MINISTERUL SĂNĂTĂŢII AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

„NICOLAE TESTEMIŢANU”

Cu titlu de manuscris
C.Z.U.: 616.891 – 053.2/.7 + 615.851.1

LEAŞOC Tatiana

PSIHOTERAPIA ÎN TRATAMENTUL COMPLEX A NEVROZELOR

LA COPII ŞI ADOLESCENŢI

14.00.18 - Psihiatrie şi narcologie

Teza de doctor în medicină

Conducător ştiinţific:
NACU ANATOL
doctor habilitat în medicină
conferenţiar universitar
Autorul LEAŞOC TATIANA

Chişinău 2009
 CUPRINS
Introducere ......................................................................................................................................3
Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere al acesteia......................................................3
Scopul şi sarcinile lucrării..............................................................................................................4
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific....................................................................................4
Noutatea ştiinţifică a lucrării..........................................................................................................5
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării...................................................................5
Aprobarea lucrării...........................................................................................................................6
Volumul şi structura lucrării……………………………………………………………………...6
Capitolul I. Revista literaturii……….............................................................................................7
1.1. Datele epidemiologice, clasificare, explorări clinice..............................................................7
1.2. Psihoterapia, aspecte contemporane în tratamentul nevrozelor la copii şi adolescenţi.........11
Capitolul II. Material şi metode de cercetare………….….........................................................21
2.1. Caracteristica materialului de studiu.....................................................................................21
2.2. Metodele psihoterapeutice utilizate.......................................................................................26
Capitolul III. Cercetările clinico-patopsihologice în vederea aplicării psihoterapiei.……....32
3.1. Particularităţile clinice ale stărilor nevrotice.........................................................................32
3.2. Aspectele clinico-patopsihologice ale pacienţilor cu tulburări nevrotice..............................45
3.2.1. Rezultatele testului proiectiv „Casă, copac, om”........................................................45
3.2.2. Rezultatele testului proiectiv „Familia mea”...............................................................53
3.2.3. Rezultatele chestionarului „Analiza relaţiilor intrafamiliale”....................................55
3.2.4. Datele chestionarelor Eysenck H.................................................................................58
3.3. Sinteza rezultatelor cercetărilor clinico-patopsihologice......................................................60
Capitolul IV. Analiza comparativă a modalităţilor de tratament la copii şi adolescenţi cu
tulburări nevrotice …………………………………………………...............................................63
4.1. Rezultatele tratamentului în funcţie de dinamica datelor clinico-catamnestice..........................63
4.2. Rezultatele tratamentului în funcţie de dinamica manifestărilor clinico-patopsihologice… ….71
Capitolul V. Spectrul tehnicilor psihoterapeutice utilizate…....................................................79
5.1. Aplicarea psihoterapiei individuale.......................................................................................79
5.2. Aplicarea psihoterapiei de grup.............................................................................................81
5.3. Aplicarea psihoterapiei de familie.........................................................................................84
5.4. Sinteza datelor utilizării tehnicilor psihoterapeutice………………………….....................87
Capitolul VI. Discuţii, sinteza rezultatelor obţinute ..................................................................89
Concluzii ......................................................................................................................................109
Recomandări practice..............................................................................................................110
Bibliografie ..................................................................................................................................111
Rezumat .......................................................................................................................................134
Summary......................................................................................................................................135
Резюме ………………….………………………………………………………………............136
Anexe..............................................................................................................................................137
Lista abrevierilor.......................................................................................................................154

2
 INTRODUCERE
Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere al acesteia
Actualitatea studierii stărilor nevrotice este dictată de particularităţile etapei contemporane de
dezvoltare a teoriei şi practicii psihiatriei şi psihoterapiei, care se caracterizează printr-o atenţie
crescută faţă de stările limitrofe, stările nevrotice, graţie unei creşteri continue al numărului de
pacienţi cu asemenea tulburări [Oprea N., Revenco M., Cosmovici N. et. al., 1993; Nacu A.A.,
Nacu A.G., 1993; Carp L., 2001; Palihovici C., Nacu A., Oprea N., Cobîleanschi O., Cărăuşu G.,
2006; Deliv I., 2007]. Problema este actuală de asemenea şi la copii, în pofida deosebirilor în
tabloul clinic al nevrozelor. Incidenţa prin tulburări nepsihotice, inclusiv nevrotice, la copii este în
creştere continuă, constituind după datele diferitor autori 80%, iar în Moldova - 74,2% în structura
nozologică a tulburărilor mentale şi de comportament [Корсунский А.А., 2001; Калачева Е.И.,
Карнаухова Е.Н., 2003; Chavira D.A., Stein M.B., 2004; Ciocanu M., 2007].
În conceptul ştiinţific despre nevroze la copii şi adolescenţi persistă încă numeroase probleme
de controversă, inclusiv în domenii atât de importante cum ar fi etiologia, patogenia şi clasificarea
formelor de nevroze existente [Захаров А.И., 1998; Tritt K., Nickel M. et. al., 2004; Cunicovshi L.,
2004; Hamrin V., Pachler M.C., 2005; Oprea N., Nacu A.A., Oprea V., 2007]. Cu toate acestea,
divergenţele clinice nu au o importanţă atât de mare comparativ cu spectrul de strategii curative,
deoarece fiecare subdiviziune teoretică a curentelor psihanalitice, existenţiale, bihevioriste,
fiziologice are anumite tehnici terapeutice concrete cu argumentaţii clinice, psihologice a eficacităţii
[Эйдемиллер Э.Г., Юстицкий В.В., 1999; Freud A., 1999; Erixon M., 1995; Exlain B., 2000;
Crowe M., Andel R., 2006]. În practica curativă se aplică larg psihoterapia sugestivă, eficienţa
căreia, asemenea eficienţei psihofarmacologiei, se limitează la nivel sindromologic. Deasemeni,
există poziţii divergente referitor la includerea părinţilor în procesul curativ [Nacu A.A., 1997;
Baving L., 2001; Horn H., 2003; Dabkowska M., 2004; Hudson J.L, Deveney C. et. al., 2005].
O serie de studii remarcabile teoretico-aplicative au demonstrat eficacitatea abordării
complexe în tratamentul nevrozelor la copii şi adolescenţi [Asbahr F.R., Castillo A.R., 2005; Bruce
T.O., Barwick L.W., 2005; Wewetzer C., Walitza S., 2005; Stein D.J., Lochner C., 2006 et. al.].
Dintre diverse direcţii psihoterapeutice prezintă interes abordarea psihanalitică, eficienţa căreia este
determinată de procesul mentalizării de către pacient a conflictelor sale intrapsihice, iar antrenarea
părinţilor în procesul psihoterapiei se aplică pentru înlăturarea factorului familial în tulburarea
copilului [Ody M., 1997; Оклендер В., 2001; Грин В., Растин М., 2006].
Necesitatea cercetărilor sub aspect teoretic (ale particularităţilor individuale, ale conflictelor
intrapsihice ale pacienţilor în baza clinicii tulburărilor nevrotice (TN)) şi practic (studierea eficienţei

3
variantelor de psihoterapie – individuale, de grup, familiale) este impusă de insuficienţa unei teorii
şi practici terapeutice, care ar putea duce la o eficacitate maximă a tratamentului şi a măsurilor
profilactice. Astfel, ne-am orientat spre următoarele obiective:

Scopul lucrării
Optimizarea eficienţei psihoterapiei în tratamentul complex al nevrozelor la copii şi
adolescenţi.
Sarcinile lucrării
1. Evaluarea clinico-patopsihologică a manifestărilor clinice nevrotice la diferite etape ale
apariţiei lor, evidenţierea manifestărilor caracteristice a etapei prenozologice şi în perioada
tabloului clinic manifest.
2. Selectarea variantelor de aplicare a psihoterapiei individuale, în grup şi de familie în
corespundere cu factori predispozanţi, favorizanţi şi declanşatori în tabloul clinico-
patopsihologic al stărilor nevrotice.
3. Aplicarea psihoterapiei familiale în baza particularităţilor personalităţii părinţilor, aspectelor
funcţionării familiei şi celor educative pentru elucidarea şi înlăturarea factorilor, care
favorizează declanşarea stărilor nevrotice la copii şi adolescenţi.
4. Compararea eficacităţii diferitor modalităţi de tratament: complex (psihoterapeutic şi
farmacoterapeutic), psihoterapeutic, farmacoterapeutic (lotul martor). Analiza comparativă
eficacităţii şi studierea condiţiilor de aplicare a diferitor variante de psihoterapie (individuală,
de grup, familială) în tulburările nevrotice la copii şi adolescenţi.
5. Analiza procesului psihoterapiei, dinamicii datelor clinice, patopsihologice obţinute pentru
determinarea particularităţilor conflictelor intrapsihice, cauzelor generale de apariţie ale
acestora la copii şi adolescenţi.
6. Elaborarea algoritmului de aplicare al tratamentului complex în stări psihopatologice nevrotice
concrete cu aplicarea diferenţiată a variantelor de psihoterapie, precum şi a mijloacelor de
psihoprofilaxie.

Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific

Lucrarea s-a fundamentat pe ideile şi viziunile conceptuale elaborate pe parcursul timpului de
diferiţi cercetători cu renume în domeniul vizat:

Premise pentru estimarea şi interpretarea substratului biologic şi psihologic, factorilor endogeni
şi exogeni în declanşarea stărilor nevrotice la copii şi adolescenţi [Гарбузов В.И., 1994; Исаев
Д.Н., 1995; Захаров А.И., 1998; Şpiţ R., 2000; Winnicott D.W., 2004].

4

Principiul de tratament complex psihoterapeutic-farmacoterapeutic al TN la copii şi adolescenţi
[Карвасарский Б.Д.., 1998; Антропов Ю.Ф., Шевченко Ю.С., 1998]

Abordările psihoterapeutice în nevroze la copii şi adolescenţi [Klein M., 1959; Lebovici S.,
1961; Freud A., 1966; Эйдемиллер Э.Г., Юстицкий В.В., 1990; Oprea N., Revenco M.,
Cosmovici N., Paraschiv V, Chiriţă V., 1993; Diatkine R., 1994; Nacu An., 1997; Ody M.,
1997; Оклендер В., 2001; Грин В., Растин М., 2006].

Noutatea ştiinţifică a lucrării

• Strategiile psihoterapeutice s-au elaborat în baza studierii complexe a pacienţilor (investigaţii
clinice, paraclinice, patopsihologice, catamnestice, statistice) în condiţiile asistenţei psihiatrice
extraspitaliceşti.
• Novatoare se prezintă studierea comparativă condiţiilor de aplicare a diferitor variante de
psihoterapie - individuală, de grup, familială în funcţie de acuitatea simptomaticii nevrotice, de
datele clinico-patopsihologice, de vârsta pacienţilor.
• Un moment nou este diferenţierea conflictelor intrapsihice, avantajelor psihologice în cadrul
simptomaticii nevrotice la copii şi adolescenţi.
• Noutatea se prezintă şi prin aplicarea în complex a psihoterapiei familiale pentru soluţionarea
cauzelor de apariţie ale nevrozelor în context familial.
• Principii novatoare de aplicare diferenţiată a psihoterapiei în tratamentul complex al TN la
copii şi adolescenţi s-au punctat în cadrul unui algoritm curativ.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării

 Lucrarea prezintă o importanţă practică, reieşind din nivelul actual înalt al emigraţiei în ţară,
care aduce la consecinţe serioase: copiii rămân în grija buneilor, vecinilor sau chiar abandonaţi.
 În baza datelor clinico-patopsihologice o intervenţie psihoterapeutică dirijată a permis, într-un
interval de timp relativ scurt, acordarea ajutorului pacienţilor în procesul prelucrării şi
elaborării conflictelor intrapsihice, indiferent de gradul lor de conştientizare.
 Rezultatele înregistrate pot fi implementate în activitatea medicilor psihoterapeuţi, psihiatri, şi
medicilor de familie, pentru definirea metodei de psihoterapie şi elucidarea cauzelor TN la
copii şi adolescenţi.
 Implementarea pe o scară largă metodelor psihoterapeutice de inspiraţie psihanalitică, va
permite prevenirea evoluţiei maligne a manifestărilor nevrotice şi ameliorarea stabilă a stării
pacienţilor.

5
 Rezultatele investigaţiilor au fost implementate în activitatea practică a medicilor psihiatri,
psihoterapeuţi pentru copii din IMSP Spitalul Clinic de Psihiatrie mun. Chişinău, IMSP
Spitalul de Psihiatrie mun. Bălţi; în practica clinică a medicilor neurologi, pediatri din IMSP
Spitalul Clinic Municipal pentru Copii „Valentin Ignatenco”, IMSP Institutul de Cercetări
Ştiinţifice în domeniul Ocrotirii Sănătăţii Mamei şi Copilului, Centrele de Sănătate Mentală.

Aprobarea lucrării
Tezele de principiu şi rezultatele prezentului studiu au fost raportate şi deliberate la nivelul
diferitor foruri ştiinţifice din ţară şi internaţionale: la conferinţele ştiinţifice anuale ale
colaboratorilor şi studenţilor USMF „Nicolae Testemiţanu” (2002, 2003, 2005, 2007, 2008); la
Simpozionul naţional de psihiatrie, Durău, jud. Neamţ, România, 23-26 iunie 2005; la 9th Congress
for Bridging Eastern and Western Psychiatry, Iaşi, România, 9-12 Junie 2006; la Seminarul Moldo–
American de Psihiatrie Comunitară, Chişinău, 2007, 2008. Teza a fost examinată şi aprobată pentru
susţinere la Şedinţa Catedrei Psihiatrie, Narcologie şi Psihologie medicală a USMF „Nicolae
Testemiţanu” (proces verbal nr. 7 din 3 iunie 2008), la Şedinţa Seminarului Ştiinţific de Profil
„Psihiatrie şi Narcologie” 14.00.18 (proces verbal nr. 5 din 10 octombrie 2008).
Rezultatele lucrării au fost incluse în 11 publicaţii ştiinţifice (9 articole, 2 teze) în literatura
de specialitate republicană şi internaţională.
Teza a fost realizată la Catedra Psihiatrie, Narcologie şi Psihologie Medicală a USMF
„Nicolae Testemiţanu”, cu aplicare în incinta IMSP Spitalul Clinic de Psihiatrie, Dispensarul,
Staţionarul de zi pentru copii.

Volumul şi structura tezei

Teza este expusă în mod clasic într-un volum de 110 pagini de text dactilografiat şi constă din
introducere, 6 capitole, concluzii, recomandări practice, bibliografie alcătuită din 338 surse
ştiinţifice, rezumatul în limbile română, engleză şi rusă, cuvinte cheie, lista abrevierilor şi anexe.
Teza este ilustrată cu 12 tabele, 24 figuri şi 7 desene.

6
 Capitolul I.
REVISTA LITERATURII
1.1. Datele epidemiologice, clasificare, explorări clinice
Problema nevrozelor şi a tratamentului acestora are o importanţă mare în calitate de
problemă specifică secolului XX–XXI, fiind în atenţia atât a ştiinţelor medicale cât şi a acelor
sociale [138; 139]. Conform datelor OMS (2000), în ultimii 65 de ani numărul nevrozelor a crescut
de 24 de ori, iar numărul maladiilor psihice – de 1,6 ori. Potrivit prognozelor experţilor, în anul
2020 fiecare al patrulea locuitor al planetei va suferi de tulburare psihogenă [280; 281].
Problema tulburărilor nevrotice la copii şi adolescenţi a fost abordată pe parcursul deceniilor
cu o oarecare întârziere, comparativ cu investigaţiile realizate la maturi. Autorii menţionează
dificultăţile în cadrul cercetărilor epidemiologice în legătură cu necesitatea unei conversaţii mai
îndelungate cu copiii şi părinţii, înregistrarea manifestărilor nevrotice evidente: ticuri, balbism,
tulburare de comportament [247; 236; 199; 245]. Cu toate acestea rezultatele unor investigaţii
epidemiologice selective dovedesc că nevrozele fac parte din categoria celor mai răspândite forme
de patologii psihice în vârsta copilăriei, constituind 36%, iar tulburările nepsihotice - 80% din
numărul total de tulburări psihice la copii şi adolescenţi [237; 236; 285; 263]. După datele diferitor
autori reacţiile nevrotice, ce servesc ca bază pentru o eventuală dezvoltare a unei nevroze, sunt
depistate la 20-46% printre copii sănătoşi de vârstă preşcolară şi şcolară [270; 241]. Frecvenţa
tulburărilor nepsihotice la copiii de toate vârstele în diferite instituţii de învăţământ, variază între
22,5% şi 71% [263]. Printre studenţii colegiilor tehnice reacţiile psihogene sunt constatate de 14 ori
mai frecvent decât la şcolari şi de 2,5 ori mai frecvent – nevrozele. Acest fapt se reflectă asupra
nivelului de pregătire profesională, influenţează posibilitatea de angajare la serviciu în viitor şi este
în detrimentul sănătăţii psihice a maturilor [317]. În cercetări de lungă durată (50-60 ani) s-a urmărit
dependenţa corelată prosperităţii psihice, acuzelor somatice a personalităţii mature de spectrul
psihopatologiei nevrotice şi mediul social al copilului [156; 166; 95; 40; 146; 69].
Cercetătorii străini definesc importanţa medicală, socială şi economică a problemei nevrozelor
la copii şi adolescenţi [147; 311; 36]. Twenge J.M. [169] menţionează că la începutul secolului XXI
copilul este mai anxios (cu 20% a crescut anxietatea, neurotismul) decât la mijlocul secolului XX în
legătură cu influenţa tendinţelor sociale asupra personalităţii copilului: creşterea indicilor de
divorţuri, infracţiuni, şi într-o măsură oarecare – factorilor economici [331]. Conform datelor de
statistică tulburările anxioase se înregistrează la 5-18% cazuri copii şi adolescenţi [152; 20].
Dabkowska M. (2004) subliniază fenomenul comorbidităţii la 60% pacienţi, drept una dintre cele
mai dificile probleme în sensul evaluării şi tratamentului tulburărilor anxioase [41; 84]. Multiple

7
studii consacrate tulburărilor nevrotice constată complexitatea simptomatologică, prezenţa
simptoamelor depresive în structura maladiilor, care influenţează evoluţia, pronosticul şi strategiile
terapeutice [230; 103; 233; 105; 245; 102; 38; 92; 145]. Tulburările depresive se depistează la 8%
din persoanele tinere [106; 26]. Deşi datele statistice atestă că tulburările obsesiv-compulsive se
depistează doar la 2% copii şi adolescenţi, unii autori relatează, că manifestări clinice a ticurilor
includ simptomatica tulburărilor anxioase, depresive, obsesiv-compulsive şi de comportament,
[148; 17; 11; 55; 149]. Actualmente o atenţie deosebită este acordată enurezisului, care se constată
la 20% populaţie infantilă în Anglia şi la 5-7 milioane în America [68]. Autorii evidenţiază aspectul
medical, social şi economic al acestei probleme [67; 79; 62].
Conform datelor de statistică, în Republica Moldova tulburările nevrotice la copii şi
adolescenţi sunt luate la evidenţă împreună cu tulburările organice de personalitate în grupul de
tulburări nepsihotice [35]. Din anul 2003 (implementarea asigurării obligatorii de asistenţă
medicală) datele statistice privind adolescenţii se includ în numărul copiilor până la vârsta de 18
ani. Tulburări nepsihotice alcătuiesc 74,2% din numărul total de tulburări psihice la copii. Pe
parcursul ultimilor 3 ani se observă o creştere a incidenţei tulburărilor nepsihotice la copii până la
18 ani - figura 1.

1600
1564,4
1400
1200
1000 769
800 567,5
525,9 496,1
600 442,3 377,4 447,5
339,9
400 276,03
200
0
2003 2004 2005 2006 2007

incidenţa în mun. Chişinău incidenţa în Republica Moldova

Fig. 1. Incidenţa tulburărilor nepsihotice la copii până la 18 ani în mun. Chişinău şi

Republica Moldova, a. 2003-2007 (la 100 mii populaţie infantilă).

Din figura 1 rezultă, că pe parcursul anilor 2003-2007 se relevă oscilaţii ale incidenţei
tulburărilor nepsihotice la copii. În anul 2003 acest indice a crescut fabulos, din cauza că s-au
introdus modificări în documentaţia de evidenţă, au crescut cerinţele faţă de numărul de vizite ale
bolnavilor: sunt luate în consideraţie consultaţiile cu scop profilactic (ulterior se analizează separat).
Oscilaţiile incidenţei ar putea fi influenţate de asemenea de factorii socio-economici: 19% din
populaţie a emigrat din cauza situaţiei materiale precare [35]. În legătură cu plecarea părinţilor peste

8
hotare, copii şi adolescenţi lăsaţi în ţara pentru tutelarea la bunici, alte rude sau la străini n-au avut
posibilitatea să se trateze - în anii 2004-2005 incidenţa tulburărilor nepsihotice s-a redus [35].
Incidenţa tulburărilor nepsihotice în mun. Chişinău deseori depăşesc nivelele în RM, posibil, graţie
depistării mai active a bolnavilor, deoarece în Dispensarul SCP IMSP sunt concentraţi medici
psihiatri pentru copii, asistenţă consultativă se acordă în instituţiile medicale de profil general,
activează 3 psihoterapeuţi, dar în 15 raioane a Republicii şi în mun. Bălţi lipsesc aceşti specialişti
[35].
Ţinând cont de creşterea continuă a incidenţei tulburărilor nepsihotice la populaţia infantilă,
studierea particularităţilor manifestării clinice ale nevrozelor şi modalităţilor eficiente de tratament,
profilaxia acestora se impune drept una dintre direcţiile prioritare de cercetare în psihiatria modernă.
Constatarea reală a incidenţei nevrozelor la copii şi adolescenţi poate fi stabilită numai
conform unor criterii unice, clasificare clinică a termenilor folosiţi şi a manifestărilor nevrotice.
Însă, necătând la prezenţa unei clasificaţii propuse de OMS: ICD-10 [85], în majoritatea ţărilor cu o
asistenţă psihiatrică şi psihoterapeutică bine dezvoltată sunt prezente clasificaţii naţionale, uneori cu
divergenţe semnificative între ele.
În ICD-10 termenul de „nevroză ” este substituit prin tulburări nevrotice, legate de stres şi
somatoforme [85]. Această rubrică include şapte subdiviziuni: 1) Tulburări anxios-fobice; 2) Alte
tulburări anxioase; 3) Tulburări obsesiv-compulsive; 4) Reacţii la stres şi tulburări de adaptare; 5)
Tulburări disociative (conversive); 6) Tulburări somatoforme; 7) Alte tulburări nevrotice.
Manifestările depresive la nivel nevrotic sunt examinate atât în cadrul nevrozelor depresive cât şi în
grupul personalităţilor depresive având un tablou clinic destul de asemănător. Clasificarea dată
prezintă tot spectrul de dereglări psihogene incluzând în sine, comparativ cu clasificarea naţională,
nu numai stările nevrotice, dar şi dezvoltările nevrotice (stări cronice), tulburări de personalitate şi
stările reactive.
În clasificarea tulburărilor psihice, propusă de Asociaţia Americană a Psihiatrilor DSM-IV
[46], termenul de „nevroză” este exclus, deoarece este greu de definit, iar formele clinice, care
aparţin definiţiei nozologice date au puţine caracteristici comune. Termenii mai concreţi („starea
depresivă”, „stare obsesivă” şi etc.) poartă în sine mai multă informaţie, decât termenul de
„nevroză”, care a fost mult folosit de teoreticieni psihanalişti şi ca urmare mulţi psihiatri îl
interpretează nu sub aspect clinic ci sub aspect etiologic. Din această cauză manifestările clinice
descrise, care aparţin stărilor nevrotice nu sunt grupate aparte ci se prezintă izolat în trei diviziuni:
tulburări anxioase, disociative şi somatoforme.
În DSM-IV şi ICD-10 unele forme clinice ale nevrozelor la copii şi adolescenţi sunt grupate
în capitolul „Tulburări comportamentale şi emoţionale cu debut în copilărie sau adolescenţă”, în

9
diferite subdiviziuni: tulburarea de conduită asociată cu tulburarea nevrotică; anxietatea de separare,
tulburare anxios-fobică în copilărie, anxietate socială în copilărie, tulburarea de rivalitate fraternă;
ticurile; enurezisul; encoprezisul; balbismul; alte tulburări comportamentale şi emoţionale ale
copilăriei sau adolescenţei. Un număr de manifestări nevrotice la copii şi adolescenţi sunt plasate în
alte capitole, deoarece pot apare la orice vârstă. De exemplu, tulburările instinctului alimentar, ale
somnului, fobiile [85; 46]. DSM–IV conţine de asemenea compartimente în care sunt examinaţi
factorii cu semnificaţie etiopatogenetică ai nevrozelor: psihologici, educaţionali, sociali, culturali la
nivelul familiei şi societăţii. Aplicarea acestor criterii de diagnostic contribuie la studierea mai
profundă a tulburărilor nevrotice la copii şi adolescenţi.
Şcoala psihiatrică rusă în majoritatea cazurilor evidenţiază trei variante de stări nevrotice
(obsesivă, isterică şi neurastenică), examinând celelalte manifestări nevrotice ca particularităţi
clinice al acestor trei variante. Stările reactive sunt examinate în parte din cauza frecvenţei
fenomenelor, ce pot fi interpretate ca psihotice [222; 247; 230; 236; 239; 233]. Личко А. Е. (1979)
subliniază, că la copii manifestările nevrotice sunt monosimptomatice, mai puţin organizate, cu
tulburări somato-vegetative şi psihomotorii, însă la adolescenţi formele clinice sunt conturate cu
tendinţă spre „substituirea” simptomelor psihomotorii cu tulburări de comportament [253; 277;
276].
Psihiatria naţională examinează la fel trei forme de nevroze clasice şi încă un grup de nevroze
mixte: ticuri, logonevroză, enurezis, anorexie [136; 130; 139; 137].
În paralel la prezentele clasificări specialiştii în domeniu continuă să depună eforturi în
conturarea aspectelor clinice ale diferitor stări nevrotice la copii şi adolescenţi. O atenţie deosebită
se acordă aspectelor psihopatologice în stările de anxietate şi fobii [133; 252; 8; 173; 20; 41; 36;
308; 84], tulburărilor de somn [83; 260; 168]. Se evidenţiază aparte dereglările obsesiv-compulsive
[143; 65; 155], ticurile [97; 328; 17], tricotilomania [23; 154; 185], balbismul [219; 211; 276], fiind
descrise subdiviziuni, particularităţi clinice la diferite vârste. Multiple lucrări ştiinţifice sunt
dedicate dereglărilor somatoforme [184; 4; 271; 167; 82; 38; 99], enurezisului [273; 316; 262; 329],
encoprezisului [108; 16; 29; 3]. O atenţie deosebită se atrage dinamicii nevrozei isterice [115; 126;
190; 89; 137], depresive [246; 242; 103; 255; 102; 74], trăsăturilor de personalitate nevrotică [163;
108; 98; 138; 44; 109]. Stările limitrofe (Borderline), ocupând o poziţie intermediară între stările
nevrotice şi cele psihotice, sunt psihopatologic mai grave [118; 121; 24; 31; 138; 187].
• Astfel, absenţa clasificării unice, poate crea condiţii pentru subestimarea răspândirii TN la
copii şi adolescenţi. Datele de statistică atestă un nivel insuficient de studiere a acestei
probleme în Republica Moldova.

10
• Din punctul nostru de vedere, problema TN la copii şi adolescenţi urmează a fi examinată în
complex: în baza clasificării unice, care ar reflecta particularităţile de vârstă ale TN, luând în
consideraţie datele dezvoltării psihice ale copilului, adolescentului, precum şi factori ereditari,
familiali, sociali.

1.2. Psihoterapia, aspecte contemporane în tratamentul nevrozelor la copii

şi adolescenţi
Răspândirea şi rezistenţa TN la copii şi adolescenţi dictează necesitatea elaborării unor
metode eficiente de tratament şi profilaxie [116; 119; 77; 32; 178; 139]. Tratamentul complex
include metodele de terapie biologică, psihologică şi socială, care iau în consideraţie mecanismele
respective ale etiopatogeniei nevrozelor [247; 171; 3; 11; 9]. Unii autori relatează, că deşi metodele
biologice de tratament (farmacologice şi fizice) se limitează la obţinerea unui efect simptomatic,
influenţând în cel mai reuşit caz patogenia manifestărilor clinice, ele sunt de perspectivă, graţie
accesibilităţii lor [222; 253; 125; 128; 328; 262; 184; 199; 173; 178; 115]. Mulţi autori susţin
opinia, că psihoterapia prevalează în complexul terapeutic al nevrozelor, graţie originii
psihogene a TN [247; 117; 127; 128; 195; 194; 297; 248]. Unii autori relatează, că psihoterapia,
fiind influenţa psihoterapeutului sau a grupului psihoterapeutic asupra pacientului, în sens larg
include socioterapia, ergoterapia, terapia ocupaţională. Conform părerilor unor autori, psihoterapia
previne aplicarea excesiv de frecventă a preparatelor psihofarmacologice, ceea ce e deosebit de
important în cadrul terapiei nevrozelor la copii şi adolescenţi [119; 124; 125; 236; 18].
Numeroase publicaţii sunt consacrate psihoterapiei sugestive în tratamentul nevrozelor la
copii şi adolescenţi [273; 222; 253; 331; 211; 223; 236; 248; 86]. Psihoterapia sugestivă are ca scop
înlăturarea sau micşorarea intensităţii simptomaticii (asemănător cu efectul clinic al
psihofarmacologiei) prin sugestie directă sau indirectă [273; 212; 213; 214]. Cercetările
experimental-teoretice au permis estimarea limitelor terapeutice ale stărilor hipnotice în diverse
nevroze şi în diferite perioade de vârstă [314; 16; 4; 90; 84; 129]. Variantele noi de hipnoză
nedirectivă, folosirea „programării neuro-lingvistice” au adus la o eficacitate sporită a sugestiei,
însă nu au reuşit să depăşească nivelul patogenetic al intervenţiilor [268; 337; 279; 193]. Pentru a se
îndepărta, sub aspect metodologic, de sugestia pasivă ca şi de caracterul reflex condiţionat al
procedeului, Schultz J.H. (antrenamentul autogen) insistă asupra participării conştiente şi asupra
efortului de cunoaştere şi stăpânire a Eu-lui, permiţând astfel insului să-şi exercite această forţă atât
în situaţii normale, în vederea înlăturării tensiunii, cât şi în situaţii patologice, obţinând înlăturarea
unor simptome [251; 296; 331; 278; 211; 194; 70]. În opinia lui Карвасарский Б.Д. (1990) doar
abordările centrate la personalitate pot constitui fundamentul psihoterapiei nevrozelor, deoarece

11
asigură soluţionarea problemelor strategice, spre deosebire de metodele de psihoterapie
simptomatice care soluţionează probleme de tactică [247; 290; 243].
În psihoterapia contemporană există multiple direcţii, metode, concepte teoretice care uneori
exclud abordările de alt gen. Direcţiile principale ale psihoterapiei sunt următoarele: psihodinamică,
fenomenologică (existenţial–umanistă), cognitiv-comportamentală, care se aplică individual şi în
grup [194; 299].
Psihoterapia cognitivă se bazează pe concepţiile teoretice lui Beck A. (1979) şi „teoria
raţional-emoţională” a lui Ellis A. (1958). Emoţiile negative, care generează dereglări nevrotice,
apar din cauza necorespunderii structurilor cognitive [117; 119; 318], dereglările personalităţii sunt
legate de modul deformant de recepţie proprie şi al lumii, care nu corespunde realităţii [194; 34;
40]. Analiza schemelor cognitive ale pacientului, formarea altora mai adecvate, contribuie la
folosirea formelor noi comportamentale [125; 128; 1; 172]. Reprezentanţii terapiei
comportamentale interpretează dereglările nevrotice ale conduitei ca provenite din relaţii învăţate
greşit [247; 194; 248 ; 113]. Modificarea comportamentului este îndreptată spre dirijarea,
reeducarea conduitei pacientului cu ajutorul unor aşa tehnici ca atenuarea, condiţionarea, modelarea
şi etc. [122; 248; 112; 12]. Actualmente toate abordările cognitive utilizează tehnicile
comportamentale. Abordarea cognitiv-comportamentală se aplică în psihoterapia copiilor cu
fobii [77; 41; 39; 173; 88]. În tratamentul ticurilor se aplică tehnici de antrenament (formarea
deprinderii inverse, fortificarea negativă a muşchilor antrenaţi în tic, dezvoltarea semnelor
prevestitoare, a capacităţii de reprimare a ticurilor, antrenarea autoobservării, a relaxării), precum şi
intervenţii directiv-didactice în cadrul lucrului cu familie [110; 55; 113; 12; 78; 148; 172; 170]. În
terapia enurezisului de asemenea se aplică tehnici de antrenament (controlul reţinerii urinării,
sistemul de recompensare, diagrama nopţilor uscate, trezirea şi scularea) şi strategii cognitive:
explicarea procesului enurezisului, „biofeedback” [171; 79; 68]. În psihoterapia tulburărilor
somatoforme (dureri abdominale recurente) Hotopf M. şi Carr S. (2003) au remarcat eficienţa
abordării cognitiv-comportamentale: „dirijarea imaginaţiei”, a tehnicii relaxării progresive [82,
186].
Abordarea psihodinamică. Psihanaliza, dezvoltată din descoperirile lui Freud S. (1895,
1990, 1905, 1915), ca sistem psihologic şi metodă terapeutică, subliniază importanţa forţelor
inconştiente în viaţa psihică. Oferind pacientului posibilitatea să înţeleagă că simptoamele sale
nevrotice, comportamentul său, derivă din „conflicte inconştiente”, psihanaliza permite acestuia „să
facă alegeri” (decizii) raţionale, în loc să acţioneze automat [322; 323; 135; 324; 320; 321].
Psihanaliza infantilă clasică fundamentează lucrările lui Freud A. (1946), Hartmann H. (1958),
Klein M. (1950), care cu scopul studierii motivaţiilor şi conflictelor inconştiente la copii, au folosit

12
tehnici de joc, luând în consideraţie dezvoltarea insuficientă la copii a deprinderilor verbale pentru
descrierea sentimentelor şi problemelor sale [320; 174].
Freud A. (1946) subliniază importanţa mecanismelor de apărare, care protejează
personalitatea de efectul neplăcut al anxietăţii, Hartmann H. (1945) acordă atenţie funcţiei adaptive
a „Ego”-lui [321; 175]. Contribuţii valoroase ale Annei Freud (1936, 1951) derivă din studiile pe
termen lung ale observaţiei copilului. În cursul acestor investigaţii s-au pus câteva probleme
referitoare la sensul „Ego”-lui, când şi cum se dezvoltă conştiinţa de „Ego” şi care sunt consecinţele
pentru individ, dacă acest proces eşuează [135].
Jacobson E. (1954), Winnicott D. (1953) şi Bowlby J. (1958) subliniază importanţa
ataşamentului timpuriu de mamă şi vicisitudinile procesului de reperare şi individualizare [217;
218; 182]. Câţiva autori remarcă importanţa „relaţiilor interpersonale” (Sullivan H., 1953), rolul
identificării şi al transformărilor personalităţii de-a lungul vieţii (Erickson E., 1968), rolul factorilor
sociali, politici şi culturali în dezvoltarea individului (Horney K., 1950) [338; 194; 216; 43; 18]. În
tratamentul TN la copii şi adolescenţi Freud A. (1930) subliniază rolul important al părinţilor:
„Realizarea de către analişti a intervenţiilor educaţionale contribuie la îmbogăţirea experienţei
părinţilor, sau întâlneşte din partea lor rezistenţă, ceea ce face analiza imposibilă” [320; 221].
Psihoterapia activă (directivă) prin joc presupune atitudinea activă a terapeutului, utilizarea
interpretărilor, ceea ce orientează activităţile copilului, dezvoltarea jocului şi de asemenea îi scad
încordarea, anxietatea [175]. Pentru descărcarea retrăirilor traumatice, Levy D. (1938) introduce în
structura activităţii de joc condiţii stresogene: tehnicile de „eliberare” de frică, anxietate sau
comportament agresiv. Totuşi, eficienţa tehnicilor depinde de respectarea unor condiţii: factorul de
stres cunoscut, manifestări clinice pronunţate, dar nu un grad avansat al bolii, absenţa legăturii
problemelor copilului cu situaţia familială [101]. Dezvoltarea terapiei prin joc structurat este
îndreptată spre elaborarea unor situaţii specifice, care stimulează creativitatea copilului, în scop
diagnostic şi terapeutic [264; 336]. Psihoterapia directivă prin joc se aplică individual şi în grup
pentru soluţionarea situaţiilor conflictuale, dirijarea conduitei pacientului, reeducarea şi apropierea
spre formele acceptate de comportare [237; 302; 313; 314; 175; 264; 137].
Desocio I.E. (2005) propune integrarea teoriei dezvoltării individuale cu metoda narativă în
psihoterapia copiilor şi adolescenţilor [45]. Folosirea miturilor şi metaforelor din istoriile
audiovizuale contemporane pentru copii ajută la crearea unor istorii pozitive de viaţă, care
influenţează formarea identităţii pacienţilor [22].
În constituirea psihoterapiei în Rusia o influenţă serioasă a avut „concepţia psihoterapiei
patogenetice” a lui Мясищев В.Н. (1960), ce se bazează pe psihologia relaţională [243; 194; 248].
Specific pentru concepţia patogenetică este examinarea nevrozei ca o dereglare globală a

13
personalităţii, o dereglare neuropsihică „psihogenă” (de regulă conflictogenă) care apare în urma
perturbării relaţiilor extrem de importante, vitale ale omului şi se manifestă prin fenomene clinice
specifice în lipsa simptomaticii psihotice [290]. Unele deosebiri în aplicarea metodei la copii se
explică prin lipsa conştientizării cauzelor de îmbolnăvire. De aceea la copiii de vârstă mică se aplică
procedee de distragere, de trecere într-o nouă activitate, iar la elevi şi adolescenţi – metode directiv-
didactice, psihoterapia raţională [222; 253; 277; 237; 211; 332; 223; 315; 11].
Din punctul de vedere al direcţiei existenţial-umaniste a psihoterapiei (terapia lui Rogers C.,
1951, gestalt terapia lui Perls F., 1969) nevroza este o urmare a incapacităţii şi imposibilităţii de
actualizare al „Eu”-lui intern. Rogers C. vede scopul psihoterapiei în formarea unor condiţii
psihoterapeutice (triada: atitudine pozitivă, empatie, congruenţă), care ar favoriza schimbarea
concepţiei pacientului despre sine prin schimbarea autoaprecierii într-un sens pozitiv, ceea ce
înlesneşte dobândirea unor forme comportamentale noi, bazate pe o apreciere proprie [194; 248].
Psihoterapia nedirectivă prin joc - Axline W. (2000) a integrat principiile terapiei lui Rogers C. şi
tendinţa naturală a copilului spre autoafirmare, autocunoaştere şi autodirijare. Libertatea activităţii
de joc este completată de atitudinea faţă de copil ca faţă de o personalitate care deţine o forţă internă
capabilă să-şi modifice constructiv comportamentul [335]. Unii autori insistă asupra restricţiilor în
psihoterapia prin joc, pentru a susţine legătura terapiei cu realitatea şi stabilitatea relaţiilor
terapeutice [264]. Astfel, durata neschimbată a şedinţei, interzicerea deteriorării materialului de joc
şi utilizării psihoterapeutului în calitate de obiect al agresiunii, dezvoltă la copii simţul
responsabilităţii [338; 174].
Toate direcţiile psihoterapiei utilizează varianta de grup, contribuind la dezvoltarea
psihoterapiei de grup [204; 203; 250; 257; 128; 306; 112; 21; 129]. O mare influenţă asupra
dezvoltării psihoterapiei de grup o au reprezentanţii psihologiei umaniste, care au subliniat
potenţialul terapeutic al relaţiilor în grup pentru depăşirea barierelor în calea spre autoactualizare şi
autorealizare a copilului [293; 174]. Conţinutul principal al lucrului grupului devine analiza
modalităţilor tipice de interacţiune, comparând comportamentul în situaţia actuală „aici şi acum” cu
caracterul şi urmările unui astfel de comportament în trecut [293].
Reprezentanţii psihoterapiei de grup psihanalitice subliniază importanţa analizei dinamicii
interacţiunilor pacienţilor în grup, ce formează condiţiile pentru apariţia multiplelor aberaţii
transparente în relaţiile membrilor ei [48; 197; 170]. În opinia lui Slavson S.R. (1947) solidaritatea
grupului contribuie la autodeschiderea spontană. Fiecare pacient obţine rezultate prin eforturi,
posibilităţile proprii de conştientizare a conflictelor interne, tendinţelor agresive, sentimentelor
culpabilităţii, fricii [248]. Захаров А.И. (1998) subliniază potenţial terapeutic al relaţiilor în grup,
bazându-se pe particularităţile psihologice ale adolescenţilor: tendinţa spre grupare, lărgirea

14
diapazonului comportamentului de rol, neliniştea din cauza descoperirii lumii subiective şi formării
imaginii „Ego”- ului [332; 247; 236; 270; 293]. Tyminski R. (2005) constată, că în cazurile
comportamentului de opoziţie dinamica grupului include fazele de coeziune, diferenţiere şi
apropiere, care reflectă dezvoltarea socială a pacienţilor în interiorul şi în exteriorul grupului [170].
Formele de grup în psihoterapia cognitivă şi comportamentală se bazează pe concepţiile
teoretice comportamentale. Materialul lucrării în grup îl constituie interacţiunile membrilor, ce sunt
supuse unei analize cognitive pentru elaborarea strategiei de rezolvare ale problemelor fiecărui
pacient în parte [78; 148; 172; 170]. Şedinţa prevede trainingul expresivităţii afective şi jocuri de rol
[326; 248]. Psihoterapia în grupul de adolescenţi cu tulburări anxioase, obsesiv-compulsive,
depresive, ticuri, tricotilomania este îndreptată spre corijarea structurilor de percepţie neadecvate
prin intermediul argumentării, analizei şi prezentării „legăturii inverse” (feedback), cât şi a
variantelor terapiei comportamentale [268; 269] ce au ca scop de a învăţa pe pacienţi noi modalităţi
de rezolvare a situaţiilor dificile, a trainingului comportamentului interpersonal [332; 122; 125;
128; 207; 37; 39; 63; 141; 178].
Psihoterapia psihodramatică se bazează pe concepţiile teoretice şi practice ale lui Moreno J.
(1946) [275; 248]. Autorul menţionează, că dereglările personalităţii sunt o urmare şi manifestare a
dereglării relaţiilor cu anturajul din societate. Reieşind din aceasta şi bazându-se pe concepţia
dinamicii grupurilor mici, el consideră grupul drept cel mai adecvat instrument de corecţie al
relaţiilor prin jocurile de rol pentru reprezentarea lumii interne şi comportamentului social [6]. În
baza efectului curativ se află spontaneitatea, creativitatea, legătura emoţională sinceră între membrii
grupului, catarsisul şi insaitul. Psihodrama cu diversele procedee sunt folosite în Gestalt terapia,
metodele de trening, în terapia familială psihanalitică: imagini părinţilor (doi terapeuţi),
dramatizarea rolurilor de familie contribuie la depistarea şi analiza conflictelor interne, a fixărilor
patologice în dezvoltarea individuală copilului, adolescentului [96; 334]. În aspect de vârstă, unii
autori remarcă 4-7 ani, drept perioadă de dezvoltare intensă al comportamentului de rol a
personalităţii, de aceea înscenarea jocurilor înlesneşte soluţionarea situaţiilor conflictuale, eliberarea
de fobiile, dirijarea conduitei pacientului [237; 332; 205].
Psihodrama în complex cu ritmicitatea şi expresivitatea manifestării sentimentelor definesc
concepţia educaţiei psihomotorii a copiilor. Psihoterapia cinetică se aplică la copiii cu dificultăţi în
comunicarea şi însuşirea exprimării sentimentelor într-o limbă abstractă. În jocurile de rol copiii
învaţă să înţeleagă şi să-şi exprime adecvat diferite emoţii [326]. Allan J. (1997) aplică procedeele
psihodramei, artterapiei, psihoterapiei nedirective prin joc la copii cu fobii, comportament agresiv
pentru restabilirea autocontrolului, consolidarea autonomiei, dezvoltarea expresiei verbale şi
simbolice [237; 196; 314; 157].

15
 Analiza tranzacţională a lui Berne E. (1957, 1964) este o metodă, care asociază aspectul
cognitiv, afectiv, comportamental şi de grup. Scopul terapiei este analiza structurală a personalităţii
– conştientizarea stărilor „Eu”- lui („părinte”, „copil”, „adult”), cercetarea programării timpurii şi a
soluţiilor referitoare la principiul de viaţă, realizarea autonomiei personalităţii, responsabilitatea
pentru faptele şi sentimentele proprii. Retrăirea scenelor din copilăria fragedă graţie aplicării
procedeelor de Gestalt terapie, psihodramă, modificarea comportamentului permit de a lua o decizie
nouă la nivel intelectual şi afectiv [204; 203; 248].
Revistele contemporane sistematice subliniază eficienţa programelor de training pentru
părinţi, care includ terapia tranzacţională „părinte-copil” în grup pentru tratarea tulburărilor
afective şi de comportament la copii şi adolescenţi [72; 131; 13].
În opinia lui Keen A.W. (2004) există dificultăţi în aplicarea metodelor de psihoterapie la
copii şi adolescenţi cu manifestări afective şi de comportament: insuficienţa „Ego - conceptului”,
autorespectului contribuie la deficitul unei baze solide pentru alianţa terapeutică. Autorul foloseşte
muzicoterapia pentru antrenarea pacienţilor în procesul psihoterapeutic: ascultarea cântecelor,
discuţii, compunerea şi interpretarea muzicii [89; 91; 162; 153].
Psihoterapia de familie studiază tulburările afective şi nevrotice la copii şi adolescenţi din
punct de vedere al funcţionării familiei în întregime. Lebovici S. (1966), Graham Ph. (1976),
Minuchin S. (1974), Howells I. (1968) susţin necesitatea tratării de acelaşi medic a părinţilor şi
copiilor. În cadrul diferitor direcţii în psihoterapie se realizează variate de influenţe asupra relaţiilor
interpersonale ale membrilor familiei în scopul de a elimina tulburările lor afective, care sunt mai
pronunţate la pacient [237; 334; 248; 249; 333].
Direcţia psihodinamică în psihoterapia de familie analizează influenţa problemelor
psihologice nesoluţionate anterior ale membrilor familiei asupra simptomelor lor nevrotice şi
relaţiile reciproce la momentul dat. Elucidarea evenimentelor şi sentimentelor, dezvăluirea
secretelor au un efect terapeutic, contribuind la instalarea comunicărilor verbale, afective între
membrii familiei, între părinţi şi copii [196; 248; 24; 105; 111; 57; 104]. Numeroşi savanţi au
constatat legătura TN la copii cu starea de depresie a mamei, al tatălui, de-aceea consideră că
tratarea şi îngrijirea simultană a părinţilor şi copiilor este mai eficientă [82; 186; 165]. Horn H.
(2003) înaintează trei concepţii despre antrenări ale părinţilor în tulburarea copilului: 1)
neînţelegerea de către părinţi a ceea ce este necesar pentru dezvoltarea copilului lor, 2) legătura
tulburării copilului cu conflictele inconştiente ale părinţilor, 3) tulburările copiilor rezultate din
imaturitatea structurală a personalităţii educaţionale [81; 134].
Psihoterapia „mamă-copil” constituie o abordare valoroasă în terapia copiilor mici şi a
pruncilor. Prezenţa copilului în cadrul terapiei eliberează fenomenul de transfer la părinte, ceea ce

16
permite intervenţia directă, imediată în relaţiile reciproce „mamă-copil”. Această metodă poate fi
aplicată şi la copii în perioada latentă, care în relaţiile de ataşament reprezintă obiectul proiecţiilor
negative ale mamei [19]. Multiple studii atestă, că nesiguranţa, dezorganizarea relaţiilor precoce
„mamă-copil” contribuie la un deficit al expresiei verbale, simbolice a stării afective şi somatice cu
apariţia tulburărilor somatoforme, comportamentale la copii şi adolescenţi [99; 18; 168]. În caz de
tulburări somatoforme se aplică o abordare multidisciplinară: psihoterapia „mamă-copil”,
psihoterapia psihodinamică individuală sau în grup, îngrijirea pediatrică, farmacoterapia [152; 38;
186; 13].
Metoda terapiei prin joc a relaţiilor „copii – părinţi” asociază terapia prin joc a copiilor şi
instruirea părinţilor pentru un comportament competent psihologic cu copiii. Părinţii îşi formează
deprinderi de organizare a lecţiilor prin joc acasă [256; 264; 175]. În lucrul terapeutic cu familia
Arad D. (2004) foloseşte tehnica de compunere a istoriilor de joc despre animale, care joacă rolul
de „alter ego” al membrilor familiei. Procesul activ de creaţie contribuie la manifestarea
sentimentelor conflictuale şi reevaluarea convingerilor greşite despre sine, despre alţii şi
exteriorizarea dorinţelor, fobiilor, sentimentelor agresive şi fanteziilor într-un context plin de
siguranţă. Psihodramatizarea istoriilor facilitează dialogul între membrii familiei şi lucrul
metaforelor terapeutice în afara şedinţelor [7].
Direcţia sistemică şi strategică a psihoterapiei de familie îşi pune obiectivele: înlăturarea
conflictului familial, reconstruirea şi consolidarea deprinderilor de relaţii intrafamiliale [334, 248;
333]. Psihoterapia familială sistemică actuală se implementează de un grup de psihoterapeuţi, care
analizează sistemele de comunicare ale membrilor familiei, realizează controlul, conducerea
structurii ierarhice a sistemului familial şi defineşte căi de evitare a conflictelor, de formare a
coaliţiilor [144]. Se foloseşte atmosfera creativă pentru autoafirmarea copiilor şi adolescenţilor prin
desene şi artă, intervenţii verbale, precum şi tehnici de discuţii familiale: abilitatea de a asculta;
instruirea cu ajutorul întrebărilor, rezumarea, explicarea stărilor afective ale membrilor familiei.
Şedinţa psihoterapiei de familie constă din următoarele etape: 1) discuţia introductivă cu familia, 2)
studierea necesităţilor personale, 3) concretizarea mesajelor, 4) schimbul de opinii pe viu, 5)
acordarea timpului pentru comentarii, 6) monitorizarea discuţiei familiale [334; 293].
Direcţia eclectică asociază diverse metode în funcţie de mecanismele curative: sugestia,
temele pentru acasă de modificare a comportamentului, analiza şi interpretarea corelaţiilor,
discuţiile în grup şi etc. Diagnosticul psihoterapeutic evidenţiază şase factori: problemele
situaţionale; încălcările în sistemul familial; tulburările cognitive şi comportamentale; problemele
afective; dereglările de dezvoltare şi tulburările de personalitate ale copilului; factorul somatic.

17
 Azar S.T (2005) prezintă antrenarea părinţilor conform unor „scheme” ale rolurilor în familie,
care pot fi inadaptabile, negative, rigide. Intervenţiile practice sunt determinate de multitudinea
metodelor psihoterapeutice: terapia cognitiv-comportamentală, trainingul părinţilor, terapia
familială, psihoterapia psihanalitică „părinte-copil” [131; 10; 13].
Baza metodologică a psihoterapiei la copii în şcoala rusă conform cu Спиваковская А.С.
(2000), Гарбузов В.И. (1994), Эйдемиллер Э.Г, (1999), Шевченко Ю.С. (2002) o constituie
aplicarea complexă a diverselor procedee psihoterapeutice în cadrul formelor principale de
psihoterapie: individuală, familială, de grup, ţinând cont de specificul etapelor de dezvoltare
ontogenetică [211; 333; 314]. În perioadele de vârstă fragedă se aplică metodele orientate asupra
simptomatologiei, psihoterapia „mamă-copil”, la vârsta adolescenţei – metodele centrate asupra
personalităţii [222; 237; 235; 199]. În psihoterapie autorii evidenţiază următoarele etape: jugularea
simptomaticii acute, stabilirea contactului cu pacientul, diagnosticul, trasarea obiectivelor
terapeutice şi realizarea lor, consolidarea efectului terapeutic şi profilaxia recidivelor posibile [248;
224].
Analiza eficacităţii farmacoterapiei (Clomipramine, Paroxetin, etc.) în tulburările obsesiv-
compulsive, depresive, anxioase la copii şi adolescenţi arată rezultate contradictorii, monitorizarea
închisă necesită estimarea efectelor adverse: comportament depresiv, gânduri de sinucidere,
sinucideri şi altele [149; 74; 26]. Multiple studii consacrate tratamentului tulburărilor nevrotice
constată, că farmacoterapia este binevenită doar în stări acute, pronunţate (cu un control strict al
dozei preparatului în plasma sângelui) în scop de pregătire a pacientului pentru psihoterapie [107;
41; 20; 145]. În tratarea tulburărilor obsesiv-compulsive la copii şi adolescenţi se practică
următoarea ierarhie a metodelor: psihoterapia psihodinamică, terapia comportamentală,
farmacoterapia: Clomipramine, Sertraline şi Fluvoxamine - preparatele sunt aranjate în ordinea
descreşterii eficienţei lor [110; 55; 107; 151; 56; 9]. Programele terapeutice ale tulburărilor
anxioase, depresive combină psihoterapia cognitiv-comportamentală cu consultaţiile familiale. În
opinia lui Hudson J.L. et. al. (2005) psihoterapia cognitiv-comportamentală este o alegere curentă în
tratarea acestor tulburări, în viitor este posibilă o analiză comparativă a efectului acesteia printre
alte metode psihoterapeutice [37; 39; 63; 84]. TADS TEAM (2005) în cercetarea de lungă durată în
terapia depresiilor la adolescenţi atestă eficienţa combinării antidepresivelor cu psihoterapia
cognitiv-comportamentală sau interpersonală. Psihoterapia interpersonală presupune învăţarea
adolescenţilor să-şi înţeleagă sentimentele, să lege afectele cu evenimentele, să soluţioneze
problemele şi să-şi educe o experienţă comunicativă [160].
Glaser J.P. (2006) subliniază, că eficienţa tehnicilor comportamentale în psihoterapia
enurezisului cedează în comparaţie cu „alarmele” urinare sau farmacoterapia (Imipramin,

18
Desmopresin acetat), dar aceste variante de tratament au o frecvenţă înaltă de recidivă a bolii [164;
79; 140; 69]. Rezultatul se ameliorează odată cu includerea strategiilor cognitive, a psihoterapiei
familiale - dezvoltarea atitudinii pozitive a familiei, analiza aprofundată a culpabilităţii, frustrării,
anxietăţii la părinţi, iar în unele cazuri – a farmacoterapiei [94; 262; 171]. În opinia lui Anbar R.D.
(2001) în tratarea encoprezisului este mai eficientă combinarea terapiei cognitiv-comportamentale
(antrenarea muşchilor din fundul bazinului) cu preparatele laxative [4].
În literatura ştiinţifică sunt publicate rezultatele numeroaselor cercetări ale eficienţei
farmacoterapiei, în timp ce estimarea eficienţei psihoterapiei TN prezintă anumite dificultăţi [16;
41; 20; 183]. Analiza, realizată de Weisz J.R., Hawley K.M. (2005), relevă în ultimele 4 decenii un
număr mai mare de studii clinice ale efectului psihoterapiei în tulburările anxioase, depresive şi
comportamentale. Analiza metodologică a investigaţiilor a constatat o diversitate semnificativă în
aprecierea criteriilor rezultatelor tratamentului, numeroase deficienţe în prezentările clinice ale
pacienţilor, psihoterapiei [177; 176; 183].
Problemele de profilaxie a TN constituie obiectul de studiu al numeroaselor cercetări [208;
163; 159]. O atenţie deosebită este acordată factorilor prenevrotici ai personalităţii: neurotismul
înalt se caracterizează prin instabilitate emoţională, anxietate, adaptare scăzută, dereglări vegetative
[303; 327]. Crowe M. (2006) atestă, că neurotismul determină tendinţa spre tulburări psihosomatice
[68; 40]. De Moor M.H. (2006) remarcă, că în formarea caracteristicilor neurotismului au
importanţă factorii genetici şi sociali [44: 146]. Traumatismul copiilor (abuzul, neglijarea fizică,
emoţională) s-a dovedit a fi factorul decisiv pentru creşterea neurotismului, care în cadrul
cercetărilor este asociat cu tulburările depresive, anxioase [147; 109]. În opinia lui Willemsen G.
(2007), anxietatea şi alţi parametri psihologici la elevii din clasele superioare nu corelează cu
factorii de mediu ambiant, dar sunt în strânsă legătură cu atmosfera psihologică în familie şi
suprasolicitare la învăţătură [300; 180].
Multiple studii menţionează semnificaţia psihotraumatizantă a tulburărilor psihice la părinţi în
declanşarea nevrozelor la copii şi adolescenţi, de aceea profilaxia TN constă în crearea unei
atmosfere sănătoase în familie [244; 116; 120; 124; 8; 168; 10; 32; 33]. Se folosesc treninguri
profilactice pentru părinţi. Cursul se axează pe ajutorul părinţilor în înţelegerea adolescenţilor prin
sesizarea neajunsurilor în cunoştinţele lor, ceea ce trebuie să-i ajute pe adolescenţi să-şi dirijeze
reacţiile prin dezvoltarea personalităţii [59; 61; 10].
Merry S. et al. (2004) aplică metoda psihopedagogică pentru prevenirea declanşării
depresiilor la copii de 5-19 ani [106]. După părerea autorilor, intervenţiile psihologice sunt mai
eficiente, decât cele didactice, formele individuale sunt mai eficiente, decât cele de grup [106].

19
Pentru depistarea precoce a bolnavilor cu tulburări de adaptare este necesară legătura dintre
serviciile psihiatrice şi spitalele de profil general [40].
Se analizează importanţa stării fizice a copiilor şi a adolescenţilor pentru profilaxia
tulburărilor nevrotice. Ishizaki Y. (2004) a studiat influenţa odihnei de lungă durată (20 de zile) la
pat cu exerciţiile izometrice (înclinări ale capului) asupra dispoziţiei, nivelului depresiv şi nevrotic
la adolescenţi. „Jocul” avea efect pozitiv asupra sănătăţii psihice a participanţilor [87]. Cercetarea
familiilor de gemeni demonstrează că antrenamentele fizice regulate se asociază cu indicii scăzuţi
de neurotism, anxietate, depresie, precum şi cu extraversie înaltă şi sentimentul de satisfacţie.
Printre adolescenţi mai activ s-au antrenat băieţii, printre maturi – femeile. Odată cu vârsta a scăzut
indicele de participare la îndeplinirea exerciţiilor: de la 70% - la adolescenţi până la 30% - la maturi
[44].
Astfel psihoterapia infantilă este reprezentată de varietatea metodelor, luând în considerare
etapele de vârstă ale dezvoltării copilului, formele nozologice ale tulburărilor nevrotice.
Psihoterapia se combină cu farmacoterapia, fiind actuale cercetările psihoprofilaxiei.
Bazându-se pe datele bibliografice, în ceea ce priveşte aplicarea psihoterapiei în tratamentul
complex al nevrozelor la copii şi adolescenţi, în opinia noastră, pot fi menţionate următoarele
inexactităţi şi direcţii cercetate insuficient:
1) elaborarea insuficientă a criteriilor de selecţie a metodelor psihoterapeutice în funcţie de
manifestări clinice ale TN;
2) cercetările sunt axate pe factorii patofiziologici, influenţa genetică, rămânând fără atenţie
suficientă semnificaţia conflictelor intrapsihice în declanşarea/menţinerea tulburărilor
nevrotice. În acest context, se remarcă aplicarea predominantă a psihoterapiei cognitiv-
comportamentale, sugestive şi a farmacoterapiei;
3) reprezentarea insuficientă a eficacităţii metodelor psihoterapeutice – mai frecvent se studiază
eficienţa farmacoterapiei, decât a psihoterapiei;
4) datele divergente privind antrenarea părinţilor în procesul tratamentului, dificultăţile de
selectare a metodei pentru elucidarea şi înlăturarea cauzelor de apariţie ale nevrozelor în
context familial;
5) datele contradictorii privind eficacitatea farmacoterapiei în stări psihopatologice nevrotice
concrete;
6) sunt insuficient studiate mijloacele de psihoprofilaxie şi psihoigienă.
În acest context, elaborarea unor strategii psihoterapeutice eficiente pentru copii şi adolescenţi
cu nevroze, bazându-se pe studiu clinico-patopsihologic, ar permite optimizarea tratamentului
nevrozelor la aceasta categorie de pacienţi.

20
 Capitolul II.
MATERIAL ŞI METODE DE CERCETARE
2.1. Caracteristica materialului de studiu
În vederea soluţionării obiectivelor propuse pe parcursul anilor 2001-2005 au fost examinaţi
140 pacienţi cu TN, inclusiv 105 (75%) băieţi şi 35 (25%) fetiţe, care au beneficiat cursuri de
tratament semistaţionar şi ambulator în cadrul Dispensarului IMSP SCP.
Vârsta medie a pacienţilor constituie 10,83 ani ± 0,26 (de la 5 la 17 ani). Toţi copii şi
adolescenţii locuiau în mediul urban - mun. Chişinău. Repartizarea pacienţilor după vârstă şi sex
este prezentată în tabelul 1.
Tabelul 1
Repartizarea pacienţilor cu TN în funcţie de vârstă şi sex
Vârsta Sexul
Băieţi Fete
abs. % abs. %
5-7 ani 18 17,2 6 17,1
8-12 ani 61 58,1 24 68,6
13-17 ani 26 24,7 5 14,3
Total 105 75 35 25

Pacienţii au fost încadraţi în cercetare în baza criteriilor: 1) diagnosticul de TN confirmat,

inclusiv cazuri când fundalul organic are semnificaţie secundară şi nu determină tabloul clinic; 2)
consultare psihoterapeutică; 3) îndeplinirea tuturor sau a majorităţii chestionarelor psihologice,
testelor clinico-patopsihologice.
Diagnosticul clinic a fost stabilit în baza criteriilor ICD-10 [85]. Pentru a facilita analiza
materialului clinic, TN s-au repartizat în grupuri clinice. Repartizarea afecţiunilor diagnosticate în
lotul de studiu este prezentată în figura 2.

74 - 52,8%
80
70
60 41 - 29,3%
50
40
25 - 17,9%
30
20
10
0
Gr. I Gr. II Gr. III

Fig. 2. Repartiţia pacienţilor în grupuri clinice în funcţie de diagnosticul de bază.

21
 Grupurile întruneau următoarele diagnostice psihiatrice:
I- Tulburări somatoforme - 41 (29,3%) de pacienţi: Tulburare de somatizare F45.0 – 5
(12,2%) pacienţi; Enurezis non-organic F98.0 – 28 (68,3%); Encoprezis non-organic F98,1 – 8
(19,5%) pacienţi.
II- Tulburări anxios–fobice, obsesive, depresive – 25 (17,9%) pacienţi: Fobii specifice
(izolate) F40.2 – 8 (32%) pacienţi; Tulburare anxioasă şi depresivă mixtă F41.2 – 7 (28%); Gânduri
şi acte obsesionale mixte F42.2 – 6 (24%) pacienţi; Tulburări non-organice ale somnului F51 – 4
(16%) pacienţi.
III- Tulburări comportamental–motorii – 74 (52,8%) pacienţi: Tulburare de conduită
asociată cu tulburare nevrotică F92.8 – 33 (44,6%) pacienţi; Ticuri F95 – 22 (29,8%) pacienţi;
Balbism F98.5 – 17 (22,9%); Tricotilomania F63.3 – 2 (2,7%) pacienţi.
Repartiţiile pacienţilor după sex, vârstă, activitatea de studiu reprezintă tabelul 2.
Tabelul 2
Repartiţia pacienţilor cu TN în grupuri clinice în funcţie de sex, vârstă, activitatea de studiu
Date privind pacientul Gr. I Gr. II Gr. III χ² р
abs. % abs. % abs. %
Sex băieţi 29 27,6 20 19,1 56 53,3 0,75 >0,05
fetiţe 12 34,3 5 14,3 18 51,4
Vârstă 5-7 ani 7 29,2 3 12,5 14 58,3 4,16 >0,05
8-12 ani 26 30,5 19 22,4 40 47,1
13-17 ani 8 25,8 3 9,7 20 64,5
Activitatea de grădiniţă de copii 5 38,5 2 15,3 6 46,2 0,86 >0,05
studiu şcoală 34 28,6 21 17,6 64 53,8
colegiu 2 25 2 25 4 50

După cum se remarcă din tabel în toate grupurile clinice predominau băieţi, copii de vârstă
şcolară: 8-12 ani - 85 (60,7%) pacienţi, fără a manifesta diferenţe statistic semnificative în
repartiţiile pacienţilor (p>0,05).
În funcţie de tipul tratamentului aplicat pacienţii au fost repartizaţi în următoarele grupuri:
1) tratament complex (psihoterapeutic şi farmacoterapeutic) – 78 (55,7%) pacienţi,
2) tratament psihoterapeutic – 22 (15,7%) pacienţi,
3) tratament farmacoterapeutic - tratamentul simptomatologic izolat, lotul martor – 40
(28,6%) pacienţi (figura 3).
Pentru unificarea şi posibilitatea comparării datelor din grupuri studiate noi am elaborat hărţi-
anchete clinico-catamnestice speciale (240 itemi).

22
 80 78 - 55,7%
70
60
50 40 - 28,6%
40
30 22 - 15,7%
20
10
0
psihoterapie farmacoter. trtratament
complex

Fig. 3. Repartiţia pacienţilor în grupuri de studiu în funcţie de tipul tratamentului aplicat.

Hartă-ancheta specială a inclus informaţia completă despre pacient: datele statistice – sex,
vârsta, activitatea de studiu, diagnosticul, datele clinice simptomatologice (158 itemi), datele
paraclinice (3 itemi), clinico-patopsihologice (69 itemi), precum şi abordari terapeutice (tratament
complex, psihoterapie, farmacoterapie), aplicarea variantelor de psihoterapie (individuală, în grup,
familială). Hărţile-anchetă au fost completate de două ori: la debutul tratamentului şi în catamneză
(cu acordul pacienţilor pentru reexaminare peste un timp anumit: de la 4 până la 20 luni). Durata
medie de catamneză a constituit 17,5 ± 2,3 luni, informaţia fiind obţinută de la 116 (83%) pacienţi.
Pentru examinarea pacienţilor noi am utilizat următoarele metode de cercetare:
Metoda clinico-catamnestică. Examenul clinic a inclus acuzele, anamnesticul vieţii, familial
şi al bolii, datele obiective. Pentru studierea manifestărilor clinice ale TN la copii şi adolescenţi în
sensul declanşării/menţinerii am analizat factorii predispozanţi endogeni (antecedente
heredocolaterale) şi exogeni: modul în care a decurs sarcina, naşterea (prezenţa maladiilor somatice,
traumatismelor psihice la mamă), starea nou-născutului (prematuritatea), retenţii în dezvoltarea
psihomotorie a copilului (vorbirii, controlul sfincterian), nevropatia în perioada precoce, maladiile
somatice (acute, cronice) de care au suferit pacienţii pe parcursul vieţii. O atenţie deosebită s-a
acordat studierii factorilor psihici traumatizanţi (traume acute sau îndelungate: stresuri, conflicte,
separare, doliu), factorilor favorizanţi ca suprasolicitarea în urma nerespectării regimului de muncă-
odihnă, regimului alimentar (cu gradare: moderată, semnificativă), factorilor somatogeni care
contribuie la manifestarea nevrozelor. Datele fiind obţinute de la 140 (100%) pacienţi.
În declanşarea stărilor nevrotice au importanţă şi trăsăturile de temperament, caracter ale
personalităţii în perioada premorbidă şi examinate minuţios în studiul dat (cu gradare:
pronunţată/înaltă, medie, scăzută), prezentate în mod următor: 1) trăsăturile, ce caracterizează sfera
volitivă: tempoul acţiunilor psihomotorii, sugestibilitatea, persistenţa şi stabilitatea ocupaţiilor; 2)
trăsăturile, ce caracterizează echilibrul afectiv: intensitatea şi durata manifestărilor emoţionale,

23
sensitivitatea, anxietatea; 3) trăsăturile, ce caracterizează relaţiile interpersonale: tendinţe de lider,
timiditatea, comunicabilitatea, credulitatea, agresivitatea, capacitatea de a ceda, responsabilitatea,
încrederea în sine; 4) trăsăturile, ce caracterizează capacitatea de adaptare şi mecanismele de
compensare psihologică: adaptare la situaţii, împrejurări noi, interes deosebit pentru colectivitate.
Datele au fost obţinute în 140 (100%) cazuri.
Pentru analiza mecanismelor psihogeniei nevrotice la pacienţi, au fost examinate conflicte
intrapsihice – interacţiunea între situaţia nefavorabilă şi personalitatea pacientului, între „dorinţe”
sau „nevoi” şi posibilitatea de a le realiza de tip isteric, obsesiv-psihastenic, neurastenic [322; 323].
Formulările de conţinut ale conflictelor nevrotice au fost următoarele: conflicte între necesitatea de
independenţă şi dependenţă, între necesitatea de realizare şi teama de eşec, între tendinţele de
comportament agresiv şi suprimarea acestora, între necesitatea majoră de a se manifesta şi lipsa de
recunoaştere a realizărilor [247; 290; 194]. Am luat în consideraţie şi existenţa unor conflicte
intrapsihice, necorespunzătoare formulelor cercetate „alt conflict”. Examinând funcţia nevrozei în
adaptarea bolnăvicioasă la condiţiile micromediului, am luat în consideraţie posibilitatea unei
dorinţe condiţionate în TN: a avantajelor psihologice primare - eliminarea stresului, anxietăţii,
evitarea situaţiilor psihologice periculoase (evitarea soluţionării problemelor dificile; căutarea
tutelei, compătimirii, solicitudinii; căutarea autoafirmării, recunoaşterii, semnificaţiei proprii;
justificarea eşecurilor, lipsei de realizare); secundare – posibilitatea folosirii bolii în cadrul
contactelor sociale şi familiale (evitarea unor însărcinări la şcoală, grădiniţa de copii, acasă;
eliberarea de la şcoală, un alt avantaj psihologic) [204].
Cu deosebită minuţiozitate noi am selectat setul de date privind familia. Am luat în
consideraţie nu numai componenţa familiei (familie completă sau incompletă, educarea de către
bunici şi rude din cauza plecării părinţilor peste hotare, numărul de copii în familie, consecutivitatea
naşterii lor), dar şi caracterul relaţiilor în sistemul „părinte–părinte”(relaţii conflictuale deschise,
tensionate, neutre – bune), „părinte–copil” (pozitive, negative, instabile), precum şi între fraţi şi
surori (negative, selectiv-pozitive, instabile); prezenţa unui stil instabil de educaţie, încălcări în
educaţie (pronunţate, moderate). Au fost precizate condiţiile de existenţă şi nivelul de satisfacţie
privind condiţiile de trai (satisfăcut, nesatisfăcut), precum şi prezenţa camerei (patul) separate
pentru copil. O atenţie deosebită a fost acordată aprecierii capacităţii de adaptare în colectivitatea
socială (şcoală, grădiniţă). Datele fiind obţinute de la 140 (100%) părinţi (alţi educatori) în discuţii,
ulterior au fost completate cu rezultatele cercetării psihologice şi în psihoterapie.
Metoda clinico-patopsihologică. Explorările experimental-psihologice au servit drept
material de analiză şi sursă de informaţie, care au furnizat direcţia pentru strategiile individuale în
psihoterapie. Au fost selectate chestionarele lui Eysenck H. (CE) varianta pentru adolescenţi

24
(Junior Personality Eysenck Inventory) şi adulţi, care reflectă trăsăturile individuale ale pacienţilor
şi părinţilor de pe poziţia autoaprecierii (extraversie, introversie, neurotism) [303, 192]. Informaţia
fiind obţinută de la 78 (55,7%) adolescenţi şi 137 (97,9%) părinţi. Metodele proiective: testele de
desen „Casă, copac, om” (CCO), „Familia mea” (FM), oferind posibilitatea investigaţiei
aspectelor inconştiente ale caracteristicilor emoţionale, motivaţionale, interpersonale şi conflictelor
intrapsihice, au permis un sondaj mai fidel al personalităţii pacienţilor [327, 202]. Desenele CCO
fiind obţinute de la 138 (98%) pacienţi, FM - de la 95 (68%) pacienţi. Chestionarul „Analiza
relaţiilor intrafamiliale” (ARF), elaborat de Эйдемиллер Э.Г. (1994), a oferit informaţii despre
particularităţile funcţionării familiei, procesul de educaţie a copiilor şi adolescenţilor cu TN [334].
Informaţia fiind obţinută de la 140 (100%) părinţi sau educatori. Rezultatele investigaţiilor
patopsihologice au fost analizate ţinând cont şi de manifestările clinice.
Metode paraclinice. La toţi pacienţi au fost utilizate electroencefalografia (EEG),
ecoencefalografia (ECO-EG), reoencefalografia (REG) pentru constatarea organicităţii (de grad
uşor, moderat; absenţa modificărilor) la pacienţi în grupuri de studiu şi determinarea mecanismelor
patogenetice suplimentare [240].
Metodele de evaluare statistică a rezultatelor explorative. Rezultatele investigaţiilor clinice,
clinico-patopsihologice din hărţi-anchete au fost codificate cu cifre şi prelucrate computerizat prin
metodele de analiză variaţională, descriptivă şi discriminantă. Dependenţa statistică dintre
parametrii calitativi s-a evaluat prin tabele de contingenţă, iar pentru verificarea ipotezei de
independenţă a liniilor şi coloanelor s-a folosit criteriul „Chi2” (χ2).
Gradul de informativitate a parametrilor factorilor studiaţi pentru rezultatul tratamentului s-a
determinat folosind analiza discriminantă pas cu pas. Analiza discriminantă constă în elaborarea
unui set de funcţii liniare Fj ale vectorului X:

n
Fj =Σ AijΑxi+bj
i=1
unde: j - este numărul funcţiei discriminante (de la 1 la k); i – numărul componentei vectorului X
(de la 1 la n); n – cifra componentelor, constituante ale vectorului Xi; Aij – coeficientul ponderal la
valorile vectorului X; bj – constante libere. Observaţia se va referi la grupul de pacienţi, valoarea
funcţiei pentru care este mai mare. Informativitatea fiecărei componente ale vectorului X se
determină prin calcularea criteriului statistic F-Fischer.

25
 2.2. Metodele psihoterapeutice utilizate
În prezentul studiu am aplicat procedee de psihoterapie psihanalitică, fiind aplicate individual
- 100 (71,4%) pacienţi, în grup - 15 (10,7%) pacienţi, în psihoterapia de familie - 44 (31,4%)
pacienţi. În psihoterapia de grup s-au aplicat, de asemenea, elementele de Gestalt terapie,
psihodramă, psihoterapie cognitiv-comportamentală (feedback) (vezi figura 4).

P. individuală+
de grup+
familială
6
P.individuală
47
P. individuală +
familială
38

P. individuală+
de grup 9

Fig. 4. Variante de psihoterapie utilizate.

Astfel, psihoterapia individuală am aplicat izolat - în 47 (33,6%) cazuri sau în combinarea

variantelor: individuală şi de grup - 9 (6,4%) cazuri; individuală şi familială - 38 (27,1%) cazuri
şi în combinarea celor trei variante de psihoterapie - 6 (4,3%) cazuri. Şedinţele de psihoterapia
individuală au fost cu durata de 45 de minute, 1-3 ori săptămânal pe parcursul a 2-6 luni. Pacienţii
au beneficiat de la 15 la 30 şedinţe (în medie 18,6 ± 2,44).
Şedinţele de psihoterapie de familie se convocau de 2-3 ori pe lună. Am efectuat
psihoterapia în grup: 14 şedinţe câte 1,5 ore fiecare, o dată pe săptămână timp de 3,5 luni. De
psihoterapia de grup au beneficiat adolescenţi cu următoarele TN: (tabelul 3).
Tabelul 3
Afecţiuni diagnosticate la pacienţi încadraţi în psihoterapia de grup
Diagnostic Numărul pacienţilor
1 Fobii specifice (izolate) F40.2 3
2 Tulburare de conduită asociată cu tulburare nevrotică F92.8 7
3 Balbism F98.5 2
4 Tic tranzitoriu F95.0 1
5 Tricotilomania F63.3 1
6 Tulburare anxioasă şi depresivă mixtă F41.2 1

Pentru determinarea indicaţiilor psihoterapeutice, familiarizarea pacienţilor, părinţilor cu

regulile psihoterapiei a fost preconizată consultaţia primară, care constă din etape: 1) discuţia
comună cu părinţii şi copilul, 2) convorbirea individuală cu pacientul, 3) concluzia generală pentru
părinţi şi pacient. Durata consultaţiei 45-50 de minute. Prezentarea acuzelor părinţilor în discuţia

26
comună cu copilul exclude nedivulgarea secretelor, se subliniază necesitatea unei dorinţe comune
de participare în soluţionarea problemelor. Totodată, verbalizarea de către părinţi a neliniştii şi fricii
lor avea importanţă atât pentru confirmarea diagnosticului, cât şi pentru terapia pacientului,
deoarece elucida unele relaţii reciproce „părinte-copil”. Simptomele TN au fost examinate în
contextul istoriei dezvoltării copilului, particularităţilor individuale şi relaţiilor reciproce în familie.
În cadrul discuţiei copiii şi adolescenţii aveau posibilitate să-şi exprime punctul lor de vedere,
precum şi să utilizeze seturi de jucării, obiecte de desenat. Elementele jocului, desenele pacienţilor,
referitoare la discuţia comună, erau interpretate sau psihodramatizate pentru elucidarea relaţiilor
dintre părinţi şi copii [321; 81].
La selectarea variantei de psihoterapie am luat în consideraţie dinamica relaţiilor între copil
şi părinţi în timpul consultaţiei. Încadrarea şi cointeresarea părinţilor, posibilitatea contactului
terapeutic cu copilul, manifestarea motivaţiei de soluţionare a problemei concrete la adolescenţi
serveau drept indicaţii pentru aplicarea psihoterapiei individuale. În cazul anxietăţii de separare a
pacientului de mamă, bunică pentru o convorbire individuală cu medicul, precum şi în cazul
comportamentului opoziţionist al adolescentului s-au acordat consultaţii familiale, cu trecerea
ulterioară la şedinţe individuale - 35 (25%) cazuri. Farmacoterapia a fost metoda principală de
tratament la 40 (28,6%) pacienţi, părinţii cărora în cadrul consultaţiilor repetate rămâneau rigizi,
indiferenţi faţă de tratament psihoterapeutic a copilului.
Noi am ales metoda de psihoterapie în funcţie de personalitatea pacientului, datele clinico-
patopsihologice, vârstă, interesele pacientului, capacităţile de autoanaliză, implicare în procesul de
psihoterapie. Pentru şedinţele cu copii de 5-9 ani am folosit procedee de psihoterapie de joc - 67
(47,9%) pacienţi. Setul necesar de jucării includea: păpuşi – „mama, tata, copilul”, familii de
animale - „lupi, tigri, iepuri, etc.”, precum şi obiecte de anturaj pentru imitarea condiţiilor de viaţă
(alimentarea, spălarea, somnul, etc.), obiecte pentru crearea unor imagini noi (creioane, cretă,
carioca, hârtie, plastilină, foarfece, clei etc.) [320]. În joc, în dialog remarcam momentele de
importanţă emoţională pentru pacient prin verbalizare, interpretare sau psihodramatizare. Lucrul
imaginaţiei facilita analiza simptomaticii pacientului, de exemplu, a actualizării, exprimării şi
mentalizării anxietăţii, fricii, tendinţelor agresive. Pentru exprimarea unui comportament infantil,
agresiv în jocul spontan s-a folosit metoda D. Levy: pacientului i se permitea să verse apă, să rupă,
să arunce hârtie, dar nu se permitea să strice jucării, să rupă creioane [101]. Pentru pacienţii timizi,
încordaţi, circumspecţi se folosea o însoţire sprijinitoare, iar pentru cei agresivi şi hipercativi –
limite determinative. Interpretările proprii contribuiau la extinderea activităţii de joc şi includerea
direcţiilor, pentru definirea lor se analizau minuţios şedinţele de joc şi dinamica manifestărilor
clinice.

27
 Noi am aplicat şi dramatizarea de rol a fanteziilor, povestioarelor şi poveştilor. În cazul
unor dificultăţi de imaginaţie la pacient, s-au aplicat scenete modelate pentru expresia şi prelucrarea
emoţiilor, de exemplu: a furiei – “Ursoaica turbată”; a fricii - “Furtuna”; a anxietăţii, disperării,
curajului şi bucuriei – „Vizuină întunecată”, „Lupta”, precum şi ”Iepuraşul curajos”, „Aşa va fi
just”, „Copilul timid” etc. [326]. Episoade trăite se discutau asociat de istoricul problemei personale
a pacientului cu desenarea, compunerea ulterioară a povestioarelor pentru înţelegerea, abilitatea de a
exprima emoţiile verbal şi în formă simbolică. Prelucrarea aprofundată a emoţiilor constituie cea
mai semnificativă parte în psihoterapia tulburărilor nevrotice. Alianţa terapeutică se baza pe crearea
unei atmosfere de siguranţă, de protecţie şi de acceptare, precum şi de atitudine faţă de pacient ca
faţă de o personalitate care are o forţă internă. Aceasta contribuia la dezvoltarea încrederii
pacientului, transformând treptat stimulul de tratament din extern în intern. Din fiecare şedinţă de
psihoterapie individuală cu durată de 45-50 de minute, 15 minute erau acordate lucrului în comun
„părinte-copil” pentru a elabora relaţiile reciproce şi a elucida părinţilor particularităţile şi
necesităţile copilului.
În psihoterapia adolescenţilor am analizat starea de boală luând în consideraţie
particularităţile de vârstă ale acestei perioade: dezvoltarea sexuală, sentimentul de frustrare,
anxietatea, singurătatea, subaprecierea. Psihoterapia în grup s-a aplicat la 15 (10,7%) adolescenţi
în două grupuri: 1) 2 fetiţe şi 7 băieţi de 11-17 ani; 2) 3 fete şi 3 băieţi de 10-15 ani, cu scopul de a
elabora mai profund problematica TN la pacienţi din punctul de vedere al relaţiilor interpersonale,
care în condiţii de grup sunt mai accesibile pentru înţelegere. Convorbirea prealabilă se întreţinea
pentru dezvoltarea motivaţiei pentru şedinţe şi selectarea pacienţilor. Pacienţii au fost incluşi în
grup în baza următoarelor criterii: 1) existenţa dificultăţilor (conflictelor) în sfera relaţiilor
interpersonale: în familie, la şcoală, cu semenii săi sau izolarea socială; 2) motivarea pentru
psihoterapie în grup şi schimbări personale. Contraindicaţii pentru participarea în psihoterapia de
grup: 1) negativismul pronunţat şi rigiditatea pacienţilor, 2) motivarea insuficientă pentru
schimbare; 3) pacienţii care, posibil, nu vor putea frecventa toate şedinţele.
Şedinţele în grup noi am structurat conform principiilor psihoterapiei psihanalitice pentru
copii şi adolescenţi cu elementele de Gestalt terapie, psihodramă, psihoterapie interpersonală [5;
223; 293; 189]. Şedinţa a fost constituită din patru părţi: 1) înviorarea, 2) partea informativă, 3)
analiza cu dramatizarea unor istorii reale şi compuse, 4) partea finală: posibilitatea de exprimare a
doleanţelor, observaţiilor referitor la activitatea în grup. Grupul activa ca un tot întreg sau se
diviza în subgrupuri a câte două sau trei persoane. Înviorarea includea jocuri vioi cu expresivitate
emoţională şi exerciţii speciale (verbale şi nonverbale): 1) „Strângerea de mână, transmisă pe cerc,
2) „Rostirea numelor odată cu aruncarea mingii”, 3) „Transmiterea ritmului bătând din palme pe

28
cerc, 4) „Antenele lunii”: mişcarea mâinilor în sus corespunde antenei de emisie şi de recepţie a
semnalului. Participantul cu antena de emisie se adresează pe nume celui cu antena de recepţie,
vecinii ridicând doar o mână, iar cei care greşesc - joacă rolul de “lunohod”, care se mişcă haotic, 5)
„Crocodilul roz”: două echipe pe rând execută nonverbal o stare, situaţie emoţională şi ghicesc
semnificaţia acestora, 6) „Dicţionarul emoţional”: în timpul aruncării mingii în cerc fiecare
participant numeşte o emoţie, nu se repetă emoţiile numite şi nu se înlocuiesc cu senzaţiile, 7) În
exerciţiul „Oglinda” grupul este divizat în perechi. Pentru fiecare sarcină se acordă 2-3 minute, apoi
perechile se schimbă pentru ca fiecare participant să coopereze cu ceilalţi membri din grup. 1.Unul
din participanţii perechii în imagine simetrică (de oglindă) repetă nonverbal comportamentul
celuilalt: gesturile, mimica, poza etc. 2. Participanţii îşi descriu reciproc portretul fizic, folosind
caracteristici inestimabile. 3. Participanţii folosesc caracteristici psihologice pentru descrierea
reciprocă (în etapele mai tardive). Unele imprecizii în executarea exerciţiilor şi în caz de necesitate
pacienţii erau ajutaţi să le evite. Acest exerciţiu le permitea pacienţilor să conştientizeze diversitatea
mijloacelor de intrare în contact şi cooperare cu diferiţi adolescenţi. Dificultăţile posibile erau
analizate până sau după partea informativă a şedinţei.
În partea informativă a şedinţelor discutam teme actuale pentru pacienţi: „Nevroza şi
personalitatea”, „Despre simţuri şi exprimarea lor”, „Despre jignire şi susceptibilitate”, „Despre
caracter, voinţă, emotivitate”, „Ce înseamnă să fii deştept?”, „Despre dorinţe şi posibilităţi”,
„Despre personalitate”, „Virilitatea şi feminitatea”, „Despre relaţii şi capacitatea de a înţelege starea
altor oameni”, „Despre autonomie şi dependenţă”. Grupul putea să discute o temă două şedinţe
consecutive şi chiar mai mult, în funcţie de interesul membrilor. Partea informativă era prezentată
de psihoterapeut, dar în discutarea temei fiecare membru al grupului îşi exprima impresiile,
sentimentele, evenimentele din propria experienţa. Cineva din ei putea să prezinte o problemă, în
soluţionarea căreia se antrena tot grupul - istoria reală sau compusă (în şcoală, acasă, în stradă) se
dramatiza, rolurile se repartizau între toţi membrii grupului şi psihoterapeut.
În jocurile de rol se subliniau contrariile caracteristice personalităţi: virilitate-feminitate,
agresivitate-pasivitate, raţionalitate-emotivitate [54]. Pentru actualizarea şi analiza aprofundată a
conflictelor interpersonale am utilizat exerciţiile din Gestalt terapie: „rondo”, „jocul reversiv” [194].
În timpul „rondo” pacientul se apropie de fiecare membru al grupului adresându-i o afirmare,
îndoială sau frică: „Mi-e frică de tine”..., apoi adaugă o observaţie, care reflectă particularităţile
sentimentelor lui faţă de membrul concret. În „jocul reversiv” pacientul trebuie să dea dovadă de un
comportament contrar celui demonstrat de el în grup.
Relaţiile conflictuale în grup şi în viaţă se analizau cu ajutorul exerciţiului: „perete pe
perete”: grupul se împarte în două echipe egale, care se aşează una în faţa celeilalte. Unul din

29
membri îşi aminteşte o situaţie de conflict, pe care nu a reuşit să o soluţioneze în grup şi se
adresează unui membru din echipa adversă cu o revendicare. Sarcina partenerului său este să-l
elibereze de starea tensionată pe atacator. Peste două minute dialogul se întrerupe, atacatorul
povesteşte despre schimbarea stării lui tensionate. Se discutau procedeele de interacţiune cu
partenerul dispus agresiv.
În dinamica grupului se concretizau scopurile, pe care vrea să le atingă fiecare membru,
pentru rezultatele sociometrice s-a utilizat sceneta „Grupul nostru”. La şedinţele finale membrii
grupului examinau probleme de identitate în roluri de familie „cum sunt eu în realitate”. Manifestări
reciproce ale unor sentimente autentice, acceptarea propriei personalităţi aşa cum este în realitate s-
au remarcat drept premise pentru schimbări în viitor. Grupurile au fost „închise”.
În psihoterapia de familie am efectuat analiza aprofundată a relaţiilor intrafamiliale, în
special „părinte-copil” dereglările depistate la etapa de diagnostic, luând în consideraţie
particularităţile individuale ale părinţilor, valorile spre care se orientează familia. A fost aplicată
metoda cu direcţionare psihanalitică, intervenţii cognitiv-comportamentale în 44 (31,4%) cazuri.
Scopul general al lucrului nostru cu părinţii, adiţional la ajutorul în depăşirea tuturor dificultăţilor,
aparente în cadrul tratamentului copilului, consta în antrenarea lor în procesul de cunoaştere a
copilului, înţelegerea şi interacţiunea adecvată cu el [320; 301].
Noi am efectuat psihoterapia de familie în prezenţa copilului, la început cu părinte care
frecventa activ. Utilizând rezultatele studiului şi materialele consultaţiilor, noi insistam asupra
antrenării în psihoterapia ambilor părinţi, uneori chiar a familiei întregi – 17 (12,1%) cazuri. La
şedinţă părinţilor li se propunea să explice clar probleme, folosind expresii înţelese de copii, pentru
a putea fi prelucrate în jocuri, desene. În procesul discuţiilor, copilul avea posibilitatea să se joace,
să deseneze de sinestătător, apoi împreună cu părinţii şi psihoterapeutul. Temele jocurilor, desenelor
fiind selectate pe rând de participanţi şi presupuneau: înscenarea unor situaţii de familie, a căilor
posibile de soluţionare ale conflictelor, schimbarea rolurilor între copii şi părinţi [293]. Dacă copilul
se eschiva de şedinţele în comun, cu el se examinau individual cauzele refuzului (de exemplu,
frica). Refuzul părinţilor de a beneficia de terapia de familie făcea problematică realizarea
rezultatului, dar nu se examina drept contraindicaţie pentru psihoterapia copilului - 56 (40%) cazuri.
Noi am remarcat şi am analizat exprimări confuze, sentimentele participanţilor în discuţie
„părinte-adolescent” – 22 (15,7%) cazuri. În discuţiile familiale s-au stimulat adresarea directă către
membrul familiei, cu ajutorul exerciţiului: toţi membrii familiei spun pe rând fiecăruia: „Ce îmi
place la tine şi ce îmi provoacă neplăceri” [212; 301]. Noi în aceeaşi măsură, ne luam în
consideraţie concepţiile de viaţă ale adolescenţilor şi cele ale părinţilor. În cazurile relaţiilor
tensionate – în 30 (21,4%) familii, am ajutat părinţii cu intervenţii pedagogice să perceapă

30
emoţional copilul nu numai drept ca persoană dependentă, strâns legată cu ei, dar şi ca personalitate
care se dezvoltă şi există separat. Aceasta contribuia la dezvoltarea deprinderilor de comunicare în
sistemul „părinte-adolescent”. Rivalitatea, gelozia fraternă este mai mult adresată părinţilor, decât
unul altuia, de aceea părinţii au fost ajutaţi să vadă particularităţile fiecărui copil, iar fraţilor – să
afle deosebirile între ei [293]. Noi am explicat părinţilor procedeele cu eficienţă înaltă la copii: 1)
zilnic se acordă copilului timp pentru „ocupaţii supărătoare”, când el poate vorbi despre tot ce l-a
deranjat pe parcursul zilei, fără a primi reproşuri şi comentarii; 2) zilnic se acordă copilului o
atenţie absolută timp de 20-30 de minute (nu se ia în consideraţie ritualul înainte de somn), timp în
care copilul singur va alege cu ce se va ocupa.
În discuţiile familiale, pentru formarea deprinderilor de comunicare între părinţi, au fost
discutate concepţii despre metodele de soluţionare a conflictelor, planificarea şi organizarea vieţii
de familie, repartizarea obligaţiunilor etc. În cadrul psihoterapiei membrii familiei au folosit regulile
disputei constructive, care înlătură frica faţă de manifestarea agresivităţii: 1 – menţinerea obiectului
discuţiei; 2 – intoleranţa generalizărilor şi a argumentelor dureroase [333]. Ghidarea discuţiei
familiale s-a realizat în baza metodelor elaborate de Peres J. (1979), Barker Ph. (1981): iscusinţa de
a asculta, tăcerea, rezumarea, elucidarea stărilor afective ale membrilor familiei, confruntarea
opiniilor membrilor de familie [334].

31
 Capitolul III.
CERCETĂRILE CLINICO-PATOPSIHOLOGICE ÎN VEDEREA APLICĂRII
PSIHOTERAPIEI
3.1 Particularităţile clinice ale stărilor nevrotice
Literatura de specialitate reflectă diferite puncte de vedere referitor la factorii psihologici,
sociali, biologici, care direct sau indirect influenţează apariţia TN. Am analizat mai multe momente
ca fiind importante în pregătirea terenului morbid: factori ereditari, caracterologici, familiali,
educaţionali. În primul rând am cercetat antecedentele ereditare şi particularităţile perioadei precoce
a pacienţilor (figura 5).

68 66,2 antecedente heredocolaterale

70
58,5 60 60 58,1 TN*
56,1 53,7
60
sarcina pe fundalul tensiunii
afective a mamei*
50
39,1 40 40,5
34,2 29,7 naşteri prelungite,
40 precicpitate*

30 21,6 prematuritate**

20
8 8,1 retenţii în formarea
4,9 4 controlului sfincterian****
10

nevropatie*
0
Gr.I Gr.II Gr.III

Fig. 5. Repartiţia pacienţilor în grupuri clinice după factorii ereditari şi datele anamnesticului.
Notă: * - p>0,05** - p<0,05; **** - p<0,001.

După cum se vede din figura 5, la pacienţi s-au depistat antecedente heredocolaterale cu TN
în 46 (32,9%) cazuri, tulburări de personalitate – în 27 (19,3%) cazuri, statistic identic în grupurile
clinice (р>0,05). Majoritatea pacienţilor - 81 (57,9%) au fost născuţi din sarcini patologice (gestoză,
iminenţă de avort spontan), mai frecvent pe fundalul tensiunii afective sau al stării nevrotice a
mamei - 83 (59,3%) cazuri în legătură cu evenimentul sarcinii, probleme interpersonale, decât pe
fundal de afecţiuni somatice - 14 (10%) cazuri (р>0,05). Factorii menţionaţi se reflectau asupra
termenilor şi a evoluţiei naşterii: prelungite, precipitate - în 88 (62,9%) cazuri, prematuritate a nou-
născutului – în 19 (13,6%) cazuri cu diferenţe statistic semnificative în grupul ІІІ – 16 (21,6%)
pacienţi (р<0,05). Se ştie, că neliniştea mamei se transmite copilului, de aceea anxietatea profundă
legată cu funcţiile fiziologice specifice în interacţiunea precoce «mamă-copil» influenţează
disfuncţiile acestora [237; 234; 319; 64]. Conform rezultatelor investigaţiilor proprii la 67 (47,9%)

32
pacienţi în perioada precoce s-a relevat: instabilitatea funcţiilor organelor digestive (vomă,
regurgitaţie, constipaţii, diaree), tulburări de somn, slăbire somatică, definite în literatură ca
nevropatie, sindromul ruminaţiei [236, 289]. La pacienţi s-au înregistrat, de asemenea, retenţii în
dezvoltarea vorbirii – 14 (10%) cazuri (р>0,05), în formarea controlului sfincterian – 24 (17,1%) de
cazuri - mai frecvent în grupul I – 16 (39,1%) cazuri (p<0,001), reacţii anxioase-fobice cu retenţia
formării mersului de sine stătător după o cădere – 15 (10,7%) pacienţi (р>0,05). Figura 6 reprezintă
datele privind familia pacienţilor în grupuri clinice.

90 83,8
unicul copil*
78,1
80
76

70 familii incomplete*

60
46,3 48,7 educaţi de bunici, rude*
50 44

40 36 33,8
26,8 31,2 relaţii deschis-conflictuale*
30 19,5 28 22,9
20
17,1 17,7 16
20 18,9 încălcări pronunţate în
educaţie*
10
atitudine negativă faţă de
0 fraţi, surori*
Gr.I Gr.II Gr.III

Fig. 6. Repartiţia pacienţilor în grupuri clinice după datele anamnesticului familial.

Notă: * - p>0,05.

Astfel, majoritatea copiilor examinaţi s-au născut la intervalul de vârstă al părinţilor 21-41 de
ani – 118 (84,3%) din mame şi 128 (91,4%) din taţi, repartizându-se statistic identic în grupuri de
studiu (p>0,05). În 45 (32,1%) familii pacientul a fost unicul copil, în 43 (30,7%) - cel mai mare,
destul de numeroşi au fost mezinii - 52 (37,1%) (p>0,05). Majoritatea copiilor erau din familii
complete – 76 (54,3%), educaţi în familii incomplete, numai de mamă, erau 29 (20,7%) pacienţi
(cauzele fiind divorţurile, decesele taţilor), iar în 35 (25% ) cazuri copii erau educaţi de bunici şi
rude, deoarece părinţii erau plecaţi peste hotare, preocupaţi de cariera proprie (p>0,05). Relaţiile
dintre părinţi mai frecvent se caracterizau ca fiind deschis conflictuale – în 66 (47,1%) familii,
tensionate – în 42 (30%) familii, neutre bune – în 32 (22,9%) familii. Atitudinea predominantă a
părinţilor şi a altor educatori în familie faţă de pacient se caracteriza în 42 (30%) cazuri ca fiind
pozitivă, în 24 (17,1%) - negativă şi în 74 (52,9%) cazuri – instabilă (p>0,05). La majoritatea

33
pacienţilor 58 (41,4%) relaţiile cu fraţi (sau surori) erau instabile, la 54 (38,6%) - selectiv pozitive şi
la 28 (20%) pacienţi - negative (p>0,05). La 67 (47,9%) familii s-au observat oscilaţii în stilul de
educaţie de la autoritar până la democratic, iar în 113 (80,7%) familii - încălcări pronunţate în
educaţie (p>0,05). Aceste date au fost completate cu rezultatele chestionarului ARF, fiind
confirmate în psihoterapie.
Condiţiile de trai ale pacienţilor 118 (84,3%) părinţi le-au apreciat ca fiind bune, statistic
identic în grupuri de studiu (p>0,05). Însă, doar 45 (32,1%) pacienţi beneficiau de o odaie sau pat
separat, deoarece majoritatea părinţilor nici nu îşi imaginau, că copiii au nevoie de un spaţiu
separat, al său, pentru dezvoltarea personalităţii (p>0,05).
Majoritatea pacienţilor 115 (82,1%) au manifestat dificultăţi în adaptarea la şcoală, grădiniţa
de copii (p>0,05), care se exprimau prin tulburări de alimentaţie, de somn, tendinţe de autoizolare –
35 (25%) cazuri (s-a evidenţiat grupul ІІ, р<0,01), autoerotism (suptul degetului, limbii,
masturbaţia) – 24 (17,1%) cazuri, enurezis – 22 (15,7%) cazuri, reacţii comportamentale - 34
(24,3%) cazuri (s-a evidenţiat grupul ІІІ, р<0,05). Majoritatea 88 (62,9%) pacienţilor au fost
nesatisfăcuţi de procesul de instruire insuficient organizat (lipsa timpului liber, cerinţe sporite,
relaţii conflictuale la diferite nivele, atitudinea supraestimativă a părinţilor faţă de notele înalte şi
etc.). Însă 101 (72,1%) pacienţi sperau să facă studii în viitor, 4 (2,9%) adolescenţi au început
activitatea de muncă la 13 şi 16 ani din iniţiativă proprie, alţii 39 (27,9%) pacienţi îşi imaginau
familia viitoare (p>0,05).
Pentru a ilustra importanţa materialului expus în tratamentul stărilor nevrotice prezentăm
extrasul din fişa de observaţie (în continuare f/o) nr. 100.
S., 11 ani, elev din clasa 5 (Tulburare anxioasă şi depresivă mixtă, F41.2). Din anamneză:
tatăl are un caracter «aspru», face abuz de alcool la fel ca şi bunelul pe linia maternală. Pacientul
s-a născut din sarcina la 20 ani cu iminenţă de avort în I jumătate, nefropatie – în a II jumătate.
Naşterea - la 41 săptămâni, precipitată, cu asfixie, rezus-conflict. În primul an de viaţă era
plângăreţ, cu somn neliniştit – era nevoie de a-l legăna, cu instabilitate a funcţiilor digestive
(constipaţii, diaree). În dezvoltarea precoce: până la 4 ani – enurezis. De la 2 ani frecventa
grădiniţă, la 3 ani – divorţul părinţilor, adaptarea în familia cu tata vitreg în străinătate. La şcoală
a mers la timp în Moldova, era hiperactiv, distrat, după clasa a 3- a – schimbarea şcolii în liceu
prestigios, reuşita bună. Relaţiile părinţilor erau neutre-bune, însă S. era respins, bătut de tata
vitreg. La 8 ani (perioada de conflicte între părinţi) în ziua de naştere a mamei a căzut din înălţime
pe spate, simţea lipsă de aer, oaspeţii s-au speriat, i-au dat să bea, să mănânce după care s-a
liniştit. La examinarea medicală fracturi ale oaselor, traumă cranio-cerebrală nu au fost depistate.

34
Senzaţia de lipsă de aer, tusa obsedantă au reapărut cu insomnie, indispoziţie, inapetenţă, episoade
de cefalee la vârsta de 10 ani (perioadă, în care a apărut tatăl vitreg al doilea), a urmat tratament
anxiolitic la neurolog, s-a remarcat o oarecare ameliorare.
Prezenta adresare (peste un an) cu aceleaşi acuze, starea somatică, neurologică fără
particularităţi. Al doilea tată vitreg are un fiu de cinci ani şi o atitudine pozitivă faţă de pacient,
este sever în educaţie, însă doar prin verbalizare, spre deosebire de mama, care îl bate cu cureaua
şi manifestă instabilitate emoţională. Între părinţi apar discuţii referitor la educaţia pacientului:
mama manifestă hiperprotecţie, neîncredere educativă, respingerea inconştientă a adolescentului
în legătură cu apartenenţa lui la sexul masculin, tatăl vitreg – excesivitate de cerinţe-interziceri
(conform rezultatelor testării). Pacientul în opoziţie tatălui vitreg, se simte mai confortabil cu
bunica pe linia maternală, timp de ultimii doi ani scrie mamei scrisori despre devotament,
dragoste, cu prieteni manifestă tendinţe de lider, pe cei mai mici «nu îi iubeşte». Probele de desen
au constatat la pacient anxietate, ostilitate, senzaţie de respingere, manifestări depresive.
Tratamentul complex a inclus psihoterapia individuală, familială, farmacoterapia simptomatică. Au
fost realizate 6 şedinţe de 2 ori pe săptămână: discuţii cu părinţii pentru analiza detaliată a
tensiunilor în relaţiile «părinte-copil», individual cu pacientul - prelucrarea culpabilităţii,
agresivităţii, interacţiunii controlate, problemelor de narcisism. Părinţii au suspendat consultaţiile,
motivând că «sunt ocupaţi». În catamneză 8 luni la S. persistă tusa obsedantă, somnul agitat.
Părinţii neagă aspectul familial în tulburările manifeste la S., se administrează farmacoterapia.
Unii cercetători, bazându-se pe principiul unităţii psihice şi somatice, în etiologia TN un rol
important îl atribuie predispoziţiei somatice dobândite în urma unor maladii, traume, intoxicaţii şi
altor stări suportate, care puteau să influenţeze asupra reacţiei sistemului nervos, amplificând
sensibilitatea lui la factorii psihotraumatizanţi. Am examinat frecvenţa şi greutatea cauzativă a
maladiilor somatice suportate în anamnesticul, inclusiv atitudinea părinţilor faţa de subiecţi în
timpul maladiilor suportate (figura 7).
Astfel, în cadrul anamnesticului la majoritatea pacienţilor 134 (95,7%) au fost depistate
tulburările somatice acute, cele cronice, influenţa astenizantă a cărora poate fi examinată în calitate
de condiţie fiziologică care însoţeşte debutul nevrozei, fiind depistată doar la 6 (4,3%) pacienţi
(p>0,05). Majoritatea pacienţilor - 135 (96,4%) au suferit de afecţiuni respiratorii acute (IRVA,
bronşită, laringită), care în unele cazuri au evoluat cu intoxicaţii şi astenie marcantă în perioada de
reconvalescenţă. Manifestări alergice (rinită, urticarie, tuse) – 14 (10%) pacienţi, au fost mai
frecvent depistate la pacienţi din grupul ІІ - 6 (24%) cazuri (р<0,01). Disfuncţiile gastro-intestinale
– 26 (18,6%) cazuri, ale căilor urinare (disfuncţii, cistită) –10 (7,1%) cazuri au fost constatate în
anamnesticul pacienţilor statistic identic în grupurile clinice (p>0,05).

35
 100

80

60

40

20
Gr.I

0
Gr.II
Gr.III

afecţiuni afecţiuni afecţiuni afecţiuni afecţiuni afecţiuni

cronice* acute* respiratorii* gastro- căilor alergice**
intestinale* urinare*

Fig.7. Repartiţia pacienţilor în grupuri clinice în funcţie de maladii somatice suportate.

Notă: * - p>0,05; ** - p<0,05.

Totodată, toate cazurile afecţiunilor suportate (figura 7) includeau componentul psihic sub
formă de hipertutelă, naşterea altui copil, perioada de adaptare, separare şi manifestări somato-
vegetative, care se repetau după mecanismul legăturii condiţionate patologice.
Prezentăm ca exemplu extrasul din f/o nr. 70. L., 7 ani, (Balbism, F98.5). Din anamneză:
ereditatea nu este agravată, s-a născut din sarcină fiziologică la 24 de ani, naştere precipitată,
dezvoltare precoce oportună. Adaptarea la grădiniţă de copii la 2 ani cu stări regresive (enurezis),
bronşita. La 3 ani s-a născut sora, a încetat să frecventeze grădiniţa, mama se ocupa de educaţia
fiicelor, tatăl, fiind în deplasări, deseori lipsea. La 3 ani a apărut balbismul, când după un joc vesel
cu bunica s-a bucurat de întoarcerea neaşteptată a tatălui. La 4 ani după o răceală a avut o tuse în
accese timp de 3 luni, a apărut fobie de întuneric, de singurătate, striga prin somn, acuze de dureri
abdominale, s-a tratat la gastrolog (diskinezia căilor biliare, colodiskinezie), neurolog. Prezenta
adresare cu plângeri de balbism ondulat, clipit, frică de întuneric, păianjeni. L. învaţă în clasa 1,
reuşită bună. În procesul de examinare s-a constatat, că L. prezintă anxietate, sugestibilitate,
agresivitate înaltă, tendinţe de lider cu stabilitatea preocupărilor reduse. Conform datelor de
psihoterapie, mama domină în familie, manifestă tensiune, instabilitate de dispoziţie, în opinia ei
pacienta este de „fire impulsivă şi închisă ca tatăl ei” - ocupă partea lui în conflictele dintre
părinţi. În educaţia fiicei s-au urmărit tendinţe narcisiсe cu asocierea neuniformă a cerinţilor şi
hipertutelei, extinderea conflictului dintre părinţi în sfera educaţională. A efectuat psihoterapia
familială şi individuală (jocuri, desene, conversaţii) - 3 luni de 2 ori pe săptămână, În catamneză la
2 ani 6 luni compensare clinică completă.
Am studiat minuţios particularităţile de personalitate ale pacienţilor până la manifestarea TN
– trăsăturile de temperament, caracter (vezi tabelul 4, p. 143).

36
 Din tabelul 4 se relevă, că în perioada premorbidă majoritatea pacienţilor manifestau tempoul
acţiunilor psihomotorii înalt - 96 (68,6%), nivelul înalt de sugestibilitate - 137 (97,9%), de
sensitivitate - 131 (93,6%), de anxietate - 127 (90,7%) cazuri, persistenţa şi stabilitatea ocupaţiilor
scăzută – în 72 (51,4%) cazuri, fără diferenţe statistic semnificative (p>0,05). Pentru mulţi subiecţii
erau caracteristic manifestări emoţionale de o intensitate pronunţată, durabile: în 102 (72,9%) şi
123 (87,9%) cazuri respectiv - s-a evidenţiat grupul II (p<0,05). Intensitatea excesivă a emoţiilor se
constatata în 38 (27,1%) cazuri, mai frecvent la subiecţii din grupul II; tendinţa de a bloca propriile
emoţii (manifestările emoţionale de scurtă durată) – în 17 (12,1%) cazuri, mai frecvent în grupul I
(p<0,05).
Până la manifestarea clinică a TN în relaţiile interpersonale majoritatea pacienţilor prezentau
agresivitate înaltă - 101 (72,1%), un grad scăzut de timiditate - 90 (64,3%) cazuri, de credulitate -
82 (58,6%), de capacitate de a ceda - 80 (57,1%) cazuri fără diferenţe statistic semnificative între
grupurile de pacienţi (p>0,05).
Aveau tendinţa pronunţată de lider 68 (48,6%) subiecţi cu diferenţe statistic semnificative în
grupul III (p<0,05). Doreau să nu fie în centrul atenţiei 87 (62,1%) subiecţi, cu tendinţe de
autoizolare constituiau majoritatea în grupul II (p<0,01). O jumătate din pacienţi apreciau nivelul
de încredere în sine ca pronunţat - 72 (51,4%) subiecţi, se considerau relativ puţin responsabili 84
(60%) subiecţi, fără a manifesta diferenţe statistic semnificative în grupuri de studiu (p>0,05).
Nivelul scăzut de adaptare la situaţii, împrejurări noi a fost caracteristic pentru 127 (90,7%)
subiecţi, însă la 72 (51,4%) subiecţi s-a constatat un nivel pronunţat de interes pentru colectivitate,
expunere influenţei grupului (p>0,05). Particularităţile personalităţii cu diferenţe esenţiale în
grupuri clinice sunt prezentate în figura 8.
Analiza rezultatelor investigaţiilor clinico-patopsihologice, datelor procesului de psihoterapie
au demonstrat, că trăsături ale personalităţii în următoare asocierea: tempoul acţiunilor psihomotorii
înalt, manifestări emoţionale de o intensitate pronunţată, durabile, anxietatea înaltă, capacitatea de a
ceda scăzută, nivelul scăzut de adaptare la situaţii, împrejurări noi în condiţii de cerinţe sporite cu
atitudinea supraestimativă a părinţilor faţă de succesele copiilor (tendinţa spre eforturi excesive,
care depăşesc posibilităţile reale), ar putea contribui, în calitate de stare premorbidă, la dezvoltarea
unui conflict intrapsihic de tip neurastenic.
Particularităţile personalităţii în următoarea asocierea: tendinţa de a bloca propriile emoţii
(manifestări emoţionale de scurtă durată), agresivitatea înaltă - s-a evidenţiat grupul I, au constituit
factori de suprasolicitare a componentelor somato-vegetative ale afectului, creând condiţii
fiziologice pentru declanşarea simptomelor somatoforme [120; 124].

37
 adaptare la situaţii noi scăzută Ad*
tendinţe de lider pronunţate L**
comunicabilitatea scăzută C***
stabilitatea ocupaţiilor scăzută Oc*
intensitatea emoţiilor pronunţată IE**
manifestări emoţionale de scurtă durată DE**

DE
10,8
Gr.III Ad -90,5 L -58,1 C -54,1 Oc -48,7 IE -75,7
DE
Gr.II Ad -100 L-28 C -88 Oc -52 IE -52 0 DE
21,9
Gr.I Ad -85,4 L-43,9 C -60,9 Oc -56,1 IE -80,5
0 50 100 150 200 250 300 350

Fig. 8. Particularităţi ale personalităţii pacienţilor în perioada premorbidă.

Notă: * - p>0,05; ** - p<0,05; *** - p<0,01.

Investigaţiile efectuate au arătat, că trăsături ale personalităţii în următoare asocierea: tempoul

acţiunilor psihomotorii înalt, nivelul pronunţat de încredere în sine, persistenţa şi stabilitatea
ocupaţiilor scăzută, nivelul înalt de sugestibilitate, de sensitivitate, de anxietate, precum şi
comunicabilitatea înaltă, tendinţe de lider (s-a evidenţiat grupul III), un nivel scăzut de
responsabilitate şi capacitate de a ceda ar putea corespunde unei stări premorbide isterice, care
contribuie la dezvoltarea conflictului intrapsihic respectiv.
Trăsăturile personalităţii în următoare asocierea: nivelul scăzut de tempou al acţiunilor
psihomotorii, de încredere în sine, de stabilitate a ocupaţiilor în asociere cu manifestări emoţionale
de o intensitate pronunţată, durabile - s-a evidenţiat grupul III, nivelul înalt de sugestibilitate, de
sensitivitate, de anxietate, precum şi comunicabilitate scăzută, responsabilitate înaltă (s-a remarcat
grupul II), creând condiţii pentru fixarea pacienţilor asupra emoţiilor sale, caracterizează starea
premorbidă a conflictului intrapsihic de tip obsesiv-psihastenic, ceea ce coincide cu datele de
literatură [247].
Drept exemplu la materialul expus prezentăm extrasul din f/o nr. 43. C., 8,5 ani, elevă - clasa
a 2 (Tulburare de adaptare F43.23, enurezis non-organic F98.0). A beneficiat de farmacoterapie în
regim de ambulatoriu - fără efect - persistă frica de întuneric, coşmaruri, enurezis. Din anamneză:
ereditatea nu este agravată, unicul copil în familie, din sarcină şi naştere fiziologică la 22 ani,
dezvoltarea precoce oportună, creştea liniştită. De la vârsta de 2,5 ani frecventa grădiniţă
moldovenească „pentru a cunoaşte limba”, deşi în familie vorbesc în limba rusă, s-a adaptat dificil
– 2 luni a plâns, apoi a fost „un copil liniştit”. Învaţă în liceul teatral după 6 luni de pregătire

38
conform cu programul şcolii ruse, îi place să înveţe, reuşită medie. Din afecţiunile suportate: rinite,
bronşite cu component alergic, devenind mai rare la vârsta de 8 ani după înlăturarea din casă a
cânelui. Tatăl a plecat când C. avea 3 ani, deja 1 an ea are tată vitreg. Mama domină, ocupă
poziţie de bărbat în familie, „cunoaşte” soluţionarea raţională a oricăror probleme, critică părinţii
săi, fostul soţ, susţine material părinţii lui, însă în educaţia C. manifestă incertitudine, când
pacienta refuză să doarmă în camera sa din cauza viselor îngrozitoare. În vacanţa de vară la mare,
C. cu colega sa au fost închise în casă să doarmă când persoanele mature au plecat seara la
plimbare. Noaptea pacienta s-a trezit cu senzaţie de micţiune, părinţii lipseau, dar cu lacrimi a
rezistat până la venirea lor. Episodul la mare a evaluat către enurezis persistent, s-a redus reuşită
la învăţătură. Examinarea pato-psihologică, procesul psihoterapiei a arătat unele particularităţi
ale personalităţii C.: intensitatea şi durata emoţiilor înalte, anxietatea, responsabilitatea înalte,
tempoul acţiunilor psihomotorii medie, adaptarea redusă, ceea ce ar putea contribui la dezvoltarea
conflictului intrapsihic de tip neurastenic. În context de psihogeneză - conflict între necesitatea
majoră de a se manifesta şi lipsa de recunoaştere a realizărilor, necesitatea realizării şi teama de
eşec, căutarea autoafirmării, recunoaşterii, semnificaţiei proprii. Psihoterapia individuală a inclus:
prelucrarea viselor, fobii prin jocuri, desene, elemente de autotrening. Discuţiile familiale erau
direcţionate spre ameliorarea relaţiilor „părinte-copil”, prelucrarea sentimentului culpabilităţii,
„secretelor” mamei referitor la înfiere de către tatăl vitreg. Au fost realizate 16 şedinţe (de 2 ori,
apoi 1 pe săptămână). După prima întâlnire C. manifesta treziri nocturne, iar apoi în catamneză –
2,5 ani compensare clinică completă, relaţiile în familie sunt bune.
Am analizat factori favorizanţi, declanşatori în psihogeneza stărilor nevrotice la pacienţi (vezi
tabelul 5, p. 144).
Conform rezultatelor investigaţiilor proprii, din factori favorizanţi s-au evidenţiat:
suprasolicitarea organismului – încălcări ale regimului de muncă-odihnă (la şcoală, sport şi etc.) – la
120 (85,7%) pacienţi, încălcări ale regimului alimentar – la 111 (79,3%) pacienţi, tensiune afectivă
pronunţată – la 139 (99,3%) pacienţi, statistic identic în grupurile clinice (p>0,05)
Declanşarea TN era determinată de o traumă psihică acută – în 44 (31,4%) cazuri, mai
frecvent la pacienţi din grupul II - 12 (48%) sau de psihotraumatism cronic – în 96 (68,6%) cazuri
(relaţii conflictuale în familie, la şcoală) - mai frecvent la pacienţi din grupul III - 57 (77,1%), sunt
remarcate diferenţe esenţiale (p<0,05). Din situaţii psihotraumatizante s-au evidenţiat: stresuri
(spaimă) – la 44 (31,4%) pacienţi, conflicte (pedeapsă nemeritată, ofensă) – la 76 (54,3%) pacienţi,
separare (plecare peste hotare, divorţul părinţilor), doliu – la 20 (14,3%) pacienţi (p>0,05).
În psihogeneza nevrozelor statistic identic în grupuri clinice la 58 (41,4%) pacienţi s-a
depistat conflictul intrapsihic de tip isteric – exigenţă faţă de cei din jur cu ignorarea realităţii,

39
lipsă de critică faţă de propriul comportament (p>0,05). Conflictul intrapsihic de tip neurastenic
– contradicţie între posibilităţile personalităţii şi revendicările sporite faţă de sine, am stabilit la 27
(19,3%) pacienţi, concludent mai frecvent în grupul I - 15 (36,6%, p<0,01). Conflictul intrapsihic
de tip obsesiv–psihastenic - contradicţia între dorinţă şi datorie, s-a constat la 52 (37,1%) pacienţi,
mai frecvent în grupul II - 13 (52%, p<0,01). În 11 (7,9%) cazuri, statistic identic în grupuri clinice,
conflictul nevrotic nu s-a încadrat în tipologia menţionată (p>0,05). Conform cu conţinutul
conflictelor nevrotice statistic identic în grupurile clinice s-au depistat: conflict între necesitatea
independenţei şi dependenţa de părinţi - 46 (32,9%) cazuri, între necesitatea realizării şi teama
eşecului - 55 (39,3%) cazuri, între tendinţele de manifestare a comportament agresiv şi
suprimarea acestuia - 63 (45%) cazuri, între necesitatea majoră de a se afirma şi absenţa
recunoaşterii realizărilor - 65 (46,4%) cazuri. În 39 (27,9%) cazuri, statistic identic în grupuri, la
pacienţi s-au constatat conflicte, care nu corespundeau formulelor menţionate (p>0,05).
Am remarcat următoarele avantaje psihologice în TN, care au manifestat diferenţe statistic
concludente în grupuri clinice: „evitarea soluţionării problemelor dificile” – 114 (81,4%)
pacienţi, mai frecvent în grupul II – 24 (96%) pacienţi (p<0,01); „căutarea tutelei, compătimirii,
solicitudinii” – 82 (58,6%) pacienţi, mai frecvent în grupul I – 30 (73,2%) pacienţi (p<0,05);
„evitarea unor însărcinări la şcoală, grădiniţa” – la 39 (27,9%) pacienţi, mai frecvent în grupul
II – 10 (40%) pacienţi şi în grupul I – 16 (39%) pacienţi (p<0,05), „evitarea unor însărcinări
acasă” – la 28 (20%) pacienţi, mai frecvent în grupul II – 8 (32%) pacienţi şi în grupul I – 13
(31,7%) cazuri (p<0,01). În toate grupurile clinice am observat următoarele avantaje psihologice:
„căutarea autoafirmării, recunoaşterii, semnificaţiei proprii” – la 83 (59,3%) pacienţi, „justificarea
eşecurilor, lipsei de realizare” – la 37 (26,4%) pacienţi, „eliberarea de la şcoală” – la 23 (16,4%)
pacienţi (p>0,05). În 14 (10%) cazuri avantajul psihologic nu corespundea formulărilor menţionate
(p>0,05).
Astfel, în grupul I în declanşarea TN de semnificaţie majoră s-au dovedit a fi ambele variante
ale factorilor psihotraumatici (acuţi şi cronici), mai frecvent se constata conflictul de tip neurastenic
şi isteric, avantajele psihologice în TN: „căutare de tutelă, compătimire, solicitudine”, „evitarea
unor însărcinări la şcoală, la grădiniţă”, „evitarea unor însărcinări acasă” – sunt remarcate diferenţe
esenţiale (р<0,01), şi „justificarea eşecurilor, lipsei de realizare” (р>0,05).
În grupul II în declanşarea TN de semnificaţie majoră s-a dovedit a fi trauma psihică acută,
în psihogeneza mai frecvent se urmărea conflict obsesiv-psihastenic, avantajele psihologice:
„evitarea soluţionării problemelor dificile”, „evitarea unor însărcinări la şcoală, la grădiniţa de
copii”, „evitarea unor însărcinări acasă” (p<0,01).

40
 În grupul III declanşarea TN mai frecvent era determinată de situaţii psihotraumatizante
cronice, predomina tipul de conflict obsesiv-psihastenic şi isteric (р>0,05), avantajele psihologice
cu alte formulări ale influenţei asupra persoanelor importante pentru modificări benefice ale poziţiei
în familie, extinderea sferei de timp liber.
Extrasul din f/o nr. 65 ilustrează rolul factorilor psihotraumatizanţi în declanşarea TN:
preocuparea părinţilor de cariera proprie (lipsa părinţilor), decesul lor (doliu), respingere
(schimbarea şcolilor). V., 16 ani, elev în clasa 9, (Tulburare de conduită asociată cu tulburare
nevrotică F92.8). S-a adresat cu bunica din cauza somnului agitat, astenizării, chiului şcolar. Din
anamneză: s-a născut prematur (7 luni), la 3 luni a fost trecut la alimentaţie artificială din cauza
alergiei, creştea neliniştit, plângăreţ. Părinţii au fost preocupaţi de afaceri comerciale, prin urmare
de la 1 an frecventa grădiniţa, era ascultător, la vârsta de 3-4 ani a manifestat balbism uşor, care
treptat a dispărut. De la 7 ani a învăţat într-un liceu prestigios până în clasa a 6-a. La vârsta de 8
ani a fost ucis tatăl, la 10 ani – mama şi jefuit apartamentul. A rămas sub tutela bunicii paternale,
reuşita la învăţătură s-a redus, lipsea de la lecţii, la insistenţa colectivului pedagogic a fost
transferat în altă şcoală de elită cu mai puţine cerinţe. În clasa a 7 (13,5 ani) se întâlnea cu o fetiţă,
în pofida bronşitei astmatice a început să fumeze. Episodul când a încercat după lecţii să fumeze la
şcoală, a cauzat exmatricularea adolescentului. A fost stresat – plângea, nu asculta de bunica, ea
fiind speriată a insistat asupra spitalizării în secţia de copii a IMSP. A perceput aceasta drept
detenţiune. Analiza procesului psihoterapiei, investigaţiilor proprii a constatat în psihogeneza
pacientului conflict între necesitatea realizării şi fobia eşecului, de asemenea, avantajele
psihologice din TN: evitarea soluţionării problemelor dificile, căutarea tutelei, compătimirii,
solicitudinii, precum şi conform CCO, FM - dispoziţia depresivă, senzaţia de pericol, apărare
sporită, nehotărâre în situaţii sociale, fobie de castrare, tendinţe masohiste, preocupaţie orală,
conform ARF - insuficienţa cerinţelor-interdicţii în educaţie. Pacientul a urmat farmacoterapie
asociată cu psihoterapie (19 şedinţe - 1 pe săptămână), se analizau aprofundat relaţiile reciproce
cu semenii, maturii. În catamneză la 1 an plângeri nu sunt, continue studiile într-o şcoală rurală,
planifică să studieze economia.
Noi am examinat minuţios particularităţile clinice TN la pacienţi. TN a inclus în clinica sa o
varietate de sindroame psihopatologice cu dereglări anxioase, fobice, astenice, obsesive, afective,
isterice, somatoforme, dereglări de pasiuni, la nivel de instinct (hrana), ale somnului. Examinarea
simptomaticii date nu se făcea în contextul apartenenţei la o stare nevrotică anumită din cauza că pe
lângă sindromul de bază în tabloul clinic au fost prezente un şir de manifestări nevrotice de alt gen,
deşi mai puţin pronunţate, însă cantitativ destul de numeroase (figurile 9 şi 10).

41
 50 45,9
45
31,7 34,2 36
40 32,4
35
29,3
30 24
25 17,6
20
15
10 4,9 4,1
4
5
0
I Gr. II Gr. III Gr.
numai sindrom de bază* un sm secundar*
două sme secundare* trei sme secundare*

Fig. 9. Structura clinică a TN în grupuri de studiu.

Notă: * - p>0,05, sm – sindrom.

După cum se vede din figura 9, nevrozele monosindromologice s-au depistat la 52 (37,1%)
pacienţi, stările nevrotice cu un sindrom secundar - la 46 (32,9 %), două - la 36 (25,7%) pacienţi,
trei sindroame secundare - la 6 (4,3%) pacienţi, care în repartiţiile pe grupuri de studiu nu au
manifestat deosebiri statistic veridice, însă în grupul I relativ mai frecvent se constatau două - 14
(34,2%) sau trei - 2 (4,9%) sindroame secundare; în grupul II - unul 9 (36%) sau două 9 (36%), în
grupul III – stările monosindromologice - 34 (45,9%) sau un sindrom secundar - 24 (32,4%) cazuri
(p>0,05). Am constatat următoarele sindroame secundare: anxios-fobic – la 38 (27,1%) pacienţi,
comportamental – la 18 (12,9%), depresiv – la 17 (12,1%) pacienţi, obsesiv-compulsiv – la 8
(5,7%) pacienţi, tulburări de somn – la 17 (12,1%) pacienţi, ticuri – la 11 (7,9%), balbism – la 5
(3,6%) pacienţi, simptomatologie somatică psihogenă – la 4 (2,9%) pacienţi. Grupurile clinice s-au
evidenţiat prin următoarele sindroame: (figura 10).
Astfel, sindromul anxios-fobic a inclus simptomatologia cu un spectru larg la nivel de
sindroame de bază şi secundare. În grupul I am constatat frica de eşec în enurezis - la 21 (51,2%)
pacienţi (p<0,001), simptome somato-vegetative: gastrointestinale (disconfort în regiunea
abdomenului, greaţă, senzaţie de defecare imperioasă - SVG) – în 20 (48,8%) cazuri, urodinamice
psihogene (uscăciune în gură, senzaţie de micţiune imperioasă - SVU) – în 12 (29,3%) cazuri
(p<0,01). Grupul I s-a evidenţiat prin sindrom astenic - SA (fatigabilitatea sporită cu dureri
musculare, cefalee, vertije) - la 30 (73,2%) pacienţi, enurezis (E) – la 24 (58,5%), encoprezis
(ENC) – la 8 (19,5%) pacienţi (p<0,01).

42
 GR.III TM**** TV** DP* LF** CA** B*

Gr.II TS** PA*** SO**** SD***

SAF***
Gr.I E**** SA*** SAF****
SVG*** SVU*** ENC****

0 50 100 150 200 250 300

%

Fig. 10. Simptomatologia TN cu diferenţe esenţiale în repartiţiile pe grupuri clinice.

Notă: * - p>0,05; ** - p<0,05; *** - p<0,01; **** - p<0,001.

Astfel, în grupul II cu diferenţe statistic semnificative am constatat sindrom anxios-fobic

(SAF): frica de întuneric – la 19 (76%) pacienţi (p<0,05), frica de deces prin asfixiere, stop cardiac
– la 8 (32%) pacienţi (p<0,01) cu manifestări somato-vegetative cardiovasculare psihogene:
tahicardie, înroşirea feţei, transpiraţie, senzaţia de sufocare - 12 (48%) pacienţi (p<0,001), adormire
dificilă, trezirea devreme (tulburări de somn TS) – la 21 (84%) pacienţi, pierderea apetitului (PA) –
la 15 (60%) pacienţi, senzaţia de „nod” în gât – la 6 (24%) pacienţi (p<0,01). În grupul acesta a fost
constatată simptomatologia obsesivă (SO): comportament obsesiv de respectare a curăţeniei – la 6
(24%) pacienţi, meditaţii obsesive – la 12 (48%) pacienţi (p<0,01), imagini obsesive – la 7 (28%)
pacienţi, ritualuri de prevenire a pericolului – la 7 (28%) pacienţi (p<0,001) şi manifestări depresive
(SD): pierderea intereselor, a capacităţii de a se bucura – la 13 (52%) pacienţi (p<0,01), pasivitate,
tendinţa de izolare – la 19 (76%) pacienţi (p<0,05).
Grupul III s-a remarcat cu diferenţe statistic semnificative în repartiţiile pacienţilor după
ticuri motorii simple (clipitul, grimase faciale, mişcări ale gâtului, ridicarea umerilor TM) – la 29
(39,2%) pacienţi (p<0,001), ticuri vocale simple (tuse de curăţire a gâtului, tragerea nasului- TV) –
la 14 (18,9%) pacienţi (p<0,05), logofobia (LF) - 11 (14,9%) cazuri (p<0,05), balbismul (B) - în 16
(21,6%) cazuri (p>0,05), comportament agresiv (CA) – 24 (32,4%) cazuri (p<0,05), deprinderi
patologice (onicofagie, sugerea degetului, sucirea, smulgerea părului - DP) – la 21 (28,4%) pacienţi
(p>0,05).
În toate grupurile clinice am depistat: simptomatica fobică: frica de şcoală – 73 (52,1%)
cazuri, frica de înălţime (la etaj, pe poduri) – 17 (12,1%), frica de îmbolnăvire a părinţilor – 43
(30,7%), frica de furtună – 28 (20%) cazuri, frica de singurătate – 75 (53,6%), frica de animale,

43
insecte – 46 (32,9%) cazuri, evitarea situaţiilor fobice - 101 (72,1%) cazuri; manifestări somato-
vegetative cardiovasculare (senzaţia înăbuşirii, strângerii de inimă) – la 13 (9,3%) pacienţi
(p>0,05); tulburări de somn: coşmaruri – la 93 (66,4%) pacienţi, pavor nocturnus – la 47 (33,6%)
pacienţi, somnambulism – la 22 (15,7%) pacienţi, adormire cu deprinderi patologice (suptul
degetelor, limbii, masturbaţia) – la 26 (18,6%) pacienţi, tulburare a ciclului veghe-somn – la 15
(10,7%) pacienţi; simptoame astenice: fatigabilitate sporită cu tendinţă spre activitate – la 24
(17,1%) pacienţi; simptome discomportamentale: brutalitate, încăpăţânare, neascultare – la 105
(75%) pacienţi (p>0,05). De asemenea nu a fost remarcată o divergenţă semnificativă în examinarea
simptoamelor depresive în grupuri clinice: senzaţia de deprimare, plânsul frecvent – la 131
(93,6%) pacienţi, manifestări de pesimism – la 69 (49,3%) pacienţi, abilitate redusă de activitate
intelectuală de lungă durată – la 111 (79,3%) pacienţi, regres al deprinderilor de acurateţe – la 25
(17,9%) pacienţi (p>0,05).
Cu ajutorul datelor paraclinice am studiat eventualitatea organicităţii la pacienţi în grupuri
clinice, pentru a determina mecanismele patogenetice suplimentare (vezi tabelul 6).
Tabelul 6
Repartiţia pacienţilor pe grupuri clinice în funcţie de datele paraclinice
Examinare Modificări I II III χ² р
abs. % abs. % abs. %
EEG uşoare, moderate 29 93,6 16 80 58 82,9 2,44 >0,05
absente 2 6,4 4 20 12 17,1
ECO-EG uşoare, moderate 33 80,5 13 54,2 49 69,1 5,03 >0,05
absente 8 19,5 11 45,8 22 30,9
REG uşoare, moderate 27 72,9 14 66,7 44 75,9 0,67 >0,05
absente 10 27,1 7 33,3 14 24,1

După cum se vede în tabelul 3, la majoritatea pacienţilor s-a constatat organicitatea de grad
uşor/moderat, statistic identic în grupuri clinice (p>0,05). Conform EEG, la pacienţi s-au depistat
modificări ale activităţii bioelectrice a creierului, intensificarea activităţii funcţionale la nivel
mesodiencefalic şi de trunchi cerebral, reducerea amplitudinii, hipersincronizarea oscilaţiilor,
absenţa focarelor de activitate epileptică - 103 (85,1%) cazuri, ceea ce, în opinia unor savanţi,
reflectă modificările vegetative în structura afectului, a tensiunii emotive [240]. E de remarcat, că
diminuarea manifestărilor nevrotice se asocia cu normalizarea EEG, reflectând caracterul funcţional
al acestor tulburări. Conform ECO-EG, hipertensiune intracraniană s-a constatat la 95 (69,9%)
pacienţi; REG - distonia vasculară - la 85 (73,3%) pacienţi. Absenţa semnelor rezidual-organice a
fost remarcată în grupul II – 4 (20%) pacienţi, fiind urmată de grupul III – 12 (17,1%), şi grupul I –

44
2 (6,4%) pacienţi - conform EEG şi ECO-EG: în grupul II – 11 (45,8%) pacienţi, grupul III – 22
(30,9%) şi grupul I – 8 (19,5%) pacienţi.
Analiza rezultatelor investigaţiilor proprii a arătat, că prezenţa semnelor rezidual–organice
cerebrale era în strânsă relaţie cu procesele fiziologice de maturaţie a creierului şi prezenta o mare
variabilitate individuală dependentă de factori ereditari sau organici câştigaţi în decursul dezvoltării
sistemului nervos al pacienţilor, mai ales în perioade ante- perinatală (asfixie, prematuritate) şi în
primii doi ani de viaţă (consecinţe infecţii cerebrale).

3.2. Aspectele clinico-patopsihologice ale pacienţilor cu tulburări nevrotice

Cercetările experimentale şi patopsihologice au servit nu doar în calitate de material de
analiză, dar şi drept sursă de informaţie, care ne-a ajutat la alegerea metodei de psihoterapie, în
alcătuirea structurii şedinţei şi intervenţiilor psihoterapeutice.

3.2.1. Rezultatele testului proiectiv «Casă, copac, om» (CCO)

Testul proiectiv „Casă, copac, om” ne-a permis de a extinde informaţia cu privire la diferite
aspecte ale personalităţii şi retrăirile pacienţilor în raport cu lumea înconjurătoare. Fiecare
eveniment al desenului îşi are simbolica, interpretarea sa în dependenţă de tehnică, linie, proiectare,
imagine.
Imaginea „copacului” ne-a furnizat informaţia despre dezvoltarea, rolul subiectului în viaţă,
abilitatea lui de a contacta cu alte persoane, de a primi satisfacere de la mediu (figura 11).

90
80
80 68,3
70 68 70,8
60
56,2 64 54,2
51,2 52 52,8
50
40 46,3
33,8
30 36
20 19,5
21,9 20 19,4
10
0
Gr. I Gr. II Gr. III

dispoziţie depresivă* intelectualizare, impulsivitate*

relaţii tensionate cu mediul* tendinţa spre autonomie, izolarea afectului*

respingere, sentimentul de culpabillitate** frica de castrare, tendinţe masohiste*

Fig. 11. Repartiţiile pacienţilor în grupuri clinice în funcţie de componente imaginii „copacului”.
Notă: * - p>0,05; ** - p<0,05.

45
 După amplasarea „copacului” în desen, am constatat la 77 (55,8%) pacienţi dispoziţie
depresivă din cauza senzaţiei de neajutorare şi stării de rigiditate (în repartiţie se evidenţiază grupul
II); la 33 (23,9%) – control pentru menţinerea echilibrului psihic (grupul III); la 28 (20,3%) pacienţi
– tendinţe spre intelectualizare, fixare pe fantezii, impulsivitate (p>0,05). Din analiza proporţiilor
„copacului”: la 99 (71,7%) pacienţi am constatat acuitatea relaţiilor reciproce cu mediul, căutarea
satisfacerii în activitate (grupul II); la 39 (28,3%) - simţul subvalorii cu dorinţa de a se închide în
sine (grupul I), parametrii fiind statistic identici în grupurile de pacienţi (p>0,05). Interpretarea
poziţiei „copacului” a scos în evidenţă la 77 (55,8%) pacienţi tensiune, izolarea afectului în
tendinţa spre autonomie (grupul II); la 31 (22,5%) – poziţia înfrângerii la o suprasolicitare a
mediului, necesitatea tutelării; la 30 (21,7%) pacienţi – am menţionat frica faţă de exprimarea
deschisă a emoţiilor puternice (grupul I şi III) (p>0,05).
Analizând tipul „copacului”, am constatat la 62 (44,9%) pacienţi capacitatea de adaptare în
sfera contactelor (grupul II), însă 28 (20,3%) pacienţi manifestau rigiditate, tendinţe spre reacţii
agresive (grupul II şi III), iar 48 (34,8%) pacienţi - respingere, culpabilitate, dependenţă puternică
de părinţi (p>0,05). Interpretarea vârfului, ramurilor „copacului” a evocat la 27 (19,6%) pacienţi
prezenţa traumelor semnificative; la 35 (25,4%) pacienţi – dificultăţi de adaptare din cauza
satisfacerii insuficiente a necesităţilor emotive, a eforturilor intelectuale, a tendinţelor spre o
destindere emoţională; la 66 (47,8%) pacienţi s-au remarcat, frica inconştientă de castrare, tendinţe
masohiste (grupul I, III); la 37 (26,8%) - dificultăţi de dirijare a impulsiunilor, ostilitate (grupul II,
p>0,05). La 19 (13,8%) pacienţi tendinţe obsesiv-compulsive (grupul I şi II, p>0,05).
În cadrul testului reprezentarea tulpinii „copacului” a evocat la 43 (31,2%) pacienţi senzaţia
insuficienţei de căldură şi necesitatea de sprijin, la 24 (18,8%) - tendinţe regresive; la 37 (26,8%)
pacienţi - anxietatea (grupul II); la 32 (23,2%) pacienţi - agresivitatea parţial interiorizată (p>0,05).
Grupul II s-a remarcat cu diferenţe statistic semnificative prin traumatism, sentimentul de
culpabilitate în 13 (52%) cazuri (semne pe „tulpină” – 46 (32,9%) pacienţi, p<0,05). Imaginea
scoarţei „copacului” a reflectat la 75 (54,4%) pacienţi compulsivitate în relaţiile cu mediul, la 34
(24,6%) - semne de echilibru în relaţii, la 29 (21%) - convingere posttraumatică despre lipsa
sensului în căutarea satisfacerii în mediul propriu (p>0,05). Analiza imaginii „rădăcinilor” a
relevat la 32 (23,2%) pacienţi lipsa protecţiei în perceperea realităţii (grupul I), la 44 (31,9%) –
contact diminuat cu realitatea (grupul II, III), la 62 (44,9%) pacienţi – blocarea obsesivă a emoţiilor
(grupul I, III) (p>0,05). Analiza includerii unor detalii suplimentare în desenul „copac” a evidenţiat
la 22 (15,9%) pacienţi necesitatea de comunicare, narcisism (grupul III); la 80 (57,9%) pacienţi –

46
frica pierderii controlului în tendinţa spre echilibrul personal (grupul I, III); la 36 (26,2%) pacienţi –
retrăirea relaţiilor cu părinţii (grupul II) (p>0,05).
Imaginea „casei” a reflectat retrăirile pacientului în legătură cu familia (vezi figura 12).

III grupa N 51,4 SI 37,8 A 50 TR 50 SD 47,7 IC 51,4 FC 48,6

II grupa N 52 SI 28 A 52 48 56 40 60

I grupa N 48,7 SI 30,7 A 56,4 43,6 58,9 48,7 51,3

0 50 100 150 200 250 300 350 400

neîncredere, frica faţă de viitor N* situaţia insolvabilă în casă SI*

anxietate, ostilitate în relaţii A* tendinţe regresive TR*
sinceritate, dependenţă SD* insuficienţa "căldurii"/emoţionale IC*
frica inconştientă de castrareFC*

Fig. 12. Repartiţia pacienţilor în grupuri clinice în funcţie de parametrii imaginii „casei”.
Notă: ** - p>0,05.

După cum se vede din figura 12, în testul efectuat amplasarea „casei” a evocat la 70 (50,7%)
pacienţi neîncredere, frica faţă de viitor, fixarea pe trecut, la 36 (26,1%) – neajutorare, necesitatea
unui control asupra menţinerii echilibrului psihic; la 32 (23,2%) pacienţi s-a depistat evitarea
realităţii cauzată de emoţiile retrăite (grupul I) (p>0,05). Proporţiile, perspectiva „casei” a evocat
la 36 (26,1%) pacienţi tendinţa de a se îndepărta de valorile acceptate pentru casă, la 70 (50,7%) -
retrăiri de nerecunoaştere, înclinaţii de a respinge „casa” (grupul I, II); la 47 (34,1%) pacienţi –
inaccesibilitatea soluţionării situaţiei în casa (grupul III); la 21 (15,2%) pacienţi – fire deschisă,
ospitalitatea casei (grupul III) (p>0,05). Retrăiri emotive profunde, care afectează perceperea
realităţii s-au depistat la 36 (26,1%) pacienţi (grupul III) (p>0,05). Analizând pereţii „casei” -
reprezentări ale limitelor personalităţii, puterea şi plasticitatea lor, am evidenţiat la 71 (52,2%)
pacienţi anxietate în relaţii, tendinţa de apărare, control (grupul I); la 65 (47,8%) - manifestări
regresive (p>0,05). Geamurile „casei” au evocat la 67 (49,3%) pacienţi sinceritate, infantilism,
dependenţă (grupul I, II); la 40 (29,4%) pacienţi – tendinţa de delimitare a realităţii, inaccesibilitate,
erotism oral sau anal (grupul II); la 29 (21,3%) pacienţi - interacţiune controlată, ostilitate, însoţită
de anxietate, tendinţe de apărare (grupul I, III); uşile „casei” - la 95 (69,9%) pacienţi - nehotărâre în

47
situaţii sociale (grupul II) p>0,05. Acoperişul „casei” la 117 (86,1%) pacienţi a reflectat fixarea
protectoare pe fantezii, interes şi teamă în legătură cu falosul; la 19 (13,9%) pacienţi – preocuparea
de controlul asupra fanteziilor (p>0,05). Imaginea hogeagului a reflectat la 66 (48,5%) pacienţi
tensiune afectivă, insuficienţa căldurii emoţionale în casă (grupul I, III); la 70 (51,5%) - teamă,
legată de sfera sexuală, frica de castrare (grupul II, p>0,05). Imaginea „aleilor” la 29 (21,4%)
pacienţi a arătat tendinţa de a controla anxietatea (grupul I, II); la 35 (25,7%) – prietenia
superficială, tendinţa spre o socializare adecvată (grupul III, p>0,05). Detaliile suplimentare ale
casei la 36 (26,5%) pacienţi au remarcat erotism uretral, preocupare orală, contact restrâns cu
realitatea (grupul II, p>0,05).
Imaginea „omului” a reflectat reprezentările subiectului despre sine, imaginea ideală, relaţiile
interpersonale (figura 13).

100% R -12,2 R -32 R -26,4

90% D -29,3 D -20,8
80% D -44
AV -39 AV -65,3
70% AV -44
IF -21,9
60% IF -24
A -36,6 IF -38,9
50% A -40 A -27,8
40%
N -65,8 N -56
30% N -54,2
20%
10% SI -63,4 SI -80 SI -66,2
0%
Gr. I Gr. II Gr. III

respingerea părintelui de sex opus R*

dependenţa de mamă, erotism oral D**
agresivitate verbală AV**
identificare feminină cu tendinţe obsesive IF*
anxietate cu activitate motorie A*
narcisism N*
sentimentul de inferioritate SI*

Fig. 13. Repartiţia pacienţilor în grupuri clinice în funcţie de parametrii imaginii

„omului”.
Notă: ** - p<0,05.

Astfel, după amplasarea figurii „omului” am depistat la 95 (67,9%) pacienţi sentimentul de

apăsare, inferioritate, necesitatea în stabilitate din cauza conflictului (grupul II); la 45 (32,1%)
pacienţi - emotivitate, tensiune, orientarea spre mediu, satisfacere în fantezii (p>0,05). Proporţiile
„omului” au reflectat la 80 (57,9%) pacienţi tendinţe de narcisism, expansivitate (grupul I); la 58

48
(42,1%) pacienţi - dependenţă emotivă, anxietate, rigiditate, tendinţă spre închidere în sine, grupul
II şi III (p>0,05).
Tipul figurii „omului” a evocat la 56 (40,6%) pacienţi necesitatea unui statut mai înalt,
egoism, instabilitate emoţională, neapărare, conflict sexual (grupul I, III); la 45 (32,6%) pacienţi –
dominaţia mediului, anxietate cu tendinţe pentru activitate motorie (grupul II); la 37 (26,8%)
pacienţi – senzaţia de respingere, ostilitate interiorizată faţă de chipul feminin, senzaţie de
depreciere, eschivare, negativism - grupul III (p>0,05). Analizând imaginea capului „omului” -
sfera intelectului, controlului şi imaginaţiei, am observat la 95 (68,8%) pacienţii controlul gândirii
asupra fanteziilor excitante (grupul I, II); la 43 (31,2%) pacienţii – narcisism, tendinţe obsesiv–
compulsive în legătură cu identificarea feminină (apropierea fiu şi mamă), negarea sentimentului de
culpabilitate - grupul III (p>0,05). Imaginea părului „omului” a evidenţiat la 63 (45,7%) pacienţi
pulsiuni sexuale infantile, nelinişte, narcisism (grupul I), la 51 (36,9%) - o identificare masculină
insuficientă (grupul II, III), la 24 (17,4%) pacienţi - sensitivitate, tendinţe regresive (p>0,05).
Analizând imaginea feţei „omului”, am urmărit agresivitate şi dominaţie compensatorii la 87
(63,1%) pacienţi - se evidenţiază grupul I, III; teamă, depresie - la 51 (36,9%) pacienţi - grupul II
(p>0,05). Imaginea „ochilor” a evocat la 83 (60,1%) pacienţi egocentrism, tendinţe regresive, de
voyeurism cu sentimentul de culpabilitate; la 28 (20,3%) pacienţi - tendinţă de a evita influenţa
vizuală neplăcută (grupul I, III); la 27 (19,6%) pacienţi – brutalitate, agresivitate exteriorizată
(grupul II), (p>0,05). Reprezentarea „urechilor” a evocat sensibilitatea la critică la 33 (23,9%)
pacienţi (grupul I); tendinţa de percepere selectivă a informaţiei din cauza conflictului - la 34
(24,6%) pacienţi, s-au remarcat grupuri II şi III (p>0,05). Imaginea „nasului” a reflectat preocupare
de falos la 50 (36,2%) pacienţi mai frecvent la grupul I, II; agresivitate primitivă, fobie de castrare
la 52 (37,7%) pacienţi (p>0,05). Particularităţile de prezentare a „gurii” a evocat agresivitatea
orală, conflictualitatea verbală la 74 (53,6%) pacienţi (sunt remarcate diferenţe esenţiale în grupul
III); erotism oral cu dependenţa de mamă - la 38 (27,5%) pacienţi (mai frecvent în grupul II);
dificultăţi de comunicare verbală - la 26 (18,8%) pacienţi, mai frecvent în grupul I (p<0,05).
Expresia „bărbiei” a evidenţiat impulsiuni agresive – compensare a slăbiciunii şi dependenţei la 62
(44,9%) pacienţi; feminitate - la 76 (55,1%) pacienţi (p>0,05). Imaginea „gâtului” a evocat
necesitatea unui control intelectual de protecţie, probleme de control al furiei la 82 (59,4%) pacienţi
(s-a evidenţiat grupul I); tendinţe regresive, cedare instinctelor corporale - la 56 (40,6%) pacienţi -
grupul II, III (p>0,05).
Torsul în desenul „omului” a evocat necesităţi nesatisfăcute percepute acut, interese de sfera
sexuală - la 52 (37,7%) pacienţi (grupul I, III), dependenţa de mama dominantă, emotivitate

49
imatură, concentrare asupra manifestărilor somatice - la 51 (36,9%) pacienţi (grupul II), negarea
instinctelor corporale, rigiditate, inferioritate, perfecţionism, exhibiţionism, agresivitate - la 35
(25,4%) pacienţi (p>0,05).
Imaginea umerilor în desenul „omului” a reflectat insuficienţa energiei vitale, sentimentul de
culpabilitate - la 81 (58,7%) pacienţi; concentrarea compensatorie asupra puterii, absenţa
echilibrului interior din cauza dificultăţilor de identificare - la 57 (41,3%) pacienţi (p>0,05).
Mâinile „omului” în 57 (41,3%) cazuri au subliniat puterea - compensare a slăbiciunii,
agresivitate, dorinţa de a domina, culpabilitate din cauza unor oarecare acţiuni cu mâinile (furt,
masturbare), nelinişte în relaţiile interpersonale (grupul I, III); la 49 (35,5%) pacienţi – fixarea
asupra activităţii energice (grupul I, III); la 32 (23,2%) pacienţi - pasivitate, frica faţă de impulsuri
agresive, respingerea figurii părintelui de sex opus - grupul II (p>0,05). La 79 (57,3%) pacienţi
desenele mâinilor, degetelor mâniilor „omului” au redat tendinţe regresive, neputinţa în raport cu
figurile părinţilor (grupul I); la 59 (42,7%) pacienţi - agresivitate infantilă, spirit de revoltă, senzaţie
de dezorganizare corporală, dependenţă de mamă (grupul II, III) p>0,05.
Picioarele „omului” în cadrul testului au reprezentat mobilitate în relaţiile interpersonale. La
81 (58,7%) pacienţi am relevat ambivalenţă în tendinţa spre independenţă – nesupunere şi
neprotejare; rigiditate, depreciere, anxietate în legătură cu sfera sexuală - la 57 (41,3%) pacienţi
(p>0,05). Tălpile „omului” au evocat la 92 (66,8%) pacienţi timiditate, percepere subtilă a realităţii;
la 46 (33,3%) pacienţi - agresivitate, brutalitate, necesitatea de a demonstra bărbăţia, mai frecvent în
grupul II (p>0,05).
Hainele „omului” au subliniat la 74 (53,6%) pacienţi aspiraţia spre dominare, egocentrism,
concentrarea asupra criteriilor materiale ale statutului social (grupul II, III), necesitatea de îngrijire
călduroasă, dependenţă de mamă - la 36 (26,1%) pacienţi, dominarea mediului, tendinţe pentru
activitate motorie, anxietate (grupul I) - la 28 (20,3%) pacienţi (p>0,05). Accesoriile de haine ale
„omului” au evocat la 52 (37,7%) pacienţi concentrarea asupra problemelor somatice, identificarea
cu mama, tendinţe regresive; la 37 (26,8%) pacienţi – necesitatea de a demonstra bărbăţia,
concentrare asupra sferei sexuale (p>0,05).
În cadrul testului CCO pentru 84 (60,9%) pacienţi extrem de emotiv a fost desenul „casei” (s-a
remarcat grupul II), pentru 37 (26,8%) pacienţi – desenul „copacului” (grupul I, III), pentru 17
(12,3%) pacienţi - desenul „omului” (grupul I) (p>0,05).
Pentru a demonstra materialul expus prezentăm interpretarea desenelor CCO nr. 1, 2, 5, 6.

50
 Des. 1. Casă, copac, om. C., 15 ani, hartă-anchetă nr. 9, Tricotilomania F63.3.

După înterpretarea desenului 1 am evidenţiat următoarele aspecte clinico-patopsihologice la

pacienta C. 15 ani: înstrăinare, timiditate în situaţiile sociale, evitarea influenţărilor afective, fobie
de castrare, problema integrării, încercări de autocontrol însoţite de nelinişte, ostilitate,
accesibilitate de rezervă, tendinţe de menţinere a perceperii realităţii existente, negativism,
voyeurism, senzaţia de culpabilitate, retrăirea dominării mediului, teamă faţă de viitor, tendinţe spre
activitate motorie.
Analizând desenul 2 (vezi în anexe, p. 147), am remarcat la pacientul V. 10 ani sentimentele
de neprotejare, depreciere, dependenţă afectivă, anxietate, tensiune în situaţii sociale, control rigid
asupra emoţiilor, agresivitate substituită, compulsivitate, hiperactivitate, feminitate, preocupare de
controlul fanteziilor – sursei de plăceri, insuficienţă de căldură emotivă în casă, conflict în sfera
sexuală, erotism uretral, senzaţii obsesive determinate de o experienţă precoce, echilibrul personal
instabil din cauza frustraţiei în satisfacere a necesităţilor de bază. Insuficienţa coeziunii, armoniei în
familie, înstrăinare, confruntarea în baza necoincidenţei de roluri «bărbăţie» şi «feminitate».
În baza datelor interpretării desenului 5 (vezi în anexe, p. 150), am depistat la pacientul S. 10
ani, un fondal depresiv al dispoziţiei, senzaţie de izolare, neapărare, dependenţa de mamă

51
dominantă, fixare orală, concentrare asupra problemelor somatice, interacţiune controlată, expresia
pulsiunilor corporale, deprivare afectivă, identificare cu mama, deficienţa autoactualizării, fobie de
castrare, protest, tendinţe regresive, aspiraţia de a zbura.
Analiza desenului 6 (vezi în anexe, p. 151) a scos în evidenţă următoarele aspecte clinico-
patopsihologice la pacienta N. 16 ani: senzaţia de rigiditate în relaţiile interpersonale, dispoziţie
depresivă, dependenţa de mamă dominantă, preocuparea de insuficienţa căldurii emotive, tendinţă
de a respinge noţiunea convenţională de familie, necesitatea socializării adecvate, agresivitate orală,
evitarea realităţii, angoasă de excitare emotivă, tensiune afectivă, conflict între expresivitatea şi
controlul pulsiunilor corporale, narcisism, tendinţă spre singurătate, care se asociază cu atitudinea
binevoitoare superficială, necesitatea tutelei materne.
În urma analizei datelor obţinute în cadrul testului CCO am evidenţiat probleme similare la
pacienţii tuturor grupurilor clinice, legate mai des de probleme de comunicare, autopercepere,
necorespundere a pulsiunilor corporale şi necesităţii controlului raţional-social excesiv,
infantilismul, sentimentul inferiorităţii cu tendinţe agresive, de izolare, senzaţia propriei slăbiciuni,
retrăiri legate de sentimentul culpabilităţii, manifestări depresive, anxioase, dorinţa de autonomie
blocată de familie şi societate, care au putut servi bază a multiplelor conflicte nevrotice cu o
eventuală manifestare clinică.
La pacienţii din grupul I am remarcat diferenţe esenţiale privind următoarele aspecte clinico-
patopsihologice: dificultăţi de comunicare verbală, narcisism, expansivitate, tendinţe de apărare,
sensibilitate la critică, probleme de control a furiei, traumatism, tendinţă de a respinge noţiunea
convenţională de familie, senzaţia de subvaloare, fobie inconştientă de castrare, tendinţe masohiste,
blocare emoţii pentru menţinerea echilibrului psihic, necesitatea de a-şi controla fanteziile,
ignorarea realităţii. O însemnătate emoţională pentru pacienţii acestui grup au avut imaginile
„copacului” şi ale „omului”, care au relatat informaţia din punctul de vedere al pacientului pe
persoana sa şi relaţii interpersonale proprii.
În grupul II am constatat diferenţe semnificative privind următoarele aspecte clinico-
patopsihologice la pacienţi: dispoziţie depresivă, senzaţia lipsei protecţiei, tensiune cu izolarea
afectului, căutarea satisfacerii în activitate, erotism anal, anxietate, erotism oral cu dependenţa de
mamă dominantă, culpabilitate, concentrare asupra senzaţiilor somatice, tendinţă de percepere
selectivă a informaţiei din cauza conflictului intern, identificare masculină insuficientă, spirit de
revoltare, frica în faţa impulsurilor agresive, respingerea figurilor părinţilor de sex opus, tendinţa
spre dominare, egocentrism. Pentru pacienţii acestui grup extrem de emotiv a fost desenul „casei”,
pe care s-au proiectat impresiile despre familie, relaţii intrafamiliale şi autoportretul.

52
 Grupul III a fost remarcabil prin următoarele caracteristici clinico-patopsihologice ale
pacienţilor: tendinţe de narcisism, rigiditate, frică faţă de exprimarea deschisă ale emoţiilor,
necesitate de comunicare, căldură emotivă în casă, tendinţă spre socializare adecvată, senzaţie de
respingere, ostilitate interiorizată faţă de imaginea feminină, negarea sentimentului culpabilităţii,
tendinţă de compensare prin dominare, agresivitate orală, conflict verbal. Pentru pacienţii acestui
grup partea emoţională a fost imaginea „copacului” – portretul inconştient al subiectului, atitudinea
faţă de o anumită persoană.

3.2.2. Rezultatele testului proiectiv «Familia mea» (FM)

Rolul familiei ca substrat în interiorul căreia sunt prezente cele mai puternice şi fine relaţii
umane a fost subliniat de mulţi autori, care au practicat diferite tehnici psihoterapeutice (vezi revista
literaturii). Relaţiile familiale în ansamblu pot constitui atât un mediu foarte favorabil pentru geneza
stărilor nevrotice, acutizând sau declanşând conflicte nevrotice puternice, atât şi o ambianţă care
poate neutraliza ori reduce simţitor conflictele intrapsihice. În descrierea aspectelor date am
evidenţiat relaţiile „părinte-copil” şi „părinte-părinte”, care au o legătură foarte strânsă între ele.
Testul FM ne-a permis să detaliem concepţia despre perceperea copilului familiei, locul său în ea,
sistemul de relaţii a membrilor familiei prin analiza şi interpretarea procesului de desen, structurile
şi prezentările grafice ale desenului (vezi tabelul 7).
Analiza datelor FM obţinute de la 95 (68%) pacienţi a arătat, că 66 (69,5%) pacienţi acceptau
familia drept mediu imobilizator, având manifestări agresive, depresive, frica de realitatea
înconjurătoare, 29 (30,5%) - prezentau anxietate, inferioritate în încercarea de a uni familia
(dimensiunile desenelor, p>0,05).
Prezentarea acestor date este reflectată în desenul 4, S. 10 ani (vezi în anexe, p. 149).
Majoritatea pacienţilor, 68 (71,6%), au reprezentat familia ca fiind compusă din 4 şi mai multe
persoane, incluzând bunicii şi bunicile (p>0,05). Imaginile părinţilor, mama - în 59 (66,3%) cazuri,
tata – în 45 (64,3%), au fost prezentate ca fiind dominante, agresive, dojenitoare - figurile mamelor
(p>0,05). Absenţa imaginii tatălui în 25 (26,3%) cazuri, a mamei – în 6 (6,3%), a evocat atitudinea
conflictuală faţă de părinţi (p>0,05). Din imaginile bunicilor - 24 (25,3%) cazuri şi buneilor - 8
(8,4%), bunicuţa era reprezentată ca fiind dominantă la o jumătate din cazuri - 12 (50%) (p>0,05).

53
 Tabelul 7
Repartiţia pacienţilor în grupuri clinice în funcţie de parametrii testului FM
Semnul Dimensiunile desenului I II III χ² p
abs. % abs. % abs. %
Suprafaţa mică 8 30,8 6 33,3 15 29,4 0,09 >0,05
desenului pagina în întregime 18 69,2 12 66,7 36 70,6
Numărul de 2-3 persoane 28,4% 6 23,1 5 27,8 16 31,4 0,59 >0,05
membri în 4 persoane şi mai mult 20 76,9 13 72,2 35 68,3
familie
Figura mamei mare 16 66,7 13 72,2 30 63,8 0,41 >0,05
mică 8 33,3 5 27,8 17 36,2
Figura tatălui mare 12 63,2 10 71,4 23 62,2 0,39 >0,05
mică 7 36,8 4 28,6 14 37,8
Figura surorii mare 6 46,1 1 20 7 38,9 5,17 >0,05
mică 7 53,9 2 40 7 38,9
altele 0 0 2 40 4 22,2
Figura fratelui mare 9 50 6 46,2 16 45,7 0,09 >0,05
mică 9 50 7 53,8 19 54,3
Figura bunelului mare 0 0 0 0 3 42,9 1,14 >0,05
mică 0 0 1 100 3 42,9
altele 0 0 0 0 1 14,1
Figura bunicii mare 4 66,7 2 40 6 46,2 3,22 >0,05
mică 1 16,7 3 60 4 30,8
altele 1 16,6 0 0 3 23
Distanţa dintre aproape 11 42,3 6 33,3 18 35,3 0,48 >0,05
membrii îndepărtate 15 57,7 12 66,7 33 64,7
familiei
Prezenţa oricăror obiecte între ei 7 26,9 4 22,2 20 39,2 2,29 >0,05
Prezenţa pisică 3 37,5 2 40 5 33,3 8,16 >0,05
animalelor câine 5 62,5 0 0 4 26,7
altele 0 0 3 60 6 40
Imagine schematică 19 73,1 9 50 39 76,5 4,59 >0,05
Imagine realistă 15 57,7 9 50 23 45,1 1,09 >0,05
Imagine estetică 14 53,9 14 77,8 32 62,8 2,63 >0,05
În interior, pe fondul peisajului 10 38,5 6 33,3 26 50,9 2,16 >0,05
Imagine metaforică 17 65,4 11 61,1 30 58,8 0,31 >0,05
În mişcare 13 50 6 33 22 43,1 1,20 >0,05
Emoţii pozitive nesemnificative 6 23,1 4 22,2 9 17,6 0,38 >0,05
pronunţate 20 76,9 14 77,8 42 82,4
Emoţii negative nesemnificative 9 34,6 8 44,4 9 17,7 5,75 >0,05
pronunţate 17 65,4 10 55,6 42 82,4
Acurateţea lipseşte 8 30,8 4 22,2 14 27,5 0,39 >0,05
executării manifestă 18 69,2 14 77,8 37 72,5

Astfel, imaginile băieţilor - în 35 (53,1%) cazuri şi ale fetelor – în 16 (44,4%) au reflectat

anxietate, dependenţa emoţională, rigiditate, senzaţie de inutilitate, de exemplu, imaginile mamei şi
surorii pacientului V. 10 ani în desenul 3 (vezi în anexe, p. 148).

54
 Membrii familiei au fost reprezentaţi la distanţă în 60 (63,2%) de cazuri, sau cu obiectele care
îi despărţeau – în 31 (32,6%) statistic identic în grupurile de studiu, fapt care a reflectat insuficienţa
legăturilor emotive, a integrării familiei şi atitudinea negativă a pacientului faţă de membrul familiei
(p>0,05). La 28 (29,5%) pacienţii în componenţa familiei au fost incluse animalele, care au evocat
dorinţa pacienţilor de a îndeplini funcţiile părinteşti de protejare, conducere. De exemplu, în
desenul 7 este reprezentată insuficienţa coeziunii, armoniei în familia pacientei N. 16 ani, coaliţia
mamă-soră, pentru pacientă cel mai apropiat este bunelul maternal (vezi în anexe, p. 152).
Elementele de reprezentare schematică în desen au reflectat neajutorare, eschivare,
negativism la 67 (70,5%) pacienţii. Imagini realiste, la 47 (49,5%) pacienţi, şi elementele de
reprezentare estetică, la 60 (63,2%), au evocat nelinişte, egocentrism, concentrarea asupra
necesităţilor materiale. Analizând imaginile dinamice, am remarcat rivalitate, dependenţă de mamă
la 42 (43,2%) pacienţi (p>0,05). Imaginile metaforice la 58 (61,1%), peisajul, interiorul în desene a
evocat manifestări depresive, agresivitate, dependenţă, insuficienţă de emotivitate, dragoste,
compensare în fanteziile pacienţilor (p>0,05).
Lipsa de acurateţe, desenarea repetată au subliniat relaţiile conflictuale cu membrii familiei în
26 (27,4%) pacienţi (p>0,05). Exprimarea emoţiilor pozitive în procesul de desen am constatat la 76
(80%) pacienţi, a emoţiilor negative – la 69 (72,6%), ceea ce ne-a ajutat la alegerea intervenţiilor
psihoterapeutice pentru actualizarea şi prelucrarea tensiunii emotive la pacienţii.
În urma analizei datelor obţinute în cadrul FM am evidenţiat problemele similare pentru
grupurile clinice: insuficienţa legăturilor emotive, a integrării familiei, atitudinea conflictuală a
pacienţilor faţă de părinţi, imaginile cărora au fost dominante, dojenitoare, agresive, precum şi
manifestări depresive, anxioase, agresive în legătură cu perceperea familiei drept mediu
imobilizator, dependenţă de mamă, satisfacerea insuficientă a necesităţii de conducere, protejare
părintească, egocentrism, concentrarea asupra criteriilor materiale în statutul social. Trebuie relevat,
că factorii familiali descrişi pot deveni sursă de traumatism pentru copil. În psihoterapia de familie
particularităţile de familie nefavorabile au fost examinate cu participanţi în contextul relaţiilor
intrafamiliale.

3.2.3. Rezultatele chestionarului „Analiza relaţiilor intrafamiliale” (ARF)

Cu ajutorul ARF am studiat stilul de educaţie al pacienţilor cu tulburări nevrotice şi
tulburările funcţionării familiei în sistemele „părinte-copil”, „părinte-părinte” (vezi tabelul 8).
Analiza datelor prezentate în tabel 8 a arătat, că în stilul educaţional o pondere relevantă
revine hiperprotecţiei tolerante - în 63 (45%) cazuri şi hiperprotecţiei dominante – la 56 (40%)
(p>0,05).

55
 Tabelul 8
Repartiţia pacienţilor în grupuri clinice în funcţie de parametrii chestionarului ARF
Semnul I II III χ² p
abs. % abs. % abs. %
Hiperprotecţie tolerantă 20 48,8 9 36 34 45,9 1,08 >0,05
Hiperprotecţie dominantă 11 26,8 13 52 32 43,2 4,79 >0,05
Respingere emoţională 4 9,8 0 0 6 8,1 2,45 >0,05
Atitudine dură 3 7,3 0 0 3 4,1 2,05 >0,05
Hipoprotecţie 3 7,3 0 0 4 5,4 1,81 >0,05
Responsabilitate morală sporită 4 9,8 1 4 5 6,8 0,81 >0,05
Extinderea sferei sentimentelor 18 43,9 8 32 22 29,7 2,42 >0,05
părinteşti
Preferare la copiii trăsăturilor infantile 7 17,1 3 12 8 10,8 0,94 >0,05
Proiecţia calităţilor respinse ale 15 36,6 8 32 35 47,3 2,36 >0,05
părintelui asupra copilului, extinderea
conflictului în sfera de educaţie
Nedezvoltarea sentimentelor părinteşti 5 12,2 2 8 5 6,8 1,01 >0,05
Neacceptarea copiilor în conformitate 13 31,7 9 36 32 43,2 1,57 >0,05
cu sexul
Incertitudine educaţională 20 48,8 12 48 33 44,6 0,22 >0,05
Frica de pierdere a copilului 12 29,3 4 16 23 31,1 2,17 >0,05

Observările proprii au relevat, că încălcările în educaţie urmăreau legătură cu istoria

personală a părintelui. În cazul unei incertitudini educaţionale la 65 (46,4%) pacienţi, părinţii
ocupau poziţia „veşnicului datornic” în relaţie cu copiii „egocentrişti şi pretenţioşi”, la fel precum
au fost odinioară în relaţiile cu părinţii lor.
Ca exemplu prezentăm extrasul din f/o nr. 87 pacientului N., 10 ani, clasa 4 (Tulburare de
conduită asociată cu tulburare nevrotică F92.8). Am remarcat incertitudine educaţională cu
interdicţiile excesive. Din cuvintele mamei copilul nu înţelege pedeapsa, îşi exprimă opiniile sale,
învaţă foarte bine sau rău: deşi pentru nereuşită a fost închis în casă, a luat din „ascunzătoare”
bani, a coborât pe o funie, a cumpărat prietenilor şi mamei cadouri. A devenit „nedirijat” după
apariţia fratelui (2 ani), „îl ascultă” mai bine pe bunicul maternal, care este sever.
În cazul lui V., 10 ani, clasa 4, f/o nr. 112 (Tic motor cronic F95.1) am urmărit
hiperprotecţie dominantă cu incertitudine educaţională. Pentru mamă (fiica unică) şi bunică pe
linia maternală educarea băieţilor este o experienţă necunoscută, alarmantă. V. la vârsta de 6 ani,
cu toate că mama a lucrat educatoarea, la grădiniţă s-a adaptat greu: a suportat IRVA prelungită,
s-a dereglat somnul. Peste 6 luni, după ieşirea mamei în concediu de maternitate (sora are 3 ani) a
fost transferat într-o altă grădiniţă, iarăşi s-a îmbolnăvit de IRVA, a fost operat - tonsiloectomie,
după ce au apărut ticuri (mişcări ale gâtului, clipitul, grimase faciale), pavor nocturnus. După

56
părerea V. numai mama ştie, ce boală el are:„eu şi înainte de 6 ani nu am putut sta mult timp pe un
loc” (reprezentările în desen 2, 3 sunt la p. 147, 148).
Frica de pierdere a copilului legată de problemele interne ale părinţilor am depistat la 39
(27,9%) părinţi, care manifestau incertitudine sporită şi exagerare a „fragilităţii” copilului (p>0,05).
De exemplu, în cazul lui C., 12 ani, clasa 5, f/o nr. 132 (Tic motor cronic F95.1), cel mai mic din
trei fraţi (diferenţa - 6 şi 9 ani), s-a născut din sarcină cu iminenţă de avort, naştere prematură (28
săptămâni), greutatea de 1500 g, atunci la mamă a apărut frica de pierdere a fiului, deşi se
dezvolta bine, totdeauna îl tutela. Aceeaşi frică la mamă a reapărut, când la C. au apărut ticuri
după susţinerea examenelor în clasa a 4. Pacientului îi este frică de strigătele maturilor, este
excesiv ataşat de mamă „asemenea unei fetiţe”, se nelinişteşte când se desparte de ea, între ei
există „o înţelegere reciprocă deosebită”.
Extinderea sferei sentimentelor părinteşti a fost remarcată în 48 (34,3%) cazuri, când
necesitatea unor relaţii emoţionale exclusive „partener-partener” se realizau în sfera de educaţie,
aducând dificultăţi în lumea internă a copiilor (p>0,05). În 18 (12,9%) cazuri părinţii preferau la
copiii săi trăsături infantile în legătură cu propriile probleme - frică de maturitatea lor şi de propria
singurătate (p>0,05). De exemplu, în cazul pacientului S., 14 ani, clasa 8, f/o nr. 130 (Balbism
F98.5), care este cel mai mare (cu 5 ani) din doi fraţi, „este liniştit ca o fetiţă”, iar cel mic – este
„gălăgios, activ”. În perioada sarcinii tatăl a abuzat de alcool, o insulta pe mama. Pacientul de la
o vârstă fragedă „îşi apăra” mama, context în care a apărut balbismul. După naşterea fratelui
părinţii au divorţat, plecarea tatălui din ţara a coincis cu plecarea S. în gimnaziu-internat în alt
oraş din cauza reuşitei slabe, mama este ataşată de fiul mic, iar în timpul vizitelor pacientului
declară: «Parcă mă rup între copii».
În 58 (41,4%) cazuri părinţii „găseau” la copii propriile calităţi negative, începând lupta cu
ele (agresivitate, lene, negativism, tendinţa spre supraalimentare), iar procesul de educaţie era
folosit pentru atenuarea conflictelor în relaţiile „părinte-părinte” (p>0,05). Ca exemplu prezentăm
extrasul din f/o nr. 73 lui C., 14 ani, clasa 8 (Balbism F98.5). Pacientul locuieşte în apartament cu
două camere, în care familia este divizată în două „lagăre”: C. în cameră cu tatăl, iar fratele, sora
(7 şi 14 ani diferenţa), fiica surorii – cu mama, între fraţi sunt relaţii deschis-conflictuale. Tatăl are
grijă de pacientul în privinţa învăţăturii - soluţionează dificultăţile. Până la 12 ani era şi bunica pe
linia paternală, care nu o accepta pe mama, provoca «scandaluri». Seara tatăl niciodată nu intră
în camera mamei, deoarece nu iubeşte fiica din prima căsătorie a mamei. El o dojeneşte pe mama
şi pacientul pentru dezordine, alimente necalitative, îi acuză de dispariţia banilor.

57
 În 54 (38,6%) familii a avut loc neacceptarea copiilor în conformitate cu sexul, preferarea
trăsăturilor contrare: feminine la băieţi şi masculine la fetiţe (p>0,05). Nedezvoltarea
sentimentelor părinteşti, interesul superficial faţă de copil, evitarea funcţiilor părinteşti am
constatat în 12 (8,6%) familii, respingere emoţională cu responsabilitate morală sporită – în 10
(7,1%) cazuri. Într-un număr mic de cazuri s-a constatat hipoprotecţie – în 7 (5%) familii şi
atitudine dură – în 6 (4,3%) familii (p>0,05). Ca exemplu prezentăm extrasul din f/o nr. 113
pacientei N., 16 ani (Tulburări mixte ale conduitei şi emotivităţii. Sindrom anxios-depresiv F92,8).
Părinţii au divorţat de la 2 ani (tatăl «îi bătea pe toţi»), pacienta - cea mai mică din două surori.
Tatăl era contra naşterii N., care prin naştere „a afectat sănătatea mamei” (deformarea coloanei
vertebrale, dureri cardiace, hemoroizi). N. detestă asemănarea externă cu tatăl, mama a tăiat
imaginea feţei lui tata din toate fotografiile. Mama este «partener de afaceri» în comerţ, iar
«problemele de sănătate» le soluţionează singură de la 11 ani, poartă grijă bunelului, dar atenţia
băieţilor ei se îndreaptă spre soră. Relaţiile în familie au devenit insuportabile la 15 ani după
decesul bunicii din partea mamei, pentru care N. era «cea mai iubită nepoată». Mama a fost în
relaţii conflictuale cu părinţi şi soţul.
În concluzii, stilul de educaţie al pacienţilor era determinat de trăsăturile individuale ale
părinţilor, de istoria dezvoltării relaţiilor intrafamiliale a acestora din copilărie. Propriile conflicte
intrapsihice ale părinţilor se răsfrângeau asupra copiilor, evoluând spre forme de educaţie lipsite de
sens, deşi necesare pentru realizarea tendinţelor compensatorii a părinţilor.
Prezenţa propriilor conflicte intrapsihice la părinţi cu manifestări legate de relaţii familiale şi
procesul educaţional au determinat nivelul redus de legături afective, de integrare în familie, ceea ce
a contribuit la constituirea conflictelor intrapsihice la copii şi adolescenţi.

3.2.4. Datele chestionarelor Eysenck H. (CE)

Analizând datele CE obţinute de la adolescenţi - 78 (55,7%) pacienţi şi 137 (97,9%) părinţi
am constatat următoarele corelaţii ale factorilor personalităţii ale pacienţilor şi părinţilor de pe
poziţia autoaprecierii (vezi figura 14).
Astfel, la majoritatea pacienţilor, 62 (79,5%), noi am depistat extraversie - direcţionarea
personalităţii asupra evenimentelor înconjurătoare, comunicabilitate, sinceritate, impulsivitate,
autocontrol insuficient (s-a remarcat grupul І); iar introversie – direcţionarea personalităţii asupra
lumii interioare a imaginaţiilor, dificultăţi în stabilirea contactelor, de adaptare, raţionalitatea
acţiunilor, controlul distinct al normelor etice şi manifestărilor emotive - numai la 16 (20,5%)
pacienţi (s-a evidenţiat grupul ІІІ).

58
 67,5
47,5
40 48 72 80
5 32,5 70
64,7 60
Gr. I 28
23,5 50
59,7 54,2 40
Gr. II 45,8 30
43,9 26,8 20
Gr. III 10
0

introversie

introversie
pronunţat părinţi*

extraversie
neurotism
pronunţat

adoles.*
adoles.*

părinţi*

părinţi*
neurotism
Fig. 14. Repartiţia pacienţilor în grupuri clinice conform cu datele CE.
Notă: * - p>0,05.

Astfel, neurotismul (instabilitate emotivă, tensiune, excitabilitate, reacţii depresive) de gradul

mediu am depistat la 41 (52,6%) pacienţi (s-a evidenţiat grupul І, ІІІ) sau neurotism de gradul
pronunţat - la 37 (47,4%) pacienţi (s-a evidenţiat grupul ІІ, p>0,05).
Părinţii au manifestat extraversie în 53 (38,7%) cazuri (s-a evidenţiat grupul ІІІ), însă în
majoritatea cazurilor - 84 (61,3%) introversie (s-a evidenţiat grupul І, ІІ), care s-au asociat cu
neurotism pronunţat – în 74 (54,1%) cazuri (s-a evidenţiat grupul ІІІ) sau neurotism mediu - în 63
(45,9%) cazuri (р>0,05).
Bazându-se pe corelaţia tipurilor de temperament cu scala CE am evidenţiat următoarele
raporturi ale caracteristicilor personalităţii pacienţilor şi părinţilor:
grupul І: pacienţi - temperament sangvinic; părinţi - temperament melancolic, flegmatic,
grupul ІІ: pacienţi - temperament melancolic, coleric; părinţi - temperament melancolic,
flegmatic,
grupul ІІІ: pacienţi - temperament flegmatic; părinţi - temperament coleric.
Astfel, în majoritatea cazurilor caracteristicile personalităţii copiilor şi părinţilor se deosebesc
după direcţionarea şi stabilitatea emotivă, fiind mai pronunţate la părinţi, ceea ce poate cauza
dificultăţi ale părinţilor în receptivitatea necesităţilor emoţionale ale copiilor, având proprietate de
generare sau acutizare a nevrozelor la copiii.

59
 3.3. Sinteza rezultatelor cercetărilor clinico-patopsihologice
În urma cercetărilor clinico-catamnestice, clinico-patopsihologice efectuate la 140 pacienţi am
evidenţiat factori predispozanţi în apariţia TN, printre care pe primul loc se situează factorii nocivi
ai perioadei ante- perinatale: sarcina patologică pe fundal de stres sau al stării nevrotice la mamă –
la 83 (59,3%) pacienţi; prematuritatea nou-născutului 19 (13,6%), cu o pondere mai mare în cazuri
tulburărilor comportamental-motorii – la 16 (21,6%) pacienţi; retenţie a formării controlului
sfincterian 24 (17,1%), mai frecvent în cadrul tulburărilor somatoforme – la 16 (39,1%) pacienţi;
nevropatia în anamnesticul precoce – la 67 (47,9%); predispoziţia somatică dobândită în urma
afecţiunilor respiratorii acute – la 135 (96,4%) pacienţi, ale tractului gastro-intestinal – la 26
(18,6%), insuficienţa cerebrală organică, care confirmă problematica etapelor de dezvoltare a
copilului începând cu perioada antenatală la 103 (85,1%) pacienţi.
La etapa prenozologică pacienţii au manifestat următoarele particularităţi ale personalităţii
(trăsături de caracter, temperament): sensitivitate 131 (93,6%), anxietate 127 (90,7%) şi agresivitate
101 (72,1%) înalte, nivelul scăzut de adaptare la situaţii, împrejurări noi în 127 (90,7%) cazuri, care
s-au manifestat prin reacţii nevrotice, dezadaptare la grădiniţă, şcoală – simptome somatoforme 73
(52,1%), fobii 40 (28,6%), apariţia autoerotismului 26 (18,6%). În perioada premorbidă tulburărilor
anxios-fobice, obsesive, depresive sunt remarcate intensitatea emotivă foarte înaltă 38 (27,1%) cu
tendinţe de autoizolare 22 (88%) cazuri, a tulburărilor somatoforme - tendinţa de a bloca propriile
emoţii 9 (21,9%) cazuri.
Lucrul psihoterapeutic, studierea datelor clinico-patopsihologice a arătat, că în topul factorilor
care favorizează declanşarea stărilor nevrotice la copii şi adolescenţi o pondere relevantă revine
factorilor social-familiali: relaţii deschis-conflictuale 66 (47%) şi tensionate 42 (30%) ale
părinţilor, educarea copiilor de bunici, rude din cauza plecării părinţilor peste hotare 35 (25%),
relaţii cu fraţi instabile 58 (41,4%), lipsa spaţiului propriu în familie - camera, pat separat 95
(67,9%), izolare socială relativă 35 (25%), reuşită la învăţătură scăzută - 88 (62,9%) cazuri.
Conform rezultatelor investigaţiilor proprii, părinţii manifestau lipsa de maturitate,
conflicte intrapsihice prin modalităţile de educaţie: hiperprotecţie tolerată 63 (45%), hiperprotecţie
dominantă 56 (40%), neîncredere educaţională 65 (46,4%), extinderea sentimentelor părinteşti 48
(34,3%), proiectare asupra copilului propriilor calităţi indezirabile 58 (41,4%), atitudinea selectivă
faţă de copil în conformitate cu sexul 54 (38,6%), fobie de pierdere a copilului 39 (27,9%). Factori
aceştia au determinat un nivel redus de legături afective, de integritate în familie, creând relaţii ce
frustrează şi neurotizează copilul.

60
 Analiza procesului psihoterapiei, rezultatelor investigaţiilor proprii a relevat factori cu
implicaţii deterministe în degajarea fenomenologiei nevrotice la copii şi adolescenţi: traume
psihice acute - în 44 (31,4%) cazuri, preponderent în cadrul tulburărilor anxos-fobice-obsesive,
depresive - 12 (48%) cazuri; situaţii psihotraumatizante cronice (conflicte, separare, doliu) - 96
(68,6%) cazuri, mai frecvent la pacienţi cu tulburări comportamental-motorii - 57 (77%) cazuri.
Analiza datelor clinice, patopsihologice obţinute a depistat la pacienţi conflicte intrapsihice de
tip isteric – în 58 (41,4%) cazuri, neurastenic – în 27 (19,3%), obsesiv–psihastenic – în 52 (37,1%)
cazuri şi avantajele psihologice în TN – 135 (96,4%) cazuri, conţinutul cărora a inclus problematica
relaţiilor „părinte-copil”. Cauzele generale de apariţie a conflictelor intrapsihice au fost:
nereceptivitatea părinţilor la necesităţile emoţionale ale copiilor, care manifestau probleme de
comunicare, autopercepere, control excesiv al instinctelor corporale, retrăirea inferiorităţii, izolării,
tendinţe agresive, precum şi neconformitatea cerinţelor posibilităţilor copiilor.
Grupul I s-a evidenţiat prin avantajele psihologice în TN: „căutarea tutelei, compătimirii,
solicitudinii”, „evitarea unor însărcinări la şcoală, la grădiniţă”, „evitarea unor însărcinări acasă”. În
tabloul clinico-patopsihologic predominau: astenie cu cefalee, vertije; fobii cu manifestări somato-
vegetative abdominale - greaţă, senzaţii de micţiune, defecare imperioasă; enurezis, encoprezis;
conform probelor de desen – dificultăţi de comunicare verbală, tendinţe de apărare, probleme de
control a furiei, retrăiri de nerecunoaştere cu tendinţe de a respinge „casa”, tendinţe regresive, fobie
inconştientă de castrare.
Grupul II s-a evidenţiat prin avantajele psihologice în TN: „evitarea soluţionării problemelor
dificile”, „evitarea unor însărcinări la şcoală, la grădiniţa de copii”, „evitarea unor însărcinări
acasă”. Manifestări clinico-patopsihologice au inclus: fobiile de deces prin asfixie, stop cardiac,
senzaţie de „nod” în gât, insomnie cu manifestări somato-vegetative: tahicardie, transpiraţie,
senzaţie de sufocare; simptomatologie obsesivă, depresivă: pierderea intereselor, fatigabilitate
sporită, tendinţă de izolare, pierderea apetitului; în probele de desen – tensiune cu izolare afectului,
căutarea satisfacerii în activitate, erotism anal, uretral, anxietate, erotism oral cu dependenţa de
mamă dominantă, concentrare asupra manifestărilor somatice, senzaţie de depreciere, culpabilitate.
Grupul III s-a deosebit prin următoarele caracteristici: în perioada premorbidă - tendinţa
pronunţată de lider în mediul semenilor săi; în manifestări clinice - logofobie, balbism,
comportament agresiv, ticuri motorii, vocale; conform probelor de desen: frica faţă de exprimarea
deschisă a emoţiilor puternice, anxietate, fobie inconştientă de castrare, conflict sexual, cedări faţă
de pulsiunile corporale, senzaţie de respingere, ostilitate interiorizată faţă de imaginea feminină,
negarea culpabilităţii, tendinţe de compensare prin dominare, agresivitate orală, conflict verbal.

61
 Bazându-se pe datele clinice, clinico-patopsihologice noi am ales variante corespunzătoare de
aplicare a psihoterapiei individuale, în grup, de familie. Concordanţa modalităţilor de tratament în
grupurile clinice este prezentată în figura 15.

PI/PG psihoterapia individuală PI

PF
Trat. Farm.
PI PI/PG 4,9 complex psihoter. psihoterapia individuală, de
PI/PF ter.
39,3 13,1 64,9**** 17,6**** grup PI/PG
III 42,6 17,6****
psihoterapia individuală, de
// // // // familie PI/PF
// // // //
// PI/PG // 11,1 // 32**** psihoterapia individulă, în
//
5,6 28**** grup, de familia PI/PG/PF
II 38,9 44,4 40****
// // tratament complex
// //
// // //
// //
// // 4,8 // 2,4**** farmacoterapia
I 76,2 0 19,1 48,8**** 48,8****
psihoterapia

0 50 100 150 200 250

Fig. 15. Caracteristica modalităţilor de tratament în grupurile clinice.

Notă: **** - p<0,001.

Astfel, grupurile clinice au fost statistic deferite după tipul tratamentului aplicat: tratamentul
complex mai frecvent s-a aplicat în grupul III – 48 (64,9%) cazuri, tratamentul psihoterapeutic
mai frecvent au beneficiat pacienţii din grupul II - 8 (32%) cazuri, însă în I-ul grup – în 20 (48,8%)
cazuri, părinţii considerau ca prioritate farmacoterapia (p<0,001). Aplicarea psihoterapiei
individuale (PI) s-a evidenţiat în I-ul grup - 16 (76,2%) cazuri; asocierea succesivă a psihoterapiei
individuale şi de grup (PI/PG) – în grupul ІІІ – 8 (13,1%); asocierea psihoterapiei individuale şi
familiale (PI/PF) s-a evidenţiat în grupul II – 8 (44,4%) şi ІІІ – 26 (42,6%) cazuri, psihoterapia
individuală se asocia cu psihoterapia familială şi psihoterapia de grup mai frecvent în grupul ІІ
– în 2 (11,1%) cazuri şi III – în 3 (4,9%) cazuri (р>0,05).

62
 Capitolul IV.
ANALIZA COMPARATIVĂ A MODALITĂŢILOR DE TRATAMENT ÎN TULBURĂRILE
NEVROTICE LA COPII ŞI ADOLESCENŢI
Scopul principal şi dovada eficacităţii intervenţiilor terapeutice constă în reducerea
simptomatologiei. Farmacoterapia poate ameliora rapid starea pacientului prin obţinerea unui efect
simptomatic. Psihoterapia psihanalitică, fiind direcţionată spre un rezultat mai îndepărtat şi mai
stabil, graţie mentalizării şi analizei constructive a conflictelor intrapsihice, poate conduce la o
acutizare temporară a simptomatologiei nevrotice. Pornind de la premisa că terapia complexă
(psihoterapia cu farmacoterapia) reprezintă o variantă preferată de tratament a TN, în programul de
asistenţă al acestor pacienţi pe lângă tratamentul simptomatic au fost incluse diferite variante de
aplicare a psihoterapiei individuale, în grup şi în familie. Analiza particularităţilor de tratament ale
TN a fost efectuată prin compararea răspunsului terapeutic la psihoterapie vis-a-vis de eficacitatea
tratamentului farmacoterapeutic. Monitorizarea pacienţilor s-a efectuat iniţial şi în catamneza: 17,5
± 2,3 luni după tratament.
Tratamentul TN la copii şi adolescenţi incluşi în studiu a cuprins următoarele obiective de
bază: 1) diminuarea simptoamelor nevrotice acute; 2) înlăturarea definitivă a simptomelor nevrotice
cu stabilizarea stării pacientului; 3) prelucrarea conflictelor intrapsihice; 4) reconstruirea relaţiilor
„părinte-copil”; 5) recuperarea funcţionării sociale [248].
Estimarea eficienţei tratamentului s-a realizat în baza următoarelor criterii: 1 - rezultatul
tratamentului, care satisface două, trei, sau patru obiective am estimat drept „efect pozitiv”,
rezultatul care satisface numai unul sau nu satisface nici unul din obiective propuse - „absenţa
efectului” [53].
Am examinat rezultatele tratamentului în funcţie de datele individuale ale fiecărui pacient în
parte pentru aprecierea cantitativă, calitativă a rezultatelor şi posibilitatea pronosticului eficacităţii
tratamentului.

4.1. Rezultatele tratamentului în funcţie de dinamica datelor clinico-

catamnestice
Repartiţia pecienţilor în grupuri în funcţie de rezultatele tratamentului: caracteristici generale -
sex, vârstă ai pacienţilor cu efectul pozitiv reprezintă figura 16.
După cum se vede din figura 16, efectul pozitiv s-a remarcat cu diferenţe statistic
semnificative la fete – 23 (65,7%) cazuri (p<0,05), la copii de vârstă 5-7 ani - 15 (62,5%) cazuri
(р>0,05).

63
 65,7 ** 62,5
54,8
44,8 ** 44,7

efect pozitiv

băieţi fete 5-7 ani* 8-12 ani* 13-17 ani*

Fig. 16. Repartiţia pacienţilor în funcţie de sex, vârstă în grupuri după rezultatul tratamentului.
Notă: * - p>0,05; ** - p<0,05.

Conform datelor catamnestice, rezultatele diferitor modalităţi de tratament au manifestat

diferenţe statistic semnificative (figura 17).

farmacoterap. efectul
10****
pozitiv
tratament
complex;
65,4****

psihoterap.;
86,4****

Fig. 17. Rezultatele în funcţie de tipul tratamentului aplicat.

Notă: **** - p<0,001.

După cum se vede din figura 17, rezultatul a fost statistic diferit în funcţie de tratamentul
alocat: efectul pozitiv mai frecvent s-a depistat în tratamentul complex – 51 (65,4%) cazuri şi în
psihoterapeutic – 19 (86,4%) comparativ cu tratamentul farmacoterapeutic izolat (lotul martor)
– numai 4 (10%) pacienţi, deoarece din cauza efectului de scurtă durată majoritatea pacienţilor după
tratamentul semistaţionar în perioada de 2 luni s-a repetat farmacoterapia în condiţii de ambulator
(р<0,001). Compensarea clinică completă s-a remarcat la 8 (11,4%) pacienţi în catamneza de 7-12

64
luni – 3 (10,3%) cazuri şi în perioada de 18-20 luni - 5 (6,9%) cazuri (р<0,05). Rezultatele aplicării
diferitor variante de psihoterapie sunt prezentate în figura 18.

ps. ps.
Individuală, individuală;
de grup, de 51,1% ****
familie;
100% ****

ps.
Individuală şi
de grup;
77,8% ****
ps.
Individuală şi
de familie;
86,8% ****

Fig. 18. Repartiţia pacienţilor în funcţie de eficacitatea psihoterapiei în grupuri după

rezultatul tratamentului.
Notă: **** - p<0,001.

Astfel, în rezultatul evaluării variantelor de aplicare a psihoterapiei s-a determinat, că indicii

eficacităţii sunt superiori în combinaţii: celor trei variante de psihoterapie - 6 (100%) pacienţi,
psihoterapiei individuale şi de familie – 33 (86,8%), psihoterapiei individuale şi de grup – 7
(77,8%), iar aplicarea psihoterapiei individuale izolat a fost eficace mai rar - 24 (51,1%) pacienţi
(р<0,001).
Am studiat rezultatele tratamentului pacienţilor în funcţie de factori predispozanţi (ereditarea,
particularităţile personalităţii, predispoziţia somatică dobândită) şi socio-familiali (vezi tabelul 9,
pag. 145).
După cum se vede din tabelul 9, indicii eficacităţii tratamentului au fost relativ mai scăzuţi la
pacienţi cu antecedente heredocolaterale TN - 23 (50%) cazuri cu efect pozitiv, născuţi din naşteri
patologice – 41 (46,6%), cu nevropatie – 31 (46,3%) cazuri, retenţia formării mersului de sine
stătător din cauza fricii după o cădere – 7 (46,7%), retenţia formării controlului sfincterian – 8
(33,3%) cazuri cu efect pozitiv (p>0,05), în comparaţie cu rezultatele tratamentului pacienţilor cu
antecedente heredocolaterale cu tulburări de personalitate - 15 (55,6%), din sarcini pe fundalul
tensiunii afective sau al stării nevrotice a mamei – 47 (56,6%) cazuri cu efect pozitiv, prematuritate
a nou-născutului – 11 (57,9%), retenţii în dezvoltarea vorbirii – 8 (57,1%) cazuri cu efect pozitiv
(р>0,05). Eficienţa tratamentului în funcţie de predispoziţie somatică dobândită cu prezenţa

65
componentului psihic (sub formă de hipertutelă, naşterea altui copil, perioada de adaptare, separare)
în urma afecţiunilor respiratorii acute (IRVA, bronşită, laringită) s-a constatat în 70 (51,9%) cazuri
(р<0,05), disfuncţiilor gastro-intestinale – în 10 (38,5%), stărilor de alergie – în 9 (64,3%) cazuri
(р>0,05)
Analiza rezultatelor obţinute în tratamentul, procesul psihoterapiei în funcţie de factori socio-
familiali a scos în evidenţă tratamentul mai eficient la pacienţii din familii incomplete - 18 (62,1%),
care au fost educaţi de bunici, rude (părinţii fiind plecaţi peste hotare) - 20 (57,1%) cazuri cu
efectul pozitiv (р>0,05). Cu toate acestea eficacitatea tratamentului s-a evidenţiat cu diferenţe
esenţiale la pacienţii cu taţi de vârstă mai matură (21-41 de ani la momentul naşterii copilului) - 68
(53,1%) cazuri cu efect pozitiv (р<0,05). Tratamentul unicului copil în familie a fost mai eficient -
26 (57,8%), decât al copilului cel mai mare - 17 (39,5%) şi mezinului – 27 (51,9%) cazuri cu efect
pozitiv, neatingând o semnificaţie statistică (р>0,05). În funcţie de relaţii intrafamiliale ale
părinţilor efectul pozitiv s-a relevat în cazuri relaţiilor deschis conflictuale – 37 (56,1%), deoarece
părinţii solicitau psihoterapia familială, mai rar în familii cu relaţiile tensionate - 17 (40,5%) cazuri,
sau neutre bune 16 (50%) cazuri, când părinţii vedeau sursa problemelor numai în copil şi
antrenarea lor în procesul psihoterapeutic prezenta dificultăţi (р=0,05). Eficacitatea tratamentului în
cazurile atitudinii părinţilor (altor persoane în proces educativ) numai negative - de frustrare, sau
numai pozitive faţă de copii s-a înregistrat doar în 12 (50%) şi 17 (40,5%) cazuri respectiv, iar în
atitudinea flexibilă – în 41 (55,4%) cazuri (р>0,05). Este interesant faptul, că efectul pozitiv s-a
evidenţiat la pacienţi cu atitudinea deschisă faţă de fraţi, surori: negativă - 15 (53,6%) sau instabilă
– 30 (51,7%) cazuri cu efect pozitiv, însă mai rar - selectiv-pozitivă 25 (46,3%) cazuri cu efect
pozitiv (р>0,05). În cazurile stilului neconsecvent de educaţie cu asocierea modelului democratic şi
autoritar, efectul pozitiv s-a evidenţiat doar la 30 (44,8%) pacienţi, în cazurile încălcărilor moderate
în educaţie – la 18 (66,7%), încălcărilor pronunţate – la 52 (46%) pacienţi (р=0,05). Tratamentul a
fost mai eficient la pacienţii, care beneficiau de o odaie sau pat aparte – 26 (57,8%) cazuri
(р>0,05). Eficacitatea tratamentului s-a evidenţiat cu diferenţe esenţiale la pacienţi, care manifestau
dificultăţi moderate de adaptare la şcoală, grădiniţa - 17 (68%) cazuri, reuşeau la învăţătura - 31
(59,6%), care au început o activitate de muncă – 4 (100%) cazuri cu efectul pozitiv (р<0,05).
Eficienţa tratamentului în funcţie de particularităţile personalităţii în perioada premorbidă
(trăsăturile de temperament, caracter) sunt prezentate în figura 19.
Astfel, studiile efectuate au scos la evidenţă că, particularităţile personalităţii în perioada
premorbidă are o anumită importanţă în tratamentul TN: eficacitatea tratamentului s-a evidenţiat la
subiecţii cu persistenţa şi stabilitatea ocupaţiilor înaltă – 40 (58,8%) cazuri cu efect pozitiv
(р<0,05).

66
 70
69,2* 64,7*
56,6* 58,8 **
60

50

efectul 40
pozitiv
30

20

10

stabilitatea preocupărilor pronunţată tendinţa de a bloca propriile emoţii

comunicabilitatea ridicată nivelul mediu de adaptare

Fig. 19. Repartiţia pacienţilor în funcţie de particularităţi ale personalităţii în perioada

premorbidă în grupuri după rezultatul tratamentului.
Notă: * - p>0,05; ** - p<0,05.

Trăsăturile de personalitate: tendinţa de a bloca propriile emoţii - 11 (64,7%) cazuri,

comunicabilitatea înaltă - 30 (56,6%) cazuri, nivelul mediu de adaptare la situaţii, împrejurări noi
– 9 (69,2%) cazuri au contribuit la obţinerea rezultatul pozitiv în tratamentul pacienţilor (р>0,05).
Am analizat factorii patogenezei nevrozelor la pacienţii cu efect pozitiv în urma tratamentului,
precum şi în cazurile fără efect (vezi tabelul 10).
După cum se remarcă din tabelul 10, tratarea pacienţilor cu nevroze apărute în urma unui
psihotraumatism îndelungat - 50 (52,1%) a fost mai eficace comparativ cu tratarea TN apărute în
urma traumelor psihice acute - 20 (45,5%), fapt care sugerează necesitatea prezenţei unui aşa factor
important ca timpul pentru elaborarea psihică a problemei (р<0,01). Tratamentul a fost mai eficient,
neatingând o semnificaţie statistică, în absenţa factorilor suprasolicitării organismului - încălcărilor
regimului de muncă-odihnă - 13 (65%) pacienţi, încălcărilor regimului alimentar – 15 (51,7%)
pacienţi, (р>0,05).
Analiza rezultatelor psihoterapiei a arătat, că indicii conflictelor intrapsihice au suportat
modificări în direcţia ameliorării, neatingând o semnificaţie statistică concludentă: conflictul de tip
isteric – 28 (48,3%) cazuri cu efect pozitiv; de tip neurastenic – 11 (40,7%), de tip obsesiv-
psihastenic – 26 (50%) cazuri (р>0,05).

67
 Tabelul 10
Rezultatul tratamentului în funcţie de factori patogenetici ale TN la copii şi adolescenţi
Datele privind pacientul Efect pozitiv Absenţa χ² p
efectului
abs. % abs. %
Încălcarea regimului absentă 13 65 7 35 2,10 > 0,05
de muncă-odihnă
de grad moderat 57 47,5 63 52,5
Încălcarea regimului absentă 15 51,7 14 48,3 0,04 > 0,05
alimentar de grad moderat 55 49,6 56 50,5
Situaţii stres 16 36,4 28 63,6 10,47 < 0,01
psihotraumatizante conflicte 38 50 38 50
separare, doliu 16 80 4 20
Traume psihice acute 20 45,5 24 54,6 0,53 > 0,05
Traume psihice cronice 50 52,1 46 47,9
În psihogeneza: conflictul de tip isteric 28 48,3 30 51,7 0,12 > 0,05
Conflictul de tip neurastenic 11 40,7 16 59,3 1,15 > 0,05
Conflictul de tip obsesiv-psihastenic 26 50 26 50 0,00 > 0,05
Avantajele psihologice din TN 66 48,9 69 51,1 1,87 > 0,05
Evitarea soluţionării problemelor dificile 52 45,6 62 54,4 4,72 < 0,05
Căutarea tutelei, compătimirii, solicitudinii 41 50 41 50 0,000 > 0,05
Căutarea autoafirmării, recunoaşterii, 47 56,6 36 43,4 3,58 > 0,05
semnificaţiei proprii
Justificarea eşecurilor, lipsei de realizare 15 40,5 22 59,5 1,8 > 0,05
Evitarea unor însărcinări la şcoală, grădiniţa 16 41,1 23 58,9 1,74 > 0,05
de copii
Evitarea unor însărcinări acasă 9 32,1 19 27,1 4,46 < 0,05
Eliberarea de la şcoală 13 56,5 10 43,5 0,47 > 0,05
Conflict între necesitatea independenţei şi 23 50 23 50 0,000 > 0,05
dependenţă
Conflict între necesitatea realizării şi teama 27 49,1 28 50,9 0,03 > 0,05
eşecului
Conflict între tendinţele de manifestare a 29 46,1 34 53,9 0,72 > 0,05
comportament agresiv şi suprimarea
acestuia
Conflict între necesitatea majoră de a se 37 56,9 28 43,1 2,33 > 0,05
afirma şi absenţa recunoaşterii realizărilor

Ameliorarea s-a înregistrat mai frecvent în cazuri de conflict între necesitatea majoră de a se
afirma şi absenţa recunoaşterii realizărilor – la 37 (56,9%) pacienţi, însă, mai rar în cazuri de
conflict între tendinţele de manifestare a comportament agresiv şi suprimarea acestuia – la 29
(46,1%) pacienţi (р>0,05).

68
 Ameliorarea indicilor avantajelor psihologice în TN, atingând o semnificaţie statistică
concludentă, s-a înregistrat în următoarele raporturi: „evitarea soluţionării problemelor dificile” -
52 (45,6%) cazuri, „evitarea unor însărcinări acasă” – doar la 9 (32,1%) cazuri cu efect pozitiv
(р<0,05) şi fără a manifesta diferenţe statistic semnificative: „căutarea autoafirmării, recunoaşterii,
semnificaţiei proprii” – 47 (56,6%) cazuri cu efect pozitiv, „eliberarea de la şcoală” – 13 (56,5%),
„evitarea unor însărcinări la şcoală, grădiniţă de copii” – 16 (41%) cazuri cu efect pozitiv,
„justificarea eşecurilor, lipsei de realizare” – 15 (40,5%) cazuri cu efect pozitiv (р>0,05).
Astfel, prezenţa unui aşa factor important ca timpul este necesar pentru elaborare psihică a
problemei TN, ţinând cont de factori psihotraumatici, conflicte intrapsihice şi avantaje psihologice
în psihogeneza TN.
In funcţie de forme clinice ale TN efectul pozitiv s-a înregistrat în următoarele raporturi
(figura 20).
efectul pozitiv
1 s/m secundar; Gr. I; 29,3***
39,1*

Gr. II; 48***

S/m secundar
lips.; 59,6*

Gr. III; 62,2***

Fig. 20. Repartiţia pacienţilor în funcţie de diagnosticul de bază în grupuri după rezultatul
tratamentului.
Notă: * - p>0,05; *** - р<0,01.

Indicii relataţi în figura 20 arată, că efectul pozitiv s-a înregistrat mai frecvent în grupul III –
la 46 (62,2%) pacienţi, mai rar în grupul II – la 12 (48% ) pacienţi şi în I-ul grup - la 12 (29,3%)
pacienţi (р<0,01). În cazuri clinice cu absenţa sindroamelor secundare efect pozitiv se remarca mai
frecvent – 31 (59,6%) cazuri, comparativ cu stările în care era prezent unul sindrom secundar – 18
(39,1%) cazuri cu efect pozitiv, însă neatingând o semnificaţie statistică semnificativă (р>0,05).
Tratamentul psihoterapeutic a contribuit la ameliorarea calitativă şi cantitativă a indicilor
manifestărilor clinice (vezi tabelul 11, p. 146).

69
 Astfel, indicii sindromului anxios - fobic au suferit o reducere calitativă şi cantitativă: frica
de deces prin asfixie, stop cardiac – în 7 (43,7%) cazuri, frica de îmbolnăvire a părinţilor – în 21
(48,8%); frica de şcoală – în 32 (43,8%) cazuri, logofobia – în 9 (75%) cazuri, frica de furtună – în
15 (53,6%); frica de întuneric – în 35 (47,3%) cazuri, frica de singurătate – în 38 (50,7%); frica de
animale, insecte – în 22 (47,8%) cazuri cu efect pozitiv (р>0,05). Mai puţin eficient s-a dovedit a fi
tratamentul fricii de eşec în enurezis, insomnie – la 6 (23,1%) cazuri cu efect pozitiv (р<0,01).
Din simptomatica somato-vegetativă, mai frecvent s-au redus simptome cardiovasculare
(tahicardie, congestia feţei, hiperhidroză, sufocare, tremor) – 21 (67,7%) pacienţi, mai rar simptome
gastrointestinale (greţuri, senzaţii de micţiuni, de defecare imperioasă) – 19 (45,2%) pacienţi,
deoarece în cazurile acestea părinţii considerau ca prioritate farmacoterapia în tratamentul copiilor
(р<0,05). În cursul psihoterapiei se încerca analiza cauzelor, care au generat conflictele intrapsihice,
variante posibile de reducere a lor prin modelarea unor noi raporturi, înscenarea unor alte variante
comportamentale, controlul emoţional. Lucrul dat a fost orientat spre posibilitatea de a înţelege
geneza manifestărilor fobice şi a reuşi diminuarea sau neutralizarea lor completă.
După cum se remarcă din tabelul 11, pe fundalul tratamentului indicii tulburărilor de somn
au suportat modificări în direcţia ameliorării: рavor nocturnus – 25 (53,2%) cazuri cu efect pozitiv,
tulburare a ciclului veghe-somn – 9 (60%), adormire dificilă, trezirea devreme – 48 (52,8%) cazuri,
somnambulism – 10 (45,5%), coşmaruri – 45 (48,4%) cazuri, adormire cu deprinderi patologice
(masturbaţia, suptul degetelor, limbii) – 12 (46,2%) cazuri cu efect pozitiv (р>0,05).
Dinamica manifestărilor obsesiv-compulsive a avut tendinţe identice cu cele ale
manifestărilor fobice, suferind reduceri mult mai pronunţate. S-a micşorat numărul pacienţilor care
sufereau de acţiuni obsesive de respectare a curăţeniei, ordinii – 6 (54,6%) cazuri cu efect pozitiv,
de meditaţii obsesive – 17 (51,5%) cazuri, de imagini obsesive – 10 (66,7%), de ritualuri de
prevenire a pericolului – 8 (72,7%) cazuri cu efect pozitiv (р>0,05).
Tratamentul psihoterapeutic a manifestat o influenţă benefică şi asupra simptomaticii
depresive: senzaţia de deprimare, plânsul frecvent – 61 (48,9%) cazuri cu efect pozitiv, pierderea
intereselor, capacităţii de a se bucura – 19 (51,4%), tendinţe de izolare – 37 (50,7%), manifestări de
pesimism – 37 (53,6%) cazuri, regres al deprinderilor de acurateţe – 12 (48%), pierderea apetitului
– 29 (54,7%) cazuri, senzaţia de “nod” în gât - 7 (63,6%) cazuri cu efect pozitiv, neatingând o
semnificaţie statistică (р>0,05). Dinamica pozitivă s-a evidenţiat mai rar la pacienţi cu manifestări
de reducere abilităţii de activitate intelectuală de lungă durată - 49 (44,1%) cazuri cu efect pozitiv
(р<0,01). La pacienţi cu simptome discomportamentale (brutalitate, brutalitate, încăpăţânare,
neascultare) eficienţa tratamentului s-a relevat în 57 (54,3%) cazuri (р>0,05).

70
 Jugularea simptomaticii astenice s-a remarcat în felul următor: fatigabilitate sporită cu dureri
musculare, ameţeli, cefalee – 35 (45,5%) cazuri (р>0,05). Eficienţa tratamentului complex la
pacienţi cu balbism s-a constatat în 12 (57,1%) cazuri, cu ticuri simple motorii – 21 (55,3%), cu
ticuri simple vocale – 10 (52,6%) cazuri, enurezis – în 12 (31,6%) cazuri (р>0,05).
Analiza selectivă discriminantă pas cu pas a evidenţiat 10 variabile manifestărilor clinice
simptomatologice, care se deosebeau semnificativ în grupuri în funcţie de rezultatul tratamentului:
fobii, manifestări obsesive, somato-vegetative, asteno-depresive şi comportamentale (vezi tabelul
11, pag. 148 – factori sunt evidenţiaţi cu Bold). Analiza discriminantă folosind aceste variabile
permite prezicerea corectă a efectului pozitiv în 72,86% cazuri şi absenţa efectului - în 71,43%
cazuri.
Astfel, investigaţiile efectuate au evidenţiat următoarele tipuri de evoluţie a manifestărilor
clinice: 1 - compensare clinică completă (dispariţia completă a simptomatologiei), 2 - compensare
clinică parţială (diminuarea simptomatologiei, dispariţia parţială a simptomatologiei secundare sau
atenuarea simptomatologiei de bază şi persistenţa celei secundare), 3 – absenţa compensării.
După analiza selectivă a tuturor factorilor clinico-catamnestici s-au evidenţiat dintre ei 14 cei
mai informativi pentru rezultatul tratamentului (vezi tabelul 9, pag. 145 şi tabelul 10, pag. 68 –
factori sunt evidenţiaţi cu Bold). Analiza discriminantă, folosind aceste 14 variabile, permite
prezicerea corectă a efectului pozitiv în 80% cazuri şi absenţa efectului - în 81,43% cazuri.

4.2. Rezultatele tratamentului în funcţie de dinamica manifestărilor clinico-

patopsihologice
Analiza datelor CCO în funcţie de rezultatul tratamentului ne-a permis de a evidenţia
modificările preponderente ale caracteristicilor de personalitate, retrăirilor pacienţilor în relaţii cu
mediul ambiant. Astfel, indicii evenimentelor desenului „copac” au suferit modificări calitative şi
cantitative: conform poziţiei, proporţiilor „copacului”, eficienţa tratamentului s-a constatat la 31
(51,5%) pacienţi cu manifestări de impulsivitate, de control pentru menţinerea echilibrului psihic,
cu tendinţe spre intelectualizare şi la 50 (50,5%) pacienţi, care manifestau căutarea satisfacerii în
activitate (р>0,05). De asemenea rezultate pozitive s-au evidenţiat la pacienţi, care reflectau frica de
exprimare deschisă a emoţiilor, ignorarea realităţii - 17 (56,7%) cazuri (poziţia „copacului”);
dependenţa puternică de părinţi – în 13 (56,5%); sentimentul de culpabilitate, respingere - 25
(54,4%) cazuri (tipul „copacului”, semne pe tulpină); atitudini rigide faţă de mediu cu tendinţe de
reacţionare agresivă - 17 (62,9%) cazuri cu efect pozitiv (vârful „copacului”); dificultăţi de
adaptare din cauza satisfacerii insuficiente a necesităţilor emotive, a eforturilor intelectuale, a
tendinţelor spre o destindere emoţională – 17 (48,6%) cazuri cu efect pozitiv, frica inconştientă

71
de castrare, tendinţe masohiste – 37 (56,1%) cazuri, dificultăţi de dirijare a impulsiunilor – 14
(37,8%) cazuri cu efect pozitiv (ramuri „copacului”); anxietatea, ostilitatea parţial interiorizată
– 22 (59,5%) cazuri, tendinţe regresive – 11 (42,3%) cazuri cu efect pozitiv (tulpina „copacului”)
(p>0,05). Analiza rezultatelor psihoterapiei a arătat, că la 36 (58,1%) pacienţi s-au ameliorat stările
de blocare a emoţiilor (rădăcinile „copacului”), la 12 (54,6%) pacienţii – tendinţe de narcisism cu
insuficienţa de comunicare (р>0,05).
După caracteristicile desenului „casei” rezultatul tratamentului s-a evidenţiat la pacienţii, care
reflectau senzaţia de neajutorare – în 21 (58,3%) cazuri cu efect pozitiv, tendinţa de a se îndepărta
de valorile acceptate pentru casă – în 21 (58,3%) cazuri (amplasarea, proporţiile „casei”),
inaccesibilitatea de soluţionare a situaţiei în casa – în 25 (53,2%) cazuri - poziţie „casei” (р>0,05).
Rezultatul tratamentului a manifestat diferenţe statistic semnificative la pacienţi, care redau
conflictul „casei”, retrăiri emotive profunde, care afectează perceperea realităţii – 24 (66,7%) cazuri
cu efectul pozitiv (tipul „casei”, р<0,05).
S-a micşorat numărul pacienţilor, care manifestau sinceritate, infantilism, dependenţă - 17
(41,5%) cazuri cu efect pozitiv, nehotărâre în situaţii sociale, tendinţă de izolare de realitate,
erotism oral sau anal – 51 (53,7%) cazuri (uşi ale „casei”), fixarea protectoare asupra fanteziilor
ca sursă de satisfacţie, interes, teamă în legătură cu falosul – 60 (51,3%) cazuri, preocuparea de
controlul asupra fanteziilor – 8 (42,1%) cazuri cu efect pozitiv (acoperişul „casei”), frica de
castrare - 37 (52,9%) cazuri cu efect pozitiv (hogeagul), erotism uretral – 15 (41,4%) cazuri cu
efect pozitiv, preocupare orală, contact restrâns cu realitatea – 30 (48,4%) cazuri - detaliile
suplimentare ale casei (p>0,05).
După caracteristicile desenului „omul” efectul pozitiv s-a evidenţiat la pacienţii, care reflectau
tendinţe de narcisism, expansivitate – 43 (53,8%) cazuri (proporţiile „omului”), instabilitate
emoţională, neprotejare, conflict sexual – în 31 (55,4%) cazuri cu efect pozitiv, tendinţe obsesiv–
compulsive în legătura cu identificarea feminină, negarea sentimentului de culpabilitate – în 23
(53,5%) cazuri (capul „omului”), identificare masculină insuficientă – la 28 (54,9%) cazuri cu efect
pozitiv, tendinţe regresive – în 13 (54,2%) cazuri (părul „omului”), brutalitate, agresivitate
exteriorizată, frica de castrare – 30 (57,7%) cazuri (ochii, nasul „omului”), conflictualitate verbală
– 39 (52,7%) cazuri cu efect pozitiv (gura „omului”); impulsiuni agresive ca compensare a
slăbiciunii şi dependenţei - 28 (45,2%) cazuri cu efect pozitiv; feminitate - 40 (52,6%) cazuri cu
efect pozitiv - expresia „bărbiei” (p>0,05).
În rezultatul tratamentului psihoterapeutic la pacienţi s-au redus: control intelectual de
protecţie, probleme de control al furiei - 35 (42,7%) cazuri cu efect pozitiv, tendinţe regresive,
cedare instinctelor corporale - în 33 (58,9%) cazuri (gâtul „omului”), sentimentul inferiorităţii,

72
perfecţionism – în 23 (65,7%) cazuri (torsul „omului”), frica faţă de impulsuri agresive, respingerea
figurii părintelui de sex opus – în 20 (62,5%) cazuri (mâinile „omului”), perceperea subtilă a
realităţii, nesupunere şi neprotejare în tendinţa spre independenţă – la 25 (54,4%) cazuri (picioarele,
tălpile „omului”), problematica sexualităţii – în 22 (59,5%) cazuri (р>0,05).
Tratamentul psihoterapeutic al pacienţilor, care au remarcat imaginile „copacului” - 19
(51,4%) cazuri şi „omului”, adică autoportretul inconştient, problematica relaţiilor
interpersonale proprii a fost mai frecvent eficace - 11 (64,7%) cazuri, decât la pacienţi, care au
remarcat desenul „casei” - reprezentările privind problematica intrafamilială - 38 (45,3%) cazuri
cu efect pozitiv (raportul desenelor CCO, р>0,05).
Analiza selectivă a componentelor testului CCO a evidenţiat 9 variabile cele mai informative,
care se deosebeau semnificativ în grupuri în funcţie de rezultatul tratamentului. Acestea au fost:
„copac” (vârful, ramuri, tulpina), „casă” (uşa, acoperişul, detalii), „om” (barbia, gâtul), raportul
desenelor „casa”, „copac”, „om” (vezi figura 21 şi textul evidenţiat cu Bold).

raport CCO; Copac-vârful;

45,3% 62,9%
omul-gâtul;
58,9%
copac- ramuri;
56,1%

omul-barbia;
52,6% copac-tulpina;
59,5%
casa-detalii;
casa-uşa;
48,4% casa-acoperişul;
53,7%
51,3%

Fig. 21. Repartiţia pacienţilor în funcţie de parametrii testului „CCO” în grupuri după
rezultatul tratamentului.

Analiza discriminantă, folosind aceste 9 variabile, permite prezicerea corectă a efectului

pozitiv în 69,23% cazuri şi absenţa efectului - în 63,24% cazuri. Astfel, tratamentul
psihoterapeutic efectuat a contribuit la ameliorarea calitativă şi cantitativă a caracteristicilor
personalităţii, a stării emoţionale pacienţilor în raport cu mediul ambiant.
Analiza datelor testului de desen proiectiv FM în funcţie de rezultatul tratamentului a permis
evidenţierea modificărilor în perceperea familiei, locului său în sistemul relaţiilor intrafamiliale de
către pacienţi (vezi tabelul 12).

73
 Tabelul 12
Repartiţia pacienţilor în funcţie de parametrii testului FM în grupuri după rezultatul tratamentului
Semnul Dimensiunile Efect pozitiv Absenţa χ² р
desenului efectului
abs % abs %
Suprafaţa desenului mică 16 55,2 13 44,8 0,22 >0,05
pagina în întregime 33 50 33 50
Numărul de membri 2-3 persoane 16 59,3 11 40,7 0,89 >0,05
în familie 4 persoane şi mai 33 48,5 35 51,5
mult
Figura mamei mare 33 55,9 26 44,1 20,2 >0,05
mică 12 40 18 60
Figura tatălui mare 23 51,1 22 48,9 2,38 >0,05
mică 8 32 17 68
Figura surorii mare 8 57,1 6 42,9 0,21 >0,05
mică 9 56,3 7 43,2
altele 4 66,7 2 33,3
Figura fratelui mare 18 58,1 13 41,9 1,52 >0,05
mică 15 42,9 20 57,1
Figura bunelului mare 3 100 0 0 5,00 >0,05
mică 1 25 3 75
Figura bunicii mare 5 41,7 7 58,3 0,69 >0,05
mică 4 50 4 50
altele 1 25 3 75
Distanţa dintre aproape 21 60 14 40 1,57 >0,05
membrii familiei îndepărtate 28 46,7 32 53,3
Prezenţa oricăror obiecte între ei 14 45,2 17 54,8 0,76 >0,05
Prezenţa animalelor pisică 4 40 6 60
câine 3 33,3 6 66,7 0,24 >0,05
altele 4 44,4 5 55,6
Imagine schematică 37 55,2 30 44,8 1,21 >0,05
Imagine realistă 21 44,7 26 55,3 1,77 >0,05
În interior, pe fondul peisajului 20 47,6 22 52,4 0,47 >0,05
Imagine metaforică 24 41,4 34 58,6 6,20 <0,05
În mişcare 17 41,5 24 58,5 2,96 >0,05
Manifestarea nesemnificativă 11 57,9 8 42,1 0,38 >0,05
emoţiilor pozitive expresivă 38 50 38 50
Manifestarea nesemnificativă 11 42,3 15 57,7 1,23 >0,05
emoţiilor negative expresivă 38 55,1 31 44,9
Acurateţea executării lipseşte 17 65,4 9 34,6 2,73 >0,05
manifestă 32 46,4 37 53,6

Astfel, indicii evenimentelor desenului „Familia mea” au suferit modificări calitative şi

cantitative: la 16 (55,2%) pacienţi s-au redus sentimentele inferiorităţii în tendinţe de a uni familia,
eficacitatea tratamentului s-a evidenţiat la pacienţi din familii incomplete sau cu unicul copil - 16
(59,3%) cazuri cu efectul pozitiv (р>0,05). La pacienţi cu tratamentul eficient imaginile mamelor –

74
în 33 (55,9%) cazuri şi ale taţilor – în 23 (51,1%) au fost semnificative, dominante, care reproşează
(figura mamei), iar imaginile fraţilor (surorilor) au fost puternice, independente: în 18 (58,1%) ale
fraţilor şi în 8 (57,1%) - ale surorilor (р>0,05). Eficacitatea tratamentului s-a constatat mai frecvent
la pacienţii din familii unite – 21 (60%) cazuri, mai rar – în cazuri cu insuficienţa legăturilor
emotive, atitudinea negativă a pacientului faţă de membrul familiei – 28 (46,7%) cazuri, şi formarea
coaliţii – 14 (45,2%) cazuri cu efectul pozitiv (obiecte între membrii familiei, р>0,05). În rezultatul
psihoterapiei s-au redus manifestările lipsei de protecţie, ale negativismului, ale absenţei senzaţiilor
pozitive faţă de membrul familiei - în 37 (55,2%) cazurile (imaginea schematică în desen, р>0,05).
Efectul pozitiv s-a înregistrat mai rar în cazurile de redare realistă a imaginilor, desenări repetate -
atitudinea conflictuală faţă de membrul familiei – 21 (44,7%) cazuri, elementele imaginii estetice a
interiorului, care redau anxietatea, egocentrismul, concentrarea pacienţilor asupra criteriilor
statutului social - în 29 (48,3) şi 20 (47,6%) cazuri cu efectul pozitiv (р>0,05). Pacienţii, care au
prezentat în desen elemente metaforice, fanteziile cu manifestări depresive, insuficienţa de dragoste
a avut rezultatul pozitiv în 24 (41,4%) cazuri, atingând o semnificaţie statistică (р<0,05). Imaginile
dinamice, manifestări de rivalitate şi de dependenţă de mamă s-a depistat în 17 (41,5%) cazuri cu
efect pozitiv (р>0,05). Exprimarea emoţiilor negative în procesul desenării, şi 38 (55,1%), şi a celor
pozitive 11 (57,9%) cazuri, lipsa acurateţei în redarea desenului 32 (65,4%) cazuri, au contribuit la
atenuarea tensiunii interne, şi analiza conflictelor intrapsihice în psihoterapie (р>0,05).
Am examinat rezultatele tratamentului pacienţilor în funcţie de stilul de educaţie,
problematica funcţionării familiei în sistemele „părinte-părinte”, „părinte-copil” în baza datelor
completării chestionarului ARF (vezi figura 22).
Astfel, în dereglări de educaţie în familie după tipul hiperprotecţiei dominante rezultate
pozitive ale tratamentului s-au înregistrat mai frecvent – în 29 (51,8%) cazuri, decât în
hiperprotecţia tolerantă – în 29 (46,1%) cazuri (р>0,05). Hiperprotecţia dominantă - restricţiile a
părinţilor se realizează prin cerinţe stricte, interziceri, pedepse, iar hiperprotecţia tolerată s-a
manifestat prin sacrificiile părinţilor asociate cu satisfacerea oricăror cerinţe ale copilului.
Rezultatul pozitiv predomina în cazurile cu responsabilitate morală sporită - 6 (60%) pacienţi,
hipoprotecţie - 4 (57,1%) pacienţi, adică insuficienţa atenţiei părinţilor, gradul înalt al cerinţelor
înaintate copilului se compensau în tratamentul psihoterapeutic (р>0,05).

75
 90

80
77,8
hiperprotecţie tolerantă*
70
66,7
60 53,9
50 preferare la copii trăsăturilor
51,7 infantile**
50
48,3 46,1 50 extinderea conflictului în sfera de
40
educaţie**
33,3
30
nedezvoltarea sentimentelor
20 22,2 părinteşti*

10 atitudinea dură*

0
efect pozitiv absenţa efectului
Fig. 22. Repartiţia pacienţilor în funcţie de parametrii chestonarului ARF în grupuri după
rezultatul tratamentului.
Notă: * - P>0,05, ** - p<0,05.

Rezultatele obţinute au demonstrat, că părinţii care manifestau respingere emoţională - 5

(50%) cazuri, atitudine dură - 2 (33,3%) cazuri în educaţie mai rar solicitau psihoterapia familială
(р>0,05). Analiza cauzelor educaţiei incorecte a pacienţilor evidenţia problemele personale ale
părinţilor, soluţionate pe contul copilului. În aceste cazuri rezultatele pozitive în tratament constau
în următoarele raporturi: extinderea sferei sentimentelor „părinte-părinte” – în 24 (50%) cazuri,
nedezvoltarea sentimentelor părinteşti – în 6 (50%) cazuri, neacceptarea copiilor în conformitate
cu sexul – în 27 (50%) cazuri, incertitudine educaţională – în 32 (49,2%) cazuri , frica de pierdere
a copilului – în 20 (51,3%) cazuri (р>0,05).
Mai rar efectele pozitive s-au constatat la pacienţii, părinţii cărora ignorau maturizarea
copiilor, stimulând persistenţa la aceştia a trăsăturilor infantile – în 4 (22,2%) cazuri, precum şi
în proiecţia asupra copilului a calităţilor proprii negative şi a extinderii conflictului între părinţi
în sfera de educaţie – în 28 (48,3%) cazuri (р<0,05).
Aceşti factori puteau contribui la apariţia şi evoluţia TN la pacienţi, pentru analiza lor
aprofundată se cerea psihoterapie familială. Aşadar, rezultatul tratamentului depinde de calitatea
prelucrării a relaţiilor reciproce familiale, în special în sistemul „părinte-copil”.
Am examinat rezultatul tratamentului din punctul de vedere al particularităţilor personale ale
părinţilor şi pacienţilor (extraversie, introversie, neurotism) în baza rezultatelor chestionarului
Eysenck H. (vezi figura 23).

76
 90

80 81,3
neurotism pronunţat,
70 adolescenţi*

60 56,8
51,3 introversie adolescenţi ***
51,2
50
48,8
%

48,7
40 neurotism pronunţat
43,2 părinţi*
30

20 introversie părinţi*
18,7
10

0
efect pozitiv fără efect

Fig. 23. Repartiţia datelor CE în funcţie de rezultatele tratamentului pacienţilor.

Notă: * - p>0,05; *** - p<0,01.

Astfel, efecte pozitive mai frecvent se înregistrau la pacienţii cu introversie – în 13 (81,3%)

cazuri (р<0,01), şi neurotism înalt – în 18 (48,7%) cazuri, părinţii cărora manifestau de asemenea
introversie - 43 (51,2%) şi neurotism înalt 42 (56,8%), adică trăsături ale temperamentului
melancolic (luând în considerare corelaţia scorurilor CE cu tipurile de temperament). Astfel, la
instalarea efectului pozitiv contribuia coinciderea particularităţilor personale ale pacienţilor şi
părinţilor, în legătură cu posibila înţelegere reciprocă în solicitarea dublă în psihoterapie. Sarcinile
terapiei familiale includ necesitatea separării tulburărilor părinţilor (manifestarea caracteristicilor de
personalitate, conflictelor intrapsihice) de afecţiunea copiilor.
După analiza selectivă a factorilor ARF, CE s-au evidenţiat şase cei mai informativi privind
stilul de educaţie şi particularităţile de personalitate ale părinţilor şi pacienţilor care influenţau
semnificativ rezultatul tratamentului: preferare la copiii trăsăturilor infantile, extinderea
conflictului între părinţi în sfera de educaţie, hiperprotecţie tolerantă, atitudine dură,
nedezvoltarea sentimentelor părinteşti, introversie. Analiza discriminantă, folosind aceste 6
variabile, permite pronosticarea efectului pozitiv în 66,67% cazuri şi absenţa efectului - în
85,71% cazuri.
Analiza discriminantă pas cu pas a tuturor factorilor clinici, clinico-patopsihologici a
evidenţiat 11 variabile cele mai informative pentru rezultatul tratamentului: 1) situaţii
psihotraumatizante (stres, conflicte, separare, doliu), 2) simptome vegetative cardiovasculare
(tahicardie, congestie feţei, sufocare, tremur), 3) manifestări asteno-depresive (abilitate redusă de

77
concentrare, de activitate intelectuală de lungă durată), 4) simptome discomportamentale
(irascibilitate, brutalitate, încăpăţânare, neascultare), 5) „copac” (tulpina), 6) „casă” (detaliile
suplimentare), 7) raportul desenelor „casa”, „copac”, „om”, 8) hiperprotecţie tolerantă, 9)
atitudine dură, 10) preferare la copiii trăsăturilor infantile, 11) introversie (vezi tabelul ). Analiza
discriminantă, folosind aceste variabile, permite pronosticarea efectului pozitiv în 97,22% cazuri
şi absenţa efectului - în 87,50% cazuri.
Rezultatele obţinute sugerează ideea, că pentru ameliorarea stării pacientului cu TN este
necesară elaborarea psihoterapeutică a tuturor factorilor clinico-patopsihologici ai pacientului în
strânsă legătură cu soluţionarea problemelor în educaţie şi relaţii intrafamiliale.
Deasemenea, datele clinico-patopsihologice ale copiilor şi adolescenţilor cu TN sunt de
semnificaţie majoră în selectarea variantelor de aplicare a psihoterapiei pentru elaborarea psihică a
problemei.
Materialul expus este ilustrat cu cazuri clinice nr. 1-3 (vezi anexe, p. 137)

78
 Capitolul V.
SPECTRUL TEHNICILOR PSIHOTERAPEUTICE UTILIZATE
5.1. Aplicarea psihoterapiei individuale
În studiul dat am utilizat psihoterapia psihanalitică individuală ca variantă de bază în
tratamentul pacienţilor. În procesul psihoterapiei s-au dovedit a fi importante elementele următoare:
stabilirea contactului terapeutic cu pacientul, cointeresarea părinţilor, posibilitatea de a lucra cu
pacientul separat de părinţi, studierea aprofundată a manifestărilor afective ale pacienţilor,
inclusiv şi a celor care se referă la simptom.
În psihoterapia prin joc, discuţii, desen se stimula imaginaţia liberă a pacientului, se
compuneau istorioare, poveşti, dramatizarea pe roluri ale cărora ajuta în elaborarea anxietăţii, fobii,
tendinţelor agresive ale pacienţilor cu TN.
De exemplu, în cazul K. 6 ani (f/o nr. 42, Fobii specifice (izolate) F40.2; Enurezis, F98.);
mama are 34 de ani, introversiune moderată, neurotism moderat). Pentru K. frica de singurătate,
de furtună, de insecte au fost studiate prin intermediul desenelor, prin dramatizarea istoriilor
compuse de ea însăşi. De exemplu, fobia de insecte a dispărut pe parcursul dramatizării ”Istoriei
despre cucoş, grăunte şi păianjen”, chiar din prima consultaţie. În istorie cel mai important
element s-a dovedit a fi naşterea cucoşului, care se desfăşura în legătură cu înghiţirea boabelor,
păianjenilor, de aceea a fost nevoie de un păianjen viu, pe care pacienta l-a prins pe loc. Aceasta a
impresionat-o pe mama, care ne-a vorbit despre experienţa ei de educatoare în grădiniţa de copii şi
despre problemele de stăpânire şi apărare a fetiţei hiperactive de „pericolele înconjurătoare”. Noi
am dramatizat de asemenea „Povestea despre frate şi soră” (fratele are 8 ani): „Copiii au vise
urâte, ei se trezesc şi plâng şi nimeni nu-i poate ajuta!” Fiind repetată, povestea se termina diferit:
de la cel mai înfricoşător final (vine Baba Cloanţa şi îl mănâncă pe băiat), până la cel mai fericit
(fetiţa împreună cu părinţii săi îl găsesc pe frăţior la Baba Cloanţa şi se întorc acasă). În scenă de
nelinişte a părinţilor - rolul psihoterapeutului (PT.), dimineaţă au găsit doar fiica - rolul K., ea
zâmbea jenată. K. juca agresiunea, tendinţele infantile în jocul cu apa. „Regele a dus familia în ţări
îndepărtate, acolo ea trăia sub apă. Când copiii nu ascultau, se producea furtună – valuri”.
Părinţii K. au divorţat, când ea împlinise vârsta de 3 luni. Mama singură educa doi copii, uneori ei
plecau la bunicul (din partea mamei). Analiza aprofundată a reacţiilor sentimentale referitoare la
mamă, frate, bunel au contribuit la dispariţia enurezisului.
În cazul clinic următor noi am folosit scenete modelate pentru descătuşarea pacientului de
stres, exprimarea şi cercetarea emoţiilor, stimularea imaginaţiei. De exemplu, M., 7 ani, s-a
manifestat în sceneta ”Un copil foarte slab”: despre o bunică care hrăneşte nepotul, el însă

79
refuzând să mănânce, slăbeşte, este cuprins de slăbiciune încât îl dau jos de pe picioare furnicile
(hartă-anchetă nr. 105, elev în clasa I, Ticuri, F95.1, mama 25 de ani, extraversie moderată,
stabilitate emoţională înaltă). În interpretarea lui M. bunica pur şi simplu îşi hrănea nepotul (rolul
PT.) cu linguriţa, care refuza chinuitor hrana. La dorinţa pacientului scenariul jocului se extindea,
se făcea schimb de roluri. În unul din ele nepotul (rolul M.) se opune exigenţelor bunicii, mamei,
protestând că „pleacă de acasă” să trăiască în stradă cu un băiat murdar şi needucat. Punctul
culminant al jocului – o bătaie cu o fată înspăimântătoare, învingerea acesteia. M. a perfecţionat
în desen modelul unei maşini, în care va veni acasă unde îl aşteaptă mama, bunica şi fratele mai
mic (6 ani). Bunica (din partea mamei) educă nepoţii din primul an de viaţă, părinţii locuiesc într-
un apartament separat şi muncesc. Bunica neliniştită îl compară pe răul şi neascultătorul M. cu
blândul frate, pe care îl iubeşte de asemenea bunicul (din partea tatălui). În cadrul psihoterapiei
pacientul a reuşit să–şi exprime sentimentele fără a-i fi frică de critica din partea maturilor.
Părinţii au fost impresionaţi de docilitatea lui M. în timpul psihoterapiei. În discuţiile cu părinţii au
fost analizate raporturile contradictorii din familie, la ei a apărut un spirit de observaţie deosebit
de dezvoltat. Mama a constatat, că există o corelaţie strânsă între ticuri şi enervare, anxietatea,
coşmarurile fiului. Au fost realizate 15 şedinţe (de trei ori în săptămână).
În psihoterapia enurezisului, ticurilor, balbismului la pacienţi cu dificultăţi de imaginaţie,
rigiditate, părinţii cărora manifestau unilateralitate, s-a aplicat psihoterapia cognitiv-
comportamentală (corijarea structurilor de percepţie neadecvate prin intermediul argumentării,
analizei şi prezentării legăturii inverse - feedback). S-au folosit tehnici de antrenament, strategii
cognitive: se explica esenţa problemei enurezisului, elementele de antrenament autogen cu sarcini
pentru acasă - autoobservaţia, antrenament de control al reţinerii urinării, înregistrarea zilnică a
rezultatelor, sistemul de recompensă a „nopţilor uscate”, dezvoltarea abilităţii de suprimare a
ticurilor. De exemplu, R., 9 ani, din familie de muncitori (f/o nr. 41, elev în clasa 3; Enurezis,
F98.0 în fiecare noapte); mama are 31 de ani, intraversiune moderată, neurotism pronunţat. De la
vârsta de 5 ani băiatului i se administra farmacoterapie. Mama nu era informată despre existenţa
altor metode de tratament a enurezisului. La consultaţie R. este foarte încordat, se ruşinează că
suferă de o asemenea boală, refuză să discute cu medicul, se ascunde după mama sa. Implicarea
pacientului şi a mamei în psihoterapie a fost posibilă graţie analizei esenţei problemei, temelor
pentru acasă şi a elementelor de autotrening. În şedinţe de asemenea s-a aplicat psihoterapia prin
joc, desen. R. a dat dovadă de dependenţă excesivă de mama sa, anxietate sporită. În urma
discuţiilor la mamă a apărut mai mult spirit de observaţie, s-a diminuat neliniştea în legătură cu
boala copilului său (nelinişte permanentă în legătură cu operaţia ce i-a fost efectuată la vârsta de 3
luni din cauză că suferea de pilorostenoză). A început să discute mai mult cu fiul, singură a reuşit

80
să separe enervarea faţă de fiu de sentimentele legate de relaţiile cu soţul. În cadrul psihoterapiei
pentru prima dată a dispărut enurezisul.
Astfel, în psihoterapie de semnificaţie majoră se dovedeşte a fi cointeresarea părinţilor în
lucrul individual al copilului cu participarea lor limitată - 15 minute. Totodată, în unele cazuri
tratarea completă a pacientului a fost imposibilă fără participarea părinţilor şi prelucrarea
simptomaticii copilului în raport cu istoricul personal al părintelui, relaţii „părinte-copil” ale
acestora.

5.2. Aplicarea psihoterapiei de grup

În cadrul psihoterapiei de grup, se tindea de a îmbunătăţi starea emotivă şi de a obţine o
ameliorare simptomatică la pacienţi prin schimbările constructive în sfera interpersonală şi
funcţionarea socială. Psihoterapia s-a axat în general pe aspectul emotiv al relaţiilor interpersonale.
La realizarea psihoterapiei de grup ne-am bazat pe următoarele principii: 1) limitarea în timp
ca factor psihoterapeutic; 2) definirea obiectivelor terapeutice; 3) flexibilitate din partea
psihoterapeutului; 4) reacţia emotivă ca parte importantă a procesului psihoterapeutic; 5) relaţiile
stabilite în grup - drept bază a interacţiunilor curative, (desfăşurare, analiză şi examinarea
aprofundată a conflictelor interpersonale); 6) convorbirea prealabilă şi selectarea pacienţilor.
Etapa pregătitoare. La această etapă s-a acordat o deosebită atenţie depistării contextului
interpersonal al TN şi al evenimentelor psihotraumatisante, care au putut provoca apariţia
simptomelor. În cadrul discuţiilor preliminare se accentua atenţia pacienţilor asupra faptului, că la
şedinţele în grup se va acorda mult timp analizei aprofundate a problematicii interpersonale. Se
explica pacienţilor, care au fost selectaţi în grup, strategia de lucru şi obiectivele grupului, care
trebuie realizate într-un timp limitat: pe parcursul a 14 săptămâni, odată pe săptămână, durata unei
şedinţe - 1,5 ore. Limitarea în timp a contribuit la dezvoltarea simţului responsabilităţii personale
pentru schimbări şi apariţia imboldului pentru separare.
În consecinţă, pacienţii selectaţi aveau acuze bine conturate, motivaţie şi abilitate de
autoobservaţie.
Conţinutul activităţilor psihoterapeutice. În evoluţia procesului psihoterapeutic în grup
distinct s-au conturat etapele: 1) etapa comportamentului dependent şi căutător; 2) etapa apariţiei şi
soluţionării conflictelor în interiorul grupurilor; 3) etapa formării solidarităţii de grup; 4) etapa
achiziţionării de către membrii grupului a abilităţii de a soluţiona eficient problemele sale.
Prima etapă. Psihoterapia în grup se începea prin discutarea problemelor organizatorice şi
cunoaşterea reciprocă a membrilor. Fiecare povestea despre el, ceea ce considera de cuviinţă, de
exemplu, despre gusturi, interese. Această etapă (1-3 săptămâni) se caracteriza prin pasivitatea

81
pacienţilor şi un nivel înalt de tensionare, de aceea din primele şedinţe o mare parte din timp era
consacrată exerciţiilor de înviorare. Înviorarea includea jocuri mobile şi exerciţii speciale (verbale
şi nonverbale). La executarea exerciţiului „Dicţionarul emoţional” s-au constatat dificultăţi,
determinate de verbalizarea sentimentelor. Este interesant faptul, că în dinamică participanţii
acordau atenţie sentimentelor, exprimate la adresa celorlalţi (deşi, aceasta nu se prevedea în
sarcină), deoarece ele puteau conţine un raport personal invers. În exerciţiul „Oglinda” dificultăţi au
apărut atunci, când trebuia să fie expus nonverbal comportamentul partenerului şi să fie întreţinut
contactul vizual. De asemenea, s-a reuşit treptat realizarea obiectivului de a se descrie reciproc fără
caracteristici estimative. Se remarcau inexactităţile, în caz de necesitate, participanţii erau ajutaţi.
Toate dificultăţile care apăreau, sentimentele şi emoţiile erau analizate în grup. Partea informativă a
primei şedinţe a fost consacrată temei ”Nevroza şi personalitatea”. În dezbatere membrii grupului
au vorbit despre manifestările negative ale tulburărilor şi caracteristicele de personalitate pozitive.
În finalul discuţiei unii participanţi, după dorinţă, au desenat chipul său al personalităţii pozitive:
„Cum sunt eu, dar cum aş vrea să fiu”, de asemenea şi-au evaluat în scoruri inteligenţa, abilitatea de
a învăţa, curajul, puterea, dexterităţile, comportamentul, relaţiile cu semenii, dragostea faţă de
muncă, independenţa, aspectul fizic, sănătatea. Ei si-au apreciat la un nivel sub cel mijlociu:
inteligenţa, curajul, dexterităţile, comportamentul, relaţiile cu semenii, independenţa şi sănătatea, iar
celelalte facultăţi cu calificativul – bine. Toţi membrii au participat la compunerea istoriei despre un
băiat şi o fată de vârsta adolescenţei: „Li se întâmplau o mulţime de situaţii neplăcute la şcoală,
acasă, în curte, erau bolnavi…”. Dramatizarea istoriei „Despre viaţa adolescenţilor firavi” a fost
senzaţională, a avut multe versiuni şi un sfârşit fericit. În partea finală a lecţiei s-a rezervat timp
pentru ca adolescenţii să poată face schimb de impresii în privinţa unei oarecare activităţi sau în
privinţa întregii activităţi, să vorbească despre sentimentele şi aspiraţiile lor. S-a observat, că la
primele lecţii participanţii au vorbit foarte puţin, dar treptat se simţeau mai bine unul în societatea
celuilalt, partea finală a lecţiilor a devenit o parte integrantă semnificativă a procesului de integrare
în grup.
La această etapă psihoterapeutul a participat activ în lucrul grupului, dirija şi susţinea
pacienţii. Lucrul realizat, atmosfera de siguranţă, ambele au redus frica pacienţilor, au contribuit la
autoafirmarea şi solidaritatea de grup. Astfel a început etapa a doua de lucru (săptămâna a patra).
Etapa a doua. La etapa a doua (4-7 săptămâni) participanţii au dat dovadă de mai multă
activitate, psihoterapeutul a ocupat locul de membru al grupului. La această etapă, pacienţii care se
bazau doar pe psihoterapeut, au ajuns în situaţia când nu-i mai conducea nimeni, nu li se spunea ce
şi cum să facă. S-au remarcat emoţii negative faţă de psihoterapeut şi o stare conflictuală între
membrii grupului. S-a examinat aprofundat agresivitatea sub aspect de proiecţie. Astfel, prin strânsa

82
colaborare a perechilor în exerciţiul „Oglinda”, participanţii atribuiau experienţa şi calităţile sale
(chiar şi privirea) partenerului. P. (hartă-anchetă nr. 86, 11 ani, F 92.8: „Mie nu-mi place cum el se
uită la mine!” PT: - Ce-ar putea semnifica privirea lui A.? P.: Semnifică, că eu sunt prost!” PT: -
Cum ai înţeles aceasta? P.: „Are iată aşa o faţă…”. P.: O! Deja îţi este cunoscută o asemenea
expresie a feţei? P: „Da, aşa e şi la mama atunci, când ne certăm!” În discuţia pe tema „Despre
ofensă şi susceptibilitate” A. (hartă-anchetă nr. 97, 14 ani, F.92.8) şi-a expus problema:” Toţi râd
de mine”. La această lecţie s-a discutat ce însemnă aceasta pentru fiecare membru al grupului, dacă
a mai trecut cineva prin ceva asemănător, cum se comportau, ce simţeau, ce diferenţe existau între
sentimente şi acţiuni. Cei care nu au trăit asemenea situaţii, au fost rugaţi să-şi imagineze. A. a
participat cu interes la discuţie, menţionând că pentru prima dată a putut să recunoască ceea ce îl
deranjează, de obicei maturii (mama, profesoara, medicii) îl acuzau (tata locuieşte separat). S-au
analizat detaliat emoţiile legate de autoritate şi dependenţă, independenţă insuficientă şi
responsabilitate. În rezultatul lucrării realizate participanţii au reuşit să definească propriile repere
în relaţiile „Eu-părinţii”. D. a exprimat această situaţie astfel: ”A fi independent – înseamnă să devii
tu însuţi părinte”. Membrii grupului au compus o istorioară „A. acasă şi la şcoală”, care a fost
dramatizată. A. urma să soluţioneze situaţiile conflictuale la şcoală şi acasă. Pentru a stimula
capacitatea de a asculta, dezvoltarea deprinderilor unor contacte deschise s-a folosit exerciţiul:
pacientul se apropie de fiecare membru al grupului adresându-i cu cuvintele: „Ce îmi place la tine –
este...”, „ Ceea ce mă deranjează la tine – este...”
În exerciţiul „Perete pe perete” următoarele procedee au fost mai eficiente în diminuarea
tensionării interlocutorului agresiv: 1) oferirea posibilităţii de se exprima; 2) verbalizarea stării
emoţionale proprii şi a partenerului; 3) sublinierea comunităţii cu partenerul (de interese, opinii
etc.); 4) manifestarea interesului faţă de problema partenerului; 5) sublinierea importanţei opiniei
partenerului; 6) în cazul în care nu are dreptate – recunoaşterea cât mai rapidă; 7) sugestii de ieşire
din situaţia creată; 8) apel la fapte; 9) un tembru de vorbire liniştit şi sigur; 10) menţinerea distanţei
optime şi a contactului vizual.
Etapa a treia (8-11săptămâna) s-a continuat procesul de structurare al grupului, de formare
a solidarităţii şi a ajutorului reciproc. S-a constat, că toţi participanţii au fost foarte activi datorită
coretrăirii şi identificării sale în „jocul reversiv”: pacientul trebuie să dea dovadă de un
comportament contrar celui demonstrat de el în grup. Fetele au jucat roluri de ”buclucaşă agresivă”,
„fruntaşă liniştită”, iar băieţii - „botanist” şi „chiulangiu leneş”.
Analizarea conflictelor din interiorul grupului a făcut posibilă tratarea unor teme, cum ar fi:
„încredere-neîncredere”, „simpatii-antipatii”, „corespunderea necesităţilor şi aşteptărilor”.

83
 Pentru a obţine datele sociometrice se propunea grupului să joace pe roluri mică scenă de 10
minute „Grupul nostru”: - fiecare joacă rolul unui alt membru din grup, inclusiv psihoterapeutul,
care nu participă în acest episod. După demonstrarea scenetei, fiecare membru îşi expunea
sentimentele referitor la rolul ales, la posibilitatea de a-şi vedea chipul dintr-o parte, la impresiile
despre grupul, locul său în grup. Conform datelor sociometrice, cooperarea membrilor grupului a
redus izolarea, încordarea şi a permis realizarea activităţii individuale a fiecărui membru din grup.
Etapa a patra. Aceasta este faza de lucru al grupului. Şedinţele se consacrau analizei
conflictelor interne şi a celor interpersonale ale unui membru al grupului, ceilalţi membri participau
activ în lucru. Au fost aplicate elemente de psihodramă, de Gestalt terapie. În etapa aceasta la
pacienţi s-au remarcat modificări în starea somatică, diminuarea problematicii în sfera
interpersonală.
La ultima şedinţe se folosea exerciţiul „Pregătirea valizii” – feedback-ul înainte de
despărţire. Pentru fiecare, inclusiv pentru psihoterapeut, „valiza de drum”, conţine o informaţie
pozitivă şi negativă – opiniile membrilor grupului: ce n-a reuşit să realizeze în grup, mulţumiri şi
recomandările pentru viitor.
Astfel, în urma psihoterapiei de grup la pacienţi s-a format o atitudine pozitivă faţă de ei
înşişi, a scăzut nivelul de frustraţie, ceea ce a influenţat pozitiv asupra manifestărilor clinice.

5.3. Aplicarea psihoterapiei de familie

În majoritatea cazurilor studiate, procesul de educaţie compensa conflictele intrapsihice ale
părinţilor, de aceea psihoterapia de familie era necesară pentru elaborarea completă a
simptomatologiei pacienţilor.
De exemplu, în cazul lui Ş. 7 ani s-au constat încălcări de educaţie, proiecţie a calităţilor
negative ale părinţilor asupra copiilor (datele ARF). Are un frate - 3,5 ani diferenţă, dintr-o familie
de credincioşi (f/o nr. 134, grădiniţa de copii, Onicofagie, masturbare excesivă, F98.8) mama are
28 de ani, interversiune moderată, neurotism scăzut. În discuţia de familie mama vorbeşte despre
onanismul băiatului, ca despre „un rău al trupului” care este atât de puternic, încât băiatul încalcă
orice interdicţie şi nu-i este frică de pedepse. Mama depresiv-anxioasă este orientată spre controlul
organelor sexuale ale fiului său. Părinţii au explicat rolul important al copiilor în familie. Mama îl
ia pe Ş. în pat pentru a evita contactul cu tatăl: „Ne străduim să fim la distanţă unul de celălalt,
deoarece toţi locuim în aceeaşi cameră”. După naşterea copiilor mama frecvent se îmbolnăvea
(ameţeli), de aceea pe fiul mai mic l-a crescut mai mult tatăl - el doarme lângă el. Treptat, mama a
făcut legătură dintre simţurile sale de „chemare a trupului” şi comportamentul anxios al fiului, ea

84
nu îşi închipuia că ele puteau să excite copilul. Era necesar de separat problemele relaţiilor,
tulburările părinţilor de cele ale copiilor. Luând în consideraţie sentimentul manifest de vină al
părinţilor, lucrul s-a realizat treptat. Ambilor părinţi li s-a propus psihoterapie individuală cu alţi
medici. Ei au refuzat să beneficieze de acest tratament.
În educaţia lui V. 17 ani s-au constatat următoarele devieri: extinderea sentimentelor
părinteşti, fobia de a pierde copilul, stimularea infantilităţii, proiectarea calităţilor indezirabile ale
părinţilor asupra copilului (f/o nr. 23, Tulburare obsesiv-compulsivă, F42.2); mama are 60 de ani,
extraversiune moderată, neurotism pronunţat. În tabloul clinic obsesii: spălatul, tic, tulburări de
somn. Din relaţia excesiv de apropiată dintre V. şi mama, tata a fost exclus, cu el nu existau relaţii
de încredere deoarece are un caracter sever, iar în ultimii 5 ani a muncit peste hotare. Grija mamei
diminuează independenţa fiului, se nelinişteşte de starea lui de sănătate, induce psihopatologia
fiului cu îndoieli obsedante privind succesul în orice activitate a lui. V. este dependent de mama sa,
manifestă infantilism, este izolat de semenii săi. Relaţiile „mamă–fecior” au fost analizate
aprofundat în discuţii comune. Mama, însă, era rigidă în grija sa de a-şi controla fiul, se străduia
să-l manipuleze pe psihoterapeut. Ea era preocupată de reacţiile somatice de sănătate ale lui V.,
dar sentimentele lui nu erau luate în serios, ea deseori le nega. Pacientul a beneficiat de
psihoterapie individuală, dând dovadă de agresivitate, când era tutelat excesiv de mama sa.
Terapia a fost suspendată din iniţiativa mamei, adică mama dominantă a făcut imposibilă
schimbarea fiului, deoarece excludea dezvoltarea individualităţii lui. În concepţia mamei băiatul
era parte din ea, o continuare a ei.
În exemplul următor educaţia reflecta conflictul dintre mamă şi tată, relaţiile duşmănoase-
irascibile, respingere emoţională, responsabilitatea morală sporită a copilului. M. (fişa de boală
nr. 60, 7 ani, elev în clasa I, Ticuri, F 95.1, Encoprezis, F.98.1; mama are 42 de ani, introversiune
pronunţată, neurotism mediu). Simptomatica pacientului a apărut în perioada de divorţ al
părinţilor, cu trei ani înainte de a se adresa la medic. Părinţii locuiesc în acelaşi apartament.
Mama este excesiv de severă cu fiul ei: îl bate în caz de neascultare, îi interzice să facă ceea ce îi
place – să se plimbe, să alerge. În cadrul psihoterapiei reacţiile lui M. variază de la agresive:
„mama este rea, mai bine aveam o altă mamă”, până la depresie, însoţită de o mulţime de ticuri:
ar fi fost bine dacă eu nu existam, mamei i-ar fi fost mai uşor”. În conversaţiile comune mama
vorbeşte singură (respinge posibilitatea de a asista şi tata), când intervine M., reacţionează cu
observaţii şi acuzaţii: aceasta este lipsă de educaţie, pot vorbi doar maturii”, surâde, îl corectează
neacordându-i posibilitatea de a-şi exprima opinia. Când M. îşi face griji pentru curăţenie: „Ce
voi face când îmi murdăresc pantalonii, iar tu nu vei fi acasă?”, aceasta ocupă întreaga atenţie a
mamei, ea explică cu amănunte ce trebuie să facă fiul. Mama era tensionată şi exprima neîncredere

85
în psihoterapeut, de aceea a acceptat doar scurtele intervenţii ale medicului referitor la vina ei din
cauza ruşinii pentru „imperfecţiunea” fiului, parcă M. ar fi o parte din ea.
Rivalitatea copiilor este mai mult o problemă a părinţilor, de aceea i-am ajutat pe aceştia să
vadă particularităţile individuale ale fiecărui copil, iar în ce priveşte copiii - să afle deosebirea între
ei. O. cu sora ei au o diferenţă de vârstă de un an şi trei luni (pacienta fiind mai mare), (f/o nr. 121,
12,5 ani, elevă în clasa V, Tricotilomanie, F63.3), mama 37 ani, extraversiune moderată,
neurotism mediu. Din discuţia cu mama şi cu pacienta rezultă că tata a promis să se întoarcă. De
la vârsta de 9 ani O. îşi scoate intensiv firele de păr (gene, sprâncene), a fost consultată de diferiţi
specialişti, fără nici un rezultat. O.: „Pe atunci era greu să învăţ la şcoală - profesoara era severă,
nu prea reuşeam să însuşesc toate disciplinele. Părinţii, în special tata, mă certau, „dar niciodată
nu mă băteau”. Ne-au educat ca pe nişte gemene: aceleaşi haine, ambele aveam păr lung”. PT: -
Fetele doar nu s-au născut în acelaşi timp. Există vre-o deosebire între ele? Mama: „Marina nu-şi
atingea genele şi făcea observaţie surorii sale, ea a fost operată din cauză că suferea de strabism”.
O.: Sora mea are părul lung, ea este grăsuţă”. PT: - după operaţie de obicei se poartă ochelari.
O.: „Da, eu port numai ochelari de soare… Eu suplimentar merg la gimnastică artistică, dar
Marina la şcoala muzicală”. PT: - Imediat ce începi să vorbeşti despre hobby-rile tale, pomeneşti
şi de sora ta… Cum s-a reflectat aceasta asupra situaţiei - „a smuls, nu a smuls părul? O.: „Nu
ştiu, şi l-a smuls din nou când a apărut frăţiorul. El are deja 6 luni. Şi el a avut probleme cu ochii,
de aceea tata era foarte îngrijorat. El este atât de bucuros că are un fiu!” Mama: Da, şi-a smuls
părul, ce exemplu pentru cei mai mici!” O.: „Marina învaţă mai bine, eu nu doream ca ea să-mi
verifice greşelile, căci sunt mai mare”. În cadrul psihoterapiei s-a analizat aprofundat poziţia
pacientei în familie: în relaţia cu fraţii (surorile) şi cu părinţii.
Sensul comportamentului (tricotilomaniei) pacientei includea: anxietate, obsesii, dorinţa de
a atrage atenţia tatălui sever şi dorinţa de a se deosebi de sora ei. În procesul psihoterapiei O. s-a
împrietenit cu sora ei, îi vorbea deschis despre sentimentele sale (supărare, enervare, gelozie), a
început să conştientizeze prin ce se deosebeşte de sora ei. Avea succese la desen, tablourile noi tata
le-a acceptat cu multe rezerve. O. a câştigat simpatia tatălui, când o ajuta activ pe mama să
îngrijească frăţiorul.
În numeroase cazuri se urmărea influenţa concepţiilor, a stereotipurilor de familie strămoşilor
asupra relaţiilor părinţilor, stilul de educaţie al copiilor. De exemplu, în cazul lui I. (f/o nr. 66, 8 ani,
elev în clasa I, F98.5; mama – 27 ani, extraversie moderată, neurotism mediu): neîncrederii
educative, fobie de pierdere, hiperprotecţiei dominante. Istoria începe de la bunica (din partea
mamei), care a divorţat de mai multe ori şi a „divorţat” şi părinţii pacientului. Mama este cuprinsă
de sentimente contradictorii faţă de ea încă din vârsta copilăriei. Trăsăturile de caracter,

86
manifestările nevrotice ale mamei şi bunicuţei (autoritatea, anxietatea, frica de a pierde copilul şi
de a fi părăsită), relaţia dintre ele, lipsa de soţ (bunici, taţi) s-au reflectat asupra educaţiei lui I.,
precum şi în fobiile şi coşmarurile lui. De exemplu, un coşmar: „Am plasat un motor pe aripa unui
avion de hârtie, mă aşez în el, trag de pârghie spre mine şi zbor, deoarece mă urmăresc nişte
microfoane de culoarea maselor fecale. Ele vor să mă ducă în cosmos unde sunt multe fiinţe
asemenea lor (le-am văzut noaptea când m-am trezit). Următorul vis: „Bunica era la magazin,
mama la serviciu, iar eu am ieşit în stradă, unde zburau anvelope de bicicletă, ele atacau oamenii.
Prietenul meu, care este mai mare decât mine, a aruncat una, eu am alergat şi s-a ascuns în casă
sub pat. Prin geam se vedea cât de multe sunt afară”. Din cauza coşmarurilor I. dormea cu mama,
iar toată ziua era supravegheat de bunica. În discuţiile familiale o singură dată a participat şi
bunica. Problema mamei a fost examinată sub aspectul relaţiei cu feciorul.
Astfel, psihoterapia de familie are importanţă nu numai în plan de terapie, dar şi în profilaxia
nevrozelor, graţie importanţei personalităţii părinţilor, relaţiilor reciproce dintre ei, stilului de
educaţie în declanşarea, evoluţia TN la copii. Compensarea conflictelor intrapsihice ale părinţilor în
cadrul psihoterapiei de familie, psihoterapiei individuale vor eficientiza tratamentul nevrozelor la
copil sau vor preveni instalarea acestor tulburări. În caz contrar, efectul terapiei poate fi de scurtă
durată.

5.4. Sinteza datelor utilizării tehnicilor psihoterapeutice

Am constatat necesitatea prelucrării aspectelor patopsihologice TN în condiţii de familie şi
relaţii interpersonale, de aceea s-au aplicat succesiv psihoterapia individuală şi psihoterapia de
grup, asocierea psihoterapiei individuale cu cea familială, combinarea celor trei variante de
psihoterapie - individuală, de grup, familială - rezultate pozitive în toate cazurile aplicării.
Stimularea imaginaţiei libere a pacientului în psihoterapia prin joc, desen, discuţii ajuta la
elaborarea anxietăţii, fobiilor, tendinţelor agresive ale pacienţilor cu TN. În urma psihoterapiei de
grup la pacienţi s-au format o atitudine pozitivă faţă de ei înşişi, a scăzut nivelul de frustraţie, ceea
ce a influenţat pozitiv asupra manifestărilor clinice.
În psihoterapia tulburărilor somatoforme (enurezis) şi comportamental-motorii (ticuri,
balbism), adiţional la abordarea psihanalitică, în unele cazuri se foloseau elemente de psihoterapie
cognitiv-comportamentală din cauza dificultăţilor de imaginaţie la pacienţi şi la părinţi cu rigiditate
marcantă s-a aplicat psihoterapia cognitiv-comportamentală. Eficienţa tratamentului s-a constatat
mai frecvent în ticuri - 21 (55,3%) cazuri, mai rar în enurezis - 12 (31,6%) cazuri, din cauza

87
distanţării părinţilor faţă de soluţionarea problemelor patopsihologice ale copiilor - ei considerau ca
prioritate farmacoterapia.
Analiza datelor tratamentului psihoterapeutic a demonstrat că, procesul de educaţie compensa
conflictele intrapsihice ale părinţilor, de aceea psihoterapia de familie era necesară pentru
elaborarea completă a simptomaticii pacienţilor. În numeroase cazuri se urmărea influenţa
concepţiilor, a stereotipurilor de familie ai strămoşilor asupra relaţiilor părinţilor, stilul de educaţie
copiilor.
În realizarea funcţiilor părinteşti părinţii aveau nevoie de ajutor. Ei nu reuşeau să instaleze
relaţii egale de încredere, afective în familie din cauza dominanţei, inconsecvenţei în relaţiile cu
copii, urmau modificări imprevizibile de atitudine, cerinţe şi principialitate sporită ca şi faţă de
maturi; abordare excesiv raţională a necesităţilor emoţionale ale copiilor (înlocuirea jocului „lipsit
de conţinut” cu ocupaţii intelectuale, interzicerea exprimării agresiunii), neatenţie faţă de
necesităţile afective şi spaţiul psihic al copilului, stoparea pe „probleme”, impunerea opiniilor din
cauza dezvoltării insuficiente a imaginaţiei, neîncredere în experienţa de viaţă a copilului care se
formează cerinţe şi revendicări excesive faţă de dezvoltarea psihică rapidă a copilului.
Astfel, psihoterapia familială este importantă nu numai în plan de terapie, dar şi de
psihoprofilaxie a nevrozelor având în vedere semnificaţia personalităţii părinţilor, relaţiilor
reciproce, stilului de educaţie în apariţia, evoluţia tulburării nevrotice la copil.

88
 Capitolul VI.
DISCUŢII, SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE
Problema TN la copii şi adolescenţi persistă drept una actuală graţie frecvenţei înalte a acestor
tulburări. Incidenţa prin tulburări nepsihotice, inclusiv nevrotice, la copii este în creştere continuă,
constituind după datele diferitor autori 80%, iar în Moldova - 74,2% în structura nozologică a
tulburărilor mintale şi de comportament [263; 245; 36; 35]. În pofida numeroaselor investigaţii în
domeniul metodologiei intervenţiilor terapeutice, precum şi a eficienţei metodelor psihoterapeutice,
modificări esenţiale asupra ratei nevrozelor nu se înregistrează [236; 89; 69; 90; 93; 98; 91; 140;
148]. În practica curativă se aplică larg psihoterapia sugestivă, eficienţa căreia, asemenea eficienţei
psihofarmacologiei, se limitează la nivel sindromologic, cu toate că în psihoterapie există o
diversitate mare de metode şi direcţii [16; 17; 25; 81; 86; 41; 20; 63; 14; 45].
Necesitatea cercetărilor sub aspect teoretic şi practic este impusă de insuficienţa unei teorii
şi practici terapeutice, care ar putea duce la o eficacitate maximă a tratamentului şi a măsurilor
profilactice.
Prezentul studiu este consacrat optimizării eficienţei psihoterapiei în tratamentul complex al
TN la copii şi adolescenţi. Trasarea sarcinilor cerea argumentarea semnificaţiei psihoterapiei
(individuale, de grup, familială) şi asocierilor ei în tratamentul TN. Pentru aceasta au fost examinaţi
140 pacienţi cu TN, care au beneficiat: 1) tratament complex (psihoterapeutic şi farmacoterapeutic)
- 78 (55,7%) pacienţi, 2) psihoterapie - 22 (15,7%) pacienţi, 3) farmacoterapie - lotul martor - 40
(28,6%) pacienţi, în condiţiile Staţionarului de zi şi Dispensarului IMSP SCP mun. Chişinău. Au
fost examinaţi copii de vârstă între 5 şi 17 ani (vârsta medie 10,83 ± 0,26 ani): 105 (75%) băieţi şi
35 (25%) fetiţe. Monitorizarea pacienţilor s-a efectuat iniţial şi în catamneza: 17,5 ± 2,3 luni după
tratament.
În baza analizei diagnosticului clinic al pacienţilor (conform criteriilor ICD-10) au fost
evidenţiate trei grupuri clinice cu tulburări nevrotice (TN), care au fost statistic identice după sex şi
vârsta pacienţilor: grupul І - tulburări somatoforme - 41 (29,3%) pacienţi; grupul ІІ - tulburări
anxios–fobice, obsesive şi depresive – 25 (17,9%) pacienţi; grupul ІІІ - tulburări comportamental–
motorii - 74 (52,8%) pacienţi.
Rezultatele investigaţiilor proprii demonstrează că, TN predominau la băieţi – 105 (75%)
cazuri, faţă de fete - 35 (25%) cazuri (р>0,05), reflectând date deplin concludente cu datele
literaturii de specialitate [222; 163]. La 46 (32,9%) din pacienţi se remarcau antecedente
heredocolaterale cu nevroze, la 27 (19,3%) – tulburări de personalitate (р>0,05), indicatori similari
fiind relataţi şi de alţi autori, care indică 35-40% şi 21%, respectiv [247; 236; 83].

89
 Analiza datelor clinice, patopsihologice obţinute a relevat prezenţa factorului psihogen în
perioada ante- perinatală a pacienţilor. Conform anamnesticului precoce, majoritatea pacienţilor -
81 (57,9%) au fost născuţi din sarcini patologice (gestoză, iminenţă de avort spontan) mai frecvent
– 83 (59,3%) cazuri pe fundal de stres sau al stării nevrotice la mamă determinate de evenimentul
sarcinii (atitudinea faţă de modificările fiziologice din organism, sarcină nedorită sau sex nedorit al
viitorului copil) şi problemele interpersonale ale soţilor; mai rar - pe fundal de afecţiuni somatice -
14 (10%) cazuri (р>0,05). Aceşti factori se reflectau asupra termenilor, evoluţiei naşterii
(prelungite, precipitate) – 88 (62,9%) cazuri, cât şi asupra stării nou-născutului: prematuritate - mai
frecvent fiind constataţi în grupul ІІІ – 16 (21,6%) pacienţi (р<0,05), constatare, concludentă pe
deplin cu relatările altor autori [304; 238; 254].
Neliniştea mamei se transmite copilului, iar anxietatea profundă se manifestă în interacţiunea
precoce «mamă-copil», determinată de funcţiile fiziologice specifice, generează disfuncţiile
acestora. Relaţiile de tranzacţie sunt nemijlocite până când ele sunt preverbale, distanţa este
introdusă de vorbire [237; 234; 319; 64].
Rezultatele studiului nostru susţin această afirmaţie, evidenţiind nevropatie - instabilitatea
funcţiilor organelor digestive (vomă, regurgitare, constipaţii, diaree), excitabilitatea sistemului
nervos (plânsul frecvent, tulburări de somn), slăbire somatică la 67 (47,9%) pacienţi cu TN în
perioada precoce, rată similară cu cele expuse în literatura de specialitate (50-65%) [237; 236; 289;
38]. La pacienţi s-au înregistrat, de asemenea, retenţie în dezvoltarea vorbirii – 14 (10%) cazuri
(р>0,05), retenţia formării controlului sfincterian – 24 (17,1%) de cazuri (concludent mai frecvent
în grupul I - 16 (39,1%), p<0,001), retenţia formării mersului de sine stătător din cauza fobiei după
o cădere – 15 (10,7%) pacienţi (р>0,05).
Astfel, sub acest aspect rezultatele studiului nostru, confirmând că insuficienţa
constituţională-organică, disfuncţiile somatice la copil la vârsta precoce au legătura cu atitudinea
mamei în perioadele ante-, peri- postnatală ale diadei „mamă-copil”, sunt similare datelor din
literatura de specialitate disponibilă [253; 330; 276; 99; 18].
Analiza rezultatelor examinării anamnesticului familial al pacienţilor a permis de a evidenţia
factorii care facilitează declanşarea/menţinerea TN. În situaţia de „deprivare psihică” s-au educat 35
(25%) pacienţi, părinţii cărora erau preocupaţi de cariera proprie, de viaţa personală sau lipseau,
fiind plecaţi la lucru peste hotare, pacienţii erau educaţi de bunici, rude. În familii incomplete -
erau educaţi de către mame - 29 (20,7%) pacienţi, cauzele fiind divorţurile, decesele taţilor. Indicii
similari sunt constataţi şi de alţi autori, care indică 19-24% [272; 266; 307; 58; 33; 92]. În studiul
nostru majoritatea familiilor erau complete - 76 (54,3%) cazuri, copii s-au născut în intervalul de
vârstă a părinţilor 21-41 ani (p>0,05). Prezintă interes acest fapt, că în familiile examinate mai

90
frecvent se educau doi şi mai mulţi copii – 88 (62,9%) cazuri, aproximativ acelaşi număr de pacienţi
erau copiii mai mari - 43 (30,7%) şi mezinii - 52 (37,1%) cazuri (р>0,05). Aceasta diferă de
afirmaţiile din literatură despre predominarea nevrozelor la unicul copil sau la copilul cel mai mare
în familie [237]. Totodată, la pacienţi se constată aceleaşi probleme în relaţiile reciproce cu părinţii
şi cu fraţii sau surorile: reacţie patologică la naşterea altui copil (senzaţie de frică, culpabilitate) -
relaţii instabile - 58 (41,4%) cazuri, responsabilitate pentru cei mici, senzaţie de gelozie,
competivitate - relaţii selectiv pozitive - 54 (38,6%) cazuri, relaţii de respingere-duşmănoase – în 28
(20%) cazuri. Însă, doar 45 (32,1%) pacienţi beneficiau cameră, pat separat, spaţiul propriu,
necesare pentru formarea unei personalităţi respectabile, având necesităţi proprii (р>0,05).
Relaţiile dintre părinţi mai frecvent se caracterizau ca fiind deschis conflictuale – în 66
(47,1%) familii, tensionate – în 42 (30%) familii, neutre bune – în 32 (22,9%) familii (р>0,05).
Eficacitatea tratamentului s-a relevat în cazuri relaţiilor deschis conflictuale – 37 (56,1%), deoarece
părinţii solicitau psihoterapia familială, însă mai rar în familii cu relaţiile tensionate - 17 (40,5%)
sau neutre bune - 16 (50%) cazuri, deoarece părinţii vedeau sursa problemelor numai în copil şi
antrenarea lor în procesul psihoterapeutic prezenta dificultăţi (р=0,05). Predominarea atitudinii de
frustrare în procesul educativ – la 24 (17,1%) părinţi (alţi educatori) sau numai pozitivă – la 42
(30%) părinţi faţă de copii prezenta dificultăţi de tratament mai pronunţate comparativ cu atitudinea
flexibilă - la 74 (52,9%) părinţi din cauza rigidităţii cerinţelor la părinţi (р>0,05). Încălcările de
educaţie a pacienţilor se remarcau în 113 (80,7%) cazuri, oscilaţii în stilul de educaţie de la autoritar
până la democratic - în 67 (47,9%) familii, constituind condiţii pentru declanşarea/menţinerea TN la
copii [52; 261; 235; 310].
Chestionarul „Analiza relaţiilor intrafamiliale” (ARF) ne-a furnizat informaţie cu privire la
particularităţile funcţionării familiei, stilul de educaţie al pacienţilor cu TN în sistemele „părinte-
copil”, „părinte-părinte” [334; 261; 224; 310]. Datele obţinute au permis de a evidenţia o tendinţă
generală: propriile conflicte intrapsihice ale părinţilor se răsfrângeau asupra copiilor, evoluând spre
forme de educaţie lipsite de sens, deşi necesare pentru realizarea tendinţelor compensatorii a
părinţilor şi nu aveau în centru copiii. Hiperprotecţia tolerantă şi dominantă - negarea
semnificaţiei autonomiei, frustrării în dezvoltarea copilului, satisfacerea maximă a necesităţilor – la
63 (45%) pacienţi şi controlul sporit – la 56 (40%) pacienţi pe fundal de frică de pierdere a
copilului – în 39 (27,9%) cazuri, de incertitudine educaţională – în 65 (46,4%) cazuri, preferarea
la copiii trăsăturilor infantile – în 18 (12,9%) cazuri. Proiecţia calităţilor respinse ale părintelui
asupra copilului, extinderea conflictului în sfera educaţională – în 58 (41,4%) cazuri, extinderea
sferei sentimentelor părinteşti – în 48 (34,3%) cazuri, acceptarea copiilor în conformitate cu
sexul, preferarea trăsăturilor contrare: feminine la băieţi şi masculine la fetiţe – în 54 (38,6%)

91
cazuri contribuiau la regresiune, amplificarea dependenţei copilului de părinte, fiind manifestări ale
stereotipurilor familiei la părinţi. Neacceptarea copilului din cauza apariţiei lui „inoportune” cu
respingerea emoţională s-a constatat în 10 (7,1%) familii, hipoprotecţie – în 7 (5%), atitudine dură
– în 6 (4,3%) cazuri, nedezvoltarea sentimentelor părinteşti – interesul superficial faţă de copil,
evitarea funcţiilor părinteşti - în 12 (8,6%) familii, responsabilitate morală sporită - în 10 (7,1%)
familii. Problematica educaţiei se constata la etapele precoce ale relaţiilor reciproce «mamă-copil»,
de exemplu, în respingerea emoţională se remarcau naşteri premature, o perioadă scurtă de
alimentaţie naturală sau lipsa acesteia, frecventarea de la o vârstă precoce a grădiniţei de copii,
aflarea de la o vârstă precoce sub tutela rudelor, prevalarea irascibilităţii, emoţiilor negative în
perceperea copiilor. Aşadar, rezultatele studiului nostru nu diferă sub acest aspect cu cele din
literatura de specialitate [272; 274; 300].
Prezintă interes şi acel fapt, că la majoritatea pacienţilor - 115 (82,1%) cazuri - se relevau
dificultăţi majore de adaptare la grădiniţă, şcoală, care se exprimau prin tulburări de alimentaţie, de
somn, tendinţe de autoizolare – 35 (25%) cazuri (s-a evidenţiat grupul ІІ, р<0,01), autoerotism
(suptul degetului, limbii, masturbaţia) – 24 (17,1%) cazuri, enurezis – 22 (15,7%) cazuri, reacţii
comportamentale - 34 (24,3%) cazuri (s-a evidenţiat grupul ІІІ, р<0,05). Aşadar, rezultatele
investigaţiilor proprii nu diferă sub acest aspect cu cele de literatură privind afirmaţia că, familiile
cu probleme diminuează bariera individuală de adaptare psihică, amplificând vulnerabilitatea la
factorii psihogeni, care contribuie la transformarea manifestărilor dezadaptării în nevroze [309; 255;
266; 289; 310; 68].
Investigaţiile efectuate au stabilit multe momente, ca fiind importante în pregătirea terenului
morbid. Maladiile somatice cronice, influenţa astenizantă a cărora poate fi examinată în calitate de
condiţie fiziologică, care însoţeşte debutul nevrozei, sunt depistate doar la 6 (4,3%) pacienţi
(р>0,05). Majoritatea pacienţilor, 135 (96,4%), au suferit de afecţiuni respiratorii acute (IRVA,
bronşită, laringită), care în unele cazuri au evoluat cu intoxicaţii şi astenie marcantă în perioada de
reconvalescenţă. Totodată, am constatat prezenţa componentului psihic sub formă de hipertutelă,
naşterea altui copil, perioada de adaptare, separare şi simptomatologia vegetativă viscerală cu
particularităţi de vârstă ale reacţiilor neuro-psihice în tulburări respiratorii acute, gastro-intestinale
(gastrită, disfuncţie intestinală, a căilor biliare) – la 26 (18,6%) pacienţi, ale căilor urinare
(disfuncţii, cistită) – la 10 (7,1%) pacienţi, care se repetau după mecanismul legăturii condiţionate
patologice. Manifestări alergice (rinită, urticarie, tuse) - 14 (10%) cazuri au fost depistate
preponderent în grupul ІІ (р<0,01). Aşadar, predispoziţia somatică dobândită în urma unor maladii
suportate cu prezenţa componentului psihic în tulburarea copilului este susceptibilă, dar nu

92
obligatorie în declanşarea stărilor nevrotice la copii şi adolescenţi, constatare, concludentă pe deplin
cu relatările altor autori [198; 309; 199; 182].
Rezultatele examenului paraclinic arată, că la majoritatea pacienţilor s-a constatat
organicitatea de grad uşor/moderat: conform EEG – în 103 (85,1%) cazuri, ECO-EG – în 95
(69,9%) cazuri, REG – în 85 (73,3%) cazuri (p>0,05), care a reflectat problematica în perioade ante-
perinatală (asfixie, prematuritate), în primii doi ani de viaţă (consecinţe infecţii cerebrale) a
copilului şi a constituit substratul favorizant al TN. Indicii similari fiind raportaţi şi de alţi autori,
care indică 90,4% - în depresia nevrotică, 25-36% – în nevroza isterică [237; 309; 231; 255; 199].
Rezultatele studiului nostru demonstrează că, în psihogeneza TN la 27 (19,3%) pacienţi s-a
relevat conflictul intrapsihic de tip neurastenic - contradicţie între posibilităţile personalităţii şi
tendinţele ei, cerinţele exagerate faţă de sine în condiţii de cerinţe sporite, atitudinea
supraestimativă a părinţilor faţă de succesele copiilor, mai frecvent în І-ul grup - tulburări
somatoforme (р<0,01). În perioada premorbidă pacienţii aceştia manifestau următoarele trăsături
de personalitate (de temperament, caracter): tempoul acţiunilor psihomotorii înalt - 96 (68,6%)
cazuri, anxietatea - 127 (90,7%) cazuri, manifestări emoţionale de o intensitate puternică - 102
(72,9%), de scurtă durată - tendinţa de a bloca propriile emoţii - 17 (12,1%) cazuri (р<0,05),
capacitatea de a ceda diminuată - 80 (57,1%), nivelul scăzut de adaptare la situaţii, împrejurări noi –
127 (90,7%) cazuri (р>0,05), care au constituit factori de suprasolicitare a componentelor somato-
vegetative ale afectului, constatare, concludentă pe deplin cu relatările altor autori [247; 120; 124;
206; 194; 310; 319].
Aşadar, rezultatele studiului nostru nu diferă sub acest aspect cu cele din literatura de
specialitate privind afirmaţia că, devieri în interacţiunea precoce „mama-copil”, dereglarea
mecanismelor de adaptare, predispoziţia somatică dobândită sunt printre factorii de risc de apariţie a
tulburărilor somatoforme [198; 182; 220].
Rezultatele investigaţiilor proprii atestă, că la pacienţii din grupul І în declanşarea TN de
semnificaţie majoră s-au dovedit a fi ambele variante ale factorilor psihotraumatici (acuţi - stresuri
şi cronici - conflicte, separare, doliu) (р<0,05). La pacienţi din grupul acesta am remarcat
următoarele avantaje psihologice (dorinţe condiţionate) în TN: „căutarea tutelei, compătimirii,
solicitudinii” - 30 (73,2%) cazuri, „evitarea unor însărcinări la şcoală, la grădiniţă” - în 16 (39%)
cazuri (р<0,05), „evitarea unor însărcinări acasă” - în 13 (31,7%) cazuri (р<0,01), „justificarea
eşecurilor, lipsei de realizare” – în 12 (29,3%) cazuri. (р>0,05).
Rezultatele studiului nostru demonstrează că, la 58 (41,4%) pacienţi statistic identic în grupuri
clinice s-a constatat conflictului intrapsihic de tip isteric - exigenţă faţă de cei din jur cu ignorarea
realităţii, egocentrism, afectivitate excesivă, lipsă de critică faţă de propriul comportament (p>0,05).

93
În perioada premorbidă pacienţii aceştia manifestau următoarele trăsături de personalitate (de
temperament, caracter): tempoul acţiunilor psihomotorii înalt - 96 (68,6%) cazuri, încredere în sine
pronunţată - 72 (51,4%) cazuri, stabilitatea acţiunilor, preocupărilor scăzută - 72 (51,4%) cazuri,
sugestibilitatea înaltă - 137 (97,9%) cazuri (p>0,05), tendinţa pronunţată de lider - 68 (48,6%)
cazuri (mai frecvent în grupul III - tulburări comportamental–motorii, р<0,01), capacitatea de a
ceda diminuată - 80 (57,1%) cazuri, agresivitate înaltă - 101 (72,1%) cazuri, un nivel înalt de interes
pentru colectivitate, expunere influenţei grupului - 72 (51,4%) cazuri (р>0,05), constatare, ce
corelează cu rezultatele studiilor publicate de mai mulţi autori [190; 238; 239; 266].
În psihogeneza nevrozelor conflictul intrapsihic de tip obsesiv-psihastenic - contradicţia
între dorinţă şi datorie, între atracţii şi principii etice, s-a constatat la 52 (37,1%) pacienţi, mai
frecvent în grupul II - tulburări anxios–fobice, obsesive, depresive (p<0,01). În perioada
premorbidă pacienţii aceştia manifestau următoarele trăsături de personalitate (de temperament,
caracter): sensitivitatea înaltă - 131 (93,6%) cazuri, tempoul acţiunilor psihomotorii scăzut – 44
(31,4%) cazuri, nivelul scăzut de încredere în sine – 68 (48,6%) cazuri, de stabilitate acţiunilor şi
preocupărilor – 72 (51,4%) cazuri, credulitate înaltă – 58 (41,4%) cazuri, responsabilitate
pronunţată – 56 (40%) cazuri, de asemenea retrăiri emoţionale de o intensitate marcată – 38
(27,1%) cazuri, durabile - 123 (87,9%) cazuri, tendinţe de autoizolare - 22 (88%) cazuri, facultăţi,
care contribuie la fixarea retrăirilor, constatare, concludentă pe deplin cu relatările altor autori [247;
308].
La pacienţii din grupul II în declanşarea TN de semnificaţie majoră s-a dovedit a fi traumă
psihică acută - 12 (48%) cazuri (p<0,05). Am remarcat următoarele avantaje psihologice în TN:
„evitarea soluţionării problemele dificile” - 24 (96%) pacienţi, „evitarea unor însărcinări la şcoală,
la grădiniţa” - 10 (40%) pacienţi, „evitarea unor însărcinări acasă” - 8 (32%) pacienţi (р<0,01).
La pacienţii din grupul III declanşarea TN era determinată de psihotraumatism cronic -57
(77,1%) cazuri (p<0,05), predomina tipul de conflict obsesiv-psihastenic – 32 (43,2%) pacienţi
(р<0,01) şi isteric – 30 (40,5%) pacienţi (р>0,05), avantajele psihologice: „căutarea autoafirmării,
recunoaşterii, semnificaţiei proprii” – 83 (59,3%) pacienţi, „eliberarea de la şcoală” – la 23 (16,4%)
pacienţi şi alte formulări ale influenţei asupra persoanelor importante pentru modificări benefice ale
poziţiei în familie, extinderea sferei de timp liber – 14 (10%) cazuri (p>0,05).
Formulările de conţinut ale conflictelor nevrotice statistic identic în grupurile clinice erau
următoarele: conflict între necesitatea independenţei şi dependenţa de părinţi - 46 (32,9%) cazuri,
între necesitatea realizării şi teama eşecului – 55 (39,3%) cazuri, între tendinţele de comportament
agresiv şi suprimarea acestora - 63 (45%) cazuri, între necesitatea majoră de a se afirma şi absenţa

94
recunoaşterii realizărilor - 65 (46,4%) cazuri. În 39 (27,9%) cazuri conflictele nevrotice nu
corespundeau formulărilor examinate (p>0,05).
La pacienţii din grupul I stările nevrotice s-au manifestat prin sindromul de bază şi două - 14
(34,2%) sau trei - 2 (4,9%) sindroame secundare (p>0,05). Grupul s-a evidenţiat prin sindromul
astenic: astenie cu dureri musculare, cefalee, vertije, tensiune, labilitate afectivă – la 30 (73,2%)
pacienţi (р<0,01), simptome somato-vegetative: gastrointestinale - 20 (48,8%) cazuri, urodinamice
psihogene – în 12 (29,3%) cazuri (p<0,01), enurezis – la 24 (58,5%), encoprezis – la 8 (19,5%)
pacienţi (p<0,01). La 21 (51,2%) pacienţi s-a constatat frica de eşec în enurezis (p<0,001).
La pacienţii din grupul ІІ stările nevrotice s-au manifestat prin sindromul de bază şi unul - 9
(36%) sau două - 9 (36%) sindroame secundare (p>0,05). Grupul s-a evidenţiat prin sindromul
anxios–fobic: frica de întuneric la 19 (76%) pacienţi (p<0,01), frica de deces prin asfixiere, stop
cardiac 8 (32%) pacienţi (p<0,01) în asociere cu simptome somato-vegetative cardiovasculare - 12
(48%) (p<0,001), adormire dificilă, trezirea devreme – la 21 (84%), senzaţia de „nod” în gât 6
(24%) pacienţi (p<0,01), sindromul obsesiv-compulsiv: comportament obsesiv de respectare a
curăţeniei – la 6 (24%) pacienţi, meditaţii obsesive - la 12 (48%) pacienţi (p<0,01), imagini
obsesive - la 7 (28%), ritualuri 7 (28%) pacienţi (p<0,001), simptomatica depresivă - pierderea
interesului faţă de ocupaţii, lecţii, a capacităţii de a se bucura - la 13 (52%) pacienţi (p<0,01),
pasivitate, tendinţa de izolare - la 19 (76%) pacienţi, pierderea apetitului – 15 (60%) pacienţi
(р<0,05).
La pacienţii din grupul ІІI au prevalat stările monosindromologice - 34 (45,9%) cazuri sau cu
sindromul de bază şi un sindrom secundar - 24 (32,4%) cazuri (p>0,05). Grupul a fost caracterizat
prin: ticuri motorii simple - 29 (39,2%) cazuri (p<0,001), ticuri vocale simple - 14 (18,9%) cazuri
(p<0,05), logofobia - 11 (14,9%) cazuri (p<0,05), balbismul - în 16 (21,6%) cazuri (p>0,05).
comportamentul agresiv – 24 (32,4%) cazuri (p<0,05), simptome discomportamentale: brutalitate,
încăpăţânare, neascultare – la 60 (87,1%) pacienţi, acţiuni patologice în stare de veghe
(tricotilomanie - sucirea, smulgerea părului; roaderea unghiilor) – la 21 (28,4%) pacienţi (p>0,05).
Rezultatele studiului nostru nu diferă sub aspect psihoterapeutic al ticurilor, balbismului cu
cele din literatura de specialitate [97; 276; 141]. Stările menţionate au fost prelucrate şi elaborate ca
echivalenţe ale activităţii emoţionale, expresie simbolică a conflictului intern, a impulsurilor
agresive, sexuale, sugerând ideea că, în stare de anxietate sau furie are loc o regresiune faţă de
nivelul preverbal de reacţionare în urma problemelor în interacţiunea precoce „mamă-copil”.
Rezultatele investigaţiilor proprii demonstrează că, grupurile clinice au fost statistic identice
privind următoarea simptomatica fobică: frica de şcoală – la 73 (52,1%) cazuri, frica de înălţime (la
etaj, pe poduri) – 17 (12,1%). frica de îmbolnăvire a părinţilor – 43 (30,7%), frica de furtună – 28

95
(20%) cazuri, frica de singurătate – 75 (53,6%), frica de animale, insecte – 46 (32,9%) cazuri cu
evitarea situaţiilor fobice cu manifestări somato-vegetative în 101 (72,1%) cazuri, (p>0,05);
tulburări de somn: coşmaruri – 93 (66,4%) cazuri, pavor nocturnus – la 47 (33,6%) cazuri,
somnambulism – 22 (15,7%) cazuri, adormire cu deprinderi patologice (suptul degetelor, limbii,
masturbaţia) – la 26 (18,6%) pacienţi, tulburare a ciclului veghe-somn – la 15 (10,7%) pacienţi
(p>0,05). În toate grupurile clinice s-au constatat sindromul depresiv: senzaţia de deprimare,
plânsul frecvent – la 131 (93,6%) pacienţi, manifestări de pesimism – la 69 (49,3%) pacienţi,
abilitate redusă de concentrare şi de activitate intelectuală de lungă durată – la 111 (79,3%) pacienţi,
regres al deprinderilor de acurateţe – la 25 (17,9%) pacienţi (p>0,05).
Aşadar, analiza tabloului clinic TN la pacienţii studiaţi a reliefat în toate grupurile
simptomatica fobică, tulburări de somn şi manifestări depresive la nivel de sindroame de bază şi
secundare, datele similare fiind raportaţi în literatura de specialitate [76; 259; 27; 49; 51; 98; 132;
66; 74; 30].
Metodele proiective de desen „Casă, copac, om” (CCO), „Familia mea” (FM) au permis
studierea aspectelor neconştientizate ale conflictelor intrapsihice, emoţionale a caracteristicilor
interpersonale ale pacientului [327]. Rezultatele investigaţiilor clinico-patopsihologice ale
personalităţii copilului, ale sistemului de relaţii ale acestuia completau tabloul clinic, fiind luate în
consideraţie în psihoterapie.
Desenele CCO fiind obţinute de la 138 (98%) pacienţi. Conform rezultatelor testului la
pacienţi identic în grupuri clinice s-au constatat probleme de personalitate la nivel nevrotic: de
comunicare, autopercepere, control excesiv al instinctelor corporale, sentimentul inferiorităţii cu
tendinţe agresive, de izolare, manifestări depresive, tendinţă spre autonomia blocată de familie şi
societate, retrăiri legate de sentimentul culpabilităţii. Toate aceste caracteristici au putut servi bază a
multiplelor conflicte nevrotice cu o eventuală manifestare clinică, date similare sunt relatate în
literatura de specialitate [200; 266].
La pacienţii din grupul І se releva sinceritate, nelinişte în contactul cu alte persoane,
dificultăţi de comunicare verbală, tendinţe de apărare, narcisism, expansivitate, sensibilitatea la
critică, probleme de control a furiei, tendinţe regresive, fobie inconştientă de castrare, tendinţă de a
respinge noţiunea convenţională de familie, senzaţia de subvaloare, necesităţi pentru activităţi
motorii, traumatism, tendinţe masohiste, impulsiuni sexuale infantile, blocare emoţii pentru
menţinerea echilibrului psihic, necesitatea de a-şi controla fanteziile, ignorarea realităţii. O
însemnătate emoţională pentru pacienţii acestui grup au avut imaginile „copacului” şi ale „omului”,
care au relatat informaţia din punctul de vedere al pacientului pe persoana sa şi relaţii interpersonale
proprii.

96
 La pacienţii din grupul ІІ se remarca dispoziţie depresivă, senzaţia lipsei protecţiei, tensiune
cu izolare afectului, căutarea satisfacerii în activitate, dificultăţi de dirijare a instinctelor, fobie de
castrare, erotism anal, anxietate, erotism oral cu dependenţa de mamă dominantă, culpabilitate,
concentrare asupra senzaţiilor somatice, perceperea selectivă a informaţiei din cauza conflictului
intern, identificare masculină insuficientă, spirit de revoltare, frica de impulsiuni agresive,
respingerea figurii părintelui de sex opus, tendinţa spre dominare, egocentrism. Pentru pacienţii
acestui grup extrem de emotiv a fost desenul „casei”, care a reflectat autoportretul şi impresiile
despre familie, relaţii intrafamiliale ale acestora.
La pacienţii din grupul III s-au remarcat următoarele particularităţi psihologice: frica faţă de
exprimarea deschisă a emoţiile puternice, fobie de castrare, tendinţe de narcisism, rigiditate,
anxietate, necesitate de comunicare, ataşament, iubire – sursă a căldurii emotive în casă, tendinţă
spre socializare adecvată, prietenie superficială, senzaţie de respingere, egoism, tendinţe regresive,
conflict sexual, erotism oral, ostilitate interiorizată faţă de imaginea feminină, negarea culpabilităţii,
tendinţă de compensare prin dominare, agresivitate şi conflict verbal. Pacienţii aceştia au remarcat
imaginea „copacului” – portretul inconştient al subiectului. Datele similare fiind relatate şi de alţi
autori [127; 208].
Analiza datelor FM obţinute de la 95 (68%) pacienţi a arătat, că pacienţii redau atât emoţiile
pozitive, cât şi cele negative. Componenţa familiei mai frecvent corespundea componenţei reale,
imaginile părinţilor, care au fost prezentate ca fiind agresive, dojenitoare, dominau asupra
imaginilor copiilor (mama – în 59 (66,3%) cazuri, tata – în 45 (64,3%) cazuri (р>0,05). Absenţa
imaginii tatălui în 25 (26,3%) cazuri, a mamei – în 6 (6,3%), a evocat atitudinea conflictuală faţă de
părinţi (p>0,05), fenomen ce reflecta conţinutul conflictului (respingerea şi necesitatea tutelei). 66
(69,5%) pacienţi acceptau familia drept mediu imobilizator, având manifestări agresive, depresive,
frica de realitatea înconjurătoare, 29 (30,5%) - prezentau anxietate, inferioritate în încercarea de a
uni familia (p>0,05).
Bunicuţa era reprezentată ca fiind dominantă la o jumătate din cazuri - 12 (50%), imaginile
băieţilor – în 35 (53,1%) cazuri şi ale fetelor – în 16 (44,4%) au reflectat anxietate, dependenţa
emoţională, rigiditate, senzaţie de inutilitate (p>0,05). Chipul bunelului era reprezentat numai în 8
(8,4%) (р>0,05). În 28 (29,5%) cazuri includerea animalelor în componenţa familiei compensa
necesitatea în dragoste, tutelă, pentru care pacienţii aveau o funcţie părintească de dirijare,
protectoare (р>0,05).
Relaţiile reciproce în sistemul „părinte-copil” la 67 (70,5%) pacienţi conţineau neajutorare,
eschivare, negativism; la 60 (63,2%) pacienţi – nelinişte, egocentrism, preocupare de necesităţile

97
materiale, în 42 (43,2%) pacienţi – rivalitate, dependenţă de mamă (р>0,05), indicând date similare
cu cele relatate în literatura de specialitate [261; 202; 232].
Parametrii chestionarului Eysenck H. - CE (datele obţinute de la adolescenţi - 78 (55,7%)
pacienţi) au relevat la majoritatea părinţilor introversie - 84 (61,3%) cazuri – direcţionarea
personalităţii asupra lumii interioare a imaginaţiilor, dificultăţi în stabilirea contactelor, în
adaptarea, raţionalitatea acţiunilor, controlul distinct al normelor etice şi manifestărilor emotive,
neurotism de gradul pronunţat - în 74 (54,1%) cazuri - o instabilitate emotivă, tensiune,
excitabilitate, reacţii depresive, ceea ce contrasta cu indicatori de extraversie la majoritatea
adolescenţilor - 62 (79,5%) cazuri - tendinţă spre comunicare, direcţionarea personalităţii asupra
evenimentelor înconjurătoare, neurotism de gradul mediu - 41 (52,6%) cazuri (р>0,05).
La majoritatea părinţilor se relevau trăsături de temperament melancolic (introversie,
neurotism pronunţat) – reţinere, nehotărâre, hărnicie; în condiţii nefavorabile - necomunicativitate,
frică, anxietate, susceptibilitate şi temperament flegmatic (introversie, neurotism mediu) –
stabilitatea dispoziţiei, insuficienţă comunicativă, în condiţii nefavorabile – pasivitate, emotivitate
redusă. Trăsăturile de temperament coleric (extraversie, neurotism pronunţat) - impulsivitate,
expresivitate marcantă a retrăirilor emoţionale, caracter energic, principialitate sau irascibilitate la
părinţi se constatau mai rar, precum şi trăsături de temperament sangvinic (extraversie, neurotism
mediu) - comunicabilitate, adaptabilitate bună, alternarea uşoară a retrăirilor emoţionale, necesitatea
impresiilor noi, hărnicie sau superficialitate, instabilitate.
Totodată, la majoritatea adolescenţilor se constatau trăsături de temperament sangvinic, mai
rar – temperament coleric şi la foarte puţini trăsături de temperament flegmatic şi melancolic
(р>0,05). Rezultatele studiu nostru nu diferă sub acest aspect cu cele expuse în literatura de
specialitate [206; 258; 303; 142].
Astfel, rezultatele studiului nostru confirmă că, caracteristicile personalităţii copiilor şi
părinţilor se deosebesc după direcţionarea şi stabilitatea emotivă, ceea ce poate cauza dificultăţi ale
părinţilor în receptivitatea necesităţilor emoţionale ale copiilor, creând relaţii reciproce ce frustrează
şi nevrotizează copilul. Aşadar, prezenţa propriilor conflicte intrapsihice la părinţi cu manifestări
legate de relaţii familiale, procesul educaţional şi nivelul redus de integrare în familie, de înţelegere
a necesităţilor emoţionale ale copiilor contribuie la constituirea conflictelor intrapsihice la copii şi
adolescenţi. constatare, concludentă pe deplin cu relatările altor autori [292; 117; 116; 128; 81].
Scopul principal al unei intervenţii terapeutice şi confirmarea eficienţei sale este reducerea
simptomatologiei. Aplicarea farmacoterapiei contribuie la ameliorarea rapidă a stării pacientului.
Psihoterapia psihanalitică, însă, fiind direcţionată spre un rezultat mai îndepărtat şi mai stabil, graţie
mentalizării conflictelor interne ale pacientului, poate declanşa o acutizare temporară a

98
simptomatologiei nevrotice [127; 210; 25; 1; 111; 191]. Astfel, pentru aprecierea eficienţei
tratamentului am studiat starea pacienţilor în catamneză de la 4 până la 20 luni (17,5 ± 2,3 luni).
Compensarea clinică completă s-a remarcat la 8 (11,4%) pacienţi în catamneza de 7-12 luni – 3
(10,3%) cazuri şi în perioada de 18-20 luni - 5 (6,9%) cazuri (р<0,05). Durata suficientă a
psihoterapiei, precum şi stabilitatea consultaţiilor repetate s-au dovedit a fi de semnificaţie practică
pentru rezultatul tratamentului (în medie 18,6 ± 2,44 şedinţe). Efectul pozitiv s-a remarcat cu
diferenţe statistic semnificative la fete – 23 (65,7%) cazuri (p<0,05), la copii de vârstă 5-7 ani - 15
(62,5%) cazuri (р>0,05),.
Abordarea complexă a tratamentului, care ia în consideraţie indicatorii statutului clinic
(formă, sindrom), fiziologic (particularităţile terenului morbid, reactivitatea) şi psihologic
(particularităţile individuale, specificul situaţiei psihotraumatizante şi etc.) este conformă etiologiei
şi patogeniei polifactoriale a nevrozelor [247; 245; 98; 9; 178].
Rezultatele studiului nostru corelează cu această afirmaţie: cel mai eficient s-a dovedit a fi
tratamentul complex (psihoterapeutic şi farmacoterapeutic) – la 51 (65,4%) pacienţi;
psihoterapeutic - la 19 (86,4%) pacienţi comparativ cu tratamentul farmacoterapeutic izolat
(lotul martor) – numai 4 (10%) pacienţi, deoarece din cauza efectului de scurtă durată majoritatea
pacienţilor după tratamentul semistaţionar în perioada de 2 luni s-a repetat farmacoterapia în
condiţii de ambulator (р<0,001). Farmacoterapia a fost adecvată în tratamentul unei stări nevrotice
acute, clinic pronunţate ca o etapa de pregătire a pacienţilor pentru psihoterapie orientată spre
rezolvarea cauzei TN - conflictelor intrapsihice. Mai adecvată s-a dovedit a fi administrarea unor
doze mici de anxiolitice (Diazepamum 0,04 - 0,2 mg/kg, Hydroxyzine 1-2 mg/kg) şi antidepresive
(Sertralinum 25 mg/zi) pentru adolescenţi.
Analiza detaliată a rezultatelor tratamentului în funcţie de datele individuale ale fiecărui
pacient în parte a permis evidenţierea factorilor semnificativi pentru rezultatul tratamentului,
aprecierea cantitativă, calitativă a rezultatelor şi posibilitatea pronosticului eficacităţii tratamentului.
În funcţie de factori predispozanţi a nevrozelor, efectul pozitiv s-a evidenţiat mai rar:
antecedente heredocolaterale TN – 23 (50%) cazuri cu efect pozitiv, factori nocivi în perioada ante-
perinatală - naşteri prelungite sau precipitate - 41 (46,6%) cazuri, nevropatie – 31 (46,3%) cazuri,
retenţii în formarea controlului sfincterian – 8 (33,3%) cazuri cu efect pozitiv (р>0,05);
predispoziţia somatică dobândită în urma afecţiunilor respiratorii acute cu prezenţa componentului
psihic sub formă de hipertutelă, naşterea altui copil, perioada de adaptare, separare - 70 (51,9%)
cazuri cu efect pozitiv (р<0,05).
Analiza rezultatelor obţinute în tratamentul, procesul psihoterapiei în funcţie de factori socio-
familiali a scos în evidenţă tratamentul mai eficient la pacienţii din familii incomplete - 18 (62,1%),

99
care au fost educaţi de bunici, rude (părinţii fiind plecaţi peste hotare) - 20 (57,1%) cazuri cu
efectul pozitiv (р>0,05). Însă, eficacitatea tratamentului s-a evidenţiat cu diferenţe statistic
semnificative la pacienţii cu taţi de vârstă mai matură (21-41 de ani la momentul naşterii copilului)
- 68 (53,1%) cazuri cu efect pozitiv, fiind antrenaţi în procesul psihoterapeutic al copilului (р<0,05).
Tratamentul unicului copil în familie a fost mai eficient - 26 (57,8%) cazuri, decât al copilului cel
mai mare - 17 (39,5%) în cazul atitudinii negative faţă de fraţi, surori - 15 (53,6%), însă, prezenţa
spaţiului propriu în familie (odaie sau pat separat) a contribuit la obţinerea rezultatul pozitiv în 26
(57,8%) cazuri (p>0,05). În psihoterapie au fost important transferul părintesc asupra
psihoterapeutului, prelucrarea şi elaborarea dorinţei condiţionate a pacientului în relaţiile reciproce
„părinte-copil”. Evaluând rezultatele psihoterapiei am constatat, că tratarea pacienţilor din familii
cu relaţii deschis conflictuale a fost mai eficientă - 37 (56,1%) cazuri, decât cei din familii cu
relaţii tensionate - 17 (40,5%), deoarece părinţii solicitau psihoterapia familială (р=0,05), sugerând
faptul că lucrul asupra relaţiilor intrafamiliale a avut o importanţa majoră pentru rezultatul
tratamentului pacienţilor studiaţi, constatare, ce corelează cu rezultatele studiilor publicate de mai
mulţi autori [150; 53; 81; 14; 28].
Rezultatele studiului nostru confirmă că, rezultatul tratamentului a fost influenţat de următorii
factori ai stilului de educaţie: hiperprotecţia tolerantă - autosacrificiu, satisfacerea necritică a
oricăror necesităţi ale copilului - 29 (46,1%) cazuri cu efect pozitiv (p>0,05), preferare la copiii
trăsăturilor infantile – ignorarea maturizării copilului - doar 4 (22,2%) cazuri cu efect pozitiv,
proiecţia calităţilor respinse ale părintelui asupra copilului, extinderea conflictului între părinţi
în sfera de educaţie - 28 (48,3%) cazuri (р<0,05), atitudinea dură – 2 (33,3%), nedezvoltarea
sentimentelor părinteşti - 6 (50%) cazuri cu efect pozitiv (p>0,05). Astfel, rezultatul tratamentului
pacienţilor depinde de posibilitatea soluţionării problemelor personale ale părinţilor în psihoterapia
familială şi calitatea prelucrării relaţiilor reciproce „părinte-copil”.
Rezultatele studiul nostru demonstrează că, o anumită importanţă în tratamentul TN o are şi
particularităţile personalităţii în perioada premorbidă: eficacitatea tratamentului s-a evidenţiat la
subiecţii cu persistenţă şi stabilitatea ocupaţiilor înaltă – 40 (58,8%) cazuri (р<0,05), tendinţa de a
bloca propriile emoţii – 11 (64,7%) cazuri, comunicabilitatea înaltă - 30 (56,6%) cazuri, nivelul
mediu de adaptare la situaţii, împrejurări noi – 9 (69,2%) cazuri (р>0,05). Eficacitatea
tratamentului s-a remarcat la pacienţi, care reuşeau la învăţătura - 31 (59,6%) cazuri cu efect
pozitiv (p>0,05).
Analiza eficienţei tratamentului din punctul de vedere al factorilor patogeni a demonstrat că,
tratarea pacienţilor cu TN apărute în urma unui psihotraumatism îndelungat (separare, doliu) a fost
mai eficace - 16 (80%) cazuri cu efect pozitiv, comparativ cu tratarea TN apărute în urma traumelor

100
psihice acute (spaimă, stres) - 16 (36,4%) cazuri cu efect pozitiv (р<0,01), fapt care sugerează
necesitatea prezenţei unui aşa factor important ca timpul pentru elaborarea psihică a problemei,
constatare, concludentă pe deplin cu relatările altor autori [287; 201; 51; 162; 153].
Prezenţa factorilor suprasolicitării organismului în declanşarea/menţinerea TN (încălcări ale
regimului de muncă-odihnă) nu a influenţat statistic semnificativ rezultatul tratamentului – 57
(47,5%) cazuri cu efect pozitiv (р>0,05).
Analiza rezultatelor psihoterapiei privind psihogeneza TN a arătat, că indicii conflictelor
intrapsihice au suportat modificări în direcţia ameliorării, neatingând o semnificaţie statistică
concludentă: conflictul de tip isteric – 28 (48,3%) cazuri cu efect pozitiv; de tip neurastenic – 11
(40,7%), de tip obsesiv-psihastenic – 26 (50%) cazuri (р>0,05). Rezultatul tratamentului a fost
pozitiv în următoarele variante de conflicte intrapsihice: între tendinţa majoră de a se afirma şi
absenţa recunoaşterii realizărilor – la 37 (56,9%) cazuri, între necesitatea independenţei şi
dependenţa de părinţi – 23 (50%) cazuri, între tendinţele de manifestare a comportament agresiv
şi suprimarea acestuia – la 29 (46,1%) cazuri cu efect pozitiv (р>0,05). Prezenţa avantajelor
psihologice în TN a redus eficienţa tratamentului, atingând o semnificaţie statistică concludentă în
cazuri de „evitare a soluţionării problemelor dificile” - 52 (45,6%) cazuri cu efect pozitiv, „evitare
a unor însărcinări acasă” – 9 (32,1%) cazuri cu efect pozitiv (р<0,05) şi fără diferenţe esenţiale în
grupuri după rezultatul tratamentului: „căutarea autoafirmării, recunoaşterii, semnificaţiei
proprii” – 47 (56,6%) cazuri cu efect pozitiv, „evitare a unor însărcinări la şcoală, grădiniţa” –
16 (41%) cazuri cu efect pozitiv (p>0,05).
Este remarcabil faptul că, conţinutul conflictelor intrapsihice, al avantajelor psihologice în TN
includea problematica relaţiilor reciproce „părinte-copil”, constatare, concludentă pe deplin cu
relatările altor autori [247; 119; 123; 194; 325; 310]. Conform datelor psihoterapiei, majoritatea
părinţilor considerau numeroase forme de exprimare a agresiunii ca dezadaptive, fiind suprimată,
agresiunea se manifesta în formă de simptom (tic, balbism, frică) apărute din cauza conflictului
intrapsihic între tendinţele de manifestare a comportament agresiv şi suprimarea acestuia, ceea ce
coincide cu datele de literatură [49; 134]. Hiperprotecţia în educaţie a contribuit la constituirea
conflictului intrapsihic între necesitatea independenţei şi dependenţa de părinţi; neacceptarea
emoţională a copilului a constituit o parte din conflictul între tendinţa majoră de a se afirma şi
absenţa recunoaşterii realizărilor şi avantajul psihologic - „căutarea autoafirmării, recunoaşterii,
semnificaţiei proprii”, elaborate şi prelucrate în procesul psihoterapiei.
Aşadar, neînţelegerea de către părinţi a specificităţii dezvoltării individuale a copilului,
discordanţa cu aşteptările lor, neconformitatea cerinţelor, posibilităţilor copiilor constituiau

101
conflictele intrapsihice ale copiilor, constatare, concludentă pe deplin cu relatările altor autori [114;
244; 197; 276; 288; 115].
Analiza detaliată a simptomatologiei clinice în funcţie de rezultatul tratamentului a permis de
a realiza estimarea variantelor de terapie luând în consideraţie fiecare simptom.
Investigaţiile efectuate au evidenţiat următoarele tipuri de evoluţie a manifestărilor clinice: 1 -
compensare clinică completă (dispariţia completă a simptomatologiei), 2 - compensare clinică
parţială (diminuarea simptomatologiei, dispariţia parţială a simptomatologiei secundare sau
atenuarea simptomatologiei de bază şi persistenţa celei secundare), 3 – absenţa compensării.
În tratamentul tulburărilor somatoforme (I-ul grup - 41 (29,3%) pacienţi) mai frecvent se
aplica farmacoterapia – 20 (48,8%) cazuri (p<0,001), în componenţa tratamentului complex -
psihoterapia individuală – 16 (76,2%) cazuri; efect pozitiv se remarca în 12 (29,3%) cazuri
(р<0,01).
În tratamentul tulburărilor anxios–fobice, obsesive, depresive (grupul II - 25 (17,9%)
pacienţi) mai frecvent se aplica psihoterapia - 8 (32%) cazuri, se folosea asocierea psihoterapiei
individuale şi familiale - 8 (44,4%) pacienţi, asocierea succesivă psihoterapiei individuale, de
grup şi familiale - 2 (11,1%) pacienţi; efect pozitiv se releva în 12 (48% ) cazuri (р<0,01).
În tulburările comportamental–motorii (grupul III: 74 (52,8%) pacienţi) mai frecvent se
aplica tratament complex – 48 (64,9%) pacienţi, asocierea succesivă a psihoterapiei individuale şi
de grup - 8 (13,1%) cazuri, psihoterapiei individuale şi familiale - 26 (42,6%) cazuri (р>0,05);
efect pozitiv s-a constatat în 46 (62,2%) cazuri (р<0,01).
În cazuri clinice cu absenţa sindroamelor secundare efectul pozitiv se remarca mai frecvent –
31 (59,6%) cazuri, comparativ cu stările în care era prezent unul sindrom secundar – 18 (39,1%)
cazuri cu efect pozitiv, însă neatingând o semnificaţie statistică semnificativă (р>0,05). Am
constatat următoarele sindroame secundare: anxios-fobic – la 38 (27,1%) pacienţi, comportamental
– la 18 (12,9%), depresiv – la 17 (12,1%) pacienţi, obsesiv-compulsiv – la 8 (5,7%) pacienţi,
tulburări de somn – la 17 (12,1%) pacienţi, ticuri – la 11 (7,9%).
Astfel, în grupul I jugularea simptomaticii s-a remarcat în felul următor: fatigabilitatea
sporită cu dureri musculare, vertije, cefalee – 35 (45,5%) cazuri cu efect pozitiv, enurezis – în 12
(31,6%) cazuri (р>0,05), frica de eşec în enurezis – 6 (23,1%) cu efect pozitiv, mai puţin eficient a
fost tratamentul encoprezisului – în 1 (11,1%) cazuri cu efect pozitiv (р<0,05), fiindcă părinţii
pacienţilor cu tulburări somatoforme au fost mai distanţaţi privind soluţionarea problemelor
patopsihologice ale copiilor săi, considerând ca prioritate tratamentul farmacoterapeutic, ceea ce
coincide cu relatările altor autori [225; 108; 329; 93; 62].

102
 În grupul II indicii sindromului anxios - fobic au suferit o reducere calitativă şi cantitativă:
frica de deces prin asfixie, stop cardiac – în 7 (43,7%) cazuri cu efect pozitiv, frica de întuneric – în
35 (47,3%) cazuri (р>0,05). În funcţie de componenta somato-vegetativă tratamentul efectiv mai
frecvent se înregistra în fobiile cu simptome cardiovasculare (tahicardie, congestia feţei,
hiperhidroză, sufocare, tremur) – 21 (67,7%) cazuri, mai rar în fobiile cu simptome gastrointestinale
(disconfort în regiunea abdomenului, greaţă, senzaţie de defecare imperioasă) – 19 (45,2%)
pacienţi, deoarece în cazurile acestea părinţii considerau ca prioritate farmacoterapia în tratamentul
copiilor (р<0,05). În cursul psihoterapiei se încerca analiza cauzelor, care au generat conflictele
intrapsihice, variante posibile de reducere a lor prin modelarea unor noi raporturi, înscenarea unor
alte variante comportamentale, controlul emoţional. Lucrul dat a fost orientat spre posibilitatea de a
înţelege geneza manifestărilor fobice şi a reuşi diminuarea sau neutralizarea lor completă.
Manifestările obsesive au suferit reduceri mult mai pronunţate comparativ cu manifestări
fobice: acţiuni obsesive de respectare a curăţeniei, ordinii – 6 (54,6%) cazuri cu efect pozitiv,
meditaţii obsesive – 17 (51,5%) cazuri cu efect pozitiv, imagini obsesive – 10 (66,7%), ritualuri de
prevenire a pericolului – 8 (72,7%) cazuri cu efect pozitiv (р>0,05). Manifestări depresive şi
tulburările de somn la pacienţi din grupul II s-au redus în următoarele raporturi: pierderea
intereselor, capacităţii de a se bucura – 19 (51,4%) cazuri cu efect pozitiv, tendinţe de izolare – 37
(50,7%), pierderea apetitului – la 29 (54,7%) cazuri cu efect pozitiv, senzaţia de „nod” în gât – la 7
(63,6%) cazuri, adormire dificilă, trezirea devreme – 48 (52,8%) cazuri cu efect pozitiv.
La pacienţi din grupul III eficienţa tratamentului s-a relevat în următoarele raporturi: ticuri
simple motorii, vocale – 21 (55,3%) cazuri cu efect pozitiv, ticuri simple vocale – 10 (52,6%) cazuri
cu efect pozitiv, balbism - 12 (57,1%), logofobia – 9 (75%) cazuri cu efect pozitiv, comportament
agresiv – 20 (58,8%) cazuri cu efect pozitiv, deprinderi patologice (onicofagie, sugerea degetului,
sucirea, smulgerea părului) - 20 (50%) cazuri cu efect pozitiv (р>0,05).
Este remarcabil faptul că, în toate grupurile clinice s-a micşorat numărul pacienţilor care
sufereau de frica de îmbolnăvire a părinţilor – 21 (48,8%) cazuri cu efect pozitiv, frica de şcoală –
32 (43,8%) cazuri, frica de furtună – 15 (53,6%) cazuri cu efect pozitiv, frica de singurătate – în 38
(50,7%), frica de animale, insecte – în 22 (47,8%) cazuri cu efect pozitiv, frica de înălţime (la etaj,
pe poduri) – 6 (35,3%) cazuri; de simptome discomportamentale (brutalitate, încăpăţânare,
neascultare) - 57 (54,3%) cazuri cu efect pozitiv (p>0,05). Tulburările ciclului veghe-somn
răspundeau la psihoterapie în 9 (60%) cazuri, pavor nocturnus – în 25 (53,2%) cazuri, însă mai rar -
somnambulism – în 10 (45,5%) cazuri, coşmaruri – în 45 (48,4%) cazuri (р>0,05), deoarece
tulburările acestea constituiau o parte din sindroamele mai ample ale tulburărilor anxios-fobice,

103
obsesiv-compulsive, depresive, somatoforme şi comportamental-motorii, constatare, ce coincide cu
datele de literatură [269; 184; 66].
Rezultatele tratamentului au demonstrat că, indicii simptomatologiei depresive au suferit o
reducere calitativă şi cantitativă: senzaţia de deprimare, plânsul frecvent – 61 (48,9%) cazuri cu
efect pozitiv, manifestări de pesimism – 37 (53,6%), regres al deprinderilor de acurateţe – 12 (48%)
cazuri cu efect pozitiv (р>0,05), mai rar în abilitate redusă de activitate intelectuală de lungă durată
- 49 (44,1%) cazuri cu efect pozitiv (р<0,01), ceea ce corelează cu rezultatele studiilor publicate de
mai mulţi autori [39; 145; 160; 74; 26].
După analiza selectivă a factorilor clinico-catamnestici, calculând criteriul statistic F-
Fischer, s-a evidenţiat dintre ei cei mai importanţi, care se deosebeau semnificativ în grupuri în
funcţie de rezultatul tratamentului. Aceştia au fost: diagnosticul (tulburări somatoforme; anxios-
fobice, obsesive, depresive sau comportamental-motorii), sexul, antecedente heredocolaterale cu
TN, factori nocivi în perioada ante- perinatală (sarcina pe fondalul tensiunii afective, sau al stării
nevrotice a mamei), vârsta tatălui la momentul naşterii copilului, gravitatea încălcărilor în educaţie,
spaţiul propriu în familie (odaie sau pat separat), nivelul înalt de stabilitate ocupaţiilor,
predispoziţia somatică dobândită (în urma afecţiunilor respiratorii acute), traume psihice (cronice,
acute), conflictul intrapsihic (între tendinţa majoră de a se afirma şi absenţa recunoaşterii
realizărilor), avantajele psihologice în TN (evitarea soluţionării problemelor dificile, evitarea unor
însărcinări acasă). Analiza discriminantă, folosind aceste 14 variabile, permite prezicerea corectă
a rezultatelor tratamentului: efect pozitiv în 80% cazuri şi absenţa efectului - în 81,43% cazuri.
Analiza datelor „Casă, copac, om” (CCO) în funcţie de rezultatul tratamentului ne-a permis
de a evidenţia modificările preponderente ale particularităţilor de personalitate, retrăirilor
pacienţilor în relaţii cu mediul ambiant.
Analiza discriminantă pas cu pas a componentelor testului proiectiv de desen CCO a
evidenţiat cele mai informative, prin care se deosebea semnificativ grupul de pacienţi cu efect
pozitiv de cel cu absenţa efectului: imaginea „copacului” (vârful, ramuri, tulpina), imaginea „casei”
(uşa, acoperişul, detalii), imaginea „omului” (barbia, gâtul), raportul desenelor „casa”, „copac”,
„om”. Analiza discriminantă, folosind aceste 9 variabile, permite prezicerea corectă a efectului
pozitiv în 69,23% cazuri şi absenţa efectului - în 63,24% cazuri. Manifestările acestor
componente au diminuat în următoarea proporţie: sentimentul de culpabilitate, respingere – în 13
(56,5%) cazuri, frica de exprimare deschisă a emoţiilor – în 36 (58,1%) cazuri (p>0,05), senzaţia
expunerii sale pentru examinarea tuturor - în 24 (66,7%) cazuri (р<0,05), frica inconştientă de
castrare, tendinţe masohiste – în 17 (62,9%), tendinţe regresive - în 33 (58,9%) cazuri, tendinţe de
izolare de realitate, erotism oral sau anal – 22 (55%) cazuri, senzaţia de subapreciere personală,

104
perfecţionism - în 23 (65,7%), pasivitate, frica faţă de impulsuri agresive, respingerea imaginii
părintelui de sex opus – în 20 (62,5%) cazuri (p>0,05).
Evaluarea rezultatelor tratamentului conform datelor testului „Familia mea” (FM) a
evidenţiat modificări pozitive ai următorilor factori: senzaţia de disconfort, anxietatea - în 16
(55,2%) cazuri cu efect pozitiv, negativism – în 37 (55,2%) cazuri cu efect pozitiv (p>0,05).
Conform analizei discriminante pas cu pas a datelor chestionarului „Analiza relaţiilor
intrafamiliale” (ARF), rezultatul tratamentului a fost influenţat de următorii factori ai stilului de
educaţie: preferare la copiii trăsăturilor infantile – doar 4 (22,2%) cazuri cu efect pozitiv,
extinderea conflictului între părinţi în sfera de educaţie - 28 (48,3%) cazuri (р<0,05),
hiperprotecţia tolerantă - 29 (46,1%) cazuri, atitudinea dură – 2 (33,3%), nedezvoltarea
sentimentelor părinteşti - 6 (50%) cazuri cu efect pozitiv (p>0,05). După datele chestionarelor lui
Eysenck H. (CE) tratamentul a fost mai eficient în cazuri cu coincidenţa după direcţionare,
stabilitate emotivă ale personalităţii pacienţilor şi părinţilor: conform factorului de introversie - 13
(81,3%) cazuri cu efect pozitiv (р<0,01). Analiza discriminantă, folosind aceste 6 variabile privind
stilul de educaţie şi personalitatea pacienţilor, permite pronosticarea rezultatelor pozitive ale
tratamentului în 66,67% cazuri şi absenţa efectului - în 85,71% cazuri.
Analiza discriminantă pas cu pas a tuturor factorilor clinico-patopsihologici a evidenţiat 11
variabile cele mai informative fiind: situaţii psihotraumatizante, simptome vegetative
cardiovasculare, manifestări asteno-depresive, raportul desenelor „casa”, „copac”, „om”, imaginea
„copacului” (tulpina), detaliile suplimentare ale „casei”, hiperprotecţia tolerantă, atitudinea dură,
preferare la copii a trăsăturilor infantile, introversie. Analiza discriminantă, folosind aceste
variabile, permite pronosticarea efectului pozitiv în 97,22% şi absenţa efectului - în 87,5%
cazuri.
Rezultatele obţinute sugerează ideea, că pentru ameliorarea stării pacientului cu TN este
necesară elaborarea psihoterapeutică a tuturor factorilor clinico-patopsihologici ai pacientului în
strânsă legătură cu soluţionarea problemelor în educaţie şi în relaţii familiale. Datele clinico-
patopsihologice sunt de semnificaţie majoră pentru selectarea adecvată a variantelor de aplicare a
psihoterapiei şi elaborarea psihică a problemei TN.
În cadrul selectării variantelor de aplicare a psihoterapiei individuale, în grup şi de familie se
luau în consideraţie datele clinico-patopsihologice, vârstă, interesele pacientului, capacităţile de
autoanaliză şi elaborare psihică, implicare în procesul de psihoterapie. Frica separării copilului de
părinte, opoziţia adolescentului în privinţa convorbirilor individuale cu medicul se elaborau în
consultaţiile familiale, cu trecerea ulterioară la psihoterapia individuală. Este foarte important
acordul părinţilor pentru aplicarea psihoterapiei, fiindcă evitarea consultaţiilor psihoterapeutice,

105
indiferenţa părinţilor faţă de acestea, gravitatea stării copilului determinau semnificaţia majoră a
farmacoterapiei în tratamentul pacientului.
În prezentul studiu s-a aplicat abordarea individuală a psihoterapiei psihanalitice în calitate
de variantă principală de acţiune curativă, care includea: terapia prin joc, desen, dramatizare pe
roluri, discuţii, direcţionate spre elaborarea constituenţilor afectiv saturaţi ai stării pacientului,
problemelor clinicopatopsihologice, conflictelor intrapsihice.
În psihoterapia tulburărilor somatoforme (enurezis) şi comportamental-motorii (ticuri,
balbism), din cauza dificultăţilor de imaginaţie, adiţional la abordarea psihanalitică, la unii pacienţi
se foloseau elemente de psihoterapie cognitiv-comportamentală: explicaţii pentru modificarea
convingerilor, training, feedback; pentru părinţi cu rigiditate sau tensionare afectivă marcantă -
strategii cognitive de educare, intervenţii pedagogice. Eficienţa tratamentului s-a relevat în ticuri -
21 (55,3%) cazuri, mai rar în enurezis - 12 (31,6%) cazuri. Evaluând rezultatele psihoterapiei, am
constatat distanţarea părinţilor faţă de soluţionarea problemelor patopsihologice ale copiilor săi cu
tulburări somatoforme, nivelul simptomatic de acţiune a tehnicilor de antrenament, care nu
afectează conflictele intrapsihice, date similare fiind relatate în literatura de specialitate [208; 328;
298; 201; 69; 70; 80; 135].
În psihoterapia de grup psihanlitică problematica pacientului era mai accesibilă înţelegerii,
detectării reacţiei neadecvate emoţionale-comportamentale în relaţiile reciproce interpersonale, se
foloseau de asemenea elemente de Gestalt terapie, psihodramă, cognitiv-comportamentală.
Dinamica de grup corespundea dezvoltării sociale a pacienţilor în grup şi în afară grupului,
constatare, concludentă pe deplin cu relatările altor autori [288; 267; 78; 170].
Prezenţa propriilor conflicte intrapsihice la părinţi cu manifestări legate de relaţii familiale şi
procesul educaţional au determinat nivelul redus de legături afective, de integrare în familie.
Psihoterapia familială a fost direcţionată în primul rând spre elaborarea dereglărilor în relaţiile
reciproce „părinte-părinte”, „părinte-copil”, analiza proiecţiilor, aspectelor infantile ale fenomenelor
de transfer în procesul psihoterapiei pentru ajutorarea maturilor să evite comportamentul stereotipic,
care ei l-au preluat de la părinţii săi şi care delimitează abilităţile lor de înţelegere şi de interacţiune
adecvată cu copilul, iar copiii să se elibereze de povara conflictelor între generaţii.
Fenomenul „părintesc” constă în abilitatea părinţilor să perceapă emoţional copilul nu numai
drept ca persoană dependentă de ei şi strâns legată cu ei, dar şi ca personalitate care se dezvoltă şi
există separat, cu modificarea permanentă a echilibrului acestor componente [261; 75; 188]. Analiza
eficienţei tratamentului, procesului psihoterapiei a demonstrat că, părinţii manifestau inconsecvenţă
în relaţiile cu copii, abordare excesiv raţională a necesităţilor emoţionale ale copiilor (înlocuirea
jocului „lipsit de conţinut” cu ocupaţii intelectuale, interzicerea exprimării agresiunii), neîncredere

106
în experienţa de viaţă a copilului, cerinţe şi revendicări excesive faţă de dezvoltarea psihică rapidă a
copilului.
Dorinţa de a deveni părinţi buni (de a oferi copilului său mai multe, decât au primit ei de la
părinţii lor) facilita instalarea unei alianţe terapeutice cu părinţii, dar sentimentele, impulsuinile lor
distructive neconştientizate, de exemplu, de a avea un copil bolnav, prezentau o ameninţare pentru
terapie. Posibilitatea compensării conflictelor intrapsihice ale părintelui în cadrul psihoterapiei
familiale sau în psihoterapia individuală personală permite de a ameliora eficienţa tratamentului TN
la copil sau de a preîntâmpina instituirea la el a acestei tulburări, constatare, concludentă pe deplin
cu relatările altor autori [283; 325; 132; 301]. Astfel, psihoterapia familială este importantă nu
numai în plan de terapie, dar şi de psihoprofilaxie a nevrozelor având în vedere semnificaţia
personalităţii şi relaţiilor reciproce ale părinţilor, stilului de educaţie în apariţia, evoluţia tulburării
nevrotice la copil, ceea ce coincide cu datele de literatură [266; 25; 150; 53; 9].
În rezultatul evaluării variantelor de aplicare a psihoterapiei s-a determinat, că indicii
eficacităţii sunt superiori în următoarele combinaţii: celor trei variante de psihoterapie - 6 (100%)
pacienţi, psihoterapiei individuale şi de familie – 33 (86,8%), psihoterapiei individuale şi de grup
– 7 (77,8%) pacienţi, iar aplicarea psihoterapiei individuale izolat a fost eficace mai rar - 24
(51,1%) pacienţi (р<0,001).
Rezultatele studiului nostru demonstrează că, eficacitatea tratamentului psihoterapeutic face
posibilă prevenirea declanşării nevrozei şi în etapa prenozologică. Psihoprofilaxia are o semnificaţie
deosebită în depistarea precoce a manifestărilor nevrotice, a problemelor formării personalităţii
copilului prin extinderea lucrului cu familia în şcoli, grădiniţe. Administrarea farmacoterapiei nu
înlătură aspectul patopsihologic al etiologiei, patogeniei nevrozelor, contribuind la instalarea
trăsăturilor nevrotice de caracter.
Pornind de la argumentele prezentate anterior se poate anticipa, că folosind metodele
psihoterapeutice diferenţiat, în dependenţa de simptomatica clinică, clinico-patopsihologică, vârsta
pacientului, izolat sau în structura curelor complexe adresate TN, există posibilitatea de a întrerupe
dezvoltarea nevrotică a personalităţii pacientului şi de instalare a formelor rezistente ale nevrozelor.
Pentru a aborda cu mai multă precizie terapia unui pacient cu TN noi am punctat schematic un
algoritm terapeutic:
Etapa 1. Diagnosticul în baza ICD-10, investigaţie clinico-catamnestică.
Etapa 2. Selectarea variantelor de aplicare a psihoterapiei individuale, în grup, de familie,
ţinând cont de rezultatele investigaţiilor clinico-patopsihologice CCO, FM, CE, ARF.
Etapa 3. Prelucrarea problemelor clinico-patopsihologice ale pacientului în cadrul
psihoterapiei individuale, in grup, consultaţiilor familiale.

107
 Etapa 4. Elaborarea problemelor în funcţionarea familiei, în educaţia pacientului, aprecierea
condiţiilor de antrenare a părinţilor în psihoterapia familială.
Etapa 5. Analiza procesului de psihoterapie, datelor clinico-patopsihologice în dinamica
pentru determinarea particularităţilor conflictelor intrapsihice, a cauzelor generale de apariţie a
acestora.
Etapa 6. Monitorizarea stării pacienţilor în perioada de tratament, urmată de corectarea
intervenţiilor terapeutice (vezi figura 24 în anexe, p. 153).

108
 CONCLUZII
1. Evaluarea clinico-patopsihologică a 140 copii şi adolescenţi cu tulburări nevrotice a
evidenţiat factorii predispozanţi pentru declanşarea şi menţinerea TN: particularităţile personalităţii,
fiind: sensitivitatea, anxietatea pronunţată, tendinţa de a bloca propriile emoţii constatate mai
frecvent în perioada premorbidă a tulburărilor somatoforme, şi factorii nocivi precoce: sarcina pe
fundalul tensiunii afective sau al stării nevrotice a mamei, prematuritatea nou-născutului, afecţiuni
respiratorii acute cu componentul psihic sub formă de hipertutelă, naşterea altui copil, perioada de
separare.
2. Asupra rezultatului tratamentului influenţează tipul traumei psihice: la pacienţi cu TN
apărute în urma unui psihotraumatism acut a fost necesară prezenţa unui aşa factor important ca
timpul pentru elaborarea psihică a problemei. În funcţie de vârstă s-a evidenţiat o legitimitate,
conform căreia, cu cât mai precoce este început tratamentul psihoterapeutic, cu atât mai mari sunt
şansele de vindecare clinică completă: în intervalul de vârstă de 5-7 ani rata fiind obţinută la 65,7%.
3. Intervenţiile psihoterapeutice cu direcţionare psihanalitică au fost posibile în volum mai
complet (psihoterapia individuală, de grup, familială) la pacienţii cu stări anxios-fobice, depresive şi
comportamental-motorii. Însă, în cazuri cu tulburări somatoforme părinţii au fost distanţi faţă de
soluţionarea problemelor patopsihologice ale copiilor săi, considerând ca prioritate farmacoterapia.
4. Analiza procesului psihoterapiei, dinamicii datelor clinice, patopsihologice obţinute a
permis de a constata prezenţa la baza nevrozelor conflictelor intrapsihice, avantajelor psihologice,
care erau în legătură directă cu particularităţile funcţionării familiei, educaţiei, personalităţii
părinţilor.
5. Elaborarea dereglărilor în relaţiile reciproce „părinte-copil”, „părinte-părinte” în procesul
psihoterapiei familiale este importantă pentru ameliorarea eficienţei tratamentului nevrozei la copii
(86,8% impact pozitiv asupra stării copilului) şi în plan de psihoprofilaxie – pentru anticiparea
apariţiei la ei a tulburărilor nevrotice.
6. Combinarea celor trei variante de psihoterapie - individuală, de grup, familială are
rezultate pozitive în toate cazurile aplicării în comparaţie cu tratamentul farmacoterapeutic izolat -
10% (efect de scurtă durată conform datelor catamnestice), ceea ce atestă necesitatea elaborării
aspectelor patopsihologice ale TN în funcţie de relaţii familiale şi interpersonale.

109
 RECOMANDĂRI PRACTICE
1. Este necesară utilizarea psihoterapiei în toate cazurile tratamentului tulburărilor nevrotice la
copii şi adolescenţi în cadrul asistenţei psihiatrice (care de regulă se foloseşte rar în experienţa
clinică psihiatrică). Este necesară pregătirea pe scară largă a specialiştilor psihoterapeuţi pentru
asigurarea prezenţei lor în toate raioanele, în toate centrele comunitare în Republica Moldova.
2. Se recomandă aplicarea examenelor clinice şi experimental-psihologice ale pacienţilor: probele
proiective de desen „Casa, copacul, omul”, „Familia mea”, chestionarele Eysenck H., şi
studierea datelor privind educaţia şi funcţionarea familiei lor: „Analiza relaţiilor intrafamiliale”
(Эйдемиллер Э.Г.) în diagnosticul clinico-patopsihologic şi evaluarea tratamentului
psihoterapeutic al tulburărilor nevrotice la copii şi adolescenţi.
3. Se recomandă utilizarea mai largă, timpurie a metodelor psihoterapeutice cu direcţionare
psihanalitică, care favorizează mentalizarea şi elaborarea cauzelor nevrozelor la copii şi
adolescenţi, anticipând dinamica negativă, apariţia dezadaptării şcolare. Este indiscutabilă
psihoterapia de familie, care joacă un rol important în recuperarea complexă a pacienţilor cu
tulburări nevrotice, prin compensarea conflictelor intrapsihice ale părinţilor şi a influenţei
negative al acestor conflicte.
4. Utilizarea farmacoterapiei este adecvată în abordul unei stări nevrotice acute ca o etapa de
pregătire a pacienţilor pentru psihoterapie orientată spre rezolvarea conflictelor intrapsihice, a
cauzelor apariţiei tulburărilor nevrotice.

110
 BIBLIOGRAFIE
1. ALFANO, CA. BEIDEL, DC. TURNER, SM. Cognition in childhood anxiety: conceptual,
methodological, and developmental issues. Clin Psychol Rev, Nov 2002; 22 (8): 1209-38.
2. ALLEN, F. Psychotherapy with children. New York, 1942. 95p.
3. AMENDOLA, S. DE ANGELIS, P. DALL’OGLIO L. et. al. Combined approach to functional
constipation in children. J Pediatr Surg, May 2003; 38 (5): 819-23.
4. ANBAR, RD. Self-hypnosis for the treatment of functional abdominal pain in childhood. Clin
Pediatr (Phila), Aug 2001; 40 (8): 447-51.
5. ANZIEU, D. Le travail psychanalitique dans les grouppes. Paris, 1976. 281p.
6. ANZIEU, D. Le psychodrame psychanalitique chez l’enfant. Paris, 1956. 186p.
7. ARAD, D. If your mother were an animal, what animal would she be? Creating play-stories in
family therapy: the animal attribution story-telling technique (AASTT). Fam Process, June
2004; 43 (2): 249-63.
8. ARNOLD, P. BANERJEE, SP. BHANDARI, R. et. al. Childhood anxiety disorders and
developmental issues in anxiety. Curr Psychiatry Rep, Aug 2003; 5 (4): 252-65.
9. ASBAHR, FR. CASTILLO, AR. ITO, LM. et. al. Group cognitive-behavioral therapy versus
sertraline for the treatment of children and adolescents with obsessive-compulsive disorder.
J Am Acad Child Adolesc Psychiatry, Nov 2005; 44 (11): 1128-36.
10. AZAR, ST. NIX RL, MAKIN-BYRD KN. Parenting schemas and the process of change.
J Marital Fam Ther, Jan 2005; 31 (1): 45-58.
11. BABEL, BT. NEMETH, A. et. al. Multidisciplinary therapy of Tourette syndrome. Orv Hetil,
2003 Feb 2; 144 (5): 211-6.
12. BANASCHEWSKI, T. WOERNER, W. Premonitory sensory phenomena and suppressibility of
tics in Tourette syndrome: developmental aspects in children and adolescents. Dev Med Child
Neurol, Oct 2003; 45 (10): 700-3.
13. BARLOW, J. PARSONS, J. STEWART-BROWN, S. Рreventing emotional and behavioral
problems: the effectiveness of parenting programmes with children less than 3 years of age.
Child Care Health Dev, Jan 2005; 31 (1): 33-42.
14. BARRETT, P. FARRELL, L. DADDS, M. et. al. Cognitive-behavioral family treatment of
childhood obsessive-compulsive disorder: long-term follow-up and predictors of outcome. J Am
Acad Child Adolesc Psychiatry, Oct 2005; 44 (10): 1005-14.
15. BARUCH, G. and FEARON, P. The evaluation of mental health outcome at a community-based
psychodynamic psychotherapy service for young people: a 12-month follow-up based on self-
report data. Psychol Psychother, Sep 2002; 75 (Pt 3): 261-78.

111
16. BAVING, L. SCHMIDT, MH. Evaluated treatment approaches in child and adolescent
psychiatry. Z Kinder Jugendpsychiatr Psychother, Aug 2001; 29 (3): 189-205.
17. BEDNARZ, K. HAISCH, S. BARNETT, W. Disguised Tourette’s syndrome. A contribution to
the differential diagnosis on phobia and fear. Nervenarzt, Sep 2002; 73 (9): 867-9.
18. BERGMAN, A. HARPAZ-ROTEM, I. Revisiting rapprochement in the light of contemporary
developmental theories. J Am Psychoanal Assoc, Spring 2004; 52 (2): 555-70.
19. BERLIN, NG. Parent-child therapy and maternal projections: tripartite psychotherapy – a new
look. Am J Orthopsychiatry, Apr 2002; 72 (2): 204-16.
20. BLANZ, B. Anxiety disorders in children and adolescents. MMW Fortschr Med, 2004 Mar 18;
146 (12): 28, 30-3.
21. BOBZIEN, M. HAUSMANN, V. KORNDER, T. et. al. Client orientation in social-therapeutic
child group work-an experiential report of quality management at a child guidance clinic. Prax
Kinderpsychol Kinderpsychiatr. Sep 2004; 53 (7): 497-512.
22. BOGLE, RM. Counselling with modern expressions of mystic pictures. Prax Kinderpsychol
Kinderpsychiatr, Oct 2004; 53 (8): 560-72.
23. BOHNE, A, KEUTHEN N, WILHELM S. Pathologic hairpulling, skin picking, and nail biting.
Ann Clin Psychiatry, 2005 Oct-Dec;17 (4): 227-32.
24. BONNEY, H. The psychopathogenic power of secrecy: child development and family dynamics
after heterologous insemination. J Psychosom Obstet Gynaecol, Sep 2002; 23 (3): 201-8.
25. BOROWSKI, D. Psychoanalytically based psychotherapy in childhood and adolescents from
the viewpoint of expert assessment. Prax Kinderpsychiatr, Jan 2002; 51(1): 49-58.
26. BOSTIC, JQ. RUBIN, DH. PRINCE, J. et. al. Treatment of depression in children and
adolescents. J Psychiatr Pract, May 2005; 11 (3): 141-54.
27. BOWEN, NK. and FLORA, DB. When is it appropriate to focus on protection in interventions
for adolescents. Am J Orthopsychiatry, Oct 2002; 72 (4): 526-38.
28. BRATKO, D. BUTKOVIC, A. Stability of genetic and environmental effects from adolescence
to young adulthood: results of Croatian longitudinal twin study of personality. Twin Res Hum
Genet. Feb 2007; 10 (1): 151-7.
29. BRAZZELLI, M. GRIFFITHS, P. Behavioural and cognitive interventions with or without
other treatments for defaecation disorders in children. ACP J Club, Jul-Aug 2002; 137 (1): 28.
30. BRUCE, TO. BARWICK, LW. WRIGHT, HH. Diagnosis and management of trichotillomania
in children and adolescents. Paediatr Drugs, 2005; 7(6): 365-76.
31. CALDERON GONZALEZ, R. and CALDERON SEPULVEDA, RF. Gilles de la Tourette
syndrome: clinical spectrum and management. Rev Neurol, 2003 Apr 1-15; 36 (7): 679-88.

112
32. CĂRĂUŞU, G. Utilizarea psihoterapiei în depresiile rezistente în Sb. Simpozionul Naţional de
Psihiatrie. Rezumatele Lucrărilor. Piatra Neamţ, România, 2005, p.35.
33. CUNICOVSCHI, L. Influenţa migraţiunii temporare a părinţilor asupra stării psihice a copiilor.
Materialele congresului de psihiatrie cu participare internaţională „Actualităţi în psihiatrie”.
Chişinău, 2004, p. 28-29.
34. CĂRĂUŞU, G. Psihoterapia cognitivă în depresie. Curierul Medical, 3 (291). Chişinău, 2006,
p. 55-57.
35. CIOCANU, M. Sănătatea publică în Moldova anul 2006. Centrul Ştiinţifico-Practic Sănătate
Publică şi Management Sanitar. Chişinău, 2007, 308p.
36. CHAVIRA, DA. STEIN, MB. BAILEY, K. et. al. Child anxiety in primary care: prevalent but
untreated. Depress Anxiety, 2004; 20 (4): 155-64.
37. CHU, BC. and KENDALL, PC. Positive association of child involvement and treatment
outcome within a manual-based cognitive-behavioral treatment for children with anxiety. J
Consult Clin Psychol, Oct 2004; 72 (5): 821-9.
38. COHEN, E. ROSEN, Y. BEN YEHUDA, Y. et. al. Successful multidisciplinary treatment in an
adolescent case of rumination. Isr J Psychiatry Relat Sci, 2004; 41(3): 222-7.
39. COMPTON, SN. MARCH, JS. et. al. Cognitive-behavioral psychotherapy for anxiety and
depressive disorders in children and adolescents: an evidence-based medicine review. J Am
Acad Child Adolesc Psychiatry, Aug 2004; 43 (8): 930-59.
40. CROWE, M. ANDEL, R. PEDERSEN, NL. et. al. Personality and risk of cognitive impairment
25 years later. Psychol Aging. Sep 2006; 21 (3): 573-80.
41. DABKOWSKA, M. Social phobia in children and adolescents. Psychiatr Pol, 2004 Jul-Aug; 38
(4): 589-602.
42. DECKERSBACH, T. WILHELM, S. KEUTHEN, N. et al. Cognitive-behavior therapy for self-
injurious skin picking. Bhav modif. A case series, Jul 2002; 26 (3): 361-77.
43. DELL’ORTO, S. CARUSO, E. Winnicott, WD. and the transitional object in infancy. Pediatr
Med Chir, Mar-Apr 2003; 25 (2): 106-12.
44. DE MOOR, MH. BEEM, AL. STUBBE, JH. et. al. Regular exercise, anxiety, depression and
personality: a population-based study. Prev Med, Apr 2006; 42 (4): 273-9.
45. DESOCIO, JE. Accessing Self-development through Narrative Approaches in Child and
Adolescent Psychotherapy. J Child Adolesc Psychiatr Nurs, Apr-Jun 2005; 18 (2): 53-61.
46. DIAGNOSTIC AND STATISTIC MANUAL OF MENTAL DISORDERS. 4th ed. DSM -
ІV™. Published by the American Psychiatric Association Washington, DC: 1400 K Street, NW
Washington DC, 2005. 590p.

113
47. DIATKINE, R. L’enfant dans l’adulte. Paris, 1994. 215p.
48. DILL, DL. NOAM, JJ. Ego Development, and Treatment, Requests Psychiatry, Jul 1990; 52
(4): 283-293.
49. DIOMSINA, B. VYCINIENE, D. Anxiety disorders in children and adolescents.
Psychotherapeutic interventions. Medicina (Kaunas), 2002; 38 (4): 466-70.
50. DOBRESCU, I. Psihiatria copilului şi adolescentului. Ghid practic. Bucureşti: Editura
medicală, 2005. 495p.
51. ECCLESTON, C. YORKE, L. MORLEY, S. et. al. Psychological therapies for the management
of chronic and recurrent pain in children and adolescents. Cochrane Database Syst Rev, 2003;
(1): CD003968.
52. ELCAIM, M. Formation et pratique en therapie familiale. Paris, 1985. 98p.
53. EMSLIE, GJ. MAYES, TL. LAPTOOK, RS. et. al. Predictors of response to treatment in
children and adolescents with mood disorders. Psychiatr Clin North Am, Jun 2003; 26 (2): 435-
56.
54. ENRIGHT, JB. An Introduction to Gestalt Techniques. In FAGAN, J. SHEPHERD, IL (Eds.).
Gestalt Therapy Now. New York: Harper and Row, 1971. Chapter 8, p. 155-167.
55. FARIDI, K. SUCHOWERSKY, O. Gilles de la Tourette’s syndrome. Can J Neurol Sci, Mar
2003; 30 Suppl 1: S64-71.
56. FLUVOXAMINE: new indication. No progress in obsessive-compulsive disorder. Prescrire Int,
Oct 2004; 13 (73): 163-5.
57. FRANKEN, MC. Fifty years of treating stuttering in young children. Ned Tijdschr Geneeskd,
2004 Aug 14; 148 (33): 1622-6.
58. FRANZ, M. LENSCHE, H. SCHMITZ, N. Psychological distress and socioeconomic status in
single mothers and their children in a German city. Soc Psychiatry Psychiatr Epidemiol, Feb
2003; 38 (2): 59-68.
59. FREEMAN, JB. GARCIA, AM. FUCCI, C. et. al. Family-based treatment of early-onset
obsessive-compulsive disorder. J Child Adolesc Psychopharmacol, 2003; 13 Suppl 1: S71-80.
60. FREUD, A. The Ego and the Mechanisms of Defense. New York: International Universities
Press, 1966. 144p.
61. FRISTAD, MA. GOLDBERG-ARNOLD, JS. GAVAZZI, SM. Multi-family psychoeducation
groups in the treatment of children with mood disorders. J Marital Fam Ther, Oct 2003; 29 (4):
491-504.

114
62. FRITZ, G. ROCKNEY, R. BERNET, W. et. al. Practice Parameter for the assessment and
treatment of children and adolescents with enuresis. J Am Acad Child Adolesc Psychiatr, Dec
2004; 43 (12): 1540-50.
63. GALLAGHER, HM. RABIAN, BA. McCLOSKEY, MS. A brief group cognitive-behavioral
intervention for social phobia in childhood. J Anxiety Disord, 2004; 18 (4): 459-79.
64. GATT, JM. CLARK, CR. KEMP, AH. et. al. A genotype-endophenotype-phenotype path model
of depressed mood: integrating cognitive and emotional markers. J Integr Neurosci, Mar 2007;
6 (1): 75-104.
65. GELLER, DA. Obsessive-compulsive and spectrum disorders in children and adolescents.
Psychiatr Clin North Am, Jun 2006; 29 (2): 353-70.
66. GERIK, SM. Pain management in children: developmental considerations and mind-body
therapies. South Med J, Mar 2005; 98 (3): 295-302.
67. GLAZENER, CM. EVANS, JH. CHEUK, DK. Complementary and miscellaneous
interventions for nocturnal enuresis in children. Cochrane Database Syst Rev, 2005 Apr 18; (2):
CD005230.
68. GLASER, JP. VAN OS, J. PORTEGIJS, PJ. et. al. Childhood trauma and emotional reactivity
to daily life stress in adult frequent attenders of general practitioners. J Psychosom Res, Aug
2006; 61 (2): 229-36.
69. GLAZENER, CM. and EVANS, JH. Simple behavioural and physical interventions for
nocturnal enuresis in children. Cochrane Database Syst Rev, 2002; (2): CD003637
70. GOLDBECK, L. SCHMID, K. Effectiveness of autogenic relaxation training on children and
adolescents with behavioral and emotional problems. J Am Acad Child Adolesc Psychiatry, Sep
2003; 42 (9): 1046-54.
71. Grand dictionnaere de la Psyhologie, Paris, Larousse, 1993. 864p.
72. GREENE, RW. ABLON, JS. GORING, GC. A transactional model of oppositional behavior:
underpinnings of the Collaborative Problem Solving approach. J Psychosom Res, Jul 2003; 55
(1): 67-75.
73. GROTSTEIN, JS. The fate of the unconscious in future psychotherapy. Am J Psychother, 1999
Winter; 53 (1): 52-9.
74. HAMRIN, V. and PACHLER, MC. Child and adolescent depression: review of the latest
evidence-based treatments. J Psychosoc Nurs Ment Health Serv, Jan 2005; 43 (1): 54-63.
75. HAWLEY, KM. WEISZ, JR. Child, parent, and therapist (dis)agreement on target problems in
outpatient therapy: the therapist's dilemma and its implications. J Consult Clin Psychol, Feb
2003; 71 (1): 62-70.

115
76. HAYNES, C. NAYDOO SANDHYA, MA. Children with specific speech and language
impairment. 1st. ed. Oxford: Mac Keith Press, 1991. 289p. Blackwell Scientific Publications
LTD.
77. HELDT, E. MANFRO, GG. KIPPER, L. et. al. Treating medication-resistant panic disorder:
predictors and outcome of cognitive-behavior therapy in a Brazilian public hospital. Psychother
Psychosom, Jan-Feb 2003; 72 (1): 43-8.
78. HIMLE, JA. FISCHER, DJ. VAN ETTEN, ML. et. al. Group behavioral therapy for adolescents
with tic-related and non-tic-related obsessive-compulsive disorder. Can J Neurol Sci, Mar 2003;
30 Suppl 1: S64-71.
79. HIRA SING, RA. VAN LEERDAM, FJ. SUKHAI, RN. et. al. Further development of
„Enuresis nocturna” guidelines for children with persistent problems. Ned. Tijdschr. Geneeskd,
2004 Jan 3; 148 (1): 17-21.
80. HOEKX, L. VERMANDEL, A. WYNDAELE, J. Functional bladder capacity after bladder
biofeedback predicts long-term outcome in children with nocturnal enuresis. Scand J Urol
Nephrol, 2003; 37 (2): 120-3.
81. HORN, H. Involving parents in child psychoanalytic psychotherapy. Prax Kinderpsychol
Kinderpsychiatr, Dec 2003; 52 (10): 766-76.
82. HOTOPF, M. CARR, S. MAYOU, R. et. al. Why do children have chronic abdominal pain, and
what happens to them when they grow up? Population based cohort study. BMJ, 2003 Aug 30;
327 (7413): 500.
83. HUBLIN, C. KAPRIO, J. PARTINEN, M. et. al. Nightmares: familial aggregation and
association with psychiatric disorders in a nationwide twin cohort. Am J Med Genet, 1999 Aug
20; 88 (4): 329-36.
84. HUDSON, JL. DEVENEY, C. TAYLOR, L. Nature, assessment, and treatment of generalized
anxiety disorder in children. Pediatr Ann, Feb 2005; 34 (2): 97-106.
85. ICD-10 Clasificarea tulburărilor mintale şi de comportament (Simptomatologie şi diagnostic
clinic). Bucureşti, Ed ALL, 1998, 419 p.
86. IGLESIAS, A. Hypnosis as a vehicle for choice and self-agency in the treatment of children
with Trichotillomania. Am J Clin Hypn, Oct 2003; 46 (2): 129-37.
87. ISHIZAKI, Y. FUKUOKA, H. ISHIZAKI, T. et. al. The implementation of game in a 20-day
head-down tilting bed rest experiment upon mood status and neurotic levels of rest subjects.
Acta Astronaut, Dec 2004; 55 (11): 945-52.
88. JAMES, A. SOLER, A. et. al. Cognitive behavioural therapy for anxiety disorders in children
and adolescents. Cochrane Database Syst. Rev, 2005 Oct 19; (4): CD004690.

116
89. KARFO, K. THIAM, MH. OUANGO, JG. et. al. Hysteria in children: Briquet’s syndrome (a
case report). Dakar Med, 2001; 46 (1): 62-4.
90. KAZDIN, AE. NOCK, MK. Delineating mechanisms of change in child and adolescent therapy:
methodological issues and research recommendations. J Child Psychol Psychiatry, Nov 2003;
44 (8):1116-29.
91. KEEN, AW. Using music as a therapy tool to motivate troubled adolescents. Soc Work Health
Care, 2004; 39 (3-4): 361-73.
92. KIRWIN, KM. HAMRIN, V. Decreasing the risk of complicated bereavement and future
psychiatric disorders in children. J Child Adolesc Psychiatr Nurs, Apr-Jun 2005; 18 (2): 62-78.
93. KRISTENSEN, G. JENSEN, IN. Meta-analyses of results of alarm treatment for nocturnal
enuresis – reporting practice, criteria and frequency of bedwetting. Scand J Urol Nephrol, 2003;
37 (3): 232-8.
94. LACKGREN, G. HJALMAS, K. VAN GOOL, J. et. al. Nocturnal enuresis: a suggestion for a
European treatment strategy. Acta Paediatr, Apr 2000; 89 (4): 498-9.
95. LAEDERACH–HOFMANN, K. ZUNDEL-FUNK, AM. et. al. Physical and psychological
status of 60-70-year-old citizens of Bern with neurotic symptoms in childhood – a study over
more than 50 years (Emmental cohort). Prax Kinderpsychiatr, Dec 1999; 48 (10): 751-77.
96. LEBOVICI, S. La relation objectale chez l’enfant. Psychiatrie de l’enfant, 1961, vol. 3, fasc. 1,
p. 154-175.
97. LEES, AJ. Tics and related disorders. Translated by MS Murtazaeva; edited by Churchill
Livingstone. Edinburgh, 1989. 336p.
98. LEHMKUHL, G. FLECHTNER, H. LEHMKUHL, U. School refusal: classification,
developmental psychopathology, prognosis and therapeutic approaches. Prax Kinderpsychol
Kinderpsychiatr, Jul-Aug 2003; 52 (6): 371-86.
99. LEMCHE, E. KLANN-DELIUS, G. KOCH. R. et. al. Mentalizing language development in a
longitudinal attachment sample: implications for alexithymia. Psychother Psyhosom, Nov-Dec
2004; 73 (6): 366-74.
100. LEUTZ, GA. OBERBORBECK, K. Psychodrama. Gruppenpsychotherapie und
Gruppendynamik. Bd 15. Vandenhoeck & Ruprecht, Gottingen, 1980. 187p.
101. LEVY, DM. Release therapy. Am J Orthopsychiat, 1939; (9): 913-936.
102. MAERCKER, A. MICHAEL, T. FEHM, L. et. al. Age of traumatisation as a predictor of
post-traumatic stress disorder or major depression in young women. J Psychiatry, June 2004;
184: 482-7.

117
103. MARCELLI, D. La depression chez l’enfant et chez l’adolescent. J Neuropsychiatriat
enfance et adolescence, 1999; vol. 47, no. 10-11, p. 12-16.
104. MCDANIEL, SH. The psychotherapy of genetics. Fam Process, Mar 2005; 44 (1): 25-44.
105. MCKAY, MM. HARRISON, ME. GONZALES, J. et. al. Multiple-family groups for urban
children with conduct difficulties and their families. Psychiatr Serv, Nov 2002; 53 (11): 1467-8.
106. MERRY, S. MCDOWELL, H. HETRICK, S. et. al. Psychological and/or educational
interventions for the prevention of depression in children and adolescents.
Cochrane Database Syst Rev, 2004; (1): CD003380.
107. MIGUEL, EC. SHAVITT, RG. FERRAO, YA. et. al. How to treat OCD in patients with
Tourette syndrome. J Psychosom Rees, Jul 2003; 55 (1): 49-57.
108. MIKKELSEN, EJ. Enuresis and encopresis: ten years of progress. J Acad Child Adolesc
Psychiatry, Oct 2001; 40 (10): 1146-58.
109. MOSKVINA, V. FARMER, A. SWAINSON, V. et. al. Interrelationship of childhood
trauma, neuroticism, and depressive phenotype. Depress Anxiet, 2007; 24 (3): 163-8
110. MULLER-VAHL, KR. The treatment of Tourette’s syndrome: current opinions. Expert
Opin Pharmacother, Jul 2002; 3 (7): 899-914.
111. MURATORI, F. PICCHI, L. BRUNI, G. et. al. A two-year follow-up of psychodynamic
psychotherapy for internalizing disorders in children. J Am Acad Child Adolesc Psychiatry, Mar
2003; 42 (3): 331-9.
112. MURIS, P. MEESTERS, C. VAN MELICK, M. Treatment of childhood anxiety disorders: a
preliminary comparison between cognitive-behavioral group therapy and a psychological
placebo intervention. J Behav Ther Exp Psychiatry, Sep-Dec 2002; 33 (3-4): 143-58.
113. NABIEVA, TN. and MUKHIN, EI. Behavioral therapy of tics with negative reinforcement
in children. Zh Nevrol Psikhiatr Im SS Korsakova, 2003; 103 (9): 59-62.
114. NACU, AA. CÂRPĂ, A. Comportamentul agresiv în familiile nevrotice. Materialele
congresului de psihiatrie „Patologia agresivităţii intrafamiliale”. Iaşi, 1991, p. 101-105.
115. NACU, AA. BODERSCOVA, L. CHIHAI, J. et. al. Ghid pentru Servicii comunitare de
sănătate mintală. Chişinău, 2007. 226p.
116. NACU, AA. CĂRĂUŞU, G. et. al. Recuperarea sociofamilială a pacienţilor cu dezvoltare
nevrotică a personalităţii de tip isteric în Sb. Psihiatrie comunitară. Recuperarea bolnavului
psihic. Rezumatele Lucrărilor. Cluj-Napoca, România, 1993, p.17-18.
117. NACU, AA. VLADIUC, L. et. al. Aspectul psihologic şi rolul psihoterapiei emoţional-
cognitive în tratamentul şi recuperarea pacienţilor cu stări nevrotice în Sb. Psihiatrie comunitară.
Recuperarea bolnavului psihic. Rezumatele Lucrărilor. Cluj-Napoca, România, 1993, p.25-26.

118
118. NACU, AA. NACU, AG. et. al. Consideraţii cu privire la criteriile sănătăţii psihice în
psihiatria limitrofă. Anale ştiinţifice ale USMF „Nicolae Testemiţanu”. Chişinău, 1993, p. 544-
545.
119. NACU, AA. OPREA, NA. et. al. Rezistenţa la terapie a stărilor nevrotice cauzată de
problemele intrapsihice ale pacienţilor. Anale ştiinţifice ale USMF „Nicolae Testemiţanu”.
Chişinău, 1993, p. 546-548.
120. NACU, AA. NACU, AG. et. al. The preneurotic states in the formation of clinic
manifestation of neurosis în Sb. International Congress on clinical Psychopathology. Book of
Abstracts. Timisoara, România, 1994, p.5-6.
121. NACU, AA. POCATILOVA, NE. Manifestările agresive în cursul psihoterapiei de grup la
persoanele cu dereglări psihice limitrofe. Materialele congresului de psihiatrie cu participare
internaţională „Psihopatologia conduitelor agresive”. Chişinău, 1993, p. 546-551.
122. NACU, AA. SAVCA, L. Modalităţile de influenţă în cadrul psihoterapiei de grup cognitiv-
comportamentale. Materialele conferinţei de psihologie. Bucureşti, 1994, p. 142-143.
123. NACU, AA. Psihoterapia familiilor nevrotice. Anale ştiinţifice ale USMF „Nicolae
Testemiţanu”. Chişinău, 1994, p. 464-465.
124. NACU, AA. OPREA, NA. et. al. Concepţia de “prenevroză” în clinica stărilor nevrotice.
Anale ştiinţifice ale USMF „Nicolae Testemiţanu”. Chişinău, 1994, p. 471-472.
125. NACU, AA. SAVCA, L. Psihoterapia cognitiv-comportamentală a stărilor nevrotice
depresive. Anale ştiinţifice ale USMF „Nicolae Testemiţanu”. Chişinău, 1995, p. 490-491.
126. NACU, AA. CĂRĂUŞU, G. Aspecte ale debutului şi dinamicii nevrozei isterice.
Materialele congresului „ Psihiatria şi conduita umană”. Iaşi, România, 1995, vol. 1, p. 110-
112.
127. NACU, AA. NACU, AG. et. al. Particularităţile clinico-psihologice şi tratamentul stărilor
nevrotiforme în condiţii de ambulator. Materialele congresului „ Psihiatria şi conduita umană”.
Iaşi, România, 1995, p. 112-115.
128. NACU, AA. Rolul psihoterapiei de grup cogniniv-comportamentală în tratamentul complex
al stărilor nevrotice (studiu clinic, patopsihologic, catamnestic). Teza de doctor habilitat în
ştiinţe medicale. Chişinău, 1997. 242p.
129. NACU, AA. CĂRĂUŞU, G. Îndrumar metodic la seminarile aplicative la Psihologia
Medicală pentru studenţii facultăţii Medicină generală. Chişinău, 2006. 95p.
130. NACU, AA. NACU, AG. BOŞNEAGA, E. CALENICI, E. COŞCIUG, I. Rolul sindromului
în diagnosticarea şi tratamentului maladiilor psihice. Anale ştiinţifice ale USMF „Nicolae
Testemiţanu”. Chişinău, 2005, vol. 3B, p. 160-164.

119
131. NIXON, RD. SWEENEY, L. ERICKSON, DB. et. al. Parent-child interaction therapy: one-
and two-year follow up of standard and abbreviated treatments for oppositional preschoolers. J
Abnorm Child Psychol, Jun 2004; 32 (3): 263-71.
132. NORTHEY, WF JR. WELLS, KC. SILVERMAN, WK. et. al. Childhood behavioral and
emotional disorders. J Marital Fam Ther, Oct 2003; 29 (4): 523-45.
133. ODY, MICHEL. L’angoisse chez l’enfant et chez l’adolescent. En AMAR, N. GREEN, A.
Angoises: pluralite d’approches. Paris, 1997, p. 53-60.
134. OELSNER, W. Analytic child and adolescent psychotherapy in school refusal. Prax
Kinderpsychol Kinderpsychiatr, Jul-Aug 2003; 52 (6): 425-39.
135. OLIVEIRA, RA. MILLINER, EK. PAGE, R. Psychotherapy with physically disabled
patients. Am J Psychother, 2004; 58 (4): 430-41.
136. OPREA, N. REVENCO, M. COSMOVICI, N. PARASCHIV, V. CHIRIŢĂ, V. Psihologie
generală şi medicală. Chişinău: Ştiinţa, 1993. Partea 3, Metode de tratament psiho-medical,
p. 66-118.
137. OPREA, N. NACU, AA. OPREA, VN. Psihiatrie. Manual. Chişinău: Medicina, 2007. 464p.
138. PAGANO, ME. SKODOL, AE. STOUT, RL. et. al. Stressful life events as predictors of
functioning: findings from the collaborative longitudinal personality disorders study. Acta
Psychiatr, Dec 2004; 110 (6): 421-9.
139. PALIHOVICI, C. NACU, A. OPREA, N. COBÎLEANSCHI, O. CARAUŞU, G. Nevroze -
actualizare şi succesiune psihologo-socială. Anale ştiinţifice ale USMF „Nicolae Testemiţanu”.
Chişinău, 2006, vol. 3, p. 362-366.
140. PENNESI, M. PITTER, M. BORDUGO, A. et. al. Behaivioral therapy for primary nocturnal
enuresis. J Urol, Jan 2004; 171 (1): 408-10.
141. PIACENTINI, J. LANGLEY, AK. Cognitive-behavioral therapy for children who have
obsessive-compulsive disorder. J Clin Psychol, Nov 2004; 60 (11): 1181-94.
142. PORRATA, JL. ROSA, A. MENDEZ, V. Scores on the Eysenck personality questionnaire
for a sample of children and adolescents receiving psychological treatment in Puerto Rico.
Psychol Rep, Aug 2003; 93 (1): 35-40.
143. PRESTA, S. MARAZZITI, D. DELL’OSSO, L. et. al. Obsessive-compulsive disorder in
childhood and adolescence. Psychopathology, Mar-Apr 2003; 36 (2): 55-64.
144. RETZLAFF, R. Drawing and art work in systemic family therapy. Prax Kinderpsychol
Kinderpsychiatr, Jan 2005; 54 (1): 19-36
145. RICHMOND, TK. and ROSEN, DS. The treatment of adolescent depression in the era of
the black box warning. Curr Opin Pediatr, Aug 2005; 17 (4): 466-472.

120
146. ROSENMAN, S. RODGERS, B. Childhood adversity and adult personality. Aust N Z J
Psychiatry, May 2006; 40 (5): 482-90.
147. ROY, A. Childhood trauma and neuroticism as an adult: possible implication for the
development of the common psychiatric disorders and suicidal behaviour. Psychol Med, Nov
2002; 32 (8): 1471-4.
148. SHECHTMAN, Z. The relation of client behavior and therapist helping skills to reduced
aggression of boys in individual and group treatment. Int J Group Psychother, 2004 Oct; 54 (4):
435-54.
149. SHIMIZU, E. HASHIMOTO, K. IYO, M. The neurobiological approaches to obsessive-
compulsive disorder. Nihon Shinkei Seishin Yakurigaku Zasshi, Aug 2002; 22 (4): 111-9.
150. SHIRK, SR. KARVER, M. Prediction of treatment outcome from relationship variables in
child and adolescent therapy: a meta-analytic review. J Consult Clin Psychol, Jun 2003; 71 (3):
452-64.
151. SIMONS, M. HERPERTZ-DAHLMANN, B. Psychotherapy of compulsive disorder in
children and adolescents – an overview. Z Kinder Jugendpsychiatr Psychother, Aug 2003; 31
(3): 213-21.
152. SIMSON, U. MARTIN, K. JANSSEN, PL. Cardiac neuroses. Versicherungsmedizin, 2001
Sep 1; 53 (3): 124-8.
153. SMITH, J. Reexamining psychotherapeutic action through the lens of trauma. J Am Acad
Psychoanal Dyn Psychiatry, Winter 2005; 32 (4): 613-31.
154. STEIN, DJ. LOCHNER, C. Obsessive-compulsive spectrum disorders: a multidimensional
approach. Psychiatr Clin North Am, Jun 2006; 29 (2): 343-51.
155. STEIN, DJ. CHAMBERLAIN, SR. FINEBERG, N. An A-B-C model of habit disorders:
hair-pulling, skin-picking, and other stereotypic conditions. CNS Spectr, Nov 2006; 11 (11):
824-7.
156. STEINHAUSEN, HC. MEIER, M. ANGST, J. The Zurich long-term outcome study of child
and adolescent psychiatric disorders in males. Psychol Med, Mar 1998; 28 (2): 375-83.
157. STEPHAN, G. Children’s drawings: a case study of the psychotherapeutic treatment of a
seven year old boy. Prax Kinderpsychol Kinderpsychiatr, Jan 2005; 54 (1): 59-69.
158. STEWART, SE. JENIKE, MA. KEUTHEN, NJ. Severe obsessive-compulsive disorder with
and without comorbid hair pulling: comparisons and clinical implications. J Clin Psychiatry, Jul
2005; 66 (7): 864-9.
159. SZKIELKOWSKA, A. RATYNSKA, J. CZYZEWSKI, A. et. al. Plan of therapy and
rehabilitation in stuttering patients. Otolaryngol Pol, 2003; 57 (4): 555-9.

121
160. TADS TEAM. The Treatment for Adolescents With Depression Study (TADS):
demographic and clinical characteristics. J Am Acad Child Adolesc Psychiatry, Jan 2005; 44 (1):
28-40.
161. TAPPIN, DM. CLARKE, L. ROSS, LM. et. al. A nocturnal enuresis service for a deprived
inner city. Acta Pediatr, 2003; 92 (1): 97-102.
162. TAYLOR, TL. and CHEMTOB, CM. Efficacy of treatment for child and adolescent
traumatic stress. Arch Pediatr Adolesc Med, Aug 2004; 158 (8): 786-91.
163. THAPAR, A. and Mc GUFFIN, P. A twin study of antisocial and neurotic symptoms in
childhood. Psychol. Med, Nov 1996, vol. 26, no.6, p. 1111-1119.
164. THIEDKE, CC. Nocturnal enuresis. Am Fam Physician, 2003 Apr 1; 67 (7): 1499-506.
165. THOME, M. SCULADOTTIR, A. Evaluating a family-centred intervention for infant sleep
problems. J Adv Nurs, Apr 2005; 50 (1): 5-11.
166. THOMSEN, PH. Long-term course among child psychiatric patients. A registry-based study
of psychiatric morbidity and mortality among 546 Danish Children. Arhus Universitetshospital,
May 1998; 4; 160 (19): 2863-6.
167. TRENCHS SAINZ DE LA MAZA, V. HERNANDEZ BOU, S. CARBALLO RUANO, E.
et. al. Somatization symptoms. An emerging pediatric entity. An Pediatr (Barc), Jan 2003; 58
(1): 34-8.
168. TRITT, K. NICKEL, M. NICKEL, C. et. al. In-patient psychiatric-psychotherapeutic
treatment of mothers with a generalized anxiety disorder – does the co-admission of their
children influence the treatment results? A prospective, controlled study. Wien Klin
Wochenschr, 2004; Nov 30; 116 (21-22): 750-4.
169. TWENGE, JM. The age of anxiety? Birth cohort change in axiety and neuroticism, 1952-
1993. J Pers Soc Psychol, Dec 2000; 79 (6): 1007-21.
170. TYMINSKI, R. Long-term group psychotherapy for children with pervasive developmental
disorders: evidence for group development. Int J Group Psychother, Apr 2005; 55 (2): 189-210.
171. VAN KAMPEN, M. BOGAERT, G. FEYS, H. High initial efficacy of full-spectrum therapy
for nocturnal enuresis in children and adolescents. BJU Int, Jul 2002; 90 (1): 804-7.
172. VAN MANEN, TG. PRINS, PJ. EMMELKAMP, PM. Reducing aggressive behavior in
boys with a social cognitive group treatment: results of a randomized, controlled trial. J Am
Acad Child Adolesc Psychiatry, Dec 2004; 43 (12): 1478-87.
173. VARLEY, CK. SMITH, CJ. Anxiety disorders in the child and teen. Pediatr Clin North Am,
Oct 2003; 50 (5): 1107-38.

122
174. VON GONTARD, A. LEHMKUHL, G. Play therapy – psychotherapy with play as the
medium: I. General introduction, psychoanalytic and client-centered approaches. Prax
Kinderpsychol Kinderpsychiatr, Jan 2003; 52 (1): 35-48.
175. VON GONTARD, A. LEHMKUHL, G. Play therapy – psychotherapy with play as the
medium: II. New developments. Prax Kinderpsychol Kinderpsychiatr, Feb 2003; 52 (2): 88-97.
176. WEISZ, JR. DOSS, AJ. HAWLEY, KM. Youth psychotherapy outcome research: a review
and critique of the evidence base. Annu Rev Psychol, 2005; 56: 337-63.
177. WEISZ, JR. HAWLEY, KM. DOSS, AJ. Empirically tested psychotherapies for youth
internalizing and externalizing problems and disorders. Child Adolesc Psychiatr Clin N Am, Oct
2004; 13 (4): 729-815.
178. WEWETZER, C. WALITZA, S. Combination treatment in children and adolescent with
obsessive compulsive disorders. MMW Fortschr Med, 2005 Dec 1; 147 (48): 36, 38-40.
179. WILHELM, S. DECRERSBACH, T. COFFEY, BJ. et. al. Habit reversal versus supportive
psychotherapy for Tourette’s disorder: a randomized controlled trial. Am J Psychiatry, Jun
2003; 160 (6): 1175-7.
180. WILLEMSEN, G. BOOMSMA, DI. Religious upbringing and neuroticism in Dutch twin
families. Twin Res Hum Genet. Apr 2007; 10 (2): 327-33.
181. WINNICOTT, DW. Transitional Objects and Transitional Phenomena. Collected Papers.
New York: Basic Books, 1958. 272p.
182. WINNICOTT, DW. Natura umană. Opere. Vol. 3. Trad. de C. Popescu, I. Lazăr. Bucureşti:
Editura 3, 2004. 206p.
183. WINTER, S. WIEGARD, A. WELKE, M. et. al. Evaluation with the “Psychotherapie
Basisdokumentaition” for Children and Adolescents: Psy-BaDo-KJ—a questionnaire for quality
assurance and evaluation of psychotherapy for children and adolescents. Z Kinder
Jugendpsychiatr Psychother, Apr 2005; 33 (2): 113-22.
184. WOOD, BL. Physically manifested illness in children and adolescents. A biobehavioral
family approach. Child Adolesc Psychiatr Clin N Am, Jul 2001; 10 (3): 543-62.
185. WOODS, DW. FLESSNER, CA. FRANKLIN, ME. et. al. The Trichotillomania Impact
Project (TIP): exploring phenomenology, functional impairment, and treatment utilization.
J Clin Psychiatry, Dec 2006; 67 (12): 1877-88.
186. YOUSSEF, NN. ROSH, Jr. LOUGHRAN, M. et. al. Treatment of functional abdominal pain
in childhood with cognitive behavioral strategies. J Pediatr Gastroenterol Nutr, Aug 2004; 39
(2): 192-6.

123
187. ZANARINI, MC, FRANKENBURG, FR. HENNEN, J. et. al. Prediction of the 10-year
course of borderline personality disorder. Am J Psychiatry, 2006 May; 163 (5): 827-32.
188. ZANFIRACHE, A. BRĂNZEI, R. Modul cum apar şi se dezvoltă problemele în familie.
Revista de Sănătate Mintală. Chişinău, Mai 2004, no. 1, p. 71-75.
189. АБАБКОВ, ВА. ИСУРИНА, ГЛ. др. соавт. Разработка методики интерперсональной
психотерапии для лечения невротических расстройств и оценка ее эффективности.
СПб, 2004. 49с.
190. АВДЕНОК, ЛИ. СТОЯНОВА, ИЯ. Психокоррекционная работа с больными
истерическими состояниями. Современные технологии психиатрического сервиса. Томск,
1997, с. 16-17.
191. АВЕДИСОВА, АС. БОРОДИН, ВИ. К проблеме нежелательных явлений при
психотерапии. Обозр психиатр и мед психол им. ВМ. Бехтерева. М., 2004, т. 1, №3, с. 5-
12.
192. АЙЗЕНК, Г. ВИЛЬСОН, Г. Как измерить личность. Пер. с англ. А. Белопольского.
М.: Когито-Центр, 2000. 284с.
193. АЛДЕР, Х. НЛП: современные психотехнологии. СПб.: Питер, 2000. 160с. Серия «Сам
себе психолог».
194. АЛЕКСАНДРОВ, АА. Современная психотерапия. Курс лекций. СПб.:
Академический проект, 1997. 336с.
195. АЛЕКСАНДРОВСКИЙ, ЮА. Пограничные психические расстройства. М., 1997. 76с.
196. АЛЛАН, Д. Ландшафт детской души. Психоаналитическое консультирование в
школах и клиниках. Перевод с англ. ЮМ. Донца. СПб-Минск: Диалог - Лотаць, 1997.
256с.
197. АМОН, Г. Психосоматическая терапия. СПб.: Речь, 2000. 142с.
198. АНТРОПОВ, ЮФ. ШЕВЧЕНКО, ЮС. Психосоматические расстройства у детей и
подростков. Российский психиатрический журнал, 1998, №3, с. 63-70.
199. АНТРОПОВ, ЮФ. ШЕВЧЕНКО, ЮС. Лечение детей с психосоматическими
расстройствами. СПб.: Речь, 2002. 560с.
200. АРХАНГЕЛЬСКАЯ, ЛС. Фиксация на ранних стадиях Эдипова комплекса – почва для
всей будущей патологии человека. Пути решения. Материалы конгресса по детской
психотерапии. М., 2001, с. 23.
201. БАРДЫШЕВСКАЯ, МК. Символическая активность как мишень диагностики тяжести
эмоциональных нарушений у детей дошкольного возраста. Материалы конгресса по
детской психотерапии. М., 2001, с. 26-27.

124
202. БЕРНС, РС. КАУФМАН, С. Кинетический рисунок семьи: введение в понимание
детей через кинетические рисунки. 3-е изд. М.: Смысл, 2000. 146с.
Психодиагностические монографии.
203. БЕРН, Э. Введение в психиатрию и психоанализ для непосвященных. Пер. с англ.
АИ. Федорова. СПб: МФИН, 1992. 448с.
204. БЕРН, Э. Игры, в которые играют люди. Психология человеческих взаимоотношений;
Люди, которые играют в игры. Психология человеческой судьбы. Пер. с англ.; общ. ред.
МС. Мацковского. М.: Прогресс, 1988. 400с.
205. БЕРО, МП. Психодраматургическая коррекция невротических состояний у детей. Рос.
Психиатрический журнал, 1999, №2, с. 8-11.
206. БЕСПАЛЬКО, ИГ. Факторная структура темпераментологических основ личности и
патология. Материалы XII съезда психиатров России. М., 1995, с. 574-575.
207. БЛАЗЕР, А. ХАЙМ, Э. РИНГЕР, Х. ТОММЕН, М. Проблемно-ориентированная
психотерапия. Интегративный подход. Пер. с нем. ЛС. Каганова. М.: НФ Класс, 1998.
272с. Библиотека психологии и психотерапии.
208. БОЛДЫРЕВА, ТА. Динамика формирования личности заикающихся. В кн.
БЕЛЯКОВОЙ, ЛБ. Заикание. Проблемы теории и практики. М., 1992, с. 76-87.
209. БРЕТТ, Д. Жила-была девочка, похожая на тебя… Психотерапевтические истории
для детей. М.: НФ Класс, 1996. 78с.
210. БРЯЗГУНОВ, ИП. ШАБАЕВ, ФМ. Возможности психоаналитической психотерапии в
лечении детей и подростков с функциональными расстройствами и девиантным
поведением. Семейная психология и семейная терапия, 1998, №1, с.54-59.
211. БУЯНОВ, МИ. ДРАПКИН, БЗ. БОГДАНОВА, ЕВ. др. соавт. Заикание у подростков.
М., 1989. 156с.
212. БЭНДЛЕР, Р. ГРИНДЕР, Д. САТИР, В. Семейная терапия. Воронеж: НПО МОДЭК,
1993. 128с.
213. БЭНДЛЕР, Р. ГРИНДЕР, Д. Трансформэйшн. Нейролингвистическое
программирование и структура гипноза. Пер. с англ. Л. Миникес. СПб.: Петербург – XXI
век, 1995. 317с.
214. БЭНДЛЕР, Р. Используйте свой мозг для изменений: Нейролингвистическое
программирование. Пер. Л.Р. Миникеса; под ред. К. Андреас. Воронеж: МОДЭК, 2000.
223с. Психотерапия новой волны.
215. ВАН ОИХ, Р. Психологические отмычки. Пер. Н. Кириленко. СПб.: Питер
Паблишинг, 1997. 224с. Серия «Тренировка ума».

125
216. ВАСИЛЬЕВА, НЛ. Психоаналитический подход к психическому здоровью детей.
Школа здоровья, 1998, т. 5, №3-4, с. 46-64, 247.
217. ВИННИКОТТ, ДВ. Маленькие дети и их матери. Пер. с англ. НМ. Падалко. М.: НФ
Класс, 1998. 80с. Библиотека психологии и психотерапии.
218. ВИННИКОТТ, ДВ. Пигля. Отчет о психоаналитическом лечении маленькой девочки.
М.: НФ Класс, 1999. 155с.
219. ВЛАСОВА, НА. БЕККЕР, КП. др. соавт. Заикание. 2-е изд. М.: Медицина, 1983. 256 с.
220. ВОСКРЕСЕНСКАЯ, АБ. Психологический образ сердца при некоторых формах
кардиопатологии. Московский психотерапевтический журнал, январь-март 2007; т. 52,
№1, с. 53-71.
221. Воспитание детей и психоанализ. Сб. Пер. с англ. Н.Ф. Калина. М.: Ваклер, 2000.
304с. Серия «Актуальная психология».
222. ГАРБУЗОВ, ВИ. ЗАХАРОВ, АИ. ИСАЕВ, ДН. Неврозы у детей и их лечение. Л., 1977.
120с.
223. ГАРБУЗОВ, ВИ. Практическая психотерапия, или как вернуть ребенку и подростку
уверенность в себе, истинное достоинство и здоровье. СПб: АО Сфера, 1994. 159с.
224. ГЕРАСИМОВА, ТФ. Оптимизация способов взаимодействия ребенка и родителя.
Семейная психология и семейная терапия, 1999, №1.
225. ГОЛЬБИН, АЦ. Патологический сон у детей. Л.: Медицина, 1979. 248с.
226. ГОНЧАРСКАЯ, ТВ. Методика функциональной тренировки поведения.
Методические рекомендации. Под ред. НИИ им. Бехтерева. Л., 1988. 15с.
227. ГРИНСОН, РР. Техника и практика психоанализа. Воронеж: НПО МОДЭК,1994. 491с.
228. ГРИШИНА, НВ. Психология конфликта. СПб, 2000. 202с.
229. Групповая психотерапия. Под ред. БД. Карвасарского, С. Ледера. М.: Медицина, 1990.
384с.
230. ГУРЬЕВА, ВА. Психогенные расстройства у детей и подростков. М., 1996. 207с.
231. ГУТМАН, МР. К вопросу о современной концепции психоорганического синдрома у
детей. Материалы конгресса по детской психотерапии. М., 2001, с. 28-30.
232. ДАВЫДОВА, ОЕ. Использование проективной методики «Рисунок семьи» для
диагностической и психотерапевтической работы с подростками различных
нозологических групп. Материалы конгресса по детской психотерапии. М., 2001, с. 348-
349.

126
233. ДМИТРИЕВА, ТБ. МАКУШКИН, ЕВ. ФЕДИНА, МА. Расстройства аффективной
сферы у детей и подростков. Журн Психиатрия и психофармактерапия, 2001, т. 3, №5, с.
62-71.
234. ДОБРЯКОВ, ИВ. Формирование раннего диалога матери и младенца в разные стадии
жизнедеятельности семьи. Материалы конгресса по детской психотерапии. М., 2001,
с. 30-32.
235. ЗАХАРОВ, АИ. Метод психологической очистки издержек семейного воспитания у
детей с неврозами. Журн Вестник последипломного мед образования, 1998, спец выпуск,
с. 86-87.
236. ЗАХАРОВ, АИ. Неврозы у детей и психотерапия. СПб: Союз, 1998. 324с.
237. ЗАХАРОВ, АИ. Психотерапия неврозов у детей и подростков. Л.: Медицина, 1982.
216с.
238. ЗАХАРОВ, АИ. Ребенок до рождения и психотерапия последствий психических
травм. 2-е изд. СПб.: Союз, 1998. 132с. Психология ребенка,.
239. ЗАХАРОВ, АИ. Дневные и ночные страхи у детей. СПб.: Союз, 2000. 447с. Серия
«Психология ребенка».
240. ЗЕНКОВ, ЛР. Клиническая эпилептология (с элементами нейрофизиологии). М.: Мед.
информационное агентство, 2002. 506с.
241. ИОВЧУК, НМ. Депрессии в школьной подростковой популяции. Российский
психиатрический журнал, 1999, №3, с. 37-40.
242. ИСАЕВ, ДН. Последствия стресса у детей, вызванного потерей родителей.
Материалы XII съезда психиатров России. М., 1995, с. 380-381.
243. ИСУРИНА, ГЛ. Личностно-ориентированная (реконструктивная) психотерапия и
основные тенденции ее развития. От теории к практике. СПб, 1995, с. 81-87.
244. КАЛАЧЕВА, ИО. Использование семейной психотерапии в процессе реабилитации
детей раннего возраста, страдающих заиканием. Заикание: проблемы теории и практики.
М., 1992, с. 100-107.
245. КАЛАЧЕВА, ЕИ. КАРНАУХОВА, ЕН. МАЗУР, АГ. Психогенные расстройства у
детей и подростков (вопросы диагностики и реабилитации). Обозр. психиатр и мед
психол им. ВМ. Бехтерева. М.: Изд-во „Media Medica”, 2003.
246. КАЛИНИНА, МА. ПРОСЕЛКОВА, МЕ. Динамика психических нарушений у детей и
подростков в условиях депривации. Материалы XII съезда психиатров России. М., 1995,
с. 381-382.

127
247. КАРВАСАРСКИЙ, БД. Неврозы (руководство для врачей). 2-е изд. М.: Медицина,
1990. 576с.
248. Психотерапевтическая энциклопедия. Под ред. БД. Карвасарского. СПб.: Питер Ком,
1998. 752с. Серия «Мастера психологии».
249. КЕЙД, Б. О’ХЭНЛОН, ВХ. Краткосрочная психотерапия. Методическое пособие для
слушателей курса психотерапии. М., 1998. 148с.
250. КИППЕР, Д. Клинические ролевые игры и психодрама. Пер. с англ. МЮ. Никуличева;
ред. ЕЛ. Михайлова. М.: НФ Класс, 1993. 224с.
251. КЛЕЙНЗОРГЕ, Х. КЛЮМБИЕС, Г. Техника релаксации. Пер. с нем. КИ. Мировского.
М.: Медицина, 1965. 71с.
252. КНЫШЕВА, ЕР. Различные проявления школьных страхов у младших школьников,
страдающих заиканием и дисграфией. Материалы конгресса по детской психотерапии.
М., 2001, с. 317-318.
253. КОВАЛЕВ, ВВ. Психиатрия детского возраста (руководство для врачей). М:
Медицина, 1979. 608с.
254. КОВАЛЕВ, АИ. ВОРОНКОВА, ЛБ. Острое стрессовое воздействие на беременных
женщин как фактор, приводящий к возникновению предиспозиции нервно-психических
расстройств у детей. Материалы конгресса по детской психотерапии, 2001. М., с. 37-38.
255. КОЛЕСНИЧЕНКО, ТН. Клинические особенности и нарушение школьной адаптации
в структуре психогенных невротических депрессий. Материалы конгресса по детской
психотерапии. М., 2001, с. 185-186.
256. КОМИССАРОВА, ЕМ. КУФТЯК, ЕВ. Инновационная технология: авторская
программа детско-родительской группы «Мир в семье». Материалы конгресса по
детской психотерапии. М., 2001, с. 79-80.
257. КОНДАКОВ, ВС. ПЛОТНИКОВ, СМ. К вопросу о сравнительной эффективности
групповой психотерапии при невротических расстройствах. Материалы XII съезда
психиатров России. М., 1995, с. 593-595.
258. КОНЮХОВ, НИ. Словарь-справочник по психологии. М., 1996. 160с.
259. КОПЕЙКО, ГИ. КАЗЬМИНА, ОЮ. ЧЕМЕКОВА, ЕБ. др. соавт. Место и особенности
групповой психотерапии в комплексном лечении больных юношескими депрессиями.
Материалы XII съезда психиатров России. М., 1995, с. 595-596.
260. КОРАБЕЛЬНИКОВА, ЕА. ГОЛУБЕВ, ВЛ. Сновидения и психологическая защита при
невротических расстройствах у детей и подроcтков. Журнал неврологии и психиатрии,
2000, №1, с. 18-22.

128
261. КОРОБЕЙНИКОВ, ИА. КУПРИЯНОВА, ТА. СОКОЛЮК, МВ. Семья как объект
диагностики и коррекции при нарушениях психического развития у детей. Материалы
XII съезда психиатров России. М., 1995, с. 393-395.
262. КОРОВИНА, НА. ГАВРЮШОВА, АП. ЗАХАРОВА, ИН. Протокол диагностики и
лечения энуреза у детей. М., 2000. 224с.
263. КОРСУНСКИЙ, АА. Состояние психического здоровья детей: проблемы, пути
решения, Справка, подготовленная для коллегии Минздрава РФ (15.05.01). М.: Изд-во
„Media Medica”, 2001, www.narkotiki.ru/kids_535.html.
264. КОСТИНА, ЛМ. Игровая терапия с тревожными детьми. СПб.: Речь, 2003. 87с.
265. КОСТИНА, ЛМ. Адаптация первоклассников к школе путем снижения уровня их
тревожности. Вопросы психологии, 2004, №1, с. 137-143.
266. КОШЕЛЕВА, АД. К проблеме ранних дисгармоний в эмоциональной сфере ребенка-
дошкольника. Материалы конгресса по детской психотерапии. М., 2001, с. 187-188.
267. КРАВЧЕНКО, НЕ. СУЕТИНА, ОА. К проблеме психогенных образований у
подростков. Материалы конгресса по детской психотерапии. М., 2001, с. 189-190.
268. КРОЛЬ, ЛМ. МИХАЙЛОВА, ЕЛ. Человек-оркестр: микроструктура общения. М.:
НФ Класс, 1993. 160с. Библиотека практической психологии и психотерапии.
269. КУЛАКОВ, СА. Психопрофилактика расстройств поведения у подростков.
Материалы XII съезда психиатров России. М., 1995, с. 597-598.
270. КУЛАКОВ, СА. Психопрофилактика и психотерапия пограничных психических
расстройств в школе. Российский психиатрический журнал, 1998, №3, с. 56-60.
271. КУЛАКОВ, СА. Основы психосоматики. М.: Речь, 2002. 320с.
272. ЛАНГМЕЙЕР, Й. МАТЕЙЧИК, З. Психическая депривация в детском возрасте. Изд-е
1-е русское. Прага: Авиценум, 1984. 334с.
273. ЛАСКОВ, БИ. КРЕЙМЕР, АЯ. Энурез. 2-е изд. М.: Медицина, 1975. 224с.
274. ЛЕБЕДИНСКИЙ, ВВ. НИКОЛЬСКАЯ, ОС. др. соавт. Эмоциональные нарушения в
детском возрасте и их коррекция. М.: МГУ, 1990. 197с.
275. ЛЕЙЦ, ГА. Психотерапия: теория и практика. Классическая психодрама Морено ЯЛ.
М., 1994. 192с.
276. ЛИПКОВИЧ, АВ. К вопросу о диагностике и коррекции эмоциональных расстройств
у детей, страдающих заиканием. Материалы конгресса по детской психотерапии. М.,
2001, с. 320-321.
277. ЛИЧКО, АЕ. Подростковая психиатрия (руководство для врачей). Л.: Медицина,
1979. 336с.

129
278. ЛОБЗИН, ВС. РЕШЕТНИКОВ, ММ. Аутогенная тренировка (справочное пособие для
врачей). Л.: Медицина, 1986. 280с.
279. ЛЮИС, Б. ПУСЕЛИК, Ф. Магия нейролингвистического программирования без тайн.
Пер. с англ. СПб.: Петербург – XXI век, 1995. 176с.
280. МАКАРОВ, ВВ. ОБУХОВ, ЯЛ. Состояние и перспективы современной психотерапии.
Независимый психиатрический журнал, 1999, №3, с. 26-33.
281. МАКАРОВ, ВВ. Психотерапия Нового Века. М.: Академический проект, 2001. 496с,
282. МАКШАНЦЕВА, ЛВ. Тревожность и возможности ее снижения у детей, начинающих
посещать детский сад. Психол Наука и образование, 1998, №2, с. 39-47.
283. МАРКОВСКАЯ, И. Опыт проведения тренинга взаимодействия родителей с детьми.
Журнал практического психолога, 1998, №2, с. 15-22.
284. Между Эдипом и Озирисом: Становление психоаналитической концепции мифа. Сб.;
пер. с нем. Львов: Инициатива; М.: Совершенство, 1998. 512с. Археология сознания.
285. МЕЛИК-ПАШАЯН, АЭ. Клинико-эпидемиологичекое исследование психических
расстройств у детей и подростков в Армении. Дисс. канд. мед. наук. Ереван, 2000. 120c.
286. МИССУЛОВИН, ЛЯ. Лечение заикания. Л.: Медицина, 1988. 184с.
287. МИХАЙЛОВА, НФ. Повседневный стресс в семьях здоровых и больных неврозами.
Материалы конгресса по детской психотерапии. М., 2001, с. 42-43.
288. МОЛЧАНОВА, АВ. ПОПОВА, НН. Применение психоаналитического мышления и
групп аналитического подхода в групповой работе с детьми, имеющими логопедические
нарушения. Материалы конгресса по детской психотерапии. М., 2001, с. 323-324.
289. МОРОЗОВА, ЕИ. Условия проведения психологического обследования детей раннего
возраста. Материалы конгресса по детской психотерапии. М., 2001, с. 43-44.
290. МЯСИЩЕВ, ВН. Психология отношений. М.: Воронеж, 1995. 136с.
291. НАКУ, АА. КУНИКОВСКАЯ, ЛС. ПОКАТИЛОВА, НЕ. ВЛАДЮК, ЛВ. Клинические
данные больных непсихотическими состояниями, прошедшие курс групповой
психотерапии в Сб. Тезисы научной конференции Медицинского Университета им. Н.
Тестемицану. Кишинэу, 1992, с.429.
292. НАКУ, АА. ОПРЯ, НА. ПОКАТИЛОВА, НЕ. ВЛАДЮК, ЛВ. Психологические
особенности больных с непсихотическими состояниями, прошедшие курс групповой
психотерапии в Сб. Тезисы научной конференции им. Н.Тестемицану. Кишинэу, 1992,
с.435-436.
293. ОКЛЕНДЕР, В. Окна в мир ребенка. Руководство по детской психотерапии. Пер. с
англ. ФБ. Березиной. М.: НФ Класс, 2001. 336с. Библиотека психологии и психотерапии.

130
294. ОРЛОВ, АБ. Фасилитатор и группа: от интерперсонального к транс-персональному
общению. Моск психотерапевт. Журн, 1994, №2, с. 7-27.
295. ОСИЕВ, А. РЫСКИНА, В. Групповые модели работы с родителями проблемного
ребенка в раннем вмешательстве. Материалы конгресса по детской психотерапии. М.,
2001, с. 82-83.
296. ПАНОВ, АГ. БЕЛЯЕВ, ГС. др. соавт. Аутогенная тренировка. М.: Медицина, 1973.
214с.
297. ПЕЛЕХОВА, ОЛ. Современные подходы к диагностике и лечению тиков и
тикоподобных гиперкинезов. Експерим. i клiнич. методология, 1999, №1, с. 63-65.
298. ПОДКОРЫТОВ, ВС. СКРЫННИК, ОВ. Психотерапия в лечении тикозных
расстройств. Невротичнi розлади та порушення поведiнки у дiтей та пiдлiткiв. Матерiали
науково-практичноï коференцiï. Харькiв, 2001, с. 81-82.
299. ПРИТЦ, А. Информация о ІІІ Всемирном конгрессе по психотерапии. Журн. Вопросы
ментальной медицины и экологии, 2001, т. 6, №4, с. 94-97.
300. ПРИХОЖАН, АМ. Причины, профилактика и преодоление тревожности. Психол
Наука и образование, 1998, №2, с. 11-17.
301. Работа с родителями: Психоаналитическая психотерапия с детьми и подростками.
Под ред. Д. Циантиса, СБ. Ботиуса. М.: Когито-Центр, 2006. 196с. Детский психоанализ.
302. РЕПРИНЦЕВА, ГИ. Коррекция эмоциональных и коммуникативных нарушений у
детей и подростков методом игротерапии. Вестник ПиКРР, 1995, №.3, с. 23-25
303. РИМСКАЯ, Р. и РИМСКИЙ, С. Практическая психология в тестах, или Как
научиться понимать себя и других. М.: Аст – Пресс, 1998. 376с. Педагогика, психология,
медицина.
304. РОДИОНОВА, МС. БРУТМАН, ВИ. Возможные психотерапевтические стратегии при
работе с кризисом «нежеланной беременности» и отказа от ребенка. Материалы XII
съезда психиатров России. М., 1995, с. 613-614.
305. Руководство по психотерапии. Под ред. ВЕ. Рожнова. 2-е изд. Т.: Медицина, 1979,
620с.
306. РУДЕСТАМ, К. Групповая психотерапия. Пер. с англ. А. Голубева. 2-е изд. СПб.:
Питер, 2000. 376с. Мастера психологии.
307. РЫБАКОВА, ЛН. Особенности неблагополучной семьи. Материалы конгресса по
детской психотерапии. М., 2001, с. 12-13.
308. САВОСТЬЯНОВА, ОЛ. Тревожно-фобические расстройства в детском возрасте.
Дисс. канд. мед. наук. М., 2004. 140c.

131
309. САВОСТЬЯНОВА, ОЛ. Формирование тревожно-фобических расстройств в детском
возрасте. Тезисы XIII съезда психиатров России. М., 2000, с.140-142.
310. САХАРОВ, ЕА. Роль семейных отношений в формировании донозологических
психических расстройств у детей. Материалы конгресса по детской психотерапии. М.,
2001, с. 15-16.
311. СМИРНОВА, ЕО. ГУДАРЕВА, ОВ. Игра и произвольность у современных
дошкольников. Вопросы психологии, 2004, №1, с. 91-103.
312. СМИРНОВА, ЕО. ГУДАРЕВА, ОВ. Опыт обследования психического развития
современных пятилетних детей. Психол наука и образование, 2002, №3, с. 24-34.
313. СПИВАКОВСКАЯ, АС. Психотерапия: игра, детство, семья. Психология детской
игры. М.: Психология – XX век. Т. 1: Психология детской игры, 2000. 304с.
314. СПИВАКОВСКАЯ, АС. Психотерапия: игра, детство, семья. Психотерапия детских
неврозов. М.: Психология – XX век. Т. 2: Психотерапия детских неврозов, 2000. 462с.
315. СТОЯНОВА, ИЯ. КУПРИЯНОВА, ИЕ. Психокоррекционные аспекты в структуре
учебной деятельности учащихся младших классов. Материалы XII съезда психиатров
России. М., 1995, с. 618-619.
316. СТУДЕНКИН, ВМ. ШЕЛКОВСКИЙ, ВИ. Современные подходы к лечению ночного
энуреза у детей. М.: Медицина, 2000. 16с.
317. ТАБАЧНИКОВ, АЕ. Особенности формирования невротических реакций у
подростков, обучающихся в школе нового типа. Украiньский медичний часопис, 2000, т.
19, №5, с. 137-140.
318. УОЛЛЕН, С. ДИГУСЕПП, Р. УЭССЛЕР, Р. Рационально-эмотивная психотерапия.
Пер. с англ.; общ. ред. М.: Институт Гуманитарных Знаний, 1997, 257с.
319. Французская психоаналитическая школа. Под редакцией А. Жибо, АВ. Россохина.
СПб.: Питер, 2005. 576с.
320. ФРЕЙД, А. Теория и практика детского психоанализа. Том І. Пер. с англ. и нем. Е.
Биневой. М: ЭКСМО-Пресс, 1999. 384с. Серия «Психологическая коллекция».
321. ФРЕЙД, А. Теория и практика детского психоанализа. Том ІІ. Пер. с англ. Е. Бинева.
М.: ЭКСМО-Пресс, 1999. 400с. Серия «Психологическая коллекция».
322. ФРЕЙД, З. Введение в психоанализ: Лекции. Под ред. Ф.В. Бассин, МГ. Ярошевский.
М.: Наука, 1989. 456с. Серия «Классики науки».
323. ФРЕЙД, З. Очерки по психологии сексуальности. Пер. с нем. М.В. Вульфа; ред. ВВ.
Пригожая. Киев: Здоровья, 1990. 188с. Психологическая и психоаналитическая
библиотека.

132
324. ФРЕЙД, З. Психоанализ и детские неврозы. Пер. с нем. СПб: Алегейя, 1997. 296с.
325. ХОРНИ, К. Невротическая личность нашего времени; Самоанализ. Пер. с англ. ВВ.
Старовойтовой; общ. ред. ГВ. Бурменской. М.: Прогресс, 2000. 480с.
326. ЧИСТЯКОВА, МИ. Психогимнастика. Под ред. МИ. Буянова. 2-е изд. М.:
Просвещение, 1995. 160с.
327. ШАПАРЬ, ВБ. и соавт. Практическая психология. Инструментарий. Ростов-на-Дону:
Феникс, 2002. 688с. Серия «Педагогика, психология, медицина».
328. Психиатрия. Под ред. Р. Шейдера. Пер. с англ. М.: Практика, 1998. 485с. Глава 5,
Тики, с. 213-87.
329. ШЕЛКОВСКИЙ, ВИ. СТУДЕНКИН, ВМ. МАСЛОВА, ОИ. Ночной энурез у детей.
Вопросы современной педиатрии, 2002, т. 1, №1, с.75-82.
330. ШПИЦ, РА. КОБЛИНЕР, ВГ. Первый год жизни. Пер. с англ. ЛБ. Сумм; под ред. АМ.
Боковикова. М.: ГЕРРУС, 2000. 384с.
331. ЭБЕРЛЕЙН, Г. Страхи здоровых детей. Перевод с нем. Ю. Лукоянова. М.: Знание,
1981. 192с.
332. ЭЙДЕМИЛЛЕР, ЭГ. КУЛАКОВ, СА. Групповая психотерапия у подростков с
пограничными нервно-психическими расстройствами. Журнал невропатологии и
психиатрии, 1990, №.5, с. 118-125.
333. ЭЙДЕМИЛЛЕР, ЭГ. ЮСТИЦКИЙ, ВВ. Психология и психотерапия семьи. СПб:
Питер, 1999. 176с.
334. ЭЙДЕМИЛЛЕР, ЭГ. ЮСТИЦКИЙ, ВВ. Семейная психотерапия. СПб: Питер, 1994.
192с.
335. ЭКСЛАЙН, В. Развитие личности в игровой терапии: Дибс в поисках себя. Пер. с
англ. В. Никандровой; под ред. Е. Перцевой. М.: Апрель Пресс, 2000. 251с. Серия «Как
стать психологом».
336. ЭЛЬКОНИНОВА, ЛИ. О единице сюжетно-ролевой игры. Вопросы психологии, 2004,
№1, с. 69-79.
337. ЭРИКСОН, М. Мой голос останется с вами. Пер. с англ. СПб.: Петербург – XXI век,
1995. 256с.
338. ЭРИКСОН, Э. Идентичность: юность и кризис. М., 1996, 196с.

133
 REZUMAT
Teza pentru obţinerea gradului ştiinţific de doctor în medicină
„Psihoterapia în tratamentul complex a nevrozelor la copii şi adolescenţi” Tatiana Leaşoc,
specialitatea 14.00.18 – Psihiatrie şi narcologie
Lucrarea se bazează pe explorările clinico-patopsihologice, catamnestice şi statistice ale 140
copii (105 băieţi şi 35 fete) de vârstă între 5 şi 17 ani (10,83 ani ± 0,26) cu un diapazon vast de TN
(tulburări somatoforme – 41 cazuri, tulburări anxios–fobice, obsesive, depresive – 25 cazuri,
tulburări comportamental-motorii – 74 cazuri). S-a realizat tratament complex (psihoterapeutic şi
farmacoterapeutic) – la 78 (55,7%) pacienţi, psihoterapeutic – la 22 (15,7%) pacienţi şi
farmacoterapeutic (lotul martor) – la 40 (28,6%) pacienţi. S-au aplicat procedee de psihoterapie
psihanalitică, fiind aplicate individual la 47 (33,6%) pacienţi, în grup – la 15 (10,7%), în
psihoterapia de familie – la 44 (31,4%) pacienţi. În psihoterapia de grup s-au aplicat, de asemenea,
elementele de Gestalt terapie, psihodramă, psihoterapie cognitiv-comportamentală (feedback).
Modalităţile de psihoterapie au fost aplicate în funcţie de personalitatea pacientului, datele clinico-
patopsihologice, vârstă, interesele pacientului, capacităţile de autoanaliză, elaborare psihică şi
implicare în procesul de psihoterapie. Monitorizarea pacienţilor s-a efectuat iniţial şi în catamneza:
17,5 ± 2,3 luni după tratament. Datele psihoterapiei, evaluarea clinico-patopsihologică (probe de
desen, chestionarele Eysenck H., Эйдемиллер Э.Г.), au permis de a constata prezenţa la baza TN a
conflictelor intrapsihice, avantajelor psihologice, care erau în legătură directă cu particularităţile
funcţionării familiei, educaţiei, personalităţii părinţilor. S-a constat că asocierea variantelor de
psihoterapie: individuale, de grup, familiale sporesc eficienţa tratamentului, deoarece contribuie la
elaborarea aspectelor patopsihologice ale TN (afectelor, conflictelor intrapsihice) în funcţie de
relaţii familiale şi interpersonale. Tratamentul simptomatologic farmacoterapeutic izolat a
demonstrat un efect de scurtă durată, şi a fost necesar în cazul simptomatologiei nevrotice acute, în
calitate de etapă de pregătire pentru aplicarea psihoterapiei. Algoritm terapeutic include datele
obţinute în tratamentul stărilor nevrotice concrete şi mijloacele de psihoprofilaxie printre care
psihoterapie familială joacă un rol important.
Cuvinte cheie: psihoterapie psihanalitică, individuală, de grup, familială, tulburări nevrotice,
somatoforme, anxios–fobice, obsesive, depresive, comportamental–motorii la copii şi adolescenţi,
perioada premorbidă, conflict intrapsihic, dereglări în educaţie, teste proiective, chestionarul
Eysenck H., chestionarul „Analiza relaţiilor intrafamiliale”.

134
 SUMMARY
Of the Thesis work for Doctor of Medicine degree by Leasoc Tatiana
“Psychotherapy in the complex treatment of neurosis at children and adolescents”
speciality 14.00.18 – Psychiatry and narcology.
The study is based on the clinical-pathopsychological, catamnestic and statistic research of
140 patients (105 boys and 35 girls) aged from 5 to 17 (10,83 ± 0,26) with a large scale of neurotic
disorders (psychosomatic disorders – 41 patients, anxious-phobic, obsessive and depressive
disorders – 25 patients, behavioural – motor disorders - 74 patients). The clinical peculiarities of the
neurosis were investigated at the various stages of its appearance and development including the
prenosological stage and the symptoms in the catamnesis (17,5 ± 2,3 months). There were applied
the methods of psychoanalytically oriented psychotherapy that were applied individually - 47
(33,6%) patients, in family therapy - 44 (31,4%) patients and in a group with elements of Gestalt
therapy, psychodrama, cognitive-behavioural (feedback) psychotherapy - 15 (10,7%) patients. The
methods of psychotherapy were applied in accordance with personality, capacity of autoanalysis of
the patients. The data analysis of the clinical-pathopsychological investigations of the patients
(pattern method, the Eysenck H. survey, Eydemiller E.G. survey), the data of psychotherapy of the
patients established at the basis of the neurotic symptomatology the intrapsychic conflict and
psychological benefits caused by the disorder that have tracked the close connection with the
peculiarities of the family functioning, education and the parent personalities. While comparing the
effect of the different types of treatment such as complex treatment (psychotherapy and
pharmacotherapy) – 78 (55,7%) patients; psychotherapy – 22 (15,7%) patients; pharmacotherapy
(test group) – 40 (28,6%) patients, there were identified the increase of the effect stability in the
differential use of the psychology methods. The combination of individual, group and family
psychotherapy increased the efficiency of the treatment of the patients as it is facilitated the analysis
of the psychological aspect of the neurotic disorder in the family environment and intrapersonal
relationships. The pharmacotherapy administration was expedient in cases of acute neurotic
symptomatology at the stage of preparing for the psychotherapy realization. The received data
allowed identifying the algorithm of the application of the complex treatment in specific
psychopathological conditions and measures of psycho-prophylaxis, which includes especially
family psychotherapy.
Key words: psychoanalysis, individual, group, family psychotherapy, neurosis at children
and adolescents, psychosomatic disorders, anxious-phobic, obsessive, depressive, behavioural–
motor disorders, the premorbid peculiarities, conflict intrapsihic, education disturbances, projective
methods, Eysenck H. survey, Eydemiller E.G. survey.

135
 РЕЗЮМЕ
Диссертации на соискание ученой степени доктор медицины Ляшок Татьяны
«Психотерапия в комплексном лечении неврозов у детей и подростков», специальность
14.00.18 – Психиатрия и наркология
Работа основана на клинико-патопсихологическом, катамнестическом и
статистическом исследовании 140 пациентов (105 мальчиков и 35 девочек) от 5 до 17 лет
(10,83 ani ± 0,26) с широким спектром невротических расстройств (соматоформные
расстройства – 41 пациент, тревожно – фобические, обсессивные, депрессивные
расстройства – 25 пациентов, поведенческо – двигательные расстройства – 74 пациентa).
Применялась психоаналитически ориентированная психотерапия индивидуально - 47
(33,6%) случаев, в семейной терапии - 44 (31,4%) случаев, а также и приемы
гештальттерапии, психодрамы, когнитивной психотерапии (feedback) в групповой терапии -
15 (10,7%) случаев. Пациенты исследованы до начала лечения и в катамнезе 17,5 ± 2,3 мес.
Анализ результатов клинико-патопсихологического исследования (рисуночные методики,
опросники Айзенка, Эйдемиллера ЭГ.), данные психотерапии пациентов констатировали в
основе невротической симптоматики интрапсихические конфликты, вторичные выигрыши от
расстройства, которые прослеживали тесную связь с особенностями функционирования
семьи, воспитания, личностей родителей. В ходе сравнения эффекта различных видов
лечения: комплексное лечение (психотерапия и фармакотерапия) – 78 (55,7%) пациентов;
психотерапия - 22 (15,7%) пациента; фармакотерапия (контрольная группа) – 40 (28,6%)
пациентов, выявлена высокая стабильность результата при комбинировании
индивидуальной, группой и семейной психотерапии, вследствие проработки
психологического аспекта невротического расстройства в условиях семьи и межличностных
взаимоотношений. Применение фармакотерапии было целесообразно при острой
невротической симптоматике на этапе подготовки к проведению психотерапии,
направленной на разрешение внутриличностных конфликтов. Полученные данные
отображены в алгоритме лечения конкретных невротических состояний, с учетом мер
психопрофилактики, среди которых особое значение имеет семейная психотерапия.
Ключевые слова: индивидуальная, групповая, семейная психоаналитическая
психотерапия, неврозы у детей и подростков, соматоформные, тревожно – фобические,
обсессивные, депрессивные, поведенческо – двигательные расстройства, преморбидный
период, интрапсихический конфликт, нарушения воспитания, проективные тесты, опросник
Айзенка, опросник Эйдемиллера Э.Г.

136
 ANEXE.
Cazul clinic nr. 1.
M. 10 ani, elev în clasa IV, hartă-anchetă nr. 106, s-a prezentat în Staţionarul de zi pe
01.09.2003 fiind însoţit de mama în vârstă de 31 ani, cu acuze de irascibilitate, fatigabilitate,
dificultăţi la învăţătură, enurezis nocturn, încăpăţânat, neascultător.
Istoricul vieţii şi bolii: Ereditatea nu este agravată, s-a născut din a doua sarcină (mama avea
21 de ani), care a evoluat fără devieri, naşterea la termen prin operaţie cezariană (din prima sarcină
– fiică, care a decedat din cauza pneumoniei la vârsta de 7 zile, cu 2 ani până la naşterea lui M.).
Născut la termen, naşterea a decurs fiziologic, masa corporală 3400 g, conform scalei Apgar 7/8
puncte. Până la 1 an creştea foarte agitat, nopţile plângea, se releva instabilitatea funcţiilor digestive
(nevropatia), dezvoltarea psihomotorie la termen, formarea controlului sfincterian la timp. De la 2
până la 5 ani a frecventat grădiniţa moldovenească, apoi 1 an – cea rusă (familia - vorbitori de limbă
rusă), adaptare dificilă: plângea, refuza să meargă la grădiniţă, era pasiv, supărăcios cu copii, ziua
nu dormea, noaptea - enurezis. A mers în şcoala rusă de la 6 ani, în clasa 1 învăţa slab (nota medie -
6,5; se sustrăgea deseori, obosea, se urina frecvent), mai bine însuşea materialul în cadrul lucrului
individual, a fost consultat de specialistul urolog, patologie nu a fost depistată. În clasa a doua
învăţa mai rău, nimic nu îl interesa, era necesară stimularea din partea profesorului. În clasa a treia a
fost trecut la învăţătura la domiciliu, dar se ocupa în clasă, unele obiecte - individual. Prezenta
internare în Staţionarul de zi este pentru o cură repetată de tratament (se află la supravegherea
psihiatrului timp de 1,5 ani) şi pentru determinarea învăţăturii în condiţii de domiciliu.
Se educă într-o familie nou formată – cu tată vitreg de la 4 ani, sora are 1 an. Părinţii au studii
medii şi superioare – sunt oameni de afaceri, relaţiile lor reciproce neutrale-bune, atitudinea faţă de
pacient instabilă (mama este disperată sau o enervează enurezisul şi reuşita fiului), atitudinea M.
faţă de soră – selectiv-pozitivă – îngrijind de soră el primeşte afirmaţia mamei. În relaţiile cu
semenii săi pacientul accentuează semnificaţia prestigiului material, ocupă o poziţie separată. Mama
şi-a exprimat satisfacerea de condiţiile de viaţă, M. are cameră separată, sora se află în cameră cu
părinţii.
La pacient se determină alergie respiratorie (ca şi la tatăl, la polen) – la 4 ani a suportat
bronhopneumonie, la 7 ani – bronşită astmatică.
După caracter, temperament în perioada premorbidă la pacient se remarca sugestibilitate
înaltă, sensitivitate, anxietate la o activitate medie şi stabilitatea intereselor, capacitate de a ceda
scăzută, agresivitate înaltă, tendinţă de reţinere a manifestărilor externe ale reacţiilor emotive,
încredere în sine medie, interes pentru colectivitate şi adaptivitate scăzut. Aceste particularităţi
personale în perioada premorbidă într-o atitudine supraestimativă a părinţilor faţă de succesele în
învăţământ, precum şi sub influenţa factorilor psihotraumatizanţi ar putea contribui la instalarea la
pacient a unui conflict intrapsihic de tip neurastenic - între necesitatea realizării şi frica eşecului,
între necesitatea majoră de a se manifesta şi absenţa recunoaşterii realizărilor, precum şi avantajele
psihologice de la TN: evitarea soluţionării problemelor dificile, căutarea compătimirii, tutelei,
solicitudiniii; căutarea afirmării, recunoaşterii, semnificaţiei proprii, evitarea unor însărcinări la
şcoală şi acasă.
Starea psihică. În cadrul consultaţiei primare pacientul liniştit asculta acuzele mamei. În
convorbirea individuală numeşte lent membrii familiei, remarcă, că este un tată nou. Cu interes
povesteşte despre un cîine mare, care au cumpărat-o mama şi tata – cea mai puternică din toţi cîinii
prietenilor din împrejurime. Despre soră, care are 1 an, aminteşte când vorbeşte despre pregătirea
lecţiilor – „ea boţeşte şi rupe caiete, tocuri”. Consideră că probleme cu procesul de studiu nu există,
este reţinut vorbind despre prietenii de la şcoală. După lecţii de obicei se joacă la calculator,
pregătirea lecţiilor rămâne pentru atunci când se întoarce mama. Sora mai frecvent este la bunica
(din partea tatei), de aceea acasă mai des este singur. Înţelege, că aşternutul ud este cauza adresării,
consideră că oboseşte repede, procesul de adormire este dificil.

137
 Investigaţiile paraclinice: EEG - modificări uşoare de tip rezidual organic cu tulburări
vegetative, ECO-EG – semne de hipertensiune intracraniană lipsesc.
Examenul clinico-patopsihologic. Probele de desen: la pacient am determinat tensionare
generalizată, sentiment de neprotejare, opoziţie, agitaţie anxioasă determinată de sexualitate,
tendinţe agresive, negativiste, dorinţa de a se refugia în viitor, pentru a se elibera de trecut, frica de
retrăiri externe, respingerea intrării în „Ego-ul” său, tendinţa de a menţine un control riguros,
senzaţia de absenţă a caracterului adecvat în situaţii sociale, retrăieşte expunerea persoanei sale
pentru examinarea tuturor, frică în căutarea satisfacţiilor în mediu, fobie în legătură cu imaginaţia,
erotism oral, dependenţă, agresiune orală, probleme ce ţin de controlul agresiunii.
CE: la mamă am constatat - intraversie moderată, stabilitate emotivă medie; ARF: am
constatat incertitudine educaţională, proiecţia calităţilor proprii respinse ale părintelui asupra
copilului, educaţie după tipul hiperprotecţiei dominante, neperceperea emotivă a copilului de către
mamă din cauza apartenenţei lui la sexul masculin („fiul seamănă cu fostul soţ”).
Astfel în psihogenia nevrozei, formarea conflictelor intrapsihice la pacient este necesar de
examinat în raport cu particularităţile de personalitate ale părinţilor (informaţia numai despre
mamă), cu relaţiile reciproce familiale in procesul de educaţie.
Diagnosticul clinic: Enurezis non-organic F98.0
Tratamentul complex a inclus: 1) farmacoterapia – Sol. Pyridoxini 5%-1,0 i/m nr. 10, Sol.
Tiamini hydrohloridi 5% -1,0 i/m nr. 10; Tab. Taver 200 mg seara (3 luni); Tab. Furosemidi 40 mg
(1/4) peste o zi 2 săptămâni; Tab. Euphyllini 0,15 (1/2) 2 săptămâni;
2) Psihoterapia. În cadrul consultaţiei primare mama este îngrijorată de problema enurezisului
la fiu (agravare în ultimul an), dificultăţile în procesul de studiu ea le explică prin aceea, că a mers
în clasa 1 „mai înainte de termen – la 6 ani, mai greu asimilează, tatăl lui era de asemenea
tărăgănat”. Ea a fost prezentă şi la întâlnirea finală la insistenţa pacientului, în pofida faptului că s-a
recomandat să se prezinte părinţii, inclusiv tatăl şi tatăl vitreg. Pacientul frecventa şedinţele de 3 ori
pe săptămână (18 şedinţe) de sine stătător.
Conform datelor psihoterapiei, relaţiile emotive ale pacientului cu mama se dezvoltă prin
intermediul cadourilor – jocurilor de calculator, inclusiv şi a rechizitelor şcolare scumpe – drept
stimul pentru învăţământ. Bunica, din partea tatălui vitreg, se ocupă doar cu sora, mama acordă mai
multă atenţie fiicei, casei, soţului, lucrului: „nu pot tot timpul să stau cu el până face lecţiile!”. M.
permanent nu reuşeşte cu lecţiile, cu excepţia cazurilor, în care el pregăteşte lecţiile împreună cu
mama. În psihoterapia individuală tensionarea, neîncrederea au dispărut în activităţile de desen în
comun, la desfăşurarea situaţiilor de acasă şi de la şcoală prin joc, în discuţiile în plan asociativ a
senzaţiilor şi sentimentelor apărute. Atmosfera de acceptare în psihoterapie a permis prelucrarea
gândurilor pacientului cu privire la subestimarea personală, tendinţele de izolare de semenii săi.
Pacientul completa acasă de sine stătător fişa de observări (nopţi uscate – ude), repeta elemente de
autotrening. Mama s-a prezentat în legătură cu finalizarea tratamentului în Staţionarul de zi, pentru
a-şi exprima mirarea: „Cum aşa, că în perioada psihoterapiei enurezisul lipsea şi el singur învăţa
lecţiile!? Doar mulţi ani el administra farmacoterapie fără nici un rezultat!”. La insistenţa lui M. ea
a dăruit psihoterapeutului o cutie cu creioane.
Comentariu: pentru M. sunt importante relaţiile de ataşament cu imaginea mamei (în
transfer), totodată îi place să fie matur – unul din momentele lucrului ulterior în psihoterapie. În
convorbire mama a fost direcţionată spre continuarea terapiei individuale, familiale, deoarece
rezultatele înregistrate în starea fiului constituie doar etapa iniţială, este necesară prelucrarea
relaţiilor pacientului în familie.
În catamneză la 7 luni: la pacient se remarca o perioadă uscată de scurtă durată timp de 3 luni,
apoi, în legătură cu transferul copilului la o altă şcoală-internat cu un program simplificat,
enurezisul a apărut. Recomandările de a continua psihoterapia părinţii nu le-au respectat.

138
 Cazul clinic nr. 2
S., 13 ani, elev în clasa a 7, hartă-anchetă nr. 131, s-a prezentat în Staţionarul de zi pe
20.11.2003 fiind însoţit de mama în vârstă de 39 ani, acuze de idei şi imagini obsesive, stare de
agitaţie, plânge, somn întrerupt, fatigabilitate, pasivitate, tendinţă de izolare.
Istoricul vieţii şi bolii. S-a născut în familie de funcţionari (părinţii - agronomi). La mamă -
nevroză anxioasă-depresivă, sora tatălui se caracterizează prin caracter egocentric. Pacientul este
singurul copil în familie, s-a născut din sarcină cu iminenţă de avort (în trimestrul 3 al sarcinii
mama a fost internată în staţionar pentru menţinerea sarcinii), naştere prelungită, s-a născut la
termen, greutatea de 2800 g. Copil liniştit, dezvoltare oportună. Grădiniţa de copii nu a frecventat,
deoarece mama a rămas fără lucru (prin reducere), locuiau în familia bunicii pe linia mamei, la
vârsta de 7 ani a fost admis în şcoală cu profil fizico-matematic, până în clasa a 5 a fost eminent,
apoi avea note bune.
La 9-10 ani a apărut clipitul, „nod în gât” - s-a tratat la neurolog, cardio-reumatolog şi
endocrinolog cu suplimente biologice. Starea prezentă s-a instalat timp de 5 luni: iniţial era
preocupat de jocurile imaginare (figurile geometrice trebuie conduse pe o traiectorie specială –
nuanţe alb-negre sau lumi ale oamenilor, în care fiecare este ocupat cu lucrul său, „jocuri obligatorii
şi neobligatorii, oficiale şi neoficiale”), apoi ele au căpătat un caracter obsesiv, erau însoţite de
sunete. Fanteziile necontrolate cauzau frică, plâns – «isterii», se jeluia mamei. Ultimele 2 luni au
apărut „ispite” – dorinţa de a juca; „ispita” - refuzul, obligaţiunea de a nu juca; „religia” –
„obligaţiunea obligaţiunilor de a nu juca, de a rezista ispitelor”. A refuzat lingerea buzelor,
scărpinarea capului, înghiţirea salivei, scormonirea în nas, de asemenea reţinea urina, respiraţia în
calitate de încercări pentru a nu juca. Starea fiului o deranja pe mamă, a condus-o la neuropatolog şi
psihiatru. Din antecedente – răceli frecvente până la 11 ani.
După caracter, temperament în perioada premorbidă la pacient se remarca tempoul
acţiunilor psihomotorii înalt, stabilitatea acţiunilor şi preocupărilor înaltă, impresionabilitate,
anxietate, intensitate şi durată a emoţiilor pronunţată; agresivitate înaltă, tendinţă de lider
pronunţată, însă încredere, comunicabilitate, credulitate, capacitate de a ceda scăzută şi interes
pentru colectivitate, adaptivitate scăzută, care puteau contribui la fixarea asupra unor circumstanţe
complexe, retrăiri, conflicte importante, cu formarea probabilă sub influenţa factorilor
psihotraumatizanţi a unui conflict intrapsihic obsesiv-psihastenic, conflict între necesitatea
independenţei şi dependenţă, între tendinţele de comportament agresiv şi suprimarea acestora,
primind de asemenea şi avantaje psihologice din TN: evitarea soluţionării problemelor dificile,
căutarea autoafirmării, recunoaşterii semnificaţiei proprii.
Starea psihică la prima consultaţie: pacientul vorbeşte încet, nu dorea ca să-l audă mama, nu
este de acord cu explicaţiile referitor la starea lui, enervat o opreşte. Mama este foarte neliniştită, de
repetate ori enumără succesiunea manifestărilor bolii fiului în ultimele cinci luni, fără mare dorinţă
este de acord să lase fiul pentru o discuţie individuală, deoarece consideră că toată informaţia
necesară ea de acum a prezentat-o. În discuţia individuală pacientul este foarte reţinut, recunoaşte,
că până în acest moment nu a spus la nimeni despre jocurile imaginare, pentru a nu fi perceput „ca
nebun”. Câte puţin începe să vorbească despre ele, despre aceea cum încearcă să se lupte cu
„ispitele” obsesive de a juca. În discuţie se relaxează, încearcă să facă legătură între elementele
jocurilor-fantezii şi obiectele, evenimentele reale. Visează se devină călător, să călătorească pe
diferite continente, în special îi plac peisajele de nisip, unde este posibilă viaţă. Împreună cu părinţii
călătoreşte prin Moldova la depărtări mari (20-30 km), itinerarele le compune singur. În finalul
consultaţiei se propune psihoterapie 1 pe săptămână. Mama cere explicaţii suplimentare asupra
diagnosticului fiului, deoarece un alt psihoterapeut a refuzat tratamentul din cauza complexităţii
tulburării.
Rezultatele investigaţiilor paraclinice: EEG - modificări uşoare de tip rezidual organic cu
tulburări vegetative, ECO-EG – semne de hipertensiune intracraniană lipsesc, confirmate de studiul
fundului ochiului.

139
 Concluzia psihologului – imaturitate emotivă, nevrotizare de tip obsesiv pe fondalul funcţiilor
intelectual-mnestice păstrate.
Examenul clinico-patopsihologic. Probele de desen CCO: la pacient am determinat un fond
depresiv al dispoziţiei, impact redus cu realitatea, dificultăţi de comunicare, evită mediul din cauza
nesatisfacerii, senzaţiei de ostilitate, respingere, absenţa controlului asupra instinctelor corporale,
intelectualizarea.
CE: la mamă am constatat introversie moderată, instabilitate emotivă înaltă, la adolescent –
instabilitate emotivă foarte înaltă, extraversie moderată. АRF: în procesul de educaţie se remarcă
insuficienţa interzicerilor şi sancţiunilor, adică părinţii nu pot să stabilească anumite limite în
comportarea adolescentului. Un asemenea tip de educaţie stimulează lipsa de voinţă în ceea ce
priveşte obligaţiunile, evitarea dificultăţilor.
Astfel, în psihogenia nevrozei formarea conflictelor intrapsihice la pacient se producea sub
influenţa factorilor de personalitate a părinţilor (a mamei), a relaţiilor reciproce familiale şi
procesului de educaţie.
Diagnosticul: Tulburare obsesiv-compulsivă. Gînduri şi acte obsesionale mixte. F 42.2
Iniţial timp de 2,5 luni pacientului a administrat farmacoterapie complexă: Tab. Rudoteli 0,01
(1/2) - 2ori pe zi; Tab. Triftazini 0,005 (1/4) – 2 ori pe zi; Tab. Cyclodoli 0,002 (1/4) - 2 ori pe zi şi
psihoterapie, ulterior timp de doi ani şi patru luni pacientul a beneficiat doar de psihoterapie.
S-a aplicat psihoterapie individuală şi familială «mamă-fiu», tatăl, în pofida invitaţiilor, la
şedinţe nu s-a prezentat, din cuvintele mamei, achita plăţile necesare pentru şedinţe.
Pe parcursul a. 2003, 2004, 2005 şedinţele se realizau 1 pe săptămână, timp de trei luni
(aprilie-iunie) în a. 2006 – de 2 ori pe săptămână.
Lucrul cu pacientul a fost prezentat pentru d-lui Мichel Ody Membru Titular al Societăţii
Psihanalitice din Paris în cadrul a patru seminare în Societatea de Psihoterapie Psihanalitică din
Moldova.
În ultimele 6 luni (ianuarie-iunie) ale a. 2006 psihoterapia era împiedicată de opunerea mamei
împotriva lucrului individual al medicului cu adolescentul. Ea nu ieşea din cabinet, insista asupra
analizei profunde a stării ei în lucrul comun cu adolescentul. La ea se manifesta simptomatologie
depresivă: plâns „fără cauze”, acuze de îndepărtare a fiului. În şedinţe aceasta se punea în legătură
cu doliul, neanalizat în istoricul ei, după mamă şi bunică. Mamei i-a fost propusă psihoterapie
individuală cu un alt psihoterapeut. Psihoterapia pacientului a fost finalizată la cererea mamei în
legătură cu ameliorarea stării copilului – pauza în perioada vacanţei a consolidat convingerea ei în
însănătoşirea fiului.
În perioada psihoterapiei a devenit posibilă separarea funcţionării adolescentului de
funcţionarea mamei: S. a devenit sine stătător, independent în raţionamente, s-a adaptat în mediul
semenilor săi, a absolvit cu eminenţă clasa 9, a apărut şi o domnişoară.
Catamneza la 7 luni după finalizarea tratamentului: este adecvat la şcoală, printre semenii săi,
acuze nu sunt, mama primeşte tratament.

Cazul clinic nr. 3

V., 15 ani, elev în clasa 9, hartă-anchetă nr. 98, s-a prezentat în Staţionarul de zi pe
30.09.2002 fiind însoţit de mamă în vârstă de 53 de ani, cu acuze de irascibilitate, cefalee,
hiperhidroză, fatigabilitate cu stări de leşin, greaţă, vomă.
Istoricul vieţii şi bolii. De la naştere este educat doar de mama, care a plecat din Abhazia de
la soţ şi familia sa în legătură cu relaţiile conflictuale. Naştere prin operaţie cezariană, alimentat
natural 2,5 ani, pentru a asigura copilului o alimentaţie valoroasă şi pentru profilaxia infecţiilor
intestinale. Din cuvintele mamei, dezvoltarea copilului depăşea vârsta: precoce a început să
vorbească cu fraze compuse, bine memoriza poezii lungi. Grădiniţa de copii nu a frecventat, se afla
sub supravegherea mamei, care continua să lucreze profesoară de limba engleză – lecţii particulare.

140
 La 4 ani a suportat o intoxicaţie alimentară – se înregistra stare de leşin, greaţă, vomă. Prima
dată se afla într-o instituţie curativă fără mama. Mama are sentimentul de culpabilitate, de frică de a
pierde fiul, nedumerire cum nu reuşit ea să recunoască produsul „otrăvit”. Intoxicaţia suportată cu o
perioadă astenică de lungă durată (fatigabilitate, tulburarea apetitului, dereglări digestive –
disbacterioză) a constituit un factor psihotraumatizant: până în prezent este suspicios, este atent cu
mâncarea, starea de anxietate este însoţită de leşinuri, greaţă, vomă. De câteva ori a suportat infecţii
respiratorii acute.
A mers la şcoală la 7 ani, începutul învăţământului fiind însoţit de o perioadă îndelungată de
adaptare, cu toate că copilul era bine pregătit pentru şcoală: se releva somnolachia, coşmaruri,
astenie, acuze de cefalee, vertije. Nu găsea limbă comună cu colegii de şcoală, semenii săi, era
irascibil, refuza comunicarea cu copiii. Mama lucra profesoară de limba engleză în şcoala unde
învăţa fiul, îl susţinea – se includea „în explicarea relaţiilor” cu părinţii colegilor lui de clasă, avea
conflicte cu colegii-profesori. Din clasa a 2 pacientul era sub supravegherea psihiatrului, regulat
administra tratament în condiţii de ambulatoriu. Din clasa a 3 învaţă la domiciliu – este eminent,
învaţă bine şi la şcoala de arte, cu mama suplimentar învaţă limba engleză, citeşte mult. De la 7 ani
studiază egiptologia. De la 11 ani mult timp se află în faţa calculatorului.
În perioada de pubertate (13 ani) au apărut tulburare a ciclului veghe-somn, tensionare
emotivă, impulsivitate afectivă din nimic, cefalee, absenţa interesului faţă de învăţătură, fostele
pasiuni (desen, egiptologie). De la vârsta de 14 ani de două ori pe an se tratează în Staţionarul de zi
(aceasta este a treia oară), ameliorările în starea pacientului sunt de scurtă durată – peste 2 luni apar
aceleaşi acuze. Continue învăţătura la domiciliu.
După caracter, temperament în perioada premorbidă pacientul se caracterizează prin
tempoul acţiunilor psihomotorii, inventivitatea, responsabilitate, stabilitatea ocupaţiilor înaltă,
intensitate şi durată a emoţiilor îndelungată, anxietate, sensibilitate la critică înaltă. Adiţional la
acestea, în caracterul pacientului se remarca agresivitatea pronunţată, capacitatea de a ceda scăzută,
comunicabilitate şi adaptivitate scăzută. Aceste particularităţi caracterologice în asociere cu
eforturile excesive de realizare a succeselor în genurile principale de activitate (şcoala, ocupaţiile
suplimentare) au putut contribui la evoluţia unui conflict intrapsihic de tip neurastenic.
Supraaprecierea, egocentrismul, sugestibilitatea înaltă în asociere cu o sensitivitate şi labilitate
înaltă corespund perioadei premorbide isterice cu posibila declanşare sub influenţa factorilor
psihotraumatizanţi a conflictului intrapsihic de tip isteric, a conflictelor între necesitatea realizării
şi frica insuccesului, între norme şi tendinţa spre o comportare agresivă cu avantaje psihologice de
TN: eliberarea de la şcoală, justificarea insucceselor, eşecurilor, căutarea autoafirmării,
recunoaşterii, semnificaţiei proprii.
Starea psihică la consultaţia primară: mama este neliniştită de starea fiului, vorbeşte despre
persistenţa simptomatologiei lui de-a lungul a trei ani. În cazul în care se vorbeşte despre perioada
de pubertate, ea povesteşte cu sentimentul de culpabilitate despre intoxicaţia gravă a fiului la vârsta
de 4 ani, subliniind, că din momentul naşterii lui „ei erau un tot întreg”. Ei sunt la fel de sensibili
faţă de ignoranţă, brutalitate, acum fiul refuză să înveţe la şcoală, la universitate, vrea să devină
„programator – autodidact”. Mama îşi exprimă nedumerirea: „De ce fiul ei, care avea aşa capacităţi
în copilărie, acum s-a schimbat complet?”. Ea a crescut într-o familie de inteligenţi: bunelul şi
bunica şi-au făcut studiile la Sorbona, au trăit 112 şi 102 ani, au trăit în civilizaţii diferite, nepotul îi
ţine minte, dar nu vrea să termine nici clasa 9! Ea îl pregăteşte pentru studii în America, acolo
condiţiile sunt mai bune. Pacientul o întrerupe: „Aceasta este viaţa mea şi eu am să trăiesc aşa cum
eu doresc!” În discuţia individuală el subliniază, că nu trebuie să facă ceea ce le trebuie la toţi:
„Mama cere un front lat – limbi, desen, eu merg în marş. Eu tind spre neobişnuit în multe lucruri, eu
sunt o persoană entuziastă: acum mă ocup de programare, anterior – de paleontologie, desen, puţin
de egiptologie”. Singur creează programe, colaborează cu prieteni de la internet-club. Vigurozitatea,
activitatea pacientului în procesul discuţiei se schimbă cu apatie, nelinişte. El explică aceasta prin
somnolenţă, absenţa interesului faţă de ceea ce se petrece în cabinet.

141
 Recunoaşte, că doreşte să se separe parţial de mama, deoarece încă nu este în stare să se
asigure. În partea finală a consultaţiei s-a propus consultaţii repetate odată pe săptămână în scopul
prelucrării a factorului psihologic în simptomatologia somatica şi comportamentul adolescentului.
Şi mama şi pacientul au fost de acord.
Rezultatele investigaţiilor paraclinice EEG - modificări uşoare de tip rezidual organic cu
tulburări vegetative, ECO-EG – semne de hipertensiune intracraniană lipsesc, confirmate de
cercetările fundului ochiului.
Examenul clinico-patopsihologic. Probe de desen: la pacient se urmăreşte: senzaţie
generalizată de absenţă a protecţiei, anxietate, sentimentul de agresivitate a mediului, frică,
preocupare de interacţiune cu mediul, dificultăţi patomorfe în tendinţa de a se deschide faţă de alţii,
căutarea de plăceri în fantezii, narcisism, agresiune, tendinţă conştientă de a menţine controlul,
insuficienţa, inaccesibilitatea căldurii psihologice acasă, sentimentul de respingere, de presiune a
mediului, ostilitate puternică (parţial interiorizată), rigiditate parţială cu tendinţe spre reacţii
explozive, necesitatea de a demonstra bărbăţie, putere, frustraţie puternică cu tendinţă de a evita
situaţiile neplăcute, conflict în sfera sexuală, egoism, dependenţă, feminitate, insuficienţa
autoactualizării, tensiune, izolare.
CE: mama cu introversie moderată, stabilitate emotivă înaltă, la adolescent – extraversie
moderată, neurotism înalt. Şi mama, şi adolescentul – persoane închise în sine, la întrebări se
străduiau să dea doar „răspunsuri bune”.
АRF: se relevă hiperprotecţie tolerantă, extinderea sentimentelor părinteşti, când asupra
adolescentului se transferă o parte din necesităţile nesatisfăcute în relaţiile cuplului (de ataşament,
dragoste), ceea ce stimulează la adolescent sentimente de gelozie, îndrăgostire, iar la mama – frica
faţă de independenţa copilului cu tendinţa de a-l reţine, proiecţia pe adolescent a calităţilor proprii
respinse, respingerea bărbăţiei la adolescent.
Astfel, în psihogenia tulburării la pacient este necesar de luat în considerare istoricul apariţiei
acesteia (mama din cauza conflictului a plecat de la soţ, de la familie din ţara natală),
particularităţile personale ale mamei, relaţiile cu fiul excesiv de apropiate, închise – „am fost un tot
întreg cu fiul de la naştere” (fiul – ca obiect narcisic al mamei), semnificaţia psihotraumatizantă
pentru mamă şi fiu a intoxicaţiei alimentare la 4 ani, particularităţile caracterului, temperamentului
în perioada premorbidă - dificultăţi de adaptare, de comunicare cu semenii săi, la şcoală.
Diagnosticul: Tulburare de somatizare F45.0
Pacientul a administrat 1) farmacoterapie: Sol. Acidi nicotinici 1%-1,0 i/m nr. 10 ; Sol. Vit.
B12 500γ nr. 10 ; Tab. Pyracetami 0,2 – 2 ori/zi ; Tab. Euphyllini 0,15 (1/4) – 2 ori/zi ; Tab.
Triampuri – o pastilă peste o zi; Tab. Diazepami 0,005 (1/2) – 2 ori/zi; Extr. Eleutherococci fluidi –
20 pic 2-3 ori/zi; 2) Fizioterapie – electroforeza regiunii gâtului, masaj tonic
Pentru aplicarea psihoterapiei recomandate pacientul şi mama nu s-au adresat. Este inclus în
lotul martor.
Comentarii. Perioada pubertată a pacientului se caracteriza prin modificări în relaţiile cu
mama, această perioadă caracterizându-se prin tendinţa spre o independenţă de părinţi, căutarea
Ego-ului său, a locului său în societate, adică procese de definire a adolescentului ca personalitate.
Sarcini de lungă durată în psihoterapia individuală a pacientului (incluzând discuţiile comune
«mamă-fiu») au fost considerate: separarea funcţionării adolescentului de funcţionarea mamei
pentru dezvoltarea personalităţii adolescentului.
În catamneză la 1 an şi 5 luni (17 ani) persistenţa simptomatologiei tulburării: a terminat
învăţând la domiciliu clasa a 9, ziua este pasiv, noaptea – activ în faţa calculatorului, refuză de a
continua studiile. Mama s-a înţeles şi a fost angajat în Internet-club la un programator cunoscut, nu
rezistă la programul de lucrul din cauza episoadelor de cefalee, fatigabilitate, regulat administrează
farmacoterapie prescrisă de neurolog.

142
 Tabelul 4
Repartiţia pacienţilor în grupurile clinice după particularităţile de caracter în perioada premorbidă
Datele privind pacientul Gradul de I II III χ² р
manifestare abs. % abs. % abs. %
Tempoul acţiunilor înalt 27 65,9 13 52 56 75,7 5,06 >0,05
psihomotorii medie, scăzut 14 34,1 12 48 18 24,3
Persistenţa, stabilitatea înaltă 18 43,9 12 48 38 51,4 0,59 >0,05
ocupaţiilor scăzută 23 56,1 13 52 36 48,7
Sugestibilitatea înaltă 40 97,6 25 100 72 97,3 0,68 >0,05
medie 1 2,4 0 0 2 2,7
Sensitivitatea înaltă 40 97,6 25 100 66 89,2 5,17 >0,05
medie, scăzută 1 2,4 0 0 8 10,8
Anxietatea înaltă 38 92,7 24 96 65 87,8 1,75 >0,05
medie, scăzută 3 7,3 1 4 9 12,2
Intensitatea excesivă 8 19,5 12 48 18 24,3 7,0 <0,05
manifestărilor emoţionale pronunţată 33 80,5 13 52 56 75,7
Durata manifestărilor durabile 32 78,1 25 100 66 89,2 7,28 <0,05
emoţionale de scurtă durată 9 21,9 0 0 8 10,8
Tendinţe de lider pronunţate 18 43,9 7 28 43 58,1 7,29 <0,05
scăzută 23 56,1 18 72 31 41,9
Timiditatea înaltă 17 41,5 11 44 22 29.7 2,49 >0,05
scăzută 24 58,5 14 56 52 70,3
Comunicabilitatea înaltă 16 39,1 3 12 34 45,9 9,19 <0,01
scăzută 25 60,9 22 88 40 54,1
Credulitatea înaltă 17 41,5 11 44 30 40,5 0,09 >0,05
scăzută 24 58,5 14 56 44 59,5
Agresivitatea înaltă 31 75,6 18 72 57 70,3 0,38 >0,05
scăzută 10 24,4 7 28 22 29,7
Capacitatea de a ceda înaltă 21 51,2 14 56 25 33,8 5,42 >0,05
scăzută 20 48,8 11 44 49 66,2
Responsabilitatea înaltă 11 26,8 14 56 31 41,9 5,74 >0,05
scăzută 30 73,2 11 44 43 58,1
Încrederea în sine pronunţată 21 51,2 9 36 42 56,8 3,22 >0,05
scăzută 20 48,8 16 64 32 43,2
Interes deosebit pentru înalt 21 51,2 10 40 41 55,4 1,78 >0,05
colectivitate scăzut 20 48,8 15 60 33 44,6
Adaptare la situaţii, medie 6 14,6 0 0 7 9,5 3,95 >0,05
împrejurări noi scăzută 35 85,4 25 100 67 90,5

143
 Tabelul 5
Repartiţia pacienţilor în grupurile clinice în funcţie de factorii patogeniei TN
Datele privind pacientul I II III χ² р
abs. % abs. % abs. %
Încălcarea regimului absentă 6 14,6 3 12 11 14,9 0,13 >0,05
de muncă-odihnă de grad moderat 35 85,4 22 88 63 85,1
Încălcarea regimului absentă 10 24,4 4 16 15 20,3 0,69 >0,05
alimentar de grad moderat 31 75,6 21 84 59 79,8
Situaţii stres 14 34,2 12 48 18 24 6,46 >0,05
psihotraumatizante conflicte 23 56,1 11 44 42 56,8
separare, doliu 4 9,8 2 8 14 18,9
Traume psihice acute 15 36,6 12 48 17 22,9 6,15 <0,05
Traume psihice cronice 26 63,4 13 52 57 77,1
În psihogeneza conflictul de tip isteric 19 46,3 9 36 30 40,5 0,74 >0,05
Conflictul de tip neurastenic 15 36,6 6 24 6 8,1 14,18 <0,01
Conflictul de tip obsesiv-psihastenic 7 17,1 13 52 32 43,2 10,62 <0,01
Alt conflict 1 2,4 3 12 7 9,5 2,52 >0,05
Avantajele psihologice din TN 41 100 24 96 70 94,6 2,26 >0,05
Evitarea soluţionării problemelor dificile 37 90,2 24 96 53 71,6 10,32 <0,01
Căutarea tutelei, compătimirii, 30 73,2 16 64 36 48,7 6,91 <0,05
solicitudinii
Căutarea autoafirmării, recunoaşterii, 22 53,7 17 68 44 59,5 1,33 >0,05
semnificaţiei proprii
Justificarea eşecurilor, lipsei de realizare 12 29,3 10 40 15 20,3 3,98 >0,05
Evitarea unor însărcinări la şcoală, 16 39 10 40 13 17,6 8.28 <0,05
grădiniţa
Evitarea unor însărcinări acasă 13 31,7 8 32 7 9,5 10,9 <0,01
Eliberarea de la şcoală 7 17,1 6 24 10 13,5 1,51 >0,05
Un alt avantaj psihologic 2 4,9 2 8 10 13,5 2,32 >0,05
Conflict între necesitatea independenţei 14 34,2 8 32 24 32,4 0,05 >0,05
şi dependenţă
Conflict între necesitatea realizării şi 15 36,6 7 28 33 44,6 2,34 >0,05
teama eşecului
Conflict între tendinţele de manifestare a 16 39 9 36 38 51,4 2,62 >0,05
comportament agresiv şi suprimarea
acestuia
Conflict între tendinţa majoră de a se 15 36,6 12 48 38 51,4 2,34 >0,05
afirma şi absenţa recunoaşterii
realizărilor
Alt conflict 15 36,6 6 24 18 24,3 2,20 >0,05

144
 Tabelul 9
Rezultatele tratamentului în funcţie de factori clinico-catamnestici ai pacienţilor
Datele privind pacientul Efect pozitiv Absenţa χ² p
efectului
abs. % abs. %
Sex masculin 47 44,8 58 55,2 4,61 < 0,05
feminin 23 65,7 12 34,3
Forme clinice ale I 12 29,3 29 70,7 11,47 < 0,01
TN II 12 48 13 52
III 46 62,2 28 37,8
Antecedente heredocolaterale 15 55,6 12 44,4 0,41 > 0,05
1) psihopatie
2) TN 23 50 23 50 0,00 > 0,05
Sarcina pe fondalul tensiunii afective sau 47 56,6 36 43,4 3,58 > 0,05
stării nevrotice a mamei
Starea nou- născut la termen 59 48,8 62 51,2 0,55 > 0,05
născutului prematur 11 57,9 8 42,1
Retenţia formării controlului sfincterian 8 33,3 16 66,7 3,22 > 0,05
Nevropatie 31 46,3 36 53,7 0,72 >0,05
Vârsta tatălui la până la 20 ani 2 16,7 10 83,3 5,83 <0,05
momentul naşterii 68 53,1 60 46,9
21-41 ani
copilului
primul 17 39,5 26 60,5 3,05 > 0,05
Al câtelea copil în
al doilea şi mai mult 27 51,9 25 48,1
familie
unicul 26 57,8 19 42,2
completă 32 42,1 44 57,9 4,29 > 0,05
Se educă în familie incompletă 18 62,1 11 37,9
de bunici, rude 20 57,1 15 42,9
deschis-conflictuale 37 56,1 29 43,9 2,49 > 0,05
Relaţiile reciproce
tensionate 17 40,5 25 59,5
ale părinţilor
neutru-bune 16 50 16 50
Atitudinea negativă 15 53,6 13 46,4 0,51 > 0,05
pacientului faţă de selectiv-pozitivă 25 46,3 29 53,7
alţi copii în familie instabilă 30 51,7 28 48,3
Încălcările în pronunţate 52 46,1 61 53,9 3,72 = 0,05
educaţie moderate 18 66,7 9 33,3
Prezenţa camerei, patului separat 26 37,1 19 27,1 1,61 > 0,05
Persistenţa şi înaltă 40 58,8 28 41,2 4,12 < 0,05
stabilitatea scăzută 30 41,7 42 58,3
ocupaţiilor
dificultăţi 53 46,1 62 53,9 3,94 < 0,05
Adaptarea la şcoală,
pronunţate
grădiniţa de copii
dificultăţi moderate 17 68 8 32
Afecţiuni respiratorii acute în 70 51,9 65 48,1 5,19 <0,05
anamnesticul
Satisfacerea de nu este satisfăcut 39 44,4 49 55,6 3,06 > 0,05
procesul de instruire satisfăcut 31 59,6 21 40,4

145
 Tabelul 11
Rezultatele tratamentului în funcţie de simptomocomplexe clinice la pacienţi
Datele privind pacientul Efect pozitiv Absenţa χ² р
efectului
abs. % abs. %
Frica de deces prin asfixie, stop cardiac 7 43,7 9 56,3 0,28 >0,05
Frica de îmbolnăvirea părinţilor 21 48,8 22 51,2 0,03 >0,05
Frica de eşec în enurezis, insomnie 6 23,1 20 76,9 9,26 <0,01
Frica de şcoală 32 43,8 41 56,2 2,32 >0,05
Logofobia 9 75 3 25 3,28 >0,05
Frica de furtună 15 53,6 13 46,4 0,18 >0,05
Frica de întuneric 35 47,3 39 52,7 0,46 >0,05
Frica de singurătate 38 50,7 37 49,3 0,03 >0,05
Frica de animale, insecte 22 47,8 24 52,2 0,13 >0,05
Tahicardie, congestia feţei, sufocare, 21 67,7 10 32,3 5,01 <0,05
tremur
Compresiune în regiunea cordului 9 69,2 4 30,8 2,12 >0,05
Disconfort în regiunea abdomenului, vertije, 19 45,2 23 54,8 0,54 >0,05
uscăciune în gură
Greaţă, senzaţie de micţiune, de defecare 6 28,6 15 71,4 4,54 <0,05
imperioasă
Pavor nocturnus (fobii intensive nocturne cu 25 53,2 22 46,8 0,29 >0,05
agitaţie motorie, plâns)
Pierderea apetitului, selectivitate în mâncare, 29 54,7 24 45,3 0,76 >0,05
masticaţie lentă a alimentelor
Tulburare a ciclului veghe-somn 9 60 6 40 0,67 >0,05
Adormire dificilă, trezire precoce 48 52,8 43 47,3 0,79 >0,05
Somnambulism 10 45,5 12 54,6 0,22 >0,05
Coşmaruri 45 48,4 48 51,6 0,29 >0,05
Senzaţia de nod în gât 7 63,6 4 36,4 0,89 >0,05
Acţiuni de respectare a curăţeniei, ordinii 6 54,6 5 45,5 0,1 >0,05
Meditaţii obsesive fără soluţii 17 51,5 16 48,5 0,04 >0,05
Imagini obsesive, impulsuri de acţiune 10 66,7 5 33,3 1,87 >0,05
Ritualuri de prevenire a pericolului 8 72,7 3 27,3 2,47 >0,05
Dispoziţie depresivă, capriciozitate 64 48,9 67 51,2 1,07 >0,05
Pierderea intereselor 19 51,4 18 48,7 0,04 >0,05
Autoestimare pesimistă 37 53,6 32 46,4 0,71 >0,05
Abilitate redusă de concentrare 49 44,1 62 55,9 7,35 <0,01
Regres al deprinderilor de acurateţe 12 48 13 52 0,05 >0,05
Irascibilitate, brutalitate, încăpăţânare, 57 54,3 48 45,7 3,09 >0,05
neascultare
Comportament agresiv, furt din casă 20 58,8 14 41,2 1,4 >0,05
Fatigabilitate sporită cu tendinţă spre 14 58,3 10 41,7 0,81 >0,05
activitate
Astenie cu dureri musculare, cefalee, ameţeli 35 45,5 42 54,5 1,41 >0,05
Balbism 12 57,1 9 42,9 0,5 >0,05
Ticuri motorii simple 21 55,3 17 44,7 0,58 >0,05
Enurezis 12 31,5 11 73,3 3,66 >0,05

146
Des. 2. Casa, copacul, omul. V. 10 ani, hartă-anchetă nr. 112, Tic motor cronic F95.1

147
Des. 3. Familia mea. V. 10 ani, hartă-anchetă nr. 112, Tic motor cronic F95.1.

148
Des. 4. Familia mea. S., 10 ani, hartă-anchetă nr. 118, Somnambulism, F51.3.

149
Des. 5. Casă, copac, om. S., 10 ani, hartă-anchetă nr. 118, Somnambulism, F51.3.

150
Des. 6. Casă, copac, om. N., 16 ani, hartă-anchetă nr. 113, Tulburare de conduită asociată cu
tulburare nevrotică. Sindrom anxios-depresiv F92.8

151
Des. 7. Familia mea. N., 16 ani, hartă-anchetă nr. 113, Tulburare de conduită asociată cu
tulburare nevrotică. Sindrom anxios-depresiv F92.8

152
 Hiperprotecţie Atitudine Preferare la Extinderea Introversie
tolerantă dură copii conflictului între la părinţi
trăsăturilor părinţi în sfera de
A infantile educaţie
R
F
Relaţii „părinte-copil”

cronică
Personalitatea
Trauma pacientului Avantaj psihologic
psihică în perioada premorbidă
acută

Conflict
intrapsihic

Tulburări Tulburări anxios- Tulburări

somatoforme fobice, obsesive, comportamental
depresive - motorii

Sindrom Simptome somato- frica

vegetative Balbism Ticuri
astenic
Sindrom
Simptome obsesiv Deprinderi
Encoprezis Enurezis
depresive patologice

CCO
„Copac” „Om”
„Casa”
Tendinţe Agresivitate Impulsiuni
masohiste interiorizată Contact restrâns agresive,
Anxietate în cu realitatea,
relaţii, feminitate
preocupare orală
Sentimentul de tendinţa de erotism uretral
culpabilitate apărare probleme
Fixare de control
protectoare pe al furiei
fantazii

Farmacoterap. PI PF PG Farmacoterap.

Fără efect Efect pozitiv

Fig.24. Algoritm terapeutic în TN la copii şi adolescenţi.

153
 LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE ÎN TEZĂ
TN - Tulburare nevrotică
ICD – Clasificarea Internaţională a Maladiilor (ICD- 10)
CCO – Testul proiectiv «Casă, copac, om»
FM – Testul proiectiv «Familia mea»
CE – Chestionarul Eysenck H.
ARF – Chestionarul «Analiza relaţiilor intrafamiliale»
PI – psihoterapie individuală
PF – psihoterapie familială
PG – psihoterapie de grup
PT – psihoterapeut

154