CURS 2

REPLICAREA ADN-ului

Complementaritatea bazelor azotate este cea mai importantă proprietate a ADN

şi din ea decurg toate proprietăţtile sale, inclusiv aceea a autoreproducerii sale cu mare
fidelitate, în cadrul reacţiei de replicare semiconservativă, după modelul matriţă-replică.

In vederea realizării autoreproducerii ADN-ului, în prima fază are loc desfacerea

progresivă a dublului helix în cele două catene complementare care vor funcţiona ca
model (matriţă). Fenomenul se numeşte bifurcaţie de replicaţie; în urma acestuia
molecula de ADN ia forma literei Y. În dreptul fiecărei catene se vor aşeza, conform
complementarităţii, nucleotide noi, astfel încât în dreptul catenei vechi se va forma o
catenă nouă.
Pe una din catene, în sensul 3' - 5', numită catenă directoare, sinteza va fi
continuă, în direcţia de realizare a bifurcaţiei de replicare. Pe catena complementară se
sintetizează discontinuu segmente scurte, de 100-1000 de nucleotide care ulterior se vor
uni, sinteza fiind astfel, discontinuă. Această catenă cu sinteza incetinită se numeşte
catenă succesoare şi se desfăşoară în direcţie opusă bifurcaţiei de replicare.

Astfel, macromolecula iniţială de ADN îşi topeşte identitatea în naşterea a două noi
macromolecule de ADN, în fiecare fiind o catenă veche (matriţă) şi o catenă nouă
(replică), din care cauză o astfel de replică se numeşte semiconservativă.

Cele două dublu-helixuri ADN sunt identice între ele şi totodată identice cu dublul helix
iniţial şi vor fi distribuite în cursul diviziunii în două celule-fiice, rezultate prin
diviziunea celulei mamă, iniţială. In felul acesta s-a asigurat conservarea prin replicare a
informaţiei genetice de-a lungul generaţiilor celulare şi prin gameţi (celule
reproducătoare) de-a lungul generaţiilor de organisme.

Acelaşi mecanism al replicării semiconservative dă posibilitatea apariţiei unor

modificări în secvenţa de nucleotide din catenele nou sintetizate, fie spontan, fie sub
acţiunea agenţilor mutageni. De regulă, asemenea modificări conduc la alterarea
informaţiei ereditare, adică la apariţia mutaţiilor. Cele mai multe mutaţii sunt
incompatibile cu viaţa (letale), altele sunt compatibile cu viaţa dar conduc la apariţia
unor boli grave (eredopatologii)

Unele mutaţii, puţine ca număr sunt însă folositoare, pe baza lor realizându-se întreaga
evoluţie a lumii vii, perfecţionarea acesteia, de la formele cele mai simple (amoeba),
până la nivelul evolutiv cel mai înalt - omul, adaptat la cele mai diverse medii de viaţă.
 Transcripţia genetică

Informaţia genetică codată prin ADN este suportul informaţional al procesului de

sinteză a proteinelor în celula vie. Proteinele se sintetizează din aminoacizi a căror
ordine de amplasare este dictată prin secvenţele nucleotidelor din ADN. Întreg
mecanismul este intermediat de ARN (acidul ribonucleic), cu o structură asemănătoare
AND, în care pentoza este riboza şi nu dezoxiriboza iar timina este inlocuită de uracil
(U).

Prin urmare acizii ribonucleici sunt polimeri ai ribonucleotidelor:

AMP – adenozinmonofosfat
GMP – guanozinmonofosfat
CMP - citidinmonofosfat
UMP – uridin monofosfat

În genomul celular există gene cu diferite funcţii:

− Deţin informaţia ereditară pentru sinteza catenelor polipeptidice (ale
proteinelor). Aceste gene se numesc gene structurale.
− Dirijează sinteza ARN ribosomal
− Dirijează sinteza ARN de transfer (ARNt)
Procesul prin care informaţia genetică este transmisă de la ADN la ARN se numeşte
transcripţie şi este procesul prin care ADN-ul dictează sinteza de proteine din organism
prin intermediul ARN.
Transcripţia genetică are loc în nucleu şi este realizată prin intermediul unei enzime
numită transcriptaza.
Acestă enzimă are capacitatea de a recunoaşte cu fidelitate secvenţele specifice de baze
azotate de pe matriţa ADN realizând polimerizarea ribonucleotidelor tri-P libere: ATP,
GTP, CTP şi UTP în direcţia 5-3 în timp ce matriţa este citită în direcţia 3-5.
Polimerizarea ribonucleotidelor se face respectând complementaritatea dintre bazele
azotate astfel încât:
− adenina (A) din matriţă se uneşte prin 2 punţi de hidrogen cu uracilul (U)
− timina (T) din matriţă este legată prin două punţi de hidrogen cu adenina (A)
din ribonucleotide
− guanina (G) din matriţă se uneşte cu citozina (C) prin trei punţi de hidrogen
− citozina (C) din matriţă se uneşte cu guanina (G) prin trei punţi de hydrogen

În mod normal doar una din cele două catene ale ADN este transcrisă pentru sinteza de
ARN. Transcriptul care se obţine prin este un lanţ de ARN complementar cu lanţul de
ADN – matriţă şi va avea secvenţele de baze azotate identice cu catena de ADN opusă,
care nu se transcrie, cu specificaţia că U înlocuieşte T.

Finalizarea procesului de transcripţie implică eliminarea monocatenei de ARN de pe

matriţa ADN şi refacrea structurii dublu catenare a ADN la nivelul sectorului transcris.

Gena – este definită ca un fragment de ADN, de lungime variabilă, care dirijează

sinteza unei catene polipeptidice sau a unui produs ARN.
Genele un sunt structuri omogene. Ele sunt formate din:
 secvenţe care codifică proteine, numite exoni
 secvenţe care nu au funcţia de codificare, numite introni
 regiuni reglatoare

După sinteza de ARNm prin transcrierea exactă a informaţiei de pe ADN, se produce

excizarea intronilor şi de lipire a exonilor, proces care poartă numele de „înnădirea
capetelor exonilor” (splicing).
Ca urmare, procesul de transcripţie este unul complex, deoarece această joncţiune a
exonilor poate avea mai multe alternative. Se pot forma deci combinaţii de ARNm
matur care se vor exprima în sinteza de proteine. In acest mod, prin transcriere, se pot
specifica mai multe tipuri de proteine de pe aceeaşi genă (de pe acelaşi mesaj codificat)

Tipuri de ARN celular.

ARN mesager (ARNm)

ARNm matur poartă mesajul genetic înscris în secvenţa sa de nucleotide. ARNm este
monocatenar şi are o lungime variabilă, în funcţie de lungimea genei pe care a transcris-
o şi de mărimea mesajului genetic purtat. ARNm matur, odată format, migrază în
citoplasmă şi se asociază cu ribozomii din citosol, la nivelul cărora dictează secvenţa de
aminoacizi din catena polipeptidică. După ce îşi indeplineşte rolul de mesager, molecula
de ARNm este supusă hidrolizei enzimatice.

ARN ribozomal
ARN ribozomal intră în structura ribozomilor, alături de proteinele ribozomale. În
ribozomi se realizează sinteza de proteine. Toate moleculele de ARNr sunt transcrise pe
matriţă de ADN, la nivelul genelor ribozomale.

ARN de transfer (ARNt)

Este tipul de ARN care transferă AA din citoplasmă la locul de sinteză a proteinelor (la
ribozomi) cu ajutorul unei enzime. ARNt are o perioadă de viaţă mai îndelungată,
aceeaşi moleculă fiind folosită de repetate ori în translaţie. Genele pentru sinteza ARNt
sunt grupate în ADN, în copii multiple.

Codul genetic

Sinteza proteinelor din citoplasmă se face pe baza informaţiei ereditare conţinută în

ADN din nucleu. Legătura dintre ADN şi proteine este realizată prin moleculele de
ARN.
Această relaţie ADN-ARN-proteine este axioma centrală a geneticii.

Secvenţa de nucleotide din ADN dictează secvenţa de aminoacizi din catenele

polipeptidice.
La nivelul ADN – ului există patru baze azotate în timp ce într-o catenă polipeptidică
există 20 de tipuri de aminoacizi. În aceste condiţii un aminoacid este codificat de trei
baze azotate care constituie o unitate de codificare genetică numită triplet de nucleotide
sau codon.
Codul genetic este format din totalitatea celor 64 de codoni dintre care 61 codifică cei
20 de aminoacizi iar trei sunt codoni terminali. Deoarece există 64 de tipuri de codoni
pentru 20 de aminoacizi înseamnă că un aminoacid poate fi specificat de mai mulţi
codoni (codoni sinonimi). Această proprietate a codului genetic este cunoscută sub
numele de cod genetic degenerat. Pe baza acestei proprietăţi, micile mutaţii apărute în
structura codonilor pot să nu fie receptate, neantrenând modificări ale structurii
proteinei respective.
Prin urmare, trăsătura de bază a codului genetic este aceea că fiecare aminoacid este
codificat de o secvenţă de trei baze – codoni tripleţi. Aceşti codoni tripleţi sunt dispuşi
linear, fără să se suprapună, aşa încât o grupă de trei baze specifică unui aminoacid este
urmată de trei baze specifice unui alt aminoacid şi aşa mai departe.
Codonul AUG este codonul de initiere, fiind prezent la începutul mesajului genetic al
moleculelor de ARNm matur. Codonii UAA, UAG şi UGA sunt codoni stop sau
codoni de nonsens, ei marcând terminarea mesajului genetic
Noţiunea de cod genetic semnifică secvenţa de nucleotide a unui ARNm matur,
organizată în codoni, care decide la nivelul ribozomului, ordinea aminoacizilor în catena
polipeptidică . Secvenţa de ribonucleotide reprezentând mesajul genetic purtat de
ARNm care este cuprinsă între un codon de iniţiere şi un codon stop se numeşte cadru
de citire.
Codul genetic prezintă următoarele proprietăţi:
− Este tripletic – un codon format din trei baze semnifică un aminoacid, din cei 64
tipuri de codoni, 61 sunt codoni cu sens, specificatori de aminoacizi, iar codoni
coordonează oprirea citirii
− Este degenerat- o parte din codonii cu sens sunt sinonimi, specificând un acelaşi
tip de aminoacid
− Este nesuprapus – doi codoni succesivi nu au în mod normal nici un nucleotid
comun,
− Este înscris fără “virgule”, codonii fiind separaţi între ei (nu există structuri de
nucleotide care să-i separe)
− Este lipsit de ambiguitate, ca atare un codon dat specifică un singur AA,
întotdeauna acelaşi
− Este înscris şi citit liniar, o eventuală pierdere de nucleotide va duce la citirea
eronată de la locul mutaţiei, determinând sinteza de proteină patologică
− Este universal – se referă la faptul că la toate speciile aminoacizii sunt specificaţi
de aceleaşi tipuri de codoni.