Sunteți pe pagina 1din 18

CURS I

DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL PSIHOPATOLOGIEI

Născută în marginea practicii medicale psihiatrice, psihopatologia


poate releva lucruri esenţiale despre om, despre infrastructura existenţei
conştiente şi aduce mărturie despre situaţii limită în care persoana umană
conştientă alunecă spre minusul dezorganizării si anulării specificităţii sale,
afirmă M. Lăzărescu (1989) abordând domeniul dintr-o perspectivă
antropologică.
Dicţionarul LAROUSSE consideră că există o sinonimie între
psihopatologie si psihologia patologică (disciplina având drept obiect
studiul tulburărilor de comportament, de conştiinţă si de comunicare – N.
Sillamy, 1995).
Psihopatologia îsi propune să pătrundă în universul morbid al
subiectului (N. Sillamy, 1995) pentru a cunoaşte viaţa psihică anormală în
realitatea sa, mijloacele sale de exprimare, raporturile sale de ansamblu
(K. Jaspers, 1928). Simptomele nu sunt abordate într-o perspectivă
organică prin care s-ar răspunde la întrebarea „de ce?”, ci într-o
perspectivă funcţională care se referă la desfăşurarea acestora în
comportamente anormale răspunzând la întrebarea „cum?”.
Psihopatologia este un studiu sistematic al trăirilor anormale,
cunoaşterii si comportamentului; studiul manifestărilor tulburărilor mintale
(A. Sims, 1995). Acest autor subliniază cele două direcţii importante ale
psihopatologiei: cea explicativă – aflată în raport cu construcţiile
teoretice, si cea descriptivă – care descrie si clasifică experienţele
anormale relatate de pacient sau observate în comportamentul său.
K. Schneider vorbeşte de psihopatologia clinică (1955) ca fiind
studiul anormalităţii psihice prin referire la cazuri clinice care conduc la
cunoaşterea simptomelor psihopatologice şi la diagnostic. Folosind metoda
descriptiv-analitică, psihopatologia clinică s-ar afla, în opinia acestui autor,
sub semnul unui dualism empiric: pe de o parte abordarea anomaliilor
psihice ca varietăţi anormale ale fiinţei psihice, iar pe de altă parte
abordarea acestora drept consecinţă ale bolilor si malformaţiilor. În acest
fel conceptele utilizate si diagnosticele se subordonează atât direcţiei
somatice, cât si celei psihice. Este evidentă legătura psihopatologiei cu
psihologia medicală căreia îi oferă mijloacele de abordare ale unor situaţii
decurgând din cunoaşterea topografiei si dinamicii unor situaţii patologice.
noţiunile de psihopatologie vor face întotdeauna parte structurală din
corpul psihologiei medicale.

Una din afirmaţiile cele mai frapante ale lui Freud este că viaţa
omului considerat normal nu diferă calitativ de cea a celui anormal,
nevrotic (care suferă de diferite simptome ca frică inexplicabilă,
deprimare, absenţă, răceală afectivă, lipsa sentimentului sensului vieţii
etc.). Cu alte cuvinte, nu există graniţă de netrecut între normal şi anormal
în viaţa psihică.
Desigur că această afirmaţie ne frapează pentru că în general se consideră
că anormalitatea psihică (nevroza) intră automat în colimatorul
psihoterapeutului sau psihiatrului. Că ea trebuie tratată cu mijloacele

1
specifice psihoterapiei sau ale medicinii psihiatrice. Ne-am obişnuit să
facem distincţie clară între sănătos şi nesănătos din punct de vedere
psihic, ceea ce ne determină să manifestăm anumite rezerve sau chiar
repulsie faţă de problemele psihice.

2
Organizarea personalităţii

Modul de organizare al personalităţii utilizat frecvent în psihopatologie


este cel preluat din psihanaliză. Noţiunea de "personalitate" este
desemnată de Freud sub denumirea de "aparat psihic" = un sistem
funcţional cu o organizare specifică, sub forma unui model ierarhic
stratificat format dintr-o serie de trei instanţe specializate din punct de
vedere funcţional şi dispuse succesiv de jos în sus:

Inconştientul
Reprezintă primul sistem definit de către Freud ca fiind rezervorul de
conţinuturi refulate cărora li s-a refuzat accesul la sistemele superioare de
preconştient şi conştient prin acţiunea de refulare.
Caracteristicile sale esenţiale sunt:
a) Conţinuturile sale sunt reprezentanţi ai pulsiunilor;
b) Aceste conţinuturi sunt accentuate de mecanisme specifice procesului
primar în special condensarea şi deplasarea.
Condensarea: este una din principalele modalităţi de funcţionare a
proceselor inconştiente prin care mai multe lanţuri asociative capătă o
singură reprezentare situată la intersecţia acestora.
Deplasarea: este mecanismul prin care accentul, interesul, intensitatea
unei reprezentări se pot detaşa de aceasta pentru a trece la alte
reprezentări iniţial mai puţin intense, dar legate de aceasta printr-un lanţ
asociativ.
c) Conţinuturile inconştiente au la dispoziţie o mare cantitate de energie şi
caută mereu să penetreze spre instanţele superioare. De regulă acced
numai după ce au fost modificate sub formă de compromis de către
cenzură.
d) Dorinţele din copilărie sunt cele care cunosc cea mai mare fixaţie în
inconştient.
Din punct de vedere topic, în special Jung (discipol şi apoi critic al lui
Freud), subliniază faptul că inconştientul este structurat pe trei niveluri:
I. Inconştientul instinctual sau instinctogen care cuprinde pulsiunile
elementare (instincte, trebuinţe, ş.a.m.d.).
II. Inconştientul personal care reuneşte toată istoria personală a
individului: experienţe personale, conflicte, traume, frustrări, etc.
III. Inconştientul colectiv - rezervorul amintirilor emoţionale ale întregii
umanităţi reprezentate de arhetipuri.

Subconştientul sau preconştientul iniţial a fost folosit de Freud ca


sinonim al inconştientului.
Termenul de "subconştient" a fost rapid abandonat de Freud din cauza
ambiguităţii sale: este înţelegerea în sens topic ca fiind ceva ce se află
dedesubtul conştiinţei.
Termenul de preconştient pare mai adecvat, dacă ne referim la cea
de a doua instanţă a personalităţii aflată la limita de tranziţie dintre
conştient şi inconştient. La acest nivel operează cenzurarea individului
care filtrează pulsiunile inconştientului, precum si reprezentările simbolice,
conflictele, ş.a.m.d.

3
Conştientul este instanţa superioară aflată în vârful aparatului psihic. Aici
acţionează atât informaţiile venite din mediul extern, factorii sociali şi
culturali, precum şi de la nivelul structurilor (instanţelor) inferioare:
inconştient şi preconştient.
2.3.1. Din punct de vedere funcţional această instanţă a personalităţii se
opune atât inconştientului, cât şi (în mai mică măsură) preconştientului.
Din punct de vedere structural conştientul este structurat pe două niveluri
Eu şi SupraEu.
Din punct de vedere energetic, se caracterizează printr-o mare energie
vitală.
A. Eu-l (Ich) este instanţa personalităţii situată între Sine şi SupraEu.
1. Din punct de vedere topic Eu-l se află în relaţie de dependenţă atât faţă
de Sine cât şi faţă de SupraEu.
Deşi se afirmă ca mediator, ca reprezentant al intereselor totalităţii
persoanei, autonomia sa este relativă.
2. Din punct de vedere dinamic Eu-l reprezintă în special
conflictul nevrotic, polul defensiv al personalităţii, prin mecanismele sale
de apărare.
3. Din punct de vedere economic este un factor de legare a proceselor
psihice.
B. SupraEu-l (Uber-ich) - instanţă descrisă de Freud ca fiind un judecător
sau cenzor în raport cu Eu-l şi având ca funcţie conştiinţa morală
autoobservarea, formarea idealurilor. Clasic este definit ca fiind
moştenitorul complexului lui Oedip, constituit prin interiorizarea
exigenţelor şi interdicţiilor parentale deşi unii psihanalişti consideră că
formarea SupraEu-lui are loc mai devreme în stadiile pre oedipiene.
C. Sinele- este un rezervor primitiv şi neorganizat de impulsuri, izvorul
emoţional al impulsurilor şi al dorinţelor impulsive, locul reprezentărilor şi
comportărilor arhaice şi al refulărilor.reprezintă sursa energetică a
sistemului psihic.
3. Mecanismele personalităţii in psihanaliză

Aşa cum există o anumită organizare structurală a personalităţii, specifică


psihanalizei, tot aşa există
Instanţele de bază ale personalităţii au o dinamică ce se caracterizează
printr-o serie de mecanisme funcţionale:
- refulare
- sublimare
- deplasare
- simbolizare
- cenzurare
Mecanismele personalităţii în psihanaliză au un numitor comun: toate se
referă la regimul pe care îl îmbracă dinamica pulsiunilor, mai exact spus
modalitatea prin care aceste pulsiuni părăsesc sfera inconştientului pentru
a accede în cea a conştientului a Eu-lui, sau dimpotrivă, se reîntorc în sfera
inconştientului ca pulsiuni refulate.
1. Refularea este operaţia prin care subiectul încearcă să respingă sau să
menţină în inconştient reprezentări (gânduri, imagini, amintiri) legate de o
pulsiune.

4
Refularea se produce în cazurile în care satisfacerea unei pulsiuni -
susceptibilă prin ea însăşi să producă plăcere - riscă să provoace
neplăcere în raport cu alte exigenţe. Refularea aparţine atât registrului
psihologiei cât şi psihopatologiei.
Teoria refulării este piatra unghiulară pe care se sprijină întregul edificiu al
psihanalizei. Termenul apare încă de la Herbart dar a fost remarcat şi
descris de Freud ca un fapt clinic încă de la primele cazuri de tratare a
isteriilor la care Freud constată că pacienţii par să nu aibă acces la numite
amintiri care-i păstrează însă întreaga forţă când sunt regăsite.
"Este vorba despre lucruri pe care bolnavul voia să le uite şi pe care în
mod intenţionat le menţinea, respingea, refula în afara gândirii sale
inconştiente"
a) Din punct de vedere topic refularea este considerată ca o operaţie
defensivă a Eu-lui.
b) Din punct de vedere economic refularea presupune un joc complex al
dezinvestirilor, reinvestirilor şi contrainvestirilor ce vizează pulsiunile.
c) Din punct de vedere dinamic problema esenţială o constituie motivele
refulării - de ce o pulsiune a cărei satisfacere produce prin definiţie plăcere
ajunge să genereze neplăcere astfel încât declanşează operaţia refulării ?
Diferenţierea topică a aparatului psihic permite afirmarea că ceea ce este
plăcere pentru un sistem este neplăcere pentru un altul în speţă Eu-l, dar
aceasta presupune explicaţii în legătură cu ce anume face ca anumite
exigenţe pulsionale să fie contrare Eu-lui. Freud însuşi refuza o soluţie
teoretică a problemei: se poate considera pulsiunea însăşi ca fiind
periculoasă pentru Eu, ca agresiune internă, se poate raporta în ultimă
instanţă orice pericol la relaţia individului cu lumea exterioară - pulsiunea
fiind periculoasă ca urmare a prejudiciilor reale pe care le poate aduce
satisfacerea sa.
2. Cenzura - funcţia care tinde să interzică dorinţelor inconştiente şi
formaţiunilor care derivă din aceasta, accesul la sistemul preconştient-
conştient. După Freud cenzura este o funcţie permanentă ce constituie un
baraj selectiv între sistemul inconştient pe de o parte şi preconştient-
conştient pe de altă parte aflându-se aşadar la originea refulării.
Efectele ei devin mai clare când slăbeşte, într-o anumită măsură, ca în
timpul visului: în timpul somnului conţinuturile inconştientului nu-şi pot
croi drum până la motilitate, însă ele se pot opune dorinţei de a dormi,
ceea ce determină funcţionarea atenuată a cenzurii.
Tot Freud mai remarcă că cenzura acţionează nu numai între
sistemul inconştient şi cel conştient, ci şi între preconştient şi conştient.
3. Sublimarea este procesul postulat de Freud pentru a explica
activităţile umane în aparenţă fără legătură cu sexualitatea, dar care se
alimentează din forţa pulsiunii sexuale.
Sublimarea se face prin schimbarea formei pulsiunii şi deplasarea sensului
ei spre o formă nouă ce o înlocuieşte şi care este reprezentată de simbol .
Freud a descris ca activităţi de sublimare, mai ales activitatea artistică şi
investigarea intelectuală.
Se consideră că pulsiunea este sublimată atunci când ea este
deviată spre un scop nou, nesexual şi vizează direct obiectele socialmente
valoroase. Din punct de vedere al mecanismului Freud a avansat două
ipoteze: una bazată pe sprijinirea pulsiunilor sexuale pe pulsiuni de

5
autoconservare. Aşa cum funcţiile nonsexuale pot fi contaminate de către
sexualitate (tulburările de alimentaţie, tulburările psihogene ale vederii,
etc), tot aşa.
Cea de a doua ipoteză a fost elaborată de Freud odată cu
introducerea noţiunii de narcisism: transformarea unei activităţi sexuale
într-o activitate sublimată (ambele fiind dirijate spre obiecte exterioare,
independente), necesită un timp intermediar – retragerea libidoului
în EU, ceea ce face posibilă desexualizarea. Este avansată ideea că
sublimarea depinde mult de dimensiunea narcisiacă a EU-lui, aşa încît să
regăsim la nivelul obiectului vizat de activităţile sublimate aceiaşi
caracteristică de totalitate neştirbită.
Ipoteza sublimării a fost formulată relativ la pulsiunile sexuale, totuşi
Freud a vorbit şi de posibilitatea sublimării pulsiunilor agresive. Problema a
fost reluată de continuatorii săi.
4. Simbolizarea este modul de reprezentare indirectă şi figurată a unei
idei conflict, devenite inconştiente; în acest sens în psihanaliză orice
formaţiune substitutivă poate fi considerată simbolică. Într-un sens larg
putem spune, de pildă, că visul sau simptomul sunt expresia simbolică a
dorinţei sau a conflictului defensiv (ele le explică indirect, figurat şi mai
mult sau mai puţin explicit) - visul copilului este considerat mai puţin
simbolic decât visul adultului deoarece dorinţele se exprimă într-o formă
puţin sau de loc deghizată.
Într-un sens mai restrâns termenul desemnează relaţia ce uneşte
conţinutul manifest al unui comportament, al unui gând, al unui cuvânt, cu
sensul lor latent, de exemplu în cazul unui act simptomatic în mod evident
ireductibil la toate motivaţiile conştiente pe care i le poate da subiectul.
Mulţi psihanalişti consideră că nu se poate vorbi de simbolizare
decât în cazurile în care aspectul simbolizat este inconştient. În acest sens,
nu toate comparaţiile sunt simboluri ci doar acelea în care primul termen
este refulat în inconştient.
5. Deplasarea – (acest mecanism a fost descris mai sus) Este un
fenomen repetabil în special în analiza visului, formarea simptomelor
nevrotice şi în general în orice formaţiune a inconştientului.
La nivelul visului, compararea dintre conţinutul manifest şi gândurile
latente ale visului evidenţiază o diferenţă de accent: elementele cele mai
importante ale conţinutului latent sunt reprezentate prin detalii minime
care sunt fie fapte recente (adesea indiferente) fie fapte vechi asupra
cărora s-a operat o deplasare din copilărie.
Într-o fobie, de exemplu, deplasarea asupra obiectului fobic permite
obiectivarea, localizarea, circumscrierea angoasei.

Pulsiune
Proces dinamic constând intr-o presiune (încărcătura energetică, factor de
motricitate) care face ca organismul să tindă spre un scop. După Freud, o
pulsiune îşi are sursa intr-o excitaţie corporala (stare de tensiune); scopul
ei este de a suprima starea de tensiune din sursa pulsională; pulsiunea îşi
poate atinge ţinta în obiect sau mulţumită lui.
În psihanaliză, este definită ca un puseu exercitat de somatic, dar
impus şi aparatului psihic. Este vorba despre un puseu care împinge spre
acţiune. Pulsiunea are deci o sursă (somatopsihică), un scop care induce

6
satisfacţia şi descărcarea de energie investită, precum şi un obiect în
raport cu care scopul poate fi atins. Dacă obiectul nu a fost găsit, şi dacă
scopul nu a fost atins, apare frustrarea şi o creştere a tensiunii care este
trăită ca neplăcere.
Freud a definit pulsiunea ca un concept la graniţa dintre psihic şi
corp, conţinând patru componente de bază: sursă şi presiune, scop şi
obiect. Primele două aparţin laturii somatice, celelalte două celei psihice.
Definită ca atare, conceptul de pulsiune pare foarte uşor de înţeles. Are o
sursă somatică, probabil ceva ce ţine de organele genitale şi hormoni,
rezultând într-o presiune care urmăreşte o eliberare, adică, coit, cu celălalt
sex ca obiect adecvat. În această privinţă, pulsiunea nu este cu nimic mai
mult decât un instinct, îndreptat de acţiuni reflexe şi eventual funcţionând
pe baza fixaţiilor condiţionate din copilărie.
Această perspectivă este la fel de uşor de înţeles pe cât este eronată.
Este eronată întrucât ignoră două dintre caracteristicile fundamentale ale
pulsiunii. Mai întâi, fiecare pulsiune este una parţială; apoi, fiecare
pulsiune este în esenţă autoerotică. Aspectul de a fi parţial se manifestă în
două direcţii. Mai întâi, pulsiunea este parţială în relaţie cu ideea de
procreare, chiar în relaţie cu ideea de coit. O persoană manifestă o
pulsiune orală, anală etc., dar nu dispune de o pulsiune sexuală totalizată.
Freud a fost foarte critic cu privire la existenţa unei nevoie sexuale totale.
În al doilea rând, fiecare pulsiune este parţială în relaţie cu corpul, în
sensul că o pulsiune niciodată nu cuprinde întreg corpul. Din contră,
fiecare pulsiune pare să se specializeze într-o anumită parte a corpului sau
o activitate corporală, fie într-o manieră activă, fie într-una pasivă.
Dezvoltarea psihosexuală reprezintă o încercare de a aduna (a reuni) toate
aceste pulsiuni parţiale sub eticheta sexualităţii genitale sau „mature”, dar
această încercare nu este niciodată una convingătoare. În ciuda aşa-zisei
maturităţi genitale, este destul de evident că fiecare are propriile sale
predilecţii „pre-genitale”, care fac şi mai dificilă construirea unei imagini
globale.
Această dezvoltare psihosexuală prezintă foarte clar şi a doua
caracteristică, anume că aceste pulsiuni fragmentate sunt îndreptate spre
propriul corp. Ele sunt în esenţă autoerotice. Numai în final obiectul devine
unul extern, şi chiar şi atunci, nu va avea niciodată aceeaşi importanţă ca
şi originalul.
Din punctul de vedere al pulsiunii parţiale, celălalt (alter-ul) rămâne
totdeauna un mijloc, iar nu un scop (finalitate). Traiectoria pulsiunii
parţiale este una curbată, trecând prin alter şi întorcându-se spre sine
(oneself), creând astfel un ciclu autosuficient. Astfel, scopul pulsiunii
parţiale nu este alter-ul ca obiect, ci scopul său este o anumită juisanţă. În
perspectiva acestui scop, importanţa alter-ului nu are nimic de a face cu
statutul său de altă fiinţă umană. Alter-ul are doar valoare instrumentală,
şi este într-adevăr redus la un obiect, chiar la unul parţial.
Aceste sunt caracteristicile descrise de Freud pentru sexualitatea
infantilă. El subliniază faptul că nu există diferenţă între copiii de ambele
sexe în această privinţă, aceştia împărtăşind aceeaşi dispoziţie perversă
polimorfă.

Pulsiune agresivă

7
Desemnează pentru Freud pulsiunile de moarte în măsura în care sunt
îndreptate spre exterior. Scopul pulsiunii agresive este distrugerea
obiectului.

Pulsiune de dominaţie
Termen utilizat in câteva ocazii de Freud, fără ca semnificaţia lui să poată fi
precis codificată. Freud înţelege prin acest termen o pulsiune nonsexuală,
care nu se uneşte decât secundar cu sexualitatea şi al cărei scop este de a
domina obiectul prin forţa.

Pulsiune parţială
Prin acest termen, se desemnează elementele ultime la care ajunge
psihanaliza în analiza sexualităţii. Fiecare dintre aceste elemente se
defineşte printr-o sursă (de exemplu, pulsiune orală, pulsiune anală) şi un
scop (de exemplu, pulsiunea de a vedea, pulsiunea de a domina).
Termenul "parţial" nu înseamnă numai că pulsiunile parţiale sunt specii
aparținând clasei pulsiunii sexuale în generalitatea sa; el trebuie luat mai
ales în sens genetic şi structural: pulsiunile parţiale funcționează mai întâi
independent şi tind să se unească în diferite organizări libidinale.

Pulsiune sexuala
Presiunea internă căreia psihanaliza îi dă un câmp de acţiune mult mai
larg decât cel al activității sexuale în sensul curent al termenului. In cazul
ei, se verifică perfect anumite caracteristici ale pulsiunii, care se
deosebesc de instinct: obiectul ei nu este biologic predeterminat,
modalitățile de satisfacere (scopuri) sunt variabile, mai exact legate de
funcționarea unor zone corporale determinate (zone erogene), dar
susceptibile să însoțească activitățile cele mai variate pe care se sprijină.
Aceasta diversitate a surselor somatice ale excitației sexuale presupune că
pulsiunea sexuală nu e de la început unificată; ea este mai întâi fărâmițată
în pulsiuni parțiale a căror satisfacere este locală (plăcere de organ).
Psihanaliza arata ca pulsiunea sexuală este, la om, strâns legată de un joc
de reprezentări sau fantasme care o determina. Ea se organizează sub
primatul genitalităţii doar la capătul unei evoluții complexe şi aleatorii şi
numai astfel, ea regăsește fixitatea şi finalitatea manifeste ale instinctului.
Din punct de vedere economic, Freud postulează existenţa unei energii
unice în vicisitudinile pulsiunii sexuale: libidoul.
Din punct de vedere dinamic, Freud vede în pulsiunea sexuală un pol
necesarmente prezent al conflictului psihic: ea este obiectul privilegiat al
refulării în inconștient.

Pulsiuni de autoconservare
Termen prin care Freud desemnează ansamblul nevoilor legate de funcţiile
corporale necesare conservării vieții individului şi al căror prototip îl
constituie foamea. Pulsiunile de autoconservare sunt opuse de Freud
pulsiunilor sexuale în cadrul primei sale teorii a pulsiunilor.

Pulsiuni de moarte
In cadrul celei de-a treia teorii a pulsiunilor, Freud desemnează o categorie
fundamentală de pulsiuni care se opun pulsiunilor de viaţă şi care tind la

8
reducerea completă a tensiunilor, adică la readucerea fiinţei vii la starea
anorganica. Îndreptate mai întâi spre interior şi tinzând la autodistrugere,
pulsiunile de moarte sunt secundar dirijate spre exterior, manifestându-se,
în acest caz sub forma pulsiunii agresive sau de distrugere.

Pulsiuni de viaţă
Categorie mare de pulsiuni pe care Freud, în ultima sa teorie, le opune
pulsiunilor de moarte. Ele tind spre constituirea unor unităţi din ce în ce
mai mari. Pulsiunile de viaţă, desemnate si prin termenul Eros, cuprind nu
numai pulsiunile sexuale propriu-zise, dar şi pulsiunile de autoconservare.

Pulsiunile eului
In cadrul primei teorii a pulsiunilor (aşa cum este formulată de Freud în
anii 1910-1915), pulsiunile eului desemnează un tip specific de pulsiuni, a
căror energie este pusă în serviciul eului în conflictul defensiv; ele sunt
asimilate pulsiunilor de autoconservare şi opuse pulsiunilor sexuale.

S. Freud a fost constant ataşat unei concepţii dualiste a pulsiunilor. Până


în 1920, el a considerat că există pulsiunile sexuale (orale, anale etc.) şi
pulsiunile eului sau de autoconservare (alimentaţie, activitate musculară
etc.). Dar în lucrările ulterioare, începând cu Dincolo de principiul plăcerii,
el va introduce un nou dualism, între pulsiunea de viaţă (care acoperă
simultan pulsiunea sexuală şi pulsiunea de autoconservare) pe de o parte,
şi pulsiunea de moarte (pulsiunea agresivă, de distrugere) pe de altă
parte.

Libido
Termen latin (dorinţă) utilizat de S. Freud pentru a desemna energia
psihică a pulsiunilor sexuale. Libido-ul este pentru pulsiunile sexuale ceea
ce foamea este pentru trebuinţele alimentare.
În prima teoria freudiană a pulsiunilor, libido-ul este unul din cei doi
termeni fundamentali ai conflictului psihic, care opune pulsiunile sexuale
pulsiunilor eu/ego-ului (cele de autoconservare). Eul se opune cerinţelor
libidinale în numele exigenţelor proprii de autoconservare şi de adaptare la
realitate. După descoperirea narcisismului, S. Freud nu a mai putut
menţine o distincţie atât de clară între interesele eului şi libido, din care o
parte este investită narcisic asupra eului.

Narcisism
Iniţial folosit în sensul restrictiv al unei perversiuni sexuale în care
subiectul are drept obiect preferat propriul corp. Freud a introdus acest
concept în mod diferit în funcţie de perioade şi de texte. Pentru el, acesta
a fost deopotrivă un concept teoretic care îi permitea să explice psihoza ca
o întoarcere a libido-ului asupra subiectului şi un concept clinic care
descrie un ansamblu de atitudini umane dominate de două trăsături
principale: dezinteresul pentru lumea exterioară şi o imagine de self
grandios.

Zonă erogenă

9
Zonă a corpului care este sursă de excitare sexuală, regiune a
corpului susceptibilă de a fi sediul unei astfel de excitaţii.

Fixaţie
Modul de înscriere a anumitor conţinuturi reprezentative (experienţe,
fantasme – scenariu pentru îndeplinirea dorinţei inconştiente care implică
deformări defensive) care persistă nealterat în inconştient şi de care
pulsiunea rămâne legată. Fixaţia, în sens clasic, are o multiplă
determinare: stadiul dezvoltării libido-ului, traumatismul sau obiectul, care
nu se exclud între ele. Fixaţia împiedică trecerea de la un stadiu la altul în
cursul dezvoltării, determinând patologicul.

Autoerotism
În sens psihanalitic, modalitate a sexualităţii infantile precoce prin care
o pulsiune parţială, în funcţie de un organ sau de o zonă erogenă, îşi
găseşte satisfacţie pe loc (plăcere de organ), nu numai fără obiect
exterior, ci şi fără referire la imaginea corpului unificat care caracterizează
narcisismul.

Nevroza este o stare sufletească, conflictuală, la care un individ


ajunge deoarece nu îşi poate integra în prezent experienţele (de obicei
traumatice, tragice etc.) din trecut.
Termenul a fost lansat în 1776 de Culhan, sub numele de neuroză, într-o
acceptiune legată de neuron. Neuroză era considerată o leziune
intermediară aflată între inflamaţie şi degenerescenţă. Evoluţia acestui
concept trece, după studiile lui Bumke, prin teoria reflexologică a lui M.
Hull şi Ch. Bell, apoi Virchow, Nissl şi Erb, în care neuroze erau considerate
nu numai isteria, ci şi epilepsia, tremorul paralysis agitans şi choreea,
precum şi maladii neurologice. În acest timp, ia naştere şi o şcoală
psihologică a teoriei nevrozelor, reprezentată de M. Charcot, P. Janet, Forel,
Westfal, Biswanger. Prin 1907, neurozele sunt împărţite de M. Charcot şi
Raymond în trei grupe clinice: grupa histerie, grupa hipocondrie si grupa
neurastenie. Apogeul preocupărilor psihologice în domeniu, îl formează
comunicarea lui Freud la congresul de psihanaliză de la Munchen din anul
1913, în care problematica nevrozei o pune în două planuri
complementare: 1. patologia nevrozei, adică de ce şi cum se îmbolnăveşte
un om de o nevroză; 2. opţiunea nevrotică, adică de ce o anumită
persoană face exact o anumită formă de nevroză şi nu o altă formă.
Patologia nevrozei este domeniul cel mai bine tratat de psihanaliza
freudiană, subliniind că nevroza depinde de conlucrarea factorilor
ocazionali traumatici şi constituţionali (predispozanţi, vulnerabilizanţi şi
fragilizanţi), care potrivit spiritului epocii, ar fi fost ereditari. O conciliere
între şcolile somatice şi cele psihologice au condus la noţiunea de
funcţional (tulburare funcţională), care nu admite că pot exista maladii
sufleteşti fără corelate corporale. Dar corelatele nu înseamnă cauze, ci
anomalii graduale, care nu se referă la structura ţesutului nervos, ci la
funcţiunea sa, deci anomaliile sunt de tip cantitativ şi pot foarte bine să fie
considerate variante ale fizicului şi psihicului sănătos. Pentru psihanalişti,
un om este sănătos când ştie şi poate să aducă la armonie necesităţile

10
sale instinctive cu propriul Eu, armonie care va aduce după sine anularea
oricărui conflict extern şi intern (Nunberg). Omul devine nevrotic atunci
când viaţa sa instinctivă ajunge în conflict cu Supraeul (prin Eul Ideal,
înţeles uneori ca identic cu Supraeul). Unul dintre partenerii conflictului
este instinctul sexual sau energia sa nesatisfăcută, Libidoul, iar celălalt
partener al conflictului este Supraeul care joacă rolul unei autorităţi, fiind
duşmanul instinctelor şi satisfacţiei acestora, ce pare un fel de
reprezentant al forţelor mediului. Deci, nevroza ia naştere din Supraeul
care persecută energia Sinelui. În clipa în care la un om predispus la
nevroză, un instinct doreşte să se satisfacă într-o direcţie în care atât
mediul înconjurător, cât şi reprezentantul său interior - Supraeul au
obiecţii, ia naştere o regresie la faze anterioare celei în care trăieşte
individul şi el va căuta satisfacţia refuzată de prezent, în modalităţi
anterioare, chiar primitive, mai bine zis, exact la acele modalităţi la care
odinioară individul a fost fixat mai mult, dar pe care le-a depăşit. După
psihanaliză, energia, Libidoul sau sexualitatea copilului trebuie înţeleasă
ca având două straturi (niveluri). Primul nivel este cel care păstrează
amintirile copilăriei. Al doilea este păstrătorul predispoziţiei native pe care
o avem de la strămoşi. Deci, sexualitatea infantilă înseamnă întotdeauna
experienţa personală dar şi un bagaj de experienţă ancestrală de care
depinde, adică predispoziţia nativă a insului. Factorul etiologic cel mai
important pentru nevroze este fixarea libidinală a adultului; ea se
descompune în două momente: 1.constituţie sexuală (libidinală) şi
2.trăirea infantilă, adică achiziţiile de dispoziţie emoţională câştigate de
individ în prima copilărie. Schema ar fi:
I. Predispoziţie + Trăire traumatică prin fixare libidinală aleatorie,
accidentală
II. Constituţie sexuală + Trăire infantilă (ancestrala)
Simptomul nevrotic este pentru psihanaliză un surogat (înlocuitor,
formă de compromis) pentru o trăire semnificativă care a devenit
inconştientă. Simptomele creează surogate prin regresie la faze
anterioare, care permit satisfacerea, ca şi odinioară, a instinctelor. Deci
suferinţa, ca manifestare exterioară şi exteriorizabilă, este numai
conjecturală, dacă nu chiar un pretext pentru ca o trăire veche, primitivă,
inconştientă să poată ajunge din nou la suprafaţă, adică de-a fi
concretizabilă. şi cum elementul cel mai vechi, primar, primitiv este
copilăria, inconştientul se reîntoarce sub forma simptomului nevrotic exact
la forma infantilă a existenţei. Încă din 1917, S. Freud a menţionat că toate
formele de nevroză se înseriază pe o curbă continuă, la o extremă
precumpănind predispoziţia nativă (pe care o numeşte când constituţie
sexuală, când fixare libidinală), iar la cealaltă extremă evenimentul
traumatic (refuz, nefuncţionare, pană), dar important este faptul că
niciodată unul dintre factori nu este complet absent. Nevroza constă deci,
din conflictul dintre Eul presat de Supraeu şi de Sine. Este vorba de o
lovitură greşită, de o partidă pierdută în funcţionarea Eului, în lupta sa cu
excitaţiile instinctelor. S. Freud stabileşte următoarele grade treptate ale
ocaziilor de îmbolnăvire (suferinţă): 1. Îmbolnăvire (suferinţă) la refuz
exterior total; 2. Suferinţă în faţa unor cerinţe reale; 3. Suferinţă prin
inhibarea evoluţiei; 4. Suferinţă prin creşterea cantităţii libidoului.

11
1. Omul rămâne sănătos atât timp cât pentru satisfacerea necesităţilor
sale libidinale găseşte un obiect real, exterior. El se îmbolnăveşte în clipa
în care obiectul exterior îi este refuzat, fără ca el să fie înlocuit cu un
surogat, deci printr-o formă de refuz total-absolut. Ca urmare a acestui
refuz, ia naştere acumularea de libido resimţit ca o creştere a tensiunii
psihice, iar destinul individual va depinde de maniera în care va fi
rezolvată această tensiune. Fireşte că la acest refuz total omul poate
reacţiona şi prin modalităţi sănătoase, nonmaladive. Maniera sănătoasă va
fi fie forţarea situaţiei, fie sublimarea. În schimb, îmbolnăvirea intervine
când se va antrena constituţia latentă-predispoziţia, iar reacţia maladivă
va fi: a) introversia libidoului şi b) regresia. În cazul introversiei, individul
se reîntoarce din realitate şi se retrage în viaţa (planul) fanteziei. În cazul
regresiei, individul tinde spre maniere infantile ale plăcerii libidinale.
Conflictul dintre Eu şi tendinţele lumii fanteziste sau ale regresiunii este
conciliabil şi duce în mod necesar la formarea simptomului nevrotic. În
acest caz, individul se îmbolnăveşte din cauza modificărilor intervenite în
lumea exterioară, pentru că în locul satisfacţiei instinctive a intervenit
refuzul.

2. În al doilea caz, persoana suferă şi se îmbolnăveşte în urma strădaniilor


ei de-a face faţă unor cerinţe pertinente, reale ale lumii, deci în urma
încercărilor de adaptare la mediul exterior, care însă nu reuşesc din cauza
unei dificultăţi şi rezistenţe insurmontabile exterioare. În primul caz (refuz
total exterior), S. Freud spune că era vorba de o modificare în lumea
exterioară, dar în cazul al doilea accentul cade pe o modificare internă
pentru că aici rezistenţa este un impediment de mentalitate a omului care
nu vrea să accepte efortul la o anumită adaptare real necesară. În primul
caz, momentul declanşator este o trăire reactivă, în al doilea, un fenomen
al dezvoltării vieţii psihice. În primul caz, individul trebuie să renunţe la
satisfacţia instinctivă, în al doilea, individul se îmbolnăveşte datorită
rigidităţii sale, deci din cauza incapacităţii sale intrinseci de-a schimba
Obiectul, de-a se adapta elastic la realitate. Sunt cazurile de perseverare
în masturbare, fixare în situaţii autoerotice sau incestuoase-care nu pot fi
părăsite în folosul unei situaţii noi, superioare.

3. A treia modalitate, suferinţa prin inhibarea dezvoltării Eului, este în


realitate o amplificare, o exagerare a suferinţei în faţa exigenţelor realului.
În acest caz, libidoul nu a părăsit niciodată fixarea infantilă. În cazul al
doilea, conflictul apare relativ brusc, iar în cazul de care ne ocupăm,
individul devine nevrotic în mod fatal, o dată cu maturizarea, când din
cauza fixării infantile nu mai poate face faţă necesităţilor instinctive
adulte. În acest caz maturizarea aduce automat după sine nevrotizarea.

4. A patra modalitate de îmbolnăvire este prin creşterea accentuată a


libidoului. În fazele critice (mai critice) ale existenţei (pubertate,
menopauză, evenimente importante de viaţă), anumite persoane
considerate normale pot ajunge la o potenţare, la o exagerare a libidoului.
Persoana, care până atunci era capabilă să-şi consume sau să sublimeze
libidoul dat, se îmbolnăveşte în aceste perioade critice prin faptul că
libidoul nu mai poate fi strunit de Eul care se simte inundat de tumultul

12
crescut al energiei libidinale. Studiind aceste patru modalităţi observăm,
împreună cu S. Freud, că între fenomenul normal şi cel nevrotic nu există
decât deosebiri cantitative, niciodată calitative. Subliniem că cele patru
modalităţi de-a deveni nevrotic nu apar niciodată în formă pură, iar
discuţiile pe tema endogen sau exogen, în problematica nevrozei, nu au
relevanţă, deoarece pentru psihanaliză fenomenul nevrotic ia naştere într-
o anumită situaţie care se clădeşte din diferite piese. S. Freud spune:
"Speranţa că tot ce este nevrotic poate fi vindecat îşi are originea în
desueta idee profană cum că nevroza este ceva complet de prisos, ceva ce
nici nu are dreptul la existenţă. În realitate, nevroza este o maladie gravă,
constituţional fixată, care se limitează rar la câteva episoade şi de cele
mai multe ori se menţine în lungi faze, dacă nu toată viaţa".
Iată clasificarea nevrozelor după S. Freud: 1915: Nevroze actuale şi
Psihonevroze (de transfer şi narcisice) 1924: Nevroze actuale, Nevroze,
Nevroze narcisice, Psihoze; Actualmente: Afecţiuni psihosomatice,
nevroze, Psihoze (PMD, schizofrenie, paranoia).
1. Nevrozele actuale: neurastenia şi nevroza anxioasă
2. Nevroze de transfer (psihonevroze): nevroza obsesivă, isteria de
conversie, fobia.
3. Afecţiuni narcisice: melancolia, schizofrenia. Psihanaliza,
neuroendocrinologia şi eredobilogia dau o accepţiune unitară a
nevroticului: nevroticul este o variantă extremă de individ, care a rămas
fixat la o treaptă primitiv infantilă (deci insuficientă) a organizării
instinctive, sau a regresat la ea (pervers polimorf). Nevrozele trebuiesc
diferenţiate de tulburările calitative ale psihismului, de psihoze.
Una din cele mai explicite diferenţieri a fost făcută de K. Jaspers:
1. Nevrozele sunt anomalii sufleteşti care vizează persoana într-un anumit
domeniu, cum ar fi profesional, familial sau loisir. Psihozele lezează omul în
întregime, global.
2. Esenţialul nevrozei stă în situaţie şi conflict. Nevroticul întrebuinţează
mecanisme specifice, care modifică trăirile într-un sens care survine şi la
normali (izolare sau disociere isterică, de exemplu). Psihoza are atât o
etiologie endogenă, cât şi exogenă, circumstanţială. 3. Nevrozele cuprind
două mari domenii de psihopatologie: a) nevrozele de organ, când
simptomatologia se fixează exclusiv pe un aparat sau sistem şi b)
psihonevroza, când simptomatologia este cu precădere psihică (dismnezii,
disprosexii, distimii, desistematizarea activităţii mentale, ş.a.). Psihozele
cuprind un domeniu mai redus, dar fiind incomprehensibile, structura lor
psihopatologică permite mai uşor stabilirea unei limite de demarcaţie între
bolnav şi sănătos. Fenomenul nevrotic poate apărea pasager şi la indivizi
absolut normali.
4. Spre deosebire de Freud, pentru Jaspers nici fenomenul nevrotic, nici
fenomenul psihotic nu pot fi considerate ca modificări exclusiv cantitative
sau calitative. Ele se deosebesc de normal din ambele puncte de vedere,
însă în predominanțe diferite.
Pentru S. Freud, diferenţele dintre nevroze şi psihoze sunt
următoarele:
1. Nevroza ia naştere în urma conflictului dintre Eu şi Sine. Psihoza ia
naştere din conflictul dintre Eu şi Lumea exterioară.

13
2. Nevroticul pierde simţul realităţii numai parţial. Nevroticul nu vrea să
ştie decât despre un decupaj (bucată) a realităţii, exact cea la care se
referă refularea sa personală. Psihoticul neagă întreaga realitate, îi
întoarce spatele şi construieşte o lume nouă (ruminaţie, delir).
3. Nevroticul ajunge în situaţia sa paradoxală de frică ca nu cumva
decupajul de lume pe care l-a refulat să se reactiveze şi să-l indispună.
Psihoticul refuză realitatea din frica de a-şi pierde lumea proprie pe care a
construit-o sau ca nu cumva această lume să se prăbuşească (delir de
gelozie, de grandoare, melancolic, etc.)
4. Conflictul nevrotic poate fi developat şi soluţionat printr-o îndelungată
cură psihanalitică şi niciodată spontan. La psihotic, refularea poate fi
recunoscută spontan de bolnav, ea apare la suprafaţă fără nici un fel de
rezistenţă, dar aceasta nu echivalează cu sănătatea.
5. Limbajul nevrotic rămâne intact (e comprehensibil), limbajul psihoticului
se dezorgani-zează în mod obligatoriu (până la psitacism-salată de
cuvinte).
6. În discursul nevrotic precumpănesc relaţiile obiectuale (decuplaj), în cel
al psihoticului, relaţiile formal verbale (pur formale, comprimare,
transformare prin similitudine sonoră).
7. Nevroticul îşi formează surogate de obiect prin asemănarea reală dintre
obiecte. Reprezentanţii realităţii oricărui obiect este păstrat la nevrotic mai
mult sau mai puţin normal. Cuvântul, simbolizarea verbală acoperă
realitatea, la nevrotic. Dar la psihotic, surogatul obiectului (simbolizarea sa
verbală) nu se mai bazează pe nimic faptic, pe nimic real, ci numai pe
asemănarea verbală, pe asonanţa verbală. Cuvântul şi realitatea nu mai
au nimic în comun, la psihotic.
Psihanaliza contemporană după Andre Alexander, în cartea sa
"Fizionomia clinică a nevrozei", defineşte nevroza prin două accepţiuni: a)
Prin simptomele nevrotice, care sunt: tulburări de conduite, sentimente
sau idei. Ele sunt manifestări contra angoasei şi constituie faţă de
conflictul intern un compromis în care subiectul vizează, în poziţia sa
nevrotică, un profit (numit beneficiul secundar al nevrozei); b) Prin
caracterul nevrotic al Eului. Acesta nu poate găsi în identificarea cu propria
persoană (personaj) bune relaţii cu alţii şi un echilibru interior satisfăcător.
Nevroze actuale
După S. Freud, neurastenia şi nevroza anxioasă aparţin aşa-numitei
nevroze actuale. Aceasta reprezintă un tip de nevroză pe care S. Freud o
distinge de psihonevroză. Accepţiunea sa constă:
1. în faptul că originea nevrozei actuale nu va fi căutată în conflictele
infantile, ci în prezent;
2. în faptul că simptomele nu sunt o expresie simbolică şi
supradeterminată, ci rezultă direct din absenţa sau inadecvarea
satisfacţiei sexuale. Alături de neurastenie şi nevroza anxioasă, Freud a
propus ulterior şi ipohondria. Termenul de nevroză actuală a apărut în
1898 şi subliniază că opoziţia între nevrozele actuale şi psihonevroze este
esenţială din punct de vedere etiologic şi patogenic. În ambele tipuri de
suferinţă, cauza este sexuală, dar primele pot fi căutate în dezordinile
vieţii sexuale, iar ultimele în evenimentele importante ale vieţii trecute.
Termenul actual trebuie, deci, luat în primul rând în sensul unei actualităţi
în timp. Pe de altă parte, această etiologie este mai mult somatică şi mai

14
puţin psihică. Sursa de excitaţie (pulsională), factorul declanşant se află în
domeniul somatic, în timp ce în isterie sau obsesie, ele se află în domeniul
psihic (exclusiv). Acest factor declanşator va fi: în nevroza anxioasă,
absenţa descărcării excitaţiei sexuale şi în neurastenie, o rarefiere,
uşurare, pierdere de chintesenţă, prin satisfacere inadecvată (prin
masturbare, de exemplu). Mecanismele de formare a simptomelor vor fi
somatice (de exemplu, transformarea directă a excitaţiei în angoasă), şi nu
simbolice. Termenul de actual vine să conoteze absenţa mediaţiei care se
găseşte în formarea simptomelor psihonevrozelor. Din punct de vedere
terapeutic, această prezentare conduce la ideea că nevroza actuală, în
aparenţă nu este relevantă pentru psihanaliză, pentru că aici simptomele
nu produc semnificaţii care nu pot fi intern elucidate prin analiză. S. Freud
menţionează o idee excepţională: "simptomele nevrozei actuale-
anxietatea şi neurastenia-constituie modul iniţial şi un stadiu precursor al
simptomelor psihonevrotice de tip narcisic sau de transfer". Apoi, ideea că
psihonevrozele sunt declanşate printr-o frustraţie ajungându-se la o stază
libidinală, are rolul de-a preciza şi pune în evidenţă elementul actual. Deci,
conceptul de nevroză actuală tinde, în prezent, să se înfăţişeze în
nosografie, ca valoare, în măsura în care aceasta prezintă o condiţie
precipitantă a unor simptome care provin din conflicte mai vechi. Trebuie
avut în vedere:
1. Distincţia între conflictele de origine infantilă care sunt
reactualizate, şi conflictele care sunt determinate prin situaţia actuală, se
impune obligatoriu în practica psihanalitică mai ales că un conflict actual
acut reprezintă un obstacol pentru cura psihanalitică.
2. În psihonevroze (narcisice sau de transfer), alături de simptomele
specifice există un cortegiu de simptome de tipul nevrozei actuale
freudiene: oboseli nejustificate, dureri vagi, modificări neurovegetative,
etc. Conflictul defensiv va împiedica realizarea dorinţelor inconştiente şi,
după cum se ştie, acest libido nesatisfăcut va fi şi la originea simptomelor
nespecifice. Una dintre cele mai reprezentative forma ale nevrozei actuale
este nevroza anxioasă, care are două accepţiuni: a) Din punct de vedere
simptomatic, este diferită de neurastenie prin predominanţa expresivităţii
angoasei: atenţie (vigilenţă) anxioasă cronică, crize de angoasă sau de
panică sau echivalentele lor somatice (vertij, dispnee, sudoraţie); b) Din
punct de vedere etiologic, trebuie diferenţiată şi de isterie: nevroza
anxioasă este o nevroză actuală, caracterizată prin acumularea unei
excitaţii sexuale care se transformă direct în simptome, fără o mediaţie
psihică. Simptomatologia de model fobic sau afectul de angoasă sau atac
de panică anxioasă, se află într-adevăr legată de o reprezentare, dar
aceasta nu este un substitut simbolic al unei reprezentări refulate. S. Freud
raportează nevrozei anxioase etiologii specifice în care sunt doi factori
comuni: a) acumularea de tensiune sexuală; b) absenţa sau insuficienţa
elaborării psihice a excitaţiilor somatice pentru ca aceasta să devină libido
şi să intre în conexiuni cu grupe pretabile de reprezentări sexuale. Când
excitaţia sexuală nu este însă stăpânită, atunci ea este direct derivată pe
un plan somatic sub formă de angoasă, împreună cu simptomatologia
aferentă. Freud vede condiţiile acestei insuficiente elaborări psihice în
dezvoltarea insuficientă (ca derulare stadială) a sexualităţii psihice, fie
printr-o tendinţă de regresiune a acesteia, fie în degradarea sa, fie prin

15
instalarea unui ecart, devenit habitual, între sexualitatea fizică şi
sexualitatea psihică. Se menţionează mecanismele care determină
diferitele forme etiologice ale nevrozei anxioase: angoasa virginelor,
angoasa abstinenţei sexuale, angoasa provocată de coitus interuptus. Spre
deosebire de isterie, unde are loc o conversie, în care o excitaţie psihică
împrumută o cale falsă exclusiv către somatic (proiecţie), în angoasă avem
o supratensionare fizică care nu poate trece în psihic şi va fi remanentă în
acest plan somatic. Aceste două procese (conversia şi remanenţa) se
combină extrem de frecvent, determinând intercondiţionări, în special în
cazul neurasteniei anxioase şi al isteriei de angoasă. Astfel, în neurastenie
avem o nevroză în care clinic predomină o angoasă masivă fără obiect net
precizat şi în care rolul factorilor actuali este privilegiat, iar în isteria de
angoasă sau în nevroza fobică avem angoasă, dar ea este fixată pe un
obiect substitutiv.
Nevroza de transfer
Are două accepţiuni:
1. În sens nosografic, reprezentând categorii de nevroze (isteria de
angoasă, isteria de conversie, nevroza obsesivă), pe care S.Freud le
deosebeşte de nevrozele narcisice înăuntrul grupei aşa-numitelor
psihonevroze. Faţă de nevrozele narcisice, ele se caracterizează prin faptul
că libidoul este întotdeauna deplasat pe un obiect real sau imaginar, în loc
de-a fi reţintit de la acestea pe Eu. Rezultă că aceste sunt mai accesibile
tratamentului psihanalitic, pentru că ele se pretează tratamentului
situaţiei de transfer.
2. În sensul teoriei curei psihanalitice, reprezintă o nevroză
artificială în care tind să se organizeze manifestările de transfer şi contra-
transfer. Acestea se constituie în jurul relaţiei subiectului cu analistul, fiind
un fel de reeditare a nevrozei clinice. Elucidarea sa va duce la
descoperirea cauzei infantile.
Termenul de nevroză de transfer a fost introdus de C.G. Jung pentru
a desemna situaţia în care libidoul este introvertit sau, după K. Abraham,
investit pe Eu. După S. Freud, nevroza de transfer reprezintă reducerea
capacităţii pacienţilor de a transfera libidoul pe obiect. Este necesară
distincţia lor de psihonevrozele majore narcisice, în care nu putem vorbi
pur şi simplu de absenţa totală a transferului, ci de perturbarea unui
anumit mod de transfer, care poate fi foarte intens la psihotici. S. Freud a
introdus noţiunea de transfer în cartea sa "Rememorare, repetiţie,
perlaboraţie", în raport cu ideea că pacientul repetă, în cadrul transferului
conflictele infantile. Înseamnă că diferenţa între reacţia de transfer şi
nevroza de transfer propriu-zisă se înţelege astfel: în nevroza de transfer
toate comportamentele patologice ale pacientului vin să se recentreze pe
relaţia cu analistul. Se poate spune că nevroza de transfer coordonează
reacţiile de transfer, la început difuze (transfer flotant, după Glover) şi
totodată permite ansamblelor de simptome şi conduite patologice să aibă
o nouă funcţie în raport cu situaţia analitică. Medicul, spre deosebire de
psiholog, nu poate valorifica terapeutic acest fenomen, pentru că medicul
va limita cât mai mult domeniul nevrozei de transfer, va impulsiona cât
mai mult conţinuturile psihice în afara rememorării şi va descuraja cât mai
mult repetiţiile. Psihanalistul va încerca să lase pacientul să retrăiască un
anumit fragment din viaţa sa uitată, dar îl va ajuta conferindu-i

16
capacitatea de-a o suporta, de-a o soluţiona, favorizând o rezolvare nouă a
problemelor dintr-un trecut uitat. Nevrozele narcisice reprezintă o
terminologie psihanalitică pentru a desemna o maladie mentală
caracterizată prin retragerea, replierea libidinală pe sine. Ele se opun, deci,
nevrozei de transfer. Din punct de vedere nosografic, grupa nevrozelor
narcisice cuprinde ansamblul psihozelor funcţionale în care simptomele nu
sunt efecte ale unor leziuni somatice.
(Sursa Psihanaliza Clinica - Autor Vasile Perciune)
Psihoza
Tulburare mintală caracterizată printr-o dezorganizare a
personalităţii, pierderea simţului realului şi transformarea în delir a
experienţei trăite. Limbajul medical curent rezervă termenul „psihoză”
pentru bolile mintale nelezionale, care se caracterizează prin simptome
esenţialmente psihologice, cum sunt psihozele acute (bufeul delirant la
acces delirant care apare şi dispare în mod brusc schizofrenia, delirul
cronic - paranoia, parafrenia) şi psihoza maniaco-depresivă.
Psihoza maniaco-depresivă este o tulburare psihică caracterizată
prin alternanţa crizelor de excitaţie (manie) şi a episoadelor depresive
(melancolie). Psihoza maniaco-depresivă se manifestă, în general, după
vârstele de 30-40 ani. Ea ar putea fi determinată de ereditate, constituţia
psihică, profilul psihologic sau de o dereglare a centrilor cerebrali ai stării
de spirit. Răsturnările de situaţie, de natură fizică sau psihică, de o
importanţă mare (soc emoţional, soc chirurgical, sarcina, menopauza etc.),
chiar schimbarea anotimpurilor pot fi, de asemenea, factori declanşanţi.
PSIHOZA
1) In clinica psihanalitică, conceptul de psihoză are adesea o utilizare
extrem de largă, acoperind o gama întreagă de maladii mentale, fie ca
sunt manifest organo-genetice (paralizia generala, de exemplu), fie că
etimologia lor rămâne în ultima instanţă problematică (schizofrenia, de
pildă).
2) In psihanaliză, nu s-a urmărit de la început realizarea unei clasificări
care să cuprindă totalitatea maladiilor mentale cunoscute în psihiatrie; mai
întâi, s-a manifestat interes pentru maladiile cele mai direct accesibile
investigaţiei analitice; în interiorul acestui câmp mai restrâns decât cel al
psihiatriei, diferenţierile majore sunt cele care se stabilesc între
perversiuni, nevroze şi psihoze.
In această ultimă grupă, psihanaliza a încercat să definească diferite
structuri: pe de o parte, paranoia (în care sunt incluse, în general,
afecţiunile delirante) şi schizofrenia; pe de altă parte melancolia şi mania.
Din punct de vedere al teoriei psihanalitice, numitorul comun al
psihozelor este o perturbare primară a relaţiei libidinale cu realitatea,
majoritatea simptomelor manifeste (mai ales, construcţia delirantă) fiind
tentative secundare de restaurare a legăturii obiectale.

Perversiune
Deviaţie în raport cu actul sexual, "normal", definit ca un coit, vizând
obţinerea orgasmului prin penetrarea genitală, cu o persoana de sex opus.
Se vorbeşte despre perversiune: când orgasmul este obţinut cu alte
obiecte sexuale (homosexualitate, pedofilie, zoofilie, etc.) sau prin alte
zone corporale (coit anal, coit oral de exemplu); când orgasmul este

17
imperios subordonat anumitor condiţii extrinseci (fetişism, travestism,
voaiorism şi exhibiţionism, sado-masochism) ce provoacă prin ele insele
plăcerea sexuală. In general, se desemnează ca perversiune ansamblul
comportamentului psihosexual ce presupune condiţii atipice pentru
obţinerea plăcerii sexuale.
Freud relevă la toate fiinţele umane o dispoziţie perversă polimorfă,
insistă asupra rolului evenimentelor din prima copilărie (doliu, seducţie,
modalităţi de refulare a complexului Oedip) în actualizarea la anumiţi
subiecţi a acestei dispoziţii perverse. Freud a introdus o clasificare
raţională a devierilor sexuale, distingând devierile referitoare la obiect
(homosexualitate, pedofilie, zoofilie etc.) şi devierile referitoare la scop
(felaţie, penetraţie anală, voaiorism, exhibiţionism, sadism, masochism
etc.).
Freud consideră perversiunile mai degrabă nişte aberaţii sexuale,
studiate în raport cu un model genetic al dezvoltării conform teoriei
sexualităţii propuse în 1905. Freud a urmărit riscurile dezvoltării acestei
organizări sexuale cu deviaţie de obiect, de scop şi de mijloace pentru
obţinere plăcerii.

18