Pulsiunea de moarte/pulsiunea

de viaţă

Conceptul de ”pulsiune” este unul dintre cele

fundamentale ale gândirii psihanalitice. Pulsiunea a fost conceptualizată ca un proces de
graniţă între psihic şi somatic ce instituie o exigenţă de travaliu psihic. Motoarele vieţii
psihice, pulsiunile, pot fi caracterizate prin componentele lor:

 sursa: locul din corp unde apare excitaţia pulsională; pornind de la sursă iau naştere
mişcările pulsionale;
 obiectul: acel ceva prin care pulsiunea poate fi satisfăcută, fie prin descărcare, fie prin
legare;
 presiunea: încărcătura energetică care pune în mişcare pulsiunea;
 scopul: suprimarea stării de presiune.

Dorinţa, un alt concept fundamental psihanalitic, poate fi definită prin raportare la

pulsiune ca o mişcare pulsională acceptată, însuşită de subiect. Vom avea, prin urmare
dorinţe de viaţă, dorinţe de moarte, dorinţe agresive, libidinale (erotice), dorinţe sexuale,
dorinţe de distrugere sau de autodistrugere în funcţie de pulsiunea din care acestea îşi
extrag seva.

Pulsiunile se exprimă în două registre, al afectului şi al reprezentării. ”Afectul este

expresia calitativă a cantităţii de energie pulsională şi a variaţiilor acesteia” (D. Laglache,
Vocabularul psihanalizei)

Freud a elaborat două teorii ale pulsiunilor. În prima teorie a pulsiunilor, pulsiunilor
sexuale li se opun pulsiunile eului (de autoconservare). Pulsiunile sexuale se sprijină pe
pulsiunile de autoconservare şi constituie principalele surse pulsionale ale conflictului
psihic. Energia pulsiunilor sexuale este libidoul, ele se supun principiului plăcerii, iar
scopul acestora îl reprezintă legarea (constituirea şi menţinerea) unităţilor vitale.
Pulsiunea de moarte (Thanatos) a fost introdusă în cadrul celei de-a doua teorii a
pulsiunilor, în opoziţie cu pulsiunea de viaţă (Eros) ce îngloba acum pulsiunile sexuale şi
cele de autoconservare (conceptualizate ca fiind opuse în prima teorie a pulsiunilor).
Pulsiunea de moarte tinde spre reducerea completă a tensiunilor, spre întoarcerea
organismului la starea anorganică, adică spre moarte. Scopul pulsiunii de moarte este
acela de a dizolva legăturile, ansamblurile, de a distruge, de a separa, de a desface. În
opoziţie cu aceasta, pulsiunea de viaţă leagă, asamblează, tinde spre constituirea unor
unităţi psihice din ce în ce mai mari.

Freud introduce conceptul de ”pulsiune de moarte” în 1920, în ”Dincolo de principiul

plăcerii”. El ajunge la acest concept pornind de la analiza unor evenimente care se
abăteau de la logica principiului plăcerii: coşmarurile din nevroza traumatică, jocurile
repetitive ale copiilor prin care erau reproduse anumite evenimente neplăcute, nevroza de
destin, nevroza de transfer. Toate aveau în comun o tendinţă de a repeta aspecte
neplăcute, dureroase, traumatice din trecut, într-o manieră inconştientă, tendinţă pe care
Freud o numeşte compulsie la repetiţie. Explicaţia acestui fenomen straniu de repetare
compulsivă a negativului din trecutul personal nu poate fi susţinută de funcţionarea
principiului plăcerii, ci ea are legătură cu caracterul mai general, conservator, al
pulsiunilor.

Fenomenul de repetiţie este unul observabil atât în cura psihanalitică, cât şi în viaţa de zi
cu zi. Simptomele pacienţilor pot fi analizate prin prisma repetiţiei unor conflicte mai
vechi, iar fenomenul transferului aduce la suprafaţă paternuri de interacţiune mai vechi,
conflicte refulate, afecte reprimate ce sunt jucate în relaţia analitică. De asemenea,
evenimente dureroase din viaţa noastră pot fi puneri în scenă a unora trecute, dificile,
chiar traumatice.

Analizând posibilele scopuri ale compulsiei la repetiţie: descărcare excitaţiei pulsionale,

controlul evenimentelor trecute, găsirea unor aspecte reparatorii, Freud nu se declară
totuşi satisfăcut de acestea. Astfel că va introduce, în scop explicativ, ideea caracterului
conservator, regresiv al vieţii pulsionale, anume acela ”de a reproduce o stare din trecut”
(S. Freud, Dincolo de principiul plăcerii). Prin urmare, ”scopul spre care tinde tot ceea ce
este viu este moartea şi, invers, existenţa lipsită de viaţă este anterioară celei vii” (S.
Freud, Dincolo de principiul plăcerii). Conform acestei ultime aserţiuni, toate pulsiunile
ar fi de fapt, pulsiuni de moarte. În acest punct al demersului speculativ, practic pulsiunile
de viaţă, cele care unesc, care asigură coeziunea organismului şi a psihicului, a vieţii, cele
care leagă şi menţin unităţile vitale, stipulate prin intermediul pulsiunilor sexuale încă din
prima teorie a pulsiunilor, devin greu de înţeles. Din punctul meu de vedere explicaţia
oferită de Freud pentru existenţa pulsiunii de moarte face dificil de înţeles contrapartea
acesteia, anume pulsiunea de viaţă, iar demersul speculativ întâlneşte un blocaj. Pentru a-l
surmonta, anume pentru a împăca nepotrivirea dintre caracterul regresiv al pulsiunii de
moarte şi al oricărei pulsiuni şi caracteristica fundamentală, de legare, a pulsiunii de viaţă,
Freud consideră că alături de pulsiunea de moarte există întotdeauna şi pulsiunea de viaţă,
încă de la naştere, în orice individ. Fără ca prin aceasta să explice de ce pulsiunea de viaţă
nu se supune şi ea caracterului regresiv, ca orice pulsiune (pulsiunea de moarte conduce
la fenomenul compulsiei la repetiţie, pulsiunea de viaţă, nu).

Prin urmare, compulsia la repetiţie l-a ajutat pe Freud să descopere pulsiunea de moarte,
însă explicaţia oferită pentru aceasta se susţine doar până la un punct. Lacan va fi cel care
va găsi o explicaţie dificultăţii freudiene de-a împăca caracterul regresiv al pulsiunilor cu
existenţa pulsiunilor de viaţă. El afirmă că, deşi orice pulsiune este o pulsiune de moarte
(şi implicit şi cea de viaţă), în orice pulsiune se luptă două tendinţe: o tendinţă
conservatoare, de întoarcere la origini (de moarte) şi o tendinţă de menţinere a vieţii (de
viaţă).

Cele două pulsiuni, de viaţă şi de moarte, pot fi înţelese mai bine doar prin raportare una
la cealaltă: Erosul leagă, Thanatosul dezleagă, Erosul adună, Thanatosul separă, Erosul
creează unităţi din ce în ce mai mari, Thanatosul pune graniţe între unităţi, Erosul
integrează, Thanatosul dezintegrează. Dacă n-ar exista pulsiune de viaţă, psihicul nu s-ar
putea coagula ca o structură unitară, însă fără sprijinul pulsiunii de moarte nu ar exista
diferenţieri între diversele unităţi, instanţe, structuri psihice. Fără pulsiunea de viaţă
oamenii nu ar putea crea legături unii cu alţii, fără pulsiunea de moarte, nu s-ar putea
separa şi individualiza. Probabil, nici întâlni cu adevărat.

Pentru Freud, pulsiunea de moarte conduce silenţios individul spre moarte, din interior şi
numai în combinaţie cu pulsiunea de viaţă ea poate fi deviată spre exterior, fie sub formă
de agresivitate, pulsiune de distrugere, pulsiune de dominaţie, voinţă de putere sau, în
combinaţie cu pulsiunile sexuale, sub formă de sadism. În interior, libidoul poate lega
pulsiunea de moarte rezultând masochismul erogen, originar. Fără a fi suficient
libidinizată, pulsiunea de moarte nu poate fi îndreptată spre exterior, sub formă de
agresivitate sau sadism, ea acumulându-se în interior şi conducând în linişte organismul
către moarte.
Interesantă mi se pare această aserţiune a necesităţii legării pulsiunii de moarte cu cea de
viaţă pentru a ne putea exprima agresivitatea în exterior. Aceasta mă face să mă gândesc
la consecinţele posibile în planul dezvoltării psihice a inhibării agresivităţii copiilor adică
la blocajul exprimării externe a unei părţi din pulsiunea de moarte (ceea ce corelează cu
creşterea intensităţii pulsiunii de moarte din interior): devitalizare, scăderea spontaneităţii
şi a curajului, timiditate, blocaje emoţionale şi chiar depresie,

La finalul lucrării ”Dincolo de principiul plăcerii” Freud nu separă radical Erosul de

Thanatos, ci el postulează întrepătrunderea şi interconectarea lor ontologică. Fiecare
pulsiune o stopează pe cealalta, dar o şi impulsionează şi una nu poate fi înţeleasă fără
cealalta.

În toate acţiunile umane pulsiunea de viaţă şi pulsiunea de moarte sunt participanţi activi
căci orice acţiune presupune fuziunea lor, o combinaţie între creşterea tensiunii şi
descreşterea ei, între a ţine şi a lăsa deoparte, a lega şi a separa, a uni şi a diviza. Când
realitatea externă este însă dificilă, traumatică fuziunea dintre pulsiunea de viaţă şi cea de
moarte, dintre libidinal şi agresivtate este compromisă, cu diverse consecinţe asupra
individului: narcisism patologic, depresie, funcţionare primitivă (psihotică sau
borderline), devitalizare, masochism etc.

Dualismul pulsiune de viaţă/pulsiune de moarte este deseori asociat cu dualismul

sexualitate (pulsiune libidinală) – agresivitate (pulsiune agresivă).

Relaţia dintre pulsiunea de moarte şi agresivitate este, pentru Freud, una de strânsă
legătură şi determinare: pulsiunea agresivă este de fapt pulsiune de moarte orientată spre
exterior, după ce anterior a fost combinată cu libido. Uneori pulsiunea agresivă este
numită şi pulsiune de distrugere, agresivitatea şi distructivitatea fiind folosite cu acelaşi
înţeles. Pentru alţi autori agresivitatea derivă din frustrare şi experienţe traumatice
(Kohut).

Pulsiunea agresivă se combină cu libidoul în orice exprimare comportamentală rezultând

diverse acţiuni care pot fi agresive sau nonagresive. Caracterul agresiv sau nonagresiv al
acţiunii ţine de încărcătura în pulsiunea agresivă, dar şi de scopul şi rezultatul acţiunii. De
asemenea, acţiunile agresive pot fi constructive sau distructive, iar acest specific nu este
întotdeauna uşor de sesizat.
Deşi mulţi autori de orientare psihanalitică au respins pulsiunea de moarte, ea fiind
considerată rezultatul unor consideraţii speculative iar fenomenele explicate prin
intermediul acesteia ca putând fi înţelese făcînd apel la alte motive, au existat şi autori
postfreudieni care au acordat un rol important acestui concept, în opera lor. Este cazul
Melaniei Klein care a reafirmat dualismul pulsiunilor de viaţă şi de moarte. Pentru
Melanie Klein, încă de la naştere, în interiorul individului există atât pulsiunile de moarte,
cât şi pulsiunile de viaţă. Din jocul acestor pulsiuni, precum şi din interacţiunea dintre
copil şi realitate (unde un rol central revine persoanelor fundamentale) se realizează
dezvoltarea psihică care parcurge două etape, poziţii: poziţia schizo-paranoidă, poziţia
depresivă.

În poziţia schizo-paranoidă, pentru a evita angoasa de a fi dezintegrat şi anihilat, rezultată

din coexistenţa celor două tipuri de pulsiuni, eul timpuriu se scindează într-un eu iubitor,
asociat capacităţii de-a iubi şi pulsiunii de viaţă şi unul persecutor, asociat distructivităţii
pulsiunii de moarte. În exterior, pulsiunea de moarte este proiectată sub formă de
agresivitate asupra obiectului extern, acesta devenind un obiect persecutor iar pulsiunea
de viaţă este proiectată sub formă de iubire asupra aceluiaşi obiect, acesta fiind, în această
poziţie, un obiect gratificant. Prin urmare, clivajul eului şi proiecţia celor două tipuri de
pulsiuni asupra aceluiaşi obiect conduce şi la un clivaj al obiectului: sânul bun, idealizat;
sânul rău, obiectul persecutor.

Din jocul dinamic dintre pulsiunea de viaţă şi cea de moarte, iubire, agresivitate, atacul
sânului bun, frica de atacul sânului rău, proiecţia pulsiunilor şi introiecţia obiectului care
se scindează – în interior, dar şi în percepţie – în bine şi rău rezultă caracteristicile poziţiei
schizo-paranoide. Obiectul bun se sprijină pe experienţa de satisfacere a copilului şi pe
proiecţia pulsiunilor libidinale; obiectul rău se sprijină pe experienţa de frusrare şi pe
proiecţia pulsiunii de moarte. Sânul bun intern este resimţit în serviciul integrarii şi al
pulsiunii de viaţă, el constituindu-se în nucleul Eului, sânul rău extern este resimţit în
serviciul pulsiunii de moarte şi al dezintegrării. Clivajul contribuie la formarea figurilor
persecutorii şi a celor idealizate, iar idealizarea este cu atât mai puternică cu cât
frustrarea, persecuţia şi angoasa corelate cu experienţele frustrante sunt mai mari.

În poziţia depresivă a dezvoltării psihice se realizează unirea dintre aspectele bune şi cele
rele ale obiectului, acesta fiind perceput ca total, bun şi rău depotrivă, adică ambivalent.
Eul este capabil să facă sinteza dintre iubire şi ură, pulsiunea de viaţă şi cea de moarte,
rezultând un eu unitar. Acum angoasele trăite nu vor mai fi de persecuţie, ci de pierdere a
obiectului, iar atacurile la adresa obiectului total vor genera culpabilitate şi dorinţă de
reparaţie.

Poziţia depresivă ocupă un rol central în dezvoltarea psihică, iar condiţiile elaborării şi
depăşiriii ei vor determina destinul sănătos sau psihopatologic al individului.

Atunci când discutăm de agresivitate e nevoie să punctăm şi contribuţia lui D. W.

Winnicot, reprezentant al Şcolii britanice a relaţiilor cu obiectul, care şi-a exprimat
dezacordul cu teoria kleiniană a pulsiunii de moarte. Pentru acesta, invidia, sadismul şi
ura (reprezentante ale pulsiunii de moarte, la Melanie Klein) nu pot fi înnăscute, pentru că
ele sunt rezultatul unei creşteri emoţionale. Agresivitatea individului începe în uter şi este
sinonimă cu activitatea şi motricitatea, iar la naştere, agresivitatea pulsională este o parte
a apetitului. ”Într-un mediu bun, agresivitatea individului este integrată în personalitatea
individului, ca o energie utilă legată de muncă şi joacă, în timp ce într-un mediu lipsit de
resurse psihice, agresivitatea se poate transforma într-o punere în act a violenţei şi
distrugerii” (Jan Abram, Limbajul lui Winnicot).

Winnicot constată în lucrările sale clinice două rădăcini diferite ale vieţii pulsionale:
rădăcina agresivă şi rădăcina erotică, iar fuziunea acestor două componente este stipulată
ca o realizare a dezvoltării psihice. Pentru acest autor, mărimea potenţialului agresiv
depinde de mărimea opoziţiei pe care o întâlneşte în mediu, iar excesul de opoziţie
împiedică fuzionarea componentei agresive cu cea erotică.

Spre deosebire de Freud şi Melanie Klein, Winnicot nu ia în calcul o pulsiune de moarte,

ci o rădăcină agresivă a vieţii pulsionale. De asemenea, valenţele constructive sau
distructive ale agresivităţii derivă din caracteristicile interacţiunii individului cu mediul,
ele neputând fi detaşate de acesta.

Un alt autor care poată să ne atragă atenţia atunci când discutăm despre pulsiuni este Otto
Kernberg, revizionist freudian contemporan. În sistemul lui Kernberg, la început nu există
pulsiuni. În cursul dezvoltării apar stările afective difuze (bune şi rele) care se
consolidează ulterior în pulsiuni libidinale şi agresive. Pulsiunile apar la interacţiunea cu
un celălalt – gratificant, pulsiunile libidinale sau frustrant, pulsiunile agresive.

Kernberg elaborează un model al dezvoltării psihice pornind de la trei sarcini necesare

individului: diferenţierea sine/celălalt, depăşirea clivajului specific sinelui şi obiectului,
depăşirea conflictului nevrotic dintre impulsuri şi mecanisme de apărare. Nediferenţierea
dintre sine şi celălalt conduce la o funcţionare psihotică a individului, iar nedepăşirea
clivajului dintre pulsiunile libidinale şi cele agresive la una de nivel borderline.
Persoanele nevrotice şi cele normale parcurg cu succes primele două sarcini ale
dezvoltării, anume separarea de ceilalţi şi realizarea de imagini integrate ale sinelui şi
celorlalţi, iar această unitate de imagini se poate împlini doar prin integrarea pulsiunilor
libidinale şi agresive, cu atingerea ambivalenţei, ceea ce la Melanie Klein era specific
fazei depresive a dezvoltării psihice.

Cum apar cele două pulsiuni în diverse comportamente, într-un anumit simptom, în
evoluţia individului, în relaţie cu obiectele, în interiorul psihismului?

Relaţiile dintre pulsiunea de viaţă şi cea de moarte au fost descrise de Freud prin folosirea
termenilor ”unire” şi ”separare”. Unirea pulsiunilor reprezintă un amestec în proporţii
variabile a celor două pulsiuni, iar separarea este procesul a cărui limită este funcţionarea
separată a acestora (D., Laglache, Vocabularul psihanalizei). Proporţia de eros şi
agresivitate din funcţionarea psihică influenţează gradul de unire sau separare a acesteia.
Cum erosul leagă iar agresivitatea dezleagă, creşterea proporţiei pulsiunii libidinale duce
la o creştere a unirii, iar creşterea agresivităţii la accentuarea separării. De exemplu,
regresia se face pe seama separării, deci a infuziei de agresivitate în viaţa psihică, iar
progresul psihic pe seama unirii, deci a creşterii proporţiei libidinale. Dezvoltarea
emoţională inerentă unui proces analitic reuşit este şi ea o consecinţă a stimulării
pulsionale libidinale şi agresive, cu predominanţa celei libidinale. De asemenea, în
diverse acţiuni, urgenţa de-a descărca energia corelează cu energia morţii mobilizată (în
raptusurile suicidare energia morţii mobilizată este imensă iar separarea celor două
pulsiuni este crescută).

Oamenii sunt diferiţi în privinţa încărcăturii lor pulsionale. Constelaţia pulsională (din
punct de vedere cantitativ, dar şi a proporţiei celor două pulsiuni) depinde de caracteristici
ereditare şi constituţionale, dar este de asemenea influenţată major de interacţiunea cu
toate persoanele importante precum şi de evenimentele de viaţă parcurse. Câtă viaţă şi
câtă moarte, cât libido şi câtă agresivitate există într-un om precum şi în ce proporţii,
acestea depind de impactul colectiv al mai multor aspecte, printre care experienţele
timpurii cu persoanele fundamentale joacă un rol determinant.

Închei această expunere având în minte că procesul analitic, ca ”experienţă emoţională

trăită” (Th. Ogden, Arta psihanalizei) ne ajută să intrăm în contact cu viaţa şi moartea din
 interiorul nostru. Dacă procesul analitic este constructiv, viaţa creşte şi înfloreşte, iar
moartea se mai îmblânzeşte puţin, devenind un aliat al vieţii.

Bibliografie:

1. Abram, J., Limbajul lui Winnicot, EFG, Bucureşti, 2013

2. Donna Bentolila Lopez, The Enigma of the Death Drive: a Revisiting
3. Freud, S., Dincolo de principiul plăcerii în Opere esenţiale, vol 3, Ed. Trei, Bucureşti,
2017
4. Laglache, D., Vocabularul psihanalizei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994
5. Mills, J., Reflections on the Death Drive
6. Mitchell, St., Experienţa psihanalizei, , Ed. Trei, Bucureşti, 2015
7. Roussilon, R., Manual de psihologie şi psihopatologie clinică generală, EFG, Bucureşti,
2010
8. Sternbach, O., Aggression, the Death drive and the aproblem of sadomasochism: A
reinterpretation of Freud s Second drive Theory
9. Virsida, A., The Death Drive: Psychic Construction or destruction?
Ce este iubirea?
ON DECEMBER 29, 2017 BY EMAILIOANAIN AUTOCUNOAȘTERE ȘI DE ZVOLTARE
PERSONALĂ, PSIHOTERAPIE

Este o întâlnire. Între doi oameni. La nivel conştient şi, mai ales, inconştient.

Ştiu multe persoane care, din dorinţa de-a fi iubite, aleg să se comporte altfel de cum s-ar
manifesta dacă nu ar avea ca motivaţie dorinţa de iubire. Oamenii sunt dispuşi să renunţe
la nevoile lor, să-şi inhibe dorinţele, să nu-şi exprime nemulţumirile, să-şi ascundă părţi
din ei înşişi, să joace roluri inconfortabile, să fie mai mult, să fie mai puţin, să fie excesiv
de drăguţi, de binevoitori, să facă servicii altora. Şi lista poate continua… Cum iubirea
este activată însă la nivel inconştient, toate acţiunile enumerate anterior sunt oarecum de
prisos. Ele sunt bune doar pentru a ne justifica sentimentele de iubire, pentru a ne linişti
anxietatea, pentru a ne oferi iluzia controlului.

Şi atunci ce să facem pentru a fi iubiţi? Nimic special. Şi nu pentru că sentimentele de

iubire se nasc din vid ci pentru că nu putem controla naşterea acestora prin acţiuni
conştiente. Pentru că nu ştim dacă în interiorul nostru există părţi care se vor întâlni cu ale
altora şi cum o vor face şi ce va rezulta de aici. Vestea bună este că, din când în când (şi
acest din când în când nu e atât de întâmplător), vom întâlni oameni care vor avea nevoie
de ceea ce suntem noi în momentele respective şi noi vom avea nevoie de aceştia, la nivel
conştient, dar mai ales inconştient. Şi atunci va apărea iubirea.
Capacitatea de intimitate pentru
relaţiile de cuplu
ON DECEMBER 27, 2017 BY EMAILIOANAIN PSIHOTERAPIE

Printre capacităţile umane este şi aceea de a forma şi a

trăi satisfăcător relaţiile interumane şi, în particular, relaţiile de cuplu. Am numit-o pe
aceasta (conform cu denumirile folosite în literatura de specialitate) capacitate de
intimitate, respectiv capacitate de intimitate pentru relaţii de cuplu.

Capacitatea de intimitate pentru relaţii de cuplu poate fi definită, pornind de la definiţia

capacităţii de intimitate în general, ca o caracteristică a persoanei de a forma şi întreţine
intimitatea în relaţiile de cuplu. Ea este o abilitate general umană, adică toţi oamenii o
conţin (luăm în seamă aici normalitatea psihică), deşi există diferenţe reale între nivelul
dezvoltării ei la diverse persoane.

Orice aptitudine poate fi caracterizată de un anumit nivel de dezvoltare iar acest nivel este
variabil pe parcursul vieţii individului, pentru că, în funcţie de traseul de viaţă personal,
putem avea o evoluţie sau o involuţie a diverselor capacităţi şi, implicit, a capacităţii de
intimitate pentru relaţiile de cuplu.

Nu putem vorbi de capacitate de intimitate pentru relaţii de cuplu fără a lua în seamă
contextul real al relaţiilor de cuplu. Deşi termenul folosit este acela de capacitate şi acesta
presupune o exteriorizare a unor potenţialităţi psihice, această exteriorizare depinde şi ea
de contextul relaţiei de cuplu.

O crescută capacitate de intimitate pentru relaţii de cuplu nu presupune neapărat

existenţa unei relaţii de cuplu, căci există perioade în viaţă când avem nevoie să fim
singuri sau nu suntem disponibili pentru o relaţie de cuplu. De asemenea, a avea o relaţie
de cuplu nu corelează cu o crescută capacitate de intimitate erotică, aceasta fiind vizibilă
mai ales în calitatea acelei relaţii.

Fiind o capacitate complexă, pentru că a putea întreţine relaţii de cuplu armonioase

presupune mai multe aptitudini, ea poate fi descompusă în mai multe componente, poate
fi operaţionalizată. „Oamenii care fac intimitatea funcţională au mai multe abilităţi:
abilităţi interpersonale de bază, a asculta, a comunica clar, a negocia, a-ţi gestiona
agresivitatea şi multe altele” (Mattew Mc Kay, Patrick Fanning, Kim Paleg, 1994, p. 2).

♦ Dezvoltarea capacităţii de intimitate pentru relaţiile de cuplu

Dezvoltarea nevoii de intimitate erotică, cât şi a capacităţii de intimitate pentru relaţiile

de cuplu sunt strîns legate de relaţiile avute de persoana respectivă cu părinţii săi, în
special cu mama sa, cât şi de natura şi calitatea relaţiilor cu alte persoane semnificative
din viaţa sa (membri ai familiei, prieteni, grupul de egali, parteneri erotici). „Intimitatea şi
atitudinile intime sunt afectate în mod frecvent de experienţe care au subminat încrederea
persoanei, identitatea sa şi sentimentul unui eu adecvat pe care să-l poată oferi şi cu care
să participe la o relaţie intimă” (Francis Macnab, 1993, p. 124).

Nevoia de intimitate, precum şi capacitatea de intimitate pentru relaţii de cuplu se

construiesc pe fundamentul ataşamentului primar pe care persoana l-a avut cu mama sa.
Legătura primară mamă – copil poate fi, fie securizantă pentru acesta, fie insecurizantă
(ambivalentă, evitantă, rejectivă). Acest pattern de ataşament este introectat de persoană
la nivelul structurii psihice, constituind ulterior o modalitate de ataşament foarte stabilă.
Succesul diferenţierii individuale şi, implicit, al dezvoltării capacităţii de intimitate pentru
relaţii de cuplu sunt legate de felul în care copilului i se încurajează creşterea
independenţei. Dacă copilul se simte în siguranţă în relaţia primară cu mama sa, el se va
aventura în afară cu curaj, ştiind că oricând poate reveni la baza securizantă. Astfel, o
legătură securizantă afectiv între copil şi mama sa va conduce la realizarea unui echilibru
sănătos între separarea şi uniunea celor doi, echilibru care va servi ca un model pentru
relaţiile intime ulterioare. Orice problemă care a afectat relaţia primară mamă – copil
(moarte, boală, spitalizare îndelungată, abandon, abuz, neglijare) poate constitui un
impediment în dezvoltarea capacităţii de intimitate.

Deşi are un loc important asupra dezvoltării capacităţii de intimitate erotică, relaţia
mamă-copil nu este singura care contribuie la formarea acesteia. Sunt, de asemenea,
importante relaţiile stabilite de copil cu alţi membri semnificativi din viaţa sa (tată,
 bunici, rude, prieteni de familie etc). „Pentru a cunoaşte iubirea matură avem nevoie ca în
copilărie să beneficiem de iubirea parentală puternică care ne va ajuta să ne iubim pe noi
înşine. Iubirea parentală ne provoacă o intensă stare de bine şi ne permite să trăim
experinţa dăruirii din simpla bucurie de a o face” (Schaeffer, Brenda, 2009, p. 88).

Relaţia dintre cei doi părinţi este cea care oferă copilului primul model de interacţiune
erotică dintre un bărbat şi o femeie, astfel că modalitatea de-a intra în relaţii intime are
legătură cu percepţiie şi interpretările făcute de acesta asupra relaţiei dintre părinţii săi.

Pentru majoritatea oamenilor capacitatea de-a dezvolta relaţii intime începe să se

constituie în jurul vârstei de 6 sau 7 ani. Harry Stack Sullivan (1953) crede că între 6 şi 12
ani ce constituie fundamentul dezvoltării capacităţii de intimitate. Sullivan identifică
patru abilităţi implicate în capacitatea persoanei de-a avea relaţii intime ca adult. Aceste
procese sunt:

 abilitatea de-a intra în activităţi competitive cu cei cei de aceeaşi vârstă

 abilitatea de-a face compromisuri faţă de egali
 abilitatea de-a colabora cu egalii
 abilitatea de-a coopera cu egalii.

Tot în această perioadă de vârstă începe să se dezvolte empatia şi abilitatea de-a privi
lucrurile din perspectiva celuillalt (două aspecte fără de care o reală intimitate nu poate
exista).

O altă etapă importantă pentru dezvotarea abilităţii de-a intra în relaţii intime este
adolescenţa. Conform lui Erik Erikson, o sarcină centrală a adolescenţei este aceea de a
învăţa cum să fii intim cu o persoană de sex opus, iar felul în care capeţi această abilitate
influenţează felul în care vei dezvolta relaţii intime ca adult.

Dennis Bagarozzi (2001) a constatat că există o corelaţie între existenţa unei relaţii de
prietenie (nu erotice) cu o persoană de sex opus, în timpul adolescenţei şi posibilitatea de-
a intra uşor în relaţii intime heterosexuale, ca adult. Pe de altă parte, adolescenţii care nu
au avut un prieten de sex opus în timpul adolescenţei tind să aibă probleme de intimitate,
ca adulţi.

Capacitatea de intimitate pentru relaţii de cuplu se dezvoltă, de asemenea, şi în cadrul

relaţiilor intime de lungă durată, aici fiind locul unde se activează tendinţele de ataşament
primare, dar şi acela în care pot fi corectate abilităţile defectuoase de relaţionare. Şi dacă,
 de multe ori, deficienţele capacităţii de intimitate pentru relaţii de cuplu se datorează unor
relaţii primare din copilărie sau adolescenţă, relaţiile erotice din viaţa de adult creează
premisele corectării acestora şi dezvoltării unei reale capacităţi de intimitate erotică.

♦ Descrierea capacităţii de intimitate pentru relaţiile de cuplu, în literatura de

specialitate

În literatura de specialitate termenul de „intimitate” ne apare cu mai multe accepţiuni: o

caracteristică a unei relaţii, fie ea de cuplu sau de altă natură, un tip de relaţie (şi este
vorba aici mai ales de relaţiile care au şi o componentă sexuală), un proces de
autodezvăluire reciprocă şi sinceră dintre două persoane, o nevoie umană fundamentală
sau o abilitate (capacitate).

Termenul de capacitate de intimitate pentru relaţii de cuplu apare într-o manieră directă la
diverşi autori. De asemenea, uneori se face referire la această abilitate, fără a fi numită
neapărat cu această denumire. În continuare vom descrie concepţiile diverşilor autori
despre capacitatea de intimitate pentru relaţii de cuplu, accentuând componentele care au
fost descoperite de aceştia, ca făcând parte din respectiva abilitate. Evidenţierea
componentelor capacităţii de intimitate erotică este importantă atât pentru înţelegerea
semnificaţiei exacte a acestei capacităţi, cât şi pentru operaţionalizarea conceptului,
aspect necesar pentru a găsi modalităţi de măsurare adecvată a acestei aptitudini.

1. Sigmund Freud (1859-1939)

Acest autor pune la baza teoriei lui asupra personalităţii felul în care pulsiunile libidinale
evoluează pe parcursul vieţii individului uman, încă de la naşterea acestuia şi până la
maturizarea lui. Dezvoltarea umană este descrisă în stadii, fiecare stadiu având la bază un
conflict specific. Dacă acesta nu este rezolvat pozitiv, individul dezvoltă un complex
care-l va fixa în stadiul respectiv. Freud identifică următoarele stadii de maturizare a
fiinţei umane (şi implicit a pulsiunii sexuale):

1. Stadiul oral. Energia libidinală în această perioadă este legată de gură, de alimentaţie şi
indirect de mamă, căci ea este cea care hrăneşte. Încercările de înţărcare dau naştere
conflictului. În funcţie de felul cum are loc înţărcarea, individul va reuşi să depăşească
conflictul sau să rămână fixat în acest stadiu.
 Cel care râmâne fixat în stadiul oral va manifesta, în perioada adultă a vieţii, trăsături
specifice unei personalităţi orale – dependenţă sau agresivitate (ostilitate, probleme cu
conduita alimentară şi cu achiziţia şi posesia de bunuri).

2. Stadiul anal (2-3 ani). Libidoul este focalizat asupra părţii inferioare a aparatului
digestiv şi anume, asupra defecaţiei. Conflictul apare în perioada antrenării
autocontrolului sfincterian. Dacă acest antrenament este realizat adecvat, copilul va reuşi
să dezvolte o bună capacitate de a se controla şi stăpâni. Dacă nu, în viaţa adultă a
individului, apare o fixare în acest stadiu, cu corelatele psihice şi comportamentale
specifice: comportament obsesivo-compulsiv, nevoie exagerată de ordine sau dezordine
exagerată şi nepăsare faţă de propria persoană.

3. Stadiul falic (3-5 ani). Energia libidinală trece la regiunea genitală. Copiii se
masturbează şi au jocuri erotice. Conflictul ia naştere din atracţia faţă de părintele de sex
opus şi respingerea părintelui de acelaşi sex (complexul Oedip/Electra). Rezolvarea
pozitivă a conflictului conduce la identificarea cu părintele de acelaşi sex şi la trecerea în
inconştient a impulsurilor sexuale faţă de părintele de sex opus. Incapacitatea rezolvării
conflictului dă naştere fie unei personalităţi fără control internalizat, fie unei personalităţi
autopunitive.

4. Perioada de latenţă (6-12, 13 ani). Energia libidinală este într-un fel de adormire, iar
copilul îşi dezvoltă o serie de capacităţi legate de integrarea în mediul şcolar şi social.

5. Stadiul genital (adolescenţa). Energia libidinală nu mai este fixată autoerotic, ci se

fixează asupra unui obiect din afară. Acum este perioada în care se formează capacitatea
de-a dezvolta şi întreţine relaţii cu persoanele de sex opus. Indivizii sănătoşi vor fi
capabili să se comporte astfel încât să fie acceptaţi ca parteneri de cuplu.

Deşi Freud nu foloseşte termenul de capacitate de intimitate, totuşi el se referă la

dezvoltarea acestei capacităţi, în perioada adolescenţei, ca o abilitate a individului de a-
şi crea relaţii şi de-a găsi satisfacţii pentru nevoile lui sociale şi sexuale, într-un mod
acceptabil din punct de vedere social. (Ana Muntean, 2006, p. 39).

2. Erik Erikson (1963)

Erikson este autorul care aduce în discuţie, într-o manieră foarte transparentă, capacitatea
de intimitate. El descrie dezvoltarea personalităţii într-un context cultural şi istoric şi
găseşte opt stadii în dezvoltarea omului, stadiile fiind etape de evoluţie a personalităţii, în
 contextul interacţiunii cu mediul social. Ca şi la Freud, fiecare stadiu este caracterizat de
un conflict, de a cărui rezolvare depinde intrarea într-o manieră pozitivă/negativă în
stadiu următor. Dacă conflictul fiecărui stadiu se rezolvă pozitiv, persoana dobândeşte –
la sfârşitul fiecărui stadiu – o nouă capacitate adaptativă. Fiecare capacitate dezvoltată
contribuie la dezvoltarea unei noi abilităţi, în stadiul următor al evoluţiei personalităţii.

Stadiile dezvoltării personalităţii, după E. Erikson, sunt:

1. Stadiul infantil (0-1 an). Conflictul de bază este încredere/neîncredere, conflict ce se

dezvoltă în cadrul interacţiunii cu mama. Dacă schimburile mamă – copil sunt adecvate
nevoilor copilului, acesta dobândeşte capacitatea de-a avea încredere în ceilalţi.

2. Stadiul 1-3 ani. Conflictul de bază este autonomie/dependenţă, ce se dezvoltă în

contextul explorării mediului de către copil. O încurajare a copilului de către părinţi în
descoperirea mediului de viaţă şi o susţinere eficientă a acestuia îl conduc pe copil la
dobândirea capacităţii de a fi autonom.

3. Stadiul 3-6 ani. Conflictul de bază este iniţiativă/ruşine (vinovăţie). Dacă copilul a
dobândit capacitatea de a fi autonom, el va acţiona în această perioadă, va avea iniţiativă
şi va lua decizii. Dacă este lăsat să experimenteze liber activităţile care îl atrag, el va
dezvolta capacitatea de-a avea iniţiativă.

4. Stadiul 6-12 ani. Conflictul de bază este hărnicie/inferioritate. Reuşita sau nereuşita în
sarcinile şcolare sau sociale conduce la dezvoltarea capacităţii de-a fi
competent/sentimentul inferiorităţii, incompetenţei.

5. Stadiul 12-18 ani. Conflictul este între identitate/ confuzia identităţii. La sfârşitul
acestui stadiu persoana fie va avea o identitate clară (o imagine de sine clară, realistă,
pozitivă, scopuri de viaţă pozitive), fie va fi confuză în privinţa a ceea ce este şi ce poate.

6. Stadiul 18-35 ani. Conflictul este între intimitate/izolare. Sarcina persoanei în acest
stadiu este aceea de a dezvolta relaţii de intimitate cu o altă persoană, adică aceea de a-şi
dezvolta capacitatea de intimitate. Pentru a putea realiza acest lucru persoana trebuie să fi
rezolvat pozitiv conflictele stadiilor anterioare, adică:

 să aibă încredere în ceilalţi

 să fie autonomă
 să fie capabilă de iniţiativă
 să aibă capacitatea de iniţiativă
 să aibă capacitatea de-a fi competentă
 să aibă o identitate de sine clară şi pozitivă.

Izolarea este trăită ca urmare a eşecului de a realiza relaţii, mai ales cu sexul opus.
Persoana care nu şi-a dezvoltat suficient capacitatea de intimitate fie va tinde către
izolare, fie către relaţii fuzionale, în care „va dori să anuleze diferenţele” (Carmen Maria
Mecu, 2003, p. 28).

7. Stadiul 35-60 ani. Conflictul este între capacitatea de a genera/stagnare.

8. Stadiul peste 60 ani. Conflictul este între integritate/disperare.

Concluzie: la Erik Erikson capacitatea de intimitate apare cu referire la abilitatea ce ia

naştere prin rezolvarea pozitivă a conflictului specific stadiului adultului (18-35 ani) şi
putem vorbi chiar de o operaţionalizare a acestuia, componentele acestei capacităţi
fiind chiar abilităţile formate în etapele anterioare de viaţă.

3. John Bowlby (1907 – 1990)

S-a preocupat de dezvoltarea emoţională a copilului, dând naştere teoriei ataşamentului.

În acord cu Bowlby, interacţiunile repetate ale copilului cu mama sa (sau persoana care îl
îngrijeşte) îl conduc pe acesta la formarea unui model intern al ataşamentului, ce stă la
baza relaţiilor pe care individul le va realiza cu ceilalţi oameni. Dacă mama răspunde
adecvat nevoilor copilului, el va dezvolta un model intern în care se va percepe pe sine ca
meritând să fie iubit, iar pe ceilalţi ca fiind persoane de încredere care merită să fie iubite.
Un patern de ataşament care nu creează siguranţă duce la o personalitate nevrotică.

Conform teoriei lui Bowlby, un patern de ataşament stabil este asociat cu formarea
unor relaţii normale, sănătoase, armonioase, de către persoana adultă, deci, implicit,
cu o capacitate crescută de intimitate.

Mary Ainsworth (1978) o doctorandă de-a lui Bowlby, a operaţionalizat conceptul de

ataşament al acestuia şi a împărţit tipul de ataşament în: sigur, evitant şi rezistent. Copiii
cu ataşament sigur caută proximitatea şi contactul cu mama în perioadele de stres, dar ei
au şi o conduită exploratorie activă în relaţiile cu un mediu necunoscut. Copiii ce dezvoltă
ataşament evitant favorizează distanţa, în pofida proximităţii, chiar şi în perioadele
stresante, iar copiii ce dezvoltă ataşament rezistent au o conduită exploratorie în relaţiile
cu mediul necunoscut, dar sunt extrem de anxioşi şi dependenţi de persoanele care îi
îngrijesc.
 Conform lui Bowlby şi continuatorilor lui, adulţii ce şi-au format un patern de
ataşament pozitiv, sigur vor fi capabili să realizeze relaţii armonioase cu sexul opus, cu
semenii lor în general. Prin urmare, această capacitatea de intimitate în relaţiile de
cuplu poate fi corelată, conform acestei teorii, cu un patern de ataşament sigur.

4. Murray Bowen (1978)

A dezvoltat o teorie psihodinamică de familie bazată pe ideea că fiecare familie este un

sistem de relaţii emoţionale.

Terapia de familie a lui Bowen are drept nucleu opt concepte intercorelate: diferenţierea
sinelui, sistemul emoţional familial nuclear, triangularea, procesul proiectiv al familiei,
distanţarea emoţională, procesul de transmitere multigeneraţională, poziţia de frate sau
soră, regresia socială.

Termenul care ne interesează pe noi, în contextul acestei lucrări, este cel de diferenţiere a
sinelui, adică „gradul relativ de autonomie pe care un individ îl păstrează, în timp ce
rămâne în relaţie semnificativă cu ceilalţi” (Iolanda Mitrofan, Diana Vasile, 2001, p.
120). Diferenţierea sinelui este atât internă (între gânduri şi sentimente), cât şi externă,
faţă de alţii.

Bowen considera că o persoană cu un înalt nivel de diferenţiere are capacitatea de a fi

apropiată emoţional de o alta semnificativă, fără a dezvolta reacţii emoţionale
neconstructive: defense, contraatacuri, retrageri. În acord cu această teorie Bartle şi
Sabatelli (1995) demonstrează că persoanele cu o reactivitate emoţională crescută au, de
asemenea, o imagine de sine scăzută, o identitate de sine neclară şi o scăzută capacitate
pentru intimitate.

În concluzie, capacitatea de intimitate în general, dar şi pentru relaţiile de cuplu, poate

fi corelată cu un nivel de diferenţiere crescut al eului, iar lipsa acestei abilităţi (sau o
dezvoltare mai scăzută) poate fi corelată cu o diferenţiere scăzută (defense,
discreditarea partenerului, evitarea intimităţii, simptome, conflicte).

5. William H. Masters, Virginia E. Johnson (1985)

Aceşti autori descriu în lucrarea „Human Sexuality” (Second edition) abilitatea de a

forma relaţii intime şi găsesc că aceasta poate fi corelată cu o realistă cunoaştere de sine,
 precum şi cu acceptarea de sine. Descompunând cele două componente în subcomponente
găsim că o crescută capacitate de intimitate presupune:

 a avea grijă
 capacitatea de-a te autodezvălui
 a avea încredere
 a te angaja faţă de o altă persoană
 a fi sincer
 a fi empatic
 a fi capabil să-ţi exprimi tandreţea fizic şi psihic
 încredere în sine.

6. Francis Macnab (1997)

Acest autor nu descrie explicit o capacitate pentru intimitate, dar el vorbeşte despre
condiţiile necesare pentru crearea intimităţii. „Intimitatea şi relaţiile intime sunt afectate
în mod frecvent de experienţe care au subminat încrederea persoanei, identitatea sa şi
sentimentul unui eu adevcat pe care să-l poată oferi şi cu care să participe într-o relaţie
intimă” (Macnab, 1997, p. 124). Pentru ca intimitatea să se dezvolte este nevoie ca fiecare
persoană din relaţie să aibă o identitate de sine bine dezvoltată, o capacitate de a explora
confortabil diverse atitudini intime, precum şi o capaciate de a crea un nivel acceptabil de
apropiere reciprocă şi de distanţare în domeniile relevente ale relaţiei.

7. Gerard Leleu (2003)

Leleu (Leleu, 2003, p. 117-123), descriind intimitatea amoroasă ca „relaţia privilegiată pe

care o stabilesc între ele două fiinţe, relaţie a cărei caracteristică este de a fi foarte strânsă
şi foarte profundă atât pe plan corporal, cât şi în planul conştiinţei”, găseşte mai multe
condiţii necesare pentru ca aceasta să se realizeze:

 existenţa unui eu suficient de puternic, astfel încât să nu-ţi fie frică să te arăţi aşa cum
eşti, să nu-ţi fie teamă că vei fi invadat sau rejectat
 cunoaşterea de sine (atât a propriului corp, cât şi a trăsăturilor de personalitate) şi
aprecierea de sine
 capacitatea de a fi autentic
 sensibilitate, senzalitate, tandreţe
 capacitatea de-a trăi în prezent.

Deşi Leleu nu vorbeşte explicit de capacitatea de intimitate, totuşi el descrie mai multe
calităţi necesare unei persoane pentru a accede la intimitate. Astfel, putem spune că
această capacitate este abordată implicit, ca un cumul de calităţi şi abilităţi personale.
8. Iolanda Mitrofan (1996, 2004)

Cu specializări multiple în terapia de cuplu şi sexuală, studii în domeniul intimităţii

erotice, Iolanda Mitrofan descrie explicit capacitatea de intimitate afectivă pe care o
numeşte autonomie şi integrare. O persoană integrată este o persoană unificată (conform
cu cele 3 axe – identitară, a conştientizării şi a timpului), ea „integrând prin conştientizare
experienţele nefinalizate, traumatice, confuze pe axa timpului şi rolurilor în drumul
reducerii distanţei Eu-Sine. Omul sănătos, normal, tinde să-şi integreze jumătăţile
psihologice fundamentale în funcţionarea psihică. Cu cât reuşeşte să-şi integreze mai
adânc componentele identitare ale celor patru roluri de bază (bărbat, femeie, tată, mamă),
cu atât se disponibilizeză pentru un grad mai înalt şi mai complet de adaptare.” (Iolanda
Mitrofan, 2004, p. 32).

“Cum este o fiinţă integrată? Este armonioasă, eficientă, sănătoasă şi flexibilă… O astfel
de fiinţă îşi stabilizează şi potenţează capacitatea de a exista eficient, creator şi fericit ”
(Iolanda Mitrofan, 2004, p. 72).

O persoană integrată se acceptă pe sine, este în acord cu eul său real şi cel potenţial. Ea se
respectă şi se iubeşte.

Conform Iolandei Mitrofan, o persoană integrată are o capacitate crescută de intimitate

pentru relaţiile de cuplu, căci ea intră în relaţie ca un întreg, un întreg constituit deja din
două jumătăţi.

„Terapia deficitului de intimitate trebuie să debuteze cu stimularea capacităţii de a stabili

o bună intimitate nonverbală (senzorială, corporală, fizică), în primul rând cu sine şi apoi,
cu partenerul” (Iolanda Mitrofan, 1996, p. 156). „Evident, descoperirea, crearea şi
amplificarea intimităţii afective necesită atitudini şi comportamente complementare şi
sinergice în cuplu, un efort comun de intercunoaştere şi prin aceasta, de continuă revelare
de sine” (Iolanda Mitrofan, 1996, p. 159).

9. Schaeffer, Brenda (2009)

Psiholog şi psihoterapeut specializat în tratamentul adicţiilor şi în comunicare, această

autoare face diferenţa între capacitatea de a avea relaţii de cuplu sănătoase (echivalentul
nostru pentru capacitatea de intimitate pentru relaţii de cuplu) şi lipsa acestei capacităţi
care conduce la construirea de relaţii de cuplu adictive.
 Oamenii implicaţi în relaţii sănătoase:

1. „ permit afirmarea individualităţii

2. trăiesc un sentiment de contopire, dar şi de separare faţă de ceilalţi
3. aduc la suprafaţă ceea ce este mai bun în ei şi în ceilalţi
4. acceptă ideea sfârşitului unei relaţii
5. sunt receptivi la nou şi la schimbări
6. stimulează dezvoltarea celorlalţi
7. sunt capabili de a trăi intimitatea adevărată
8. se simt liberi să ceară în mod deschis ceea ce doresc
9. dăruiesc şi primesc
10. evită să-i domine sau să-i controleze pe ceilalţi
11. încurajează autonomia celorlalţi
12. îşi acceptă propriile limite, ca şi pe cele ale celorlalţi
13. învaţă să nu caute iubirea necondiţionată
14. acceptă şi respectă implicarea
15. au o stimă de sine ridicată
16. au încredere în amintirea celor iubiţi; le place solitudinea
17. îţi exprimă sentimentele în mod spontan
18. sunt dornici de apropiere şi dispuşi să rişte să devină vulnerabili
19. iubesc cu detaşare
20. îşi afirmă puterea personală şi egalitatea faţă de sine şi ceilalţi” (2009, p. 145-146).

1. Kernberg, F. Otto (2009)

Psihiatru şi psihanalist, profesor de psihiatrie la Cornell University Medical College,

descrie capacitatea de a stabili relaţii de dragoste matură (capacitate echivalentă cu cea
descrisă de noi), ca o capacitate emoţională complexă care integrează:

„1. excitaţia sexuală transformată în dorinţă erotică pentru altă persoană

2. tandreţea care derivă din integrarea reprezentării de sine şi de obiect investite libidinal şi
agresiv, cu predominanţa iubirii asupra agresivităţii şi tolerarea ambivalenţei normale
care caracterizeză relaţiile umane
3. o identificare cu celălalt
4. o formă matură a idealizării
5. caracterul pasional al relaţiei de iubire sub toate cele 3 aspecte – relaţie sexuală, relaţie cu
obiectul şi investire a supraeului cuplului” (2009, p. 67).

♦ Concluzii
› Conceptul de capacitate de intimitate (pentru relaţii de cuplu, erotică), ca o aptitudine a
persoanei de-a forma şi întreţine intimitatea în relaţiile de cuplu este prezent atât într-o
manieră explicită, cât şi implicită într-o serie de lucrări de specialitate.

› Fiind vorba de o capacitate, putem discuta de nivelul dezvoltării ei la un moment dat,

fără să uităm că ea poate evolua sau chiar involua, pe parcursul vieţii individului.
Dezvoltarea capacităţii de intimitate a unui individ poate fi favorizată de unele relaţii şi
defavorizată de alte relaţii.

› Ca orice capacitate, utilizarea ei într-o anumită relaţie depinde de contextul relaţional

respectiv, adică de dinamica relaţiei. Astfel, aceeaşi persoană poate stabili relaţii mai
armonioase cu un individ, şi dizarmonice cu altul, deşi nivelul dezvoltării capacităţii ei de
intimitate de cuplu este acelaşi.

› Aşa cum am văzut din teoriile ştiinţifice anterioare, capacitatea de intimitate este a
abilitate general umană şi putem spune că toate persoanele o au dezvoltată, într-o măsură
mai mare sau mai mică.

› Capacitatea de intimitate de cuplu nu este vizibilă neapărat în faptul de-a fi sau nu într-o
relaţie de cuplu (adult fiind), ci mai ales în calitatea acelei relaţii, deşi calitatea unei relaţii
este influenţată şi ea de mai mulţi factori.

› Fiind o capacitate complexă, pentru că a putea crea şi întreţine relaţii de cuplu

armonioase presupune mai multe abilităţi, ea poate fi descompusă în mai multe
componente, poate fi operaţionalizată.

› Fiind o capacitate relaţională, capacitatea de intimitate cuprinde aspecte care se referă la

relaţionarea socială în general, la relaţiile cu sexul opus, într-un context mai general,
precum şi la relaţionarea concretă cu un partener de cuplu.

› Aşa cum descriam în subcapitolele anterioare, pentru a se putea realiza intimitatea în

relaţiile de cuplu sunt necesare mai multe condiţii individuale: un ataşament securizant al
copilului, dezvoltarea capacităţii de a iubi, maturitate afectivă, o identitate psihosexuală
asumată şi integrată, normalitate psihică. Aceste aspecte psihice se suprapun reciproc, se
susţin reciproc, dar există şi nuanţe discriminatorii. În aceste condiţii capacitatea de
intimitate pentru relaţiile de cuplu poate fi considerată ca o rezultantă a existenţei şi
funcţionării armonioase a tuturor acestor caracteristici ale personalităţii. De fapt,
elementele componente ale capacităţii de a forma şi menţine relaţii intime profunde, aşa
cum sunt descrise în literatura de specialitate, pot fi subsumate caracteristicilor psihice
anterior menţionate.