Nietzsche a avut un impact important asupra percepției asupra timpului pentru propria noastră

înțelegere a moralității. Freud a pus cel mai mult accent pe opiniile noastre despre identitate și
sexualitate.

Capacitatea oamenilor de a suporta vinovăția și de a tolera perioadele de depresie, într-un cadru

psihanalitic, este esențială pentru creșterea și schimbarea personală. Însă înțelegerea de sine necesită
atenție asupra lumii noastre interioare, iar acest lucru, desiguc gr, necesită timp – o „marfă” limitată în
era noastră informațională condusă de viteză.

Teoria psihanalitică are multe de oferit teoreticienilor sociali în analiza subiectivității, ideologiei,
politicii sexuale și în abordarea crizelor din cultura contemporană.

Moștenirea lui Freud.

Teoretic, psihanaliza are rădăcinile într-un set de modele dinamice privind funcționarea
psihică. Inconștientul, represiunea, pulsiunile, reprezentarea, trauma, narcisismul, negarea, deplasarea:
acestea sunt dimensiunile esențiale ale relatării freudiene despre sine.

De fapt, subiectul uman al rațiunii iluministe – o identitate aparent identică cu sine – este
deconstruit de psihanaliză ca un fel de fantezie și una care este ea însăși în secret libidinală.
Cunoașterea, atât pentru Freud, cât și pentru Schopenhauer și Nietzsche, este internă în lumea dorinței.

Discutand subiectivitatea umana, Freud imparte psihicul in:

 Inconstient: sistem psihic separate cu propriile sale procese si mecanisme

distince; este indifferent de realitate, nu cunoaste cauzalitate si contradictie sau
logica sau negatie – poate fi detectat doar prin efectele sale, prin distorsiunile
pe care le provoaca constiintei.
 Preconstientul: vast deposit de amintiri, care pot fi amintite in mare parte dupa
bunul plac.

Opera culturii, după Freud, este întotdeauna depășită de dorința inconștientă, de întoarcerea
reprimatului. Identitatea, sexualitatea, genul și semnificația: toate acestea sunt radical împărțite între o
dezvoltare continuă a conștientizării conștiente de sine și dorința inconștientă sau reprimată.

ȘCOALA DE LA FRANKFURT: DOMINAREA DUPĂ FREUD

Din încercările Școlii de a înțelege psihopatologiile fascismului, se remarcă în special scrierile lui
Adorno, Marcuse și Fromm; fiecare dintre acești autori, în moduri destul de diferite, a recurs la
categoriile freudiene pentru a descoperi dinamica și patologiile de bază ale raționalității, culturii și
politicii post-liberale și, de asemenea, pentru a urmări blocajele sociologice ale modernității însăși.
Rezultatul a fost o subliniere dramatică atât a dimensiunilor politice ale psihanalizei, cât și a elementelor
psihodinamice ale vieții politice publice.

Adorno si Max Horkheimer – Dialectica Iluminismului un portret sumbru al patologiilor

personale si politice ale rationalitatii instrumentale.
 Conceptul de „desublimare represivă” este crucial aici. Trecerea de la modernitatea simplă la
cea avansată are loc prin distrugerea dimensiunilor psihologice ale experienței umane: socializarea
inconștientului în lumea administrată face bucla directă a idului și a supraeului în detrimentul agenției
mediatoare a eului însuși.

Modelul explicativ general dezvoltat de Școala de la Frankfurt pentru a studia dimensiunea

socio-psihologică a relației dintre individ și cultură a primit o atenție considerabilă în teoria socială.

ERICH FROMM

- a căutat în primele sale studii să integreze teoria inconștientului a lui Freud cu sociologia
marxistă.

Pentru Fromm, individul trebuie înțeles în relația sa cu ceilalți. Familia nucleară burgheză, este
esențială pentru înțelegerea legăturilor dintre represiunea individuală, reproducerea culturală și
dominația ideologică. O agenție de reproducere socială, familia este descrisă ca „mediul esențial prin
care situația economică își exercită... influența asupra psihicului individului”.

Încercarea lui Fromm de a adăuga factori sociologici psihanalizei, spune Marcuse, are ca rezultat
un fals optimism politic, precum și o lichidare a ceea ce este cu adevărat revoluționar la Freud:
descoperirea inconștientului reprimat.

HERBERT MARCUSE

Marcuse, la fel ca Fromm, consideră represiunea psihologică și politică ca fiind profund

împletită. Pentru Marcuse, psihanaliza freudiană este relevantă pentru a urmări exercițiul dominației
asupra lumii interioare a subiectului, pentru a înțelege modul în care capitalismul și cultura de masă
modelează dorințele personale și pentru a analiza posibilitățile de emancipare umană. Spre deosebire
de Fromm, însă, Marcuse respinge punctul de vedere conform căruia factorii sociologici și istorici trebuie
adăugați teoriei freudiene. În schimb, Marcuse caută să dezvăluie potențialul eliberator din opera lui
Freud din interior spre exterior, pentru a-și dezvălui marginea politică radicală.

Reconceptualizarea psihanalizei de către Marcuse urmărește să dezvolte „substanța politică și

sociologică” a operei lui Freud. Analiza sa pornește de la acceptarea unora dintre afirmațiile de bază ale
psihanalizei. Acestea includ teoria inconștientului, conflictul dintre principiile plăcerii și realitate,
pulsiunile de viață și moarte și punctul de vedere conform căruia civilizația implică reprimare sexuală.

REVENIRE LA FREUD: JACQUES LACAN

Lacan teoretizează necazurile imaginare ale auto-constituției în mare parte printr-o analiză nouă
a teoriei narcisismului a lui Freud. În „Stapa oglindă ca formativă a funcției eu-ului”, Lacan susține că
bebelușul resimte un sentiment de unitate corporală prin recunoașterea imaginii sale într-o oglindă.
„Oglinda” oferă copilului o imagine consolatoare despre sine ca unificat și autosuficient. Această imagine
în oglindă care reflectă nu este, totuși, deloc ceea ce pare. Lacan spune că ceea ce produce oglinda este
un „miraj al coerenței”, o recunoaștere greșită alienantă. Pe scurt, oglinda minte. Oglindirea îl conduce
pe copil să se imagineze pe sine ca stabil și unificat, când de fapt spațiul psihic este fragmentat, iar
mișcările fizice ale copilului sunt necoordonate. Oglinda reflectorizant îl conduce pe copil într-un tărâm
neîngrădit al narcisismului, susținut de ură și agresiune, având în vedere decalajul de netrecut dintre
ideal și actualitate.
 Limbajul, ca sistem de diferențe, constituie dorința reprimată a subiectului în întregime.
Subiectul, odată despărțit de plinătatea narcisistă a Imaginarului, este inserat în structuri lingvistice și
simbolice care generează atât inconștientul, cât și permit conținutului său să traverseze câmpul
intersubiectiv al culturii. Accesul la noi înșine și la ceilalți este însă complicat de faptul că dorința este ea
însăși un „efect al semnificantului”, un afloriment al spațiilor sau diferențelor structurilor lingvistice. Din
acest unghi, inconștientul este mai puțin un tărâm în „interiorul” individului, sau „dedesubtul”
limbajului, decât un spațiu intersubiectiv între subiecți – situat în acele goluri care separă cuvântul de
cuvânt, sensul de sens.

CRITICILE FREUD-ULUI LACAN

Recitirea lui Lacan a lui Freud a influențat puternic teoria socială contemporană. Accentul său pe
centralitatea structurilor simbolice în constituirea subiectului, precum și perturbarea cauzată acestor
structuri prin efectele de fracturare ale inconștientului, a fost de o importanță centrală pentru
dezbaterile recente privind identitatea.

La fel de serioase sunt criticile care s-au adresat relatării lui Lacan despre cultură. Legătura lui
Lacan a „subiectului inconștientului” cu ideea „naturii arbitrare a semnului” ridică problema spinoasă a
replicării puterii ideologice. În acest sens, Lacan nu reușește să explice modul în care unele semnificații
ideologice și politice predomină asupra altora în modelarea sferei personale. În schimb, dominația
culturală este echivalată cu limba ca atare.

TEORIA SOCIALA LACANIANA SI POST LACANIANA

Care sunt mecanismele psihice care stau la baza ideologiei? Făcând ecou Lacan, Althusser
susține că ideologia funcționează în și prin oglindire. Ca și copilul lacanian în fața imaginii sale în oglindă,
implanturile ideologice de oglindă au primit semnificații sociale în inima lumii subiectului. Totuși, ca și în
stadiul de oglindă, constituirea formelor sociale implică în mod necesar o recunoaștere greșită, deoarece
ideologia idealizează și distorsionează lumea intersubiectivă a societății, culturii și politicii. Printr-o
„supunere” la discursurile ideologice de clasă, rasă, gen, naționalism și altele asemenea, individul ajunge
să se recunoască greșit ca subiect autonom, auto-legislator. Nerecunoașterea imaginară are loc printr-
un proces pe care Althusser îl numește „interpelare”.

Oricare ar fi aceste neajunsuri, modelul althusserian/lacanian rămâne o sursă puternică de

influență în teoria socială contemporană. Într-adevăr, Lacanul lui Althusser a fost recent examinat cu un
nou interes în ceea ce privește studiul subiectivității, societății și culturii.