Normalitate / tulburări psihice şi

intimitate în relaţiile de cuplu

ON SEPTEMBER 10, 2017 BY EMAILIOANAIN UNCATEGORIZED

Este evident că gradul nostru de normalitate

şi, implicit, existenţa sau inexistenţa tulburărilor psihice influenţează felul în care intrăm
în relaţii de cuplu, felul în care contribuim la formarea intimităţii şi chiar modalitatea de a
ieşi din relaţii erotice. Dar ce este normalitatea psihică? Daniel Marcelli (2003, p. 68)
consideră că normalul a fost definit:

 ca sănătate, opusă bolii

 ca medie statistică
 ca ideal
 ca proces dinamic sau capacitate de revenire la un anumit echilibru.

Primele trei criterii induc o anumită „staticitate” normalului, pe când ultima este din ce în
ce mai mult considerată ca fiind mai aproape de un etalon pentru ceea ce înseamnă
normalitate psihică. Căci normalitatea nu este un punct fix de atins, o stare imuabilă, ci,
orice om conţine, atât în propria personalitate, cât şi în propria viaţă, anumite arii
problematice care-l conduc la un oarecare dezechilibru de la care poate urma sau nu
procesul de echilibrare, acesta constituind de fapt esenţa unei persoane sănătoase psihic.

Pornind de la împărţirea tulburărilor psihice în nevrotice, psihotice şi psihopate

considerăm că, pentru lucrarea noastră, prezintă importanţă structurile de personalitate cu
anumite accentuări (acestea transformându-se, când accentuarea devine o unilateralitate
pronunţată, în variante nevrotice ale tipurilor structurale). Tulburările nevrotice, ca şi
complexe de simptome bine circumscrise, sunt de obicei decompensări ale
personalităţilor cu accentuări sau ale celor nevrotice iar existenţa unor tulburări psihotice
sau psihopate face de obicei superfluă discuţia despre intimitatea în relaţiile de cuplu.
Fritz Riemann (2005) descrie patru tipuri de personalităţi cu accentuări (sau nevrotice)
precum şi felul în care acestea se raportează la relaţiile de cuplu.

Personalităţile schizoide evită apropierile investite cu încredere, ele sunt izolate, preferă
singurătatea, se tem de sfera afectivă (căci aceasta presupune apropierea de ceilalţi), au
dificulatăţi de contact cu ceilalţi. Dezvoltarea lor emoţională rămâne deseori în urma celei
cognitive, iar uneori se atrofiază.

În privinţa relaţiilor, aceste persoane se retrag cu atât mai mult cu cît cineva se apropie
mai mult de ele, mai ales când există pericolul de a iubi şi a fi iubit. „Din cauza lacunelor
de contact şi a lipsei nuanţelor intermediare în raporturile interumane, care cresc până în
perioada postpubertară deja la dimensiunile unei nepriceperi masive în relaţiile cu
oamenii, pentru persoana schizoidă integrarea sexualităţii este deosebit de dificilă” (Fritz
Riemann 2005, p. 29). Schizoidului îi sunt străine tandreţea, exprimarea verbală sau
nonverbală a afecţiunii şi îi lipseşte foarte tare empatia, capacitatea de a rezona cu
celălalt.

Pentru a-şi rezolva conflictul dintre nevoia erotică şi angoasa de apropiere de ceilalţi,
persoana schizoidă sau intră în relaţii uşor de desfăcut, sau în relaţii sexuale, în care
componenta sexuală este separată de trăirea afectivă.

Din cauza dificultăţii de a intra într-o legătură afectivă cu un partener, schizoizii se retrag
uneori într-o autosatisfacere exclusivă. Sau intră în relaţii cu parteneri imaturi sexual
(copii sau adolescenţi), aceştia părând mai puţin ameninţători pentru dezvoltarea lor
sexuală şi emoţională infantilă. Schizoidului îi este deci greu să intre într-o relaţie
afectivă de durată. Îl regăsim mai ales în relaţii scurte, intense şi schimbătoare.

Spre deosebire de schizoid, depresivul este dominat de angoasa de pierdere, în forme

variate: frica de distanţa izolatoare, de despărţire, de lipsa de protecţie şi singurătate, de a
fi părăsit.

La personalităţile sănătoase cu trăsături depresive există o mare capacitate de a iubi, iar

un astfel de om îi poate crea celuilalt sentimentul de protecţie şi intimitate afectivă. „La
depresivii cu tulburări profunde, în relaţiile amoroase predomină angoasa de a pierde şi
în cazul lor se ajunge la relaţii parteneriale dificile, cu adevărat depresive” (Fritz
Riemann, 2005, p. 80).
În relaţii, depresivii se pun atât de profund în situaţia celuilalt încât aproape se identifică
cu acesta, uitând de sine, de nevoile şi propriile dorinţe. Ei sunt obişnuiţi să îndeplinească
nevoile celorlalţi, ajungând deseori în situaţia de a face ceea ce nu-şi doresc.

O altă categorie de personalităţi cu accentuări, obsesionalii, au o mare nevoie de siguranţă

şi, implicit, teama lor centrală este cea de schimbare.

În relaţiile se cuplu, obsesivul îşi limitează investiţia afectivă, datorită caracterului

schimbător al sentimentelor. Motivele pentru care intră în relaţii ţin de multe ori de latura
pragmatică a vieţii. Ei sunt persoane care, o dată ce şi-au asumat un angajament, doresc
să-l respecte întru-totul, chiar dacă, la un moment dat, acesta vine în contradicţie cu
propriile nevoi. Sunt persoane responsabile, responsabilitatea ţinând de fixaţia cu care ţin
ca angajamentele să fie respectate.

În relaţia cu partenerii de cuplu, obsesivii doresc ca aceştia să se comporte după chipul şi

asemănarea proprie şi astfel relaţiile de cuplu se transformă într-o relaţie de putere. „Cu
cât trăsăturile obsesionale sunt mai puternice, cu atât căsătoria este văzută mai mult ca un
contract juridic, cu drepturi şi îndatoriri strict stabilite” (Fritz Riemann, 2005, p. 137).

Atitudinea centrală a obsesivului – ordinea, siguranţa, punctualitatea – îşi pune amprenta

şi asupra sexualităţii acestuia, astfel încât viaţa lui sexuală va deveni ceva contrar
erosului. Nu rareori ea va fi pigmentată de dorinţa de a-l constânge pe partener, relaţia
intimă amestecându-se cu dorinţa de putere. Ca şi la schizoizi, putem întâlni separarea
afectivităţii de sexualitate şi „astfel, printre ei, nu sunt deloc rari aceia care venerează o
femeie, dar care îţi trăiesc sexualitatea cu prostituatele” (Fritz Riemann, 2005, p. 142).

Oamenii sănătoşi cu uşoare tendinţe obsesive sunt nişte parteneri fideli şi stabili, relaţiile
lor de cuplu nefiind nişte pasiuni furtunoase sunt totuşi construite stabil pe respect
reciproc, afecţiune şi responsabilitate.

Istericii, o altă categorie de structuri de personalitate cu accentuări, îşi clădesc sentimentul

valorii personale pe admiraţia pe care le-o trezesc celorlalţi. Ei au o rezistenţă scăzută la
frustrare, au o disponibilitate redusă de a suporta tensiunile datorate frustrării unei
trebuinţe.

„În relaţiile sale amoroase, omul cu trăsături esenţial isterice este intens, pasional şi
solicitant. El caută în primul rând o confirmare a propriei identităţi, el ar vrea să se îmbete
cu dragostea sa şi a partenerului său, aşteaptă de la ea culmi ale vieţii” (Fritz Riemann,
2005, p. 189). Dar, dacă individul posedă într-o măsură mai mare o structură isterică,
dorinţa lui de confirmare ia forme exagerate, şi se transformă în revendicare.

Relaţiile de cuplu ale istericilor, având la bază o nevoie crescută de confirmare, sunt
supuse frecvent crizelor. Nu este neobişnuită nici schimbarea partenerului într-o astfel de
situaţie, în care el nu mai poate satisface toate nevoile de confirmare. Şi astfel, printre
isterici găsim frecvent „vânătorii de fuste declaraţi, şi devoratoarele de bărbaţi” (Fritz
Riemann, 2005, p. 191).

Relaţiile de cuplu ale istericilor sunt caracterizate de instabilitate: se despart frecvent, şi

intră frecvent în altele. „Nu rareori, istericii ajung în relaţii triunghiulare, în care repetă
inconştient poziţia lor între părinţi” (Fritz Riemann, 2005, p. 194).

Partenerii isterici tind uneori să-şi aleagă parteneri depresivi, care au disponibilitatea de a
oferi, dar – pe termen lung – aceştia sunt suprasolicitaţi.

Otto Kernberg (2009, p. 239-260) consideră că patologia care împiedică formarea unor
relaţii stabile şi satisfăcătoare de cuplu o reprezintă fie narcisismul patologic, fie
nerezolvarea complexului Oedip. Dacă narcisismul nu este însă patologic, persoana are
capacitatea de a se îndrăgosti şi de a menţine o relaţie de cuplu timp îndelungat.

Persoanele caracterizate de narcisism patologic nu au capacitatea de a se îndrăgosti. Între

narcisism nepatologic şi narcisism ca tulburare psihică, există însă multe grade în care
această constelaţie de trăsături poate coexista în personalitatea diferitelor persoane. În
situaţia acestora găsim capacitatea de îndrăgostire, dar pentru scurt timp, iar aceasta este
diferită de a persoanelor normale, ea bazându-se exclusiv pe aspecte externe (frumuseţe,
bogăţie, statut social) pe care narcisicul le integrează inconştient ca părţi ale sinelui. Un
narcisic iubeşte pe cineva pentru că acesta este demn de admiraţie, dar, iubindu-l, devine
în primul rand el o persoană de admirat.

Ca şi persoanele isterice, narcisicii au o nevoie constantă de admiraţie, „ca o apărare

vindicativă împotriva invidiei pe care le-o trezesc ceilalţi” (Otto Kernberg, 2009, p. 251).

În relaţiile de cuplu constituite, bărbaţii narcisici manifestă inhibiţii sexuale grave, frica
de a fi respinşi de femei, iar pentru a putea avea totuşi relaţii sexuale satisfăcătoare,
 realizează separarea dintre erotism şi sexualitate. Ei se pot bucura de o sexualitate liberă
doar cu femei pe care le consideră obiecte sexuale.

În relaţiile de cuplu, femeile narcisice fie manifestă promiscuitate sexuală, fie

exhibiţionism şi seducţie controlate faţă de bărbaţi pentru a-i domina şi controla, fie intră
inconştient în relaţii gemelare cu bărbaţii pe care îi consideră cei mai buni.

În afară de nevrotismul care ia naştere din accentuarea unor tipuri structurale, există
autori care consideră ca fiind persoane nevrotice pe cele cu dificultăţi de rezolvare a
conflictelor oedipiene (Otto Kernberg, 2009). Un alt autor, de orientare psihanalitică,
Karen Horney (1998) descrie două tipuri de nevroze – situaţionale (care iau naştere când
persoana parcurge o situaţie saturată de conflicte) şi caracteriale – care ţin de
personalitatea, de deformarea caracterială a individului. Personalităţile nevrotice vor fi
aşadar cele din a doua categorie.

Conform acestei autoare, persoanele nevrotice pot fi caracterizate prin următoarele

trăsături:

 sunt dependente de afecţiune sau de aprobare, într-o manieră disproporţionată comparativ

cu importanţa reală pe care ceilalţi o au în viaţa lor
 dorinţa lor de afecţiune nu este acompaniată de o capacitate de a se manifesta afectiv pe
măsura acesteia
 au sentimente de inferioritate şi de neadecvare comportamentală
 au dificultăţi în luarea deciziilor, în formarea opiniilor şi în exprimarea propriilor nevoi şi
dorinţe
 sunt fie agresivi, fie pot fi uşor manipulaţi
 au frecvent inhibiţii în abordarea persoanelor de sex opus, precum şi în viaţa lor sexuală.

Nevroticii, spre deosebire de persoanele normale, pot fi caracterizaţi de o anxietate

fundamentală (care există chiar dacă nu există cauze reale în realitatea vieţii lor). Aceasta
se constituie încă din copilărie sub influenţa unor factori concreţi de mediu (lipsa de
afecţiune, atitudini ale părinţilor care generează ostilitate la copiii lor, o educaţie
fluctuantă şi imprevizibilă). „Anxietatea fundamentală are implicaţii precise în atitudinea
faţă de sine şi faţă de ceilalţi” (Karen Horney, 1998, p. 73).

În privinţa formării şi menţinerii intimităţii în relaţiile de cuplu Karen Horney consideră

că, pentru nevrotic, aceasta este o situaţie problematică deoarece nevoia nevroticului de
afecţiune nu este acompaniată de o capacitate de a iubi pe măsură. În iubirea lui
primează trebuinţa de securitate, iar „iluzia iubirii este numai un element secundar ”
 (Karen Horney, 1998, p. 84). În spatele capacităţii lui scăzute de a iubi se află
convingerea că nu este demn de iubire, convingere ferm formată în concordanţă cu
scenariul său de viaţă. Vom avea aşadar o persoană avidă de dragoste, dar care nu este
capabilă să dăruiască prea mult. O persoană care se iluzionează că iubeşte doar pentru că
celălalt îi satisface nevoia de securitate. O persoană care nu este prea discriminatorie în
alegerea partenerilor săi, căci trebuinţa sa de afecţiune – presantă şi intensă – îl împinge
să acţioneze compulsiv.

Karen Horney (1998, p. 97-98) distinge trei tipuri de persoane nevrotice, în concordanţă
cu raportarea acestora la relaţiile de cuplu:

 persoane care solicită stăruitor afecţiune, indiferent de forma în care apare aceasta şi
indiferent de metodele prin care o obţin
 persoane care cerşesc afecţiunea, dar, dacă nu o primesc dintr-o anumită relaţie, se
izolează afectiv de ceilalţi
 persoane care, datorită rănilor lor anterioare, sunt profund neîncrezătoare în orice formă
de afecţiune.

Nevroticii solicită afecţiune folosind mijloace prin care îi presează pe ceilalţi să le-o
ofere: mituirea, apelul la milă, apelul la echitate, ameninţările. Conform acestei
caracterizări făcute de Karen Horney persoanelor nevrotice, relaţiile lor de cuplu – dacă
există – nu au cum să fie caracterizate de un nivel crescut de intimitate, ci sunt mai
degrabă caracterizate de dependenţă emoţională, lupta pentru putere, conflicte şi ipocrizie
afectivă.

Extras din cartea Ioana, Stancu, ”Mecanismele intimităţii în relaţia de cuplu. Evaluare şi
intervenţie terapeutică”, Ed. Sper, 2011, pag. 27-33