Termenul de apărare a apărut pentru prima oară în 1894 în lucrarea lui Freud

„Psihonevrozele de apărare ”, fiind utilizat în mai multe lucrări ulterioare pentru a descrie lupta
eului împotriva ideilor sau afectelor dureroase insuportabile. Conceptul ,, mecanism de apărare”
este unul din conceptele de bază ale psihoanalizei, psihopatologiei, psihozei clinice, psihiatriei.
Mecanismele de apărare identificate în psihanaliză, reprezintă procedee psihice prin care Eul
este menajat de confruntrea directă cu conținutul subconștientului, adică pulsiunile și refulările.
Aceste mecanisme de apărare oferă un refugiu în fața situațiilor la care nu putem face față. Astăzi
lista mecanismelor este uriașă și nu există un coținut în privința numărului acestora. În
vocabularul Psihoanalizei (EdituraHumanistas, București, 2004), I. Laplanche și J.B. Pontalis
definesc apărarea ca ansamblu de operații a căror finalitate este de a reduce, de a suprima orice
modificare succeptibilă să pună în pericol integritatea și constanta individului psihologic. Însăși
conceptul mecanismului de apărare își datorează celebritatea în bună parte, Anei Freud ficei lui
Freud, care-i va consacra celei dintâi studiu monografic. În 1936 a fost când Anna Freud a
publicat „Eul și mecanismele de apărare”. Cartea a apărut într-operioadă în care psihanaliza se
străduia ambițioasă să exploreze profunzimile inconștientului. În contextul acelor ani, analiza
eului era privită cu suspiciune și ca o inițiativă superficială.
Anna Freud și-a justificat demersul susținând că trebuie să păstreze echidistanța între
suprafașă și abisuri(parte profundă a unui fenomen sau proces), considerând o eroare numai
explorarea adâncimilor.
Între anii 1972 și 1973 Anna Freud și Joseph Sandler poartă un dialog continuu referitor
la tem apărărilor ce se finalizează cu publicarea cărții lui Sandler „AnalizaApărărilor. Covorbiri
cu Anna Freud (1985/1989) în care aceste mecanisme sunt numite un gen de mașinărie mentală
inevitabilă ceea ce denotă caracterul lor inconștient, un sistem bine pus la punct și dinamic. O
altă contribuție importantă în domeniul apărărilor, mai ales a celor arhaice este a Melaniei Klein,
care vorbește despre Clivaj(al eului și al obiectului) control omniponent al obiectului, negarea
realității psihice, idealizarea și identificarea proiectivă.
Având în vedere că scopul mecanismelor de apărare este păstrarea unei hemeostazii, a
unui echilibru al aparatului psihic, este de la sine de înțeles că un subiect nu poate fi bolnav
pentru că posedă apărări după cum afirmă Daniel Widlocher.
Toate comportametele noastre pot fi considerate niște mecanisme de apărare, toate
atitudinile noastre fără excepție, fie sunt atitudini exteriorizate, comportamente manifestate sau
atitudini mintale, interioare și care au funcții de apărare în raport cu ceva. Tocmai aceste
mecanisme de apărare nu sunt în sine patologice, dar pot deveni și chiar și așa ele reprezintă
singurele mijloace de care dispune o persoană pentru care face față propriilor sale dificultăți,
oricât de dezorganizate sau comandabile ar putea părea pentru ceilelți.
Apărările nu sunt altceva decât un răspuns adaptativ în fața prăbușirii Eului, a morții
psihice și chiar poate fizice.Cu cât pulsiunei nu ise va permite satisfacerea , trăirea ei, cu atât ea
va crește cererea mai fregvent dreptul și cu atât energia investităîn apărari va crește, până când
tot eșafondajul se va prăbuși sub lupta dintre pulsiuni și Eul. Presiunea pulsională internă
carevrea nestingherit satisfacerea generează eului o angoasă pe măsura cererii; eul încearcă să o
limiteze cu o forță de sens opus pentru a contracara pericolul anihilării. Astfel apărările pot fi
rigide, inadaptate , împedicând funcționarea armonioasă, suplețea trăirilor și a vieții persoanei.
Mecanismele de apărare generate de teama în fața forței pulsionale pot fi ușor observate
în adolescență și climacterium(perioadă a vieții corespunzătoare încetării fiziologice a funcției
sexuale, în care au loc modificări hormonale somatice și psihice), prin excelențădouă perioade
diferite, când transformările corporale aduc cantități mari de energie pulsionară ce riscă să
dezechilibreze balanța instanțelor psihice și în debutul episoadelor psihotice, dacă ne referim la
patologie.
Motivele de defensă își au sursa în exterior, în relația cu ceilalți de la începutul vieții și cu
toți ceilalți importanți de la începutul vieții și cu toți ceilalți din sufletul și mintea acestora, în
modul cum a fost trăită de către eul subiectului acea realitte la acel moment, de cum a acționat ea
pe tensiunea dintre Eul și sine, de cum i-a făcut față, de afectul ce i s-a asociat; În inconștient
nimic nu trece, timpul și spațiul scapă legilor fizice, nimic nu se șterge, nimic nu se evaporă, ci
totul se înscrie în continuu, se multiplică, se deplasează, se repetă; tocmai de aceea, chiar dacă
modul de racție a unui subiect este exagerat în raport cu o situație prezentă din viața lui,
înseamnă, că în spatele ei seascunde ceva ce cândva a fost real, o reprezentare, un afect căruia nu
i-a făcut față.
Observara modalității în care Eul se raportează la realitate este cel mai important element
atunci când analizăm mecanismele de apărare;astfel, se pot pune în evidență apărării psihotice,
nevrotice și perverse. Eul se apără împotriva realității, care e negată, refuzată și înlocuită cu o
neorealitate, delirul, halucinațiile, în timp ce Eul nevroticului se apără de pulsiune, dar realitatea
se înscrie în psihic, iar în structura perversă a eului e clivat într-o parte care acceptă realitatea și
una care neagă percepția acesteia.
Ca o concluzie motivele ce generează apărări, aș spune că eul se apără împotriva simțirii
unui afect de neplăcere în raport cu satisfacerea unei pulsiuni, iar acest afect de neplăcere
corespunde unei defense împotriva excitației dezagreabile pe care eul le primește din exterior și
din interior atunci când exteriorul amenințător exte interiorizat. Mai mult Eul nu s-ar fi format
dacă exteriorul nu ar fi pus niște limitări pulsiunilor, dacă nu s-ar fi introiectat interdicțiile,
mediul, plăcerea, neplăcerea.
Mecanismele de apărare a eului, în psihanaliză reprezintă ca o serie reprezentativă de
operații care se opun ruperii echilibrului și dezagregării individualitățiibiopsihice. Eul fiind
socotit instanța ce asigură constanta individuală, mecanismele de apărare a eului se pun pe
seamasa, deși nu au întodeauna caracter conștient și sunt foare diverse.
Conceptul mecanismelor de apărare a stârnit interesul multor cercetări, numărul
documentelor consacrate ajungând la 1169 între anii 1991-1995.
Termenul „apărare„ a apărut pentru prima dată în 1894 în „Die Abwehr-Neuropsychosen”
articol ce aparținea lui Freud în care acesta vroia „să fundamenteze oteorie psihologică a isteriei
dobândite , a numeroaselor fobii obsesii și a unor psihoze halucinatorii”. Freud folosea termenul
de „psihonevroză” pentru a desemna o serie de afecțiuni în care etiologia este psihogena. În
viziunea lui Freud, simptomele întâlnite în cazul acestor afecțiuni sunt expresia simbolică a unor
conflicte petrecute în prima copilărie.
Având ca punct de plecare rolul apărării în cazul isteriei, Freud a încercat să identifice
locul ocupat în diverse tipuride apărare în celelalte psihonevroze. Astfel în 1896 Freud publică
„Noi observații asupra psihonevrozelor de apărare” în care sublinia ca apararea esteCentru
nucleic all mecanismului psihic răspunzător de respectiv nevroze.
Freud clasifică diverse nevroze în funcție de modalitățile defensive:
1. Conversiunea afectului, în cazul isteriei;
2. Transpunerea sau deplasarea afectului, în cazul nevrozelor obsesionale;
3. Respingerea concomitentă a reprezentării și a afectului sau proiecția, în cazul psihozei.
La Freud refularea este omniprezenta pentru toate tipurile de psihonevroză implică
inconștientul, refularea fiind originea constituirii inconștientului.
Pornind de la contribuțiiel tatălui său, Anna Freud descrie scopurile și motivele
apărărilor, întocmește un inventar al mecanismelor descrise daja și prezintă alte tipuri de apărare
(refuzul infantezie sau refuzul în cuvinte și acte). Apoi, abordând identificarea cu agresorul și
ceea ce ea numește „o formă de altruism”, A. Freud ridică și problema combinării dintre
mecanismele de apărare și problema utilizării lor alternative împotriva amenințărilorde ordin
intern și extern.
Aspectele majore care reies din modul cum funcționează apărarea pot fi scoase în
evidență răspunzând la următoarele întrebări:
1. Care este conținutul termenului de mecanism de apărare?
 Mecanismele de apărare sunt modalități care se dezvoltă pentru a proteja eul atât în
situații normale cât și în situații patologice. Ele sugerează un mod de funcționare asemănător cu
cel al unei mașini a sistemului psihic implicat. Mecanismul de apărare are unn caracter
inconștient și automat. Pentru a prezenta mecanismele de apărare, Freud le compară ca niște
arme: puști, laci sau chiar cu o tigaie și vede o relație între mecanismele de apărare și patologie.
El folosește termenul masură pentru toate elementele care îndeplinescfuncții defensive.
2. Împotriva cui se apără Eul?
După Freud mecanismele de apărare au două ținte: Pulsiunile sinelui și afectele legate de
aceste pulsiuni. Pulsiunile sinelui încercă să pătrundă în conștient pentru a fi satisfăcute aici sau
cu scopul să trimită spre conștient unii din derivațiile lor.
Astfel ia naștere conflictul dintre eu și pulsiuni. Afectele legate de pulsiunile sinelui de ex:
Iubirea, dezirenta, gelozia, durerea, doliul sunt supuse unor măsuri variate adoptate de eu, pentru
a le ține sub control. Freud consideră întodeauna apărarea ca fiind o apărare împotriva afectului,
în sensul că dacă nu am avea de a face cu un afect neplăcut, nu ne mai apăra.
În opinia psihanaliștilor Laplanche și Pontolis 1067 apărarea este legată la general împotriva
pulsiunii și doar selectiv împtriva reprezentărilor de care este legată pulsiunea, a situațiilor în
măsură să declanșeze pulsiuni dezagreabile pentru eu ori împotriva afectelor neplăcute.
3. Din ce motiv se apără Eul ?
După Freud există trei motive pentru care eul este nevoit să se apere: Frica de supra-Eu,
Frica de real, teama ca intensitatea pulsiunii să nu devină excesivă.
4. Ce înseamnă o apărare reușită?
Apărarea reușită este din punct de vedere al Eului și nu din termenii unei lumi exterioare
de adaptare la acestă lume. Criteriile de reusită sunt legate de următoarele scopuri: să impiedice
intrarea în conștiița a pulsiunii interzise, să îndepărteze angoasa conexarea pulsiunii, să evite
orice forma de neplăcere. În cazul refulării reușita apărării este afectivă atunci când orice
conștientizare dispare. Freud consider că o apărare reusita este ,,un lucru periculos” pentru care
constrânge domeniul competenței eului care falsifica realitatea. Ea poate avea consecințe
nefavorabile pentru sănătate sau pentru dezvoltarea ulterioară.
5. Ce este o apărare adaptativă?
Apărarea adaptativă facilitează atât homeostaza psihica cât și adaptarea subiectului la
mediu. Ca să fie adaptativă , nu trebuie sa anihileze complet afectul, să fie orientată pe termen
lung , să aibă o specificitate crescută, să nu blocheze ci dimpotrivă să canalizeze afectele astfel
încât utilizatorul tipurilor de apărare să devină o persoană agreabilă și atractivă.
6. Există apărări normale și apărări patologice?
 Apărările sunt atât normale cât și patologice. Atâta timp cât funcționarea mintală nu este
afectată în suplețea și armonia sa în adaptarea la real, apărările sunt benefice. În situația în care
acestea sunt prea rigide, prost adaptate realităților interne și externe sau de un singur tip este
vorba de apărări patologice pentru că sunt decalate în raport cu nivelul de dezvoltare al
individului sau situației improprii în care se află subiectul. Tendința acestor apărări este în
permanență să deformeze perceperea realității și să perturbe alte functii ale Eului.
7. Cum se definesc mecanismele de apărare?
Mecanismele de aparare, în numar de zece, au fost prezentate de Ana Freud la începutul
lucrarii sale ,, Eul și mecanismele de apărăre “ (1936). Lista A. Freud devenită clasică, cuprinde:
Refularea, regresia, formațiunea reacțională, izolarea, anularea retroactivă, proiecția,
introiecția, întoarcerea către propria persoană, transformarea în contrariu, sublimarea.
1. Refularea. Refularea este un prim mecanism de apărare ce începe să pună niște limite
în spațiul psihic. Aceasta stă la originea creării inconștientului, este prezentă în toate
mecanismele de apărare și reprezintă un prototip al reacției defensive; operație prin care partea
inconștientă a Eului respinge reprezentăți inacceptabile, inadmesibile legate de o pulsiune.
Refularea presupune trei timpi: refularea originară sau primară, creatoare de nuclee
inconștiente ce atrag la rândul lor, refularea altor reprezentări și afecte legate de primele lanțuri
asociative inconștiente și, un al treilea timp, când refulatul se întoarce prin intermediul
simptomelor, actelor ratate, viselor, fantasmelor. Refularea tot odată este și cel mai periculos
mecanism de apărare pentru că energia investită pentru menținerea conținuturilor refulate este
atât de mare, încât poate distruge, prin cauzarea amneziei, perioade întregi deviață a unui om
lăsându-l pradă fragmentării trăirii unei unități, afectându-i activ, din interior, toată existența,
sau, după cupă cum spunea Jacques Andre, ce e refulat constituie partea cea mai vie a memoriei
noastre, cea mai indestructibilă.
Refularea este respingerea în inconștient a unor reprezentări conflictuale care se mențin
active, ramânând totuși inacesibile conștientizării. Întoarcerea elementului refulat, ale cărei
consecințe pot fi anodine sau patologice, intervine în caz de eșec sau de insuficiența a refularii.
Freud semnala că acest mecanism este unul din numeroșii factori care contribuie la aparția unei
slabiri a memoriei sau unei deficiențe a amintirii. Widlocher vedea refularea ca fiind o falsă
uitare, selectivă, intenționată, care nu elimina afectul și nu este definitiv.
2. Regresia. Regresia este un mecanism de apărare a eului. Regresia e reacția
subiectului în fața unor pericole interne sau externe ce pot provoca angoasă, sau mai bine spus
pe care deja au provocat-o iconștient. Regresia ignoră timpul și aduce la suprafață forme
psihiceprimitive, ne duce mai puțin în timpuri revoluteși cât mai des ne poartă prin locuri de
care am rămas fixați în mod inconștient, pe care nu le-am părăsit niciodată.
Regresia constituie o revenire mai mult sau mai puțin organizată și tranzitorie-la moduri
de expresie anterioare gândirii, la conduitele sau relațiile obiectuale în fața unui pericol intern sau
extern susceptibil de a provoca un exces de angoasă sau defrustare. Pe versântul psihic, în timp
ce forțele de maturizare și adaptare tind să sporească eficiența funcțiilor eului fidelității realității,
apărările împotriva neplăcerii acționează în sens contrar și la rândul lor alterează funcțiile eului.
Regresiile pot fi ,,benigne” , cele puse în slujba eului și ,,maligne” cele de peversantul patologic.
3. Formațiune reacțională. Formațiunea reacțională Este ,, o modificare a caracterului
permițând o economie a refulării , având în vedere faptul ca unele tendinte inacceptabile le
suntsubstituite tendinte opuse , care devin permanente. În scrierile lui Freud se găsesc o serie de
trăsături de caracter reacțional: dezgust, pudoare și morala, trasaturi legat de ,,caracterul ”.
Altruismul este vazut de Freud ca o formațiune reacțională, pentru că se înregistrează o
transformare a egoismului în altruism și a cruzimii în compasiune.
4. Izolarea. Izolarea Poate fi o eliminare a efectului legat de o reprezentare ( amintire,
idee, gând) conflictuală în timp ce reprezentarea în cauză rămâne conștientă sau o separare
artificială între două idei sau doua comportamente care în realitate sunt legate, relația
lor neputând fi recunoscută de către subiect fără o anumită angoasă. Izolarea este un mecanism
aflat adesea în legatura cu nevroza obsesională pentru că așa cum subliniază Freud: ,, cautând să
împiedice asociațiile” punerea în legătura a gândurilor, el ( bolnavul) urmează una dintre legile
cele mai vechi ale nevrozei de constrângere , tabuul atingerii , izolarea este suprimarea
posibilității de contact.
5. Anularea retroactivă. Este ,, iluzia potrivit căreia ,un eveniment, o acțiune sau o dorință
conflictuală ar putea fi anulate grație puterii absolute a unei acțiuni sau dorințe ulterioare,
considerate a avea un efect de distrugere retroactivă. Se prezintă sub trei forme utilizate diferite
între ele:
- Succesiunea a două formule verbale sau a două conduite diferite, a doua suprimând-o pe
cea dintâi în mintea persoanei care folosesc acest mecanism;
- Actiunea care posedă puterea magică de distrugere trebuie sa fie inversul celei dintâi
care ar putea fi eficientă;
-O experiență neplacută este repetată prin înversarea rolurilor, fiind astfel anulată.
Anularea în cele trei forme se referă la ,,un eveniment, o emoție pulsională sau un
traumatism.
 5. Proiecție. Este un mecanism de apărare și reprezintă principala apărare a personalității
paranoide și cobstă în principal în atribuirea celorlalți a propriilor intenții, tendințe, pulsiuni și
dorințe.
Este operația prin care subiectul expulzează în lumea exterioară gândul , afecte și dorințe
de care nu are știința sau pe care le refuză în el atribuindu-le altora, persoane sau lucruri din
mediul său înconjurător. Proiecția apare în cadrul unei activări defensive care eliberează eul de o
neplăcere, dar se manifesta în multe moduri de gândire sau functionare non – patologice. Ea este
mecanismul psihic mobilizat când se pune problema investigării personalității, obiectului
probelor proiective.
Freud este cel care a introdus termenul de proiecție în vocabularul psihoanalizei și l-o
ilustrat în legătura cunevroza și angoasa.
8. Introiecția. Vorbim de introiecție atunci atunci când o persoană asimilează ceva din
exterior ca și cum i-ar aparține, îl adoptăși îl asumă. Introiecția acționează cu un scop precis și
anume, apărarea împotriva angoasei dar și intensificarea funcțiilor psihice. Acest mijloc de
apărare are rolul unui asimilatcât mai multe relații exterioare pentru a putea face față frustrării.
În literatura de specialitate există două semnificații ale noțiunii de introiecție: Compensarea unei
realități frustrante și maturizarea individuală.
Mecanismul psihologic al introiecției este legat de aspectele pozitive din afară. Dacă în
ceea ce privește proiecția, subiectul proiectează ceea ce nu-i place, în ceea ce privește introiecția,
persoana în cauză asimilează lucrurile plăcute, deaceea introiecțiaeste etapa importantă în
constituirea eului.
Introiecția continuie includerea fantasmatică a obiectului, a unei părti a acestei sau a
legăturii cu el– care servește eului drept reper pentru întelegerea obiectului exterior de care
detașarea devinea stfel posibila. Introiecția este conceputa în strânsă legătură cu proiecția pentru
ca mecanismele introiecției și proiecției nu constituie doar un aspect esențial al funcției eului- ele
sunt rădăcina lui, instrumentul formării lui.
9. Întoarcerea către propria persoană.
Este refuzarea inconștientă de către subiect a propriei agresivități, pe care o deturnează din spre
celălalt pentru a o reduce asupra propriei persoane, poate fi la originea unor sentimente de
culpabilitate, a unei nevoi de pedepsire, a unei nevroze de eșec sau a unor tentative de
autodistrugere.
Exista persoane care nu suportă existența unor pulsiuni negative în interiorul lor și încearcă să se
debaraseze de acestea ca de propriul dușman. Subiectul poate refuza orice satisfacție și orice
drept la reușită și abordează o conductă de autopedepsire care poate conduce la o nevroza de
eșec. Se ajunge până la agresarea propriului eu corporal, ajungându-se la false accidente sau
chiar acte sinucigașe.
10. Transformarea în contrariu.
Mecanismul de apărare al transformării în contrariu constă în înlocuirea unei pulsații cu o alta pulsiune contrară.
Acest mecanism de apărare a mai fost cunoscut și sub numele de răsturnare în contrariu sau modificarea în
contrariu. În acelaș timp în cadrul transformării în contrariu se poate modifica nu numai pulsiunea , dar și obiectul
pulsiuniiși astfel putem avea de a facecu înlocuirea propriei persoane cu o altă persoană.
Este un mecanism în care pulsiunea conflictuală este nu numai refulată ci și înlocuită
printr-o pulsiune contrară. Pentru a desemna acest mecanism de apărare , au fost folosite trei
sinonime:
-,,rasturnarea în contrariu “ ( 1915a / 1968) aparținând lui Freud,
-transformarea în contrariu ( 1936 / 1993),
-modificarea în contrariu ( 1936 / 1993). Ultimele doua interpretari apartin Anei Freud.
11. Sublimarea.
La Freud doua sensuri:
-desexualizarea unei pulsiuni având drept țintă o persoană care ar putea fi dorința sexuală.
Transformată în tandrețe sau în prietenie, pulsiunea îsi schimbă scopul, dar obiectul ramâne
același.
-derivare a energiei unei pulsiuni sexuale sau agresive în spre activități valorizate social.
Pulsiunea se deturnează atunci de la obiectul și scopul său ( erotic sau agresiv) primitiv, fără a fi
însă refulată. Anna Freud citează sublimarea imediat după lista celor nouă apărări clasice și
semnalează că aceasta aparține mai mult normalitații decât nevrozei. Mai târziu revine,
considerând că este un mecanism de apărare deoarece se constată scăderea plăcerii în raport cu
aceea pe care ar fi provocat-o satisfacerea instinctelor.
10. Anticiparea
Anticiparea apare pe durata unei situații conflictuale și constă în a-ți imagina viitorul:
-experimentând dinainte propriile reacții emoționale;
-prevâzând consecințele a ceea ce s-ar putea întâmpla;
-plănuind diferite răspunsuri sau soluții posibile;
De patologie este legată absența anticipării. Ea este prezentă la omul sănătos, iar
melancolicul nu își imaginează nimic. Patologică este anticiparea- catastrofa a fobicilor,
hipondrilor și a mariilor anxioși, în cazul lor fiind vorba despre un simptom nu despre un
mecanism de apărare.
11. Afirmarea de sine prin exprimarea sentimentelor.
 Trăind un conflict emoțional sau un eveniment exterior stresant persoana care utilizează
acest mecanism de apărare își comunică fără ocolișuri sentimentele și gândurile, într-un mod
care nu este nici agresiv nici manipulator. „Fundamenteleacestui mecanism de apărare sunt:
refuzul ferm al cererilornerezonabile ale altora, exprimarea opiniilor proprii, a fricii,
afecțiunii, trandeții, a emoțiilor resimțite etc.
Afirmarea de sine este utilă în gestionarea unei situații conflictuale, rezultate în urma unei
comunicări dificile cu ceilalți.
Exprimându-și tristeția, individul găsește o ușurare, dar declanșează mecanismul de apărare
afilierea.
12. (De)Negarea. Este un mecanism de apărare reprezentat prin refuzul de a-și recunoaște
paternitatea gândurilor, dorințelor, sentimentelor imediat după formularea lor prin refuzul de
către subiect a unei interpretări exacte care îl privește, formulate de un interlocuitor. În
limbajul curent, o denegare poate fi o minciună conștientă menită să intimideze un adversar,
o încurajare pe care o persoană și-o adresează înșiși, ca autosugestie sau o justificare de rea-
credința. Pentru a putea vorbi despre o (de)negare apărare, enunțul și negarea sa trebuie să se
refere la elementele purtătoare ale unui conflict inconștient, care sunt refuzate din chiar acest
motiv. În situația în care interlocuitorul se înșeală în înterpretarea sa de negarea practicată a
subiectului își găsește justificarea.
13. Indentificarea cu Agresorul. Desemnează faptul ca un subiect, confruntat cu un pericol
exteriorse identifică cu agresorul sau în diferite moduri evidențiate de Laplanche și
Pontolis(1967).
-Fie reluând pe cont propriu agresiunea ca atare.
-Fie imitând fizic sau persoana morală a agresorului.
-Fie adoptând anumite simboluri de putere care îl caracterizeazăpe agresor.
Este un mecanism complex, care combină mai multe aspecte: a se identifica, și apoi a
exterioriza, a proiecta. Nu este o manifestare agresivă directă, ci un răspuns elaborat
împotriva angoasei.
14. Înlăturarea este o tentativă de respingere voluntară în afara câmpului conștiinței, a unor
probleme sentimente sau experiențe care îl frământă sau îl neliniștesc pe subiect.
Posibilitatea înlăturării din minte a pulsiunilor despre care subiectul știe că sunt contabile și
cărora le rezistă este și ea parte aliatorie. Freud recunoaște că ,, îmblânzirea” pulsiunilor nu
merge în mod cert până la a le face să dispară, astfel încât să nu să se mai poată vorbi de ele
niciodată.
 15. Retragerea apatică este o detașare cu rol de proiecție, compusă din indiferența afectivă,
din restricții în relațiile sociale și activități exterioare și din supunerea pasivă în fața
evenimentelor, care permite unei persoane să suporte o situație foarte dificilă. Personalitatea
schizoidă reprezintă printr-un mod general de indiferentăla relațiile sociale și de restricție a
registrului afectiv este apropiatăde retragerea apatică, diferența fiind ca prima este
permanentă în timp ce retragerea apaticăasemeni celorlalte mecanisme de apărare apare doar
în anumite circumstanțe, perturbând activitatea.
16. Umorul constă în prezentarea unei situații trăite ca traumatizante astfel încât să fie
reliefate aspectele ei plăcute, ironice, insolite. Numai în acest caz (umoraplicat și eși), umor
poate fi considerat un mecanism de apărare. Eul se refuză să se lase copleșit de o realitate
neplăcută și lansează lumii exterioare un fel de sfidare, el dovedește astfel ca situațiile
traumatizante îi provoacăplăcere. Astfel prin triumful narcismului, eul își afirmă
invicibilitatea fără a abandona terenul sănătății psihice acest fapt diferențiind umorul de
omnipotenta psihotică. De astă data și supraeul oferă sprijin, aici pirzându-și rolul obișnuit de
judecător sever.
Cunoașterea mijloacelor de apărare este foarte importantă pentru că pe lânga o mai bună
întelegere a funcționării psihicului permite și o serie de aplicații în practica clinică unde servesc
drept indicatori ai funcționării psihicului la pacienții în curs de psihoterapie sau ca indicii
diagnostici în de evolutie în cazul tulburărilor psihopatologice. Deasemenea folosirea
mecanismelor de apărare a devenit curentă în domenii ca prevenția și educația sanitară, medicina
tulburărilor fizice sau selecția profesională, a apărut necesitatea studierii ontogenezei și evoluției
în cursul ciclului de viață a mecanismelor de apărare.