Este dificil de discutat despre angoasa de moarte.

Ne lovim, in noi insine si la ceilalti, de

ceva care pare a fi de ordinul evidentei: amenintarea cu propria moarte nu poate sa nu suscite o
angoasa de moarte a carei importanta este pe masura importantei pe care i-o atribuim
mortii. Adica angoasa de moarte este traita ca o angoasa fundamentala, ireductibila la orice
alta forma de angoasa. Dificultatea este cu atat mai mare cu cat, in plus, nu este greu de vazut ca
traim "in mod natural" ca si cum am fi nemuritori. Este unul dintre meritele lui Freud de a fi
denuntat, aici ca si in alta parte, pseudo-evidentele, de a fi propus o analiza coerenta a angoasei
de moarte ajungand la negarea ei, si aceasta trebuie observat in 1915, in plin masacru al Primului
Razboi Mondial. Este nevoie de intreaga convingere a lui Freud si de increderea sa in teoria si
clinica psihanalitica pentru a nega, in asemenea imprejurari, angoasa de moarte.
1


Propunem, pentru a studia aceasta problema, doua abordari care se vor dovedi
complementare si care, in ultima instanta, nu constituie decat una singura. Sugeram pe de o
parte, sa studiem relatia dintre pulsiunea de moarte si angoasa de moarte si, pe de alta parte,
relatia dintre angoasa in general si angoasa de moarte.

A. Pulsiune de moarte si angoasa de moarte.
Prima abordare, care nu este cu siguranta exhaustiva, consta in a ne intreba de ce, dupa ce a
introdus pulsiunea de moarte, Freud a continuat sa nege existenta angoasei de moarte, ca si
posibilitatea de a da un sens, o semnificatie inconstienta propriei morti. Altfel spus: de ce Freud
pastreaza dupa 1920, de exemplu in "Eul si Sinele", care se ocupa din plin de pulsiuni, de noua
teorie a pulsiunilor, deci de pulsiunea de moarte, aceeasi pozitie ca aceea avansata in
"Consideratii actuale asupra razboiului si asupra mortii" din 1915? Intrebarea este cu atat mai
interesanta cu cat, asa cum voi incerca sa demonstrez, unul din motivele fundamentale ale
ireprezentabilitatii mortii si ale inexistentei unei angoase de moarte isi are sursa exact in natura
pulsiunilor, in ceea ce am putea numi pozitivitatea pulsiunilor. Din acest punct de vedere -
natura fundamentala a pulsiunilor - nu se schimba nimic odata cu introducerea noii teorii a
pulsiunilor si a pulsiunii de moarte.

Este posibil sa discutam aceasta problema comparand pozitiile Melaniei Klein si a lui Freud.
a. Melanie Klein
Problema este cu atat mai interesanta cu cat, asa cum stim, Melanie Klein a ajuns, plecand
de la luarea in considerare a pulsiunii de moarte, la concluzii diametral opuse. Intr-adevar, ea
scrie: "...am avansat ipoteza ca angoasa provine din pericolul care ameninta organismul, din
cauza pulsiunii de moarte, si am sustinut ca aici se afla cauza prima a angoasei." Si mai departe
"...angoasa isi are deci originea in frica de moarte."
2


Exista aici patru afirmatii care ii par evidente Melaniei Klein. Prima este ca pulsiunea de
moarte ameninta organismul. A doua este ca aceasta amenintare este o amenintare cu moartea. A
treia este ca aceasta amenintare este la originea angoasei de moarte. A patra este ca angoasa de
moarte este angoasa primara si fundamentala pornind de la care se dezvolta celelalte forme de
angoasa. Inainte de a merge mai departe, sa citam pentru a ne reaminti, aprecierea pe care o face
Freud in "Eul si Sinele" in legatura cu angoasa de moarte si caracterul ei fundamental in raport
cu orice alta angoasa: "Aceasta propozitie trambitata: orice angoasa este la drept vorbind o
angoasa de moarte, abia daca ascunde un sens. in orice caz ea nu poate fi justificata."
3


Cum justifica Melanie Klein aceasta pozitie? Ea aduce o justificare teoretica si o justificare
clinica. In ceea ce priveste justificarea teoretica, ea scrie: "...daca presupunem existenta unei
pulsiuni de moarte, noi presupunem prin aceasta ca exista, la nivelurile, cele mai profunde ale
psihismului, un raspuns la aceasta pulsiune sub forma fricii fata de distrugerea vietii"
4
. Aceasta
angoasa provocata de amenintarea pulsiunii de moarte asupra "organismului", traita si produsa
"la nivelurile cele mai profunde ale psihismului" implica doua lucruri: ca angoasa este traita si
produsa in inconstient (sau Sinele celei de a doua topici freudiene) si ca exista deci o
reprezentare a mortii in inconstient. Este de altfel ceea ce Melanie Klein - si acesta este
argumentul sau clinic -afirma "... observatiile mele clinice mi-au aratat ca exista in inconstient o
frica de aneantizare a vietii."
5


b. Freud
Meianie Klein a pus in evidenta, si chiar a subliniat, opozitia sa fata de Freud. Intr-adevar,
ceea ce acesta din urma spune, poate fi opus punct cu punct conceptiei kleiniene. Din punct de
vedere teoretic, Freud afirma - si este interesant de subliniat ca este vorba de "Inhibitie, simptom,
angoasa", adica deja la cativa ani dupa introducerea noii teorii a pulsiunilor, si deci a pulsiunii de
moarte - ca: "...in inconstient, nu se gaseste nimic care sa poata da un continut conceptului nostru
de distrugere a vietii."
6
Aceasta negare a existentei unei reprezentari a mortii in inconstient este
insotita de asemenea la Freud de un argument clinic care se opune celui al Melaniei Klein:
"...ceva asemanator mortii nu a fost niciodata trait sau nu a lasat, precum lesinul, nici o urma
decelabila."
7


Este momentul sa punem in evidenta cateva aspecte de principiu care fondeaza, dupa noi,
conceptia freudiana asupra angosei de moarte.
Primul aspect ce trebuie luat in considerare priveste insasi teoria freudiana asupra angoasei.
In 1926, in "Inhibitie, simptom, angoasa", Freud propune o conceptie revolutionara a angoasei:
ea nu mai este produsa prin transformarea, in anumite conditii, a libidoului insusi, ci este
produsa de catre eu, ca raspuns la pericolele care il ameninta, chiar daca aceastea sunt, in ultima
instanta, pulsionale. Ori, noi tocmai am vazut ca Melanie Klein considera ca angoasa se produce
si este traita "la nivelurile cele mai profunde ale psihismului", ca urmare a amenintarii pe care
pulsiunea de moarte o exercita asupra "organismului". Angoasa se produce deci la Melanie Klein
cu mult inainte de constituirea eului si, in orice caz, independent de el.

Este interesant, pentru a preciza problema relatiilor eului cu angoasa, sa revenim la Melanie
Klein. Am prezentat pozitia sa in raport cu problema care ne intereseaza, aceea a raporturilor
dintre angoasa si eu, dupa articolul sau "Asupra teoriei angoasei si culpabilitatii" din 1948, in
partea in care, dupa noi, ea propune pozitia sa teoretica-metapsihologica a angoasei. Din contra,
chiar in acea parte a articolului in care ea propune o descriere mai degraba clinica a angoasei
primare si a relatiei sale cu eul, aceasta relatie ca si insasi angoasa primara apar sub o alta
lumina. Ea scrie: "Daca incercam sa intelegem angoasa primara, frica de aneantizare, trebuie sa
ne reamintim de dezorientarea copilului in fata pericolelor exterioare si interioare. Cred
ca situatia de pericol primitiv ce provine de la activitatea pulsiunii de moarte in interior este
traita de el ca un atac irezistibil, ca o persecutie. Sa luam mai intai in considerare, in aceasta
perspectiva,unele din procesele care rezulta din deflectia instinctului de moarte catre exterior si
modul in care ele influenteaza angoasele in fata situatiilor externe si interne. Putem presupune ca
lupta dintre pulsiunea de viata si pulsiunea de moarte actioneaza deja in timpul nasterii si
accentueaza angoasa de persecutie suscitata de aceasta experienta neplacuta. S-ar parea ca
aceasta experienta are ca rezultat faptul ca face sa apara lumea exterioara ca ostila, inclusiv
primul obiect extern, sanul mamei. La aceasta contribuie faptul ca eul isi indreapta pulsiunile
sale destructive catre obiectul sau primar." Trebuie sa insistam asupra faptului ca prima
angoasa traita in mod autentic este pentru Melanie Klein, o angoasa resimtita de la inceput si
imediat ca venind de la obiect, ca o angoasa de persecutie. Intr-adevar, ea spune in "Observatii
asupra catorva mecanisme schizoide" din 1946 ca "frica fata de pulsiunile destructivepare a se
atasa imediat de un obiect, sau mai bine, este traita ca frica fata de un obiect extrem de puternic
si care nu poate fi controlat. Trauma nasterii ... si frustrarea nevoilor corporale sunt alte surse
importante ale angoasei primare, si le simtim de la inceput ca si cum ar fi provocate de catre
obiecte."
9
Aceasta descriere a angoasei primare presupune existenta eului si a obiectului. Pe de o
parte, ceea ce este trait pentru prima data, in mod primitiv este, conform acestui text, o angoasa
fata de obiectul incarcat cu pulsiunea de moarte (angoasa de persecutie). Pe de alta parte, pentru
ca angoasa sa poata fi traita in acest mod, trebuie ca puisiunea de moarte sa fie proiectata-
derivata catre obiect si aceasta presupune existenta atat a eului cat si a obiectului. Este ceea ce
Melanie Klein spune in textul citat: "... La aceasta contribuie faptul ca eul isi indreapta pulsiunile
sale destructive contra obiectului sau primar", ceea ce nu face decat sa sublinieze precocitatea
eului si a obiectului la M. Klein.

Nu avem intentia sa discutam problema coerentei interne, in sistemul kleinian, a acestor
doua pozitii in raport curelatia eului cu angoasa primara: angoasa primara nu se constituie oare
in inconstient ("la nivelurile cele mai profunde ale psihismului...") - si ea nu este
astfel independenta de eu - sau ea presupune - deoarece ea este "de la inceput" si "imediat" o
angoasa fata de obiect (persecutie) - existenta unui eu care traieste aceasta angoasa fata de
obiect?

Din contra, ceea ce ni se pare important, este momentul, constituirii-formarii eului. Ori, la
M. Klein, angoasa primara este sau independenta de eu (ea il precede) sau presupune ca aceasta
este deja constituit. Ceea ce inseamna ca ea nu este in nici un fel legata de acel moment fondator
al eulu ... . Pozitia freudiana care leaga angoasa de eupresupune, dupa noi, o legatura reciproca
intre cele doua: nu exista angoasa fara eu si nu exista eu fara angoasa.Aceasta duce la a lega in
mod necesar angoasa de momentul formarii eului, la a afirma ca acesta este, dupa noi,momentul
specific al angoasei primare si la a intelege aparitia angoasei ca fiind corelativa primelor
schitari ale eului in formare. In acest moment fondator, care este acela al angoasei eului in
formare, este in joc posibilitatea acestuia de a se constitui: ceea ce caracterizeaza, dupa noi,
angoasa primara.
10
Sa revenim la fundamentele ultime ale respingerii angoasei de moarte de
catre Freud. Vedem doua: narcisismul si mai ales conceptia lui Freud despre natura pulsiunilor.

In ceea ce priveste narcisismul, un text din "Eul si sinele" arata bine opozitia conceptuala si
in acelasi timp conflictul insurmontabil dintre narcisism si moarte: "Mecanismul angoasei de
moarte ar putea fi doar acela ca eul se apara intr-o foarte mare masura de investirea sa cu
libidoul narcisic, deci ca se abandoneaza pe el insusi cum in cazul angoasei el abandoneaza de
obicei un alt obiect."
11


Aceasta opozitie dintre moarte si narcisism (cu cat exista mai putin narcisism, cu atat mai
multa amenintare cu moarte exista) pare evidenta intuitiv. Pentru Freud, problema abandonarii
de sine, ca urmare a dezinvestirii narcisice de sine, este o rezultanta a dificultatilor (grave) care
exista intre eu si supraeu. El scrie imediat dupa textul citat: "Consider ca angoasa de moarte se
joaca intre eu si supraeu."
12
Freud se gandeste la exemplul melancoliei in care eul se simte urat
de supraeu, adica de tata, ceea ce in ultima instanta reprezinta o problematica narcisica avand o
sursa obiectala. Freud scrie in legatura cu melancolia: "Angoasa de moarte din melancolie nu
admite decat o singura explicatie, si anume ca eul se abandoneaza siesi pentru ca se simte urat si
persecutat de catre supraeu in loc sa fie iubit. ... Supraeul reprezinta aceeasi functie protectoare si
salvatoare ca anterior tatal, ulterior providenta sau destinul."
13
Eul nu se dezinvesteste el insusi,
nu inceteaza sa se iubesca pe sine decat pentru ca nu se simte iubit de supraeu, de tata. Angoasa
de moarte melancolica este, in ultima instanta, urmarea unei pierderi obiectale. si, mai precis, a
unei angoase de castrare: "Pe baza a tot ceea ce tocmai a fost expus, angoasa de moarte, ca si
angoasa de constiinta, poate deci fi conceputa ca elaborarea angoasei de castrare."
14


Credem, continuand explicatia freudiana, ca trebuie sa explicitam relatiile, de opozitie
bineinteles, dintre narcisism, moarte si angoasa de moarte. Exista de asemenea opozitie si
conflict intre, de exemplu, amenintarea cu castrarea si narcisism (investire narcisica a
penisului...). Dar aceasta nu impiedica angoasa de castrare sa existe, din cauza ca opozitia dintre
castrare si narcisism ramane relativa: amenintarea cu castrarea nu lichideaza total narcisismul
eului. Opozitia dintre moarte si narcisism este de un cu totul alt ordin: reprezentarea mortii
implica distrugerea totala a narcisismului, dezinvestirea totala a eului. Ori, narcisismul este cel
putin coextensiv cu eul, pentru ca investirea narcisica, si doar ea, este cea care conserva eul. Dar
narcisismul nu face doar aceasta: in mod paradoxal in aparenta, el precede eul deoarece este
vorba de investirea narcisica a unui segment al Sinelui care, dupa noi, constituie/creeaza primul
nucleu al eului. Astfel, ceea ce se opune in mod absolut narcisismului, ca moartea
(reprezentarea ei), contrazice existenta eului si chiar constituirea lui: eul nu poate deci avea
aceasta reprezentare a mortii decat ca o alta forma de exprimare a unei angoase obiectale
(castrare).

Sa privim lucrurile indeaproape, concret, in ceea ce traieste eul. Eul care isi reprezinta
propria sa moarte (daca aceasta ar fi posibil...) nu poate face decat ceea ce face intotdeauna in
caz de pericol: sa isi mobilizeze narcisismul pentru a face fata pericolului. Ori, mobilizarea
inevitabila a narcisismului in fata amenintarii propriei morti, consecinta inevitabila a unei
reprezentari a mortii, este prin insasi mobilizarea si deci existenta narcisismului, o negare a
mortii. Pentru eu, a isi reprezenta propria moarte, inseamna a se reprezenta pe sine privat de
investirea narcisica. Ceea ce contrazice sentimentul sau intim de a se investi si chiar de a se
suprainvesti, ca in momentele de pericol si de angoasa. Exista deci o incompatibilitate intre
narcisimul eului si propria moarte: moartea proprie devine astfel ireprezentabila, de neconceput,
un non sens pentru eu.

Sa ajungem acum la motivul care ni se pare fundamental pentru pozitia lui Freud in ceea ce
priveste ne-reprezentabilitatea mortii, aceasta moarte care pentru el este un concept "abstract" si
"negativ"
15
. De altfel la baza, aceasta negativitate a mortii este cea care impiedica
reprezentabilitatea ei in inconstient, unde moartea nu are mai mult loc ca negatia. Dar de ce
aceasta negativitate a mortii, sau a negarii, nu poate fi reprezentata? Credem, continuand prin
aceasta problema narcisismului, deci a investirii pulsionale-libidinaie a eului, ca cauza rezida in
natura pulsiunilor la Freud. El o spune de altfel in textul sau despre moarte din 1915: "intrebam:
cum se comporta inconstientul nostru in privinta problemei mortii? Raspunsul se impune:
aproape exact ca omul primitiv. Din acest punct de vedere, cum din atatea altele, omul primelor
timpuri continua sa traiasca neschimbat in inconstientul nostru. Astfel, "inconstientul" nostru nu
crede in moartea proprie, el se comporta ca si cum ar fi nemuritor. Ceea ce noi numim,
"inconstientul" nostru, straturile cele mai profunde ale sufletului nostru, constituite din miscari
pulsionale, nu cunoaste absolut nimic negativ, nici o negatie - in el contrariile coincid - si din
acest motiv nu cunoaste nici propria moarte careia noi nu ii putem da decat un continut negativ.
Astfel, nimic pulsional din noi nu favorizeaza credinta in moarte."
16
Aceasta pozitie, pe care
Freud a sustinut-o intotdeauna, conform careia negatia, si mai general, negativitatea, incluzand
conceptul negativ al mortii, nu exista in inconstient, se dovedeste a fi un rezultat al faptului ca
straturile cele mai profunde ale psihismului nostru sunt constituite din miscari pulsionale care
nu permit o reprezentare a negativitatii. De ce, deja in 1915, natura pulsiunilor se opune
posibilitatii existentei in inconstient a reprezentarilor cu continut negativ, negatie sau moarte?
Credem ca in 1915, dar si dupa 1920, pulsiunile au un continut pe care il putem numi pozitiv.
Ceea ce inseamna ca o pulsiune nu se defineste niciodata prin negare, ci in mod pozitiv prin si in
sine. Ceea ce inseamna a spune, in ultima instanta, ca fiecare pulsiune fundamentala se
defineste independent de cealalta pulsiune care, in sistemul dualist freudian, este opusul sau.
Astfel, nici una din cele doua pulsiuni nefiind conceputa, construita ca negatia celeilalte, si
deci dependentade cealalta, se evita ceea ce ar ajunge practic la un monism pulsional cu o
singura pulsiune dominanta. Dualismul pulsional al lui Freud implica pozitivitatea celor doua
pulsiuni fundamentale, atat inainte cat si dupa schimbarile din 1920: aceasta inseamna ca chiar
pulsiunea de moarte trebuie definita prin sine si in sine. Efectele distructive pot fi numitea
posteriori "negative" pentru ca sunt opuse celor ale pulsiunii de viata: putem astfel
considera, intotdeauna a posteriori, ca pulsiunile fundamentale sunt una negatia celeilalte.
Ramane ca ele sunt concepute la origine ca independente una de cealalta. Credem ca, conform
conceptiei implicite a lui Freud, pentru ca moartea sa fie reprezentabila in inconstient, ar fi
trebuit ca negativitatea sa fie fondata pe cel putin o pulsiune definita negativ si astfel, ca
negarea sa fie prezenta de la inceput, de la origine. Deci din cauza naturii pulsiunilor, a
pozitivitatii lor, a ceea ce implica dualismul pulsional, neaga Freud teoretic reprezentabilitatea
mortii in inconstient. Negativitatea se construieste ulterior plecand de la pulsiunile definite
pozitiv. Dar este o constructie care, in ciuda importantei formidabile pe care o are in viata
psihica, nu isi are locul in inconstient, sau, a fortiori, in cadrul celei de a doua topici, in Sine.
Bineinteles, aceasta presupune rezolvarea unei probleme cruciale: cum se construieste
negativitatea, negarea, plecand de la pulsiunile cu continut pozitiv? Este o intrebare de care ne-
am ocupat in alta parte, dar care nu este la ordinea zilei in acest context
17
. Dar, gratie acestei
constructii a negatiei noi avem posibilitatea sa vorbim de moarte si de a o concepe, si chiar de a
resimti o angoasa fata de moarte. Totodata, rezulta ca aceasta angoasa de moarte nu este o
angoasa primara ci secundara, la fel ca negatia insasi. Ceea ce inseamna ca nu existenta
evidenta a angoasei de moarte este negata, ci doar caracterul sau de angoasa fundamentala.

B. Angoasa si angoasa de moarte
A doua abordare pe care o propunem este de a privi problema angoasei de moarte, nu din
perspectiva mortii, ci din perspectiva angoasei. Asa cum am vazut, Freud a negat existenta
angoasei de moarte, pornind de la consideratii asupra mortii. Ceea ce propunem aici ca demers
simetric si complementar, sperand ca vom ajunge la acelasi rezultat,este sa privim problema
angoasei de moarte prin intermediul angoasei. In fond, noi sugeram sa punem intrebarea
aceasta: dat fiind ceea ce noi gandim in legatura cu angoasa, este posibila angoasa de moarte?
a) Angoasa si angoasa de moarte fizica
Pentru a trata problema in acest mod, trebuie sa stabilim anumite aspecte fundamentale
privind teoria angoasei. Autorul nu poate trata aceste aspecte fundamentale decat in functie de
ceea ce gandeste, adica de propria sa conceptie asupra angoasei. Aceasta teorie, care este o
prelungire a aceleia propuse de Freud, o completeaza, credem noi, in maniera coerenta. Ea
ramane bineinteles, baza solida pe care am construit-o pe a noastra.
8


Teoria ultima si definitiva asupra angoasei pe care Freud ne-o propune in 1926, este o teorie
topica care se opune teoriei pe care o sustinuse pana in acel moment, care era o teorie
pulsionala. Conform acesteia din urma, angoasa era o transformare a lidoului in anumite
conditii. Din contra, conform teoriei topice, angoasa este resimtita si produsa de eu - asa cum am
amintit deja - pulsionalul fiind, din acest punct de vedere, ceea ce ameninta eul si il determina
sa dea semnalul de alarma al angoasei, sa produca angoasa.

Punctul de plecare al reflectiei noastre este ca orice topica, inclusiv ultima topica introdusa
in esenta dupa 1920, si implicita in teoria topica a angoasei, este fondata pe o teorie a
pulsiunilor. De aici, nevoia, pastrand achizitiile ultimei teorii topice a angoasei (eul este cel care
produce angoasa...) de a pune in evidenta fundamentul sau pulsional si de a reformula astfel
metapsihologia angoasei. Dar, aceasta schimbare metapsihologica trebuie nu doar sa conserve
achizitiile teoriei topice ci si descrierea fenomenologica (simptomatica-clinica) a angoasei asa
cum Freud ne-a lasat-o mostenire.

Este deci necesar, dupa noi, sa aratam pulsiunile implicate in producerea angoasei de catre
eu, dar si in amenintarea care determina eul sa produca angoasa. Astfel, noi propunem in istoria
teoriilor freudiene ale angoasei, sa adaugam, dupa prima teorie pulsionala si a doua teorie
topica, o a treia etapa ce propune un fundament pulsional al teoriei topice a angoasei, si care va
capata, dupa noi, valoare de sinteza a teoriei topice si a teoriei pulsionale.

Nu este de ajuns sa spunem ca eul este cel care resimte si produce angoasa, trebuie sa
spunem si motivul pentru care o face. De unde importanta "pericolului", adica a amenintarii care
provoaca angoasa. Adaugam, pentru a intelege motivele care determina eul sa produca angoasa
ca, dupa noi, pericolul sau amenintarea trebuie sa fie un pericol care atinge in ultima instanta, in
mod direct, insusi eul. De aici inainte, trebuie sa afirmam importanta pentru angoasa acuplului
eu-pericol si sa incercam sa dam un sens pulsional atat pericolului cat si producerii angoasei de
catre eu si relatiei dintre ele. O vom face in masura in care aceasta se va dovedi necesar pentru a
trata despre angoasa de moarte.

Sa incepem, natural, cu amenintarea (pericolul) care ne pare mai direct implicata intr-o
ipotetica amenintare cu moartea. In 1938, in Compendiu, Freud da un raspuns la intrebarea ce
ameninta in mod direct eul. Este un raspuns care ni se pare interesant si o evolutie importanta in
raport cu alte texte asupra angoasei care il preced: "La fel cum sinele nu vizeaza decat
obtinerea placerii, eul este dominat de grija pentru securitate. Misiunea sa este consevarea de
sine, pe care Sinele pare a o neglija. Eul se serveste de senzatii de angoasa ca de un semnal de
alarma care ii anunta orice pericol care ii ameninta integritatea sa."
19
Sa spunem doar ca orice
amenintare asupra psihismului trebuie sa se traduca printr-o amenintare ce priveste direct eul, si
anume o amenintare asupra propriei sale integritati, altfel spus asupra unitatii sale... La aceasta
amenintare, ultima veriga necesara si de neocolit a lantului amenintarilor, reactioneaza eul prin
angoasa. Aceasta amenintare este o amenintare majora pentru eu deoarece unitatea sa este una
din caracteristicile sale esentiale. Freud nu a omis sa o sublinieze in Noi Conferinte: "Dar ceea ce
caracterizeaza in mod cu totul particular eul, spre deosebire de sine, este o inclinare catre sinteza
continuturilor sale, catre concentrarea si unificarea proceselor sale psihice care ii lipsesc in
totalitate sinelui. Cand vom trata in viitor despre pulsiuni in viata psihica, vom reusi, sper, sa
raportam aceasta caracteristcia esentiala a eului la sursa sa. Doar el stabileste acest inalt grad de
organizare de care eul are nevoie pentru realizarile sale cele mai de seama".
20
Trebuie sa
observam ca, aratand importanta unitatii eului, Freud ne aduce pe calea originii sale
pulsionale, libidoul fara indoiala. Aceasta origine pulsionala va juca un rol important, cum vom
vedea in continuare, in conceptia noastra asupra angoasei si deci asupra angoasei de moarte.
Dupa cum vedem, unitatea eului joaca un rol capital in definirea sa. Din acest motiv,
amenintarea care poate plana asupra ei este o amenintare majora: este oare, din acest motiv,
amenintarea cu moartea pentru eu, si prin el, amenintarea cu moartea pentru psihism, o
amenintare de moarte psihica? Vom incerca in continuare sa dam un raspuns la aceasta intrebare
capitala pentru angoasa de moarte.

Problema care se pune acum, deoarce noi cautam pulsiunile in spatele conceptiei topice
asupra angoasei la Freud,este de a sti care este sensul pulsional al acestei amenintari a eului. Ni
se pare evident ca aceasta amenintare atesta o pulsiune care, prin definitie, are asupra oricarei
formatiuni psihice vizate de ea, efectul de divizare, fractionare, descompunere, dezagregare, si
aceasta ca un efect de dezlegare. Altfel spus pulsiunea de moarte sau de distrugere este cea care
constituie, in ultima instanta, amenintarea, pericolul pentru eu si unitatea sa si care il determina
sa produca angoasa. Vedem ca prin aceasta, ca a doua abordare pe care o propunem o intalneste
pe prima: este vorba tot de pulsiunea de moarte ca amenintare. Dar, sa remarcam ca noi nu
vorbim despre o amenintare exercitata de pulsiunea de moarte asupra "organismului", nici de
amenintarea cu moartea, nici de o reactie a "nivelurilor celor mai profunde ale psihismului", asa
cum face Melanie Klein, ci de o amenintare specifica fata de eu care ramane sursa angoasei.

Sa revenim la problema decisiva pentru angoasa de moarte formulata mai sus: data fiind
importanta capitala pentru eu a unitatii sale, amenintarea care vizeaza unitatea sa este oare in
acelasi timp, in mod potential si fundamental, o amenintare cu moartea? Aceasta ar transforma
in mod potential orice angoasa intr-o angoasa de moarte. Bineinteles ca distrugerea-moarte a
eului echivaleaza cu o amenintare cu moartea psihica deoarece constituirea eului este punctul
de plecare al vietii psihice, iar disparitia eului o repune in cauza.

Fara indoiala, amenintarea unitatii eului, daca se realizeaza, provoaca o regresie: daca este
distrus un nivel al unitatii-organizarii eului, eul regaseste forme inferioare, mai elementare de
organizare. Acest proces se poate repeta si regasim angoasa la fiecare nivel, semn ca eul incearca
sa opreasca regresia si sa salveze astfel nivelul dat al unitatii. Dar daca aceasta regresie nu se
opreste, pana unde poate merge ea? Este posibil ca aceasta regresie provocata de pulsiunea de
moarte sa duca la intoarcerea eului la Sine, in sensul in care s-ar dizolva in el insusi si deci ar
disparea ca atare? Si pe aceasta cale ajungem la aceasi intrebare: amenintarea pulsiunii de
moarte asupra unitatii eului este, in ultima instanta, un pericol de moarte pentru eu? Si angoasa
care corespunde acestei amenintari asupra unitatii eului, este ea, in mod potential, o angoasa de
moarte? Aceasta angoasa, sa o repetam, ar fi in ultima instanta, o angoasa a eului fata de propria
sa disparitie si, in consecinta, fata de moartea psihica. Sa adaugam de asemenea, ca fara eu,
mediatia necesara intre Sine si Realitate este imposibila, viata insasi dincolo de de viata psihica
devine imposibila. Moartea psihica ar determina moartea biologica.

Problema fiind astfel precizata, vom aduce un raspuns printr-un text al lui Freud care are
legatura cu aceasta problema. Comentat, el ne da posibilitatea de a arata ca modul nostru de a
vedea angoasa nu implica existenta unei angoase de moarte, in ciuda importantei capitale pe care
o acordam pulsiunii de moarte in angoasa. Iata acest text din Compendiu: "in eforturile de a se
mentine in mijlocul fortelor mecanice, eul se vede amenintat de pericole care, desi emana mai
ales din realitatea exterioara, vin si din alta parte. Propriul sau Sine constituie el insusi o sursa de
pericole, si aceasta din doua motive diferite: mai intai, fortele pulsioaale excesive, ca si
"excitatiile" prea puternice, sunt capabile sa vatameze eul. Este adevarat ca aceste forte interne
nu il pot distruge, dar risca sa distruga organizarea sa dinamica particulara si sa il faca sa nu mai
fie decat o fractiune a sinelui."
21


Acest text este important pentru doua molive fundamentale. Primul este ca fortele interne
(ale Sinelui...), adica fortele pulsionale pot provoca o importanta regresie, si Freud vede aceasta
regresie ca fiind rezultatul unei distrugeri a "organizarii" eului. Accentul pus pe organizare,
adica pe o forma elaborata a unitatii interne a eului, este important pentru noi pentru ca pune
problema in aceeasi termeni ca si noi: adevarata amenintare priveste unitatea-organizarea
eului, regresia fiind consecinta realizarii acestei amenintari. Al doilea motiv, este ca eul, desi isi
regaseste prin regresie originea, adica Sinele, nu se dizolva in acesta si nu se confunda cu el.
Freud ii spune in mod clar: "fortele interne", altfel spus pulsionale - si noi ne gandim in primul
rand la pulsiunea de moarte -"nu il pot distruge", adica eul, desi revine la sine - este singura
interpretare pe care o putem face - ramane distinct de Sine ca "fractiune" separata in interiorul
Sinelui.

Cand spunem deci ca pulsiunea de moarte ameninta eul si provoaca angoasa, noi spunem in
acelasi timp ca este o amenintare de dezorganizare-regresie, dar nu o amenintare cu moartea, o
amenintare cu distrugerea. Moartea psihica a eului, ca atare, este imposibila.

Aceasta implica o conceptie diferita asupra actiunii si functiei pulsiunii de moarte, a
pulsiunilor in general. Pentru noi, si credem ca suntem prin aceasta freudieni, mai ales in
ultimele expresii ale conceptiei sale asupra pulsiunilor pe care Freud le-a dat, pulsiunea de
moarte este necesara vietii psihice, nimic nu poate exista fara ea in masura in care nimic nu
poate exista fara libido-pulsiunea de viata. Ceea ce inseamna ca pulsiunea de moarte, ca
atare, nu ameninta cu moartea viata psihica. Aceasta mai inseamna ca intricarea celor doua
pulsiuni fundamentale, legarea pulsiunii de moarte de catre pulsiunea de viata, primeaza fata de
opozitia lor. Intr-un text din Compendiu care descrie actiunea pulsiunilor, pulsiunea de moarte
sursa de distrugere, ca si pulsiunea de viata sursa de constructie, sunt factori necesari vietii si
miscarilor ei progresive si regresive. Freud spune: "in functiile biologice, cele doua pulsiuni
fundamentale sunt antagoniste sau combinate. Astfel ca actiunea de a manca este o distrugere a
obiectului avand ca scop final incorporarea. In ceea ce priveste actul sexual, este o agresiune care
vizeaza sa realizeze uniunea cea mai intima. Acest acord si acest antagonism ale celor doua
pulsiuni fundamentale, confera fenomenelor vietii intreaga diversitate care le este
proprie."
22
Conform acestui text, pare evident ca pulsiunea de viata predomina si ca actiunea
pulsiunii de moarte serveste in mod esential scopurile ei: distrugerea obiectului serveste uniunea,
incorporarea si uninunea fiind in mod foarte evident scopuri ale pulsiuni de viata. Credem ca
acest mod de a intelege pulsiunile si functia lor este o consecinta a ceea ce noi am
numitpozitivitatea pulsiunilor.

In aceeasi ordine de idei, trebuie sa intelegem ceea ce Freud spune de asemenea in
Compendiu, si in plus, la aceeasi pagina. Noi o facem atat pentru a raspunde unei posibile
obiectii, din grija pentru coerenta deci, ca si pentru a pregati discutarea problemei angoasei fata
de moartea biologica. Freud scrie: "Scopul Erosului este de a stabili unitati intotdeauna mai mari,
deci de a conseva: este legarea. Scopul celeilalte pulsiuni, din contra, este de a rupe raporturile,
deci de a distruge lucrurile. Ne este permis sa credem despre pulsiunea de distrugere, ca scopul
sau final este de a aduce ceea ce traieste in stare anorganica, si acesta este motivul pentru care
o numim si pulsiune de moarte". Ceea ce trebuie sa explicam, este ca in ciuda faptului ca Freud
defineste cele doua pulsiuni ca implicate impreuna in dinamica vietii si ca asa cum am vazut
anterior, pulsiunile nu pot distruge eul, rezulta ca, dupa el, pulsiunea de moarte are drept scop sa
"aduca ceea ce traieste in stare anorganica". Credem ca trebuie, pentru a intelege acest ultim text
si altele care merg in acelasi sens, sa facem distinctia intre "instinct" si "pulsiune", si deci ca cele
doua nu sunt, dupa noi, identice. Astfel, cand Freud vorbeste de transformarea in anorganic a
ceea ce traieste, este vorba mai ales de instinctul de moarte decat de pulsiunea de moarte. Noi
credem ca, atunci cand gasim scris in aceeasi lucrare ca "pulsiunile" nu pot distruge eul, aceasta
inseamna ca pulsiunile ca atare nu il pot distruge. Psihismul incepe cu transformarea unei parti a
potentialului instinctual in pulsiuni care, pun astfel bazele vietii psihice. Dar pulsiunile pot
regresa la starea de instinct,mai ales pulsiunea de moarte, si aici, poate fi efectiv vorba de
reducerea la "anorganic" sau de moarte. Vom utiliza aceasta distinctie pe care Freud nu a facut-
o, dar pe care o consideram implicita si mai ales necesara, atat pentru a armoniza textele
freudiene cat si pentru a o utiliza intr-o clinica deosebita, care este clinica psihosomatica. Nu
suntem surpinsi ca Marty face aceasta distinctie, dar vom vorbi de aceasta ulterior incercand sa
abordam prin intermediul psihosomaticii problema mortii biologice.

Inainte de a trata aceasta problema, trebuie sa completam modul nostru de a vedea angoasa
abordand de aceasta data pericolul la care raspunde ea, sensul pulsional al producerii sale in si
de catre eu. Aceasta ne va servi de asemenea pentru a trata problema angoasei fata de moartea
biologica. La aceasta problema, raspunsul ni se pare a fi simplu si problematic in acelasi timp.
Raspunsul simplu este ca, in fata pericolului pe care pulsiunea de moarte il reprezinta pentru
unitatea eului, acesta nu are decat o singura posibilitate de raspuns, si anume sa isi mobilieze
libidoul pentru a-l lega de pulsiunea de moarte care ii ameninta unitatea. In ultima instanta,
apararea contra amenintarii, pulsiunii de moarte nu poate fi decat opera libidoului. Angoasa
este, credem noi, ceea ce pune in miscare acest raspuns al libidoului si, in primul rand, al
libidoului narcisic. Din acest punct de vedere, angoasa este antena eului care constata
amenintarea pulsiunii de moarte asupra unitatii eului si care mobilizeaza libidoul eului contra
acestei amenintari.

Dar ramane o intrebare: opera carei pulsiuni este angoasa insasi? Noi credem ca angoasa, ca
orice alt fenomen psihic, este rezultatul unei intricari a celor doua pulsiuni, dar ca, in mod
fundamental, angoasa isi are sursa preponderenta in libido, la fel cum "pericolul" este
constituit, asa cum am vazut, in mod esential de catre pulsiunea de moarte. Angoasa este primul
raspuns al libidoului narcisic al eului, adica al eului insusi, raspuns care are calitatea de a
genera, la randul sau, mobilizarea inca si mai importanta a libidoului eului.

Suntem obligati, inainte de a reveni la angoasa de moarte, utilizand toate aceste elemente
privind angoasa in general, sa facem un ocol pentru a raspunde unei obiectii care ne vine in mod
natural in minte. Experienta noastra analitica ne-a invatat ca angoasa este provocata de catre o
investitie libidinala si de catre excitatia care urmeaza, mai ales cand aceasta atinge un nivel
important. Libidoul este deci amenintarea care determina eul sa produca angoasa sau este, asa
cum credem noi, raspunsul la aceasta amenintare? Raspunsul la aceasta obiectie este ca
excitatia si libidoul, care reprezinta amenintarea ce genereaza angoasa, constituie o scurtatura. In
"Noi conferinte"
24
gandindu-se la micul Hans si la complexul Oedip, Freud spune ca nu dragostea
lui Hans pentru mama sa (si excitatia pe care o resimte) sunt cele care provoaca in mod direct
angoasa: excitatia provoaca amenintarea cu castrarea, care provoaca angoasa. Secventa este
deci urmatoarea: investire libidinala (excitatie...) amenintare cu castrarea - angoasa. Ceea ce noi
propunem, este sa prelungim, daca putem spune astfel, acest traseu de la excitatie la amenintare
care provoaca in mod direct - imediat - angoasa si sa dam in final o explicatia, credem noi, ca si
o luare in considerare mai completa a ultimei teorii asupra pulsiunilor in ansamblu: excitatia
suscita efectiv amenintarea cu castrarea. Dar, in spatele amenintarii cu castrarea, exista cu
siguranta pulsiunea de moarte si amenintarea acesteia pentru unitatea eului. Semnalul de alarma
este deci dat pentru ca eul se simte direct amenintat de pulsiunea de moarte. Acesta este motivul
pentru care noi spunem ca este vorba de o schimbare metapsihologica dar care nu schimba nimic
din fenomenologia angoasei. Ne vom srevi, dupa cum vom vedea, de rolul libidoului in angoasa
in partea care urmeaza privitoare la problema angoasei fata de moartea biologica.

Sa dam o imagine concreta a ceea ce este esential din ce am spus, si anume opozitia dintre
angoasa si angoasa de moarte: daca presupunem ca moartea proprie ar fi reprezentabila, atunci
ea nu poate fi amenintatoare si deci sa produca angoasa. Dar atunci, eul se simte prin angoasa
viu iar moartea isi pierde sensul pentru el. Reprezentarea mortii este legata de o reprezentarea
unui sine amenintat si deci angoasat. Angoasa este in mod esential o dovada a existentei vieti
psihice pentru ca ea este o expresie a pulsiunii de viata a libidoului eului. Aceasta este deci o
consecinta a ceea ce am spus despre narcisism: mobilizarea inevitabila a libidoului narcisic in
fata amenintarii cu moartea proprie, amenintare continuta in reprezentarea mortii, este prin
insasi aceasta mobilizare, o negare a mortii. Din cauza ca intr-un prim moment, reprezentarea
mortii este o amenintare care provoaca angoasa, expresia libidoului narcisic care, ca atare, neaga
moartea, intr-un al doilea moment, aceasta angoasa mobilizeaza pentru apararea eului libidoul
sau narcisic care, la randul sau, neaga moartea.

Acest argument este de acelasi tip (si in prelungirea) ca si cel utilizat de Freud cand vorbeste
de moartea proprie ca fiind ireprezentabila: "Moartea proprie este ireprezentabila si oricat de des
facem tentative de moarte, putem remarca ca, la drept vorbind, noi continuam sa fim acolo in
calitate de spectatori." A incerca sa iti reprezinti moartea este deci "a fi" acolo in calitate de
spectator, adica un spectator viu.

b) Angoasa, psihosomatica si angoasa de moarte biologica.
Vom vorbi, odata cu Pierre Marty, despre angoasa de moarte in legatura cu boala si cu
moartea. Credem ca aceasta va aduce o completare importanta relatiilor dintre angoasa si
(amenintarea cu) moartea pe care incercam sa le studiem. Am negat existenta mortii psihice ca
atare, fara sa negam, bineinteles, moartea psihica ca urmare a mortii biologice. Problema se
deplaseaza astfel catre moartea biologica: exista o angoasa fata de moartea biologica?

Pentru aceasta vom studia impreuna cu Marty - marele clinician care a fost Marty - angoasa
de moarte plecand de la conceptul de depresie esentiala. De ce depresie esentiala? Din mai multe
motive, si le vom regasi pe masura implicarii lor in discutarea subiectului nostru. Primul este ca
ea constituie primul moment al unui proces (de dezorganizare) care, cu exceptia reorganizarii in
jurul unui punct de fixatie, cu sau fara interventie terapeutica, poate duce la moarte.Marty o
spune de altfel in "L'ordre psychosomatique": "Depresia esentiala deschide cu usurinta poarta
dezorganizarii progresive a functiilor somatice; ea conduce astfel catre moarte."
25
In "Les
mouvements individuels de vie et de mort", el detaliaza acest proces intr-un mod surpinzator:
"Dezorganizarile progresive incep in generat, la adult, printr-o faza de depresie esentiala care
tine cont de absenta tonusului Instinctelor de Viata, apoi printr-o dezorganizare a aparatului
mental a carei dovada este gandirea operatorie. Miscarea se continua prin dezorganizarea
sistemelor de caracter si comportament care releva diminuarea sau pierderea expresiilor
instinctuale corespondente: este viata operatorie. Apar in fine dezorganizarile functiilor
somatice, din ce in ce mai arhaice in planul evolutiv, din ce in ce mai fundamentale in planul
vital. Procesul poate astfel conduce pana la distrugerea echilibrelor biologice primare ale vietii
individuale. Timpul fiintei lansate in spatiu se termina atunci."
26


Iata motivul pentru care cred ca trebuie, din punctul nostru de vedere, sa plecam de la
depresia esentiala: daca exista angoasa de moarte, atunci ea trebuie sa se regaseasca in acest
spatiu care debuteaza prin depresia esentiala instalata si se sfarseste cu moartea. Noi nu putem
- si de altfel, nu este obiectul acestui articol - sa studiem depresia esentiala ca atare. ... Ceea ce
noi studiem sunt relatiile dintre depresia esentiala si angoasa. Trebuie, continuandu-l pe Marty,
sa facem distinctia dintre angoasa care precede instalarea depresiei esentiale si cea de
dupainstalarea ei. Ambele sunt de interes pentru scopul nostru.

Angoasa care precede instalarea depresiei esentiale, este descrisa de Marty ca o angoasa
difuza si coplesitoare, apropiind-o de angoasa automata-traumatica, al carei prototip este, dupa
Freud, angoasa nasterii. Aceasta inseamna ca angoasa care precede depresia esentiala si insoteste
instalarea sa este o angoasa arhaica, de ordinul mai degraba al angoasei primare decat al
angoasei secundare, al angoasei semnal de alarma. Aceasta angoasa este pusa in relatie cu starea
eului care o traieste si o produce: "Angoasele difuze preced deseori depresia esentiala... ele
traduc disperarea profunda a individului, disperare provocata de afluxul de miscari instinctuale
nestapanite din cauza ca nu sunt elaborabile si, se pare, nu sunt exprimabile intr-o alta
maniera. Eul coplesit isi arata astfel slabiciunea sa defensiva, insuficienta resurselor sale, lipsa
sa de organizare, dezorganizarea sa. Angoasa nu mai reprezinta... semnalul de alarma... Ea este
alarma permanenta. Automate, aceste angoase difuze reproduc o stare arhaica de debordare."
Aceasta angoasa coplesitoare pe care Marty o constata clinic ca precedand instalarea depresiei
esentiale este o angoasa de moarte? Sau este vorba din nou despre aceeasi amenintare asupra
unitatii (organizarii) eului fara ca acesta sa fie intr-adevar amenintat cu disparitia? Aceasta
intrebare constituie cel de-al doilea motiv care ne-a determinat sa ne ocupam de depresia
esentiala. Punerea in relatie a acestei angoase cu starea eului, si mai ales incapacitatea lui de a
reactiona, este importanta si vom reveni asupra ei. Corelatia angoasei cu o dezorganizare a
eului ni se pare a corespunde la ceea ce noi propunem, si anume ca ea continua o amenintare
exercitata asupra organizarii eului care este o expresie a unitatii lui. Aluzia la "miscarile
instinctuale nestapanite" reprezinta, in maniera noastra de a vedea lucrurile, mai
ales amenintarea care nu este stapanita (legata) indeajuns a pulsiunii de moarte ce ameninta
astfel in mod grav unitatea eului. Nu vedem deci nici un motiv de principiu pentru a califica
aceasta angoasa, mai mult decat o alta, ca o angoasa de moarte.

Dar fara sa intelegem din punct de vedere teoretic diferenta cantitativa si calitativa dintre
aceasta angoasa si angoasa secundara obisnuita (semnal de alarma...) si deci asemanarea sa cu
angoasa primara* poate dainui o indoiala. Nu trebuie sa conchidem ca este in cauza perspectiva
mortii? Posibilitatea unei angoase de moarte se exprima prin aceasta. Noi nu credem, si de altfel
descrierea clinica facuta de Marty nu spune, aceasta: perspectiva mortii se deschide dupa
instalarea depresiei nu inainte. De altfel, daca perspectiva mortii ar fi fost cauza acestui tip de
angoasa, ea ar fi trebuit sa fie cu atat mai mult, sa se intensifice odata cu avansarea procesului.
Ori, dupa cum vom vedea, angoasa, in mod paradoxal in aparenta, se diminueaza. Dar
intensitatea si calitatea aceastei angoase ce precede instalarea depresiei esentiale, daca nu se
datoreaza perspectivei mortii, necesita o alta explicatie din partea noastra. Pentru a formula
abordarea noastra privind aceasta problema, trebuie sa revenim la definitia pe care Marty o da
depresiei esentiale: "Depresia esentiala... traduce scaderea tonusului Instinctelor de Viata la
nivelul functiilor mentale." In ceea ce priveste formularea, preferam sa vorbim, din punctul
nostru de vedere, de pulsiune de viata (libido), mai ales ca este vorba de "functii mentale". Pe de
alta parte, credem ca "scaderea tonusului" libidoului reprezinta o adevarata functionare deficitara
a libidoului... Aceastea fiind spuse, suntem pe deplin de acord cu constatarea clinicii. Acest
aspect deficitar al libidoului ni se pare decisiv pentru a explica calitatea si intensitatea angoasei.
Am vazut ca daca angoasa suscita amenintarea cu pulsiunea de moarte, singurul raspuns adevarat
al eului pentru a diminua angoasa, este mobilizarea libidoului, care intrica, leaga pulsiunea de
moarte. O functionare libidinala deficitara incapabila sa lege suficient pulsiunea de moarte, lasa
eul incapabil sa reactioneze in alt fel decat prin cresterea angoasei in intensitate regresand astfel
el insusi si aducandu-si angoasa la forme arhaice. Credem deci ca raspunsul la specificitatea
angoasei ce precede depresia esentiala rezida in rolul pe care il joaca libidoul eului in
functionarea angoasei si mai ales in diminuarea acestei. Sa trecem acum la al doilea moment, cel
al depresiei esentiale instalate, si sa observam impreuna cu Marty ca, in mod paradoxal in
aparenta, angoasa se diminueaza puternic sau dispare. Daca acest proces de dezorganizare
progresiva se inverseaza, disparitia spontana a unor asemenea angoase este comprehensibila si
poate exprima o reorganizare a subiectului. Nu este intotdeauna cazul. Intr-adevar, stabilizarea
relativa a vietii operatorii (cu starea depresiva esentiala care persista) face sa dispara aceste
angoase, ca si cum aparatul de angoasa ar fi el insusi epuizat. Aceste cazuri releva o cadere a
nivelului homeostatic; echilibrele fiziologice elementare trebuie sa fie atunci supravegheate din
punct de vedere medical." Pentru noi, acest fapt clinic al cvasi-disparitiei angoasei, dupa
instalarea depresiei esentiale, este important si reprezinta pentru noi al treilea pentru a ne ocupa
de ea. Sa o spunem clar: acolo unde ar fi trebuit sa ne asteptam la o angoasa de moarte ce se
intensifica odata cu boala si apropierea mortii, nu exista deloc angoasa, sau este din ce in ce
mai mica.

Acest fapt clinic este de ajuns pentru scopul nostru. Totusi, nu este inutil sa incercam, si aici,
sa il intelegem din punct de vedere teoretic in functie de ceea ce am spus, la inceputul acestui
capitol, despre angoasa in general. Trebuie sa incercam sa explicam contrariul afirmatiilor emise
anterior: mai inainte, ne-am intrebat de ce angoasa coplesitoare nu esteo angoasa de moarte.
Trebuie sa ne intrebam acum de ce, la apropierea mortii, nu exista angoasa de moarte. In plus, ar
fi interesant sa punem cvasi-diparitia angoasei in relatie cu destructivitatea stabilitatii relative a
vietii operatorii la nivel biologic. De aceasta data ne vom intoarce pe de o parte spre pulsiunea de
moarte si, pe de alta parte, vom utiliza distinctia facuta intre pulsiuni si instincte. Am spus, ne
amintim, ca viata psihica incepe prin transformarea unei parti din potentialul nostru instinctual in
pulsiuni: noi propunem acum sa intelegem viata operatorie si boala psihosomatica ca o
"intoarcere" a pulsiunilor la instincte, pe scurt o depulsionalizare a pulsiunilor. La aceasta,
trebuie adaugat ca, in cazul bolilor psihosomatice, este vorba, dupa noi, de depulsionalizarea
pulsiunii de moarte. Noi credem ca aici, in intensificarea instinctului de moarte, ca urmare a
acestei depulsionalizari, se gaseste una din cauzele de principiu ale destructivitatii biologice
care insoteste viata operatorie. Dar de ce angoasa se opreste in acel moment? Exista aici un
fenomen paradoxal sau mai degraba aparent paradoxal. Angoasa este rezultatul amenintarii
pulsiunii de moarte la care eul raspunde prin mobilizarea libidoului sau al carei prim rod este
insasi angoasa. Dar, prin depulsionalizarea unui cuantum de pulsiune de moarte, amenintarea
specifica a pulsiunii de moarte asupra eului se diminueaza si angoasa de asemenea. In acelasi
moment, prin aceeasi transformare in instinct de moarte, amenintarea la nivel biologic, la
nivelul corpului, creste in mod periculos. De altfel, stabilitatea (cronicitatea) relativa a vietii
operatorii, ca si diminuarea angoasei, sunt fenomene legate de aceasta diminuare-
depulsionalizare relativa a pulsiunii de moarte. Spunand ca transformarea unui cuantum de
pulsiune de moarte in instinct de moarte poate explica in acelasi timp diminuarea angoasei si
cresterea dezorganizarii-destructivitatii la nivelul corpului, noi punem accentul asupra unui fapt
banal si fundamental in acelasi timp, si anume ca angoasa este un fenomen psihic care nu poate
avea decat motivatii psihice. Dar reprezentarea pericolului mortii (biologice) nu poate provoca
angoasa de moarte? Desigur, dar atunci aceasta angoasa de moarte are sensul unei pierderi a
satisfactiei posibile, adica este echivalenta cu angoasa de castrare asa cum Freud a aratat. Sa
revenim la faptul clinic pe care l-am aflat de la Marty, si anume coexistenta unui pericol de
moarte cu o cvasi-absenta a angoasei. Pe de alta parte, am aratat anterior ca angoasa nu depinde
de o amenintare cu moartea psihica. Daca reunim aceste doua aspecte, putem spune aceastea:
cand exista angoasa, nu este vorba de (amenintare cu) moarte si cand exista (amenintare cu)
moarte, nu exista angoasa. Tragem concluzia, paradoxal in aparenta, ca intre amenintarea cu
moartea si angoasa, exista o incompatibilitate.