Perspectiva umană despre sexualitate – perspectiva psihanalitică (semnificația abordării

freudiene)

Freud și-a numit teoria psihanaliză. Acest termen este utilizat des și pentru a denumi forma
de psihoterapie pe care Freud a creat-o, dar practica clinică a psihanalizei este doar una din
numeroasele aplicații ale teoriei freudiene.
Teoria lui Freud accentuează cauzele biologice ale comportamentului uman. El a afirmat că
oamenii sunt motivați de forțe puternice înnăscute, pe care le numește instincte. Aceste instincte se
activează atunci când o anumită parte a corpului se află în necesitate (de ex. de hrană, apă, sex).
Instinctul activat (nevoia) produce apoi o stare psihologică de tensiune crescută (dorința), care este
traită în mod neplăcut. După Freud, obiectivul de bază a întregului comportament uman este de a
obține plăcerea și a evita neplăcerea sau durerea (principiul plăcerii). Așadar, omul acționează
pentru a reduce tensiunea mental neplăcută, ceea ce în schimb satisface nevoia instinctual de la
bază. Acest scop primar al plăcerii umane este realizat prin reducerea instinctelor, iar scopul
instinctelor este de a restabili starea anterioară de echilibru.
În teoria freudiană, sexualitatea deține o semnificație neobișnuit de largă: se referă la
întreaga plajă de experiențe erotice, placate. În plus față de organele genitale, corpul are multe părți
capabile să producă gratificare sexuală (zone erogene): “de fapt, întregul corp este o zonă erogenă”
(Freud, 1940, 1969). Pentru a accentua convingerea sa că sexualitatea se referă la mai mult decât
actul sexual propriu-zis și reproducerea, Freud a folosit frecvent denumirea Eros, ca pe un sinonim
al acestui instinct. Comportamente de auto-conservare precum hrănitul sau băutul, implica acest
instinct sexual pentru că gura este una dintre zonele erogene majore, și pentru că omul se conservă
pe sine prin iubirea de sine (narcisism) și prin dorința de a obține o continuă plăcere erotică.
Una din concluziile mai radicale ale lui Freud a fost că viața însăși caută să se întoarcă la
starea anterioară de non-existență, toate ființele umane fiind motivate în acest sens de “instinctualul
morții”. Conceptul de instinct al morții rămâne foarte controversat chiar și printre psihanaliști,
datorită incompatibilității sale cu principiul evoluționist al supraviețuirii celui mai puternic. O
interpretare mai larg acceptată a ideii lui Freud este că există două instincte umane primare: cel
sexual (EROS) și cel distructiv sau agresiv. Aceste două instincte fuzionează în mod obișnuit unul
cu celălalt, dar nu neapărat în cantități egale. Astfel, orice act erotic, chiar și actul sexual propriu-
zis, deține și o parte agresivă; în timp ce actul agresiv, chiar și crima, conține anumite componente
erotice. Ambele instincte sunt prezente de la naștere.
Freud a fost extrem de pesimist în legătură cu natura umană. El a argumentat ideea că omul
este în mod ereditar necivilizat, și că instinctele sexuale și distructive includ dorința de incest și de
crimă. Pentru că societatea nu va tolera un astfel de comportament, conflictul între individ și
societate este inevitabil. Acest lucru implică de asemenea că și conflictul intrapsihic este inevitabil,
pentru că omul trebuie să învețe să canalizeze aceste impulsuri puternice dar interzise într-o formă
de activitate care să fie acceptabilă din punct de vedere social (sublimarea).
Fiecare om deține o cantitate mai mică sau mai mare de enegie psihică. Dacă o cantitate
relativ mare de energie psihică este conținută de una din componentele personalității (Id sau
Superego), sau este cuprinsă în forme patologice de comportament, atunci mai putină energie
psihică va fi disponibilă pentru alte componente (cum ar fi Ego) sau activitățile sănătoase. Freud
numea libido această energie psihică asociată cu instinctul sexual. Libidoul este în întregime
intrapsihic. El se atașează de reprezentări mentale ale obiectelor care vor satisface nevoile
instinctuale, proces cunoscut sub numele de cathesis.
Conform teoriei psihanalitice, nimic nu se întâmplă în psihic din întâmplare; toate
comportamentele mentale (și fizice) sunt determinate de cauze anterioare. Acest principiu este
cunoscut sub denumirea de determinism intrapsihic, iar Freud a prezentat multe exemple de
parapraxes (de ex. actele ratate) – acte ce reflectă o motivație inconștientă. Inconștientul Freud a
considerat că majoritatea activității mentale este inconștiența, și nu poate fi adusă la nivelul
conștiinței nici chiar prin efort susținut. Există proceduri speciale pentru a aduce materialul
inconștient la nivel conștient (de ex. asocierea liberă). Informația care nu este conștientă dar poate fi
ușor adusă la nivelul conștiinței, se află la nivel preconștient. Preconștient se află mai aproape de
conștient decât inconștientul pentru că se află în sfera controlului.
La începuturile psihanalizei (până în 1920), Freud considera că inconştientul este istoria
infantilă a libidoului. Cu alte cuvinte, conţinuturile sexuale epuizau cuprinsul inconştientului. Alte
concepte fundamentale ale psihanalizei, cum ar fi „refularea“, „complexul Oedip“, „complexul
castrării“, îşi datorează naşterea studierii clinice a sexualităţii. Chiar dacă mai târziu, pe parcursul
dezvoltării psihanalizei, inconştientul a fost treptat desexualizat (la Adler, Jung şi în psihanaliza
contemporană), importanţa problematicii sexuale pentru elaborarea conceptului de inconştient şi a
psihanalizei a fost decisivă.
Legătura dintre psihanaliză şi sexualitate a influenţat considerabil receptarea freudismului,
atât în mediile ştiinţifice, cât şi în mediile culturale. Aici trebuie căutată sursa rezistenţelor acerbe la
adresa psihanalizei, concretizate în acuzaţia de pansexualism. Deşi în psihanaliza contemporană
există orientări pentru care conţinuturile sexuale ale inconştientului şi-au pierdut considerabil sau
complet din importanţă, în România, datorită lipsei de informaţie şi efectelor întârziate ale
ideologiei comuniste, psihanaliza mai este percepută şi contestată prin prisma presupusului său
pansexualism.
În pofida rezistenţelor cu care a fost întâmpinată, psihanaliza s-a impus atât în lumea
specialiştilor ca psihoterapie, cât şi în plan cultural, ca metodă de interpretare. De asemenea, treptat
psihanaliza a modificat mentalităţile colective, putând fi considerată ca un corp ideatic de prim rang
al secolului XX.
Două sunt domeniile în care freudismul a produs schimbări radicale, tocmai datorită
cunoştinţelor despre sexualitate pe care le deţine. Este vorba mai întâi despre educaţie. Constatarea
că nevrozele adultului au drept cauză perturbări ale dezvoltării psihosexuale din copilărie, provocate
de reprimarea manifestărilor sexuale timpurii (la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX,
astfel de manifestări erau considerate semne de degenerescenţă), a condus la ideea că o educaţie
permisivă faţă de sexualitatea infantilă poate preîntâmpina apariţia ulterioară a nevrozelor. În acest
sens, psihanaliza reprezintă una dintre sursele educaţiei permisive. Din păcate, în România persistă
la majoritatea populaţiei o concepţie prepsihanalitică despre sexualitatea infantilă şi educaţie. Aşa
cum reiese din numeroase cazuri de analiză, părinţii nu discută nici cu copiii, nici cu adolescenţii
probleme legate de sexualitate. Românii continuă, cu efecte defavorabile în planul sănătăţii mentale,
să împărtăşească concepţia victoriană despre copil ca chintesenţă a purităţii.
În al doilea rând, psihanaliza a contribuit decisiv la revoluţia sexuală din secolul XX.
Demonstrând importanţa sexualităţii şi a satisfacţiei sexuale pentru sănătatea psihică a omului,
freudismul a reabilitat plăcerea sexuală. Cunoştinţele psihanalitice despre sexualitatea infantilă au
modificat şi atitudinea faţă de minorităţile sexuale în sensul creşterii toleranţei. Revoluţia sexuală a
însemnat în primul rând eliberarea sexuală a femeii, eliminarea discriminărilor în raport cu bărbatul.
Teoria psihanalitică asupra sexualităţii se va dezvolta în opoziţie cu concepţia comună, aş
spune naturală, care, în epocă, era împărtăşită şi de reprezentanţii ştiinţei. Morala victoriană,
recunoscută pentru severitatea sa faţă de viaţa simţurilor, avea şi ea la bază aceeaşi concepţie
comună. Cele patru propoziţii ale acesteia sunt derivate de fapt din premisa că singura sexualitate
„normală“ a omului este cea a adultului, adică sexualitatea genitală, orientată spre reproducere.
Prima propoziţie se referă la scopul sexualităţii umane, care ar fi unirea sexelor opuse,
vizând în ultimă instanţă reproducerera. Oricare ar fi metodele contraceptive folosite, de la
utilizarea celebrei, în secolul XX, „pilule“ până la coitus interuptus, ele nu fac decât să demonstreze
că plăcerea sexuală a adultului, considerată ca fiind cea mai intensă, nu este o plăcere urmărită
pentru ea însăşi, ci este subordonată întotdeauna, măcar potenţial, unui scop suprapersonal, şi
anume reproducerii speciei.
Din perspectiva obiectului sexualităţii, primei propoziţii îi corespunde o a doua, şi anume că
sexele opuse se atrag irezistibil unul pe celălalt în vederea acuplării. Orice altă activitate sexuală în
afara acesteia, fie că are ca obiect acelaşi sex (homosexualitatea), fie propriul corp (autoerotismul),
este dublu condamnată, ca maladivă şi imorală.
În conformitate cu primele două propoziţii, activitatea sexuală se instalează abia la
pubertate, în legătură cu maturizarea biologică a organelor reproductive. A patra propoziţie exprimă
consecinţa firească a celei de a treia propoziţii, în spatele căreia se află primele două, respectiv că
sexualitatea este absentă din viaţa copilului, imaginat ca fiind chintesenţa purităţii, ceea ce a devenit
în morala victoriană un principiu esenţial.
Utilizând în primul rând cunoştinţele rezultate din psihoterapia psihanalitică, dar şi pe cele
sintetizate de sexologia secolului XIX, precum şi rezultatele observării copilului, psihanaliza a
propus o concepţie radical înnoitoare asupra sexualităţii umane, expusă sintetic în lucrarea lui Freud
„Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii“, publicată în 1905 şi remaniată continuu până în 1924.
Principalele sale propoziţii sunt:
1) Sexualitatea este activă încă de la naştere, şi nu o activitate care apare abia la
pubertate.
2) Sexualitatea infantilă este orientată spre obţinerea plăcerii ca scop în sine, şi nu spre
reproducere, asemenea sexualităţii adultului.
3) Sexualitatea infantilă se sprijină pe alte funcţii fiziologice importante, cum ar fi cea
de hrănire şi cea excretorie. Această „sprijinire“ este denumită prin termenul tehnic
de „anaclisis“.
4) Sexualitatea infantilă îşi atinge scopul hedonic prin excitarea zonelor erogene şi
exercitarea anumitor tendinţe parţiale, cum ar fi exhibiţionismul, voaiorismul,
cruzimea etc. Deoarece astfel de tendinţe sunt numite perversiuni, dacă ocupă în
viaţa adultului întreg câmplul vieţii sexuale, Freud a îndrăznit să-l numească pe
copil, care are doar astfel de activităţi, „un pervers polimorf“. Îndreptată polemic
împotriva moralei victoriene, o asemenea afirmaţie şochează în egală măsură
mentalitatea comună, dominantă.
5) Sexualitatea infantilă este predominant autoerotică, adică nu are nevoie de un obiect
exterior propriului corp pentru a obţine satisfacerea.
6) Sexualitatea infantilă parcurge o serie de faze, care, după Freud, sunt determinate
genetic. Conform etapizării freudiene, dezvoltarea psihosexuală trece prin
următoarele stadii: stadiul oral; stadiul sadic-anal; stadiul falic; stadiul latenţei;
pubertatea.
Cea mai importantă semnificaţie a descoperirii freudiene constă în revelarea importanţei
sexualităţii în sens larg pentru structurarea psihicului uman.
După Freud, avem de-a face cu o caracteristică unică în lumea biosferei, care-l face pe om
capabil de performanţele înalte ale culturii, pe de o parte, dar pregăteşte, pe de altă parte,
disfuncţiile proprii nevrozei, atunci când prelucrarea culturală a tendinţelor naturale manifestate în
copilărie este defectuoasă. Dublul început al sexualităţii umane explică prejudecata comună,
preluată necritic şi de oamenii de ştiinţă contemporani lui Freud, referitoare la absenţa vieţii sexuale
la copil.
Întrucât cele două etape mari ale sexualităţii umane — sexualitatea infantilă şi sexualitatea
adultă — sunt despărţite de o perioadă de latenţă, în care activitatea sexuală este mult diminuată şi
se consolidează şi extind achiziţiile morale şi estetice, prima etapă, de până la 6-8 ani, cade pradă
uitării (refulării). Asemenea refulări timpurii separă de conştiinţă bogata viaţă sexuală a copilului,
ceea ce creează convingerea despre inexistenţa ei.