Teona-Sînziana Băciulică

DE LA THANATOFOBIE LA POZITIVAREA MORȚII

În domeniul psihologiei, numeroși autori și-au formulat punctul de vedere asupra fricii
față de moarte, văzută ca o problemă fundamentală pentru condiția existențială și
filosofică a omului. Concepțiile acestora pot fi privite în interdependență,
completându-se sau inspirându-se reciproc. Viziunea lui Sigmund Freud este analizată
critic de către Ernest Becker, a cărui carte, „The Denial Of Death” (1973), cuprinde o
sinteză a considerațiilor făcute de către celebrul psihanalist, dar și de către Otto Rank.
Teoria managementului terorii (Sheldon Solomon, Jeff Greenberg, Tom Pyszczynski)
a fost inspirată de lucrările autorilor deja menționați.
1. Aspecte psihologice ale morții în concepția lui Sigmund Freud
Freud susține că „este într-adevăr imposibil să ne imaginăm propria moarte (...) De
fiecare dată când încercăm, ne dăm seama că suntem de fapt prezenți, ca spectatori.
Nimeni nu crede în propria moarte. În Inconștient fiecare dintre noi este convins de
propria imortalitate” (“Thoughts for the times on war and death”, 1915).
Oamenii sunt incapabili de a înțelege propria moarte, deoarece în Inconștient, cel mai
adânc strat al psihicului, alcătuit din impulsuri instinctuale, nu există negații, îndoieli,
incertitudine sau contradicții. Moartea are doar un sens negativ, deci nu poate fi
concepută, deoarece niciun instinct pe care îl posedăm nu este pregătit pentru o
credință în moarte. De asemenea, procesele Inconștientului nu sunt receptive la
trecerea timpului. Moartea, ca punct final al timpului personal, nu are nicio
semnificație pentru Inconștient.
Eseul „Reflecții asupra războiului și a morții” (1915) este răspunsul lui Freud la
primul război mondial și urmările sale, conținând considerații asupra lumii
contemporane, în care popoare civilizate s-au atacat cu violență și brutalitate. El
sugerează că omul trebuie să considere contemplarea asupra morții ca începutul unui
mod de viață mai responsabil. Deși Inconștientul nu poate fi convins de moarte,
aceasta nu trebuie ținută la distanță de mintea umana deoarece provocarea majoră a
omenirii este înlocuirea apetitului pentru a ucide cu potențialul pentru iubire.
Oamenii își fac griji pentru propria moarte, aceste griji exprimându-se în anxietate sau
prin intermediul viselor. Moartea nu este sursa principală a problemelor iar
thanatofobia (frica față de moarte) este expresia simbolică a unor conflicte
nerezolvate, aflate în straturile adânci ale psihicului uman. Freud mai are un argument
împotriva ideii că thanatofobia are o orientare profundă și autentică – individul nu a
trecut prin experiența morții, astfel nu se poate teme de ceva ce nu cunoaște. El
proiectează pe ecranul alb cunoscut ca „moarte” o altă anxietate. Un adult cuprins de
frica față de moarte ar putea să își reprezinte o anxietate de abandon sau de castrare 


Anxietatea legată de castrare este strâns legată de complexul de castrare, axat pe fantasma
castrării, ca răspuns la problema copilului asupra diferenței anatomice dintre sexe (la băiat se
manifestă sub forma fricii față de amenințarea paternă ca răspuns la activitățile sale sexuale, iar
la fată, absența penisului este resimțită ca un prejudiciu, ce trebuie negat sau compensat). Este
în strânsă relație cu complexul Oedip, cu funcția de interdicție și cea normativă.
148
prin acest subterfugiu. Fricile legate de moarte necesită o reformulare la nivele mai
superficiale ale funcționării mintale. Omul nu trebuie să cedeze acestor frici. Prezența
lor este un semnal al dificultăților legate de viața instinctuală, indicând probleme
ascunse ce ar trebui să primească atenție terapeutică.
În același timp, Freud susține că atitudinea față de moarte a omului nu a fost sinceră.
Concepția universală este că moartea e terminarea necesară a vieții, că fiecare dintre
oameni îi este dator naturii cu moartea sa, aceasta fiind naturală, imposibil de negat și
inevitabilă. În practică, omul încearcă să o elimine din gândurile sale.
Incapacitatea de a reprezenta moartea nu exclude suferința în fața acesteia. Legat de
moartea altei persoane, orice om evită să o menționeze în prezența persoanei
respective. Doar copiii ignoră această constrângere, ei amenințându-se cu îndrăzneală
și asociind gândul morții cu persoanele iubite. Acest aspect poate fi explicat prin
insuficienta lor înțelegere asupra fenomenului și profunzimii problematicii morții.
Atunci când o persoana moare, oamenii sunt foarte afectați, ca și cum așteptările lor
au fost sfărâmate. Atunci când discută, ei pun accent pe cauzele neașteptate ale morții:
accident, boală sau pe vârsta înaintată, deoarece gândul este dificil de acceptat.
Atitudinea față de mort seamănă cu admirația: se întrerupe criticarea sa, se trec cu
vederea greșelile etc. Considerația pentru morți devine mai importantă decât cea
pentru vii.
La moartea unei persoane iubite, părinte, frate, soț, copil, prieten, oamenii suferă un
colaps total, îngropând speranțele și dorințele, fiind inconsolabili și refuzând să
înlocuiască pierderea.
Atitudinea omului primitiv față de moarte are un caracter ambivalent, oscilând între
abordarea cu seriozitate - ca terminarea vieții - și negare. El era la fel de incapabil să
își imagineze propria moarte, la fel ca omul modern.
Atitudinea în fața morții este diferită în cazul triumfului față de un inamic și în cazul
pierderii dureroase a unei persoane dragi. Moartea unui străin sau a unui dușman
reprezintă anihilarea unui individ față de care existau sentimente de ură. Atunci când a
fost martor la moartea unei persoane iubite, durerea l-a determinat să realizeze că și el
poate muri, iar ființa sa s-a revoltat, deoarece fiecare dintre acele persoane erau ca o
parte a sa.
La contemplarea cadavrelor, a inventat spiritele. Sentimentele de vinovăție, deoarece
prietenul putea fi văzut și ca un străin învins, amestecate cu durerea, au dus la
inventarea spiritelor malefice, demonice, care inspirau teamă. A divizat individul în
corp și suflet, pentru a putea explica procesul dezintegrării. Amintirea celui mort a
devenit baza ipotezei conform căreia există și alte forme de existență ulterioară, după
moartea aparentă. Mai târziu, religiile au declarat această viață ulterioară mai
valoroasă ca cea terestră, văzând existența de muritor ca pe o simplă pregătire pentru
ce va urma. Pentru a priva moartea de înțelesul ei ca terminarea vieții și pentru a o
nega, au apărut și conceptele de transmigrarea sufletului, reîncarnare etc.
Freud reafirmă că frica de moarte este secundară și introduce ideea provenienței sale
din sentimentul de vinovăție. Persoanele iubite sunt văzute în manieră ambivalentă, ca
parte a posesiunii interioare, dar și ca dușmani. În Inconștient, care este tentat să ucidă
străinii, oamenii se confruntă cu cei care îi insultă sau rănesc și astfel apar dorințele de
moarte. Sălbaticii se temeau de spiritele inamicilor datorită vinovăției, ca expresie a
conștiinței morale.
149
În „Dincolo de principiul plăcerii” (1920), Freud explică mecanismul temerii de
moarte: Eul se descarcă într-o măsură considerabilă de libidoul său narcisic (energia
necesară transformărilor pulsiunii sexuale), adică se sacrifică, așa cum și în alte accese
de teamă renunță la obiect. Teama de moarte ține de relația dintre Eu și Supraeu. Eul
se sacrifică, întrucât se simte urât și persecutat, în loc de a fi iubit de către Supraeu.
Pentru eu, a trăi echivalează cu a fi iubit de Supraeu, care și aici reprezintă sinele.
Supraeul îndeplinește aceeași funcție de protecție și de salvare ca și tatăl, providența
sau, mai târziu, soarta. Dar aceeași atitudine se impune eului atunci când se găsește
într-un pericol real deosebit de grav, pe care crede că nu-l poate evita prin propriile
sale mijloace. El se vede atunci abandonat de toate puterile protectoare și se lasă pradă
morții. Situația este identică cu cea care stă la baza primei mari stări de teamă
generată de naștere și a angoasei – nostalgie retrăita de copil, și anume separarea de
mama protectoare.
“Știm că teama în fața morții apare în două circumstanțe care sunt de fapt cele care
favorizează orice tip de teamă, indiferent de natura sa: ca reacție față de un pericol
exterior și ca proces intern, cum este cazul, de pildă, în melancolie. O dată în plus
cazul nevrotic ne va ajuta sa înțelegem cazurile reale” (Freud, 1920).
Se revine la ideea provenienței fricii din conflicte psihice nerezolvate. Pulsiunile
sexuale sunt cuprinse, alături de cele de autoconservare, de pulsiunile de viață, care au
scop constituirea și menținerea unor unități din ce în ce mai mari. Acestora le sunt
opuse pulsiunile de moarte, care tind către reducerea completă a tensiunilor, adică la
reducerea ființei vii la starea anorganică. Îndreptate mai întâi spre exterior și tinzând
către auto-distrugere, ele sunt secundar dirijate către exterior, manifestându-se sub
forma pulsiunii, energiei agresive sau de distrugere. Opoziția dintre pulsiunile de viață
și cele de moarte este echivalentă polarității ură-iubire.
Freud vede moartea ca pe o noțiune abstractă, având un conținut negativ al cărui
corespondent inconștient nu a fost încă găsit. Susține că este dificil de argumentat că
orice teamă este propriu-zis o teamă inspirată de moarte, idee considerată de el
nefondată. “Dincolo de principiul plăcerii” (1920), însă, este singura carte care a fost
acceptată cu rezervă de discipolii săi, teoria sa fiind din ce în ce mai puțin susținută de
psihanaliști, o dată cu trecerea vremii.
2. Aspecte psihologice ale morții în opera lui Otto Rank
Spre deosebire de Freud, Otto Rank (1929-31), unul dintre discipolii acestuia,
consideră frica față de moarte ca frica umană fundamentală, nu derivată dintr-o
privare libidinală sau emoțională.
Concepțiile lor diferă semnificativ. Otto Rank susține că omul primitiv nu este
preocupat în primul rând de a-și asigura descendenți, ci el este ghidat de obsesia
imortalității proprii și de proiectele pentru a atinge imortalitatea, cât și de mijloacele
psihologice de a nega propria finitudine (care pot lua forma succesiunii biologice sau
sociale).
Anxietatea în fața morții nu mai este văzută ca provenind dintr-un conflict sau din
reprimarea instinctelor, ci ca fiind determinată de lipsa controlului omului asupra
morții.
Impulsurile religioase ale omului nu vin din frica în fața durerii provocate de moartea
celor apropiați, ci din conștientizarea propriei finitudini. Datorită acestei

150
conștientizări, omul creează concepții culturale care oferă ordine și înțeles lumii și
astfel apare reprimarea gândurilor legate de moarte.
Oamenii au doua tipuri de instincte. Instinctul vieții îi îndrumă să devină
individualități, competenți și independenți, îndrumă spre separare. Instinctul morții
determină intenția de a deveni parte a unei familii, a unei comunități sau parte din
umanitate, conduce spre uniune și colectivitate. Anxietatea se divide în aceste două
direcții opuse. Frica în fața vieții este cea de separare, singurătate, izolare, alienare.
Frica în fața morții este cea de stagnare, de pierdere în mulțime, de pierdere a
individualității (“Will Therapy”, 1929-31).
Viețile sunt pline de separări, începând cu nașterea. Separarea la naștere este un șoc pe
care omul încearcă să îl compenseze. În procesul adaptării, el se debarasează de
vechiul său eu, de segmente care nu mai au valoare prezentă. Moartea este separarea
finală. Ideea traumei nașterii sugerează că anxietatea experimentată în timpul nașterii
este un model pentru anxietățile ulterioare. Frica de separare trebuie confruntată,
pentru o bună dezvoltare ulterioară și la maturizare, deoarece evitarea duce la lipsa
progresului. S-ar produce evitarea vieții și acceptarea morții.
Frica de viață corespunde fricii de separare de totul cosmic iar cea de moarte, de
dizolvare în acesta.
Atât separarea, cât și uniunea sunt dorite deoarece prima se referă la impulsul
creativității, iar a doua la nevoia de iubire. Ernest Becker surprinde aceasta dualitate a
omului, care dorește să se identifice, să se contopească, să fuzioneze cu forțele
cosmice, dar în același timp dorește să fie unic, să iasă în evidență ca o entitate
diferită, aparte. El dorește imposibilul și anume să își păstreze și să se desprindă de
izolarea sa, în același timp. Nu suportă separarea, dar nici completa sufocare a
vitalității sale. Dorește să se extindă prin contopirea cu forțe care transcendă, dar în
cursul acestui proces să rămână distant. Această dialectică a fost testată experimental
de teoria managementului terorii. (Oamenii se protejează în fața anxietății morții, atât
prin credința în concepțiile culturale, dar și prin propria lor stimă de sine.)
3. Aspecte psihologice ale morții în viziunea lui Ernest Becker
Ernest Becker, în “Denial of death” (1973), aduce critici la adresa teoriei lui Freud.
Freud susține că frica de moarte trebuie privită prin analogie cu frica de castrare și
este o reacție a Eului la părăsirea de către Supra-Eul protector, ceea ce reduce
semnificativ siguranța în fața pericolului.
Agresivitatea umană vine din fuziunea instinctului vieții cu instinctul morții, care
reprezintă dorința de a muri. Organismul se poate salva de propriul impuls către
moarte, redirecționându-l înspre exterior. Dorința de a muri este înlocuită de dorința
de a ucide și omul învinge propriul său instinct prin uciderea altora.
De asemenea, aduce în argumentație ideile lui Otto Rank, psihanalistul austriac. Otto
Rank susține că frica de moarte a Eului este micșorată de omorârea, sacrificiul altuia:
prin moartea celuilalt, omul își răscumpără și se eliberează de pedeapsa de a muri sau
de a fi omorât.
El susține că Freud a problematizat moartea din perspectiva instinctului morții,
transformând frica generală într-o frică specifică, sexuală (de castrare), pe care o putea
trata prin eliberare sexuală. Datorită faptului că nu a considerat frica de moarte o
problemă general umană, teoria sa nu a putut fi susținută logic sau empiric o perioadă
îndelungată.
151
În același timp, Freud a fost conștient de moarte, privind-o ca pe o problemă
personală, intimă. A fost bântuit de anxietatea în fața morții și a recunoscut persistența
gândurilor sale legate de moarte, având o atitudine ambivalentă față de aceasta (atât
resemnare, spaimă, cât și curaj în unele situații). El susținea că nu gândul morții sale îl
înspăimânta, ci gândul durerii pe care ar cauza-o, golul pe care l-ar lăsa după
dispariția sa. Această structură este considerată o raționalizare.
La ideile lui Freud, conform cărora thanatofobia este o simplă deghizare pentru o
sursă de neliniște mai adâncă și că oamenii care exprimă frici legate de moarte
încearcă de fapt să se confrunte cu situații conflictuale nerezolvate din copilărie, pe
care nu le pot aduce la cunoștință sau discuta deschis, Becker afirmă că frica de
moarte este cea mai profundă sursă de neliniște pentru om. Această anxietate este atât
de puternică, încât generează multe dintre fricile specifice și fobiile oamenilor din
viața de zi cu zi. Frica de a fi singur sau într-un spațiu închis sunt legate de frica față
de moarte. Frica fundamentală este transformată în diverse aversiuni, de proporție mai
mică.
Ernest Becker susține că ideea morții - frica față de ea - bântuie „animalul uman” ca
nimic altceva. Ea este principala cauză a activității umane, destinată evitării fatalității
morții și depășirii ei prin negarea sa ca destin final al omului. De asemenea, dintre
toate lucrurile care îl direcționează pe om, unul dintre cele mai importante este propria
sa teroare în fața morții.
În cartea sa, elaborează teza conform căreia frica față de moarte este universală în
condiția umană. Paradoxal, omul este divizat în două: este din natură, dar și în afara ei
– are conștiința unicității sale, care îl face să se distingă maiestuos, dar se întoarce în
pământ, putrezind și dispărând pentru totdeauna.
El prezintă descoperirile antropologului A. M. Hocart, potrivit căruia primitivii nu
manifestau frică în fața morții, ci o priveau cu bucurie și chiar organizau festivități
pentru a o celebra. Ei vedeau moartea ca pe o ultimă promovare, avansare către o
formă de viață mai înaltă, către eternitate. Becker susține că societatea vestică
modernă nu mai susține aceste credințe și din acest motiv frica față de moarte este atât
de proeminentă.
Fiind o problemă psihologică majoră pentru om, există o acumulare de cercetări și
opinii asupra fricii față de moarte, care indică direcții diferite.
Există o categorie de persoane „sănătoase mintal”, care se bazează pe argumentul
conform căruia frica de moarte nu este naturală pentru om, întrucât acesta nu s-a
născut cu ea. Există numeroase studii care atestă faptul că un copil nu are cunoștință
de moarte până în jurul vârstei de 3-5 ani, fiind o idee prea abstractă sau desprinsă de
existența sa. El este înconjurat de lucruri și ființe vii, care îl amuză și îi răspund
permanent. Treptat, în jurul vârstei de 9-10 ani, realizează și teoretizează inevitabilitea
morții și dispariția permanentă a ființelor din jurul său. Chiar dacă nu deține conceptul
de negare absolută, are anxietățile sale: de singurătate, fiind dependent de mama sa;
anxietatea pierderii obiectului și de abandon, atunci când nu mai beneficiază de
confort si gratificațiile obișnuite etc. Copilul care trece prin experiențe materne
pozitive dezvoltă un simț al siguranței și nu este acaparat de frici morbide ca cea de
pierdere a suportului sau de anihilare. Fricile sale se dezvoltă moderat, acesta ținându-
le sub control. El va înțelege rațional moartea și o va accepta ca pe o parte din
concepția sa asupra lumii, având o atitudine încrezătoare față de viață. Copilul cu
experiențe materne negative va rămâne fixat morbid pe anxietatea față de moarte.
152
O altă modalitate de a înțelege frica de moarte este cea conform căreia aceasta este
mărită treptat prin experiențele copilului cu părinții săi, datorită negării impulsurilor
sale de viață și datorită antagonismului societății față de libertatea umană și auto-
expansiune. Astfel, frica față de moarte devine un instrument creat de societate cu
scopul de a păstra individul în supunere.
O direcție opusă de interpretare a anxietății legate de moarte aparține persoanelor „cu
minte morbidă”, conform cărora aceasta este naturală și omniprezentă. Ea influențează
pe oricine și nimeni nu poate deveni imun în fața ei, indiferent de cât de deghizată ar
fi.
Ernest Becker susține școala bazată pe universalitatea terorii în fața morții.
Gregory Zilboorg susține că dedesubtul tuturor aparențelor, frica de moarte este
universal prezentă, în spatele nesiguranței în fața pericolului, în spatele simțului
descurajării și depresiei. Această frică primară depășește cele mai complexe elaborări
și se manifestă în moduri indirecte.
El demonstrează faptul că frica de moarte este prezentă în conflictele majore ale
condiției psihopatologice: nevroze de anxietate, stări fobice, depresiv-suicidale,
schizofrenii. Paradoxal, este mereu prezentă în funcționarea mentală, cu scopul de a
asigura auto-conservarea. Dacă ar fi constant prezentă, organismul nu ar mai putea
funcționa.
Deși este necesară în funcționarea instinctului de auto-conservare, în viața cotidiană,
omul “uită” de frica sa în fața morții. Dacă se gândește la moarte sau la dispariția sa,
aceasta este doar o recunoaștere intelectuală, verbală. Afectul fricii este reprimat.
Simbolistica morții nu este vreodată absentă, indiferent de câtă vitalitate sau susținere
internă a dobândit persoana. În funcție de procesul dezvoltării, frica de moarte variază
în intensitate. O creștere favorabilă permite o mai bună capacitate de deghizare a
fricii. Oamenii folosesc mecanisme de apărare: învață să nu se expună, să nu iasă în
evidență. Ei își reprezintă o lume infailibilă, în care nu trebuie să se teamă, deoarece
viața este plăsmuită dintr-un labirint prefabricat.
O dimensiune în care simbolistica morții este transmutată este credința în imortalitate,
extinderea existenței cuiva în eternitate. Reprimarea lucrează pentru a calma omul.
Potrivit concepției sale, o mare parte din comportamentul zilnic al oamenilor constă în
încercarea de a nega moartea și de a-și ține sub control anxietatea de bază. Indivizii
sunt permanent expuși la stimuli care le amintesc de vulnerabilitatea lor. Societatea
are un rol bine definit, de a întări mecanismele de apărare ale individului împotriva
fricii de moarte. Multe credințe și practici sociale sunt în serviciul negării morții, de
exemplu casele mortuare, cu flori și predici, sistemul de sănătate care are tendința de a
fi evaziv, toate având scopul de a elimina frica.
4. Teoria managementului terorii
Sheldon Solomon, Jeff Greenberg și Tom Pyszczynski, foști absolvenți ai
Universității din Kansas, au dezvoltat teoria managementului terorii în 1984.
Psihologii sociali și-au propus să răspundă la două întrebări fundamentale despre
comportamentul uman: de ce au oamenii nevoie de stimă de sine și de ce culturile
diferite nu pot coexista în pace. Posibile răspunsuri au fost găsite, făcând referire la
opera lui Ernest Becker. Autorii au rezumat, sintetizat și simplificat considerațiile
făcute de Becker, într-o teorie cuprinzătoare, încercând să găsească și să genereze
ipoteze testabile privind funcțiile psihologice ale stimei de sine și culturii.
153
Teoria este susținută empiric și a fost dezvoltată pentru a explica funcțiile psihologice
ale stimei de sine și ale culturii. Se consideră că oamenii se străduiesc să își susțină
credința că sunt contribuitori importanți la un univers plin de semnificație, sens pentru
a reduce la minimum potențialul terorii induse de conștientizarea propriei morți.
Instinctul natural de auto-conservare și conștiința propriei morți, a vulnerabilității,
creează potențial pentru o anxietate enormă.
Mecanismele psihologice de apărare în fața morții sunt conceptualizate printr-un
model constituit dintr-un proces dual, care include mecanisme proximale si distale.
Cele proximale includ încercări de a suprima gândurile de moarte, prin plasarea
problemei morții în viitorul îndepărtat. Cele distale direcționează problema într-o
manieră simbolică, indirectă, prin modificarea percepțiilor individului asupra lui
însuși și a lumii în care e încorporat. Ele amortizează anxietatea în fața morții
(Pyszczynski, 1999). Teoria managementului terorii analizează în principal două
mecanisme: concepția culturală și stima de sine. Cultura asigură membrilor săi
concepții culturale (conținând seturi de standarde pentru valori și comportament,
promisiunea transcenderii morții) și baze pentru stima de sine (care crește prin
conformarea la standardele culturale), pentru a servi funcției managementului terorii.
Concepția culturală mai este definită ca un set de premise despre realitatea fizică și
socială, care au un efect puternic asupra cognițiilor și a comportamentului (Koltko-
Rivera, 2000).
Teoria pornește de la două asumpții simple. Prima este că, fiind animale evoluate, cu
o paletă largă de sisteme biologice servind supraviețuirii, oamenii manifestă o dorință
puternică de a rămâne în viață. Cealaltă se referă la faptul că, spre deosebire de alte
animale, oamenii au abilități cognitive evoluate pentru a gândi abstract, în termeni de
trecut, prezent și viitor și pentru a conștientiza propria existență. Deși aceste abilități
cognitive asigură numeroase avantaje adaptative, ele au dus la realizarea faptului că
existența umană este efemeră, oamenii fiind muritori și vulnerabili la o multitudine de
amenințări asupra vieții. Moartea este în opoziție cu dorința de a rămâne în viață și
este inevitabilă. Coexistența dorinței de viață cu această conștientizare a morții
creează un potențial omniprezent pentru experimentarea terorii existențiale, frica de a
nu mai exista. Pentru a păstra potențialul terorii în legătură cu moartea la un nivel
acceptabil, oamenii au nevoie să își susțină credința în concepțiile culturale, care oferă
sens lumii și credința că ei contribuie într-un mod semnificativ la această realitate,
alimentându-și astfel stima de sine. Prin faptul că ei trăiesc psihologic într-o lume
plină de înțeles, care dăinuie, oamenii își neagă faptul că sunt simple animale cu o
existență efemeră, într-un univers lipsit de finalitate, destinate anihilării absolute după
moarte.
Funcțiile managementului terorii ale concepțiilor culturale și ale stimei de sine devin
emergente în timpul copilăriei. Părinții sunt punctul inițial de siguranță pentru copiii
mici, vulnerabili și le inspiră concepte și valori specifice concepției culturale
existente. Prin intermediul socializării, instituțiile religioase, sociale și educaționale
întăresc și ajută la dezvoltarea concepției culturale. Părinții impun copilului condiții
care reflectă obiceiurile culturale și standardele, valorile. Aceste condiții, alături de
idealurile culturale, sunt întrunite pentru a menține dragostea parentală și protecția, și,
ulterior, acceptarea egalilor, a profesorilor, a figurilor autoritare. În acest mod,
credința, identificarea și adoptarea unui comportament în conformitate cu valorile
culturale conferă baze pentru dezvoltarea stimei de sine și pentru siguranța

154
psihologică a individului. Pe măsura maturizării, limitele parentale își pierd din
intensitate, iar baza pentru siguranță se mută treptat înspre figurile și idealurile
culturale, spirituale. Fiecare concepție culturală oferă baze specifice pentru stima de
sine, așa încât ceea ce susține stima de sine într-o cultură ar putea să nu o susțină în
alta.
Cel mai evident exemplu despre cum concepțiile culturale asigură o bază pentru
managementul terorii este cel al concepțiilor religioase, precum creștinismul și
islamismul. Ele susțin că scopul oamenilor pe pământ este să servească divinității,
după care, cei care au crezut cu sinceritate și supunere, sunt răsplătiți cu viața eternă.
Dimensiunea spirituală și conceptul sufletului etern au fost centrale tuturor culturilor
cunoscute de umanitate, până în momentul apariției concepțiilor moderne, seculare,
bazate pe știință, specifice secolelor al XIX-lea și al XX-lea. Aceste forme literale de
imortalitate (transcenderea morții) sunt suplimentate de modalitățile simbolice de a
atinge nemurirea, oferite de componentele culturale. Imortalitatea simbolică poate fi
atinsă în societatea modernă prin identificarea cu o colectivitate sau cauze care
depășesc moartea individuală, precum cauzele națiunii. De asemenea, poate fi atinsă
prin descendenți, moșteniri, memorii și multe alte forme de realizări culturale în
domeniul artelor sau științei (scrieri, romane, picturi, sculpturi, descoperiri etc).
Imortalitatea simbolică este un scut în fața terorii morții (Mikulincer, 1998).
Teoria managementului terorii explică numeroase comportamente sociale. Oamenii se
conformează culturii, respectând normele și fiind obedienți față de autorități. Ei își
apără credințele și ritualurile personale. Concepțiile culturale sunt perspective sociale
asupra realității construite pentru a umple lumea cu un sens al semnificației, ordinii și
stabilității. Concepțiile culturale realizează acest lucru prin faptul că răspund la
întrebările existențiale precum cea asupra originii vieții umane (poveștile creației), ce
o să se întâmple cu oamenii după moarte, spre ce idealuri ar trebui sa tindă etc.
Sunt explicate aspecte legate de stima de sine și lipsa armoniei interculturale. Oamenii
cu o stimă de sine ridicată se descurcă mai bine în viață, față de cei cu stima de sine
scăzută iar amenințările la stima de sine determină anxietate, furie și reacții defensive.
Oamenii cu concepții diferite au o inabilitate fundamentală de a se tolera reciproc
deoarece existența unei concepții culturale subminează validitatea celeilalte. Pentru a
reduce această amenințare la adresa concepției culturale, oamenii îi resping pe cei de
care diferă, îi etichetează drept ignoranți, încearcă să îi convertească sau să îi
anihileze.
5. Saliența morții
Prima ipoteză a teoriei managementului terorii este cea a salienței morții: indivizii
expuși la stimuli care le amintesc de moarte reacționează pozitiv la idei și oameni care
le susțin și le validează concepția culturală și reacționează negativ la idei și oameni
care deviază de la ea. Saliența morții determină eforturi cognitive și comportamentale
către menținerea și creșterea stimei de sine. Această ipoteză a primit suport empiric
puternic.
Saliența morții se referă la o stare în care persoana se gândește conștient la moartea sa.
Sheldon Solomon, Jeff Greenberg și Tom Pyszczynski au introdus termenul în 1986,
pentru a face referire la o modalitate de a aprecia teoria managementul teorii.
Greenberg și colegii săi au afirmat că, dacă teoria este corectă, atunci faptul de a-i
pune pe oameni să se gândească la moartea lor, va determina o creștere a suportului pe
care aceștia îl oferă propriei lor concepții culturale.
155
Cea mai obișnuită metodă de a induce saliența morții este ca participanții să fie rugați
să răspundă la următoarele două întrebări: “Vă rog să descrieți emoțiile pe care gândul
propriei morți le produce asupra dumneavoastră” și “Notați pe foaie, cât mai specific
cu putință, ce credeți că se va întâmpla din punct de vedere fizic cu dumneavoastră în
momentul morții și după ce ați murit”.
Saliența morții a mai fost indusă prin expunerea la filme înfățișând accidente
sângeroase, fatale, prin chestionare care măsoară anxietatea în fața morții, prin
apropierea de un cimitir sau o casă mortuară sau prin expunerea la stimuli subliminali
constând în cuvinte legate de moarte, care apăreau pe un ecran. Condițiile de control
aminteau participanților de subiecte neutre, ca televiziunea, sau care produceau
aversiune, precum eșecul, incertitudinea, durerea sau excluderea socială.
Rezultatele au susținut rolul specific al grijilor legate de moarte în efectele salienței
morții.
Studiile asupra proceselor cognitive implicate în saliența morții au indicat faptul că
efectele acesteia nu apar atunci când oamenii sunt conștienți de gândurile legate de
moarte și că nu sunt declanșate de emoții experimentate în mod conștient. Se produce
inițial o distragere de la gândurile legate de moarte, de exemplu printr-o sarcină ce
constă dintr-un puzzle de cuvinte sau completarea unui chestionar. Ulterior, ei
efectuează o sarcină care măsoară o variabilă dependentă, legată de mecanismele de
apărare distale legate de moarte. Această tergiversare și distragere între stimulul legat
de moarte și variabila dependentă asigură ștergerea gândurilor legate de moarte din
conștiință – mecanismele de apărare distal apar când moartea este sub pragul
conștiinței. După o amânare, gândurile de moarte determină efectele salienței morții,
de susținere a concepției culturale sau a stimei de sine. Conform teoriei
managementului terorii, problema morții rezidă în inconștient și de acolo declanșează
mecanismele de apărare distale – menținerea concepției asupra lumii și a stimei de
sine. Contemplarea conștientă a morții este confruntată rațional, prin negarea
vulnerabilității față de moartea fizică sau prin plasarea ei în viitorul îndepărtat, prin
mecanisme de apărare proximale precum gândurile conștiente legate de starea de
sănătate excelentă a individului sau de tendința familială către longevitate (Solomon,
Greenberg, Pyszczynski, 1999).
5.1. Cercetări pornind de la ipoteza salienței morții
Cercetările au sugerat că saliența morții afectează o gamă largă de judecăți și
comportamente care sunt în strânsă legătură cu credința în concepția culturală
personală sau stima de sine. Astfel, se consideră că grijile legate de moarte contribuie
la naționalism, prejudecăți, agresivitate între grupuri, dar și la comportamente
prosociale sau realizări culturale. Jeff Greenberg, Tom Pyszczynski, Simon, Solomon,
(1992) au arătat că saliența morții duce la stereotipizare, fenomen legat de
amenințările percepute.
Saliența morții i-a determinat pe oameni să reacționeze agresiv față de ceilalți, pe baza
unor diferențe politice, religioase, naționale, morale sau ideologice, sau să îi laude pe
alții, care susțin concepția lor culturală. A determinat pedepse mai aspre pentru cei
care transgresează normele morale (Mikulincer, Florian, 1997), creșterea agresivității
față de cei care critică acea concepție culturală (Mcgregor, 1998), creșterea
conformismului la standarde culturale (Greenberg, 1992), o mai mare reticență în ceea
ce privește încălcarea standardelor culturale (Greenberg, 1995).

156
Saliența morții a determinat judecătorii să recomande o pedeapsă mai aspră într-un
caz ipotetic de prostituție, față de alte situații. Rezultatul a arătat că saliența morții a
încurajat persoanele să își afirme concepția culturală prin pedepsirea unui individ care
a încălcat normele aferente. Amintirea morții crește reacțiile favorabile față de
oamenii și ideile care susțin concepția culturală și crește reacțiile negative față de
oamenii și ideile care o amenință. S-a demonstrat că amintirea morții l-a determinat pe
un creștin să evalueze un tovarăș creștin mai favorabil ca pe un evreu (Greenberg,
1990) și pe albi să prescrie o sentință pentru închisoare mai lungă pentru un rasist
negru decât pentru un rasist alb (Greenberg, Solomon, Schimel, Arndt, Pyszczynski,
2001).
Studiul realizat de Daniela Pop și Ștefan Boncu, menit să demonstreze că activarea
gândurilor legate de propria moarte determină o negativizare a atitudinii față de
devianți, a reprezentat o validare transculturală, pe un eșantion de populație
românească (studenți) a ipotezelor derivate din paradigma salienței morții. Saliența
morții a determinat o respingere mai puternică a devianței tolerate, oamenii
răspunzând mai puțin favorabil celor care le amenință sau le pun la îndoială concepția
de viață. A fost confirmată și ipoteza necesității distragerii conștiente de la
problematica morții pentru ca efectele salienței morții să se înregistreze. Comparând
grupele cu saliența propriei morți și cele cu saliența morții unei persoane apropiate, nu
s-au înregistrat diferențe semnificative în ceea ce privește evaluarea gravității
transgresiunii.
Saliența morții crește aderența la norme sociale, dar numai când normele culturale și
valorile sunt făcute saliente (de exemplu comportamentul de ajutorare) (Galliot,
Stillman, Schmeichel, Maner, Plant, 2008). Implicarea într-o sarcină creativă și
mesajul conform căruia creativitatea este valorizată cultural a facilitat explorarea
culturală, socială, intelectuală, ca răspuns la saliența morții (Routledge, Arndt, 2009).
În comparație cu condițiile de control, amintirea oamenilor de moartea lor a dus la
evaluări mai pozitive ale membrilor in-group-ului și a celor care le laudă concepțiile
culturale (Greenberg, 1990) și la evaluări mai negative ale membrilor out-group-ului
și a celor care le amenință concepția culturală (Dechesne, Janssen, van Knippenberg,
2000; Greenberg, 1990). Saliența morții determină identificarea cu grupuri cu succes,
și depărtarea față de cele care nu au succes (Dechesne, Greenberg, Arndt, Schimel,
2000). Favoritismul in-group și derogarea out-group-ului a fost dovedit și în alte studii
(Greenberg, 1992). Saliența morții crește dorința pentru acceptare socială, cel puțin în
grupuri văzute pozitiv (Arndt, Greenberg & co, 2000-03).
În condiția de saliență a morții, oamenii se distanțează de identități de grup importante
când aceste afilieri s-ar reflecta negativ asupra propriei persoane. Arndt, Greenberg,
Schimel, Pyszczynski, Solomon (2002) au arătat că indivizi hispanici s-au distanțat de
tovarăși hispanici, în condiția de saliență a morții, când au fost făcuți să se gândească
la cultura hispanică într-o lumină negativă. Greenberg, Arndt, Schimel (2000) au
arătat că după o înfrângere a echipei de fotbal a Universității din Arizona, studenții
cărora li s-a amintit de moartea lor erau mai predispuși să-și schimbe preferința pentru
echipa de baschet.
Saliența morții crește reticența de a utiliza simboluri culturale în mod neadecvat
(Greenberg, Porteus, Simon, Pyszczynski, 1995) și crește consensul social pentru
atitudini relevante cultural (Pyszczynski, Wicklund, Floresku, Koch, 1996).

157
Creșterea aderenței la o concepție culturală după saliența morții a fost identificată la
copii de 11 ani (Florian, Mikulincer, 1998a).
5.2. Stima de sine ca amortizor al anxietății
Dacă stima de sine are rolul de a “amortiza” anxietatea, atunci stima de sine înaltă (ori
ca trăsătură, dispoziție, ori în urma manipulării experimentale) ar trebui să reducă
anxietatea determinată de amenințările reale sau simbolice. Dovezi empirice susțin
această ipoteză, indicând faptul că ridicarea pe moment a stimei de sine sau o tendință
dispozițională către o stimă de sine crescută reduce excitarea fiziologică și anxietatea
auto-raportată ca răspuns la o varietate de amenințări.
5.3. Cercetări pornind de la ipoteza stimei de sine ca amortizor al anxietății
Atunci când oamenii se simt bine cu ei înșiși, se pot confrunta într-o manieră calmă în
fața situațiilor cu potențial amenințător, de exemplu subiecții unui studiu experimental
cărora li s-a dat un feed-back pozitiv privind personalitatea lor, au transpirat mai puțin
atunci când au anticipat expunerea la șocuri electrice dureroase.
Stima de sine protejează împotriva grijilor legate de moarte. Autorii au presupus că
saliența morții îi va determina pe oameni să își apere stima de sine cu mai mare
fervoare și să încerce mai mult să își arate valoarea. Saliența morții a determinat o
creștere a tendinței către stilul de conducere auto îndrăzneț, la persoane pentru care
acest comportament era important (Ben-Ari, Florian, Mikulincer, 1999, Rosenbloom,
2003) și o creștere a investirii în corp la oameni pentru care corpul este o sursă de
stimă de sine (Goldenberg & co, 2000).
Amenințări la stima de sine induse experimental (feed-back negativ) cauzează gânduri
legate de moarte iar acest efect poate fi eliminat dacă stima de sine este fortificată în
fața amenințării. (Hayes, Schimel, Faucher, Williams, 2008).
Cercetările au arătat că stima de sine înaltă sau crescută experimental îi determină pe
oameni să răspundă mai puțin defensiv la inducțiile salienței morții (Greenberg, 1992,
1993, Harmon-Jones, 1997). Stima de sine protejează în fața morții, ei nu au nevoie să
își apere concepția cu mare îndârjire. Similar, studiile au arătat că indivizii cu depresie
ușoară, care au tendința de a avea stimă de sine scăzută, răspund la inducțiile salienței
morții mai puternic decât participanții non-depresivi (Simon, 1997). Inducțiile
experimentale cresc străduința pentru stimă de sine. Stima de sine reduce natura
amenințătoare a salienței morții.
Feed-back-ul pozitiv asupra personalității reduce anxietatea față de un film despre
moarte (Greenberg, Solomon, 1992). Pentru participanții din SUA, feed-back-ul
pozitiv a redus negativitatea față de viziuni anti-SUA (Harmon, Jones, 1997).
Participanții din condiția cu moartea salientă au evaluat mai negativ două ținte, care
criticau Statele Unite ale Americii sau domeniul, specializarea participantului. Cei
care au primit feed-back neutru la domeniul ales, cu moartea salientă, au evaluat mai
negativ ca ceilalți. Persoanele cu feed-back pozitiv au avut o stare mai bună dar au
evaluat negativ persoana care critica domeniul lor. Cei cu moartea salientă au avut o
stare mai proastă. Creșterea stimei de sine reduce apărarea concepției culturale când
moartea e salientă, dar nu și când ceilalți amenință credințele particulare pe care se
bazează stima de sine. Astfel unii oameni nu răspund la unele atacuri, dar răspund la
altele. Când sursa stimei de sine e atacată, aceasta nu mai protejează împotriva
gândurilor de moarte (Jamie Arndt, Jeff Greenberg, 1999).

158
Jamie Goldenberg, Mark Landau, Jeff Greenberg, Sheldon Solomon, Tom
Pyszczynski, în 2003, au arătat că bărbații derivă stima de sine din viața sexuală, în
timp ce femeile din angajament. Saliența morții intensifică străduința pentru stimă de
sine; astfel saliența morții a crescut neliniștea în raport cu infidelitatea sexuală la
bărbați și la cea emoțională pentru femei. Acest efect e moderat de importanța
acordată valorilor.
5.4. Relațiile de atașament ca mecanism al managementului terorii
O nouă direcție a teoriei susține că relațiile apropiate de atașament (formarea și
menținerea lor) servesc drept un mecanism adițional al managementului terorii, pentru
a amortiza frica față de moarte (Florian et al., 2002; Mikulincer & Florian, 2000).
Conform teoriei atașamentului, a lui Bowlby, funcția de reducere a anxietății a
relațiilor apropiate se dezvoltă în copilărie, copiii fiind la un nivel foarte scăzut de
maturitate, dar crescut de vulnerabilitate și dependență față de cei care au grijă de ei.
Părinții le transmit copiilor normele culturale. Copiii își asigură calmul psihologic prin
formarea relațiilor cu persoanele semnificative din jurul lor, iar siguranța este ulterior
întărită prin concepțiile culturale și stima de sine.
Amintirea morții a condus la o mai mare dorință pentru intimitate în relații romantice,
o mai mare tendință de a iniția interacțiuni sociale, o mai mică sensibilitate la
respingere etc. Aceste efecte au fost găsite la indivizi caracterizați ca având un nivel
ridicat al atașamentului și siguranței. Aceste studii sugerează că inducerea salienței
morții îi determină pe oameni să caute apropierea, proximitatea într-o arie largă de
situații interpersonale, în timp ce gândurile de separare produc gânduri legate de
moarte.
5.5. Cercetări legate de relațiile apropiate ca mecanism al managementului
terorii
Saliența morții crește dorința oamenilor pentru intimitate în relații romantice, mai ales
la cei cu stil de atașament securizant (Florian, Mikulincer, 2000, 2002). Gilad
Hirschberger, Victor Florian, Mario Mikulincer, în 2003, au descoperit că în condiția
de saliență a morții, străduința pentru intimitate a fost egală indiferent de feed-back
(laudă, nemulțumire sau critică). Când moartea e salientă, motivația creșterii
intimității este mare chiar în condiții de nemulțumire sau critică.
Saliența morții a dus la creșterea angajamentului față de partener, gândul la
angajamentul față de partener amortizând efectele salienței morții. Saliența
angajamentului reduce utilizarea mecanismelor de apărare ca răspuns la saliența
morții (Florian, Mikulincer, 2002) și saliența problemelor din relație și imaginarea
separării crește accesibilitatea gândurilor de moarte (Mikulincer, Floria, Birnhaum,
2002).
În schimb, Amy Strachman, Jeff Schimel, în 2006, au demonstrat că saliența morții a
redus sentimentul de angajament față de partener în condiția în care au fost rugați să
se gândească inițial la diferențe asupra concepției culturale, comparativ cu condiția de
control. Articolul discută rolul compatibilității concepțiilor partenerilor sub condiții de
amenințare existențială.
Inducerea salienței morții crește dorința de a compromite idealurile pentru a apăra un
coleg și promovarea angajamentului bazat pe atracție în relații (Florian, Hirschberger,
2002).

159
Taubman-Ben-Ari a demonstrat că, în comparație cu condiția neutră, saliența morții a
dus către o reducere a fricii de respingere.
Wisman, Koole (2001) au arătat că amintirea morții întărește nevoia de afiliere.
Participanții din condiția de saliență a morții au exprimat o mai mare preferință pentru
a se așeza în grup față de a se așeza individual, decât participanții din condiția neutră.
Alte studii au indicat faptul că inducerea salienței morții a determinat participanții să
raporteze o mai mare dorință de a iniția interacțiuni sociale cu o țintă ipotetică de
același sex, decât cei din condiția de control.
6. Pozitivarea morții
Conștientizarea morții poate motiva oamenii să își îmbunătățească sănătatea și să își
prioritizeze obiectivele orientate spre dezvoltarea personală, să trăiască în
conformitate cu standarde și credințe pozitive, să construiască relații în care există
sprijin, să încurajeze dezvoltarea unor comunități caritabile și pașnice și să cultive
comportamente receptive la nou și orientate spre dezvoltare. Conștientizarea morții
poate funcționa în sensul asumării unor traiectorii pozitive în viață și în sensul
contribuirii la o viață mai bună.
Un prim set de rezultate pozitive la procesele managementului terorii, ce duc la
beneficii personale și sociale, implică răspunsurile la gândurile conștiente legate de
moarte. Când oamenii percep și înțeleg modurile de a-și îmbunătăți sănătatea,
gândurile conștiente legate de moarte le motivează eforturile de a adopta și aplica
acele comportamente fizice sănătoase. Cercetările (Goldenberg & Arndt, 2008)
demonstrează de exemplu că factori precum optimismul legat de sănătate facilitează
răspunsurile sănătoase la gândurile conștiente legate de moarte. Însă sunt necesare
studii suplimentare, pentru a înțelege modul în care procesele legate de managementul
terorii afectează recunoașterea riscurilor legate de sănătate, estimarea gradului de risc
și alți factori ce amplifică implicarea în comportamente preventive. Este posibil ca
unele stări fiziologice să “întunece” judecățile legate de sănătate (de exemplu, nevoia
de nicotină), în timp ce altele facilitează procesul de căutare a tratamentului (de
exemplu, durerea), în condițiile în care persoanele sunt conștiente de moarte.
Conștientizarea morții poate duce și la trivializarea obiectivelor orientate extrinsec (de
exemplu, statutul) și la valorizarea obiectivelor orientate intrinsec (de exemplu,
dezvoltarea, comunitatea). Sunt neclare însă condițiile în care se produc aceste
schimbări de obiective. Similar cercetărilor care susțin activarea comportamentelor
sănătoase prin conștientizarea gândurilor legate de moarte la cei ce percep modurile
de a-și îmbunătăți sănătatea, impactul conștientizării morții asupra schimbării
priorităților este activat în măsura în care oamenii percep obiectivele intrinseci ca
fiind eficiente în amplificarea sensului lor în viață.
Al doilea set de condiții ce promovează rezultate pozitive implică procesele
inconștiente ale managementului terorii. Când vulnerabilitatea percepută față de
moarte este redusă, faptul morții nu este mai puțin real. Când procesele conștiente
legate de managementul terorii îndepărtează din atenție gândurile legate de moarte,
acestea devin inconștiente dar accesibile din punct de vedere cognitiv. Astfel,
amenințarea morții determină o serie de apărări simbolice destinate managementului
efectiv al reverberațiilor inconștiente legate de gândurile de moarte. Atunci când
gândurile legate de moarte nu pot fi accesate în mod conștient, un factor important cu
potențial de a produce rezultate pozitive este motivația de a afirma și de a obține un
simț al valorii. Când anumite valori relevante pentru concepția asupra lumii, norme și
160
situații contingente care implică stima de sine sunt active (induse situațional sau
accesibile în mod cronic), eforturile legate de managementul terorii sunt direcționate
către atitudini si comportamente relevante. De exemplu, în condițiile în care
compasiunea este relevantă în concepția asupra lumii și accesibilă în mod particular,
atunci răspunsurile la gândurile legate de moarte sunt ghidate de compasiune. În mod
similar, dacă succesul academic este o poartă salientă către stima de sine, atunci
eforturile legate de managementul terorii pot fi direcționate către succes academic.
Adițional față de domeniile consacrate ce întăresc stima de sine, precum cel academic,
afacerile sau sportul, aceste procese pot să apară și atunci când indivizii își construiesc
parțial stima de sine pornind de la alte comportamente pozitive, precum a fi grijuliu
față de familie sau față de prieteni, a fi filantrop, creativ în arte sau muzică, un
consumator ce respectă ecologia, o persoană aventuroasă sau cu autodeterminare.
Multiple studii sugerează că gândurile inconștiente legate de moarte motivează
eforturile oamenilor de a menține relații apropiate și identificări favorabile cu grupul.
Acest proces poate duce la creșterea: angajamentului față de menținerea relațiilor
sănătoase și afectuoase, a contribuției în comunitate sau în grupuri și a sprijinirii
cooperării și a păcii între grupuri. O direcție ulterioară de cercetare ar putea fi
studierea proceselor legate de managementul terorii la copii, deoarece până ating
nivelul funcțional de integrare a sistemelor culturale și de înțelegere a sensului în
lume, neliniștile lor existențiale ar putea fi tratate prin intermediul sistemelor de
atașament interpersonal (Florian & Mikulincer, 1998). Așadar, studiile ar putea
investiga modul în care stilurile de atașament ale părinților și ale copiilor influențează
managementul fricii existențiale și adaptarea și performanța copilului acasă, la școală
și în interacțiune cu egalii săi.
Oamenii pot face față neliniștilor legate de moarte prin susținerea și contribuțiile față
de grupul de apartenență. Deoarece auto-reflectarea pozitivă poate fi obținută dintr-o
varietate de grupuri, un factor cheie pentru promovarea rezultatelor pozitive este
măsura în care afilierile saliente ale individului sunt față de grupuri ce oferă beneficii
sociale. Oamenii se pot auto-percepe favorabil ca membri ai unui anumit district
școlar, grup rasial (de exemplu, Ku Klux Klan), ai unei anumite comunități științifice
(de exemplu, Asociația Americană de Psihologie) sau ai unei anumite organizații de
servicii caritabile (de exemplu, Crucea Roșie); implicațiile pozitive ale suportului
motivat existențial pentru astfel de grupuri variază în funcție de impactul grupului
asupra societății. O direcție interesantă de studiu ar fi investigarea factorilor ce
orientează eforturile de afiliere către grupuri mai benefice, tolerante, caritabile. De
exemplu, afilierea și implicarea în grupuri pro-sociale poate fi intensificată prin
activarea unor anumite aspecte ale identității individului sau prin alinierea
caracteristicilor saliente ale grupului cu o ideologie morală dominantă a individului.
Din perspectiva teoriei managementului terorii, provocarea este că grupurile servesc
mai eficient unor obiective legate de managementul terorii în măsura în care oferă
mijloace viabile de extragere a valorii personale.
Loialitatea crescută față de in-group atrage deseori atitudini de prejudecată față de cei
care nu aparțin grupurilor sociale ale persoanei. Însă, perceperea diversității si a
interconexiunilor cu membrii altor out-grupuri poate reduce aceste prejudecăți în
condițiile managementului neliniștilor legate de moarte și activa în schimb eforturi
pentru a favoriza un mediu social de suport, tolerant și afectuos. O întrebare
importantă posibilă este legată de impactul recategorizării limitelor de grup ale unei

161
persoane asupra investirii motivate existențial în grupuri de nivel mai scăzut, ca out-
grupurile. Cercetările ulterioare ar putea să se extindă asupra implicațiilor în contextul
compromisurilor sociale, a reconcilierii politice sau a rezolvării conflictelor violente
dintre grupuri.
Procesele inconștiente legate de managementul terorii pot duce la explorarea deschisă
a noului la oamenii care abordează lumea cu o mentalitate flexibilă sau creativă.
Dispoziția de a se expune la noi idei poate fi activată de conștientizarea morții la
indivizii cu un simț social puternic de interconexiune și cu flexibilitate cognitivă
dezvoltată.
Interesant de studiat este dacă acest tip de flexibilitate cognitivă este implicată și în
alte caracteristici, trăsături sau abilități psihologice și dacă această flexibilitate poate
facilita acceptarea sfârșitului vieții și confruntarea în fața conștientizării morții fără
nevoia de management al terorii. Robustețea personală atrage un simț al controlului
asupra soluțiilor la problemele vieții, angajament în traiectoria vieții și tendința de a
evalua evenimentele stresante ca provocări, în urma cărora individul poate crește
(Kobasa, Maddi, Kahn, 1982). Astfel, rezistența poate atenua nevoia de management
al terorii. Florian, Mikulincer și Hirschberger (2001) au evaluat robustețea, au
manipulat saliența morții și apoi au măsurat accesibilitatea gândurilor legate de
moarte și severitatea pedepselor aplicate celor care transgresează regulile morale.
Saliența morții a crescut accesibilitatea față de gândurile legate de moarte indiferent
de nivelul de robustețe, însă doar cei cu robustețe scăzută au crescut severitatea
pedepselor, astfel încât robustețea previne reacțiile aspre în fața conștientizării morții.
Rezultate ale studiilor sugerează că reziliența, optimismul (Rasmussen, Wrosch,
Scheier, & Carver, 2006; Scheier &Carver, 1985; Block & Block, 1980; Letzring,
Block, Funder, 2005), stilurile de coping reziliente protejează împotriva formelor
nocive de apărări legate de concepția asupra lumii, în situații de saliență a morții.
Mindfulness (starea de conștiință susținută, de conștientizare crescută a vieții)
(Niemiec și colaboratorii, 2010) implică o atenție receptivă și asumată față de
evenimentele interne și externe și poate elimina răspunsurile negative la
conștientizarea morții.
Aceste abordări integrative asupra potențialului impact pozitiv al gândurilor legate de
moarte asupra comportamentelor și atitudinilor oamenilor sugerează că teoria
managementului terorii se concentrează și pe procesele pozitive ce se nasc din
experiențele legate de moarte, aducând beneficii în sensul adoptării unor direcții ce
contribuie la construirea unei vieți mai bune.
Teoria managementului terorii consideră comportamentul prosocial ca un mijloc
central de validare a concepțiilor asupra lumii, de exemplu prin oferirea ajutorului
celor care au nevoie și care sunt considerați vrednici de ajutorare în cadrul culturii de
apartenență, oferind indivizilor valoare personală prin respectarea standardelor
culturale (Solomon, 1991). Plecând de la comportamentul prosocial ca mijloc de
validare a concepției asupra lumii, Jonas a realizat în 2002 câteva studii pentru a
determina dacă amintirea morții induce atitudini și comportamente prosociale. În
primul studiu, pietonii erau opriți și intervievați în legătură cu atitudinile lor față de
organizațiile caritabile, în fața unei firme de pompe funebre (condiția salienței morții)
sau la trei blocuri distanță (condiția de control). Rezultatele studiului au indicat că în
condiția de saliență a morții participanții au exprimat mai multe atitudini pozitive față
de cauzele caritabile, prin comparație cu grupul de control. În al doilea studiu,
162
participanții au fost rugați să aleagă o cauză caritabilă și să doneze bani - participanții
din condiția salienței morții au donat mai mulți bani, dar doar către cauze americane
(specifice grupului de apartenență - in-group), nu internaționale, aceste rezultate
susținând rolul comportamentului prosocial în validarea concepției asupra lumii. Alt
studiu a dovedit că în condiția salienței morții au crescut intențiile de a dona către
caritate (Hirschberger, Ein-Dor, Almakias, 2008). Indivizii cu o predispoziție către
comportamente prosociale exprimă mai multe comportamente de acest fel sub
condiția saliența morții, probabil pentru că normele prosociale sunt și ele saliente în
mod cronic. Indivizii mai egoiști exprimă mai multe comportamente egocentrice sub
saliența morții, norma lor fiind valorile egocentrice (ca puterea).
Proprietățile stimei de sine și a concepțiilor asupra lumii de amortizare a anxietății
sunt înrădăcinate în relațiile de atașament ale copiilor cu părinții (sau cu persoanele
care au grijă de ei). Copiii învață că atunci când se comportă în moduri agreate de
părinți, primesc laude și atenție, simboluri ale protecției continue; atunci când sfidează
părinții, apar pedepsele sau dezaprobări, semnale ale unei posibile pierderi a protecției
parentale. În mod similar, când copiii învață limbajul și își dezvoltă capacitatea
cognitivă de a înțelege lumea, primesc afecțiune și aprobări din partea părinților,
pentru sprijinirea versiunii lor de concepție culturală asupra lumii. Față de structură și
înțeles, adoptarea versiunii părinților asupra concepției culturale oferă și afecțiune și
securitate. Pe măsură ce copilul crește, primește întăriri similare din partea fraților,
cunoscuților, profesorilor, membrilor comunității, pentru adoptarea concepțiilor
culturale și respectarea standardelor de viață. Saliența morții facilitează identificarea
în cadrul organizației, amplificând satisfacția și motivația (mediul organizațional fiind
legat de concepțiile culturale personale) (Salgado, Pues, Casa de Calvo, 2015).
Oamenii îi apreciază pe cei cu valori și credințe similare și îi tratează în concordanță
cu acestea (Byrne, 1971). Susținând viziunea culturală a comunității poate valida
propria concepție asupra lumii (Maxfield, John, Pyszczynski, 2014). Părinții,
persoanele semnificative, cultura la scară largă empatizează diferit anumite valori și
credințe, influențând măsura în care individul se bazează pe ele pentru securitate.
Prin ilustrarea dezvoltării credinței în agenți supranaturali sub condiția de saliență a
morții, studii asupra managementului terorii sugerează că gândurile legate de moarte îi
determină pe oameni să adopte anumite convingeri religioase (Norenzayan, Hansen,
2006). Războiul și violența la scară largă, amintind de moarte, sunt asociate cu
amplificarea credinței în agenți supranaturali, cu dezvoltarea simțului apartenenței la
un grup religios și cu dezvoltarea comportamentului de frecventare a serviciilor
religioase și de rugăciune (Du, Chi, 2016). Adoptând credințele religioase din cadrul
viziunii asupra lumii a comunității oferă securitate (prin ideea zeităților protectoare, a
imortalității, a vieții de după moarte).
Anumite studii leagă teoria managementului terorii de funcția reproducerii
(Hackathorn, Cornell, 2015), de exemplu saliența morții a determinat creșterea
dorinței participanților pentru moștenitori (Fritsche, Jonas, Fischer, Koranya, Berger,
Flesichmann, 2007; Wisman, Goldenberg, 2005), intimitate sexuală în ciuda
criticismului partenerului (Hirschberger, Florian, Mikulincer, 2003), relații sexuale
romantice (Birnbaum, Hirschberger, Goldenberg, 2011) și a amplificat răspunsurile
specifice de gen la gelozie (Goldenberg, Landau, Pyszczynski, Cox, Greenberg,
Solomon, Dunnam, 2003).

163
În viitor, pot fi studiate numeroase aspecte legate de teoria managementului terorii, de
exemplu dacă mecanismele prin care saliența morții și gândurile legate de moarte își
produc efectele sunt aceleași și pentru alte tipuri de amenințări (Pyszczynski,
Solomon, Greenberg, 2015).
De asemenea, modalitățile de construire a conceptului morții sunt influențate de
concepțiile culturale iar consecințele acestor constructe pot fi observate. De exemplu,
religiile estice consideră viața și moartea părți ale aceluiași proces și pledează pentru
acceptarea morții ca o sarcină spirituală majoră. În mod similar, unii pacienți cu boli
terminale susțin că ating împăcarea cu propria lor moarte iar unele studii arată că
adulții mai în vârstă au un nivel mai scăzut de frică față de moarte, spre deosebire de
persoanele de vârstă mijlocie (Fortner, Niemeyer, 1999). Un alt studiu, pe un eșantion
olandez (Doojse, Rutjens, Pyszczynski, 2015) a arătat că o minoritate substanțială de
participanți au exprimat acceptare sau curiozitate sub condiția de saliență a morții,
aceste răspunsuri fiind asociate cu nivele scăzute de mecanisme de apărare a
concepției asupra lumii. Experimente de follow-up au folosit induceri ale salienței
morții prin care încurajau participanții să se gândească la moarte cu acceptare sau
curiozitate și acestea au eliminat efectele inducerilor tipice (ca favorizarea in-group-
ului). Nu s-a elucidat dacă aceste inducții determină eliminarea fricii față de moarte,
blocarea ei temporară sau apărarea eficientă față de moarte. Abdollahi (2006) a
constatat că studenții săi musulmani au răspuns la teoria managementului terorii
insistând asupra faptului că așteaptă moartea și paradisul de după aceasta. Astfel,
relația dintre construcția conștientă a conceptului de moarte și efectele
comportamentele este un domeniu demn de investigații.
Modul în care fiecare individ răspunde la amenințarea morții este influențat de
diferitele forme de atingere a imortalității (simbolică - prin stima de sine și concepțiile
asupra lumii, ele conferind individului simțul de apartenență la ceva grandios, mai
semnificativ decât sinele, mai durabil decât propria existență - și literală - implicând
continuarea vieții după moartea fizică, prin rai, reîncarnare, alte forme de viață post-
mortem). Epopeea lui Gilgameș, prima scriere elaborată, surprinde căutarea nemuririi,
prin viața după moarte, printr-un elixir împotriva morții sau prin realizări ce aduc
faimă îndelungată. De atunci, oamenii caută imortalitate literală, viață eternă fără
moarte și imortalitate simbolică. Dechesne (2003) a demonstrat că o încredere
crescută în imortalitate literală reduce eforturile stimei de sine ca răspuns la saliența
morții. Studii mai recente (Lifshin, Weise, Soenke, Greenberg, 2015) arată că
imortalitatea literală (prin existența unui suflet nemuritor) reduce reacțiile defensive la
perspectiva extincției umanității. Ultimele progrese legate de procesele biologice
implicate în experiența morții arată că resuscitarea poate avea loc și la 4 ore de la
moartea clinică (Parnia, 2013). Biologii pășesc spre atingerea extinderii vieții pe timp
indefinit (ILE - indefinite life extension) și controlarea proceselor biologice ce produc
îmbătrânirea (De Grey, Rae, 2008).
Analiza disfuncțiilor psihologice din perspectiva teoriei managementului terorii
reflectă că funcționarea ineficientă a mecanismelor de amortizare a anxietății este
responsabilă de numeroase tulburări psihologice - PTSD și depresia au fost asociate
cu absența mecanismelor de apărare normale în fața salienței morții (Pyszczynski,
Kesebir, 2011; Simon, Arndt, Greenberg, Pyszczynski, Solomon, 1998). Spre
deosebire de oamenii cu o stimă de sine ridicată, cei cu stima de sine scăzută, sub
condiția de saliență a morții, resimt experiențe maladaptative, efecte negative,

164
speranță diminuată (Juhl, Routledge, 2014; Routledge, 2010; Wisman, Heflick,
2015). Este neclar dacă aceste răspunsuri sunt direct legate de anxietatea excesivă sau
de lipsa protecției ce determină simptomele psihologice. Dovezi din studii asupra
subiecților cu fobii sau tendințe obsesiv-compulsive sugerează că aceștia exprimă
simptomele excesiv în condițiile salienței morții. Însă și oamenii fără simptome sau
tulburări psihologice semnificative diferă în eficiența sistemelor lor de amortizare a
anxietății.
Oamenii sunt frecvent inundați cu semne literale sau simbolice ale morții: moartea
unei persoane apropiate, diagnosticul unei boli cronice, imagini violente în mass-
media sau chiar pierderea unei relații sau a unui loc de muncă (Abdollahi,
Pyszczynski, Maxfield, & Luszczynska, 2011; Yalom, 1980). Filozofii au descris
conștientizarea morții ca o experiență dulce-amară, nefiind asociată doar cu anxietate,
frică, evitare experiențialistă, dar și cu inspirația, inovarea, imboldul de a contribui la
ceva mai măreț decât sinele (Greenberg, Koole, Pyszczynski, 2004). Numeroși
cercetători au observat efectele pozitive ale experiențelor legate de moarte, printre
care interpretarea pozitivă a unor experiențe traumatice, dezvoltarea conexiunii și a
simțului social etc. Terapeutul existențialist Irvin Yalom scrie: “Ideea morții ne
salvează … ne afundă în moduri de viață mai autentice și ne amplifică plăcerea trăirii
vieții” (1980).
Din perspectiva teoriei managementului terorii, frica față de moarte este un aspect
universal al experienței umane, alături de concepțiile asupra lumii, stima de sine și
relațiile de atașament interpersonal. Anumite versiuni ale acestui sistem de
management al fricii față de moarte sunt prezente în toate culturile și transmise
copiilor în cursul procesului de socializare, dar unii oameni transcend sistemele de
amortizare a anxietății specifice culturii și găsesc modalități noi de raportare la
moarte. Trăirea vieții fără frica de moarte reprezintă scopul religiilor și al multor
filozofii. Eludarea fricii față de moarte reprezintă și scopul prezent al psihoterapiilor,
programelor pentru atingerea armoniei psihologice, a creșterii spirituale și a auto-
actualizării.
7. Concluzii
Unul dintre primii psihologi care au analizat problematica fricii față de moarte,
Sigmund Freud (1915), susține că moartea nu este sursa principală a problemelor
omului iar frica față de moarte este expresia simbolică a unor conflicte nerezolvate,
aflate în straturile adânci ale psihicului uman.
Spre deosebire de Freud, Otto Rank (1929-31), unul dintre discipolii acestuia,
consideră frica față de moarte ca frica umană fundamentală, nu derivată dintr-o privare
libidinală sau emoțională.
Ernest Becker (1973) susține că ideea morții - frica față de ea - bântuie „animalul
uman” ca nimic altceva, direcționând activitatea umană.
Sheldon Solomon, Jeff Greenberg și Tom Pyszczynski (1984), au dezvoltat teoria
managementului terorii, susținând că pentru a păstra potențialul terorii în legătură cu
moartea la un nivel acceptabil, oamenii au nevoie să își susțină credința în concepțiile
culturale, care oferă sens lumii și credința că ei contribuie într-un mod semnificativ la
această realitate, alimentându-și astfel stima de sine. Ipotezele teoriei sunt legate de
saliența morții, stima de sine ca amortizor al anxietății și funcția relațiilor apropiate ca
mecanism al managementului terorii.

165
Ultimele cercetări legate de teoria managementului terorii se concentrează și pe
procesele pozitive ce se nasc din experiențele legate de moarte, acestea aducând
beneficii în sensul adoptării unor direcții ce contribuie la construirea unei vieți mai
bune.

Bibliografie
1.ARNDT, J., GREENBERG., J., 1999, The Effects of a Self-Esteem Boost and Mortality
Salience on Responses to Boost Relevant and Irrelevant Worldview Threats, Personality
and Social Psychology Bulletin, 25 (11), p. 1331-1341
2.BECKER, E., 1973, The Denial of Death, New York ,The Free Press – A division of
Macmillan Publishing Co., Inc. New York
3. BURKE BL., MARTENS A, FAUCHER EH., 2010, Two decades of terror
management theory: a meta-analysis of mortality salience research, Personality and
Social Psychology Review ;14(2):155-95.doi:10.1177/1088868309352321
4. CHONODY, J., TEATER, B., 2016.Why do I dread looking old?: A test of social
identity theory, terror management theory, and the double standard of aging, Journal of
Women and Aging, 28 (2),p.1-15, DOI: 10.1080/08952841.2014.950533
5. COZZOLINO, P., DAWN STAPLES, A., MEYERS, L., 2004, Greed, Death, and
Values: From Terror Management to Transcendence Management Theory, Personality
and Social Psychology Bulletin, 30 (3), p. 278-292
6. DECHESNE, M., PYSZCZYNSKI, T., ARNDT, J., SHELDON, S., KENNON, M.,
VAN KNIPPENBERG, A., JANSSEN, J., 2003, Literal and symbolic immortality: The
effect of evidence of literal immortality on self-esteem striving in response to mortality
salience.
Journal of Personality and Social Psychology, 84(4),, 722-737.
http://dx.doi.org/10.1037/0022-3514.84.4.722
7.. DU., H., CHI., P., 2016, War, Worries, and Religiousness, Social Psychological and
Personality Science, 1-8, DOI: 10.1177/1948550616644296
8. FERNANDEZ-ZOILA, A., 1996, Freud și psihanalizele, București, editura Humanitas
9. FREUD, S., Opere vol.I : Totem și tabu, traducere de dr. Leonard Gavriliu, 1991,
Editura Științifică, București
10. FREUD, S., Dincolo de principiul plăcerii, traducere din limba germană de George
Purdea si Vasile Dem. Zamfirescu, 1996, ed. Trei (capitolele IV, V)
11. FREUD, S., Considerații actuale asupra războiului și a morții – în Opere Esențiale,
2010, ed. Trei, vol. IX
12. GAILLOT, M., STILLMAN, T., SCHMEICHEL, B., 2008, Mortality Salience
Increases Adherence to Salient Norms and Values, Personality and Social Psychology
Bulletin, 34 (7), p. 993-1003
13. HACKATHORN, CORNELL, 2015, Terror management and evolutionary theories:
Examination of jealousy reactions after mortality salience, The Journal of Integrated
Social Sciences, 5 (1), p.27-39
14. HAYES, J., SCHIMEL, J., FAUCHER, E., WILLIAMS, T., 2008, Evidence for the
DTA hypothesis II: Threatening self-esteem increases death-thought accessibility, Journal
of Experimental Social Psychology, 12 (6), p. 763-776
15. HALLORAN, M., KASHIMA, E., 2004, Social Identity and Worldview Validation:

166
The Effects of Ingroup Identity Primes and Mortality Salience on Value Endorsement,
Personality and Social Psychology Bulletin, 30 (7), p. 915-925
16. HIRSCHBERGER, G., FLORIAN V., MIKULINCER, M., 2003,Strivings for
Romantic Intimacy Following Partner Complaint or Partner Criticism: A Terror
Management Perspective, 7, 1, p.20-40
17. HIRSCHBERGER G., PYSZCZYNSKI T., EIN-DOR T., 2009, Vulnerability and
Vigilance: Threat Awareness and Perceived Adversary Intent Moderate the Impact of
Mortality Salience on Intergroup Violence, Personality and Social Psychology Bulletin,
35, 5, p.597-607, DOI: 10.1177/0146167208331093
18. HIRSCHBERGER, G., 2014, Terror Management and Prosocial Behavior: A Theory
of Self-Protective Altruism, The
Oxford Handbook of Prosocial Behavior, New York: Oxford University Press,
DOI:10.1093/oxfordhb/9780195399813.013.27
19. KLACKL, J., JONAS, E., KRONBICHLER, M., 2012, Existential neuroscience:
neurophysiological correlates of proximal defenses against death-related thoughts, Social
Cognitive and Affective Neuroscience, 8, 3, p. 333-340, doi: 10.1093/scan/nss003
20. LEWIS, A.M., 2014, Terror Management Theory Applied Clinically: Implications for
Existential-Integrative Psychotherapy,Death Studies 38(6):412-7, DOI:
10.1080/07481187.2012.753557
21. MARTENS, A., GREENBERG, J., SCHIMEL, J., LANDAU, M.J., 2004, Ageism and
Death: Effects of Mortality Salience and Perceived Similarity to Elders on Reactions to
Elderly People, Personality and Social Psychology Bulletin, 30, 12, p. 1525-1536, doi:
10.1177/0146167204271185
22. MAXFIELD, M., JOHN, S., PYSZCZYNSKI, T., 2014, A Terror
Management Perspective on the Role of Death-Related Anxiety in Psychological
Dysfunction, The Humanistic Psychologist, 42 (1), p. 35-53, DOI:
10.1080/08873267.2012.732155
23. MIKULINCER M., FLORIAN V., HIRSCHBERGER G., 2003, The Existential
Function of Close Relationships: Introducing Death Into the Science of Love, Personality
and Social Psychology Review, 7(1), p.20-40, doi: 10.1207/S15327957PSPR0701_2
24. POP D., BONCU Ș., 2004, Saliența mortii și percepția devianței, Psihologia socială,
Buletinul Laboratorului „Psihologia câmpului social”, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iași, 12
25. PYSZCZYNSKI, T., SOLOMON, S., GREENBERG, J., 2015, Chapter One – Thirty
Years of Terror Management Theory: From Genesis to Revelation, Advances in
Experimental Social Psychology, 52, p.1-70, doi:10.1016/bs.aesp.2015.03.001
26.RANK O., Will Therapy, 1929-31, http://www.deathreference.com/A-Bi/Anxiety-and-
Fear.html
27. RENKEMA L.J., STAPEL D.A., Marcus MARINGER M., van YPEREN N.W.,
2008,Terror Management and Stereotyping: Why Do People Stereotype When Mortality Is
Salient?, Personality and Social Psychology Bulletin, 34(4), p. 553-564,
10.1177/0146167207312465
28. SALGADO, A., PUES, D., CASA DE CALVO, M., 2015, Working in the Shadow of
Mortality: Terror Management in an Organizational Context, Journal of Scientific
Psychology, p.25-34
29. SOLOMON, SHELDON, HART, J., 2009, Fear of Death, Relational Implications.,
Encyclopedia of Human Relationships, http://dx.doi.org/10.4135/9781412958479.n217

167
30. SLAUGHTER V., GRIFFITHS M., 2007, Death Understanding and Fear of Death in
Young Children, Clinical Child Psychology and Psychiatry, 12 (2), p.525-535, doi:
10.1177/1359104507080980
31. STRACHMAN A., SCHIMEL J., 2006, Terror management and close relationships:
Evidence that mortality salience reduces commitment among partners with different
worldviews, Journal of Social and Personal Relationships, 23 (6), p. 965-978, doi:
10.1177/0265407506070477
32. STRACHAN E., SCHIMEL J., ARNDT J., WILLIAMS T., SOLOMON S.,
PYSZCZYNSKI T., Jeff GREENBERG J., 2007, Terror Mismanagement: Evidence That
Mortality Salience Exacerbates Phobic and Compulsive Behaviors, Personality and Social
Psychology Bulletin, 35 (8), p. 1137-1151, doi: 10.1177/0146167207303018
33. VAIL III K.A., JUHL J., ARNDT J., VESS M., ROUTLEDGE C. și RUTJENS B.T.,
2012, When Death is Good for Life: Considering the Positive Trajectories of Terror
Management, Personality and social psychology review, 16, 4, p. 303-329
34. YEN, C., CHENG, C., 2013, Researcher Effects on Mortality Salience Research: A
Meta-Analytic Moderator Analysis, Death Studies, 37, 7, p. 636-652,
DOI:10.1080/07481187.2012.682290
35. WISMAN, A., HETLICK, N., GOLDENBERG, J., 2015, The great escape: The role
of self-esteem and self-related cognition in terror management, Journal of Experimental
Social Psychology, 60, p. 121-132, http://dx.doi.org/10.1016/j.jesp.2015.05.006

168