Sunteți pe pagina 1din 5

Pulsiunea de moarte/pulsiunea

de viaţă
PSIHOTERAPIE PSIHANALITICĂ, IOANA STANCU

Conceptul de ”pulsiune” este unul dintre cele fundamentale ale gândirii psihanalitice. Pulsiunea a fost conceptualizată ca un
proces de graniţă între psihic şi somatic ce instituie o exigenţă de travaliu psihic. Motoarele vieţii psihice, pulsiunile, pot fi
caracterizate prin componentele lor:

 sursa: locul din corp unde apare excitaţia pulsională; pornind de la sursă iau naştere mişcările pulsionale;
 obiectul: acel ceva prin care pulsiunea poate fi satisfăcută, fie prin descărcare, fie prin legare;
 presiunea: încărcătura energetică care pune în mişcare pulsiunea;
 scopul: suprimarea stării de presiune.

Dorinţa, un alt concept fundamental psihanalitic, poate fi definită prin raportare la pulsiune ca o mişcare pulsională
acceptată, însuşită de subiect. Vom avea, prin urmare dorinţe de viaţă, dorinţe de moarte, dorinţe agresive, libidinale
(erotice), dorinţe sexuale, dorinţe de distrugere sau de autodistrugere în funcţie de pulsiunea din care acestea îşi extrag seva.

Pulsiunile se exprimă în două registre, al afectului şi al reprezentării. ”Afectul este expresia calitativă a cantităţii de energie
pulsională şi a variaţiilor acesteia” (D. Laglache, Vocabularul psihanalizei)

Freud a elaborat două teorii ale pulsiunilor. În prima teorie a pulsiunilor, pulsiunilor sexuale li se opun pulsiunile eului (de
autoconservare). Pulsiunile sexuale se sprijină pe pulsiunile de autoconservare şi constituie principalele surse pulsionale ale
conflictului psihic. Energia pulsiunilor sexuale este libidoul, ele se supun principiului plăcerii, iar scopul acestora îl
reprezintă legarea (constituirea şi menţinerea) unităţilor vitale.

Pulsiunea de moarte (Thanatos) a fost introdusă în cadrul celei de-a doua teorii a pulsiunilor, în opoziţie cu pulsiunea de
viaţă (Eros) ce îngloba acum pulsiunile sexuale şi cele de autoconservare (conceptualizate ca fiind opuse în prima teorie a
pulsiunilor). Pulsiunea de moarte tinde spre reducerea completă a tensiunilor, spre întoarcerea organismului la starea
anorganică, adică spre moarte. Scopul pulsiunii de moarte este acela de a dizolva legăturile, ansamblurile, de a distruge, de a
separa, de a desface. În opoziţie cu aceasta, pulsiunea de viaţă leagă, asamblează, tinde spre constituirea unor unităţi psihice
din ce în ce mai mari.
Freud introduce conceptul de ”pulsiune de moarte” în 1920, în ”Dincolo de principiul plăcerii”. El ajunge la acest concept
pornind de la analiza unor evenimente care se abăteau de la logica principiului plăcerii: coşmarurile din nevroza traumatică,
jocurile repetitive ale copiilor prin care erau reproduse anumite evenimente neplăcute, nevroza de destin, nevroza de transfer.
Toate aveau în comun o tendinţă de a repeta aspecte neplăcute, dureroase, traumatice din trecut, într-o manieră inconştientă,
tendinţă pe care Freud o numeşte compulsie la repetiţie. Explicaţia acestui fenomen straniu de repetare compulsivă a
negativului din trecutul personal nu poate fi susţinută de funcţionarea principiului plăcerii, ci ea are legătură cu caracterul
mai general, conservator, al pulsiunilor.

Fenomenul de repetiţie este unul observabil atât în cura psihanalitică, cât şi în viaţa de zi cu zi. Simptomele pacienţilor pot fi
analizate prin prisma repetiţiei unor conflicte mai vechi, iar fenomenul transferului aduce la suprafaţă paternuri de
interacţiune mai vechi, conflicte refulate, afecte reprimate ce sunt jucate în relaţia analitică. De asemenea, evenimente
dureroase din viaţa noastră pot fi puneri în scenă a unora trecute, dificile, chiar traumatice.

Analizând posibilele scopuri ale compulsiei la repetiţie: descărcare excitaţiei pulsionale, controlul evenimentelor trecute,
găsirea unor aspecte reparatorii, Freud nu se declară totuşi satisfăcut de acestea. Astfel că va introduce, în scop explicativ,
ideea caracterului conservator, regresiv al vieţii pulsionale, anume acela ”de a reproduce o stare din trecut” (S. Freud,
Dincolo de principiul plăcerii). Prin urmare, ”scopul spre care tinde tot ceea ce este viu este moartea şi, invers, existenţa
lipsită de viaţă este anterioară celei vii” (S. Freud, Dincolo de principiul plăcerii). Conform acestei ultime aserţiuni, toate
pulsiunile ar fi de fapt, pulsiuni de moarte. În acest punct al demersului speculativ, practic pulsiunile de viaţă, cele care
unesc, care asigură coeziunea organismului şi a psihicului, a vieţii, cele care leagă şi menţin unităţile vitale, stipulate prin
intermediul pulsiunilor sexuale încă din prima teorie a pulsiunilor, devin greu de înţeles. Din punctul meu de vedere
explicaţia oferită de Freud pentru existenţa pulsiunii de moarte face dificil de înţeles contrapartea acesteia, anume pulsiunea
de viaţă, iar demersul speculativ întâlneşte un blocaj. Pentru a-l surmonta, anume pentru a împăca nepotrivirea dintre
caracterul regresiv al pulsiunii de moarte şi al oricărei pulsiuni şi caracteristica fundamentală, de legare, a pulsiunii de viaţă,
Freud consideră că alături de pulsiunea de moarte există întotdeauna şi pulsiunea de viaţă, încă de la naştere, în orice individ.
Fără ca prin aceasta să explice de ce pulsiunea de viaţă nu se supune şi ea caracterului regresiv, ca orice pulsiune (pulsiunea
de moarte conduce la fenomenul compulsiei la repetiţie, pulsiunea de viaţă, nu).

Prin urmare, compulsia la repetiţie l-a ajutat pe Freud să descopere pulsiunea de moarte, însă explicaţia oferită pentru aceasta
se susţine doar până la un punct. Lacan va fi cel care va găsi o explicaţie dificultăţii freudiene de-a împăca caracterul
regresiv al pulsiunilor cu existenţa pulsiunilor de viaţă. El afirmă că, deşi orice pulsiune este o pulsiune de moarte (şi
implicit şi cea de viaţă), în orice pulsiune se luptă două tendinţe: o tendinţă conservatoare, de întoarcere la origini (de
moarte) şi o tendinţă de menţinere a vieţii (de viaţă).

Cele două pulsiuni, de viaţă şi de moarte, pot fi înţelese mai bine doar prin raportare una la cealaltă: Erosul leagă, Thanatosul
dezleagă, Erosul adună, Thanatosul separă, Erosul creează unităţi din ce în ce mai mari, Thanatosul pune graniţe între unităţi,
Erosul integrează, Thanatosul dezintegrează. Dacă n-ar exista pulsiune de viaţă, psihicul nu s-ar putea coagula ca o structură
unitară, însă fără sprijinul pulsiunii de moarte nu ar exista diferenţieri între diversele unităţi, instanţe, structuri psihice. Fără
pulsiunea de viaţă oamenii nu ar putea crea legături unii cu alţii, fără pulsiunea de moarte, nu s-ar putea separa şi
individualiza. Probabil, nici întâlni cu adevărat.

Pentru Freud, pulsiunea de moarte conduce silenţios individul spre moarte, din interior şi numai în combinaţie cu pulsiunea
de viaţă ea poate fi deviată spre exterior, fie sub formă de agresivitate, pulsiune de distrugere, pulsiune de dominaţie, voinţă
de putere sau, în combinaţie cu pulsiunile sexuale, sub formă de sadism. În interior, libidoul poate lega pulsiunea de moarte
rezultând masochismul erogen, originar. Fără a fi suficient libidinizată, pulsiunea de moarte nu poate fi îndreptată spre
exterior, sub formă de agresivitate sau sadism, ea acumulându-se în interior şi conducând în linişte organismul către moarte.

Interesantă mi se pare această aserţiune a necesităţii legării pulsiunii de moarte cu cea de viaţă pentru a ne putea exprima
agresivitatea în exterior. Aceasta mă face să mă gândesc la consecinţele posibile în planul dezvoltării psihice a inhibării
agresivităţii copiilor adică la blocajul exprimării externe a unei părţi din pulsiunea de moarte (ceea ce corelează cu creşterea
intensităţii pulsiunii de moarte din interior): devitalizare, scăderea spontaneităţii şi a curajului, timiditate, blocaje emoţionale
şi chiar depresie,

La finalul lucrării ”Dincolo de principiul plăcerii” Freud nu separă radical Erosul de Thanatos, ci el postulează
întrepătrunderea şi interconectarea lor ontologică. Fiecare pulsiune o stopează pe cealalta, dar o şi impulsionează şi una nu
poate fi înţeleasă fără cealalta.

În toate acţiunile umane pulsiunea de viaţă şi pulsiunea de moarte sunt participanţi activi căci orice acţiune presupune
fuziunea lor, o combinaţie între creşterea tensiunii şi descreşterea ei, între a ţine şi a lăsa deoparte, a lega şi a separa, a uni şi
a diviza. Când realitatea externă este însă dificilă, traumatică fuziunea dintre pulsiunea de viaţă şi cea de moarte, dintre
libidinal şi agresivtate este compromisă, cu diverse consecinţe asupra individului: narcisism patologic, depresie, funcţionare
primitivă (psihotică sau borderline), devitalizare, masochism etc.

Dualismul pulsiune de viaţă/pulsiune de moarte este deseori asociat cu dualismul sexualitate (pulsiune libidinală) –
agresivitate (pulsiune agresivă).

Relaţia dintre pulsiunea de moarte şi agresivitate este, pentru Freud, una de strânsă legătură şi determinare: pulsiunea
agresivă este de fapt pulsiune de moarte orientată spre exterior, după ce anterior a fost combinată cu libido. Uneori pulsiunea
agresivă este numită şi pulsiune de distrugere, agresivitatea şi distructivitatea fiind folosite cu acelaşi înţeles. Pentru alţi
autori agresivitatea derivă din frustrare şi experienţe traumatice (Kohut).

Pulsiunea agresivă se combină cu libidoul în orice exprimare comportamentală rezultând diverse acţiuni care pot fi agresive
sau nonagresive. Caracterul agresiv sau nonagresiv al acţiunii ţine de încărcătura în pulsiunea agresivă, dar şi de scopul şi
rezultatul acţiunii. De asemenea, acţiunile agresive pot fi constructive sau distructive, iar acest specific nu este întotdeauna
uşor de sesizat.

Deşi mulţi autori de orientare psihanalitică au respins pulsiunea de moarte, ea fiind considerată rezultatul unor consideraţii
speculative iar fenomenele explicate prin intermediul acesteia ca putând fi înţelese făcînd apel la alte motive, au existat şi
autori postfreudieni care au acordat un rol important acestui concept, în opera lor. Este cazul Melaniei Klein care a reafirmat
dualismul pulsiunilor de viaţă şi de moarte. Pentru Melanie Klein, încă de la naştere, în interiorul individului există atât
pulsiunile de moarte, cât şi pulsiunile de viaţă. Din jocul acestor pulsiuni, precum şi din interacţiunea dintre copil şi realitate
(unde un rol central revine persoanelor fundamentale) se realizează dezvoltarea psihică care parcurge două etape, poziţii:
poziţia schizo-paranoidă, poziţia depresivă.

În poziţia schizo-paranoidă, pentru a evita angoasa de a fi dezintegrat şi anihilat, rezultată din coexistenţa celor două tipuri
de pulsiuni, eul timpuriu se scindează într-un eu iubitor, asociat capacităţii de-a iubi şi pulsiunii de viaţă şi unul persecutor,
asociat distructivităţii pulsiunii de moarte. În exterior, pulsiunea de moarte este proiectată sub formă de agresivitate asupra
obiectului extern, acesta devenind un obiect persecutor iar pulsiunea de viaţă este proiectată sub formă de iubire asupra
aceluiaşi obiect, acesta fiind, în această poziţie, un obiect gratificant. Prin urmare, clivajul eului şi proiecţia celor două tipuri
de pulsiuni asupra aceluiaşi obiect conduce şi la un clivaj al obiectului: sânul bun, idealizat; sânul rău, obiectul persecutor.

Din jocul dinamic dintre pulsiunea de viaţă şi cea de moarte, iubire, agresivitate, atacul sânului bun, frica de atacul sânului
rău, proiecţia pulsiunilor şi introiecţia obiectului care se scindează – în interior, dar şi în percepţie – în bine şi rău rezultă
caracteristicile poziţiei schizo-paranoide. Obiectul bun se sprijină pe experienţa de satisfacere a copilului şi pe proiecţia
pulsiunilor libidinale; obiectul rău se sprijină pe experienţa de frusrare şi pe proiecţia pulsiunii de moarte. Sânul bun intern
este resimţit în serviciul integrarii şi al pulsiunii de viaţă, el constituindu-se în nucleul Eului, sânul rău extern este resimţit în
serviciul pulsiunii de moarte şi al dezintegrării. Clivajul contribuie la formarea figurilor persecutorii şi a celor idealizate, iar
idealizarea este cu atât mai puternică cu cât frustrarea, persecuţia şi angoasa corelate cu experienţele frustrante sunt mai
mari.

În poziţia depresivă a dezvoltării psihice se realizează unirea dintre aspectele bune şi cele rele ale obiectului, acesta fiind
perceput ca total, bun şi rău depotrivă, adică ambivalent. Eul este capabil să facă sinteza dintre iubire şi ură, pulsiunea de
viaţă şi cea de moarte, rezultând un eu unitar. Acum angoasele trăite nu vor mai fi de persecuţie, ci de pierdere a obiectului,
iar atacurile la adresa obiectului total vor genera culpabilitate şi dorinţă de reparaţie.

Poziţia depresivă ocupă un rol central în dezvoltarea psihică, iar condiţiile elaborării şi depăşiriii ei vor determina destinul
sănătos sau psihopatologic al individului.

Atunci când discutăm de agresivitate e nevoie să punctăm şi contribuţia lui D. W. Winnicot, reprezentant al Şcolii britanice a
relaţiilor cu obiectul, care şi-a exprimat dezacordul cu teoria kleiniană a pulsiunii de moarte. Pentru acesta, invidia, sadismul
şi ura (reprezentante ale pulsiunii de moarte, la Melanie Klein) nu pot fi înnăscute, pentru că ele sunt rezultatul unei creşteri
emoţionale. Agresivitatea individului începe în uter şi este sinonimă cu activitatea şi motricitatea, iar la naştere, agresivitatea
pulsională este o parte a apetitului. ”Într-un mediu bun, agresivitatea individului este integrată în personalitatea individului,
ca o energie utilă legată de muncă şi joacă, în timp ce într-un mediu lipsit de resurse psihice, agresivitatea se poate
transforma într-o punere în act a violenţei şi distrugerii” (Jan Abram, Limbajul lui Winnicot).

Winnicot constată în lucrările sale clinice două rădăcini diferite ale vieţii pulsionale: rădăcina agresivă şi rădăcina erotică, iar
fuziunea acestor două componente este stipulată ca o realizare a dezvoltării psihice. Pentru acest autor, mărimea potenţialului
agresiv depinde de mărimea opoziţiei pe care o întâlneşte în mediu, iar excesul de opoziţie împiedică fuzionarea
componentei agresive cu cea erotică.

Spre deosebire de Freud şi Melanie Klein, Winnicot nu ia în calcul o pulsiune de moarte, ci o rădăcină agresivă a vieţii
pulsionale. De asemenea, valenţele constructive sau distructive ale agresivităţii derivă din caracteristicile interacţiunii
individului cu mediul, ele neputând fi detaşate de acesta.

Un alt autor care poată să ne atragă atenţia atunci când discutăm despre pulsiuni este Otto Kernberg, revizionist freudian
contemporan. În sistemul lui Kernberg, la început nu există pulsiuni. În cursul dezvoltării apar stările afective difuze (bune şi
rele) care se consolidează ulterior în pulsiuni libidinale şi agresive. Pulsiunile apar la interacţiunea cu un celălalt –
gratificant, pulsiunile libidinale sau frustrant, pulsiunile agresive.

Kernberg elaborează un model al dezvoltării psihice pornind de la trei sarcini necesare individului: diferenţierea sine/celălalt,
depăşirea clivajului specific sinelui şi obiectului, depăşirea conflictului nevrotic dintre impulsuri şi mecanisme de apărare.
Nediferenţierea dintre sine şi celălalt conduce la o funcţionare psihotică a individului, iar nedepăşirea clivajului dintre
pulsiunile libidinale şi cele agresive la una de nivel borderline. Persoanele nevrotice şi cele normale parcurg cu succes
primele două sarcini ale dezvoltării, anume separarea de ceilalţi şi realizarea de imagini integrate ale sinelui şi celorlalţi, iar
această unitate de imagini se poate împlini doar prin integrarea pulsiunilor libidinale şi agresive, cu atingerea ambivalenţei,
ceea ce la Melanie Klein era specific fazei depresive a dezvoltării psihice.

Cum apar cele două pulsiuni în diverse comportamente, într-un anumit simptom, în evoluţia individului, în relaţie cu
obiectele, în interiorul psihismului?

Relaţiile dintre pulsiunea de viaţă şi cea de moarte au fost descrise de Freud prin folosirea termenilor ”unire” şi ”separare”.
Unirea pulsiunilor reprezintă un amestec în proporţii variabile a celor două pulsiuni, iar separarea este procesul a cărui limită
este funcţionarea separată a acestora (D., Laglache, Vocabularul psihanalizei). Proporţia de eros şi agresivitate din
funcţionarea psihică influenţează gradul de unire sau separare a acesteia. Cum erosul leagă iar agresivitatea dezleagă,
creşterea proporţiei pulsiunii libidinale duce la o creştere a unirii, iar creşterea agresivităţii la accentuarea separării. De
exemplu, regresia se face pe seama separării, deci a infuziei de agresivitate în viaţa psihică, iar progresul psihic pe seama
unirii, deci a creşterii proporţiei libidinale. Dezvoltarea emoţională inerentă unui proces analitic reuşit este şi ea o consecinţă
a stimulării pulsionale libidinale şi agresive, cu predominanţa celei libidinale. De asemenea, în diverse acţiuni, urgenţa de-a
descărca energia corelează cu energia morţii mobilizată (în raptusurile suicidare energia morţii mobilizată este imensă iar
separarea celor două pulsiuni este crescută).

Oamenii sunt diferiţi în privinţa încărcăturii lor pulsionale. Constelaţia pulsională (din punct de vedere cantitativ, dar şi a
proporţiei celor două pulsiuni) depinde de caracteristici ereditare şi constituţionale, dar este de asemenea influenţată major
de interacţiunea cu toate persoanele importante precum şi de evenimentele de viaţă parcurse. Câtă viaţă şi câtă moarte, cât
libido şi câtă agresivitate există într-un om precum şi în ce proporţii, acestea depind de impactul colectiv al mai multor
aspecte, printre care experienţele timpurii cu persoanele fundamentale joacă un rol determinant.

Închei această expunere având în minte că procesul analitic, ca ”experienţă emoţională trăită” (Th. Ogden, Arta psihanalizei)
ne ajută să intrăm în contact cu viaţa şi moartea din interiorul nostru. Dacă procesul analitic este constructiv, viaţa creşte şi
înfloreşte, iar moartea se mai îmblânzeşte puţin, devenind un aliat al vieţii.

Bibliografie:

1. Abram, J., Limbajul lui Winnicot, EFG, Bucureşti, 2013


2. Donna Bentolila Lopez, The Enigma of the Death Drive: a Revisiting
3. Freud, S., Dincolo de principiul plăcerii în Opere esenţiale, vol 3, Ed. Trei, Bucureşti, 2017
4. Laglache, D., Vocabularul psihanalizei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994
5. Mills, J., Reflections on the Death Drive
6. Mitchell, St., Experienţa psihanalizei, , Ed. Trei, Bucureşti, 2015
7. Roussilon, R., Manual de psihologie şi psihopatologie clinică generală, EFG, Bucureşti, 2010
8. Sternbach, O., Aggression, the Death drive and the aproblem of sadomasochism: A reinterpretation of Freud s Second drive
Theory
9. Virsida, A., The Death Drive: Psychic Construction or destruction?