PSIHOLOGIE

COGNITIVĂ

REFERAT

IMPENETRABILITATEA
COGNITIVĂ

Impenetrabilitatea cognitivă
Definitie

Acele comportamente care se modifică în funcție de cunoștințele pe care le dobândește o

persoană se numesc cognitiv-penetrabile, iar cele care nu sunt afectate de cunoștințe sau
de intenții se numesc cognitiv-impenetrabile.

Prelucrarea informaţiei vizuale

Începem prin a spune că aproape 50% din suprafaţa neocortexului este implicată
în prelucrarea informaţiei vizuale. Prin urmare,
majoritatea informaţiilor pe care le avem despre mediul extern sunt de natură vizuală.
Aceasta arată importanţa pe care o are procesarea informaţiei vizuale în cadrul oricărei
analize a sistemului cognitiv
Modele dezvoltate în psihologia cognitivă pentru a explica acest tip de procesare trebuie
să aibă atât plauzibilitate neuronală, cât şi eficienţă în implementarea lor în reţele non-
umane.
Neurobiologia procesării vizuale
Numim un fenomen ca fiind vizibil atunci când emite unde electromagnetice cu lungimi
de undă între 440 şi 810 milimicroni şi care provoacă o activitate fotochimică la nivelul
receptorilor. Lumina străbate mediile transparente ale ochiului şi ajunge la retină, care are
cinci straturi celulare: receptori (celule cu conuri şi bastonaşe), celule orizontale, celule
bipolare, celule amacrine şi ganglioni (aceştia se prelungesc în axoni care
formează nervii optici).Retina are o structură laticeală (de reţea), celulele nervoase sunt
conectate pe orizontalăde celule amacrine şi celulele orizontale, iar receptorii sunt
conectaţi pe verticală de celulele bipolare, ganglionare şi de nervii optici.

Fig. 1. Structura retinei (sursa : wikipedia.com)

Această structură arată că nu se vizează procesarea întregii informaţii vizuale, ci doar

acelei semnificative. Se face o diferenţere şi o procesare segregată încă de la nivelul
periferic al sistemului vizual. Pe ansamblu, unei celule ganglionare îi revin 120-130 de
receptori. Informaţia este trimisă către nucleii geniculaţi laterali din talamus, apoi către
cortexul vizual (striat) unde este analizată şi se produce recunoaşterea obiectului.

Câmp receptor, celulele on-off şi off-on

Zona de pe suprafaţa retinei care modifică activitatea celulei nervoase se numeşte

Câmp receptor. Aceasta se întâmplă deoarece unui ganglion îi corespund mai mulţi
receptori şi el nu se activeză la stimularea unui singur punct de pe retină, ci la stimularea
unei arii. Este o noţiune funcţională, nu una biologică, adică nu există o formaţiune
neuronală care să reprezinte câmpul receptor, aşa cum este retina, spre exemplu.
Celulele on-off sunt acelea care intensifică rata descărcărilor electrice (frecvenţa
potenţialelor de acţiune) dacă stimulul luminos cade în centrul câmpului receptor şi scade
activitatea celulei nervoase, dacă stimulul se află la periferia câmpului receptor.În
contrapartidă, celulele off -on au activitate maximă dacă în centrul câmpului lor vizual
este un punct negru înconjurat de fascicule luminoase (de lumină). Activitatea celor două
tipuri de celule este insensibilă la stimularea uniformă a câmpului receptor datorită
inhibiţiei laterale. Existenţa acestor tipuri de celule, care îşi au sediul în corpii
geniculaţi laterali, poate fi probată prin teste neurofiziologice, cât şi prin metode
psihofizice, cum ar fi grilajul Hermann-Hering.

Detectorii de trăsături

Hubel şi Wiesel, doi autori care au făcut experimente privind procesarea vizuală,
d e s c r i u t r e i tipuri de detectori de trăsături - features detectors (Hubel şi Wiesel,
1959): celule simple, celule complexe şi celule hipercomplexe.

Celulele simple

Detectează contururi, fante luminoase sau linii. Ele sunt hiperspecializate, încât
recţionează decât la un singur tip de stimul (contururi, fante, linii). O singură celulă
simplă însumează activitatea mai multor celule on-off şi off-on din nucleii geniculaţi.
Celulele simple sunt organizate somatotropic, adică o anumită regiune din cortexul
vizual procesează informaţia dintr-o anumită zonă a câmpului vizual, ignorând stimulii
dintr-o altă locaţie.

Celulele complexe

Se află în ariile striate şi parastriate şi prelucrează informaţii cu un nivel mai mare de

generalitate. Ele răspund la aceeaşi categorie de stimuli indiferent de zona în care se află
în câmpul vizual. Decodifică şi stimulii în mişcare.

Celulele hipercomplexe

Sunt de două tipuri. Primul tip detectează stimuli identici cu cei decodificaţi de celulele
complexe, dar care au o anumită dimensiune. Al doilea tip detectează unghiuri. Acest tip
este foarte selectiv, unele celule detectează doar unghiuri drepte, altele doar unghiuri
ascuţite, etc. Unele cercetări sugerează că ar exista celule hipercomplexe care detectează
chiar şi forme de genul triunghiului, mâinii sau chiar feţei. Este improbabil ca forme
complexe precum feţele să fie detectate de o singură celulă. În cazul în care aceasta
moare, dispare şi posibilitatea de a detecta anumite obiecte precum mâinile, feţele
cunoscuţilor?
Hubel şi Wiesel sugerează o organizare ierarhică a celor trei tipuri de celule, dar nu oferă
destule informaţii despre această aranjare ierarhică. Nu este exclus, însă ca toate cele trei
tipuri de celule să funcţioneze în acelaşi timp şi nu transmiţându-şi unele altora
informaţiile în trepte.

Procesarea informatiei vizuale

Ne vom afla la nivelul computaţional, adică vom încerca să explicăm prin modele logico-
matematice cum un input specific este calculat pentru a oferi un output specific.
Cu alte cuvinte, există o multitudine de algoritmi care să calculeze o funcţie şi o
multitudine de sisteme fizice (de harduri) capabile să implementeze un algoritm.Astfel,
teoriile computaţionale care explică analiza vizuală a informaţiei sunt abstracte şi
formalizate, ceea ce pare nenatural pentru psihologii tradiţionalişti.
La nivel computaţional se descriu două niveluri ale procesării: procesarea primară şi
procesarea secundară a informaţiei.

Procesarea primară cuprinde prelucrări pre-atenţionale cu o durată de aproximativ 200

milisecunde. Au ca scop reprezentarea în sistemul cognitiv a caracteristicilor fizice ale
stimului. Aflăm unde este stimulul, dar nu şi ce este. Avem mecanismele de detectare a
contururilor, a texturii, a mişcării, a culorii şi a dispunerii spaţiale. Procesarea secundară
vizează recunoaşterea obiectelor. Are ca input rezultatele procesării primare şi ca output
imaginea tridimensională a unui obiect identificat.

David Marr(1982) oferă schema generală a procesării informaţiei vizuale.Stimulii

vizuali sunt transpuşi într –o schiţă primară, care este supusă unui tratament modular
prin care se stabileşte :

 poziţia şi forma
 textura
 culoarea
 distanţa şi adâncimea
 dacă este în mişcare şi cum.

Fig. 2. Schema generala a procesarii informatiei vizuale (David Marr, 1982)

În urma acestor procesări modulare realizate în paralel, se produce o imagine

intermediară numită şi 2½D (ca să sugereze intermediaritatea ei între imaginea
bidimensională de pe retină şi imaginea tridimensioanală).
 După procesarea 2½D şi pe baza inputului ei se realizează procesarea secundară,
imaginea 3D şi recunoaşterea obiectului, procesarea secundară.
Procesării primare îi corespunde decât primele două niveluri (schema primară şi imaginea
2½D), iar imaginea 3D şi recunoaşterea aparţin procesării secundare.

Caracteristici ale procesărilor primare

1. Sunt organizate pe module, care funcţionează în paralel, sunt nepenetrabile cognitiv şi

non-inferenţiale (nu se pot descompune în secvenţe sau paşi din care putem vedea cum
este tratatăinformaţia).

2.Sunt independente de natura stimulului. Vor procesa la fel indiferent ce

procesează.

3.Au un caracter irepresibil, automat (deschidem ochii şi vedem, fie ca vrem fie că

nu vrem; auzim sunetele fie că vrem, fie că nu vrem).

4. Depind de nişte asumpţii despre realitate (asumpţia rigidităţii – prespunem că nu trăim

într-un univers pulsatoriu, asumpţia unicităţi i– presupunem că nu trăim într-un univers
transparent, astfel că unui punct de pe retină îi corespunde un singur punct din realitate,
asumpţiacontinuităţii – presupunem că un punct din vecinătatea unui alt punct analizat
are aceleaşi caracteristici cu punctul analizat). Nu este foarte clar demonstrat dacă aceste
asumpţii sunt precablate (înnăscute) în sistemul cognitiv sau sunt învăţate. Sistemul
vizual face o reconstrucţie a stimulului proiectat pe retină printr-un set de mecanisme de
tip modular, din care rezultă o imagine 2½D, o imagine intermediară, centrată pe subiect
(adică depinde de poziţia în care se află subiectul în raport cu stimulul), pe baza căruia se
realizează recunoaşterea obiectului şi imaginea 3D. Procesarea este de tip computaţional
şi se pune problema validităţii sale ecologice (este
ea în concordanţă cu ceea ce se întâmplă în cazul subiecţilor umani?).