
 design-ul de interior (incluzând magazine, clădiri, expoziţii);
 fashion design (include confecţiile, textilele, bijuteriile).
Design-ul ambalajelor este considerat un instrument care conferă distincţie
produselor şi un mijloc eficace de comunicare a imaginii produselor. Comunicarea este
asigurată de forma, culoarea, grafica, materialul ambalajului, elemente care sunt strâns
legate şi care trebuie bine coordonate pentru a asigura eficienţa mesajului informaţional.
Design-ul ambalajului trebuie să fie rezultatul preocupărilor unor colective de
specialişti din diferite domenii: estetică, merceologie, marketing, economie, ingineria
calităţii, sociologie, psihologie ş.a.
Elementele de bază ale design-ului ambalajului sunt: forma, culoarea, grafica şi
mesajul informaţional transmis.
Natura produsului pe care îl conţine
14
Culorile trebuie alese astfel încât să favorizeze asocieri pozitive, să trezească

asociaţia ideii de calitate esenţială a produsului şi să se evite crearea de imagini derutante
sau inacceptabile.
La alegerea culorii ambalajului trebuie să se aibă în vedere influenţa pe care
acesta o are asupra culorii produsului. Acest fenomen se poate produce şi la alte produse
a căror culoare naturală, prin interferare cu culoarea ambalajului, poate duce la imagini
nefavorabile.
Corelaţia culoarea ambalajului – caracteristicile consumatorilor

Influenţa culorii asupra persoanelor diferă foarte mult în funcţie de sex, vârstă,
clasă socială, naţionalitate, cultură sau loc geografic.
Statisticile arată că între bărbaţi şi femei sunt diferenţe în privinţa ordinei
preferinţei şi respingerii culorilor.
S-a constatat că persoanele cu o cultură minoră preferă culorile vii. Persoanele cu
pregătire de nivel mediu sunt atrase de culorile simple şi pure, iar cele cu pregătire
intelectual-culturală superioară preferă combinaţiile de nuanţe cromatice fine şi
sofisticate.
Paleta coloristică a ambalajelor destinate exportului va fi saturată cu culori
atractive şi contrastante mediului regional, tocmai pentru că ambianţa reclamă astfel de
culori şi nuanţe. Astfel, verdele luncilor şi pădurilor sau albul zăpezilor face contrast
plăcut cu nuanţele galben- roşii ale deşerturilor.
Culoarea ambalajului şi reacţiile psihologice

Culorile şi nuanţele lor provoacă diverse reacţii psihologice, legându-se, în
imaginaţia oamenilor, de anumite interpretări. Tocmai aceste reacţii psihologice stau la
baza impulsionării vânzărilor.
Roşu: Efecte psihologice
 culoare foarte caldă;
 stimulator general;
 irită;
 provoacă;
 incită la acţiune, îndeosebi în plan psihomotor;
 stimulator intellectual;
 senzaţie de apropiere în spaţiu;
15
 aprindere;
 însufleţire;
 activare;
 mobilizare;
 facilitează asociaţiile mintale de idei.
Galben: Efecte psihologice
 căldură;
 intimidate;
 satisfacţie;
 admiraţie;
 înviorare;
 culoare caldă şi dinamică;
 culoarea cea mai veselă;
 stimulează vederea;
 senzaţie de apropiere în spaţiu;
 stimulează şi întreţine starea de vigilenţă;
 sporeşte capacitatea de mobilizare şi concentrare a atenţiei;
 predispune la comunicativitate.
Albastru: Efecte psihologice:
 culoare foarte rece;
 odihnitoare şi liniştitoare;
 îndeamnă la calm şi reverie;
 predispoziţie la concentrare şi linişte interioară;
 în exces conduce la depresie, seriozitate, tendinţă spre evocare, spaţialitate;
 senzaţie de depărtare în spaţiu, distanţă, infinit şi meditaţie.
Negru: Efecte psihologice:
 reţinere;
 nelinişte;
 depresie;
 interiorizare;
 impresie de adâncime;
 greutate.
16
Alb: Efecte psihologice:

 expansivitate;
 uşurinţă;
 suavitate;
 robusteţe;
 puritate.
Principiile de armonie şi contrast

Armonia este o categorie estetică, care exprimă coeziunea, concordanţa
elementelor componente ale unui întreg, unitatea conţinutului şi a formei. Armonia
cromatică poate fi policromă (combinatii de mai multe culori) sau monocromă
(combinaţii de nuanţe diferite ale aceleiaşi culori).
Se numesc armonice acele culori care se află într-un raport strict determinat. În
acest scop se utilizează pentru evidenţiere practică reprezentarea spectrului coloristic
(afară de alb şi negru ) printr-un cerc împărţit în 12 părţi egale şi la care notarea culorilor
se face în ordinea redată în fig.1.2.1
Galben
Verde Oranj
Albastru Roşu
Violet
Figura 1.2.1 Împărţirea cercului spectrului coloristic

După regula triunghiului echilateral
în 12 părţi sunt
egale armonice culorile: galben, roşu,
albastru; violet, oranj, verde; roşu-oranj, galben-verde, albastru-violet etc.
17
După regula triunghiului isoscel vor fi armonice culorile: galben, albastru-violet,

roşu-violet; violet, galben-verde, galben-oranj; verde, albastru, roşu-oranj etc.
După regula dreptunghiului sunt armonice grupele de culori: galben-verde, roşu-
oranj, roşu-violet, verde-albastru; galben, verde, roşu, violet; galben-oranj, roşu-oranj,
albastru-violet, verde-albastru etc.
Al doilea principiu de bază al ştiinţei coloristice care se utilizează la crearea
ambalajelor este legea contrastului. Contrastul este deosebirea exercitată de efectul unei
culori faţă de o alta şi ea este cu atât mai mare cu cât cele două culori contrastante sunt
plasate mai spre antipozii cercului spectrului coloristic (spre 180°).
Există şapte posibilităţi de contrastare coloristică:
1. Contrastul culorii în sine
Culorile de ordinul I dau contrastul cel mai puternic, acestea fiind: galben, roşu,
albastru. Contrastul dintre asemenea culori este puternic evidenţiat atunci când culorile
respective sunt plasate pe un fond negru, sau când au contururi întărite, ori înconjurate de
un chenar negru.
Fondul alb sau chenarul alb contribuie la crearea unui efect invers, de atenuare a
contrastului dintre culorile alese.
2. Contrastul luminos-întunecos
În figura 1.2.2 se poate observa că, cu cât coborâm pe circumferinţa cercului
spectrului coloristic de la galben spre celălalt pol – violetul – cu atât culoarea aleasă are
o nuanţă mai slab luminoasă, adică un echivalent de cenuşiu din ce în ce mai pronunţat.
LUMINOS
Galben
Verde – albastru Roşu – oranj

RECE CALD
Violet
ÎNTUNECOS
Figura 1.2.2 Polii căldurii şi luminozităţii

18
3. Contrastul cald- rece

Unele culori pot provoca senzaţia contrastantă de căldură şi răceală. Maximum-ul
îl reprezintă culorile roşu-oranj, care furnizează impresia de căldură şi cea antipodică,
verde-albastru, care dă impresia de răceală. Din figura 1.4. se observă că aceşti poli ai
temperaturii sunt plasaţi perpendicular pe polii luminii. Astfel, plecând de la roşu-oranj
spre verde- albastru pe ramura superioară a cercului, ajungem de la polul cald la polul
rece, trecând prin polul intensităţii luminoase a culorii, respectiv galbenul (aflat la
jumătatea distanţei), care este o culoare termică neutră, nici caldă, nici rece. Dacă, în
alegerea culorilor, plecăm de la culoarea roşu-oranj, polul cald, pe ramura inferioară a
cercului spectral spre polul rece (verde-albastru), trecem prin violet, care este polul
întunericului, acesta fiind neutru din punct de vedere termic. În mod practic, atunci când
se doreşte modularea nuanţării căldurii unei culori, aceasta se poate face prin utilizara
unei game de culori plasate în zona culorilor luminoase sau întunecoase; după cum
atunci când dorim modularea unei culori luminoase, o putem varia cu nuanţe calde sau
cu nuanţe reci.
4. Contrastul complementar
Ochiul omenesc cere ca la o anumită culoare intensă să se ataşeze o altă culoare
de antipod, denumită culoare complementară. Aceasta este necesară pentru menţinerea
echilibrului necesar pentru liniştirea ochiului. În acelaşi timp se creează senzaţia de
liniştire, de aspect static. Aceste culori se află pe puncte diametral opuse de pe cercul
spectrului coloristic. Exemplu: culoarea galbenă şi cea violetă sunt complementare;
culoarea roşu-oranj este complementară cu culoarea verde –albastru.
Astfel de perechi de culori posedă simultan şi alte proprietăţi pe lângă cele de
complementaritate, producând şi alte contraste.
Contrastul complementar este foarte mult utilizat, în grafica ambalajelor, însă se
apelează la un corectiv şi anume: culoarea dominantă se alege ceva mai închisă decât
complementara ei, deoarece aceasta din urmă produce efectul de vibraţie şi care reclamă
acest procedeu.
5. Contrastul simultan
Reacţia ochilor face să se nască necesitatea simultană pentru apariţia unei alte
culori, respectiv complementare. Efectul contrastului de simultaneitate apare nu numai la
prezenţa unor culori complementare sau în prezenţa unui cenuşiu neutru, ci şi la culori
necomplementare, la care, absenţa culorii armonice sau contrastante conduce la un efect
dinamic, provocat de constrângerea ochiului de a alerga în direcţia culorilor
19
complementare. Acest efect poate fi sporit sau atenuat printr-o corectă utilizare a
cunoştinţelor fenomenelor de contraste.
6. Contrast de calitate
Esenţa acestui contrast constă în efectul contrar produs de culorile curate, pline şi
luminoase şi rezidă din culori tulburi, şterse, murdare.
În creaţia ambalajelor joacă un rol mai mic, de multe ori, chiar negativ.
7. Contrastul de cantitate
Raportul de mărime dintre suprafeţele colorate şi petele de culoare joacă un rol
deosebit pentru efectul estetic, ca şi pentru împărţirea suprafeţelor colorate destinate
desenelor abstracte sau motivelor simbolice. Printr-o cantitate corespunzătoare de
culoare se ajunge la o stare de echilibru. Prin cantităţi armonice se va neutraliza efectul
de contrast şi se obţine impresia de linişte.
Relaţia culoare-lumină
Culoarea este elementul plastic cel mai relativ, deoarece ochiul omenesc nu
percepe niciodată culorile aşa cum sunt în realitate, pentru că ele se schimbă în funcţie de
lumină şi de fond.
De aceea, în alegerea culorilor trebuie să se ţină seama de efectul lor în condiţiile
de lumină şi spaţiu oferite de sălile de vânzare.
Relaţia culoare-lumină are o importanţă deosebită în ceea ce priveşte iluminarea,
la care va fi expus ambalajul, intensitatea, culoarea luminii, dacă provine de la lămpi cu
neon sau cu incandescenţă, sub ce unghi va cădea asupra ambalajului.
Aceasta înseamnă că este de mare importanţă natura izvorului luminos care cade
asupra ambalajelor. De aceea, altfel apare un ambalaj care este privit la lumina artificială
a unui magazin decât acelaşi ambalaj privit la lumina soarelui într-un chioşc. De
asemenea coloritul va apărea diferit nuanţat când este privit iarna, din umbră, ziua ori
noaptea.
Lumina artificială de orice natură ar fi ea, spre deosebire de cea naturală, de la
soare, nu cuprinde în componenţa ei toate culorile spectrului în aceleaşi proporţii. În
această situaţie, culorile nu sunt redate sub incidenţa acestei lumini ca ziua la lumina
naturală. În general lumina emisă prin incandescenţă, datorită existenţei unei cantităţi
mai mici de violet şi mai mult de roşu şi galben, apare colorată în galben-roşiatic în
raport cu lumina zilei. De aceea, sub incidenţa luminii incandescente obiectele de culoare
violet vor căpăta o nuanţă maronie iar cele de culoare albastră vor apărea albăstrui-gri.
20
Lumina naturală prezintă nuanţe de albastru înspre prânz sau vara după o ploaie
abundentă, iar dimineaţa, seara şi în general iarna este într-o anumită măsură roşiatică.
Condiţiile atmosferice influenţează în mare măsură structura spectrală a luminii.
Lumina lunii este de un albastru sidefiu. Cea a surselor artificiale (foc, lumânare,
bec incandescent) este galbenă. Iluminatul fluorescent emite o lumină cu diverse nuanţe
de culoare, oferindu-ne posibilitatea să o alegem pe cea mai eficentă.
Pentru o orientare mai bună în acest sens prezentăm, sub formă de tabel (tabelul
1.2.1) transformările pe care le suferă culorile obiectelor când sunt luminate cu diferite
intensităţi şi culori luminoase. În acest caz culorile de bază sunt considerate în lumina de
soare indirectă din luna iunie.
Sursa de lumină Lumina zi, Lumina albă, Lumina caldă, Becuri

Culoare neon,Tub neon, tub Neon 100W
Ocru galben Puţin mai palid Puţin mai Ceva mai Mai slab
tonul soarelui şi mai cenuşiu galben Profund
Portocaliu deschis- Puţin mai Mai mult mat Uşor roşcat Mai galben
caisă deschis
şi rece
Trandafiriu somon Mai rece Mai cald Mai viu Portocaliu-
deschis
Galben lămâie Neschimbat Mai viu Mai profund Albicios
Roşu carmin Neschimbat Mai puţin cald Mai viu Bate în

cinabru
Albastru violet Intens Viu Puţin schimbat Grizat
Verde albăstrui Neschimbat Puţin mai surd Mai surd Înverzit-

pastel şi albastru grizat
deschis
Verde gălbui Mai proaspăt Abia schimbat Mai surd şi mai Mai palid şi
Pastel galben mai ocru
Tabelul 1.2.1 - Schimbarea culorii în funcţie de intensitatea luminii
Dar putem schimba culoarea şi cu ajutorul luminii incidente.

Tabelul prezentat în continuare ne arată tocmai acest lucru, indicându-ne,
totodată, şi ce culoare a luminii incidentale să folosim pentru a obţine efectele dorite
(tabelul 1.2.2).
21
Culoarea Culoarea luminii incidente

proprie a Roşie Portocalie Galbenă Verde Albastră Violetă
Obiectului
Culoarea obiectului iluminat

Alb Roşu Portocaliu Galben Verde Albastru Violet
Negru Negru- Castaniu Măsliniu Verde-cafeniu Albastru Negru

purpuriu închis -înnegrit violaceu
Roşu Roşu Stacojiu Portocaliu Cafeniu închis Violet Purpuriu
intens
Portocaliu Roşu Portocaliu Galben Galben Cafeniu Roşu
intens intens închis
Galben Portocaliu Portocaliu Galben Verde-gălbui Verde Cafeniu
aprins închis
Verde Cenuşiu Galben- Verde- Verde-aprins Albastru Purpuriu
sau negru verzui gălbui -verzui
Albastru Violet Cenuşiu Ca ardezia Albastru- Albastru Albastru
verzui aprins violaceu
Violet Purpuriu Roşu- Galben- Cafeniu închis Albastru Violet
castaniu castaniu verzui -violet
Tabelul 1.2.2 - Schimbarea culorii în funcţie de schimbarea luminii incidente
Grafica
Elementul principal în formarea imaginii estetice a unui ambalaj îl reprezintă
grafica. Grafica ambalajului cuprinde totalitatea fotografiilor, desenelor, sloganurilor şi
simbolurilor.
Cerinţele unui comerţ modern impun o grafică sintetică şi expresivă care se poate
grupa in următoarele stiluri de grafică:
 grafica comercială, care prezintă produsul prin fotografii, desene şi diferite
combinaţii figurative cu compoziţie şi policromie de efect;
 grafica intelectuală sau sintetică, neîncărcată cromatic, cu simboluri vizuale
foarte uşor de descifrat;
 grafica umoristică care prin caricaturi sau alte elemente similare apropie produsul
de consumator. Acest tip de grafică se foloseşte mai ales la produsele pentru
copii.
Tendinţa actuală în conceperea ambalajelor produselor, se caracterizează printr-o
grafică simplă, dar expresivă, de regulă prin fotografii color fidele. Ea trebuie să
22
stimuleze imaginaţia, să prezinte produsul într-o formă atrăgătoare, statică sau dinamică,
cu efect imediat, astfel încât produsul să fie remarcat, individualizat şi dorit de
consumator. Ilustraţia grafică trebuie să aibă legătură strânsă cu produsul, fie prin
înfăţişarea imaginii lui, fie prin sugerarea întrebuinţării sau provenienţei.
În cazul produselor alimentare poate domina imaginea unuia sau a mai multor
ingrediente ale acestora. Când folosirea produsului este legată de alte produse inexistente
în ambalaj se poate recurge la imaginea acestora (de exemplu la paste făinoase se poate
asocia imaginea roşiilor sugerând sosul de tomate, la carne şi preparate de carne se pot
asocia unele zarzavaturi, orez etc.).
Organizarea suprafeţelor grafice ale ambalajelor

Forma suprafeţei ambalajelor care urmeză a fi organizată grafic determină efectul
creaţiei şi chiar creaţia în sine. În principal este vorba despre dreptunghi. Chiar
desfăşurata unui cilindru reprezintă tot un dreptunghi; iar pătratul este un caz particular
al dreptunghiului. În practică sunt mai rare romburile, trapezurile, triunghiurile, cercul,
elipsa, etc. Fiecare din aceste forme de suprafaţă posedă o valoare proprie de expresie
denumită „gestică a formei”.
Împărţirea unei suprafeţe se poate face în orice raport numeric, totuşi trebuie să
corespundă proporţiilor formei generale ale ambalajului şi se poate acţiona estetic printr-
un contrast judicios ales.
Împărţirea în raporturi de numere simple şi întregi este relativ uşoară, esenţial
este ceea ce se va poza pe aceste suprafeţe. Important este dacă se urmăreşte obţinerea
unei împărţiri funcţionale sau decorative. Exemplu de împărţire simplă figura 1.2.3;
împărţirile în alte raporturi care duc la o împărţire mai decorativă a suprafeţelor fig. 1.2.4
şi 1.2.5.
Figura 1.2.3 Împărţirea unei suprafeţe în patru

părţi egale
23
Figura 1.2.4 Împărţirea suprafeţelor dreptunghiulare

Stânga: împărţirea liniară a unei suprafeţe în raport 1:2
Dreapta: împărţirea ritmică a unei suprafeţe în dreptunghi
Figura 1.2.5 Efecte deosebite produse de dreptunghiuri asemenea dispuse simetric axial
Stânga: echilibru optic între cadru şi suprafaţa grafică
Mijloc: accentuarea caracterului de ramă
Dreapta: preponderenţa suprafeţei exterioare
În afară de raporturile de mărimi, o importanţă deosebită o joacă şi poziţia

elementelor de suprafaţă în cadrul suprafeţei generale a ambalajului, precum şi numărul
de elemente de suprafaţă. Mai mult de trei suprafeţe ordonate succesiv pe suprafaţa de
bază vor fi percepute cu greutate.
b a
Figura 1.2.6 Împărţirea unei suprafeţe după secţiunea de aur
24
Orienterea şi perceperea pot fi uşurate prin simetrie. Se deosebeşte o simetrie

centrală şi una axială. Simetria acţionează static, liniştitor, ajungând până la oboseală
prin monotonie. De aceea, se va evita utilizarea rigidă a acestei simetrii, atunci când într-
o compoziţie se urmăreşte obţinerea unei senzaţii de mişcare, de tensiune, de viaţă (fig
1.2.6).
Figura 1.2.7 Exemplu de împărţire a suprafeţei prin contrastul formelor
Un alt mijloc important de creare este contrastul. Contrastele nu trebuie să

conducă la o evidenţiere singulară, ci ele trebuie subordonate, ca toate elementele de
creare.
La contrastele de direcţie avem cazuri de coordonate asemenea sau sisteme de
coordonate diferite. Un exemplu al celor două sisteme de coordonate în unghiuri drepte îl
reprezintă modelele din fig. 1.2.8 şi 1.2.9.
Figura 1.2.8 Forme speciale de contrast de direcţie înalt pe transversal
Figura 1.2.9 Contrast de direcţie. Împărţirea suprafeţei prin două linii

intersectate în unghi drept
25
Contrastele de formă rezultă din îmbinarea a două caractere de forme diferite, de

exemplu, pătrat şi cerc, triunghi şi pătrat. În general, contrastul de formă se poate realiza
şi prin combinarea de forme simple cu cele de forme neregulate (fig.1.2.9).
Aşa-numitele suprafeţe de linişte (denumite şi forme negative) nu trebuie lăsate la
întâmplare. Prin controlul creator se elimină elementele care pot declanşa efecte nedorite
şi care ar dăuna concepţiei armonice generale.
Se vor evita intersectări nedorite de suprafeţe, mai ales la marginile ambalajului.
Ele trebuie să fie preîntâmpinate cu grijă pentru a nu se ajunge la o greşită reprezentare.
Asemenea cazuri se produc atunci când liniile de contur se ating sau se află la prea mică
distanţă, ori chiar se intersectează puţin cu suprafeţele înscrise.
1.3 Clasificarea ambalajelor
În ultimele decenii ambalajele s-au diversificat mult, atât din punct de vedere al
materialelor din care acestea sunt făcute, cât şi din punct de vedere funcţional.
Ambalajele se clasifică în funcţie de mai multe criterii, astfel:
1. După materialul folosit în confecţionarea ambalajelor:
 ambalaje din hârtie şi carton;
 ambalaje din sticlă;
 ambalaje din metal;
 ambalaje din materiale plastice;
 ambalaje din lemn, înlocuitori din lemn şi împletituri;
 ambalaje din materiale textile;
 ambalaje din materiale complexe.
2. După sistemul de confecţionare:
 ambalaje fixe;
 ambalaje demontabile;
 ambalaje pliabile.
3. După tip:
 plicuri;
 pungi;
 plase;
26
 lăzi;
 cutii;
 flacoane;
 borcane etc.
4. După domeniul de utilizare:
 ambalaje de transport;
 ambalaje de desfacere şi prezentare.
5. După specificul produsului ambalat:
 ambalaje pentru produse alimentare;
 ambalaje pentru produse nealimentare;
 ambalaje pentru produse periculoase;
 ambalaje individuale;
 ambalaje colective.
6. După gradul de rigiditate:
 ambalaje rigide;
 ambalaje semirigide;
 ambalaje suple.
7. După modul de circulaţie al ambalajului:
 ambalaje refolosibile;
 ambalaje nerefolosibile – tip pierdut.
8. După sistemul de circulaţie:
 sistem de restituire a ambalajelor;
 sistem de vânzare – cumpărare a ambalajelor.
9. După sistemul de confecţionare:
 ambalaje fixe;
 ambalaje demontabile;
 ambalaje pliante.
10. După căile de transport:
 ambalaje pentru transport terestru;
 ambalaje pentru transport fluvial-maritim;
 ambalaje pentru transport aerian.
11. După destinaţie:
 ambalaje pentru piaţa externă;
 ambalaje pentru piaţa internă.
27
În ceea ce priveşte ambalarea mărfurilor, practicile comerciale internaţionale au

consacrat anumite tipuri de ambalaj, destinate să corespundă unor anumite nevoi, care cu
timpul au devenit uzanţe internaţionale. Dintre acestea menţionez:
1. S.W.P. (seaworthy packing): ambalaj corespunzător mărfurilor transportate pe
mare (lăzi din cherestea geluită, fără noduri, marfa trebuie să fie gresată sau învelită în
hârtie cerată, iar lăzile se căptuşesc cu hârtie gudronată)
2. C.P. (continental packing): ambalaj destinat transportului de mărfuri pe
continent
Normele tehnice prevăd lăzi bune din lemn sănătos.
3. M.P. (machine packing): ambalaj executat cu maşini speciale care
confecţionează colete, saci sau baloturi cusute
4. F.P. (fit packing): ambalaj realizat cu ajutorul unor utilaje care fixează un strat
protector ce se mulează după forma produsului
5. S.P.P. (special packing paid): ambalaj, mai scump, realizat la cererea expresă a
cumpărătorului
6. R.C. (resistance controlled): ambalaj a cărui rezistenţă se controlează prin
încercări de presiune, zguduire, umiditate, rezultatele fiind consemnate într-un înscris
după norme internaţionale de control a ambalajelor
7. S.C.P. (strict confidential packing): ambalaj strict confidenţial – lăzile, sacii,
coletele sunt marcate cu date cifrate, în scopul de a nu se divulga cine este exportatorul şi
implicit ţara de origine. De regulă este utilizat în cazul reexporturilor.
1.4 Funcţiile ambalajului
Considerat timp îndelungat ca un simplu accesoriu al produselor pe piaţă,

aproape lipsit de importanţă economică, ambalajul a evoluat necontenit, cumulând
funcţii noi şi devenind în prezent un element component al mărfii.
Dacă iniţial ambalarea produselor a pornit din necesitatea măririi duratei de
conservare şi a reducerii pierderilor inerente păstrării-manipulării produselor, în ultimă
perioadă, pe măsura modernizării şi perfecţionării formelor de comerţ şi datorită apariţiei
necesităţii obiective ca produsele să fie consumate la orice depărtare de locul producţiei,
funcţiile ambalajului s au multiplicat. Concepţia nouă despre ambalaje, manifestă concret
după cel de al doilea război mondial şi acceptă unanim în ultimele două decenii, este
28
orientată de noile condiţii în care se desfăşoară activităţile economice în societatea

modernă.
Dezvoltarea spectaculoasă a ambalajului, legată de evoluţia modurilor de viaţă şi
consum pe tehnologiile de vârf, este însoţită de costuri ridicate asociate fazei de după
utilizare, de un multiplu impact asupra mediului şi uneori chiar de contestarea lui datorită
risipei înregistrate.
În societatea de azi, ambalarea este atotpătrunzătoare şi esenţială. Fără ambalare
materialele ar fi în dezordine şi ineficiente. În ciuda importanţei şi rolului cheie pe care
ambalajele îl joacă, ele sunt considerate adesea un rău necesar sau un cost nedorit. În
plus, ele sunt considerate de unii consumatori drept ceva inutil, o pierdere serioasă de
resurse şi o ameninţare pentru mediu. Asemenea puncte de vedere apar deoarece funcţiile
pe care ambalajul trebuie să le îndeplinească ori nu sunt cunoscute, ori nu sunt complet
considerate.
Indiferent de gradul de dezvoltare a unei ţări, mărfurile produse şi comercializate
sunt de neconceput fără ambalaj. În momentul de faţă, la nivel mondial aproximativ 99%
din producţia de mărfuri este ambalată. Considerat mult timp ca un simplu obiect utilitar,
concepţia despre ambalaj s-a modificat considerabil, el fiind cel care permite circulaţia
produselor din momentul fabricaţiei până la consumatorul final.
Importanţa ambalajului, considerat parte integrantă a unui sistem, este evidenţiată
de principalele funcţii pe care ambalajul trebuie să le îndeplinească.
Acestea sunt: funcţia de conservare şi protecţie a produselor, funcţia de
manipulare, depozitare şi transport, funcţia de informare şi promovare a produselor.
Funcţia de conservare şi protecţie a produselor

Considerată funcţie elementară a ambalajului, aceasta constă în protejarea
conţinutului de efectele mediului extern, în cazul în care există o corelare perfectă între
ambalaj -produs - metodă de conservare.
Astfel, putem vorbi despre următoarele tipuri de protecţie pe care trebuie să le
asigure ambalajul:
 Împotriva factorilor fizici (acţiuni mecanisme, lumină, temperatură, presiune)
 Împotriva factorilor chimici şi fizico-chimici (aer, apă, vapori, oxigen, dioxid de
sulf (SO2), dioxid de carbon (CO2))
 Împotriva factorilor biologici (microorganisme, insecte etc).
29
Dintre factori fizici, solicitările mecanice la care sunt supuse produselor ambalate
au efecte variabile. Trepidaţiile din timpul transportului influenţează atât produsul, cât şi
ambalajul. Ele pot comprima, tasa produsul în interiorul ambalajului, formându-se astfel
spaţiu liber care compromite protecţia oferită de ambalaj împotriva şocurilor ulterioare.
Lumina este un factor fizic care produce decolorări şi degradări profunde ale
mărfurilor. Numeroase produse sunt sensibile la lumină care are rolul de a iniţia reacţii
fotochimice, responsabile de a altera culorii, pierderea vitaminelor. Rolul ambalajelor în
acest caz este fie de a filtra lumina de undă care produc deprecierea produselor, fie de a
opri pătrunderea luminii în interiorul ambalajului.
În vederea conservării, numeroase produse necesită o stabilitate relativă la
temperatură. Ambalajul trebuie să protejeze produsul de impactul cu temperaturi ridicate,
deoarece o temperatură mai mare de 400C, poate provoca deformarea produselor, sau
stimulează reacţii chimice care duc la descompunerea produsului, modificarea gustului
sau mirosului. În acest scop se utilizează ambalaje din materiale plastice, lemn sau
protecţii suplimentare cu rumeguş, fibre de bumbac, folii de aluminiu. Protecţia chimică
trebuie să răspundă unor produse de a nu veni în contact cu anumite substanţe chimice.
În vederea conservării, numeroase produse necesită o stabilitate relativă la
temperatură. Ambalajul trebuie să protejeze produsul de impactul cu temperaturi ridicate,
deoarece o temperatură mai mare de 40o C, pateu provoca deformarea produselor, sau
stimulează reacţii chimice care duc la descompunerea produsului, modificarea gustului
sau mirosului. În acest scop se utilizează ambalaje din materiale plastice, lemn sau
protecţii suplimentare ca rumeguş, fibre de bumbac, folii de aluminiu.
Protecţia chimică trebuie să răspundă necesităţii unor produse de a nu veni în
contact cu anumite substanţe chimice agresive: H2, NH2, SO2, CO2. În acest scop
ambalajul joacă mai multe roluri:
 Rolul de barieră la transferul de gaze din exterior către interiorul ambalajului;
 Rolul de barieră la oxigen şi vapori de apă pentru protecţia produselor sensibile la
oxigen (riscul dezvoltării mucegaiurilor sau bacteriilor aerobe; riscuri datorate
oxidării produselor, riscul formării de soluţii saturate cu produse zaharoase sau
sărate;
 Rolul de barieră împotriva tuturor substanţelor volatile prezente în mediu
(hidrocarburi, fum, parfumuri)susceptibile de a antrena alterarea proprietăţilor
organoleptice (gust, miros) ale produselor;
 Rolul de barieră la transferul gazos din interior către exterior, pentru a evita:
30
 Pierderea aromelor specifice produsului;

 Deshidratarea produsului;
 Pierderea gazelor sau amestecului gazos care a fost introdus în interiorul
ambalajului în scopul conservării produsului (CO2, N2, vapori de alcool).
Prin protecţia fizico - chimică se protejează mărfurile ambalate de acţiunea
mediului extern (aer, umiditate, lumină). Calitatea protecţiei fizico – chimice depinde de
materialele utilizate în confecţionarea ambalajelor, fiecare material, având o anumită
permiabilitate care depinde de caracteristicile structurii.
Protecţia împotriva factorilor biologici are drept scop menţinerea calităţii igienice
şi microbiologice a produselor alimentare. Astfel, rolul ambalajului este:
 De a realiza o barieră fizică între microorganismele prezente în atmosferă şi
produsele ambalate, împiedicând astfel recontaminarea sau supracontaminarea
acestora;
 De a limita sau împiedica schimburile gazoase susceptibile de apariţia şi
dezvoltarea germenilor patogeni;
 De a asigura o etanşeitate perfectă la toţi germenii microbieni şi de a suporta
condiţii de sterilizare în cazul produselor care necesită acest tratament;
 De a împiedica un contact direct între produsele sterile: pâine, zahăr, paste etc. şi
persoanele care le manipulează;
 De a evita riscurile de intoxicaţie alimentară produsă de flora microbiană
patogenă conţinută în produsele ne – sterilizate: carne, peşte.
Protecţia şi rezistenţa termică a ambalajelor ţine seama de faptul că numeroase
produse necesită, în vederea conservării o stabilitate relativă într-un anumit domeniu de
temperatură. În acest sens ambalajul contribuie la conservarea produselor congelate şi
trebuie să aibă o rezistenţă termică bună, ţinând seama de următori factori:
 Rezistenţa la şocuri termice;
 Rezistenţa la căldură, dacă produsul necesită sterilizare;
 Rezistenţă la temperaturi scăzute, atunci când condiţiile de conservare a
produsului necesită temperaturi scăzute sau dacă produsul este comercializat în
ţări unde temperatura exterioară atinge valori foarte scăzute (de exemplu,
anumiţi polimeri devin fragili la temperaturi joase, cum ar fi policlorura de vinil
(PVC) la o temperatură de – 10o C.
31
Funcţia de manipulare, depozitare şi transport

Această funcţie este legată de funcţia de protecţie deoarece pe parcursul
operaţiilor de manipulare – depozitare – transport, produsele ambalate sunt supuse unor
solicitări mecanice, care le pot deteriora.
 Funcţia de manipulare
Ambalajul secundar facilitează manevrarea produsului prin forma sa,
volumul,greutatea, prezenţa unor orificii în scopul prinderii sale cu mână sau cu un utilaj.
Trebuie să asigure o securitate maximă pentru operatori, garantând în acelaşi timp o bună
stabilitate a încărcării
 Funcţia de depozitare
În timpul depozitării, ambalajul este acela care preia presiunea rezultată în urma
operaţiei de stivuire a produselor. De aceea, cerinţele faţă de ambalaj, ţin seama de
următorii factori:
 ambalajul să fie uşor de aranjat în stivă;
 să fie precizate condiţiile în care poate fi depozitat şi eventualele precauţii
în manipulare;
 să reziste la variaţii de temperatură şi umiditate atunci când depozitarea
are loc în spaţii deschise.
Utilizarea raţională a spaţiilor de depozitare, ca şi cerinţele consumatorilor
necesită fie divizarea cantităţilor mari de produse în unităţi mici, fie gruparea cantităţilor
mici în unităţi mari.
Toate aceste cerinţe sunt posibile numai prin fabricarea unor ambalaje
corespunzătoare, care să poată fi preluate de mecanisme speciale fără a suferi deteriorări
sau să poarte pe suprafaţa lor semne avertizoare cu privire la indicaţiile de stivuire.
 Funcţia de transport
Transportul este prezent în toate etapele vieţii ambalajului.
Pentru cvasi – totalitatea mărfurilor nu există transport fără ambalaj. Produsele
sunt transportate pe căi rutiere, feroviare, pe calea aerului sau pe mare. Fiecare mod de
transport are un impact mai mult sau mai puţin important asupra mediului, prin tipul de
combustibil utilizat şi necesitatea existenţei unei infrastructuri.
Cerinţele faţă de ambalajul de transport sunt axate pe:
1. Necesitatea adoptării ambalajului la norme le de transport
2. Optimizarea raportului volum/greutate:
32
 produsul trebuie să fie conţinut într-un volum standard pentru a

beneficia de un tarif avantajos şi condiţii mai bune de transport;
 greutatea mai mică a ambalajului corespunde unei taxe mici;
 posibilitatea de adaptare a ambalajului la unităţile de încărcare utilizate
uzual în transportul principal şi secundar (palete, vagoane de cale ferată, camioane etc.).
Funcţia de promovare a mărfurilor

Ambalajul este o interfaţă, un mediu, între produs şi utilizator. Rolul său nu se
limitează numai la acela de a conţine şi proteja produsul, ci şi de a facilita vânzarea
acestuia prin declanşarea actului de cumpărare.
Ambalajul prezintă produsul şi contribuie substanţial la vânzarea acestuia.
Adevărat „vânzător mut” al produsului, informează şu „seduce” consumatorul.
Elementele definitorii ale funcţiei de promovare a produsului, cuprinde:
 Identificarea şi prezentarea produsului;
 Informarea cumpărătorilor;
 Crearea unei atitudinii pozitive faţă de produs;
 Modificări în mentalitatea şi obiceiurile cumpărătorului;
 Comunicarea cu clientul.
Elementele prin care un ambalaj poate atrage atenţia cumpărătorului asupra unui
produs, sunt: modul de realizare al ambalajului, eticheta, marca de fabrică sau de comerţ,
estetica ambalajului.
Informaţiile pe care le conţine ambalajul permit:
1. Identificarea produsului, prezentarea caracteristicilor sale şi a condiţiilor de
utilizare, cum ar fi: denumire, marcă, provenienţă, mod de utilizare, compoziţie, durata
de conservare, toxicitate, impactul asupra mediului înconjurător.
Informaţiile pot fi prezentate sub diferite forme: texte, etichete, pictograme, şi
coduri de bare.
Tendinţa generală în privinţa formei vizează simplitatea pentru o percepţie mai
uşoară şi cu valoare informaţională maximă. Forma aleasă pentru ambalaj trebuie să ţină
seama de ambianţa, locul şi modul de utilizare al produselor, condiţiile de păstrare,
modul de recuperare al ambalajului.
Alt element important este culoarea. Prin caracteristicile sale, culoarea permite
identificarea uşoară a produsului ambalat. Atracţia exercitată de culoare depinde de
33
psihicul cumpărătorului. S-a demonstrat practic, că, în momentul vizualizării produsului,

cumpărătorul sesizează mai întâi culoarea, apoi desenul şi marca.
Grafica este un alt element important în realizarea ambalajului. Pentru ambalaje
se impune o grafică simplă, expresivă, iar ilustraţia oferită trebuie să fie compatibilă cu
produsul ambalat.
Comunicarea cu consumatorul se realizează în următoarele direcţii:
 Identificarea rapidă a produsului
 Ambalajul trebuie să conţină informaţii cu privire la: marcă, compoziţia, condiţii
sau sugestii de utilizare, garantarea calităţii, data limită de vânzare pentru
produsele perisabile.
1.5 Tipuri de materiale folosite în confecţionarea ambalajelor
Activitatea axată pe alegerea materialelor de ambalare şi conceperea ambalajelor

trebuie să aibă în vedere toate etapele prin care va trece produsul, din momentul
producerii până la destinaţia finală, consumatorul, unde trebuie să ajungă în condiţii
optime.
Materialele din care se obţin ambalajele constituie obiectul unor preocupări
permanente de cercetare şi perfecţionare, care să conducă la realizarea unor ambalaje
uşoare, simple, recuperabile, reciclabile şi care să răspundă cerinţelor ecologice de
protecţie a mediului.
Performanţele materialelor de ambalaj se concretizează în asigurarea maximă a
protecţiei produsului ambalat, într-un volum cât mai redus şi cu greutate minimă, pentru
a limita cheltuielile de transport.
1.5.1 Ambalaje din materiale plastice
Materialele plastice au introdus o adevărată revoluţie în domeniul ambalajelor, pe

de o parte pentru că oferă posibilităţi funcţionale noi comparativ cu materialele
considerate tradiţionale, pe de altă parte, prin ideea de cercetare şi competitivitate pe care
au introdus-o pe piaţa ambalajelor.
Dicţionarul Oxford defineşte cuvântul „plastic” ca fiind „un grup de răşini
sintetice sau alte substanţe care pot fi modelate în orice formă”.
34
Materialele plastice sunt materiale constituite din macromolecule înlănţuite,

liniare, ramificate, grupuri laterale de molecule sau grupuri tridimensionale de
monomeri, motive structurale repetitive ataşate unor legături chimice.
După originea şi modul de sinteză ale substanţelor macromoleculare, materialele
plastice se clasifică în următoarele grupe:
 Substanţe naturale, nemodificate, compuse din polimeri naturali;
 Substanţe artificiale, obţinute prin modificarea substanţelor naturale provenite
din vegetale şi polimerizate natural. Este cazul plasticelor celulozice, sau mai
rar proveniţi din carbon.
Utilizarea materialelor plastice este greu de contestat, iar utilizarea lor ţine
seama de tipul şi caracteristicile ambalajului.
Principalele produse obţinute din materiale plastice destinate sectorului de
ambalare, sunt: filme, folii sau materiale complexe:
 Filmele flexibile, din care se obţin saci, pungi sunt utilizate la anvelopare
sau supraanvelopare;
 Foliile rigide permit realizarea de pahare, tăviţe sau platouri;
 Materialele complexe, provenite din filme sau folii care servesc drept
barieră la gaz sau umiditate în procesul ambalării.
Elementul de bază în obţinerea acestor tipuri de semiproduse, îl constituie
granulele de material cu diametrul de 2mm care servesc direct şi la elaborarea formelor
tridimensionale ale corpurilor pentru butelii, flacoane, bidoane.
Filmele utilizate în procesul ambalării, sunt livrate în bobine şi au grăsimi
maxime de 120 microni (cele mai mici grosimi ale filmului se obţin din polimeri cu
proprietăţi mecanice foarte bune)
Ambalajele flexibile din PE (polietilenă), PP (polipropilenă), PVC (policlorură
de vinil), PET (polietilenă tereftalat), PA (poliamidă) sunt utilizate în principal sub formă
de straturi barieră sau lianţi în materialele complexe de ambalare.
Acest tip de filme de ambalare au următoarele proprietăţi:
 Impermeabilitatea sau permeabilitate în conservarea conţinutului; cele mai bune
materiale utilizate ca suport flexibil, sunt: PP, PE, PVCv, faţă de umiditate şi
PET, PA, PVCr, faţă de gaz;
 Să fie retractabile; în acest caz sunt utilizate filme din PEbd (polietilenă de joasă
densitate) şi PVCs; să posede stabilitate dimensională; această proprietate este
importantă pentru menţinerea aspectului vizual al conţinutului sau pentru tipărire şi este
35
direct legată de absorbţia apei. Cele mai bune materiale utilizate în acest scop sunt PET
şi PP.
Foliile utilizate în ambalare au următoarele caracteristici:
 Grosimi cuprinse între 0,5 până la 2,5 mm;
 Pot fi livrate în bobine sau sub formă plată;
 Caracterizează ambalajul rigid, din PVCs, PS, PP, PET;
 Proprietăţile cerute acestui tip de material, sunt: rigiditate şi capacitate de
formare la cald.
Proprietăţi particulare cerute de foliile şi filmele de ambalaj sunt: transparenţă
pentru conţinuturi ce necesită vizualizare, strălucire, rezistenţă la radiaţii ultraviolete şi
infraroşii, stabilitate şi posibilitate de lipire, posibilităţi de imprimare.
Produsele din materiale complexe sunt utilizate în special în sectorul băuturilor
alimentare. Prin asamblarea mai multor tipuri de materiale, se obţin produse noi cu
caracteristici superioare care răspund unor nevoi specifice. Astfel se disting următoarele
tipuri de materiale complexe în funcţie de natura produsului:
 Complexe uşoare (plastic uşor/plastic uşor);
 Semirigide (plastic uşor/hârtie sau aluminiu);
 Rigide (plastic uşor/carton sau plastic rigid între cele două straturi);
 Suport:în această categorie intră PEbd, PEhd, PP, PVC, PS;
 Liant: de exemplu materiale ca EVA (etilen vinil acetat) şi IO (ionomer) se
pretează cel mai bine acestei funcţii;
Materialele complexe permit: ambalarea în vid, ambalarea în gaz inert,
ambalarea produselor supracongelate.
Dezavantajele utilizării acestor cutii constau în preţul ridicat, durata de viaţă de
12 luni poate fi garantată numai pentru anumite produse, rezistenţă mecanică mai
scăzută.
Aluminiul
Aluminiul pur (tipurile 1100 şi 1050) este utilizat pentru producerea foilor şi
containerelor extrudate.
Foliile de aluminiu sunt folosite în special la ambalarea alimentelor sensibile care
absorb arome din mediul exterior, sau mirosul din hârtia de ambalaj, de ex. batoane de
ciocolată.
În alegerea ambalajului din tablă de aluminiu, trebuie să se ţină seama de:
36
 Caracteristicile produsului: valoarea Ph-ului, greutatea şi volumul produsului

densitate, mărime, durata de conservare;
 Metoda de asamblare incluzând tipul de maşină şi caracteristicile acesteia.
Alte cerinţe de calitate se referă la produsele puternic acide la care folia de
aluminiu trebuie lăcuită.
Foliile pentru tabla de aluminiu pot fi acoperite cu materiale plastice, ca:
polietilenă de joasă densitate (PEhd) sau polipropilenă (PP), aceasta din urmă când este
necesar să suporte temperaturi de aproximativ 1200C sau operaţia de vidare.
Avantajele utilizării foliile de aluminiu sunt:
 Proprietăţi barieră foarte bune;
 Posibilităţi de tipărire;
 Nu este toxică şi poate veni în contact cu produsele alimentare.
Folia de aluminiu este unul din componentele principale ale cutiilor laminate.
Caracteristicile foliei sunt:
 Grosimea utilizată la produsele caşurate este de 7,9 şi 12 microni;
 Nu este toxică şi poate veni în contact cu alimentele;
 Se asociază cu produsele flexibile în special când se cer proprietăţi deosebite:
barieră la umiditate şi aromă (cafea, supe concentrate etc.);
Principalele tehnici de utilizare a acestor materiale sunt:
 Laminarea (caşurarea) prin care trec cele două sau mai multe materiale plastice
(până la 5) prin extrudare;
 Coextrudare este o metodă de combinare a două sau mai multe materiale plastice
(până la 5) prin extrudare.
Combinaţiile de materiale utilizate în mod curent la confecţionarea ambalajelor
sunt:
 Hârtie/polietilenă de joasă densitate pentru pungi individuale destinate ambalării
zahărului;
 Hârtie Kraft albită sau satinată/folie de aluminiu/polietilenă de joasă densitate;
 Tereflatat de polietilenă/clorură de polivinilden/polietilenă pentru pungi în care se
ambalează produsele de panificaţie.
37
1.5.2 Ambalaje din sticlă
Formula generală a sticlei este SiO 2 (Na 20 ) m (CaO) m .

Sticla are o bună conductibilitate termică şi rezistă la şoc termic (maximum 35 0
C).
Sticla este un material care deţine o pondere importantă în sectorul ambalajelor
fiind utilizată cu precădere la ambalarea produselor lichide sau păstoase.
Deşi este puternic concurentă de materiale plastice, materialele celulozice şi cele
metalice, în ultima perioadă sticla este privită din nou ca un material de perspectivă.
Datorită structurii sale amorfe sticla este fragilă şi se sparge în urma aplicării unei
forţe exterioare.
Sticla are o structură cristalină, proprietăţile optice se referă la gradul de
penetrare al luminii şi efectul transmisiei acesteia în funcţie de lungimea de undă.
Transmisia luminii poate fi controlată prin adăugarea aditivilor de colorare în compoziţia
sticlei.
Ca aspect, sticla este din material amorf, transparent, dar deşi la temperatură
ambiantă are caracteristcile unui solid, aceasta este un material vâscos suprarăcit.
Sticla este utilizată pe scară largă în domeniul alimentar, dar şi în industria
farmaceutică, la ambalarea produselor chimice etc.
Ca material de ambalaj, sticla prezintă multe avantaje:
 Material barieră excepţional la gaze, vapori, lichide;
 Inertă din punct de vedere chimic faţă de lichide şi produse alimentare şi nu pune
probleme de compatibilitate cu produsul ambalat;
 Este un material igienic, uşor de spălat şi care suportă sterilizarea;
 Nu are miros, nu transmite şi nu modifică gustul alimentelor (garantează
menţinerea proprietăţilor organoleptice şi a aromei alimentare);
 Este transparentă, ceea ce permite controlul vizual al produsului de către
consumator;
 Poate fi colorată, aducând astfel o protecţie suplimentară a produsului împotriva
radiaţiilor ultraviolete;
 Este un material rigid care poate fi utilizat în forme variate;
 Are o bună rezistenţă la presiuni interne ridicate, fiind utilizată la ambalarea unor
băuturi ca : şampanie, cidru etc;
38
 Are o rezistenţă mecanică suficient de mare pentru a suporta şocuri externe;

 Este un material economic, produs în cantităţi mari şi care nu încetează să se
perfecţioneze;
 Este un material reciclabil;
Utilizarea sticlei ca material de ambalaj prezintă şi dezavantajele legate de:
 Fragilitate, crapă sub acţiunea şocurilor mecanice sau termice;
 Greutatea care o face dificil de manevrat şi ridică cheltuielile de transport;
 Depozitare dificilă;
 Îmbătrânire sub acţiunea agenţilor atmosferici (formare de depuneri albicioase);
regenerarea se produce prin clătire cu o soluţie 1-2% HCl.
Având în vedere faptul că sticla intră în contact direct cu mărfurile alimentare,
ambalajele din sticlă fac subiectul unor prevederi obligatorii în vederea protecţiei
sănătăţii consumatorilor.
1.5.3 Ambalaje din materiale celulozice
Hârtia şi cartonul ocupă primul loc în materie de ambalaje celulozice, cu un

consum pe plan european de 40 kg/locuitor/an, iar în SUA depăşeşte 140 kg/locuitor/an.
Hârtia este definită ca fiind un ansamblu de materiale fabricate prin depunerea
fibrelor vegetale provenite din lemn.
Hârtiile utilizate în domeniul ambalajelor se pot clasifica după: gramaj,
compoziţie, destinaţie.
Se disting trei categorii de materiale de bază destinate fabricării ambalajelor din
hârtie-carton: hârtia pentru ambalajul, cartonul plat, cartonul ondulat.
Aceste produse se pot asocia între ele sau cu alte materiale în vederea realizării
ambalajelor complexe. Principalele tipuri de cartoane utilizate în ambalarea mărfurilor
sunt:
 Cartonul duplex, format din minimum două straturi diferite de material fibros,
unite prin presare în stare umedă;
 Cartonul triplex, format din minimum trei straturi diferite de material fibros unite
prin presare în stare umedă;
 Cartonul ondulat, format din unul până la patru straturi netede şi unul sau trei
straturi ondulate din hârtie interioară sau superioară de ambalaj, unite între ele
printru-un adeziv. Cartonul ondulat poate fi combinat cu diferite materiale (lemn,
39
materiale plastice) în scopul obţinerii unor tipuri constructive de ambalaje mai

eficiente şi cu priorităţile mult îmbunătăţite.
Calitatea cartonului ondulat este definită în funcţie de calitatea sortimentelor de
hârtie care intră în componenţa straturilor, de rezistenţa la compresiune, străpungere,
plesnire şi tracţiune, gramaj, grosime etc.
Cartonul ondulat este utilizat la:
 Ambalarea produselor care necesită protecţie împotriva şocurilor şi presiuni
exterioare;
 Confecţionarea cutiilor cu microcaneluri la nivelul ambalajelor primare;
 Ambalajele secundare sub formă de cutii, cutii de prezentare;
 Ambalajele terţiare sub forma învelişurilor de protecţie în jurul paletelor
încărcate.
Cartonul ondulat se caracterizează printr-o structură celulară care îi conferă o
înaltă rezistenţă la compresiune şi greutate relativ mare.
Acoperirea şi laminarea conferă cartonului proprietăţi de „barieră”. Astfel,
laminarea cu parafină asigură barieră împotriva umezelii, căptuşirea cu sticlă asigură
rezistenţă la grăsimi, acoperirea cu plastic îmbunătăţeşte proprietăţile de barieră la
grăsimi. Cartoanele pentru lichidele închise ermetic sunt cele mai răspândite şi utilizate
în prezent, la ambalarea unei game largi de produse alimentare lichide.
Hârtia şi cartonul au caracteristici identice, multe dintre ele putând fi îmbunătăţite
prin tratamente specifice. Pentru a concluziona, caracteristicile hârtiei şi cartonul sunt:
 Masa volumică cuprinsă între 0,8-1,2 g/m2 pentru hârtia de ambalaj, şi maximum
1 g/m2 pentru cartonul ondulat;
 Sunt apte pentru contactul cu alimentele;
 Sunt inodore şi insipide;
 Hârtia pergament are o permeabilitate scăzută;
 Hârtia tip mătase, are o permeabilitate la aer foarte ridicată.
Proprietăţile hârtiei şi cartonului obţinute ca urmare a tratamentelor aplicate, sunt:
rezistenţă la ulei, gaze şi hidrocarburi, rezistenţă la alcooli, eteri, hidrocarburi clorurate,
esteri şi cetone, rezistenţă la soluţii apoase, acizi slabi şi alcali, sigilare la cald, barieră la
radiaţii U.V., rezistenţă la uleiuri şi grăsimi, barieră la mirosuri şi vapori de apă,
anticoroziune, barieră la aer şi gaze (O2, CO2 ETC), barieră la arome.
40
1.5.4 Alte materiale folosite pentru ambalaje
Lemnul este puternic concurent de cartonul ondulat şi materialele plastice. În

compoziţia sa există o serie de substanţe organice şi anorganice (răşini, substanţe
tanante, uleiuri eterice) care pot influenţa caracteristicile organoleptice ale produselor
ambalate.
Datorită compoziţiei şi umidităţii, ambalajele din lemn constituie un mediu
prielnic dezvoltării microorganismelor şi pătrunderii insectelor. Principalele caracteristici
ale materialului lemnos sunt:
 Rezistenţă bună la solicitări mecanice;
 Rezistenţă bună la uzură;
 Conductibilitate electrică foarte bună;
 Este un material ecologic;
Lemnul este utilizat în special la confecţionarea ambalajului de transport.
Ambalajele din materiale textile se utilizează la obţinerea sacilor textili şi pentru
căptuşirea ambalajelor din lemn sau carton.
Se caracterizează prin:
 Sarcină de rupere de 42-120 daN/cm2;
 Absorb umiditatea;
 Sunt permeabile la aer, apă, vapori;
 Constituie un mediu prielnic dezvoltării microorganismelor;
 Sunt atacate de rozătoare, insecte şi nu rezistă la foc.
Acest tip de material are o aplicabilitate restrânsă în domeniul ambalării
mărfurilor.
Ultimii cincizeci de ani, s-au caracterizat prin apariţia pe piaţa ambalajelor a unor
produse obţinute prin asocierea materialelor uşoare în cantitate şi calitatea dorită în
scopul obţinerii, prin însumarea caracteristicilor lor individuale a complexului specific
adaptat la exigenţe particulare.
Calitatea esenţială a unui material complex este impermeabilitatea sa la vapori de
apă şi la diferite gaze.
Alte proprietăţi importante sunt transparenţa şi sudabilitatea.
Materialul complex utilizat pentru obţinerea celor mai bune suduri este
copolimerul cunoscut sub numele de EVA: etilen/vinil/acetat.
41
Cerinţele de calitate pentru foliile complexe sunt: rezistenţă mecanică, protecţie

împotriva luminii, rezistenţă la acţiunea produselor agresive, rezistenţă la temperaturi
ridicate, etanşeitate.
În funcţie de natura materialului suport, foliile complexe se pot clasifica în:
 Materiale complexe pe bază de aluminiu;
 Materiale complexe pe bază de hârtie şi carton;
 Complexe pe bază de materiale plastice.
Foliile complexe de aluminiu, folosesc drept strat intern polietilena de joasă
densitate şi ocazional, polietilena de joasă densitate şi polipropilena.
42
CAPITOLUL II
CONCEPTUL DE AMBALARE
2.1 Conceptul modern de ambalare
Primul produs de ambalat ce s-a impus pe piaţă a fost cartonul ondulat. Istoria
cartonului ondulat se întinde pe o perioadă de peste 100 de ani, iar apariţia acestui
material a fost impulsionată de nevoia unui nou tip de ambalaj superior celor existente
până atunci.
Hârtia ondulată mecanic, între două valţuri canelate, a fost obţinută prima dată
în Anglia, în anul 1856 şi a fost utilizată în premieră ca ambalaj de către un american,
în 1871. Cartonul ondulat propriu-zis a apărut în 1874, în America, când s-a adăugat,
prin lipire, un strat neted de hârtie peste hârtia ondulată.
La începutul secolului XX, apar primele maşini de carton ondulat, iar acest
produs se impune în industria ambalajelor din America şi Europa. În timp, producţia
de carton ondulat şi ambalaje se dezvoltă în ritm alert, lărgindu-se gama sortimentală
şi îmbunătăţindu-se calitatea acestui produs.
În ţara noastră, cartonul ondulat s-a produs prima oară în anul 1957, în fabrica
existentă la Ghimbav, localitate aflatã la 10 km de municipiul Braşov. În anii
următori, acest sector a cunoscut o dezvoltare importantã, cererea acestui produs pe
piaţă fiind în continuă creştere.
Odată cu dezvoltarea şi diversificarea producţiei de bunuri concomitent cu
dezvoltarea comerţului, are loc şi diversificarea şi dezvoltarea activităţilor de
ambalare şi implicit a producţiei de ambalaje. La nivelul întregii planete, se consideră
că aproximativ 99% din producţia de mărfuri se tranzacţionează în stare ambalată.
Ambalarea este definită pe numeroase căi. O sursă Americană de referinţă
defineşte ambalarea ca o tehnică industrială şi comercială pentru protecţia,
identificarea şi facilitatea vânzării şi distribuirii produselor agricole, industriale şi de
consum.
43
Institutul Internaţional de Ambalare (P.I.I.) defineşte ambalarea ca operaţie

de închidere a produselor, articolelor sau pachetelor introduse în saci, pungi, borcane,
cutii, tăvi, bidoane, tuburi, sticle sau alte forme de conteinere care să îndeplinească
funcţii cum ar fi: protecţie şi/sau conservare, funcţie informaţională şi utilitate sau
performanţă.
Institutul de Ambalare din Anglia furnizează trei definiţii ale ambalării:
1.Ssistem coordonat de pregătire a bunurilor pentru transport, distribuţie,
depozitare, vânzare cu amănuntul şi, în final, consum;
2. Cale de asigurare a distribuţiei la consumatorul final în condiţii optime şi cu
costuri minime;
3. Funcţia tehnico-economică care urmăreşte minimizarea costurilor la livrare în
timp ce vânzările sunt maxime.
Este important însă să facem o distincţie între ambalarea definită mai sus îi
ambalajul care poate fi definit ca element de închidere a unui articol individual (sau a
câtorva articole) într-un conteiner, utilizat de obicei pentru vânzare sau distribuţie.
În conformitate cu STAS 5845/1-86, ambalarea este definită ca fiind „operaţie,
procedeu sau metodă, prin care se asigură cu ajutorul ambalajului, protecţia temporară a
produsului, în decursul manipulării, transportului, depozitării, vânzării, contribuind şi la
înlesnirea acestora până la consumare sau până la expirarea termenului de garanţie”.
Trebuie, de asemenea, să se facă distincţie între diversele niveluri de ambalare:
Ambalarea elementară este cea care vine în contact cu produsul. Ea furnizează
protecţia iniţială a produsului (exemplu de ambalaje elementare: bidoane din metal, sticle
şi saci din plastic).
Ambalarea secundară conţine un anumit număr de ambalări elementare. Este o
susţinătoare a distribuţiei fizice şi poate fi folosită pe piaţa de desfacere cu amănuntul
pentru expunerea ambalajelor elementare.
Ambalarea terţiară cuprinde un număr de ambalări secundare (exemplu: strech-
wrappead pallet of corrugated cases = ambalaj colectiv din carton ondulat în care
produsele sunt izolate între ele cu paie/talaş/resturi de mucava).
Ambalarea cuaternară este frecvent utilizată în comerţul internaţional şi în cel
dintre statele americane cu scopul de a facilita manevrarea ambalajelor terţiare. Ea se
realizează cu ajutorul conteinerelor de metal, verticale, de 12 metri lungime în care se
încarcă cu macaraua mai multe palete sau containere metalice. Ele pot fi transferate de la
sau către vapoare, trenuri, platforme, cu macarale gigantice. Desigur, este posibilă
44
obţinerea temperaturii, umidităţii şi a atmosferei gazoase controlate, iar acestea sunt

necesare în situaţii particulare cum ar fi transportul alimentelor îngheţate sau al
legumelor şi fructelor proaspete.
În contextul ambalării se folosesc o serie de termeni, dintre care amintim
materialul de ambalare, materialul de ambalaj, mediu de ambalare, produs de ambalat,
ambalaj preconfecţionat, accesorii de ambalaj.
Prin material de ambalare se înţelege un sistem material destinat învelirii
temporare a produselor ce se ambalează. Este cazul hârtiei de împachetat, a celofanului,
a peliculelor plastice etc.
Materialul de ambalaj este un sistem fizico-chimic unitar sau multicomponent
utilizat pentru confecţionarea ambalajelor sau pentru producerea accesoriilor de
ambalaje. Ca materiale de ambalaj se utilizează hârtia, cartonul, materialele plastice,
materialele metalice, lemnul, sticla, materialele textile, singure sau în combinaţie.
Mediu de ambalare poate fi orice sistem fizico-chimic, capabil ca împreună cu
ambalajul să asigure deplina protecţie a produsului faţă de orice factor modificator al
calităţii acestuia. Cel mai răspândit mediu de ambalare este cel gazos (aer, gaze inerte,
atmosfera modificată sub presiune, vid etc.).
Produsul de ambalat – pregătit prin curăţire, dozare, rulare, compactare – este
bunul ce necesită protecţie temporară sau de lungă durată de la locul de producţie la locul
de consum şi pentru care manipularea, transportul, depozitarea, desfacerea, impun
prezenţa ambalajului.
Ambalajul preconfecţionat se realizează din material de ambalaj într-o formă şi
cu caracteristici fizice, chimice, microbiologice, ecologice corespunzătoare cerinţelor
impuse de produsul ce urmează a fi ambalat.
De regulă, ambalajul preconfecţionat, este întregit de unul sau mai multe
accesorii de ambalaj (materiale, dispozitive, piese) care ajută la închiderea, etanşeizarea,
imobilizarea conţinutului, amortizarea şocurilor, consolidarea şi identificarea
ambalajului. Printre accesoriile de ambalaj se pot include: dopurile, capsulele, benzile
adezive, benzile de oţel, cuiele, agrafele, sârmele, talaşul, vata de celuloză, saltele de
amortizare poliuretanice, PVC expandat, etichetele.
Procesul, operaţia sau metoda prin care produsul de ambalat este introdus sau
cuprins în ambalaj, venind în contact cu acesta, reprezintă ambalarea. Pentru realizarea
ambalării, atât ambalajul cât şi produsul pot suferi unele operaţii auxiliare, ca de
45
exemplu: depliere, căptuşire, recondiţionare, etichetare (în cazul ambalajului) sau dozare,
porţionare, curăţire, rulare etc. (în cazul produsului).
Importanţa problematicii axată pe ambalaje şi metode de ambalare face obiectul
preocupării unor organizaţii naţionale şi chiar europene, precum Federaţia Europeană a
Ambalajelor. Pentru stimularea cercetărilor în acest domeniu, Institutul Italian de
Ambalaje organizează anual concursul „Du Pont” pentru inovaţie şi acordă premiul
Oscar pentru inovaţie şi originalitate.
În prezent, în lume funcţionează un număr mare de institute şi organisme
specializate în domeniul ambalajelor. Organizaţia pentru Ambalaje (W.P.O.) are ca
obiectiv principal soluţionarea problemelor privind ambalarea, conservarea şi distribuirea
bunurilor de consum.
Organizaţia Internaţională de Standardizare şi Federaţia Europeană pentru
Ambalaje sunt preocupate de perfecţionarea şi adaptarea continuă a producţiei de
ambalaje, a tehnologiilor pe baza unor soluţii economice adaptate la cerinţele impuse de
progresul tehnic.
Anual şi semestrial au loc numeroase manifestări, conferinţe, congrese,
simpozioane, pe plan intern, de modernizare a ambalajelor şi preambalării produselor.
2.2 Metode de ambalare a mărfurilor
Odată cu dezvoltarea societăţii şi implicit a proceselor de producţie s-a

dezvoltat şi industria de ambalaje. Se caută ca prin procedee noi să se ajungă la o mai
bună realizare a funcţiilor ambalajelor. Totodată, se urmăreşte creşterea productivităţii
muncii, atât la confecţionarea ambalajelor, cât şi la ambalarea produselor.
Ambalarea se poate face pe linii semiautomate sau automate de mare
productivitate, ce pot realiza formarea ambalajelor, desfacerea lor, umplerea şi
închiderea lor.
Ambalarea mărfurilor ţine seama de caracteristicile actuale şi tendinţele de viitor
în ceea ce priveşte producţia şi circulaţia mărfurilor. Ambalajul şi produsul, formează un
sistem, care presupune o relaţie specifică între elementele sale componente. Obiectivele
la care trebuie să se raporteze actuale tehnici de ambalare, trebuie să răspundă unor
probleme legate de:
 Reducerea consumului de materii prime, materiale şi energie;
46
 Creşterea duratei de conservare a produsului;

 Combinarea anumitor materiale în scopul creşterii performanţei ambalajului ;
 Reconstituirea relaţiei produs – ambalaj – mediu înconjurător.
2.2.1 Ambalarea colectivă şi porţionată
Ambalarea colectivă, este metoda care permite gruparea într-o singură unitate de
vânzare a mai multor produse. Această metodă uşurează mult manipulare şi transport
produselor, ajutând la paletizarea acestora.
Materialele utilizate sunt: carton, folii contractabile sau hârtie.
Ambalarea colectivă se poate realiza şi prin gruparea produselor preambalate în
hârtie Kraft, celofan sudabil etc., obţinându-se pachete paralepipedice paletizate. Acest
procedeu, denumit fardelare este aplicat la ambalare colectivă a unor produse ca: zahăr,
făină, orez, mălai etc.
Ambalarea porţionată - ambalajul porţionat este acela al cărui conţinut se
consumă o singură dată.
Produsele destinate ambalării porţionate pot fi grupate astfel;
─ Produse neperisabile (zahăr, biscuiţi, sare, cafea etc) care impun ambalajului să
păstreze gustul şi aroma produsului şi să asigure protecţiei împotriva umidităţii şi
aerului;
─ Produse perisabile, cele care se degradează în timp, de exemplu brânzeturi
fermentate, untul.
Pentru ambalarea proporţionată pot fi folosite : folii contractabile, folii
termosudabile din aluminiu sau hârtii metalizate.
2.2.2 Ambalarea în folii contractabile
Acesta este un procedeu de ambalare a produselor în bucăţi mici, uniforme, prin

aşezarea lor pe o placă suport, având alveole termoformate, urmată de încheiere prin
acoperirea cu folie şi termosudare.
Prin folie contractabilă se înţelege o folie din material plastic, etirată în momentul
fabricării sale, cu tensiuni interne fixate prin răcire şi care în momentul încălzirii revine
la poziţia iniţială.
47
Materialele întrebuinţate sunt : polietilenă termoconductibilă, policlorură de vinil,

policlorură de vinilden, polipropilenă etc.
 Ambalarea tip „skin”, este un procedeu de ambalare sub vid a produselor, prin
aşezarea lor cu bucata sau grupat pe o placă suport plană, urmată de deschidere
prin acoperire cu folie transparentă şi termosudare.
Ambalarea tip „skin”, este , deci un procedeu de prezentare a produselor, în folii
contractabile utilizat în domeniul industriei alimentare şi pentru ambalarea mărfurilor
industriale. La produsele alimentare se urmăreşte obţinerea unei permeabilităţi ridicate
faţă de oxigen, ceea ce permite de exemplu păstrarea aspectului cărnii prin formarea
oximioglobinei.
Ambalarea în folii contractabile îşi găseşte o largă utilizare la prezentarea unor
obiecte cu dimensiuni mici, din domeniul produselor cosmetice, jucării, medicamente,
obiecte din sticlă sau porţelan.
Acest sistem se caracterizează prin uşurinţa în manipularea având un impact
pozitiv asupra consumatorului.
 Ambalarea tip „blister”, este un procedeu de ambalare a produselor prin
aşezarea lor cu bucata sau grupate pe o placă suport plană, urmată de închidere
prin folie transparentă, având alveole termoformate şi închidere prin termosudare
lipire sau capsare.
 Ambalare alveolară, este procedeul de ambalare a produselor sub formă de
bucăţi mici uniforme prin aşezarea lor pe o placă suport, având alveole
termoformate, urmată de închidere prin acoperire cu folie şi termosudare.
2.2.3 Ambalarea de tip aerosol
În sens “clasic”, noţiunea de aerosol se referă la o dispersie de particule solide

sau lichide foarte fine, susceptibile de a rămâne timp îndelungată în suspensie în
atmosferă.
Ambalajul tip „aerosol”, este un recipient rezistent la o presiune interioară dată,
prevăzut cu o deschidere în care se montează „o valvă” care asigură etanşeitatea şi
distribuirea produsului conţinut.
În conformitate cu Directiva Europeană, prin generator de aerosol se înţelege un
ansamblu construit dintr-un recipient nereutilizabil, din metal, sticlă, material plastic,
care conţine un gaz comprimat, lichefiat şi prevăzut cu dispozitiv ce permite ieşirea
48
conţinutului sub formă de particule solide sau lichide aflate în suspensie într-un gaz sub
formă de spumă, pastă, pudră sau în stare lichidă.
Acest tip de ambalare este utilizată în domeniul alimentar, al produselor
farmaceutice şi în industrie.
Un ambalaj tip aerosol constă din: un recipient de presiune, o valvă comandată
de un buton, agent propulsor, produsul activ
Recipienţii se confecţionează din: tablă cositorită, aluminiu, sticlă şi materiale
plastice.
Recipienţii din aluminiu sunt cei mai utilizaţi cu capacităţi care variază între 10-
30 cm3 până la 1000 cm3 şi rezistenţă la presiune în jur de 30 Kgf/cm2.
Gazul propulsor utilizat trebuie să fie compatibil cu produsul, să nu fie
inflamabil, să nu prezinte riscul unei explozii şi să nu intre pielea sau mucoasele.
Gazul propulsor se poate prezenta fie sub formă lichefiată sau sub formă
comprimată.
În cazul gazelor comprimate, se utilizează :
 Azotul, care este un gaz inert faţă de majoritatea substanţelor farmaceutice şi
alimentare este incolor, netoxic, insolubil, neinflamabil, inodor;
 Dioxidul de carbon, care este un un bun agent propulsor, netoxic, neinflamabil,
protejează produsele contra oxidării, este bacteriostatic;
 Butanul şi propanul, sunt netoxice, se combină uşor cu hidrocarburile lichefiate,
dar sunt inflamabile şi devin toxice.
Există mai multe sisteme de umplere cum ar fi :
 Umplere la temperatură scăzută;
 Umplere la presiune şi temperatură normală;
 Procedeu de umplere automatizat.
Noile tendinţe în domeniul ambalării tip aerosol se axează pe următoarele
direcţii :
1. Sterilizarea accesoriilor de ambalare înaintea operaţiei de umplere care elimină
o posibilă recontaminare în timpul ambalării
2. Iniţierea unei concepţii funcţionale cu privire la distribuţia mărfurilor.
Sterilizarea accesoriilor de ambalare se realizează cu aport de căldură şi radiaţii
gamma. Prima metodă are inconvenientul că poate determina coroziunea recipientului
datorită apariţiei unor posibile fenomen de conducere în timpul transportului.
49
Tratamentul de sterilizare cu radiaţii gamma este mai costisitor, dar are avantajul
etanşeităţii unităţii de transport.
Durata sterilizării cu radiaţii 9999999 se stabileşte în funcţie de dozarea şi
dimensiunea recipientului de expediţie, ca fiind de aproximativ patru ore.
Concepţia funcţională a unităţii de distribuţie compusă din valvă şi pulverizator
depinde de însuşi caracteristice produsului (vâscozitatea, solubilitatea azotului), de
presiunea internă şi concepţia pulverizatorului.
2.2.4 Ambalarea aseptică
Ambalarea aseptică poate fi definită ca umplerea unui produs steril comercial în

recipiente sterile în condiţii aseptice şi închiderea recipientelor astfel încât reinfecţia este
prevenită, cu alte cuvinte o închidere ermetică.
Termenul aseptic implică absenţa sau eliminarea oricărui organism nedorit din
produs, ambalaj sau alte zone specifice, în timp ce termenul ermetic este folosit pentru a
indica proprietăţi mecanice corespunzătoare excluderii pătrunderii microorganismelor
într-un ambalaj şi a gazelor sau vaporilor de apă în şi din ambalaj.
Termenul steril comercial a fost definit ca absenţa microorganismelor capabile de
reproducere în alimente în condiţii de depozitare şi distribuţie fără refrigerare, aceasta
însemnând că absenţa absolută a tuturor microorganismelor nu este obţinută practic.
Există două domenii specifice de aplicare a ambalării aseptice:
– ambalarea produselor presterilizate şi sterile;
– ambalarea produselor nesterile pentru a evita infectarea cu microorganisme.
Ambalarea aseptică se foloseşte din următoarele motive:
– folosirea recipientelor nepotrivite pentru sterilizare în ambalaj;
– folosirea avantajului oferit de procesele de sterilizare HTST care sunt eficiente
termic şi, în general, permit obţinerea de produse calitativ superioare în comparaţie cu
cele prelucrate la temperaturi mai scăzute timp îndelungat;
– prelungirea duratei de valabilitate a produselor la temperaturi normale.
Printre primele aplicaţii ale ambalării aseptice se numără laptele şi produsele
lactate la care s-au adăugat ulterior alte produse: sucuri de fructe şi legume, produse cu
particule (compoturi), supe, budinci, deserturi etc.
50
CAPITOLUL III
VALORIFICAREA AMBALAJELOR ÎN RELAŢIA
PRODUS – AMBALAJ – MEDIU ÎNCONJURĂTOR
3.1 Dimensiunea ecologică a ambalajului
În abordarea mecanismului schimbării necesare, pe plan mondial, clarificării şi

rezolvării vastei problematici se impune a se ţine cont de faptul că punctele de referinţă
sunt aceleaşi indiferent de nivelul la care se ia decizia (guvernamental, de strategie a
firmei, de cetăţean), ceea ce presupune o largă implicare în acest proces, succesul
depinzând de eliminarea barierei imaginare care separă spectatorii de participanţii
direcţii, spectatorii devenind şi ei, depăşind inerţia, participanţii direcţi.
Neacceptând principiul suveranităţii consumatorului, ecologiştii se plâng astfel de
excesul de ambalare a produselor, iar tot mai multe firme, anticipând la rândul lor
viitorul, recurg la măsuri în concordanţă cu aşteptările mişcările ecologice. În Franţa spre
exemplu, firma „Lever” printre asemenea măsuri, a editat o cărticică destinată clienţilor
săi, denumită „Ecologia la domiciliu”.
Tot mai multe firme încep să-şi pună întrebarea dacă există un loc pentru
produsele lor într-o economie bazată pe ecologie. În împrejurările actuale se pune
problema în ce măsură se împletesc interesele firmelor şi supravieţuirii civilizaţiei astfel
încât aceste firme care îşi asumă o responsabilitate ecologică majoră pot să obţină
beneficii economice numai datorită faptului că acţiunile lor răspund unei îngrijorări
publice acute în privinţa viitorului.
Marcarea acologică în România

Scopul introducerii etichetei ecologice este de a promova produsele care au un
impact redus asupra mediului, pe parcursul întregului lor ciclu de viaţă, în comparaţie cu
alte produse aparţinând aceluiaşi grup de produse.
Schema etichetei ecologice din România cuprinde două rubrici:
51
- Rubrica 1 cuprinde simbolul etichetei ecologice. Acesta este o floare pe fond

alb cu şase petale, sub formă de cercuri colorate, alternativ în roşu, galben şi albastru, şi
frunze colorate în verde, în centru fiind scrise iniţialele „RO”.
Componentele R şi O trebuie să aibe aceeaşi dimensiune pe verticală care nu
trebuie să fie mai mică de 3 mm, diametrele celor 6 cercuri trebuie sa aibe aceeaşi
dimensiune care nu trebuie să fie mai mică de 5 mm. Lungimea simbolului este de 40 de
mm iar lăţimea de 30 de mm.
- Rubrica 2 cuprinde textul descriptiv, care va fi scris integral cu negru cu font
Times New Roman 12, fondul trebuie să aibe obligatoriu culoarea albă.
Figura 3.1.1 - Marca ecologică din România
Eticheta ecologică este realizată de către Imprimeria Naţională şi prezintă

următoarele elemente de securizare:
 este autocolantă;
 conţine modele grafice constituite din curbe aparent întâmplătoare, generate după
modele matematice calculate conform unor formule speciale, generate de un soft;
 cerneluri speciale de mare securitate;
 autodistrugere la rupere.
În România, autoritatea care acordă eticheta ecologică este Ministerul Mediului.
Eticheta ecologică este o marcă a Uniunii Europene de recunoaştere a produselor
ecologice, iar procedura de obţinere este destul de complexă. Condiţia de bază pentru
52
procesul de acceptare a mărcii este implementarea sistemului de management de mediu,

conform standardului ISO 14.001. Există un ghid informativ despre ecoetichetare,
realizat cu finanţare Phare Fondul Europa 2004.
Obţinerea etichetei ecologice este supusă unor taxe şi tarife de 500 lei (cheltuieli
pentru procesarea solicitării de obţinere a etichetării ecologice), indiferent de numărul de
produse care vor beneficia de această etichetă. În cazul întreprinderilor mici şi mijlocii,
tariful se reduce cu 25%. La cei 500 lei se adaugă costurile legate de testarea şi
verificarea produselor.
Potrivit informaţiilor furnizate de reprezentanţii Agenţiei Regionale pentru
Protecţia Mediului Craiova, la nivelul UE, costurile pentru obţinerea şi afişarea etichetei
ecologice sunt ceva mai mari (taxa de procesare între 300 şi 1.300 de euro, la care se
adaugă 0,15% din volumul anual al vânzărilor produsului pe piaţa UE). IMM-urile
beneficiază, de asemenea, de o reducere de 25%. De reducere (15%) beneficiază şi
companiile care au implementat sistemul de management de mediu certificat pe baza
ISO 14001.
Principalele modalităţi de promovare şi mediatizare a etichetei ecologice în
rândul agenţilor economici sint:
 Seminarii de informare – instruire referitoare la aplicarea etichetei ecologice în
România, la sistemul de etichetare ecologică. Pentru realizarea seminariilor sunt
necesare: - manuale, pliante, broşuri
- cursuri
- şedintele de informare
- buletin informativ
- suport electronic de instruire
 Publicarea şi distribuirea gratuită a unor broşuri cu informaţii despre etichetea
ecologică, broşuri care să conţină toate informaţiile necesare agenţilor economici
 Crearea de website-uri şi promovarea lor în rândul agenţilor economici.
Broşura Eticheta Ecologică – broşură informativă pentru agenţii economici,
cuprinde informaţii privind: eticheta ecologică, etapele necesare pentru obţinerea
etichetei ecologice, avantajele etichetei ecologice, costurile solicitării etichetei ecologice
şi posibilităţile de finanţare pentru obţinerea etichetei ecologice, cadrul legislativ existent
în România în domeniul acordării etichetei ecologice, institutele acreditate recomandate
de autoritatea competentă pentru acordarea etichetei, prezentarea pe scurt a etichetei
53
ecologice comunitare, precum şi prezentarea celor mai cunoscute etichete ecologice

utilizate în Europa.
Mijloacele de mediatizare a etichetei ecologice identificate la nivelul
consumatorului sunt:
 Prezenţa “pe mari suprafeţe”: promovarea etichetei ecologice în magazine,
supermarket-uri sau alte puncte de vânzare care deţin produse etichetate, prin
distribuirea de pliante, broşuri informative, etc. Pliantele, broşurile informative,
pot fi oferite la intrarea în magazine, la casele de marcat sau în cadrul raioanelor;
 Crearea de website-uri este un mijloc de mediatizare care, deşi nu este un mijloc
de comunicare la scară largă, oferă rezultate incontestabile;
 Televiziunea este modalitatea cea mai bună pentru a atrage atenţia, aceasta având
avantajul de a obţine, prin audienţă, o atenţie asemănătoare cu cea existentă în
timpul dialogului între două persoane fizice. În plus, are avantajul sunetului şi
culorilor, fiind astfel mult mai aptă să “atingă” consumatorii;
 Presa scrisă este o altă modalitate care poate fi utilizată pentru eticheta ecologică,
mai ales că aceasta se adresează marelui public. Informaţia poate apărea în ziare,
reviste dar şi în presa specializată
 În general, presa scrisă oferă posibilitatea de a furniza mai multă informaţie, iar
pentru mediatizarea etichetei ecologice informarea este cel mai important aspect;
 Afişele însoţite şi de alte tipuri de comunicare;
 Anunţuri publicate în principalele ziare şi reviste care apar zilnic;
 Publicitatea la radio;
 Participarea ONG-urilor cu activitate în domeniul protecţiei mediului la campania
de sensibilizare a populaţiei
 Participarea şcolilor la mediatizarea etichetei ecologice prin cursuri informative:
concursuri cu premii, jocuri, prezentări video, etc.
Broşura denumită “Eticheta ecologică - Ghidul consumatorilor” cuprinde
informaţii privind generalităţi asupra etichetei ecologice în România: definiţie, simbol,
forma etichetei ecologice, grupurile de produse pentru care se poate acorda eticheta
ecologică, motivele alegerii produselor care poartă eticheta ecologică, prezentarea
sistemului de acordare a etichetei ecologice în România, fişe de prezentare a criteriilor de
acordare a etichetei ecologice şi a motivelor acordării etichetelor ecologice pentru toate
grupurile de produse vizate, informaţii utile despre cum se poate recunoaşte eticheta
ecologică pe un produs, adrese de web.
54
Marcarea ecologică în Uniunea Europeană

Eticheta ecologică a Uniuni Europene (Floarea Europeană), a fost creată de
Comisia Europeană în 1993 şi este o schemă unică de certificare pentru a ajuta
consumatorii să distingă produsele şi serviciile verzi, care nu afectează mediul.
Eticheta ecologică comunitară nu se acordă pentru alimente şi produse medicale.
Este o schemă facultativă, concepută să încurajeze afaceriştii să comercializeze bunuri şi
servicii care au un impact redus asupra mediului iar consumatorii europeni, inclusiv
cumpărătorii publici şi privati, să le identifice usor.
Floarea se poate găsi în toată Europa precum şi în Norvegia, Liechtenstein şi
Islanda.
Eticheta ecologică europeană are un “paşaport” care autorizează libera circulaţie
a produselor pe teritoriul european; acesata este obligatorie în cazul vânzării de produse
în Europa, precum şi în cazul exporturilor de produse către Europa.
Toate statele Uniunii Europene au adoptat eticheta ecologică, avantajul principal
al acesteia fiind dimensiunea sa europeană; produsele care au atribuită eticheta ecologică
de către un stat membru al Uniuni Europene poate fi folosit în toate celelalte state
membre.
Schema de etichetă ecologică europeană are 2 ţinte:
- De a oferi consumatorilor o evaluare de încredere şi independenţă a impactului
asupra mediului şi a produselor;
- De a promova producţia şi utilizarea produselor care au un impact redus asupra
mediului.
55
Figura 3.1.2 Marca ecologică europeană

3.2 Factori de poluare în relaţia ambalaj-mediu înconjurător
După cum era de aşteptat, imperativul luării în considerare a problematicii

ecologice a atins şi domeniul complex al relaţiei ambalaj – produs.
Puternica densitate demografică, nivelul de industrializare, situaţia din Europa
Centrală şi dependenţa Germaniei în ceea ce priveşte combustibilii fosili pentru
aprovizionarea cu energie electrică, au plasat în centrul preocupărilor specialiştilor şi al
consumatorilor protecţia mediului.
Tipuri de poluare a mediului

În decursul ultimelor două decenii a fost identificat un număr important de
probleme legate de mediul înconjurător, cum ar fi: poluanţii emişi de surse fixe, ca
oxidul de sulf, particule şi anumite metale grele emise de instalaţii industriale şi centrale
termice, eliminarea apelor uzate industriale şi menajere, ca şi problemele deşeurilor
urbane.
Se disting astfel patru tipuri de poluare a mediului înconjurător: poluarea
atmosferică, poluarea apei şi a solului şi poluarea fonică.
În cadrul poluării atmosferice se cuvine a lua în considerare ciclul CO 2, care pune
climatul în pericol, ca şi emisia unor gaza, cum ar fi SO2.
Anumite probleme de poluare atmosferică au condus la apariţia unor norme sau
obiective ale calităţii mediului ambiant pentru produse potenţial cancerigene, ozon
troposferic, soluri şi ape dulci acidificate, ca şi pentru ecosisteme vulnerabile, cum ar fi
pădurile.
O altă problemă deosebit de gravă la ora actuală este eliminarea deşeurilor. În
Germania, de exemplu, în cadrul preocupărilor pe linia managementului deşeurilor,
eforturile au fost îndreptate către realizarea a trei mari obiective:
1. Asigurarea transportului deşeurilor până la un punct final al eliminării lor în
aşa fel încât să nu se producă afectarea mediului
2. Evitarea sau reducerea producerii de deşeuri
3. Dezvoltarea recuperării, reutilizării şi reciclării deşeurilor.
Au fost redublate eforturile în vederea recuperării deşeurilor, făcându-se apel la
etichetarea ecologică „Blaue Engel”.
56
În anul 1991, guvernul german a elaborat o ordonanţă care interzice ambalajele

inutile, stabiliind că ambalajele necesare să fie fabricate din materiale ce nu sunt nocive
pentru mediu.
În Elveţia există, de asemenea, baza juridică care permite evotarea deşeurilor
inutile, într-o manieră asemănătoare cu cea din Germania.
În general, în identificarea problematicii ecologice, a cauzelor acesteia şi în
formularea soluţiilor adecvate nu s-a reuşit a se ţine pasul cu evoluţia dinamică a poluării
mediului înconjurător. De aici şi necesitatea promovării corelaţiilor ecologice, a
îmbunătăţirii sistematice a compatibilităţii activităţilor umane cu mediul înconjurător şi a
prevenirii acţiunilor negative.
O mare problemă o ridică tratamentul reziduurilor. Producerea de rezuduuri nu
este specifică doar materialelor plastice; dacă aceste materiale nu s-ar fi dezvoltat, ar fi
avut loc o creştere a ambalajelor din metal sau din sticlă care ar fi poluat considerabil
mediul. De altfel, în cazul reziduurilor, materialele plastice au o pondere de aproximativ
2%, faţă de 20% cât revine materialului şi sticlei şi 35% hârtiei şi cartonului.
Pe de altă parte, nici contaminarea atmosferei nu este rezultatul descompunerii
prin incinerare a materialelor plastice.
Opus materialului plastic este hârtia, aducându-se ca argument faptul că aceasta
este biodegradabilă, ceea ce este adevărat. Pentru a produce hârtia, însă, se distrug arbori,
care împreună cu plantele sunt sursă de echilibru a aerului.
Materialelor plastice li se mai reproşează faptul că provoacă incendii; majoritatea
polimerilor sunt inflamabili, dar şi hârtia împreună cu cartonul sunt materiale
inflamabile.
Poluarea atmosferică este cauzată în principal producerii de energie necesară
atât pentru fabricarea ambalajelor, cât şi pentru a le transporta pline sau goale.
Poluarea apei: produşii organici rezultă în principal de la fabricarea cartonului
care este realizat în mare măsură în circuit închis, substanţele chimice fiind recuperate şi
apa reciclată înaintea evacuării sale.
Poluarea cauzată de materiile prime

Impactul ambalajelor asupra mediului este de fapt, impactul materialelor de
ambalare asupra mediului înconjurător.
57
Hârtia şi cartonul sunt privite de consumatorii ca materiale „ecologice”. Este

satisfăcător în acest sens faptul că 85% din producţia actuală de hârtie şi carton din
Germania se face plecând de la materiale reciclate.
Cartonul este fie un complex constituit din 2/3 carton neprelucrat şi 1/3 carton
albit, fie carton în întregime neprelucrat, uns cu caolin. Cartonul provine din lemn, care
este o materie primă ce poate fi reînnoită prin regenerarea copacilor din patrimoniu
forestier.
Ambalajele care au la bază carton nu figurează printre principalele cauze ce
determină probleme care afectează mediul înconjurător. Important este însă de a
economisi energie şi materii prime care nu se mai pot reînnoi şi de a alege ambalajele
care afectează cel mai puţin mediul.
Aluminiul este extras din bauxită, unul din minereurile cele mai răspândite în
lume.
Reciclarea recipientelor de aluminiu diminuează cu 90% cantitatea de energie
necesară pentru fabricarea aceluiaşi produs din alumină (bauxită prelucrată).
Recipientele din aluminiu pot fi uşor refolosite, pentru că constau dintr-o
combinaţie de aliaje similare pe care producătorul le poate identifica şi separa foarte
uşor.
Recipientele din aluminiu sunt cele mai valoroase produse din deşeuri. Singura
barieră la creşterea continuă a pieţei de recipiente recuperate este o aşteptată scădere a
ofertei dozelor de băuturi, datorită concurenţei crescânde a materialelor plastice.
Consumatorii nu cer recipiente din aluminiu. Ei caută conţinutul. Pentru a-şi
putea proteja cota de piaţă, producătorii de recipiente din aluminiu caută noi produse ce
pot fi introduse în recipientele lor (de exemplu mâncare pentru câini şi pisici). Cu toate
acestea, dozele de băuturi reprezintă o parte a pieţei unde cererea şi oferta sunt puternice
şi vor rămâne aşa.
Cantitatea de energie necesara pentru producerea fiecărei tone de aluminiu de
primă fuziune a fost redusă progresiv cu 30% în decursul ultimelor decenii. Pe de altă
parte, ultimele tehnologii permit să se lamineze foaia de aluminiu până la 0,006 mm
grosime, fiind deci consumată mai puţină energie pe unitatea de ambalaj.
Marele avantaj al acestui metal derivă din faptul că în stadiul de deşeu el poate fi
reciclat la nesfârşit şi că, în cursul transformării sale, el consumă cu 90% mai puţină
energie în raport cu producerea aluminiului plecând de la minereu.
58
Polietilena este un derivat din petrol sau din gaz. Numai o infimă fracţiune din
această materie primă este folosită ca materie de ambalaj.
Singurele materiale plastice cu valoare demonstrată ca material reciclabil sunt
polietilena de înaltă densitate (HDPE) folosită la ambalarea laptelui şi polietilena-
tereflatat (PET), în care sunt ambalate băuturile carbogazoase.
Lemnul a fost şi rămâne încă puternic, pentru ca în stadiul de ambalaj din lemn,
el prezintă un ecobilant favorabil. Avantajul specific şi cel mai important al lemnului ca
material de ambalare ţine de faptul că lemnul este o materie primă care se reînnoieşte şi a
cărei creştere nu poluează mediul, ci dimportivă, îi regenerează.
În general însă, în identificarea problematicii ecologice, a cauzelor acesteia şi în
formularea soluţiilor adecvate nu s-a reuşit a se ţine pasul cu evoluţia dinamică a poluării
mediului înconjurător. De aici şi necesitatea promovării corelaţiei ecologice,
îmbunătăţirii sistematice a compatibilităţii activităţilor umane cu mediul înconjurător şi
prevenirii acţiunilor negative.
3.3 Căi de reducere a poluării provocate de ambalaje
În trecut, materialele pentru ambalaje erau judecate numai după gradul de

satisfacere a cerinţelor consumatorilor privind calitatea, siguranţa, costul şi comoditatea.
În zilele noastre însă, materialele de ambalare sunt judecate în funcţie de efectul lor
asupra mediului, în special impactul lor asupra deşeurilor solide. Pentru a fi considerat
cel mai bun, un ambalaj trebuie să satisfacă nu numai nevoile alimentare şi de
comoditate ale consumatorilor, ci şi dorinţa lor de a avea un mediu mai curat.
Pentru a limita răspândirea ambalajelor nerecuerabile s-a impus ca acestea să fie
produse cu o taxă, fondurile rezultate urmând să fie folosite pentru procurarea şi
exploatarea mijloacelor de colectare şi de tratare a resturilor menajere care conţin
ambalaje pierdute.
O politică de management în domeniul protecţiei mediului înconjurător
presupune funcţionarea unor mecanisme garante ale produselor şi activităţilor care nu
aduc prejudicii inacceptabile mediului înconjurător, spre deosebire, de exemplu, de
evaluarea impactului asupra mediului – Enviromental Impact Assessment, care ia în
considerare efectele potenţiale în timpul fazei de planning; printre acţiunile de control
sistematic al activităţilor operaţionale se numără şi auditul în domeniul mediului
59
înconjurător (Environmental Auditing). Această acţiune responsabilă, voluntară vizează

o evaluare periodică pertinentă a modalităţlor de organizare de protecţie a madiului
înconjurător. Pe această linie, Camera Internaţională de Comerţ sprijină şi încurajează
programele de Environmental Auditing.
În viziunea Agenţiei pentru Protecţia Mediului Înconjurător din SUA, obiectivele
ecologice trebuie să includă estimarea conformităţii cu legile de protecţie a mediului, cu
reglementările şi procedurile şi cu programul de antrenament al personalului, program
asigurator al conformităţii continue. Procesul de aplicare practică a unui Environmental
Auditing presupune revizuirea periodică a preciziei şi integrităţii formaţiilor şi
mijloacelor utilizate pentru a le identifica, măsura, clasifica, raporta, permitând
rezolvarea problemelor identificate.
Operaţionalizarea modalităţilor de protecţie a mediului înconjurător necesită
adoptarea unei strategii de armonizare a relaţiei dintre, pe de o parte, cuplul utilizare a
resurselor – creştere economică şi pe de altă parte conservarea mediului. Generarea
responsabilităţii şi toleranţei în raport cu mediul înconjurător presupune şi operarea cu
componentele strategice care sunt recuperarea şi reciclarea produselor ieşite din uz şi a
deşeurilor rezultate din procesele de producţie şi consum.
Efectele fluxurilor de reintroducere a materialelor recuperate în ciclul producţie –
consum (efecte concretizate în conservarea resurselor de materii prime, energie şi muncă
încorporate în procesele primare din care rezultă produsele şi reducerea reziduurilor
deversate în mediul înconjurător) eficientizează strategia de armonizare menţionată, ceea
ce explică largul interes de care se bucură problematica recuperării atât pe plan naţional,
cât şi internaţional. Aceasta, cu atât mai mult cu cât produselor de consum le revine un
rol deosebit în optimizarea relaţiei creştere economică – creştere a calităţii vieţii.
3.4 Relaţia sistem de ambalare – produs
Un nou sistem de ambalare presupune fie introducerea unor ambalaje noi în

procesul de expediţie a mărfurilor, fie un nou sistem de realizare a ambalării. Ambalajele
noi sunt cele nou proiectate sau cele existente, dar neutilizate încă, adaptarea lor de către
firma respectivă situându-le în postura de ambalaje noi.
60
Lansarea noului sistem de ambalare necesită parcurgerea a trei etape: concepţia,

dezvoltarea şi comercializarea noilor sisteme, fiecare etapă cuprinzând numeroase
operaţiuni şi faze care conferă procesului un caracter de activitate originală, complexă.
Dezvoltarea sistemului strategic nou introdus presupune, la rândul său, mai întâi
cercetarea pieţei şi a ambalajului, apoi elaborarea noului sistem de ambalare.
Un producător, prin compartimentul specializat în problematica ambalării, trebuie
să identifice la timp produsele ce necesită o dezvoltare a ambalajului ca urmare a
modificărilor intervenite în: ciclul de viaţă al produsului; reglementările tehnice,
standardele, prescripţiile în domeniul ambalării, marcării şi etichetării, metodele de
certificare a conformităţii; forma produsului; logistica de marketing; merchandising etc.
După cum este cunoscut, în ultimele două decenii a fost mai mult decât evident
faptul că înnoirea ambalajelor întrece ca frecvenţă înnoirea produselor. De multe ori
chiar, modernizarea produselor se referă la modificări de ambalaj de natură să
influenţeze sensibil piaţa, asigurând produselor un întreg lanţ mai eficient de manipulări,
transport, depozitare.
Investigaţiile ample ce vizează cerinţele în materie de ambalare, reacţiile
utilizatorilor, frecvenţa livrărilor şi vânzărilor etc. Asigură suport de informaţii necesare
direcţionării creaţiei de ambalaje. Concretizat în prototipul noului produs, acest suport de
informaţii este completat, prelucrat şi transpus într-o altă serie de investigaţii sub forma
testelor de accesibilitate. Problematica ambalajului nou furnizează marketingului un larg
câmp de investigaţie şi aplicativ, în acelaşi timp.
Evoluţia rapidă a psihologiei consumatorului impune ca, la conceperea noului
ambalaj, o atenţie deosebită să se acorde designului, componentă importantă a procesului
tehnologic d elaborare a produsului şi care contribuie chiar la anticiparea poziţiei
ambalajului în desfacerea produsului. Mai mult chiar, orice program de design structural
este grevat de acerba concurenţă internaţională în domeniul ambalajelor, care obligă la o
adaptare permanentă în raport cu cerinţele în evoluţie. Această adaptare trebuie să se
manifeste incluzive în cazul relaţiei materie primă-echipament de prelucrare a procesului
de fabricaţie a noului ambalaj; ambalajului colectiv cu impact asupra manipulării şi
transportului; capacităţii estetice a ambalajului; creării unei super grafici.
Concept ca un proces de atribute concrete şi abstracte incluzând ambalajul,
culoarea, prestigiul producătorului, preţul, serviciile post vânzare ş.a., produsul este
afectat de orice schimbare a unei caracteristici fizice, ceea ce de altfel generează un nou
produs. În contextual relaţiei complexe produs-ambalaj, pe parcursul cercetării -
61
proiectării - testării sistemului produs - ambalaj, ambalajul se adaptează la produs, dar,

pe de altă parte, apar numeroase noi produse ca urmare a transformărilor impuse de
ambalaj.
Principalele avantaje ale acestor sisteme optice erau considerate, iniţial,
îmbunătăţirea productivităţii la standul de verificare şi o mai bună servire a
consumatorilor. La aceste avantaje se mai adaugă: o mai mare exactitate la standul de
verificare, obţinerea de date supra mişcării produselor, controlul îmbunătăţit al stocului.
Sistemele optice de explorare secvenţială sunt conectate la minicalculatorul din
magazin, care transmite informaţiile (înregistrate ca urmare a vânzărilor realizate), prin
linii telefonice normale, computerul central de la sediul firmei, permiţând astfel lansarea
automată de comenzi.
Cu toate că detailiştii au căutat şi elaborat metode mai eficiente de aprovizionare
prin folosirea calculatoarelor, asigurând astfel un sistem mai bun de administrare a
stocului, progresele realizate au fost anihilate de numărul crescând de noi produse
comercializate.
Indiferent de metoda aleasă pentru prezentarea noului produs, aceasta este
influenţată atât de caracteristicile noului articol, cât şi de programul de marketing care
susţine noul produs. Un stimulent utilizat în mod obişnuit de producători este aşa-
numitul “pachet premiu”, prin care se oferă două sau mai multe produse la preţ de
special, fie la un preţ ataşat sau inclus în produsul promovat. Scopul acestor pachete este
încurajarea consumatorului în a-şi face provizii, respective determinarea consumatorului
de a testa produsul.
Un tip aparte de promovare utilizat de producători este oferirea gratuită a unui
produs complet diferit pentru fiecare achiziţionare a unui produs complet diferit, ceea ce
este cunoscut sub denumirea de “Near pack” (de exemplu, la cumpărarea unui pachet de
detergent la preţul obişnuit se oferă gratuit un alt produs). Cât priveşte promovarea prin
recurgerea la eticheta “bani economisiţi”, detailiştii îi reproşează faptul că mai degrabă
permite favorizarea consumatorilor actuali ai produsului decât încurajarea de noi clienţi
în a testa produsul.
Există multe alte tipuri de promovare, cum ar fi, de exemplu, promovarea prin
utilizarea cupoanelor ca mijloc de reducere temporară a preţului unui produs specific la
consumator (care are în vedere îndeplinirea unei serii întregi de obiective comerciale).
Introducerea autoservirii a determinat o schimbare în modul în care consumatorii
iau deciziile de cumpărare. Produsele, cu ambalajele lor atractive, au devenit adevăraţi
62
reprezentanţi comerciali, contactul direct dintre vânzător şi marfa expusă fiind eliminat.
Comercializarea cu amănuntul s-a maturizat sub forma supermarket-urilor, clientul
acestora fiind astăzi individul cu cel mai studiat comportament comercial.
Multe tipuri de supermarket au inclus în strategia lor de comercializare
conceptual expunerii eficiente, cu costuri scăzute. Astfel, acestea primesc frecvent
transporturi de marfă direct de la producători (DSD), rolul ambalajului în manipularea
eficientă a produselor fiind deosebit de important.
Atractivitatea, pentru consumator, a ambalajului produsului este esenţială în
stabilirea spaţiului pe raft alocat uni produs în încercarea de a influenţa cererea de
consum. Studii de specialitate arată că există o relaţie directă între numărul de
“FACINGS” (numărul articolelor de acelaşi fel expuse linear pe raft) al unui produs şi
vânzarea acestui articol. Vânzările cresc pe măsură ce se măreşte şi spaţiul alocat sau în
funcţie de modificarea poziţiei pe verticală a produsului pe raft. Articolele expuse cel
mai aproape de nivelul ochilor sunt avantajate din punct de vedere al volumului
vânzărilor comparativ cu produsele situate la nivelul taliei sau cele aflate la nivelul
podelei.
Atractivitatea nu poate fi însă separată de competitivitate, mai exact de costurile
cerute de aducerea produsului în spaţiul alocat pe raft. Institutul de marketing alimentar
din capitala SUA a introdus în acest sens conceptual articolelor individuale. Prin
aplicarea conceptului PDP, costurile se împart în trei categorii principale: costul de
manipulare; costul de inventar (al stocului); costul spaţiului.
Într-adevăr, în contextual “nevrozei inovaţiei”, consumatorul este foarte sensibil
la echilibrul care trebuie să se stabilească între ambalaj şi produs. Ca factor inovator,
ambalajul este perceput în mod divers de consumator în funcţie de costul, natura şi
gradul de inovaţie sau chiar de diferenţierea produsului.
Imaginea produsului din punct de vedere al inovaţiei şi al costului determină
aşteptările consumatorului în materie de ambalare, noutatea ambalajului fiind practic un
semnal (prin formă, material, culoare, ilustrate, inscripţionare etc.) Pentru consumator în
ceea ce priveşte: preocuparea pentru echilibrul dintre produs şi ambalaj; grija pentru un
aspect cât mai funcţional posibil: preocuparea estetică în creştere; dorinţa de a fi cât mai
bine informat: preocuparea pentru echilibrul ecologic; traducerea în realităţi concrete şi
accesibile a progresului ştiinţific şi chiar tehnic; rolul privilegiat acordat mărcii de
calitate în lansarea noului produs; formulele “multi-packs”, “in-packs premiums”, ‘on-
63
packs premiums”, “coupon plans”, “self liquidators” ş.a.; fidelitatea faţă de punctual de
vânzare şi faţă de marcă etc.
Interacţiunea ambalaj nou-produs nou constituie un adevărat factor accelerator al
evoluţiei pozitive pe linia tendinţelor de consum. Acest lucru a fost reliefat şi de ultimele
ediţii ale Salonului Internaţional Alimentar (S.I.A.L.), desfăşurate în luna octombrie, din
doi în doi ani, la Paris, adevărate vitrine de prestigiu pentru produsele noi, cu deschidere
asupra unei lumi profesionale în progres rapid, oglindă pentru tendinţele de consum.
Colocviile şi seminariale au evidenţiat că, deşi în prezent nu se poate spune că există un
consumator European (deoarece fiecare naţionalitate îşi păstrează caracteristicile), există
însă şi puncte comune, care evoluează, în pofida specificului cutumelor naţionale şi chiar
regionale.
S.I.A.L. ’92, de exemplu, a permis evidenţierea câtorva mari orientări, cum sunt:
anul 1992 a fost anul ecoproduselor (produse “bio” în ambalaje “bio’), cu un anumit
avans pentru America de Nord şi cu o percepţie mai puţin favorabilă a publicului
european; creşterea cererii de produse individuale vândute în ambalaje care servesc şi ca
veselă, chiar dacă sunt în contradicţie cu cerinţele ecologiei; modificarea largă a tendinţei
“nutriţionale”, respectiv pierdere de viteză cu mici excepţii pentru produsele “fără”
(sare, grăsimi, colesterol etc.), creşterea pentru produsele “plus'” (bogate în vitamine,
proteine, fibre etc.), referitor la tendinţa “nutriţională” dezbaterile reliefând că ambalajele
pentru produsele care o urmează se disting prin culori calde, tonuri însorite, iar copiii
impun “noul” în familie, inovaţiile mergând în sensul gusturilor lor (inclusiv, de
exemplu, ambalajul în formă de joc).
64
CAPITOLUL IV
AMBALAREA MĂRFURILOR NEALIMENTARE
STUDIU DE CAZ: AMBALAREA MĂRFURILOR CERAMICE
LA S.C. CERSANIT S.A.
4.1 Rolul mărfurilor nealimentare în satisfacerea necesităţilor de consum
Pentru satisfacerea tuturor necesităţilor pe care le au, oamenii folosesc o mulţime

de produse alimentare şi nealimentare.
Produsele alimentare prezintă o importanţă deosebită, asigurând satisfacerea
necestăţilor de hrană ale oamenilor. Un rol la fel de mare îl au şi produsele nealimentare,
care satisfac necesităţi variate, de ordin fiziologic, social cultural şi de confort.
Plecând de la criteriul locului pe care îl ocupă aceste produse în consumul
populaţiei, mărfurile nealimentare se pot grupa astfel:
1. Bunuri de primă necesitate destinate, în special, satisfacerii nevoilor fiziologice
ale populaţiei: îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă
2. Bunuri de necesitate medie destinate satisfacerii nevoilor de confort, petrecerii
timpului liber, întreţinerii sănătăţii
3. Bunuri de lux, care au mai mult o semnificaţie socială, preocuparea lor
producând o satisfacţie mai puţin practică.
Bunurile de primă necesitate şi de necesitate medie satisfac nevoi esenţiale ale
populaţiei.
Mărfurile textile, prin varietatea lor, satisfac necesităţi privind vestimentaţia,
constituind un factor al calităţii vieţii, atât sub aspect material, cât şi spiritual.
Mărfurile chimice de larg consum asigură satisfacerea necesităţilor de igienă
(agenţi de spălare), de confort (produse pentru curăţirea locuinţei şi a obiectelor casnice),
estetice şi de protecţie a diferitelor materiale (produse peliculogene).
Igiena şi cosmetica sunt laturi inseparabile ale acţiunilor de asigurare a sănătăţii
şi frumuseţii oamenilor. Mărfurile cosmetice satisfac aceste necesităţi de întreţinere şi
înfrumuseţare.
65
Sticla şi produsele ceramice ocupă un loc important în cadrul bunurilor de

consum, ţara noastră având o bogată tradiţie, mai ales în producerea mărfurilor ceramice.
Din sticlă se obţin articole de menaj, geamuri etc.
Materialele ceramice sunt folosite în construcţii, la obţinerea unor articole de
menaj, decorative etc.
Lemnul reprezintă o materie primă importantă pentru industria textilă, industria
mobilei, construcţii, pentru obţinerea hârtiei, a cartonului etc.
Mărfurile electrotehnice şi electrocasnice uşurează desfăşurarea unor activităţi în
gospodărie şi creează condiţii superioare de lucru. De asemenea, aparatele electrice ajută
la efectuarea unor activităţi din domeniul casnic mai rapid şi mai sigur.
O tendinţă importantă care se manifestă în realizarea produselor din aceste grupe
o constituie polifuncţionalitatea lor. Astfel, aspiratorul, pe lângă funcţia de aspirare a
prafului, poate îndeplini şi alte funcţii, cum ar fi: spălarea covoarelor, pulverizarea de
substanţe odorizante etc. Maşinile de spălat pot efectua o serie întreagă de operaţii,
mergând până la apretarea şi uscarea rufelor.
Progresul tehnic a creat posibilitatea îmbunătăţirii şi perfecţionării aparatelor
electrocasnice şi electronice, ceea ce permite uşurarea muncii, economisirea timpului,
îmbunătăţirea calităţii vieţii. Astfel au fost create frigidere la care caracteristicile de
funcţionare se autoreglează în funcţie de cantitatea de alimente şi de condiţiile de mediu
(temperatură, în principal).
Studiind consumul populaţiei şi structura acestuia, se observă preponderenţa
consumului de bunuri în defavoarea serviciilor, în primul plan situându-se bunurile
alimentare, cu o pondere de 68,90% la nivelul anului 2006. La aceeaşi dată, ponderea
mărfurilor nealimentare în consumul populaţiei era 28,90%.
O creştere a nivelului de trai, a veniturilor populaţiei va duce la modificarea
structurii consumului, în sensul creşterii ponderii mărfurilor nealimentare.
Sfera de cuprindere a produselor nealimentare este foarte largă şi diversificată şi
cuprinde următoarele grupe:
1. Produse textile: fibre textile, fire textile, ţesături, tricoturi, confecţii din ţesături
şi tricoturi, textile neţesute, articole de galanterie şi pasmanterie
2. Produse din piele şi înlocuitori: articole de încălţăminte, articole de
marochinărie, articole din blană şi înlocuitori
3. Jucării
4. Produse sport, pentru voiaj şi turism
66
5. Bijuterii, ceasuri şi articole de gablonz

6. Produse de papetărie
7. Produse chimice: produse de uz casnic pentru spălat şi curăţat, produse
colorante, produse peliculogene, produse din cauciuc, produse din materiale plastice,
îngrăşăminte chimice
8. Produse cosmetice
9. Produse din sticlă
10. Produse ceramice
11. Produse din lemn
12. Produse metalice
13. Materiale pentru construcţii şi instalaţii tehnico-sanitare
14. Produse electrotehnice pentru instalaţii electrice şi de iluminat
15. Produse electrocasnice
16. Produse electronice
17. Produse birotice şi informatice
18. Produse auto-moto-velo
19. Produse foto
20. Instrumente muzicale
4.2 Mărfurile ceramice
Mărfurile ceramice prezintă o importanţă deosebită pentru articolele de menaj,

articole decorative, obiecte de ceramică sanitară, materiale de construcţie (cărămizi),
ceramică tehnică. Aceste produse alături din cele din sticlă ocupă un loc important în
cadrul bunurilor de consum, atât pe piaţa internă, cât şi pe cea internaţională.
4.2.1 Ceramica sau frumuseţea pământului ars
Argilă, pământ, noroi, sau ţărână, început umil din care omul a creat un imperiu.
Din cărămizile de pământ au construit case, acoperiş din ţiglă şi pavaje. Din pământ s-au
născut farfurii, viscere, ghivece de flori şi containere de toate formele şi mărimile pentru
păstrarea hranei, apei şi a diferitelor bunuri. Cuptoarele de pământ au avut dublu rol, de a
găti şi de a da căldura.
67
Omul însuşi se spune că ar fi creat din pământ. Creştinismul, Islamul, Grecii,

Africanii, şi multe alte mitologii atribuie originile omului pământului înmuiat cu apă. Nu
este de mirare atunci, că din moment ce omul s-a născut din pământ, argila să fie unul
dintre primele materiale care a fost transformat de mâinile ingenioase ale acestuia.
Transformarea a fost una dramatică. Din ţărâna obişnuită la chipuri de înger,
omul a manipulat argila într-o asemenea măsură încât a creat forme artistice vii. Multe
sculpturi cioplite în piatră mai târziu sau acoperite în bronz şi-au aflat începuturile în
argilă.
Astfel în anul 2800 înaintea erei noastre, în Mesopotamia, cărămizile din
ceramică şi cahlele erau fabricate cu scopul de a fi folosite la construcţia zidurilor de
apărare a oraşelor, pentru pardoseli şi pentru decorarea pereţilor mormintelor
personalităţilor importante ale vieţii publice.
Anumiţi arheologi cred că invenţia sobelor din cahle şi alte forme de artă care au
la baza ceramică au aparut simultan în China şi la sumerienii din Mesopotamia (regiune
cunoscută astăzi ca Iraq). In Grecia Antică, ceramica a câştigat importanţă prima dată ca
şi material arhitectural în preajma anului 1200 înaintea erei noastre, atunci când templele
şi alte structuri erau îmbogăţite cu acoperişuri din ţiglă, pavaje şi decoraţiuni de perete.
Începând cu anul 575 înaintea erei noastre, materialele ceramice erau folosite cu
generozitate în Imperiul Roman, începând de la structurile de rezistenţă ale clădirilor şi a
elementelor arhitecturale decorative la pardoseli şi pereţi de ţiglă şi vase de băut. Până şi
cuvântul „ceramică” provine din Italia şi este universal recunoscut ca fiind sinonimul
pentru pământ ars. Nu este de mirare atunci că în Italia sunt găzduite unele dintre cele
mai fantastice sculpturi din ceramică. Câteva exemplare minunate de sculpturi din
ceramică au fost lăsate posterităţii de sculptorul veneţian Antonio Canova.
Interpretarea lui Canova a celebrului episod din mitologia greacă care îi implică
pe Cupidon şi Psyche este una dintre cele mai celebre lucrări ale sale. In această lucrare
este întruchipat minunatul Cupidon înaripat ridicând-o delicat pe adormita Psyche pentru
a o trezi cu sărutul său. In îmbrăţişarea sa braţele ei se întind poetic pentru al găsi, părul
ei căzând delicat în jos, faţa ei întoarsă în sus în căutarea buzelor lui. Majoritatea dintre
noi sunt familiari cu finalul minunatei legende. Finalul său plăcut şi delicat prinde un
contur impresionant în viziunea romantică a lui Canova. Interpretarile în ceramică ale lui
Cupidon şi Psyche făcute de Canova scot în evidenţă o pasiune de nestăvilit care va fi
imposibil de duplicat într-o versiune ulterioară indiferent de materialul din care a fost
fabricată. Aceasta este puterea ceramicii.
68
Când considerăm ceramica ca şi formă a artei nu putem conteni în a oferi

numeroase exemple de ceramică fină veche care există şi astăzi. Asemenea vase,
decorate cu minuţiozitate şi profund detaliate (decoruri minuţioase şi profund detaliate),
aveau adesea scop decorativ sau ceremonial. Datorită conotaţiei lor ceremoniale statutul
lor de lucrări de artă nu poate fi contestat. Frumoase lucrări rafinate, cum ar fi Kylixul
Etrusc (kylix se refera la o cupă de băut care se ţine cu ambele mâini, puţin adâncă, cu
picior din Grecia) este datată între 360 şi 380 înaintea erei noastre. Influenţa greacă poate
fi văzută în prezentul plin de fantezie. Această veselă este reprezentativă unui tip de
ceramică numita ceramică roşie. Când argila conţine mari cantităţi de oxid de fier are o
culoare roşie care a fost preţuită foarte tare pentru ceramica greacă şi etruscă. Este o
adaptabilitate şi disponibilitate a ceramicii care a făcut un mediu favorabil pentru multi
artişti.
De asemenea teracota se regăseşte în multe decoruri arhitecturale. Odată limitată
la relieful de bază şi decoraţiile utilizarea teracotei s-a extins la decoraţiunile moderne cu
repeziciune. Şemineele lui Sergio Valenti imită apariţia lemnului cioplit si a pietrei
concomitent reţinând căldura teracotei tradiţionale.
Epoca de Aur a ceramicii a început în jurul anului 1460 în Italia când italienii au
început să dezvolte un stil bazat pe observarea "tuturor Anticilor". Incepând din acest
moment Renaşterea artei şi frumosului începe, lăsând în urmă negura Erei Medievale.
Mulţumită comercianţilor toscani care şi-au creat legături comerciale cu aproape
îintreaga Europăa, răspândirea (propagarea) artei şi frumosului bazate pe estetica greacă
şi romană sau împrăştiat cu repeziciune.
Fabricarea şi pictarea manuală a cahlelor de teracotă au devenit o afacere
înfloritoare - de la teracotă în Italia la faianţă în Franţa şi Germania, la porţelan în
Olanda.
În anii 1770, deşi majoritatea coloniilor Nord Americane îşi câştigaseră
independenţa politică de sub dominaţia Marii Britanii, americanii erau încă dornici,
pasionaţi să dezvolte ţara lor nouă prin mijloacele europene tradiţionale, care includeau
alături de alte lucruri folosirea materialelor ceramice la construirea caselor, la decorarea
acestora precum şi încălzirea lor.
Nici un alt mediu artistic nu s-a bucurat de asemenea aplicaţii multilaterale ca
teracota. De la începuturile sale umile cum este olaritul ea a evoluat la sculptură şi
arhitectură. Ea a atins aproape fiecare colţ al lumii artei şi şi-a creat drum de la simplele
mărfuri ale casei la magnfice piese de muzeu. Se regăseşte în toate culturile de pe planetă
69
şi a fost folosită într-un moment sau altul de fiecare civilizatie. Este greu să spunem ce a
atras oamenii spre teracotă. Poate a fost aleasă datorită naturaleţei, uşurinţei în
manipulare, datorită durabilităţii sau poate seducţia (ispita) teracotei este prin sine un
paradox înnăscut.
Azi, ceramica s-a dezvoltat intr-o adevarata industrie care raspunde diverselor
cerinte ale clientilor. Toate aceste cerinte sunt astfel materializate in produse speciale,
apoape de gustul si nevoile clientilor.
4.2.2 Sortimentul şi caracteristicile de calitate ale mărfurilor ceramice
Produsele ceramice sunt produse cu structură policristalină, formate din particule

aglomerate, unite între ele, ca urmare a fenomenelor fizico-chimice de sinterizare şi
vitrifiere. Sinterizarea este procesul de aderare a particulelor prin încălzire la temperaturi
inferioare temperaturii de topire, având ca urmare înmuierea lor superficială şi apariţia
unor noi cristale la limita dintre particulele înmuiate. Vitrifierea este procesul de unire a
particulelor solide datorită apariţiei unei faze lichide (sticloase) şi a separării unei faze
cristaline noi cu micşorarea porozităţii produsului ceramic.
Materiile prime folosite pentru obţinerea produselor ceramice

Pentru obţinerea produselor ceramice se folosesc materii prime principale,
auxiliare şi pentru glazură şi decor.
I. Materiile prime principale au rolul cel mai important în formarea
proprietăţilor masei ceramice. Pentru obţinerea produsului ceramic brut se folosesc
materiale plastice şi materiale neplastice.
1. Materialele plastice constituie partea principală a masei ceramice care
realizează legătura între toţi constituenţii acesteia. Din această grupă fac parte: argila şi
caolinurile.
a. Argilele sunt materiale plastice care cu apa formează o masă ce se poate
fasona, prin uscare îşi păstrează forma, iar prin ardere se durifică.
b. Caolinurile sunt materiale plastice mai pure, cu o structură cristalină mai
pronunţată, dar cu o plasticitate mai redusa.
2. Materialele neplastice au rolul de a diminua unele efecte negative ale
materialelor argiloase, de a îmbunătăţi proprietăţile produselor finite. Dintre acestea fac
parte: fondanţii, materialele degresante şi refractare.
70
a. Fondanţii au rolul de a micşora temperatura de formare a fazei topite, formând

totodată prin topire o compactizare şi conferind transluciditate produselor finite. Ei sunt
foarte importanţi şi în funcţie de natura primă folosită, produsul ceramic îi poartă
denumirea (exemplu: porţelan fosfatic, faianţa feldspatică). Se utilizează feldspaţi
(folosiţi in general la ceramica fină), fosfaţi, dolomita, calcarul.
b. Materiale degresante şi refractare conferă o rezistenţă înaltă (peste 1500 oC)
şi participă la formarea ciobului ceramic. Ele au rolul de a mări plasticitatea masei
ceramice şi contracţia la uscare. În afară de aceste proprietăţi măresc rezistenţa
mecanică, rezistenţa la uzură, rezistenţa faţă de agenţii corozivi a produselor ceramice
tehnice şi de menaj. Se utilizează cuarţul, alumina, nisipurile cuarţoase.
II. Materiile prime auxiliare au rolul de a îmbunătăţi unele proprietăţi ale
maselor ceramice.
1. Plastifianţii (parafina, dextrina) îmbunătăţesc prelucrabilitatea şi măresc
rezistenţa mecanică a produselor nearse.
2. Lubrifianţii (motorina, stearaţii de bariu, magneziu, zinc, petrolul lampant)
facilitează fasonarea prin presarea masei ceramice datorită acţiunilor de lubrifiere.
3. Fluidizanţii (carbonatul de sodiu, silicatul de sodiu) contribuie la stabilizarea
barbotinelor ceramice cu un conţinut redus de apă.
III. Materiile prime pentru glazură şi decor
1. Glazurile sunt sticle uşor fuzibile, depuse în straturi subţiri pe suprafaţa
produselor ceramice. Rolul lor este de a asigura o impermeabilizare a produselor faţă de
lichide şi gaze, de a contribui în acelaşi timp la îmbunătăţirea aspectului, conferind unele
caracteristici de ordin estetic, in special prin luciu, netezime, culoare. Glazurile pot fi
transparente, opace sau colorate şi compoziţia lor chimică este cea a unei sticle. Glazurile
sunt obţinute din silice combinate cu oxizi alcalini, alcalino-pământoşi, oxizi de plumb,
alumină etc.
Materiile prime pentru decorare sunt în special oxizi sau combinaţii ale metalelor
grele numiţi pigmenţi ceramici. Aplicarea acestora se poate face pe glazură şi sub
glazură. Pigmenţii aplicaţi pe glazură trebuie să aibă proprietatea de a pătrunde în
glazură fără a se descompune la ardere şi să-şi păstreze nuanţa. Pigmenţii folosiţi sub
glazură (sunt puţini) trebuie să reziste la temperatura de ardere a produsului ceramic de
până la 1400 oC. Se utilizează diferiţi compuşi în acest scop, pentru colorarea în: albastru
- compuşi de cobalt, verde - compuşi ai cromului, roşu închis şi brun - compuşi ai
71
fierului, brun-violet, violet - compuşi de mangan, galben, negru, portocaliu: compuşi de

uraniu.
2. Opacizanţii sunt substanţe care rămân sub formă de particule fine, uniform
dispersate în masa glazurii, pe care o opacizează sau pot produce bule de gaz nedizolvate
în glazură, conferindu-i acesteia un aspect lăptos. Se utilizează în acest scop: oxizi de
staniu, oxid de titan, oxid de zirconiu şi oxid de stibiu.
Tipuri de produse ceramice

1. Porţelanul
După fondantul principal care intră în compoziţie deosebim porţelanuri moi şi
porţelanuri tari.
Porţelanurile moi necesită o temperatură de ardere relativ joasă, sub 1300 oC;
glazura este puţin dură, putând fi zgâriată cu un vârf de oţel; au o transparenţă deosebită
şi sunt utilizate în principal pentru articolele decorative şi articolele de lux.
După fondantul principal pot fi: porţelanuri fosfatice, cunoscute sub denumirea de
porţelanuri englezeşti sau de oase (fosfat tricalcic obţinut prin calcinarea oaselor);
porţelanuri de frită sau porţelanuri artificiale, în compoziţia cărora intră frita (un silicat
alcalin greu fuzibil), după ardere prezintă transparenţa unei sticle opale; porţelanuri moi
feldspatice (Seger), care conţin 30-60 % feldspat, ceea ce permite vitrificarea la
temperaturi joase.
Porţelanurile tari se caracterizează prin temperaturi înalte de ardere 1300-1450
o
C; glazura este dură; gradul de alb este de 65-75 %; transluciditate bună şi foarte bună;
capacitatea de absorbţie a apei este de maximum 0,5 %; au bună stabilitate termică.
După fondantul utilizat, deosebim: porţelan fedspatic, care are drept agent de
vitrificare feldspatul; porţelan felspato-calcic, care conţine minerale calciu, asociate cu
feldspatul; porţelan magnezic, ce conţine ca fondant steatitul şi o glazură feldspatică.
2. Semiporţelanul
Este o masă ceramică fină, cu caracteristici intermediare între faianţa şi porţelan,
aspectul lui apropiindu-l mai mult de faianţă.
Semiporţelanul se caracterizează prin: ciob alb sau gri, semivitrificat, absorbţia
apei este de maximum 5 %, rezistenţa mecanică mai ridicată decât la faianţă, arderea se
face la 1230-1300 oC, glazurarea cu glazuri transparente sau opacizate, ce se ard la
temperaturi mai scăzute decât biscuitul.
72
3. Faianţa
Este o masă ceramică obţinută din caolin, cuarţ, calcar, argilă, dolomită, feldspat.
Se caracterizează prin: ciob alb-gălbui, porozitate mare (absorbţia apei 8-16 %); este
permeabil pentru lichide şi apă; temperatura de ardere 850.1250 oC.
După compoziţia masei ceramice, deosebim:
- faianţă silicoasă, care conţine 85-90% siliciu, arderea se face la 900-1000 oC;
- faianţă argiloasă poate fi calcaroasă, feldspatică sau mixtă (feldspat-calcaroasă)
şi se caracterizează printr-un conţinut ridicat de materiale argiloase, aspect neted, glazură
rezistentă.
4. Ceramica comună
Este o masă ceramică obţinută din argile comune, cu un conţinut ridicat de oxizi
de fier în amestec cu nisip şi calcar. Prezintă o culoare roşie sau neagră, iar structura este
granuloasă. Cuprinde trei tipuri: ceramica comună sau populară; ceramica comună
termorezistentă; majolica.
Ceramica comună se prezintă în două tipuri: ceramică roşie, de tradiţie romană,
obţinută printr-o ardere completă; ceramică neagră, de tradiţie dacică, obţinută printr-o
ardere incompletă.
Ceramica comună termorezistentă conţine în plus compuşi ce-i conferă
rezistenţă la foc, se foloseşte pentru vase de menaj.
Majolica după ardere se acoperă cu glazură opacă pe bază de plumb şi staniu, se
decorează după care se glazurează a doua oară, astfel desenul apare cu un contur
imprecis şi aspect specific, deoarece glazura a doua de obicei este fisurată. Se utilizează
pentru articole decorative, teracote.
Sortimentul mărfurilor ceramice pentru menaj

După destinaţie, mărfurile ceramice se clasifică astfel:
- Mărfuri ceramice pentru menaj;
- Mărfuri ceramice decorative;
- Mărfuri ceramice pentru construcţii;
- Mărfuri ceramice pentru uz industrial.
Grupa principală o formează mărfurile ceramice de menaj şi decorative.
73
Sortimentul cuprinde o gamă variată de produse diferenţiate între ele după mai
multe criterii; astfel deosebim:
După tipul de produs ceramic:

- Mărfuri ceramice din porţelan;
- Mărfuri ceramice din semiporţelan;
- Mărfuri ceramice din faianţă.
După modul de fasonare:
- Mărfuri ceramice strunjite;
- Mărfuri ceramice presate;
- Mărfuri ceramice din turnate.
După modul de decorare:
- Mărfuri ceramice pictate manual;
- Mărfuri ceramice obţinute prin pulverizare;
- Mărfuri ceramice obţinute prin imprimare;
- Mărfuri ceramice obţinute prin sitografie;
- Mărfuri ceramice obţinute prin ştampilare;
- Mărfuri ceramice cu benzi şi linii.
După destinaţie şi mod de comercializare:
- Mărfuri ceramice de menaj, din porţelan şi din faianţă;
- Mărfuri ceramice decorative, din porţelan şi din faianţă;
- Mărfuri din ceramică populară: ceramică roşie, ceramică neagră, ceramică
comună termorezistentă.
Calitatea mărfurilor ceramice

Calitatea articolelor ceramice pentru uz casnic este definită prin intermediul
următoarelor caracteristici:
1. Aspectul - este apreciat, în principal, în funcţie de următoarele defecte:
 defecte de formă, de dimensiuni şi de masă: asimetrie, curbură, dimensiuni
necorespunzătoare, margini deformate, lipsa planeităţii etc.;
 defecte de suprafaţă: bavuri, scurgeri de glazuri, valuri, înţepături;
 discontinuităţi: lipsă de glazură, rugozitate, zgârieturi, fisuri, crăpături, exfolieri;
 incluziuni: băşici, granule, grăunţe, proeminenţe, puncte colorate;
74
 defecte de decorare: decor deplasat, decor neaderent, lipsă decor, pete de

colorant, scurgeri de colorant etc.
2. Transluciditatea - porţelanul este translucid până la o grosime de 3 mm, iar
faianţa este opacă.
3. Absorbţia de apă - este determinată de structura spărturii, deci de porozitate,
astfel obiectele de porţelan sunt impermeabile, iar cele din faianţă sunt permeabile
datorită porozităţii.
4. Rezistenţa la şoc termic - se exprimă prin absenţa sau prezenţa crăpăturilor şi
fisurilor obiectelor supuse la încălziri şi răciri bruşte în apă, în anumite condiţii.
5. Rezistenţa la acizi a glazurii - se prezintă convenţional prin pierderea în masă
exprimată la 1 dm3 a unei probe introduse într-o soluţie de HCl de 10 %, în anumite
condiţii.
6. Rezistenţa la ciobire - reprezintă rezistenţa obiectului la căderea de la înălţimea
de 2 metri de-a lungul unei suprafeţe de oţel înclinată la un unghi de 80 o. Nu se admit
ciobiri.
7. Rezistenţa la spargere - reprezintă rezistenţa obiectului ceramic la căderea unei
greutăţi cu masa de 35 g de la înălţimea de 120 cm. Nu se admit spargeri.
Defectele provin de la diferite etape ale procesului tehnologic, precum şi de la
procesul de manipulare şi trasportare.
Defectele de topitură sunt:
- incluziuni de sticlă cauzate de neomogenitatea masei sticloase, care se prezintă
sub formă de aţe, vine, perle şi picături;
- incluziuni de gaze în sticlă cauzate de limpezirea incompletă, care se prezintă
sub formă de musculiţe şi băşicuţe;
- incluziuni de corpuri străine sub formă de noduri şi pietre;
- defecte de culoare.
Defectele de fasonare sunt:
- defecte de formă: conicitate, abateri de la verticalitatea produsului;
- defecte de integritate: zgârieturi, fisuri, crăpături, lipsuri din suprafaţa sau
marginile produsului, rizuri, bavuri.
Defectele de recoacere sunt:
- deformarea produsului;
- modificarea nuanţei.
Defectele de finisare sunt:
75
- perete străpuns din cauza şlefuirii prea adânci;

- asimetria semnelor de decorare;
- scurgeri de colorant;
- rugozitate.
Defectele de manipulare, transport şi depozitare sunt:
- crăpare;
- fisurare;
- spargere;
- voalarea suprafeţei din cauza umezelii.
4.3 Prezentarea firmei S.C CERSANIT. S.A.
S.C. CERSANIT S.A., este amplasată în oraşul Roman, oraş cu 80.000 locuitori,
situat la 350 km nord-est de Bucureşti, cu excelent acces pe şosea şi calea ferată (căi
principale).
Sediul social este în oraşul Roman, Strada Aleea Plopilor, Nr. 10 şi este
înregistrată la Registrul Comerţului cu numărul J/27/01/1991.
Societatea comercială şi-a început activitatea de producţie în anul 1955, sub
denumirea de “Fabrica de Cărămizi”. Din anul 1959 s-au pus în funcţiune liniile
tehnologice:
 Linia de fabricare a blocurilor de zidărie cu agregate uşoare;
 Linia de fabricare a bordurilor, dalelor şi tuburilor de canalizare;
 Atelierul de producere a cahlelor de teracotă pentru sobe.
În anul 1969 s-a construit actuala secţie de fabricare a pieselor ceramice pentru
sobe, o secţie de tuburi premo pentru irigaţii şi o linie pentru producerea pieselor
ceramice pentru placări exterioare (placaje tip Bratca).
Începând cu anul 1978, prin dezafectarea secţiei de cărămizi, s-a început
construcţia secţiei de producere a obiectelor sanitare de porţelan, cu o capacitate de 2850
tone/an, care s-a dat în funcţiune în anul 1982. Tot în anii ’80, atelierul de producere a
placajelor ceramice şi a cărămizilor, a fost supus modernizării, răspunzând pentru o
perioadă de 15 ani cererilor de materiale de construcţie din zonă.
76
În anul 1990, prin preluarea patrimoniului întreprinderii de Produse Ceramice

Roman, ia fiinţă S.C. ROMANCERAM S.A., în baza H.G. 1176/02.11.1990, ajungându-
se în prezent la un capital social de 2.416.385 lei.
Din anul 1996, ca urmare a cererii crescânde de obiecte sanitare din porţelan, s-a
trecut la transformarea secţiei de plăci ceramice în secţie de producere a obiectelor
sanitare din porţelan, obiectiv terminat la 1 noiembrie 1997, cu atingerea parametrilor
proiectaţi în februarie 1998.
În anul 1997 secţia de obiecte sanitare şi-a mărit capacitatea de ardere şi cea de
turnare, prin cumpărarea unui cuptor cameră şi a trei linii de turnare mecanizată – import
Anglia – urmărind atât satisfacerea cererilor de produse pe piaţa internă şi externă, cât şi
îmbunătăţirea calităţii produselor sale.
La nivelul anului 2001, S.C. ROMANCERAM S.A. produce şi comercializează:
 Obiecte sanitare din porţelan (seturi de baie şi piese dispersate) cu o capacitate de
4.800 tone/an;
 Piese ceramice pentru sobe din teracotă cu o capacitate de 4.200 mii unităţi
echivalente/an (aproximativ 20.000 sobe pe an);
 Cărămizi subţiri aferente sobelor;
 Piese refractare pentru şeminee.
Producţia se desfăşoară într-un singur loc cu o suprafaţă de 265.000 mp, cele
două secţii de producţie principale fiind:
- Secţia de Obiecte sanitare care are două ateliere cu o capacitate totală, la nivelul
anului 2004 de 5.765,86 tone;
- Secţia de Teracotă cu o capacitate totală, pentru anul 2004, de 27.780 sobe şi
2224,99 mii cărămizi subţiri.
Anul 2005 reprezintă pentru ROMANCERAM un moment cheie; are loc
modernizarea secţiei de obiecte sanitare din porţelan, o investiţie de peste 6 milioane de
euro prin care se obţine o creştere a producţiei anuale cu 50 %, precum şi o creştere
a productivităţii muncii, toate acestea pe fondul creşterii calităţii produselor, ca urmare a
eforturilor organizaţiei de a se alinia standardelor europene. Mai mult, creşterea
eficienţei procesului, ridicarea nivelului calitativ al produselor vor face din
ROMANCERAM o organizaţie integrată în noile condiţii europene.
ROMANCERAM este o organizaţie care are în atenţie şi mediul social şi cel
înconjurător, conştientă fiind de faptul că activitatea sa este înscrisă în aceste coordonate.
De aceea, firma a sărit în ajutorul victimelor inundaţiilor din vara anului 2005, oferind
77
acestora materiale pentru construirea de noi sobe. Mediul înconjurător este o altă
preocupare a firmei; prin investiţia realizată se obţine şi o reducere a consumului de gaz
metan care – dincolo de economiile realizate – în cazul arderilor incomplete, poate fi
dăunător mediului înconjurător.
În luna octombrie a anului 2006, producătorul de obiecte sanitare CERSANIT
din Polonia a achiziţionat, un pachet de 77,85% din acţiunile companiei
ROMANCERAM, valoarea tranzacţiei fiind de 2,3 milioane euro. În plus, firma
poloneză majorează capitalul social al firmei cu circa doua milioane de euro.
Ulterior, grupul polonez a continuat să cumpere acţiunile ROMANCERAM de la
ceilalţi investitori, printre care un pachet de 20,30% din titluri, controlat de SIF
Muntenia, majorându-şi astfel participaţia la 99,36% din capitalul ROMANCERAM.
Titlurile CERSANIT România sunt listate pe piaţa RASDAQ a Bursei de Valori
Bucureşti.
CERSANIT S.A. este una dintre cele mai mari şi cele mai dinamice companii din
Polonia, lider necontestat în domeniul producerii echipamentelor complexe pentru
camerele de baie, care işi amplifică în mod intens scara activităţilor de export
(participarea exportului în veniturile din vânzările companiei depăşeşte 40%). Societatea
îşi desfăşoară activitatea în cadrul grupului de capital. Obiectul de activitate al Grupului
Cersanit constă în producerea şi desfacerea produselor ceramice sanitare, plăcilor
ceramice, cabinelor de duş, căzilor şi cădiţelor din acril, mobilierului de baie şi alte
articole pentru camere de baie.
Grupul Cersanit este alcătuit din:
 Cersanit S.A. cu sediul în Kielce - societate-mamă, distribuitor, lider pe piaţa
polonă în domeniul echipamentelor complexe pentru camerele de baie;
 Cersanit IV S.R.L. din Krasnystaw (subiect în 100% dependent de Cersanit S.A.)
- cel mai mare producător polon de Produse ceramice sanitare;
 Cersanit II S.A. localiztă în Zona Economică Liberă din Starochowice (societate
în proporţie de 99,99% dependentă de Cersanit S.A.) - producător mobilier baie,
cabine de duş, cazi şi cădiţe din acril;
 Cersanit III S.A. localizată în Zona Economică Liberă din Wałbrzych (societate
în proporţie de 99,99% dependentă de Cersanit S.A.) - una dintre cele mai mari şi
cele mai moderne fabrici de plăci ceramice şi gresie din Europa;
 Opoczno S.A. cu sediul în Opoczno (Cersanit S.A. deţine 48,42% din acţiuni
Opoczno S.A.) - producător renumit de plăci ceramice şi gresie din Polonia;
78
 Cersanit Romania S.A. cu sediul în oraşul Roman - societate în proporţie de

99,36% dependentă de Cersanit S.A. - unul dintre cei mai mari producători de
Produse ceramice sanitare din România;
 Cersanit Luxemburg S.a.r.l. cu sediul în Luxemburg - societate în proporţie de
100% dependentă de Cersanit S.A.- desfăşoara activitatea de holding;
 Cersanit Cyprus Limited cu sediul în Nicosia, Cipru - societate dependentă în
proporţie de 99,94% de Cersanit Luksembourg S.a.r.l. şi în 0,06% de Cersanit
S.A. - desfăşoară activitatea de holding;
 Cersanit Invest S.R.L. cu sediul în Cijivka (Novograd-Volinsky, Ucraina) -
societate în proporţie de 100% dependentă de Cersanit Cyprus Limited - un
potenţial producător de echipamente pentru camerele de baie;
 Cersanit Ucraina S.R.L. cu sediul în Cijivka (Novograd-Volinsky, Ucraina) -
societate în proporţie de 99,99% dependentă de Cersanit Invest S.R.L. - un
potenţial producător de echipamente pentru camerele de baie;
 Cersanit UK Limited cu sediul în Londra (Marea Britanie) - societate în proporţie
de 100% dependentă de Cersanit S.A.- subiectul nu desfăşoară activitate
operaţională.
Cersanit pune la dispoziţie o gamă bogată şi atractivă de produse care se bucură
tot mai mult de recunoştinţa clienţilor. Dezvoltarea dinamică a societăţii în ţară şi pe
pieţele exterioare se întruneşte cu o apreciere înaltă din partea analiştilor financiari
precum şi din partea centrelor independente de monitorizare ale pieţii care plasează
compania CERSANIT pe locuri superiore în numeroasele top-uri. Poziţia înaltă pe piaţă
a companiei Cersanit şi perfecta situaţie financiară a Grupului constituie o bază solidă
pentru dezvoltarea dinamică pe viitor.
În anul 2008, veniturile firmei s-au majorat în primele şase luni, de la 19,1
miliarde lei la 23,8 miliarde lei, dinamică mai lentă faţă de ritmul de creştere al
cheltuielilor, care au urcat cu 35%, de la 21,8 miliarde lei la 29,5 miliarde lei, se arată în
raportul financiar semestrial al firmei. În acelaşi timp, cifra de afaceri a avansat cu 48%,
de la 14,6 miliarde lei la 21,7 miliarde lei.
Concurenţa
Concurenţii firmei CERSANIT sunt reprezentaţi atât de toţi producătorii de
ceramice din ţară cât şi de firmele importatoare de produse ceramice, dintre care:
79
 AMFOCERAMIC S.R.L. - Producător de ceramică artizanală şi de uz casnic,

ceramică de grădină, de interior şi de uz casnic;
 FAIMAR Baia Mare - Producător de articole decorative şi de menaj din faianţă
sau ceramică şi sticlă suflată la ţeavă (vaze, ghivece, farfurii, ceşti, platouri,
boluri, salatiere, căni); comercializează pe piaţa internă şi exportă toate articolele
produse;
 NAOMI CERAMICA Bucureşti - Producător de gresie şi faianţă glazurată,
porţelanată şi porţelanată rectificată;
 SARCOMEX - Importator şi distribuitor de gresie şi faianţă, membrane
bituminoase, bitum pentru mixturi asfaltice, materii prime pentru industria
ceramică şi metalurgică şi exportator de produse metalurgice, produse electrice,
utilaje, produse ceramice, cherestea şi diverse produse din lemn;
 CESAROM – Bucuresti - Este unul dintre cei mai importanţi producători din
România de plăci ceramice pentru pardoseli (gresie), plăci ceramice pentru pereţi
(faianţă) şi obiecte sanitare.
Clienţii
Clienţii CERSANIT sunt atât persoane fizice cât şi persoane juridice, dar şi
magazinele de desfacere a produselor ceramice.
4.4 Mărfurile ceramice la S.C. CERSANIT S.A.
4.4.1 Procesul de fabricaţie a mărfurilor ceramice
S.C. CERSANIT S.A. produce mărfuri ceramice încă din anul 1955 păstrând
îndemânarea prelucrării argilei după procedee de fabricaţie foarte precise:
1. Pregătirea masei ceramice
Argilele sunt măcinate cu ajutorul unei mori cu capacitate 25.000 de litri până la
atingerea unor mărimi ale particulelor de 1m – 1mm, dimensiunea acestora având o
importanţă deosebită pentru viitorul produs finit, urmând apoi sitarea şi deferizarea
materiei prime.
80
Pentru păstrarea formei obiectului în timpul arderii, se adaugă nisip sau argilă
arsă pulverizată, îndepărtându-se însă impurităţile pentru obţinerea unor produse de
calitate. Sunt adăugaţi, conform reţetei, degresanţii, fondanţii şi materiile prime auxiliare
(caolin- pentru proprietăţile lui plastice şi lianţi) urmând omogenizarea amestecului şi
adăugarea unei cantităţi de apă de 24% - 35%, obţinându-se astfel pasta ceramică pentru
plăcile de teracotă şi masa ceramică sub forma de barbotină.
2. Fasonarea (modelarea) masei ceramice
Fasonarea se face prin presarea pastei ceramice într-o matriţă din ipsos
obţinându-se plăci ceramice necesare sobelor şi şemineelor din teracotă. Prin turnarea
barbotinei în forme de ipsos, apa din barbotină e absorbită de ipsos fomându-se un strat
parţial deshidratat; turnarea se realizează manual, în formă mecanizată şi la înaltă
presiune cu ajutorul a două masini: ALS 150 pentru vase, lavoare şi piedestale şi AVE
040 pentru vase closet.
3. Uscarea produselor ceramice fasonate pentru transformarea lor în formă rigidă
şi pentru a le creşte rezistenţa
Uscarea pieselor se realizează în uscătoare intermitente, până la 1% umiditate,
după care se vor transporta pe cărucioare la cabinele de inspecţie şi la instalaţiile de
glazurare.
4. Decorarea produselor ceramice
Pentru plăcile ceramice necesare sobelor şi şemineelor din teracota, decorarea se
face când argila este parţial uscată, pin presare cu diverese modele iar suprafeţele
plăcilor sunt lustruite astfel încât să devină netede şi lucioase.
Pentru obiectele sanitare decorarea se realizează prin angobe care se aplica prin
turnare şi trebuie să aibă aceeaşi caontracţie ca barbotina pentru a nu se desprinde de pe
aceasta, să ardă la aceeaşi temperatură şi acelaşi coeficient de dilatare ca masa ceramică.
5. Arderea I a produsului ceramic
Prima ardere se realizează în cuptoare tunel cu o capacitate de 850 000 piese/ an
la temperaturi de 1700 °C. În urma acestei arderi se obţine un produs cu o structură
internă compactă şi foarte dură.
6. Glazurarea produsului ceramic
Glazurarea robotizată a pieselor are o capacitate medie de 1.100 piese glazurate.
De aici rezultă un produs ceramic cu proprietăţi îmbunătăţite şi anume: luciul,
impermeabilitatea la apă şi gaze, proprietăţi mecanice şi chimice superioare.
7. Arderea a II a
81
A doua ardere se realizează într-un cuptor cameră, la temperaturi mai scăzute

decât la prima ardere, pentru fixarea emailului şi formarea unui strat neted şi lucios de
glazură.
4.4.2 Produse ceramice obţinute
I. Produse ceramice sanitare

II. Mobilier de baie
III. Căzi de acril
IV. Cabine şi cădiţe de duş
V. Plăci ceramice
VI. Gresie porcellanato
VII. Plăci de bucătărie
I. Produse ceramice sanitare

 Arena: lavoar incorporabil în mobilier 80 ARENA, lavoar 50 ARENA, lavoar 55
ARENA, lavoar 60 ARENA, bideu stativ ARENA, bideu suspendat ARENA;
 Deco: lavoar rotund 60 DECO, lavoar pătrat 60 DECO, lavoar rotund 70 DECO,
lavoar incorporabil în mobilier dublu 130 DECO, bideu suspendat DECO, WC
suspendat DECO;
 Venezia: lavoar VENEZIA V 55, lavoar montat pe blat VENEZIA V 52, lavoar
de colţ VENEZIA V 80, bideu stativ VENEZIA, bideu suspendat VENEZIA,
WC suspendat VENEZIA;
 Olimpia: lavoar 50 OLIMPIA, lavoar 55 OLIMPIA, lavoar 60 OLIMPIA, WC
suspendat OLIMPIA, bideu suspendat OLIMPIA, WC doubloc OLIMPIA 010;
 Iryda: lavoar IRYDA I 50, lavoar IRYda I 55, lavoar IRYda I 60, WC doubloc
IRYDA I 010, WC doubloc IRYDA I 011, WC doubloc IRYDA I 020, WC
doubloc IRYDA I 021, WC suspendat IRYDA, bideu suspendat IRYDA;
 Roma: lavoar ROMA R 35, lavoar ROMA NEW R 50, lavoar ROMA NEW R
55, lavoar ROMA NEW R 60, WC suspendat ROMA R 10, WC suspendat
ROMA R 20;
 Family: vas WC FAMILY F 10, vas WC FAMILY F 20, set WC FAMILY F
010, set WC FAMILY F 020;
82
Anexa 1 – Produse ceramice sanitare
II. Mobilier de baie

 Frida: oglindă FRIDA, dulăpior mediu FRIDA universal suspendat, dulăpior
lateral FRIDA universal înalt;
 Vesta: dulăpior universal VESTA oglindă dreapta/stânga, dulăpior VESTA stativ;
 Virtus: oglindă VIRTUS, dulăpior mediu VIRTUS universal suspendat, dulăpior
baie VIRTUS sub lavoar DECO 130;
 Iryda: oglindă IRYDA, IRYDA oglindă cu iluminare, dulăpior baie IRYDA sub
lavoar IRYDA 50, 55, 60, dulăpior lateral IRYDA universal înalt;
 Venezia: dulăpior VENEZIA suspendat, dulăpior VENEZIA stativ;
 Sevilla: oglindă SEVILLA, dulăpior baie SEVILLA sub lavoar Libra 50, dulăpior
baie SEVILLA sun lavoar Aga, Canaria, Cremona 60;
 Catania: oglindă CATANIA, dulăpior baie CATANIA sub lavoar Aga, Omega,
Cremona, dulăpior baie CATANIA sub lavoar Libra 50, 60, dulăpior baie
CATANIA sub lavoar ROMA;
 Ibiza: dulăpior baie IBIZA sub lavoar Libra 50, dulăpior baie IBIZA sub lavoar
Libra 60, Cremona, Canaria, dulăpior baie IBIZA sub lavoar Aga, dulăpior baie
IBIZA sub lavoar Omega;
 Classic: dulăpior baie CLASSIC sub lavoar Alfa, dulăpior baie Gamma, dulăpior
Lotos 55, dulăpior baie Omega, dulăpior baie Libra II L50, dulăpior baie Omega
II;
Anexa 2 – Mobilier de baie
III. Căzi de acril

 Căzi de baie ovale: Nevada;
 Căzi de baie dreptunghilare: Virgo, Sevilla, Santana, Selena, Tenera;
 Căzi de baie simetrice: Aurora, Cersania, Galaxa, Galia, Carmen, Venus, Rexona;
 Căzi de baie asimetrice: Euforia, Cariba, Alma, Olimpia, Adria, Sicilia, Edera,
Como;
 Căzi cu hidromasaj: hydromatic, duomatic, hydromicrotronic, duomicrotronic.
83
Anexa 3 – Căzi de acril
IV. Cabine şi cădiţe de duş

 Cădiţe de duş semirotunde;
 Cădiţe de duş rotunde;
 Cădiţe de duş sector circular;
 Cădiţe de duş pătrate.
Anexa 4 – Cabine şi cădiţe de duş
V. Plăci ceramice
 Aurida: azul alfa, azul beta, azul gamma, beige alfa, beige beta, aurida beige;
 Corta: corta bianco, corta beige, corta orange;
 Costa: costa bianco, costa beige, costa metal, costa orange;
 Iberia: iberia bianco, iberia beige, iberia siena, iberia brown, iberia brown
mozaika;
 Olimpia: olimpia beige, olimpia citron, olimpia ciallo, olimpia brown, inserto
olipima, inserto olimpia citron, inserto olimpia citron kafel;
 Rubid: rubid, cokot rubid;
 Euforia: euforia beige, euforia blue, euforia giallo, euforia rosa, euforia verde,
euforia brown, euforia inserto kwiatek 3 bianco, euforia inserto kwiatek 2 bianco,
euforia inserto kwiatek 1 bianco, euforia inserto kwiatek 3 verde;
Anexa 5 – Plăci ceramice
VI. Gresse porcellanato

CERSANIT oferă 3 tipuri de gresie porcellanato.
 Gresse glazurate îmbină eleganţa plăcii ceramice cu nivel performant al
parametrilor tehnici: absorbţie redusă de apă, clasă înaltă de abraziune şi
rezistenţă înaltă. Gresia poate fi folosită atât în interiorul cât si în exteriorul
clădirilor, atât în case cât şi în locuri publice cu trafic intens. Avantajul plăcilor
84
glazurate constă în cantitatea imensă a elementelor de decor care permit

amenajarea oricărei suprafeţe;
 Gresse colorate în masă constituie chintesenţa luxului şi bunului gust. Efectul
vizual este îmbogăţit de culorile inspirate direct din natură - nuanţe de bej şi
maro, gri până la roşu superb. Aspectul constituie forţa lor, care înbinată cu
performante calităţi tehnice vă oferă un produs într-adevăr excepţional;
 Gresse tehnice se caracterizează cu un preţ redus şi calităţi uzuale perfecte.
Absorbţie de apă apropiată practic de nivelul zero le determină o rezistenţă
integrală asupra influenţei condiţiilor atmosferice. Se amplasează pe terase, zone
de trafic, hale de producţie şi încăperi care trebuie să corespundă celor mai
exigente norme igienico-sanitare. Plăcile şlefuite se prezintă pefect în incăperi de
lux.
Anexa 6 – Gresse porcellanato
VII. Plăci de bucătărie

 Villaggio placă mată, culori: beige, ciallo, ochra, verde;
 Sagra placă structurată, culori: beige, ciallo, orange, noce;
 Ariza placă mată, culori: beige, bianco, brown;
 Cucina placă lucioasă, culori: beige, ochra.
Anexa 7 – Plăci de bucătărie
4.5 Ambalarea produselor ceramice la S.C. CERSANIT S.A.
Pentru a se realiza procedeul de ambalare în condiţii optime, se va face

verificarea calităţii produselor realizate.
Verificarea calităţii presupune urmărirea următoarelor criterii:
1. Verificarea aspectului produsului: se urmăreşte vizual şi tactil prezenţa
diferitelor tipuri de defecte şi se încadrează în funcţie de provenienţa lor
2. Verificarea culorii produsului: se realizează prin comparare cu mostra etlon de
culoare, iar determinarea gradului de alb la obiectele sanitare se realizează cu ajutorul
leucometrului Zeiss
85
3. Verificarea planităţii suprafeţei de sprijin prin aşezarea produsului pe o

suprafaţă perfect plană, procedeu prin care se urmăreşte gradul de balans; în cazul unui
produs corespunzător nu trebuie să existe balans
4. Verificarea rezistenţei la şocuri mecanice ceramic, se realizează prin lăsarea în
cădere liberă a unei greutăţi cu masa de 50g de la înălţimea de 120 cm. Nu se admit
spargeri.
5. Verificarea rezistenţei la şoc termic, procedeu prin care produsele sunt supuse
la 10 cicluri alternative de încălzire timp de 30 minute într-o etuvă la 100ºC şi de răcire
în bazine cu apă la 20 ºC.
6. Determinarea rezistenţei chimice a decorului şi a glazurii prin urmărirea
interacţiunii acestora cu substanţe de curăţare cu un caracter alcalin mai mare decât al
produselor de curăţat obişnuite, produsele trebuind să reziste la 100 de cicluri de curăţare
fără să prezinte decolorări ale decorului.
Marcarea calităţii se face numai prin ştampilare: roşu pentru calitatea I-a, verde
pentru calitatea a II-a şi albastru pentru calitatea a III-a.
Fiecare ambalaj trebuie să aibă o etichetă cu următoarele menţiuni:
- Denumirea produselor;
- Marca de fabrică;
- Calitatea;
- Modelul;
- Felul decorării;
- Numărul bucăţilor ambalate;
- Numărul lotului;
- Semnul avertizor pentru calitate.
Firma CERSANIT depune toate eforturile ca marca ei să fie identificată cu cea
mai înaltă calitate a produselor.
CERSANIT a fost unul din primii producători în domeniul industriei produselor
ceramice sanitare din Polonia care a implementat sistemul integrat de management din
care fac parte: Sistemul de management al calitaţii ISO 9001 şi Sistemul de management
al mediului ISO 14001.
În sistemul modern de management, care este implementat cu succes numai de
cei mai buni nu există loc pentru greşeli. Datorită acestui sistem pe rafturile magazinelor
şi la clienţi ajung produse ceramice sanitare perfect netede şi albe, plăci ceramice
fabricate conform celor mai moderne tehnologii, excelent executate, căzi acrilice şi
86
cabine de duş, care vor servi utilizatorilor timp de mulţi ani, decorând totodată interiorul
camerei de baie.
Produsele CERSANIT posedă toate semnele necesare de calitate: certificate
igienice ale Institutului Polon de Igienă, semne de siguranţă B, certificate de
conformitate cu normele ţărilor în care sunt vândute.
Certificate şi semne de calitate:
 Cersanit IV S.R.L Krasnystaw ;
 Cersanit II S.A. Starachowice;
 Cersanit III S.A. Wałbrzych .
Ambalarea se face cu grijă, folosind cutiile de carton duplex sau triplex,
protejând între articole cu hârtie de mătase, creponată, manşon din carton ondulat sau
polistiren.
Cutiile se lipesc cu bandă gumată.
Cutiile de carton sunt comandate de la firma TWO PACK S.R.L., cu sediul în
Timişoara şi de la firma BENINO S.R.L. cu sediul în Olteniţa.
Sunt folosite:
 Baxuri carton pentru transport confecţionate din carton de cea mai bună calitate ;
 Cutii din carton natur, microondulat, tip III sau tip V;
 Cutii carton albe;
 Cutii carton cu capac pentru piese fragile;
 Cutii carton stanţate cu mânere sau găuri de aerisire din carton microondulat tip
III sau tip V, natur sau albit;
 Cutii cu autoformare din carton duplex;
 Carton duplex industrial;
 Cutii şi separatoare industriale din carton ondulat, cu diferite forme şi
dimensiuni;
 Folie LDPE şi HDPE.
Depozitarea se face în spaţii închise, curate şi ferite de umiditate.
Transportul trebuie făcut cu mijloace acoperite şi prevăzute cu semnele
avertizoare de fragilitate, respective simbolul “FRAGIL”.
Anexa 8 – Modele cutii carton pentru ambalaj
87
CONCLUZII ŞI PROPUNERI
În ultimii 10 ani, la CERSANIT S.A., s-a trecut cu paşi repezi de la Inspecţia de

calitate la Asigurarea acesteia, şi apoi, firesc, la Managementul calităţii – autoimpus ca o
cerinţă de neocolit, similară cu exigenţele Directivelor Europene sau cu marcajul CE.
Obţinerea Certificării Sistemului de Management al Calităţii, de către un reputat
Organism recunoscut în Europa, TUV - CERT, a marcat momentul cunoaşterii că firma
este capabilă să răspundă exigenţelor clienţilor.
S-a dovedit că acest succes nu a fost decât o etapă – permisiunea de a vinde pe
piaţa UE, obţinută prin convingerea autorităţilor statului că dacă respecţi cerinţele
esenţiale, nu înseamnă că şi vinzi! Mai trebuie convinşi clienţii, să aibă încredere în
firmă şi în faptul că li se vor furniza produse mereu mai bune şi că satisfacţia lor rămâne
obiectivul principal al organizaţiei.
De aceea sa utilizat Managementul Calităţii ca un mijloc eficace de comunicare
cu o Europă Unită, şi ca o operaţie de frânare a deprofesionalizării, a celor care au trecut
de la o falsă planificare, la auto-planificarea strategiei de afaceri şi de producţie.
A trebuit să învăţe adevărata “orientare spre client”, cu accentul pe calitatea în
marketing – proiectare - producţie-aprovizionare - vânzări, pentru a înţelege necesităţile
clienţilor şi a obţine de la ei imaginea precisă a caracteristicilor produsului pe care îl vor.
Acest efort conştient de realizare a calităţii, a trebuit să treacă prin diferite stadii de
maturizare şi îmbunătăţire continuă, până la momentul Retehnologizării în Secţia
de Obiecte Sanitare.
Pentru pregătirea investiţiei, au existat în proiect multiple strategii şi variante,
contacte cu fabricanţii de repere tehnologice, târguri de utilaje şi echipamente de profil,
audituri ale experţilor în tehnologii ceramice şi în marketing. Şi, la fel de importante,
discuţiile şi întrunirile cu staff-ul tehnologic şi de management al firmei.
Managementul firmei la cel mai înalt nivel - a participat la toate întrunirile
acestui comandament, implicaţi direct în analiza contractelor, graficele de eşalonare ale
88
lucrărilor, urmărirea producţiei. Acest fapt a fost – în sine - o provocare şi apoi o

performanţă.
Greutăţile au apărut din toate nodurile previzibile şi din altele, ascunse, şi au vizat
mai multe sectoare decât s-ar fi crezut. Şi când acest lucru se întâmpla, se pornea o
campanie “pro-calitate”, la toate nivelele secţiei, cu monitorizare şi măsurare “24 din 24”
– încât fiecare om putea să-ţi spună cu cât a crescut calitatea de la o zi la alta. Aşa s-a
reuşit implicarea personalului în calitate şi conştientizarea fiecăruia de a-şi pune talentul
şi interesul în jocul comun al performanţei.
Nevoia de publicitate este esenţială; dacă reclama este sufletul comerţului, nimic
nu se compară totuşi cu întâlnirea faţă în faţă cu viitorul client. Cel care cumpără marfa
vrea să ştie cu cine face afaceri şi să înceapă negocierile cât mai repede. În această idee
CERSANIT S.A. a participat în decursul anului 2008 la 8 târguri naţionale şi
internaţionale de materiale de construcţii şi instalaţii, dintre care 6 în cadrul reţelei
Camex şi 2 organizate de Camera de Comerţ şi Industrie Bacău respectiv Piatra Neamţ.
Prin intermediul acestor târguri echipa CERSANIT şi-a propus găsirea de noi
clienţi la nivelul ţării precum şi identificarea produselor societăţii ca un brand distinct
faţă de ceea ce exista pe piaţă. Aceste obiective au fost atinse, prin urmare, în prezent
produsele CERSANIT sunt prezente la nivelul întregii ţări printr-o reţea vastă de
colaboratori iar marca şi calitatea produselor sunt atuuri recunoscute de toţi cei care
folosesc produsele. CERSANIT a prezentat noile colecţii de obiecte sanitare şi modele
noi de plăci ceramice termice ce îmbină design-ul modern cu tehnologia de fabricaţie
ireproşabilă. Obiectele sanitare CERSANIT, ca formă şi utilitate, oferă soluţii complete
pentru amenajarea camerelor de baie şi încălzirea locuinţelor. Amplu, deschis, aerisit,
creativ, strălucitor şi întotdeauna plin de vizitatori, standul a demonstrat, că firma este un
jucător demn de luat în considerare atunci când vorbim despre producţia de obiecte
sanitare romanesti.
Ca unul dintre marii producători pe piaţa obiectelor sanitare din România,
CERSANIT asigură garanţie de 10 ani produselor sale. Înglobând experienţa românească
de 50 de ani cu tehnologia germană şi italiană, tendinţele coloristice şi de finisaj,
obiectele sanitare CERSANIT se remarcă prin durabilitate, funcţionalitate.
Şi pentru anul 2009 CERSANIT îşi propune o reorientare spre piaţa externă. În
acest sens firma va participa în luna aprilie la târgul de la Moscova.
89
Aşadar ceramica constituie o grupă importantă de mărfuri care cuprinde o gamă

largă de produse indispensabile decorării locuinţie, confortului şi care îndeplineşte
funcţii estetice.
BIBLIOGRAFIE
1. Diaconescu, I., Bazele merceologiei, Editura Uranus, Bucureşti, 2002

2. Dima, D., Pamfilie, R., “Marea confruntare: marfa versus piaţa” în “Calitate şi
dezvoltarea durabilă din perspectiva integrării în Uniunea Europeană”, Editura
ASE, Bucureşti, 2002
3. Eftimie, M., Ambalarea mărfurilor, Editura Universităţii din Ploieşti, 2003
4. Eftimie, M., Ene, C., “Apecte ale politicii de protecţie a consumatorilor” în
“Calitate şi dezvoltarea durabilă din perspectiva integrării în Uniunea
Europeană”, Editura ASE, Bucureşti, 2002
5. Frăţilă, R., Scorţar, L., “Problematica valorificării deşeurilor din ambalaje în
ţările Uniunii Europene” în “Calitate şi dezvoltarea durabilă din perspectiva
integrării în Uniunea Europeană”, Editura ASE, Bucureşti, 2002
6. Olaru, Marieta, Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Editura Eficient, Bucureşti,
1999
7. Pamfilie, R., Procopie, R., Estetica mărfurilor, Editura ASE, Bucureşti, 2001
8. Păunescu, C., “Strategii de marcare, garantare şi eco-etichetare a produselor”
în “Calitate şi dezvoltarea durabilă din perspectiva integrării în Uniunea
Europeană”, Editura ASE, Bucureşti, 2002
9. Petrescu, V., Pâslaru, C., Sârbu, R., Expertiză merceologică, Editura ASE,
Bucureşti, 2000
10. Purcărea, A., “Relaţia produs-ambalaj şi mediul înconjurător” în “Marketing-
Management”, Nr. 3 – 4/1995
***www.cersanit.ro
***Legea 137/1995 a protecţiei mediului, Monitorul Oficial nr. 304/1995
90
***Ordonanţa de Guvern nr. 33/1995 privind măsurile de colectare, reciclare şi

reintroducere în circuitul productiv a deşeurilor refolosibile de orice fel, Monitorul
Oficial nr. 202/1995
ANEXA 1
PRODUSE CERAMICE SANITARE
Lavoar incorporabil în Lavoar 50 ARENA Lavoar 55 ARENA

mobilier 80 ARENA
Lavoar VENEZIA V 55 Bideu stativ VENEZIA WC suspendat VENEZIA
91
Lavoar 55 OLIMPIA Lavoar 60 OLIMPIA WC doubloc OLIMPIA 010
ANEXA 2
MOBILIER DE BAIE
Oglindă FRIDA Dulăpior mediu FRIDA universal suspendat
IRYDA oglindă cu iluminare Dulăpior baie IRYDA sub lavoar

IRYDA 50, 55, 60
92
Dulăpior VENEZIA suspendat Dulăpior VENEZIA stativ
ANEXA 3
CĂZI DE ACRIL
Căzi de baie dreptunghiluare
Căzi de baie asimetrice
Căzi de baie cu hidromasaj
93
ANEXA 4
CABINE ŞI CĂDIŢE DE DUŞ
94
ANEXA 5
PLĂCI CERAMICE
95
ANEXA 6
GRESSE PORCELLANATO
Gresse glazurate
Gresse colorate
96
Gresse tehnice
ANEXA 7
PLĂCI DE BUCĂTĂRIE
Placă mată
Sagra placă structurată
Ariza placă mată
97
Cucina placă lucioasă
ANEXA 8 – MODELE CUTII CARTON PENTRU AMBALAJ
BAXURI CARTON CUTII CARTON NATUR
98
CUTII CARTON ALBE
CUTII CARTON CU CAPAC CUTII CARTON STANŢATE CU

MÂNERE SAU GĂURI
CUTII CU AUTOFORMARE CARTON DUPLEX INDUSTRIAL

DIN CARTON DUPLEX
99
CUTII ŞI SEPARATOARE INDUSTIALE FOLIE LDPE ŞI HDPE

DIN CARTON ONDULAT
100

Tipuri de Ambaje Si Ambalarea Produselor Nealimentare

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tipuri de Ambaje Si Ambalarea Produselor Nealimentare

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Noi tipuri de ambalaje şi metode de ambalare la produsele nealimentare

Se pare că una din primele preocupări referitoare la încercarea de conservare a

modificat imaginea produsului bicomponent (produs + ambalaj), strategia ambalării

Decizia de alegere a ambalajelor trebuie să fie fundamentată ştiinţific, să

1.1 Conceptul modern de ambalaj

Din punct de vedere etimologic, cuvântul “ambalaj” vine de la prefixul francez

caracteristici ale ambalajului şi consecinţele acestora pentru comerţ. Ea consideră că

Ambalaj industrial Ambalaj Ambalaj social

Figura 1.1.1 – Evoluţia noţiunii de ambalaj

Un ambalaj trebuie să îndeplinească în principal următoarele cerinţe:

element optim integrabil a lanţului logistic. Această unitate se bazează întotdeauna pe

Forma ambalajelor are în vedere cerinţe de varietate sortimentală, dozarea şi

materii prime, energie şi materiale, de problemele ecologice şi exigenţele

1.2 Desing-ul ambalajelor

Denumirea de „design” acoperă o gamă largă de activităţi, care implică

Protecţie Industrială propunea modificarea reglementărilor în vederea protejării design-

Natura produsului pe care îl conţine

Culorile trebuie alese astfel încât să favorizeze asocieri pozitive, să trezească

Corelaţia culoarea ambalajului – caracteristicile consumatorilor

Culoarea ambalajului şi reacţiile psihologice

Alb: Efecte psihologice:

Principiile de armonie şi contrast

Figura 1.2.1 Împărţirea cercului spectrului coloristic

După regula triunghiului isoscel vor fi armonice culorile: galben, albastru-violet,

Verde – albastru Roşu – oranj

Figura 1.2.2 Polii căldurii şi luminozităţii

3. Contrastul cald- rece

Sursa de lumină Lumina zi, Lumina albă, Lumina caldă, Becuri

Roşu carmin Neschimbat Mai puţin cald Mai viu Bate în

Verde albăstrui Neschimbat Puţin mai surd Mai surd Înverzit-

Tabelul 1.2.1 - Schimbarea culorii în funcţie de intensitatea luminii

Dar putem schimba culoarea şi cu ajutorul luminii incidente.

Culoarea Culoarea luminii incidente

Culoarea obiectului iluminat

Negru Negru- Castaniu Măsliniu Verde-cafeniu Albastru Negru

Tabelul 1.2.2 - Schimbarea culorii în funcţie de schimbarea luminii incidente

Organizarea suprafeţelor grafice ale ambalajelor

Figura 1.2.3 Împărţirea unei suprafeţe în patru

Figura 1.2.4 Împărţirea suprafeţelor dreptunghiulare

În afară de raporturile de mărimi, o importanţă deosebită o joacă şi poziţia

Figura 1.2.6 Împărţirea unei suprafeţe după secţiunea de aur

Orienterea şi perceperea pot fi uşurate prin simetrie. Se deosebeşte o simetrie

Figura 1.2.7 Exemplu de împărţire a suprafeţei prin contrastul formelor

Un alt mijloc important de creare este contrastul. Contrastele nu trebuie să

Figura 1.2.8 Forme speciale de contrast de direcţie înalt pe transversal

Figura 1.2.9 Contrast de direcţie. Împărţirea suprafeţei prin două linii

Contrastele de formă rezultă din îmbinarea a două caractere de forme diferite, de

1.3 Clasificarea ambalajelor

În ceea ce priveşte ambalarea mărfurilor, practicile comerciale internaţionale au

1.4 Funcţiile ambalajului

Considerat timp îndelungat ca un simplu accesoriu al produselor pe piaţă,

orientată de noile condiţii în care se desfăşoară activităţile economice în societatea

Funcţia de conservare şi protecţie a produselor

 Pierderea aromelor specifice produsului;

Funcţia de manipulare, depozitare şi transport

 produsul trebuie să fie conţinut într-un volum standard pentru a

Funcţia de promovare a mărfurilor

psihicul cumpărătorului. S-a demonstrat practic, că, în momentul vizualizării produsului,

1.5 Tipuri de materiale folosite în confecţionarea ambalajelor

Activitatea axată pe alegerea materialelor de ambalare şi conceperea ambalajelor

1.5.1 Ambalaje din materiale plastice

Materialele plastice au introdus o adevărată revoluţie în domeniul ambalajelor, pe

Materialele plastice sunt materiale constituite din macromolecule înlănţuite,