Iertarea

A N Û L XVII IÙNIE-IÙLIE 1937 KÈs 6-7
CULTURA CREţTINfl
REVISTA L U N A R A
DOCTRINR IERTĂRII
I.
Creştinismul a creat multe cuvinte nouă, şi mai ales a dat

un înţeles nou multor cuvinte vechi. Semaseologia — ştiinţa despre
sensul cuvintelor — n'a cercetat până azi aceasta problemă foarte
importantă pentru a înţelege până la ce treaptă înaltă a ridicat
Evangelia gândul, sentimentul şi simţirea omanească. Cuprinzând
nouă adevăruri — şi anume pe celea mai înalte — referitoare la
complexa vieaţă spirituală, şi fără o cercetare sematică, e limpede
pentru ori cine că Evangelia a trebuit să creieze şi cuvinte nouă,
să dea şi înţeles nou multor cuvinte vechi.
Unul dintre acestea este şi cuvântul iertare. Acest cuvânt, In
înţelesul lui creştin, nu a fost cunoscut lumii antice. Când a apărut
pe orizontul vieţii omeneşti în acest înţeles, lumea a privit mirată,
neîncrezătoare, neînţelegătoare, revoltată chiar. Actul iertării era
considerat ca o lipsă de voinţă, ca o slăbiciune, sau chiar ca o
lipsă a simţemântului de demnitate omenească. Ca realizare, actul
iertării în înţeles creştin era nacunoscut în lume.
După cum astronomii descoperă stele nouă pe cer, tot astfel
omenirea a început să descopere în doctrina creştină adevăruri şi
înţelesuri înainte necunoscute. Şi uimirea n'a fost mai puţin mare
ca la descoperirea cutărui nou astru ceresc. Dar astronomii, prin
calculele lor ne spun, că steaua descoperită de ei există de mii şi
milioane de ani, insă lumina ei abia a ajuns acum până la noi.
Tot astfel adevărurile creştine, deşi au ajuns la noi în timp, exi
stau din vecinicie în cauza primă, în Ziditorul tuturor.
Intre ele şi iertarea, cu doctrina creştină asupra iertării.
Ce este iertarea?
1
394 CtJLTUftA Cft£$TlNÂ Nr. i-1
In domeniul lumii materiale iertare nu există, şi cuvântul nu

s'ar fi putut naşte dacă vieaţa s'ar reduce la materie şi legile ei.
Legile naturale ale materiei nu iartă. Ele îşi urmează drumul
lor, ori ce nenorociri ar aduce.
Pe şesul larg al râului ce luminează în soare ca un brâu de
argint şerpuit, sunt în pârgă lanurile grele de grâu, şi mireasma
lor umple văzduhul. Intr'o zi se pornesc ploi mari, râul îşi tulbură
apele, îşi creşte valurile, şi năvăleşte revărsându-se ca un potop
peste lanurile din întinsul şesului, culcându-le la pământ, îngro-
pându-le în noroiu. Pentru apele revărsate ale râului ele aveau o
vină: au stat în calea lor. Ori ce rugăminte de iertare a holdelor,
chiar dacă ar avea putere să se roage, e zadarnică. In locul lor
se roagă plugarul, în aceeaşi zădărnicie. Dar marile esundări duc
şi locuinţe omeneşti, înneacă animale, oameni, cu aceeaşi neîndu
rare. Aci e absurd să se vorbească de iertare.
Când puterile cutremurului de pământ nu mai pot fi ţinute
în adâncimi, muntele fumegă şi crapă; lava ţişneşte şi distruge tot
în drumul ei năvalnic de râu leneş de foc; tot ce i se pune în
cale e considerat vinovat faţă de împlinirea legilor lui, şi cutre
murul distruge natură moartă şi natură vie.
Când fulgerul ce şerpueşte printre norii negri plini de fur
tună îşi caută locul de descărcare, acolo unde îl atrage electrici
tatea concentrată de pol opus, el nu alege unde nimereşte : copac,
casă, copil nevinovat sau Casa Domnului.
Dar îndurarea şi iertarea nu sunt cunoscute nici în lumea
vieţuitoarelor lipsite de spirit.
In pădurea voinică de stejari dintr'o ghindă a răsărit un lu-
geraş, care s'ar sălta şi el către lumină. Stejarii din jurul lui nu-i
fac loc, ci mai vârtos îşi îndeasă ramurile şi frunzele să nu mai
pătrundă prin ele nici o rază de lumină.
Turturica nevinovată sboară prin văzduh spre cuibul din pă
dure unde o aşteaptă puii cari abia gânguresc. Instinctul uliului
îi spune că-i prada lui, e dreptul lui şi nu o iartă când, înspăi
mântată, după ce 1-a zărit, sboară din toate puterile. Se avântă
după ea şi o prinde.
Cuvântul iertare nu are ascultare nici în trupul nostru. Za
darnic batem pământul pe care a căzut copilul cel mic, care-şi
încearcă paşii, el, copilul, plânge mai departe fiindcă-1 doare unde
s'a lovit. Trupul nu se poate elibera de durere, simţurile nu iartă.
Zadarnic plânge o familie în jurul mamei ce-şi chinue ultimele
zile într'o boală fără leac, boala nu iartă. Zadarnic ne-am strădui
să nu simţim foamea, setea, frigul, simţurile nu iartă. Dacă nu le
Nr. 6 4 CULTURA C R E Ş T I N A 395
dai ceeace instinctiv ele simt că e dreptul lor, legea lor, se răz
bună cumplit.
Iertarea nu se poate întâlni decât în domeniul vieţii supe

rioare, a vieţii spirituale.
Dar este iertarea o tendinţă naturală, firească, a spiritului
omenesc, sau este numai o forţare, ceva nefiresc şi i m p u s ? Por
neşte iertarea din rădăcinile vieţii spirituale, sau e numai o ur
mare a educaţiei, sau a constrângerii sociale?
Sau, nu cumva, a ierta însemnează numai a uita? Nu cumva
iertarea e bazată pe uitare, şi în acest caz nu e decât un proces
fiziologic? Senzaţiile de durere, de neplăcere, cu reversul lor: apli
carea spre răzbunare, spre a întoarce ce ni-s'a dat, cu trecerea
timpului se învechesc, pierd din intensitate, până se şterg din
conştiinţa noastră. Aşa se produce uitarea durerii sau a nedrep
tăţii suferite, şi dispărând cauza, e firesc să dispară şi efectul,
adică dorinţa de a pedepsi, de a te răsbuna.
Desigur că sunt iertări şi în urma acestui proces natural,
fiziologic.
Deşi foarte rar procesul iertării pe această cale e desăvârşit.
Foarte obicinuit e de-ajuns să-ţi ese în drum, şi după ani,
cineva care ţi-a pricinuit o durere trupească sau sufletească, pe
care-ţi pare că ai uitat-o ca şi duşmănia faţă de agresor, — pen-
truca să simţi impulsul urei sau a dorinţei de răzbunare.
Deci iertarea, întemeiată numai pe procesul fiziologic al în
vechirii senzaţiilor, a uitării, nu este iertarea adevărată, iertare în
înţelesul doctrinei creştine. Aşa, cum am arătat mai sus, se poate
spune despre animale că iartă.
Când îl baţi, ori ce câne îşi arată colţii, şi poate sare la tine.
Şi câtă vreme stăruie senzaţia de durere a bătăii te latră sau te
încunjoară. După trecere de săptămâni, după ce s'a şters impresia
neplăcută, se gudură din nou la picioarele tale.
Iertarea, în înţeles psihologic, este un act de voinţă, şi în
semnează a-ţi îndepărta din spirit, în mod conştient, resensul, ura,
duşmănia, dorinţa de răzbunare, faţă de acela care ţi-a produs
senzaţii sau sentimente de durere, sau îţi pare că le-a pricinuit,
şi aceasta câtă vreme încă nu ţi s'au şters, de scurgerea timpului,
acelea senzaţii. Procesul psihologic al iertării este destul de ane
voios, de îndelungat şi greu. Actul de voinţă conştientă este în
fruntat de temperamentul deosebit al fiecăruia, şi e nevoie de
stăruinţa şi îndârjirea voinţei pentru a ajunge la iertare.
V
396 CULTURA C R E Ş T I N A Nr. 6-7
De aceea, la întâia întrebare, nu putem răspunde că iertarea

este o tendinţă firească a spiritului omenesc, pentrucă aplicările
naturale se realizează spontan, sau cel puţin cu uşurinţă, în vreme
ce realizarea iertării e anevoioasă.
Iertarea este un act spiritual, determinat de voinţă. Dar voinţa
nu se mişcă şi nu se determină delà sine. Ea trebue să fie pre
ocupată de un alt motiv de ordin spiritual.
Unul voeşte să ierte, pe cel ce i-a greşU, din marinimozitate,
pentru a dovedi altora, şi chiar şi celui greşit, ce om superior este
dânsul. Altul vrea să ierte pentrucă are interese comune cu cel
care s'a certat, cu cel care i-a greşit. Al treilea iartă, reface rela
ţiile cu cel greşit, numai pentrucă aşa-i pretinde familia, societatea.
Toate acestea motive nu pot determina voinţa decât la o
iertare imcompletă, târzie, sau ne venită la timp, şi nesinceră.
Şi nu aceasta este iertarea în interpretarea ei superioară şi
în esenţa ei reală.
A ierta în înţeles etic creştin însemnează nu numai a-ţi în
depărta, în mod conştient, din spirit, tot resensul, ura, duşmănia,
dorinţa de răzbunare faţă de cel ce ţi-a greşit, ci şi a-i dori aces
tuia tot binele şi a-i ajuta să-l realizeze. Motivul care va determina
voinţa la un astfel de act nu poate fi decât unul singur: iubirea.
Deci vom conclude: Iertarea nu e o tendinţă naturală a spi
ritului omenesc decât într'un singur caz : când voinţa de a ierta e
determinată de iubire. Sau, cu alte cuvinte, iertarea nu e o floare
a spiritului brut, ci o virtute a spiritului creştin.
II.
Din acest motiv ea s'a arătat pe pământ numai odată cu

creştinismul. înainte de răsărirea în lume a Răsăritului celui de
sus, pedeapsa şi răzbunarea era legea vieţii, aproape ca şi în lu
mea legilor ce stăpânesc vieaţa lipsită de organe şi cea organică.
„Dinte pentru dinte", era un principiu considerat ca o lege a
onoarei şi a demnităţii omeneşti. Cine nu plătea cu aceeaşi măsură
cu care i s'a măsurat, era considerat drept un laş, sau un om
desonorat. Nu numai între singuratici, ci chiar delà societate la so
cietate, delà o clasă socială la alta, delà un popor la altul, prin
cipiul pedepsei şi al răzbunării era considerat ca o lege firească.
Sluga, robul, care gresia, era supus la torturile celea mai mari,
adeseori era chiar ucis. Stăpânii, boerii, căpeteniile armatelor cari
greşiau împotriva Regelui erau pedepsiţi cu asprime în feliurite
chipuri: închisori, confiscarea averilor, exil, sau tăerea capului.
Nr. 6-7 CULTURA C R E Ş T I N A 397
O pătură socială se răzbuna împotriva alteia de câte ori n u

mai putea. Prinsonierii de războiu erau decapitaţi, sau puşi în li
bertate numai în preţul unor grele s u m e de răscumpărare. Rari
sunt cazurile, în întreaga lume păgână, când cel greşit era iertat.
Dar chiar atunci actul iertării nu era determinat de iubirea faţă
de cel greşit, ci de alte sentimente şi mai ales scăderi, ca dorinţa
de-a se arăta cineva superior, mărinimos, filosof.
Iertarea, deci, nu era nici sinceră, nici completă. Rădăcina
iertării nu era iubirea.
Iertarea adevărată a început a răsări în inimele oamenilor,
numai dupăce ei au început să înţăleagă porunca iubirii propovă
duită de Mântuitorul. „Dacă cineva te-a lovit pe obrazul drept, tu
întoarce-i şi cel stâng". „Dacă faceţi bine numai celor ce vă fac
vouă bine, ce dar este vouă?... Faceţi deci bine celor ce vă fac
vouă rău. Iubeşte pe deaproapele tău ca pe tine însuţi".
Iată porunca cea nouă din care a răsărit legea iertării.
Dar porunca aceasta nouă a iubirii pe ce se întemeia? Ce
miracol a putut să determine pe omul egoist, vanitos, superb, sus
ceptibil la orice vătămare, p e omul care vedea în deaproapele său
un duşman, o piedecă în drumul lui, să-1 iubească precum se iu
beşte pe sine însuşi, şi aşa să ierte şi să dorească duşmanului
său binele?
Este miracolul adevărului etern, adus de Mântuitorul în
l u m e : Toţi oamenii sunt fiii Aceluiaşi Părinte ceresc; toţi oamenii
sunt fraţi.
Nu în sens figurat, în imaginaţie, într'un sistem de gândire
umanitarist, ci în adevăr şi în realitate.
Şi, atunci, logica iertării e limpede: nu poţi sta în manie
nici cu Părintele tău, nici cu fratele tău. E nefiresc, împotriva na
turii, să vezi în deaproapele tău un duşman. Dacă ţi-a'greşit, trebue
să te gândeşti că-i muritor ca şi tine, plin de aceleaşi slăbiciuni,
că ţi-e frate bun, dar că binele lui, Dumnezeu îl voeşte cu aceeaşi
ardoare ca şi binele tău.
Suntem cu toţii florile lui Dumnezeu sădite în stratul lumii.
In ori care poate intra viermele la rădăcină, în tulpină, în frunze
sau în coroană, şi să ajungă neplăcută, supărătoare pentru vecina sa.
Doctrina iertării nu s'a putut înfiripa pe pământ înainte de
creştinism, pentrucă oamenii nu cunoşteau încă porunca nouă ca
să se iubească unii pe alţii, consecinţă logică şi imperioasă a ade
vărului nou semănat pe p ă m â n t : Dumnezeu Tatăl tuturor; Toţi
oamenii fraţi.
Nici nu ar putea exista al motiv şi alt adevăr care să fie în

stare a determina voinţa omului să ierte. Adică să săvârşească un
act împotriva firii sale naturale, să treacă în domeniul actelor de
valoare supranaturală.
Pentrucă a ierta din acest motiv, pentru dragostea de Părinte
şi de frate, este act care iasă din domeniul procesului psihologic
al iertării.
Greutatea lui, pentru firea omenească, este evidentă. Poate
din acest motiv Isus a legat iertarea noastră din partea Tatălui
de iertarea ce o vom dovedi fată de deaproapele nostru.
Spun mulţi: iertarea e mai mult o problemă de tempérament
decât una de etică creştină. Sunt oameni buni de inimă, care iartă
uşor, şi oameni răi de inimă care iartă greu, sau peste tot nu pot
ierta chiar să voiască. Pentru o greşală săvârşită faţă de el te
urmăreşte până'n pânzele albe, până în urmaşi. Sunt alţii cari azi
stau să t e distrugă, iar mâne îţi zimbesc.
Am spus delà început că actul iertării in în Jele s etic creştin,
e mai mult, e o complectare al actului psihologic al iertării. De
aceea e limpede că realizarea iertării atârnă şi de temperamentul
individului. Dar dacă se reduce şi se rezumă numai la actul psi
hologic, nu este actul iertării din doctrina creştină. Temperamentul
poate fi o piedecă de întârziere şi în actul iertării creştine. Numai
cei mai desăvârşiţi dintre creştini pot să se depersonalizeze
aproape complet când e vorba de durerea, ofensa, nedreptatea
ce-i pricinueşte cineva.
Dar dacă ne vom gândi mai bine despre cine spunem că e
bun, şi iartă uşor, şi cine este rău şi iartă anevoe, vom des
coperi aproape în toate cazurile că la temeiul bunătăţii stă iubi
rea, şi că răutatea naşte din lipsa acestui sentiment.
Unde nu este iubirea ca temelie, poate fi cineva cu tempe
ramentul cel mai liniştit, poate fi cineva stăpân cu desăvârşire pe
nervii săi, şi iertarea nu va veni, deşi duşmănia nu se arată p e
fată. Şi iarăşi, poate fi cineva cât de plin de temperament, se
poate aprinde ca o volbură, peste un ceas, o zi sau o săptămână,
dacă are în suflet iubire, va ierta.
Semnul neînduios al iertării adevărate, î n înţeles etic creştin,
este când îl ajuţi pe cel greşit să se îndrepteze, câud îi voeşti
şi-i faci binele.
Iar în acest domeniu temperamentul are prea putină impor
tanţă, întreaga dorire şi realizare a binelui în deaproapele tău
porneşte din iubire, şi e susţinută de ea.
III.
împotriva doctrinii iertării în înţeles etic-creştin, şi anume

aşa cum e cuprinsă în Taina Mărturisirii, s'au ridicat şi se ridică
o cutezătoare şi grea acuză. Se afirmă a n u m e de către unii, că
doctrina iertării e imorala şi antisocială.
Isus a iertat o mulţime de delicvenţi şi criminali. Oameni
cari au călcat legile morale, legile Statului, au fost iertaţi şi îm
brăţişaţi dè El. A iertat pe femeea prinsă în adulter, pe care ji
dovii voiau să o ucidă cu pietri, după prescrierile legii lor. A
iertat pe Maria Magdalena, pe care, dintr'o curtezană cunoscută, a
făcut'o mironosiţă. A iertat pe înşelătorul vameş Zaheiu, dispre
ţuit de societate tocmai pentru călcările lui de lege; a intrat şi a
prânzit în casa lui. A iertat până şi pe tâlharul ucigaş de pe cruce.
Nu a fost de-ajuns atât. A înfiinţat Biserica sa şi i-a dat pu
tere să ierte păcatele, greşelile oamenilor. A înfiinţat taina Măr
turisirii şi le-a dat apostolilor şi urmaşilor lor putere să lege
şi să deslege. De aproape două mii de ani Biserica ţine această
poruncă, urmează acest drum.
Şi atunci se naşte un contrast isbitor între legea iertării cre
ştine, şi necesitatea pedepsei omeneşti, pentru a se slugi drepta
tea. Naşte o desnădejde în sufletul omului cinstit şi drept care se
vede pus în rând cu cel ticălos. Şi între cei mai buni e pretutin-
denea revolta fiului bun din Evangelie, care înfruntă pe Tatăl său
pentrucă a tăiat viţelul cel gras la întoarcerea fiului celui rătăcit.
Câte femei, cari se cred creştine, nu îşi spun în Intimitatea
gândului lor: Se plăteşte să fiu cinstită, săracă, credincioasă soţu
lui, când şi aceea care nu ţine seama de morală şi de porunci,
trăind în libertinaj, în bogăţie, în mărire şi pompă, va ajunge în
rând cu m i n e ? E de-ajuns să se spovedească. Dumnezeu o iartă,
prin Biserică. Pentru ce n'aş trăi şi eu ca e a ? Multe sfinte au
fost în tinereţea lor nişte femei prăpădite.
Câţi bărbaţi nu-şi s p u n : Dacă Zachei a fost iertat, pot înşela
şi eu şi fura. Dacă tâlharul a fost dus în raiu, nu e nevoe să-mi
torturez sufletul cu conştiinţa păcatului. Eu până la crimă n'am
ajuns. Mă voiu spovedi şi voiu fi iertat. Dar, nici nu mă voiu
spovedi acum, ci mai târziu, la bătrâneţe, când nu mai sunt bun
să fac nici rău nici bine.
Da, doctrina iertării e imorală şi antisocială — spun mulţi.
Ce folos — zic ei — că Statul, societatea s'a îngrădit cu legi
împotriva adulterului, a furtului, a jafului, a jurământului strâmb;
400 CULTURA CREŞTINA Nr. 6-7
dacă intervine scaunul mărturisirii cu deslegarea preotului, şi ier

tarea lui Dumnezeu? Aceasta iertare nu desfiinţează legile civile
şi sociale? Nu Ie desfiinţează, dar omul isteţ uşor se poate sus
trage acestor legi, sau intervine protecţia şi-1 sustrage, şi dacă el
e sigur că Dumnezeu îl va ierta, va cuteza să calce legile.
Iată deci cum doctrina iertării e în detrimentul moralei şi a
societăţii. Acuze ca acestea se pot auzi uneori şi din partea cre
ştinilor cari se cred înţelegători în materie.
Din afirmaţiile şi osânda lor se vede cât sunt de departe de
doctrina iertării în înţeles etic-creştin aşa cum e cuprinsă în sf.
Pocăinţă.
Dacă într'adevăr iertarea creştină ar putea da credinţa şi
convingerea că poţi călca ori ce lege divină sau omenească şi vei
fi iertat de Dumnezeu prin puterea dată bisericii în taina mărtu-
risirei, iertarea ar fi un puternic stimul de imoralitate şi de des-
agregare socială. Dar Însuşi gândul că poţi păcătui bizuindu-te p e
îndurarea lui Dumnezeu, e o blasfemie, un păcat împotriva Spiri
tului Sfânt. Şi cine interpretează în acest înţeles iertarea creştină,
săvârşeşte Ia rândul lui o blasfemie.
Pentru a vedea limpede în doctrina iertării creştine, va fi
de ajuns să ne gândim pe cari călcători de lege i-a iertat Mân
tuitorul.
Vom vedea că El a iertat nu pe cei cari perpetuiază păcatul,
ci p e aceia cari, dându-şi seama de drumul rău pe care au apucat,
sunt hotărîţi să-şi îndrepteze vieaţa.
„De-acum să nu mai păcătueşti, pentruca să nu ţi se întâmple
ceva şi mai rău", ii spune bolnavului vindecat. Zacheiu cel iertat
declară singur: „Jumătate din averea mea o dau săracilor, şi de
am înşelat p e cineva, cu ceva, întorc împătrit". Tâlharul de pe cruce
mărturiseşte deasemenea singur: — „Nu ţi-e frică de Dumnezeu
că în aceeaşi osândă eşti? Noi ne luăm pedeapsa după dreptate,
dar acesta nici u n rău nu a făcut... Pomeneşte-mă Doamne când
vei veni întru împărăţia ta".
Iertarea creştină priveşte trecutul greşit pentru viitorul mai
curat, mai bun. Nu iartă pe păcătos pentru a rămânea păcătos, ci
pentru hotărîrea lui de îndreptare. In clipa în care vine iertarea
creştină, vinovatul este de mai înainte îndreptat prin recunoaşterea
vinei, prin părerea de rău şi hotărîrea de îndreptare.
Fiul cel rătăcit înainte de a fi îmbrăţişat de tatăl său, înainte
de a se fi junghiat viţelul cel gras, a mărturisit singur: „Scula-
mă-vpiu şi mă voiu duce la Tatăl meu şi-i voiu zice : Ţaţă, greşit-
Nr 6-7 CULTURA CREŞTINA 401
am la ceriu şi Înaintea ta, şi de-acuma nu mai sunt vrednic să

mai fiu fiul tău; primeşte-mă ca pe unul din argaţii tăi".
Iată în ce condiţii şi în ce clipă vine iertarea creştină!
Nu se iartă călcările de lege pentrucă greşelele ar fi indife
rente creştinismului. Intre Dumnezeu care iartă şi transgresiunea
omului nu poate fi nici o apropiere, ca între foc şi apă. Dar se
iartă ca nişte rătăciri recunoscute, urgisite de omul care e hotărît
să înceapă o vieaţă nouă, In spiritul legii.
In realitate iertarea se dă omului care a fost vinovat, dar
nu mai este tn voinţa lui; care a fost rătăcit, dar a revenit la
drumul drept. Iertarea se dă, pentru a-1 ajuta pe om în viitor la
realizarea binelui pentru care s'a hotărît.
Dar în ce situaţie sufletească se află omul care zice: Pot
călca legea până la sfârşitul vieţii ; e de ajuns ca în pragul morţii
să mă pocăesc şi să mă îndreptez, şi Dumnezeu mă va i e r t a ? Sau
care zice : de cutare greşală am fost iertat de zece ori până acum.
Mai pot să o săvârşesc odată, şi iar voiu fi iertat?
Un astfel de om nu este îndreptat în sufletul său, şi ori câte
deslegări i s'ar fi dat de către preot subt patrafir, nu s'a prins
nici una de el. Este un om care-şi bate joc de celea sfinte, şi mai
folositor i-ar fi să nu se apropie niciodată de scaunul mărturisirii,
decât cu acest gând sacrileg.
Iar acela care calcă legea încrezut pe iertarea şi milostivirea
lui Dumnezeu, rămâne toată vieaţa duşmanul lui, şi nu poate nă
dăjdui că-i va ajunge prieten chiar în ultima clipă a vieţii.
Iertarea din s. Mărturisire deci, departe de a fi element de
imoralitate şi de disoluţie socială, este, prin esenţa şi condiţiile ei,
singurul mijloc de a ridica în picioare pe cel îngenunchiat de rău,
singura modalitate de îndreptare a lumii. Pentrucă ea intervine
numai în cazul când sunt date condiţiile îndreptării celui greşit.
IV.
Dar, se mai spune: creştinismul iartă, e dator să ierte, fără

a pedepsi. Ori, pentru restabilirea dreptăţii e cu totul necesară
pedeapsa. Legea civilă, care nu e perfectă, nu poate lăsa nepe
depsită transgresiunea. Pedeapsă în bani, închisoarea uneori pe
viaţă, pedeapsa capitală, restituirea pagubei făcute dacă are de
unde, — toate acestea sunt menite să aducă o contrapondere In
cumpăna dreptăţii mişcată delà locul ei prin călcarea legii. Pe
deapsa e necesară ca o pildă pentru alţii, pentrucă alţii să nu mai
cuteze a devia delà ordinea legal stabilită. Ea are menirea să-1

abată şi pe infractor delà călcarea legii în viitor. Societatea ome
nească a luat toate precauţiunile pentru a face inofesivi pe in
fractori, pentru a nu lăsa să se înmulţească transgresiunile.
Ce face însă creştinismul cu iertarea obligatoare ce o acordă
oamenilor? Pe cine pedepseşte? Pe nime. El iartă pe ucigaşi cu
pedeapsă cu tot.
Sunt două foruri deosebite de judecată, unul extern şi unul
intern. In forul extern judecă, achită ori osândeşte puterea civilă,
constituită. Forul extern judecă faptele externe ale omului, când
acestea ajung în opoziţie cu ordinea stabilită. Când cineva intră
în dreptul la vieaţă, la avere, la numele bun al altuia, ordinea le
gală trebue restabilită pentru ca societăţile şi singuraticii să poată
exista. Pedeapsa, în caz de vinovăţie, e şi necesară, şi posibilă. De
licventul are cum şi la ce plăti transgresiunea săvârşită. Dacă cu
altceva nu, o poate plăti cu capul său.
In forul intern, al conştiinţii, în al cărui domeniu intră ierta
rea din s. Taină, lucrurile se prezintă altfel.
Şi aici, prin călcarea legii, prin păcat, se conturbă o ordine
legal stabilită. Dar una care nu mai priveşte societatea şi Statul,
ci p e Dumnezeu şi pe om. Ordinea etică ce se calcă prin păcat e
aceasta: Dumnezeu e stăpânul şi Părintele, omul e sluga şi fiul.
Omul e dator, în calitatea ce o are, cu supunere, ascultare şi iu
bire, adecă prin ţinerea legilor lui Dumnezeu.
Răsturnând aceasta ordine, desigur că omul e vrednic de
pedeapsă. Ar fi obligat să-i plătească lui Dumnezeu căruia i-a gre
şit, preţul greşelii. Dar omul nu are cu ce plăti acest preţ, chiar
dacă ar fi ţinut în închisoare ori în iad în vecii vecilor. Pentrucă
paguba săvârşită, rupând ordinea legală stabilită de Ziditorul, este
infinită.
Neînţelegătorii acuză creştinismul că iartă fără a pedepsi pe
cel greşit, şi spun că valoarea etică a pedepsei este neînţeleasă
de creştinism. Dar în întreaga existenţă nu există pildă mai cutre
murătoare despre necesitatea pedepsei pentru păcat decât cea cu
prinsă în economia divină. Pentru păcatul sumeţiei şi al neascul
tării, săvârşit de strămoşi, au suferit toţi oamenii, au fost pedepsite
toate generaţiunile delà Adam până la Isus, şi totuşi nu au putut
şterge vina greşelii; n'au putut plăti de-ajuns. Fericirea de veci a
fost zăvorită tuturor. Pedeapsa pentru păcatul cel dintâi, şi pentru
păcatele tuturor oamenilor, din toate vremile, nu s'a putut şterge,
nu i s'a putut da satisfacţie ordinei divine violate, decât prin întru
parea, patima şi moartea însuşi Fiului lui Dumnezeu,
Nr. 6-7 C0LTURA CREŞTINA 403
Prorocul Isaia, insuflat de Spiritul sfânt zice: „El suferinţele

noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra sa... A fost
străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre.
Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui
suntem tămăduiţi... şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor
noastre".
Iertare, fără pedeapsă?
Dar ce ar putea da omul ca pedeapsă în schimbul iertării?
Nimic, pentrucă nu are nimic de proporţii nemărginite. De aceea
în iertarea din forul intern, în iertarea din conştiinţă, celui greşit
nu i se aplică decât pedepse pentru îndreptări, nu pentru espiere
şi iertări. Pentru iertarea în forul intern a fost pedepsit odată
pentru totdeauna, şi pentru greşelile tuturor oamenilor, însuşi fiul
lui Dumnezeu, Isus Hristos, Mântuitorul.
Acuza că creştinismul nu pedepseşte pe călcătorii de lege, e
infirmată şi de faptul că cei mai mulţi delicvenţi trec prin amân
două forurile: cel extern al Statului, şi cel intern al conştiinţii.
In cel extern, care are puterea constrângerii externe, omul îşi ia
pedeapsa. Aceeaşi pedeapsă nu i-o poate aplica şi Biserica ; că nu
are puterea săbiei. Dar nici nu e just să fie pedepsit de două ori
pentru aceeaşi transgresiune.
Dar delicventul care părăseşte închisoarea cu osânda făcută,
nu se simte încă iertat, deşi e pus în libertate. In conştiinţa sa
se simte încă vinovat; câtă vreme nu se împacă şi cu Dumnezeu,
nu are iertarea Lui.
Nu este însă adevărat că doctrina creştină a iertării din s.
Pocăinţă exclude pedeapsa. In afară de canonul ce se dă în spo-
vedire, iertării creştine îi premerge cea mai grea pedeapsă. Nimic
nu este mai greu pentru om decât a-şi recunoaşte şi mărturisi
vina sa. Cei mai mulţi sunt capabili să îndure ori ce suferinţă şi
privaţiuni, numai să nu recunoască greşala săvârşită. Mândria
omului trebue să şi-o calce singur în picioare pentru a ajunge la
acest punct al recunoaşterii şi al mărturisirii. A ajunge din superb
umilit, delà conştiinţa că eşti un zău la aceea umilinţă care-ţi
arată că nu eşti decât o mică scântee spirituală, şi aceea îngreu
nată de humă, însemnează a trece printr'un proces sufletesc de
chin şi suferinţă cu care nu se pot compara celea mai multe p e
depse a forului extern.
Dar în procesul care duce la iertarea creştină urmează ceva
şi mai înfricoşat: părerea de rău pentru vina săvârşită. A ajunge
la conştiinţa că prin călcarea legii te-ai depărtat delà Dumnezeu,
izvorul şi stăpânul vieţii Tale, că ţi-ai distrus însuţi şi liniştea şi
bucuria vieţii, şi raportul de fiu către Părinte, şi că din prieten

al Lui te-ai făcut duşman ; că singur ti-ai agonisit osânda vecinică
când puteai să nădăjdueşti la fericirea eternă, aceasta e cea mai
grea osândă, cea mai istovitoare pedeapsă pentru păcat.
Dar iertarea creştină condiţionează antecedenţa acestui proces
sufletesc.
„Greşit-am la cer şi înaintea ta, şi nu mai sunt vrednic să
mă numeşti fiul tău, primeşte-mă ca pe unul din argaţii tăi".
Iată adevărata, reala expiere, cea mai formidabilă pedeapsă a
călcării de lege.
Prin ce trebue să treacă omul care râvneşte la iertare în
taina curăţirii de păcate!
E în realitate, şi singura pedeapsă care vindecă, îndreptează.
Sute de mii de delicvenţi de drept comun îşi fac pedeapsa
dictată de forul extern, şi iasă din închisori mai răi şi mai per
vertiţi decum au intrat. Pentrucă pedeapsa externă, constrângerea,
nu are nici o putere asupra spiritului.
Dacă justiţia civilă ar putea trezi — prin pedepse — părerea
de rău pentru crima săvârşită, în măsura care o cere creştinismul
pentru deslegare şi iertare, nu ar mai fi recidivişti în lume.
Aceia care spun: doctrina creştină porunceşte o iertare prea
uşoară, fără pedeapsă, nu ştiu ce spun. Iertării în taina mărturi
sirii — îi premerge părerea de rău şi mărturisirea. Dacă cred că
e prea uşoară iertarea creştină, să poftească să o esperieze : Să-şi
recunoască vina săvârşită, şi în cea mai mare taină, să deştepte
în suflet sincera părere de rău, şi să-şi plece capul supt patrafir
mărturisind unui om ceea ce adeseori nu ar mai cuteza — după
săvârşire — să-şi mărturisească nici şie-însuşi. Şi, în aceeaşi vreme,
să fie conştiu de hotărîrea nestrămutată de a nu recidiva.
Vor vedea atunci dacă iertarea creştină se dă prea uşor în
sf. Mărturisire.
Se ştie din cazuri reale: pedeapsa suferită fără părere de rău
pentru crima săvârşită, nu e pedeapsă, nu are nici o urmare bună.
Spiritual, omeneşte, în înţeles înalt, pedeapsa nu există decât
în propria recunoaştere a vinei şi în părerea de rău pentru gre-
şala săvârşită. Numai aceasta stare sufletească acopere scopul pe
depsei: îndreptarea.
* **
Dar, se s p u n e : sunt recidivişti destui şi între aceia cari pri
mesc iertarea în taina pocăintii. Desigur că sunt. Cei mai mulţi
se recrutează dintre oamenii cari nu-şi recunosc nici vina, nu aii
Nr. 6-7 CULTURA CREŞTINA 405
nici adevărată părere de rău pentru greşele, nici hotărîre sinceră

de îndreptare. Dintre cei cari spun că Dumnezeu iartă uşor, că
pot greşi iară şi iară, şi vor fi deslegaţi. Aceştia, deşi vor primi
absoluţia preotului care nu poate citi în inima omului — nici nu
sunt iertaţi. Ei sunt cei cari îşi bat joc de celea sfinte.
Dar sunt destui cari recidivează din alte motive : voinţă prea
slabă, păcatul prea Înrădăcinat. Ei au avut părere de rău, şi-au
recunoscut vina, au avut propus de îndreptare, însă au alunecat
din nou din pricina slăbiciunii voinţei lor.
E o poruncă a iubirii ca aceştia să fie ajutaţi întru ridicarea
lor definitivă în picioare, e şi o necesitate pedagogică să fie mai
de multe ori iertaţi şi ridicaţi din căderea lor.
Dai Ar fi o realitate ideală, sau de desăvârşire, ca cel în
dreptat să nu se mai strâmbeze. Mulţi creştini au şi urmat acest
drum, şi-1 urmează.
Dar cine aşteaptă delà fiecare om acte de eroism, nu cu
noaşte natura omenească. Dumnezeu o cunoaşte. încă în gura
Psalmistului a pus cuvântul: „de şaptezeci ori câte şapte să iertăm
greşelele altora".
Aceia cari se arată intransigenţi, pretensivi până la feroci
tate, cari un înţeleg nici în taina Spovedirii decât o singură des-
legare, nu ştiu ce este iubirea, rădăcina iertării. Un părinte e gata
să ierte mereu fiului său, dacă bănueşte în el voinţă de îndreptare,
şi îi e milă de slăbiciunile pe care nu le poate birui deodată. Dar
Dumnezeu e părintele cel mai desăvârşit.
Isus a spus, iertând pe Apostolii adurmiţi: „Sufletul e treaz,
însă trupul e slab".
Scopul iertării e îndreptarea omului şi nu pedepsirea lui.
V.
Trecând delà ceea ce ne-a preocupat în capitolul precedent,

şi revenind la doctrina iertării, nu în Taina Spovedirii, ci ca act
psihologic realizat între oameni, va trebui să recunoaştem că ierta
rea realizează de celea mai multe ori mai mult bine, aduce mai
multă îndreptare, decât pedeapsa.
Scopul şi al pedepsei, şi al iertării, fiind îndreptarea de-
aproapelui, este evident că, ceea ce faci din iubire, trebue să fie
mai ducător la ţintă decât ceea ce faci din obligamentul slujirii
dreptăţii.
In educaţia familiară e un principiu stabilit de milenii că, prin
dragostea faţă de copii reuşeşti să le dai o creştere cu mult mai
406 CULTURA C R E S T A I ^ Nr. 6-7
bună, să le ajuţi Ia formarea unui caracter superior, decât prin

pedeapsă după fie care greşală. Vergeaua nu s'a dovedit a fi nici
odată u n bun dascăl. Este adevărat că sunt cazuri când şi ea
poate fi întrebuinţată. Constrângerea externă e necesară uneori,
dar dacă ea nu provoacă îndreptarea internă, e zadarnică. In edu
caţia în şcoală, ba chiar şi în armată, se folosesc tot mai rar
mijloacele constrângerii externe, pedeapsa. Pedagogia a ajuns la
convingerea că tratarea transgresorului cu iubire, aplicând princi
piul iertării, e cu mult mai eficace pentru îndreptarea omului.
Chiar şi în închisori, în penitenciare, în readucerea minorilor
căzuţi în diferite viţii, pedeapsa nu se mai foloseşte decât în cazuri
externe.
Principiul educaţiei moderne în aceasta materie vrea să se
apropie de doctrina creştină a iertării. Să trezească în delicvent
recunoaşterea greşelii, să-1 facă să vadă cât e de urâtă şi con
damnabilă aceea greşală, cât e de potrivnică firii celei superioare
a omului. Şi ca urmare a acestei recunoaşteri, cel greşit să simtă
părerea de rău pentru vina săvârşită, şi să i se nască în suflet
dorinţa de îndreptare.
Iertarea adevărată e răgazul dat din toată inima pentru în
dreptare, interesul societăţii fiind nu de a ţinea cu zecile de ani
pe om în închisoare, eliminat din societate, eliminat, nefolositor,
şi de a-1 reda lumii tot aşa de căzut cum a fost la intrare, ci de
a-1 ajuta să se refacă spiritual, în conştiinţă, cât mai în grabă.
Iertarea, chiar şi numai ca proces psihologic, este un mijloc
de a umaniza relaţiunile dintre oameni, de a eşi din violenţa ani
malică şi de a birui prin spiritualitate.
Iertarea ca act spiritual este desmaterializare. Pornind din
iubire, susţinută din iubire, ea este menită să arate că alta este
legea materiei şi alta legea duhului.
Fulgerul se descarcă în trăznet fără nici o considerare la
urmări, unde loveşte, pe cine aprinde. Mania, ura, dorinţa de răs-
bunare prin facultatea noastră de a putea ierta, nu se descarcă
nicăiri, rămâne ineficace. Că iertarea şi nu „dinte pentru dinte",
e mai potrivită vieţii superior omeneşti, aşa cum a ridicat'o cre
ştinismul la înălţime, se poate desluşi din multe procese spiri^
tuale ale noastre.
N'ai avut cu cineva în viaţa ta nimic de împărţit. I-ai fost
chiar prieten, l-ai ajutat unde ai putut. Şi de-odată, într'o clipă
de grea cumpănă pentru tine, îţi împlântă pumnalul pe la spate.
Reacţiunea firească nu poate fi decât închiderea inimei faţă de
un astfel de om. Pier toate sentimentele pe cari le-ai avut faţă
e el. El ajunge un om mort pentru tine. De celea mai multe ori

reacţiunea nu se opreşte insă aici, ci mai d e p a r t e : urăşti p e acel
om, şi cauţi să te răzbuni p e el, plătindu-i cu aceeaşi măsură.
Noul sentiment ce s'a trezit în tine, mania, ura, dorinţa de
răzbunare, dacă le vei cerceta mai de aproape, vei vedea că sapă
gropi urîte, rele şi primejdioase, în sufletul tău. Ele alimentează
mai mult instinctul animalic prin apa ce o adună în ele.
De unde, până atunci munceai şi dormeai liniştit, acum eşti
mereu treaz şi încordat, gata să te arunci asupra duşmanului ca
animalul de pradă asupra victimei sale. Ideile înalte, sentimentele
generoase, preocupările superioare, te părăsesc cu toatele. Spiritul
tău se strâmtează, preocupat acuma vecinie numai de două trei sen
timente aşa de rudimentare, încât par mai degrabă instincte: duş
mănia, cu revărsarea ei în răsbunare.
Oamenii cari nu-şi disciplinează voinţa pe drumul iertării
sunt vecinie întunecaţi, neliniştiţi, nemulţumiţi, şi nu-şi mai pot
vedea cu succes de ocupaţiile lor.
Şi, dimpotrivă, iertarea lărgeşte spiritul nostru, il luminează,
il umple de căldură. înfrângând, prin iertare, dorinţa de răsbunare,
sufletul nostru se umple iar de pace, facultăţile sale pot activa
normal. Elasticitatea spiritului creşte prin faptul că prin voinţă îl
destindem dupăce fără voia noastră, aproape instinctiv, a fost în
cordat de fapta altuia spre ură şi răsbunare.
Prin iertări repetate spiritul nostru se îmbracă cu tot mai
multă elasticitate, aşa că delà o vreme, la ofensa suferită, la răul
ce i se face, după o scurtă cutremurare, îşi revine la normal. Astfel
că, aproape în clipa răului ce i se face, omul poate judeca li
niştit, cu toată bunăvoinţa, şi să vadă cauzele din care a pornit
ofensa, şi nu pe ea însăşi. Adică omul prin virtutea iertării poate
ajunge aşa de departe încât să-şi explice, să caute a-1 înţelege pe
cel ce i-a greşit, şi astfel în chip firesc să depărteze delà sine
sentimentul urii şi răsbunării.
E o mare bucurie a vieţii să vezi oameni cari rămân perfect
liniştiţi în mijlocul insultelor ce cad asupra lor, a mizeriilor ce
li se fac. E chiar o minune a vieţii că dacă cineva îţi dă o palmă
pe obrazul drept, tu să-1 întorci şi pe cel stâng. Şi una şi mai
mare să iubeşti nu numai pe deaproapele tău, ci pe duşmanul
tău ca pe tine însuţi.
Dar la acestea realizări nu se poate ajunge decât prin repe
tarea actului psihologic al iertării, prin voinţa ce presionează ho
tărîrea de a ierta; o voinţă izvorîtă din iubire.
In definitiv, a ierta însemnează a iubi.
Ca element de pace internă, de linişte socială, de stabilire a

păcii între popoare, iertarea e dintre celea mai preţioase mijloace.
Nu e, cum am arătat, o tendinţă firească a spiritului brut, ci
o floare, o virtute a spiritului creştin, care se hrăneşte din iubire.
De aceea, cu cât iubirea e mai mare, cu atât şi iertarea e mai
sinceră, mai la timp venită, mai completă.
Pacea p e pământ, împărăţia lui Dumnezeu în lume, va veni
numai prin iertarea izvorîtă din iubire. Ura, duşmănia, pedeapsa,
răzbunarea, legea „dintelui pentru dinte", sunt porniri ale spiritu
lui natural, neatins de psalmul izvorît din legea cea nouă a iu
birii, din creştinism. Practicând iertarea din iubirea faţă de Dum
nezeu şi deaproapele, ne ridicăm din ordinea naturală a vieţii, la
ordinea supranaturală; delà acţiunea firească, la actul săvârşit din
graţia divină. Din fii ai omului ne ridicăm la înălţimea fiilor lui
Dumnezeu.
Cine se ridică până la înălţimea virtuţii de a putea ierta chiar
şi p e duşmanul său de moarte, merge cu vitejie pe urmele Mân
tuitorului, care pe lemnul crucii se ruga pentru cei ce l-au răs
tignit: „Părinte iartă-le lor că nu ştiu ce fac".
Iată virtutea spiritului creştin, iertarea, poruncită şi născută
din iubire, care ar putea să şteargă aproape trei sferturi, dacă nu
toate, suferinţele, chinurile şi nenorocirile lumii, şi să aducă împă
răţia lui Dumnezeu pe pământ.
I. AGÂRBICEANU
CEVA DESPRE FRUMSEŢEA LITUR
GHIILOR ORIENTALE
Orientul creştin este foarte bogat în rituri şi limbi liturgice
Aşi spune că are un prisos de bogăţie Dar, cu toată variaţia nume
roasă a liturghiilor *), totuşi unele calităţi comune tuturor riturilor
menţin unitatea In multiplicitate şi, dacă am nega acest fapt, am să
vârşi o nedreptate. Fondul comun al acestor rituri variate se vădeşte
sub următoarele şapte aspecte: bogăţie teologică cu conţinut dog
matic; bogăţie de învăţătură ascetică şi balsam de evlavie*); folo
sirea deasă a Sfintei Scripturi; importanţa specială ce se dă învăţă
turilor patristice; lirismul poetic al imnografiei; însfârşit, Riturile
Orientale prin varietatea, strălucirea şi popularitatea lor sunt într'a-
devăr superioare riturilor Apusene.
1. Bogăţia Teologică. — Numai despre bogăţia dogmatică şi
morală a liturghiilor răsăritene s'ar putea scrie cu uşurinţă o carte
întreagă, în care s'ar grupa, în ordinea subiectelor, bucăţi alese din
diferitele cărţi liturgice privind Trinitatea, întruparea, Răscumpărarea,
Eucharistia ca sacrament şi sacrificiu, Născătoarea de Dumnezeu şi
misterele sale, Biserica, primatul Sf. Petru şi al succesorilor săi,
Conciliile, Tradiţia, cele şapte Taine, cultul îngerilor, al Sfinţilor din
Vechiul şi Noul Testament, cultul Moaştelor, al Icoanelor şi rugă
ciunile pentru morţi. De sigur, temele acestea sacre se găsesc şi
în liturghia occidentală şi este de dorit ca cineva să ne dea într'o
zi o substanţială „Teologie liturgică*. Dar în timp ce geniul apu
sean şi îndeosebi geniul roman se mulţumeşte cu simple şi scurte
afirmaţii, geniul răsăritean din contră, îşi deprinde bucuros, chiar în
câmpul dogmatic, însuşirile literare, de a amplifica şi desvolta, cu
riscul de a i-se reproşa prea desele repeţiri. De altfel Răsăritul fiind
de-a lungul multor secole leagănul marilor erezii şi teatrul perma-
l
) Deşi orientalii înţeleg prin cuvântul «liturghie* mai ales sacrificiul eu
haristie, totuşi noi, ţinând seama de faptul că ştiinţa care tratează despre tota
litatea serviciilor divine se numeşte chiar de către orientali «Liturgică*, vom
înţelege prin cuvântul «liturghie» toate slujbele religioase cu caracter public.
*) Fiindcă expieaia franţuzească «onction de piété» nu se poate reda bine
î i limba românească, deaceea rog pe onoraţii cetitori să-mi ierte îndrăsneala de
a traduce această expresie cu «balsam de evlavie*.
2
nent al luptelor doctrinare, se înţelege de ce liturghia sa a păstrat

cu mai multă tărie răsunetul înflăcăratelor mărturisiri de credinţă
ortodoxă şi de ce a înfăptuit în mod constant, epocă de epocă, prin
cipiul pe drept atât de celebru, care zice că puritatea şi tăria învă
ţăturilor serveşte de îndreptar cultului şi rugăciunii: Lex credendi
legem statuii suplicandi.
Că liturgiile răsăritene constituesc, chiar mai mult decât litur
ghia romană, un loc teologic ce merită să fie mai bine exploatat
decât cum a fost până în prezent, este un adevăr necontestat; fiindcă
pe lângă argumentele ad hominem ce îmbie catolicilor în contro
versele dogmatice, ele pot să inspire teologiei progrese ulterioare,
să înfăţişeze meditaţiei cugetării creştine orizonturi puţin sau chiar
de loc cunoscute, să redea întrun mod mai concret majoritatea tezelor
teologice ale Sfinţilor Părinţi, care se găsesc în actualele formule
liturgice ca într'o prelungire vie şi perpetuă. Mai ales teologia sa
cramentală, căci deşi aceasta are, prin însăşi definiţia ei, un raport
foarte intim cu cerimoniile cultului, totuşi, până în prezent, studiul
aprofundat asupra riturilor orientale nu i-a dat tot profitul ce pot
să i-1 dea. Şi din acest punct de vedere, noi ne însuşim foarte bu
curoşi următoarele rânduri scrise în 1893, de un înfocat prieten al
Răsăritului creştin. „...Dacă Biserica are plinătatea adevărului, credin
cioşii şi chiar preoţii n'au plinătatea ştiinţei. Sf. Pavel îndemna pe
Coloseni să crească în ştiinţa lui Dumnezeu: „Creşteţi în ştiinţa lui
Dumnezeu" Sf. Petru îşi încheia epistola a doua îndemnând cre
dincioşii să crească nu numai în graţie, ci şi în cunoaştera Domnu
lui şi Mântuitorului nostru Isus Hristos: .Creşteţi în graţia şi cu
noaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru lsus Hristos" ') Aşa dar,
dacă este adevărat, ceea ce de altfel trebue să credem, că Dumne
zeu rezervează noi progrese generaţiilor viitoare, şi dacă teologia,
exegeza, filosofia creştină... pot aştepta unele sporuri de lumină în
viitor, atunci, aceasta nu va fi decât când ştiinţa catolică îşi va în
3
drepta privirea spre Răsărit" ).
2. Balsam de evlavie; Euhologiul marilor devoţiuni. — Dimpre
ună cu ştiinţa, şi evlavia catolică poate merge cu încredere să se
adape la izvoarele liturghiilor orientale. Enumerând mai sus princi
palele subiecte dogmatice, pe care le amintesc mai des cărţile sacre
ale Orientului creştin, am enumerat, în acelaşi timp, devoţiunile Bi-
sericei şi ale sufletelor creştine. Elementul liric şi efectiv găsindu-se
totdeauna, la Răsăriteni, nedespărţit de elementul doctrinar, de aceea
') Col. I, 10,

•) H Petr., III, 18
') E, BOUVY, tn Études préparatoires au pèlerinage eucharistique de
Jérusalem, Paris, 1893, p. 224.
Nr. 6-7 CBTLTtJRfl C R E Ş T I N A 411
fiecare carte liturgică adevereşte admirabil, cât de intim se îmbină

liturghia, teologia şi evlavia. Ce Euhologiu minunat este Cartea de
rugăciuni orientale, pentru acela care, practicându-le sârguincios,
le-a pătruns! Şi în feliul acesta, le-a găsit pline de evlavie către
Dumnezeul cel Viu al Prea Sfintei Treimi: închinăciune Tatălui,
Fiului şi Spiritului Sfânt; rugăciunea de adoraţie, de mulţumire, de
iubire şi de cerere este zilnică, în doxologiile sau exclama
ţiile sacrificiului liturgic ori ale celorlalte slujbe; în serviciile de
Dumineca şi delà celelalte praznice, rugăciunile acestea sunt mult
mal stăruitoare. — Evlavie către Hristos, către Cuvântul, care întru-
pându-se devine fratele şi Răscumpărătorul nostru; misterele Dom
nului, care constituesc, pentru ca să mă folosesc de un cuvânt scump
Sfinţilor Părinţi şi liturghiilor orientale, zic, misterele acestea, care
constituesc dumnezeeasca economie a predestinării şi mântuire! noastre
sunt evocate într'un mod pe cât de gingaş pe atât de energic; cân
tece înfocate de iubire „prea dulcelui lsus", expresie atât de înru
dită cu imnurile liturghiei apusene către Prea Sfânta Inimă a Iui
lsus, şi care se repetă aproape în fiecare rând din nenumăratele
strofe ale imnografiei bizantine, ca şi o obsesie sacră. Evlavia către
Patimile, Crucea şi învierea Mântuitorului este deosebit de înduio-
şetoare; evocarea acestora se reînoeşte în accente de triumf şi gin
găşie la slujbele de Dumineca.
Deşi, anumite aparenţe externe lasă uneoria să se creadă că
evlavia către Prea Sfânta taină a Euharistiei nu ar fi totatât de vie
în Răsărit ca în Apus, totuşi, toate cărţile sacre orientale mărturi
sesc cu convingere, în cântări şi rugăciuni înflăcărate, credinţa
euharistică, şi în faţa acestora, evlavia catolică nu poate decât să
se edifice şi să se întărească.
Dacă, liturghia orientală nu întrece uneori liturghia apuseană
în evlavie către Născătoarea de Dumnezeu şi Pururea Fecioara
Maria, Maica lui Dumnezeu şi a oamenilor, de sigur o egalează,
fiindcă într'o splendidă coroană, ţesută din numeroasele, variatele şi
expresivele tropare de mărire, împreună amintirea Măriei cu a lui
lsus, la slujba din orice zi sau sărbătoare.
îngerii, incorporalitatea şi spiritualitatea cărora este totdeauna
proclamată, nu numai că sunt onoraţi cu sărbători şi slujbe dedi
cate lor, ci mai ales sunt înfăţişaţi în rolul lor tainic, dar rea], de
concelebranţi sau conasistenţi şi de conadoratori ai misterului
euharistie.
Cât de mult sunt onoraţi sfinţii în liturghia orientală este de
prisos să mai vorbesc: Mineele sunt o probă sdrobitoare. — La fel
este de prisos să mai vorbesc şi despre cultul moaştelor şi al
2*
icoanelor, fiindcă este atât de desvoltat, mai ales cel din urmă
incât la prima vedere se pare de-a-dreptul exagerat.
Orientalii cinstesc pe cei morţi: se roagă şi oferă Sfânta Jertfă
pentru ei; în onoarea lor celebrează de două ori pe an, în Sâmbăta
„lăsatului de carne" şi în ajunul Rusaliilor o amintire generală şi
solemnă, cu slujbe speciale, întocmai cum fac Apusenii la 2 Noem-
vrie. Mai mult, în fiecare săptămână ziua Sâmbetei, fericită alegere,
este consacrată pomenirei morţilor şi cartea liturgică numită Para-
clitchi, (Octoichul cel Mare), — care conţine slujbele din zilele de
lucru de peste săptămână, după cele opt glasuri, — are Sâmbăta,
după Canonul tuturor sfinţilor un alt Canon pentru morţi. Să ne
permită onoratul cetitor să arătăm câteva trăsături de ale litur
ghiei bizantine pentru morţi, pentru ca să vadă, într'un singur exemplu
un specimen aproape desăvârşit al frumseţiior celor mai autentice
ale riturilor orientale. Ceremoniile înmormântare! au o splendoare
lirică de-a dreptul uimitoare. Să se judece după acest scurt pasagiu
din imnul atât de înduioşetor al „sărutării celei din urmă", în timpul
căreia asistenţii merg să sărute crucea de pe sicriu: „Mulţumind
Iui Dumnezeu, fraţilor, veniţi să dăm răposatului ultima sărutare,
căci a părăsit pe ai săi şi e gata să între în mormânt: nu se mai
îngrijeşte de cele deşarte şi de trupul mult pătimitor; rudenii şi
prieteni, de acum suntem cu totul despărţiţi! Să ne rugăm Domnului
să-1 odihnească" *)•
„Ce despărţire, fraţilor! ce jale, ce tânguire în clipa de faţă!
Veniţi să-1 sărutăm pe cel ce puţin mai stă cu noi, că-i gata să fie
înmormântat cu cei morţi şi să se despartă de toate rudeniile şi
prietenii. Să ne rugăm Domnului să-1 odihnească".
Aceste strofe incomparabile ar putea fi citate în întregime. Ne
mulţumim să dăm două tropare, în care, in câteva trăsuri de o simplă
dar bogată concizie, dogma şi îndemnul moral se împletesc cu pioasa
amintire a repausatului:
„Să cântăm cu evlavie măreţia întreită a unei Dumnezeiri, stri
gând: Sfânt eşti veşnicule Tată, Fiule deasemenea veşnic şi dumne-
zeescule Spirite, luminează-ne pe noi care cu credinţă te adorăm şi
ne mântueşte de focul cel de veci...
„Hristoase, pentru rugăciunile Celei ce te-a născut, ale Inainte-
mergătorului tău, ale Apostolilor, ale Arhiereilor, ale Cuvioşilor, ale
Drepţilor şi ale tuturor Sfinţilor, pe robul tău cel adormit îl odihneşte".
Liturghia din Sâmbîta „lăsatului de carne", închinată amintirii
morţilor, are accente de o mişcătoare catolicitate:
„Mântuitorule, care ne-ai răscumpărat pe noi cei muritori prin
') Specimenele sunt traduse direct după originalul grecesc.

însuşi sângele tău şi prin moartea ta ne-ai scăpat de moartea cea

amară şi ne-ai dat viaţa cea veşnică prin învierea ta, odihneşte pe
toţi cei cuvioşi adormiţi, fie în deserturi ori în oraşe, fie pe mare
ori pe uscat, sau în orice loc: pe împăraţi, pe preoţi, pe arhierei,
pe sihastri, pe călugări şi pe toţi oamenii de orice vârstă, şi-i în
vredniceşte de cereasca ta împărăţie.
.înviind din morţi, Hristoase, stăpânirea morţii asupra celor ce
cuvios repausează o ai distrus, de aceea cu diadinsul te rugăm ca
pe servii tăi, care delà Adam şi până astăzi te-au adorat cu nevi
novăţie: pe părinţii şi fraţii noştri, pe prietenii şi rudeniile noastre,
pe toţi oamenii care cu credincioşie şi-au trăit viaţa şi care s'au
mutat delà noi în multe şi felurite împrejurări, să-i odihneşti, Dum
nezeule, în corturiie tale şi în sânul lui Avraam şi să-i învredni
ceşti de cereasca ta împărăţie".
Insfârşit, să ţinem seama că în ritul bizantin fiecare zi din
săptămână este consacrată unui mister, unui sfânt sau mai multor
sfinţi, nu dintr'o devoţiune particulară, ci într'o strânsă legătură cu
liturghia, cam aşa cum „liturghiile votive" din Missalul Roman sunt
închinate anumitor zile. Dumineca, este închinată învierii Domnului
şi Prea Sfintei Treimi; Lunea, Sf. îngeri; Marţia, Inaintemergătorului;
Miercuria, (ziua trădării lui luda) şi Vinerea (ziua răstignirii) sunt
zile de pocăinţă şi au tropare închinate Crucii şi Durerilor Preacu
ratei; Joia, Apostolilor şi Sf. Nicolae, care reprezintă pe Sfinţii Pă
rinţi ai Bisericii; Sâmbăta, ultima zi din săptămână, reamintind o-
dihna dumnezeească de după creaţie şi pe cea veşnică, este închi
nată tuturor Sfinţilor şi morţilor. Născătoarei de Dumnezeu, într'un
cuvânt, ii este închinată fiecare zi.
In această supraîncărcare, cauzată de închinările mai sus amin
tite, care totuşi pot varia — mai ales în mănăstiri — trebue să
recunoaştem un fond foarte bogat în evlavie cu adevărat catolică.
3 Bogăfie de învăţătură ascetică. — In afară de nenumăratele
îndemnuri ascetice şi morale, care sunt în strânsă legătură cu învă
ţăturile teologice, după cum s'a putut vedea din troparele precedente,
extrase din rânduiala înmormântării, liturghia orientală, mai ales
cea bizantină, conţine o ne bănuită bogăţie de rugăciuni de căinţă
şi de pocăinţă. Numirea specială de „părere de rău" este rezervată
unei serii întregi şi bogate de slujbe care exprimă cu o statornică
şi evlavioasă uncţiune sentimentele de căinţă ale sufletului po
căit, teama binefăcătoare de păcat şi de pedepsele lui şi tot
odată generozitatea sfântă a iubirei reparatoare. Cartea numită
Paraclitichi conţine pentru fiecare din cele opt glasuri mai multe
Canoane inspirate de aceste sentimente de pocăinţă. Această notă
de pocăinţă, care nicidecum nu exclude Încrederea, ci din contră o
întăreşte, se găseşte de altfel în toate cărţile liturgice şi In toate

ceremoniile. Cităm la întâmplare numai două tropare luate din a-
cest tezaur de evlavie doctrinală, care este „Rânduiala sfintei Cumi
necări".
„Doamne, cela ce te-ai născut din Fecioara, treci cu vederea
fărădelegile mele şi curăţeşte inima mea, făcându-o biserică a prea
curatului tău Trup şl Sânge; şi nu mă lepăda pe mine delà faţa ta
Cela ce ai nemăsurată milă.
„Născătoare de Dumnezeu, mulţimea păcatelor mele este ne
numărată, având nevoe de mântuire la tine mă refugiez, Curată; tu
singura binecuvântată, cercetează neputinciosul meu suflet şi roagă
pe Fiul tău şi Dumnezeul nostru să-mi dăruiască iertare de relele
ce le-am făcut".
Mineiul, sau culegerea slujbelor sfinţilor din fiecare zi a celor
douăsprezece luni, ar putea procura, cu numeroasele sărbători ale
călugărilor, sihastrilor şi asceţilor, o minunată colecţie a virtuţilor
principale ale vieţii creştine şi călugăreşti.
4. Întrebuinţarea Sfintei Scripturi. Sfânta Scriptură a avut tot
deauna şi în toate liturghiile un loc de frunte şi a jucat un rol
principal. Locul pe care-1 ocupă şi rolul ce joacă în liturgiile răsă
ritene sunt unul din elementele cari contribuesc mai mult la cu
noaşterea exactă a diferitelor rituri şi la studiul comparat al aces
tora, împărţirea Psaltirei In douăzeci de părţi numite Catisme; dis
tribuirea Psalmilor pentru diferitele ore canonice; împletirea tropa
relor dumnezeeşti cu versete biblice, etc., constituesc tot atâtea note
caracteristice, ce ne fac să pătrundem în inima Liturghiilor şi ne
permit să ne urcăm până la originile lor cele mai îndepărtate. A-
celaşi lucru se întâmplă şi cu împărţirea, peste întreg anul, a citirilor
din Vechiul şi Noul Testament. Epistolele, Faptele Apostolilor, dar
mai ales Evangheliile, in ritul bizantin, pentru a ne mulţumi numai
cu un exemplu, au un ordin mult mai sistematic decât în ritul roman.
Mai precis, ritul bizantin, pentru Epistolele şi Evangheliile Jertfei
euharistice, are o împărţire a pericopelor asemănătoare cu aceea a
cetirilor din prima Nocturnă a slujbei apusene. Aşa că o perioadă
a anului liturgic fiind consacrată, de e x , Evangheliei Sf. Matelu,
altă perioadă Evangheliei Sf. Luca, etc., se va putea indica precis
una sau cealaltă Duminecă din perioadă cu numele: Dumineca a
noua a lui Mateiu, a zecea a lui Luca, ş. a.
Poate chiar mai mult decât în ritul apusean, formulele litur
gice din Răsărit sunt pătrunse de idei şi expresii biblice. Acest
lucru reiese foarte bine din ţesătura Mânecatului din ritul bizantin,
pentru următorul motiv. Delà început acest oficiu a adoptat drept
cadru cântările din Vechiul şi Noul Testament, numite de Greci o d e
şi încetul cu încetul fixate în număr de nouă. Dar iată că începând

cu secolul VUI-lea, sau poate ceva mai înainte, intervine o schim
bare. S'a început să se intercaleze tropare sau strofe imnografice
printre ultimele versete ale celor nouă ode biblice. Atunci s'a com
pus pentru fiecare din aceste ode un grup de tropare homogène, al
căror ritm şi melodie erau identice cu strofa iniţială, irmos, inspi
rată şi ea mai mult sau mai puţin din însăşi cântarea biblică. A-
ceste grupuri de strofe imnografice au constituit de atunci încoace
tot atâtea ode extrabiblice, care toate la un loc au fost numite Ca
non. Un exemplu tipic al acestui fel de compoziţie, pătrunsă în
întregime de suflu biblic, se poate vedea în oda a VU-a şi a VlII-a
a Canonului din Sâmbăta Mare, inspirate din rugăciunea şi cântarea:
Binecuvântaţi, a celor trei tineri israeliji din cuptorul din Babilon:
„O, negrăită minune! Cel ce pe cuvioşii tineri din cuptor i-a
mântuit de văpaie, în mormânt se aşează mort, fără suflare, pentru
mântuirea noastră, a celor ce cântăm: Dumnezeul, Răscumpărătorul
nostru, bine eşti cuvântat...
„Cerul îngrozit să se minuneze şi temeliile pământului să se
cutremure că iată printre morţi se socoteşte şi'ntr'un mormânt strâmt
se sălăşlueşte Cel ce locueşte 'ntru cele de sus. Tineri binecuvân-
taţi-1, preoţi lăudaţi-1 popoare preaînălţaţi-1 întru toţi vecii.
„Templul cel Fărăprihană năruindu-se, ridică Cortul cel căzut;
Cel ce locueşte întru cele de sus, al doilea Adam, s'a scoborît până
în adâncurile Iadului, la întâiul Adam. Tineri binecuvântaţi-1, preo(i
lăudaţi-1, popoară preaînălţaţi-1 întru toţi vecii.
„învăţăceii îşi pierd curajul, iar losif din Arimateea cutează
căci văzând mort şi gol pe Dumnezeul lumii, îl cere şi-1 îngroapă,
strigând: Tineri binecuvântaţi-1; preoţi lăudaţi-1, popoară preaînăl
ţaţi-1 întru toţi vecii".
5. Importanţa elementelor patristice. Acest argument nu voim
să-1 desvoltăm în întregime, ne mărginim, doar, să sugerăm studiul
acesta acelora care cunosc binefăcătoarea şi minunata influenţă a
studiului Sfinţilor Părinţi. Citirea din operele patristice propriu zise,
în timpul slujbelor dumnezeeşti, este cunoscută mănăstirilor din
Răsărit, dar distribuirea lecturilor nu este atât de practică cum e
în Apus. Multe expresii teologice sunt bine atribuite unuia sau al
tuia dintre Sfinţii Părinţi sau scriitori bisericeşti; iar partea cea mai
mare a imnografiei coincide cu cea mai înfloritoare Epocă patristică.
(Va urma)
P. SÉVÉRIEN SALAV1LLE, A. A-
ARDEREA CADAVRELOR
Chestiunea asupra căreia dorim să insistăm in cele următoare,

a câştigat importanţă practică pe urma propagandei, ce i-se face
mai nou, de către Societatea „Cenuşa" la Bucureşti. Multe din
rezultatele civilizaţiei ne lipseau nouă Românilor; între acestea e şi
crematorul, cuptor pentru incinerarea resturilor pământeşti ale celor
ce se duc dintre noi. ,'S'au găsit deci oameni, cari să ia iniţiativa
In această direcţie şi acum capitala României-mari poate să spună,
că nimic nu-i lipseşte, ca să fie pusă într'un rând cu marile centre
din Apus!
Dar gravitatea chestiunii stă în aceea, că întreaga mişcare se
prezintă ca îndreptată împotriva religiei. Aşa s'a prezintat crema-
ţiunea modernă, din capul locului, cum vom vedea mai la vale; şi
aşa se prezintă la noi, Românii, cum ne putem convinge din inter-
vievurile publicate în ziare de corifeii mişcării.
Ori, tot ce se prezintă în România ca îndreptat contra religiei,
a Bisericii, merită atenţiune.
Vom căuta deci să examinăm cât se poate de obiectiv, în toate
amănuntele şi referinţele ei, chestia arderii cadavrelor şi vom face
concluziile necesare. Vom întreba istoria, vom conzulta morala,
igiena, sociologia, dreptul, estetica, dacă vreţi, şcl.
I. Istoricul chestiune!
De când se arată pe pământ omul — homo sapiens — el e
preocupat de îngrijirea resturilor pământeşti ale decedaţilor lui.
Găsim încercări de conservare a cadavrelor prin îmbalzamare — ce
sunt mumiile egiptenilor? — prin presărare cu sare de mare, ori
în alte chipuri.
In minunata sa novelă „Atala şi René" (trad. N. Daşcovici,
Bibi, p. toţi 548—9). Chateaubriand ne prezintă pe femeea indiană
care-şi mângăie în braţe copilul mort, apoi îl aşează pe o creangă,
într'un frunziş mirositor, mormânt aerian, mausoleu de flori şi .ver
deaţă. Ne prezintă mai departe pe cei desmoşteniţi, pribegind cu
osemintele părinţilor lor, învelite în piei de animale.. Am găsit şi
la alţi călători în ţările exotice descrierea obiceiului de a se lăsa
morţii să se usuce.
Nr. 6-7 CULTORA C R E Ş T I N A 417
/. Vechimea inmormântărlt
Cel mai obişnuit procedeu a fost însă, la toate popoarele, În
mormântarea celor decedaţi. Aşezarea lor In pământ, ca acolo să se
desăvârşească procesul de descompunere şi de reunire a materiei
cu sine însaş. înmormântarea se făcea totdeauna cu anumite rituri
religioase, iar locul, unde se punea mortul, era anume ales şi de
sigur obiectul cultului multă vreme. Urmele cultului religios se gă
sesc In aşezarea mortului, în obiectele găsite lângă oase.
înmormântarea a fost cea mai potrivită formă de aşezare a
cadavrelor, răspunzând acelui sentiment comun al omenirei, pe care
teologia îl derivă delà prima revelaţie şi care mult puţin a fost în
tunecat mai târziu la diferitele popoare. O minunată apologie a în
mormântării o găsim în celebra tragedie a lui Sofocle, Antigona.
Eroina acestei tragedii, Antigona îşi propune să înmormânteze pe
fratele ei, Polinice în ciuda opreliştei regelui Creon al Tebei. Ea se
sfătuieşte cu sora ei, Ismena:
„... Creon a 'ngropat
Pe unul doar din fraţii noştri cel iubiţi,
Lui Eteocte el i-a dat locaş de veci,
Precum e datina delà strămoşi şi delà zei;
Pe Polinice insă, dârz a poruncit
Să nu-1 îngroape, nici să-1 plângă cineva,
Ci trupul lui să stea neplâns şi ne'ngropat
Pe câmp, o pradă dulce poftei fiarelor"...
Şi când sora ezită să calce porunca regelui, ea zice:

„... Eu nu te silesc, şi chiar
D e ţi-ai întoarce vorb'acum şi-ai vrea să vii,
Eu n'aş putea să te 'nsoţesc. Tu fă ce vrei,
Dar numai eu voiu îngropa pe frate-meu.
Sunt veselă că pot muri de-o crimă sfântă.
Murind eu, dragă, celui drag, zac lângă el.
Cu cei de jos voiu sta mai mult decât cu cei de-aci:
Acolo veşnic voiu trăi. Iar tu de poţi,
Infrânge-acuma sfânta lege-a zeilor".
Ostaşul de pază aduce vestea, cumcă cineva a izbutit să facă

riturile îngropării lui Polinice. Toată străşnicia lui Creon fusese za
darnică. El devine furios. Dă ordin să se aducă In faţa lui vino
vatul. E adusă Antigona. Luată la răspundere, cum de a Indrăsnit
să calce porunca regelui, îi răspunde:
„Nu-mi poruncise toate acestea mie Zeus,
Şi nici dreptatea zeilor de sub pământ.
Eu ştiu că numai ei au dat legi veşnice,
Şi n'am crezut că tu, un simplu muritor,
Să sfarmi nescrisa lege dreaptă a zeilor;
418 CULTURA C R E Ş T A l N Nr. 6-7
Ea nu de azi şi nu de eri — deapururea

Trăeşte, nimeni neştiind de când s'a pus"...
Legea nescrisă, legea dreaptă a zeilor, legea veşnică, legea
înmormântării!...
2. Cremaţiunea
Dar pe măsura, în care popoarele s'au depărtat de — cum
i-am zis — prima revelaţie, intervenind şi alte circumstanţe hotărî-
toare, s'a introdus, alături de îngroparea morţilor, un alt uz, deve
nit aproape general la păgâni: acela al arderii cadavrelor! Obiceiul
acesta, în raport cu întunecarea minţii popoarelor, a degenerat până
la arderea, împreună cu mortul, a lucrurilor ce-i aparţineau, a fe
meilor chiar, cum se mai practică până azi în Indii, pe unde nu
poate ajunge controlul englezilor. (Bineînţeles, în sine arderea ca
davrelor e admisă de englezi şi e practicată pe toată linia, cum ni-o
arată dl General Găvănescul în descrierea călătoriei, ce a făcut,
împreună cu fostul Prinţ, azi Regele Carol, în jurul pământului. A-
supra acestei descrieri vom reveni!)
Să vedem, cum se prezintă acest obiceiu la diferitele popoare.
3. Cremaţiunea la Greci şt Romani
Arderea pe rug o găsim minunat descrisă în Iliada, 23,1—256
şi în Odiseia 24, 35—94. Deci Ia Grecii din Asia mică s'a introdus
mai întâiu incinerarea. Asta din cauza răsboaielor continue, care nu
lăsau în siguranţă mormintele. Dar săpăturile lui Schliemann au
scos la iveală, că şi la Troia se practica amestecat: îngroparea şi
arderea. Chiar şi în Iliadă găsim, că Patroclu, adecă duhul lui, ară-
tându-se în vis Iul Achile, zice:
„Pune-mă în groapă curând ca aşa să pot trece pe poarta Ia
dului... Nu mai viu eu înapoi, dacă trupul pe rug îmi veţi arde". Iar
Achile poruncise: „Trupul să-1 mistue aprigul foc şi mal iute din
faţa ochilor noştri să piară, ca oastea să-şi cate de lucru" (23, 52—3.
70-75).
La Romani s'a întrodus cremaţiunea ca şi Ia Greci, din cauze
accidentale. Plinius (Hist. Nat. 7, 54) arată, că în vechime Romanii
se îngropau. Dar dupăce au văzut, că în răsboaie se spoliază mor
mintele, s'a întrodus arderea. Cu toate acestea, multe familii au păs
trat riturile vechi; însuş Sulla numai aşa s'a lăsat să fie ars, fiindcă
1
se temea să nu fie scos după moarte )- Uzul acesta s'a întrodus
l
) Ipsum cremare apud Romanos non fuit veteris instituti; terra conde-
bantur. At postquam longinquis bellis obrutos erui cognovere, tune institutum.
Et tamen multae familiae priscos servaveie ritus, sicut in Cornelia nemo ante
Sullam dictatorem traditur crematus idque voluisse veritum talionem eruto C>
Marii cadavere. (A s e vedea şi Cicero, D e legibus 2, 22. 56).
destul de curând, căci deja Numa, precum arată Plutarh, a interzis

să fie ars; dar a rămas paralel şi înmormântarea: legea celor 12
table spune că în oraş.,. „Hominem mortuum in Urbe ne sepelito
neve urito".
La Greci şi la Romani arderea servea şi anumite pretenţii ale
luxului, iar peste toate acestea, era un postulat al filozofiei lor des
pre materializarea sufletului, cum arată Ovidius (Tristitium I. Elegia
IV) şi Quintilian. Ei considerau sufletul ca ceva semimaterial, ce e
atât de concrescut ca trupul, încât — ca aurul din minereu — nu
mai cu ajutorul focului se poate scoate şi trece In regiunile mai
înalte. Asta se numea „consecratio cum rugo".
După cele două popoare, reprezentante ale clasicismului vechiu,
să vedem pe Evrei şi pe barbari.
4. La Evrei
Despre Evrei ştim, că îşi ingropau morţii; numai în mod excep
ţional, în timp de răsboiu ori de boale cantagioase, îi ardeau. Citim
la 1 Imp. 31, 12 că „s'au sculat toţi oamenii viteji şi au mers toată
noaptea şi au luat trupul Iui Saul şi trupul Iui Ionatan, fiul lui, din
zidul Vetsamulul, şi le-au dus în lavis şi le au ars acolo". Asta s'a
făcut din cauza că filistenii au profanat trupul lui Saul, i-au tăiat
capul şi l-au spânzurat pe zidul Betsamului; ca să-1 asigure in faţa
altor profanări, l-au ars evreii. — Aşa ceva s'a putut întâmpla şi
mai târziu.
Renumitul arheolog Dr. Jahn spune că mai târziu, pela anul
914 I. Hr. cremaţiunea a ajuns la rol onorific, aplicându-se chiar
împăraţilor. După captivitatea babilonică — spune mai departe —
Evreii au stat peste 200 ani sub stăpânirea persană, şi au aban
donat din nou cremaţiunea, ba au urît-o atât de mult, încât talmu-
diştii au declarat-o de obiceiu păgân.
Adevărul e, că afară de cazurile extraordinare, menţionate mai
sus, nu se poate dovedi, că la Evrei s'ar fi practicat sistematic cre
maţiunea. Câteva locuri din Biblie, la cari se refer susţinătorii a-
cestei teze (2 Par. 16, 14 — cazul Asa — 21, 19 etc.), nu dovedesc
2
arderea cadavrelor ci arderea aromatelor la înmormântare ), de aceea
Biblia Alexandrină (LXX) după care s'a făcut cea românească, nu
traduce „ardere", ca Vulgata (combustio), ci „îngropăciune".
In legislaţia lui Moise (Facere 38, 24. Lev. 20, 14. 21, 9) era
arderea de viu ca pedeapsă pentru anumite păcate ale desfrâului;
') Bibi. Archaologie, I. Theil II Band, Wien, 1797, pp. 549 urm.
') Vigouroux, Dictionnaire delà Bible, la cuvântul Crémation şi Kath.
Szemle 1916 pp. 4 8 0 - 4 .
pe urmă se spune în Biblie (Ezech. 16, 20 şi 4. Imp. 17, 31) că E-

vreii îşi jertfeau copiii la zeii păgânilor; dar acestea n'au a face cu
arderea morţilor.
5. La popoarele barbare
In ce priveşte popoarele barbare, monumentele istorice ne
spun următoarele.
Vechii Germani, cum ne arată Tacitus (Germania c. 27), cuno
şteau arderea cadavrelor, nu ştim însă, dacă a fost obiceiu general.
Anglosaxonii au dus cu sine acest obiceiu din Germania. La popoa
rele nordice găsim, din epoca de peatră, numai urme de înmormân
tare, iar din epoca de bronz aproape numai urme cu cenuşele mor
ţilor. Legendele istorice, în baza obiceiurilor respective, deosebesc
epoca arderii, ca mai veche, de epoca înmormântării ca mai nouă
(brunaold şi hangsold); de aci se vede că la redactarea acestor le
gende pierise deja amintirea epocei de peatră. Celţii, după Însem
nările lui Diodor (Bibi. hist. 5, 18) aveau arderea, dar nu pe toată
linia. Cu această restricţie avem să primim şl relaţiunea lui Cesar
despre Gali (De bello gali. 6, 19) spunând că la aceştia se ardeau,
cu decedaţii, toate lucrurile ce le avusese dragi, chiar animalele,
robii şi clienţii. Tot aşa ardeau pe morţi vechii slavi, conform obi
ceiului adaus din Asia. Despre venzi scrie sf. Bonifaţiu (Ep. 59) că
femeea îşi ţinea de cinste, a-şi face moarte, ca să fie arsă pe acelaş
rug cu bărbatul ei.
La popoarele din India se menţine până azi cremaţiunea. In
Babilonia s'a găsit in secolul trecut o localitate denumită Necropole,
plină cu resturi de cadavre arse de jumătate; nu se ştie, dacă s'au
ars In localitatea aceea morţii unei boli cantagioase ori resturile au
2
rămas delà vreun popor străin, fiindcă babilonienii nu ardeau morţii );
o făceau canaanenii, fenicienii, ca şi cartaginenii.
6, Creştinismul
In tot locul, unde a ajuns creştinismul, el a sistat obiceiul pă-
gânesc al cremaţiunii. Motivele le arătăm la locul său. Observăm nu
mai, că Românii prezentându-se în istorie ca popor creştin din naştere,
la poporul nostru nu putem vorbi de arderea cadavrelor, decât In
sensul, în care, durere, pare a se fi menţinut în unele părţi 'până
azi: arderea acelora, cari socotiţi fiind de strigoi, se desgroapă
8
noaptea pe ascuns şi se dau focului să-i mistue )!
l
) Slavii păgâni... înaintea încreştinării lor, „brulaieat leurs morts" p. 183
Lubor Niederle, Manuel de l'antiquité slave, I. II. Paris 1925 p. 45. cf. „Grai si
Suflet vol. IV. fasc. I.
') Wetzer-Welte, Kirchenlexikon, la „Leichenerbrennung".
') Dovezi de această aberaţie avem, durere, şi după răsboiu.
Mai greu a mers sistarea obiceiului cremaţiunil acolo, unde ea

se menţinea direct din duşmănie pentru creştinism, cum a fost la
vechii saşi, la cari Carol cel Mare în Capitularde din 785 (No. 7)
a ordonat, că cel ce îşi arde mortul după obiceiul păgânesc, să fie
omorît şi el.
Tot aşa de energic a păşit împotriva cremaţiunii Mohamed.
Prin urmare, pela anul 800 în toate locurile, unde ajunsese
creştinismul ori islamismul, arderea cadavrelor a fost eliminată din
1
practica populară ).
O mie de an! s'a menţinut această situaţie. A trebuit să vină
revoluţia franceză, ca să reînvieze o veche practică păgână.
7. Neocremaţionismul
Dupăce la 3 Oct. 1793 Conventul din Paris a abandonat cro
nologia creştina şi a stabilit, că anii se vor socoti delà 22 Sept.
1792 introducând în loc de săptămâni decade şi în loc de sărbă
toarea Duminecii, — tot a 10-a zi (decadele) ca zi de repaos; iar
la 10 Nov. al aceluiaşi an s'a declarat inexistenţa iui Dumnezeu şi
s'a inaugurat cu mare fast în biserica Notre-Dame cultul raţiunii,
punându-se pe tron, în locul altarului, o cântăreaţă delà Operă ca
personificarea supremei fiinţe: în mijlocul acestor orgii ale patimilor
dtslănţuite, şi-a reamintit lumea şi de o altă practică a vechei lumi
păgâne, de arderea cadavrelor! In anul V. (1797) şi VII. (1799) al
revoluţiei s'a propus desfiinţarea înmormântărei religioase şi arderea
cadavrelor!
Conventul a delegat o comisiune, care să studieze chestia, dar
era greu a găsi ceva, ce să fie la demnitatea omului şi să excludă
religia. Aşa a rămas chestia cremaţiunii până la 1848. Atunci a
fost relua'ă în Franţa de către Bory de S . Vincent, Reynaud şi
Balzac; la 1849 în Germania de către Grimm, la 1853 în Italia de
către Coletti; la 1857 în Anglia de către Cobbe. La congresul inter
naţional al medicilor ţinut la 1869 în Florenţa s'a adus hotărîrea de
a se lucra pe toate căile legislaţiei, ca în interesul sănătăţii, actua
lul sistem de înmormântare să fie înlocuit cu arderea cadavrelor.
Iar la 8 Dec. 1869, ca o demonstraţie împotriva sinodului din Vati
can, s'a deschis Ia Neapol un congres internaţional al francmaso
neriei, la care „fraţii" au luat angajamentul solemn, de a lucra cu
toate mijloacele ce stau la dispoziţie, neexcepţionând nici forţa re
voluţionară, pentru grabnica şi radicala înlăturare a catolicismului.
Ca un mijloc foarte potrivit li-s'a părut prefacerea cimitirelor în
crematorii; arderea morţilor având să nimicească orice credinţă în
vieaţa viitoare.
*) Kirchenlexikon 1. c.
S'a început opera de propagandă, în Italia sub conducerea

dr-ului Pini Gaetano, a cărui corp s'a Incinerat la 1887 în Milano;
şl pe rând în toate ţările. S'au publicat scrieri, concurse pentru cele
mai bune sisteme de incinerare, s'au ţinut congrese naţionale şi
Internaţionale (Roma 1871. Dresda 1876. Milano 1877,1880. Florenţa
1885, Milano 1887), s'au făcut memorii către guverne şi parlamente,
s'au construit crematorii, diferite sisteme (Milano, Roma, Cremona,
Bologna, Padua, Siena, S. Remo, Berlin Brema, Breslau, Dresda,
Gotha, Hamburg, Lipsea, Londra, Paris, Viena, Zurich); s'a constituit
„Liga tuturor societăţilor de cremaţiune din Italia" şi în fine (1887)
„Liga Internaţională a tuturor societăţilor pentru arderea cadavrelor".
Deosebit de vie a devenit agitaţia din ziua, în care s'a aflat că la
Roma Congregaţia Inquisiţiunei la 19 Mai 1887 a interzis credin
cioşilor de a face parte din vre-o societate de cremaţiune şi de a
dispune să li-se ardă trupul.
La anul 1911 erau în toată lumea 121 crematorii în funcţiune.
Ele se repartizau astfel: Italia 28, Germania 19, Anglia 13, Elveţia
7, Franţa 5, Svedia-Norvegia câte 2, Dania 1, Statele Unite 33,
Mexic 2, Argentina 1. Afară de acestea câte unul în Tunis, Montréal,
Rio de Janeiro, Montevideo, Adélaïde, Bombay, Calcutta, Sanghay.
Rezultatele la cari s'a ajuns, le vom vedea mai la vale.
II. Critica Cremaţiune!.

/. Principii
Cart sunt motivele, pentru cari religia creştină delà început a
abandonat cremaţiunea, adoptând exclusiv înmormântarea? Nu sunt
motive dogmatice în sensul că arderea morţilor ipso facto ar fi ne-
gaţiunea unui adevăr de credinţă, deci condamnarea cremaţiunei nu
e de flde, cum se zice în Dogmatică. E din raţiuni de convenienţă.
încă Cicero a spus-o, că prin înmormântare trupul se redă
pământului şi aşa aşezat se acopere oarecumva cu pătura mamei
1
sale .. Credinţa creştină ne învaţă, că trupul omului, compus din ma
teriile pământului, are să se descompună în aceleaş materii, iar la
judecata din urmă omul va învia cu trup cu tot. Se cade deci, ca
procesul de descompunere să-1 lăsăm în grija nature), neavând noi
nici un motiv ca să-1 accelerăm. încolo să ascultăm ce spune mai
nou. Exc. Sa Mitropolitul Al. Nicolescu (Despre arderea morţilor,
în Calendarul delà Blaj pe 1928. pp. 1 1 1 - 2 ) .
„Moartea în ochii noştri, a creştinilor, este o pedeapsă, în care
e distrusă orice deşertăciune pământească şi prin care trupul pătat
») D e leg. II. 22.

prin păcat, se 'ntoarce în ţărâna, din care a fost luat. «Căci pământ
eşti şi în pământ te vei întoarce" (Fac). Dar tot după învăţătura
creştinească, moartea nu este o nimicire totală şi definitivă, pentru
totdeauna. Sufletul e ferit de moarte; iar trupul el însuş e rezervat
pentru învierea de apoi. Dacă arderea de o parte exprimă gândul
nimicirii, ea totuş exagerează acest gând, mergând prea departe
şi înlăturând oarecum ideea reîntoarcerii la viaţă. Pe când ce idee
minunată nu ne furişează în suflet îngroparea cadavrelor! Iată cor
pul omului ascuns în măruntaiele pământului, ca să devină nu peste
mult pradă viermilor şi să se unească cu ţărâna din care a fost
luat. Iată un cadavru aşezat în mormânt singuratic şi pustiu şi des
părţit de persoanele dragi rămase între cei vii. Deci nimicire \ Şi
totuşi nu nimicire totală, căci trupurile morţilor sunt aşezate într'un
cimitir, adecă într'un dormitor, cum ne dă a înţelege cuvântul gre
cesc „cimitir" {KoipiTi'iQiov), aşezat în dormitor, unde numai dorm
şi se odihnesc, aşteptând trezirea cea din ziua de apoi. Sămânţa
aruncată în pământ trebue să putrezească, pentrucă să crească la
primăvară şi să răsară trupul fraged şi mlădios al plantei, nădejdea
economului harnic. „Seamănă-se trup întru stricăciune, sculase-va
întru nestricăciune" (Cor. 15, 42). Cât de minunat nu se potriveşte
deci înmormântarea creştinească cu gândul despre moarte, desco
perit de legea noastră creştinească! De altmintrelea, dacă lsus Hri-
stos, noul Adam, a murit şi a fost aşezat In mormânt, ca după 3
zile să învieze, noi ceice suntem împreună altoiţi după asemănarea
morţii lui, şi învierii lui vom fi părtaşi, ca să mă folosesc de cu
vintele apostolului Pavel (Rom. 5, 6), trebue să ne asămănăm Iui
Hristos în moarte, în înmormântare ca să i-ne asămănăm cândva şi
în înviere. Intr'adevăr lsus Hristos este capul trupului bisericii. El
este începătura, întâiul născut din morţi (Col. 1, 18) el, cel întru
toate începător. Deci să i-ne asemănăm lui întru toate: în viaţă,
moarte, înmormântare, înviere".
Iată deci, că oricât de depreciată ar fi valoarea trupului ca
1
materie, după moarte ), raţiuni de simbolică religioasă, considera-
ţiuni morale fac, ca — neavând nici un motiv deosebit de a face
contrarul — procesul de descompunere al aceluia să-1 lăsăm în ca
lea naturală, fără a ne nelinişti mult de cuvintele „mâncare vier
milor şi putoare", (aşa se cântă la înmormântare) cari pentru un
*) Un învăţat din America a făcut socoată că corpul unui om conţine:

grăsime pentru a fabrica din ea 7 bucăţi de săpun; fer, pentru a face din el un
cuiu de mărime mijlocie, zahăr pentru a umplea o sărătiţă; var pentru a spoi
un coteţ de găini; fosfor, pentru a pune cap la 220 chibrituri, praf pentru a
descărca un pislol mic. Toate acestea materii laolaltă au o valoare de 200 Lei...
Cal. „Lumina Satelor" 1927 p. 61.
424 CCJLTORfl C R E Ş T I N A Nr. 6-7
cadavru închis ermetic sub pământ, nu sună mai penibil ca multe

inconvlente ale trupului în viaţă!
Iată cum a intrat in conştiinţa popoarelor de religie monoteistă,
în cultura şi civilizaţia acelora, înmormântarea, ca singură formă
convenabilă de aşezare a morţilor.
2. Rezultatele
Rezultatele la cari a ajuns neocremaţionismul nu se pot numi
deloc uriaşe. Sunt interesante datele statistice atât sub raportul
cifrelor, cât şi sub acela al religiei celor incineraţi. In cele 19 cre
matorii ale Germaniei dinainte de răsboiu au fost arse la 1909,
4779 cadavre, provenind delà: 3727 protestanţi, 401 r.-cat., 38 ca
tolici vechi, 220 izr., 65 de rel. liberă, 68 disidenţi, 11 budhişti, 249
aconfesionali. Deci protestanţii dau 7 8 % , catolicii abia 13% al inci
nerărilor. Raportat la numărul total al deceselor, după respectiva
religie, s'au incinerat 0 07% la catolici şi 0 3 % la protestanţi. In
Italia, cu 28 crematorii, în timp de 30 de ani (1877-1907), abia s'au
incinerat anual 208, în total 6251, ceeace raportat la numărul total al
deceselor, abia face 0 0 2 6 % , deşi s'au adus acolo multe cadavre
din străinătate! In Franţa în toate crematoriile abia au fost incine
raţi la 1909, 422, în raport cu numărul total al deceselor 0 0 4 % .
In Anglia — ca şi în Franţa altfel — sunt crematorii, unde într'un
an nu se ard nici zece cadavre. In Dania raportul e 0'05°/o
Mai nou se poate spune că cremaţiunea a dat înapoi în toată
lumea. Numai în Germania a luat avânt. In 1880 abia era în Ger
mania un cremator, în 1933 erau 109 cu 63.491 incinerări. In unele
regiuni ale Germaniei mai multe cadavre se ard decât se înmor
mântează. Aşa în Braunschweig 5 3 % , în Gera 60°/», în Meiningen 5 0 %
Ce priveşte celealalte ţări, Anglia are azi 25, Austria 5, Franţa
6, Italia 36, Cehoslovacia 10, Statele scandinave 24 crematorii. Pâoă
la sfârşitul anului 1933 nu aveau nici un cremator Spania, Jugo-
slavia, Irlanda, Bulgaria şi Grecia (Kath. Kirchenztg N. Salzburg 28
III 1935).
La Viena în anii 1923—33 au fost incinerate 26 696 cadavre,
din cari 15 896 bărbaţi şi 10 800 femei; 15 872 r.-cat. 5.449 acon-
fensionali, 2.564 evangelici şi 2215 mozaici (Arbeiterzeitung 7 II 1933).
E clar, că unde există o religiozitate conştientă, cum e în ţările
catolice, apoi în Anglia, Dania, în ţările de nord, cremaţiunea câş
tigă teren mai greu. Un mare inconvenient e denegarea serviciului
religios. La catolici — cum am amintit mai sus — s'au dat ordine
categorice în această privinţă, opreliştea s'a legiferat după toată
forma în Codex Juris Can. delà 1918 (cc. 1203, 1240 şi 1241). Preo-
ţimea protestantă a hotărît în congresul delà Eisenach la 1899, că
preotul nu poate lua parte oficial nici la arderea cadavrelor nici la

vre o solemnitate împreunată cu aceea. înşişi rabinerii ortodocşi au
denegat orice asistentă religioasă.
Cu toate acestea protestanţii şi evreii săvârşesc funcţiuni reli
gioase la incinerări. România e prima ţară, unde biserica ortodoxă
a ajuns să se pronunţe In această chestie, şi constatăm, că biserica
ort. română — deşi canoane vechi nu există în această materie —
s'a declarat potrivnică cremaţiunei.
E interesant, cât de mult îi doare pe propagandiştii cremaţiunei
faptul că se deneagă asistenţa religioasă! Ori, întreaga practică e
introdusă cu tendinţa de a combate religia, deci nu că ei să regrete
posibilitatea ei, ci ar trebui să o declare chiar inadmisibilă!
Dar propaganda se face pe alte motive. Pe motive de estetică,
de economie şi de igienă. Să le luăm pe rând!
3. Motivele
a. Estetica
Se zice că e mai frumos a fi mistuit prin flacăra curată a
focului, rămânându-ţi cenuşa într'o urnă, ce va putea împodobi
casa ori grădina urmaşilor tăi, — decât a ajunge în pământ, cum
am spus mai înainte, mâncare viermilor! Lasă, că într'un mormânt
bine închis, cadavrul nu mai devine mâncare viermilor, dar de altă
parte nici incinerarea nu e un lucru aşa de poetic, cum cred unii
că o pot prezintă! Să vedem descrierea ei, în revista protestantă
„Der alte Glaube" anul 1911, după expunerea unui martor ocular:
„Sus în paraclis, preotul protestant face mortului serviciul de
adio. La un semn, sicriul porneşte şi se cufundă. Se aude în ca
pelă, cum ajunge în anticamera cuptorului şi se aşează pe şinele
ce duc în cuptor. Sună roţile, se deschide uşa de fer a cuptorului,
puţin dup'aceea se închide cu mare sgomot. Ce gânduri se nasc în
sufletele jalnicei asistenţe, la auzul acestora? Abia ajunge sicriul
în cuptorul încălzit la 1600 grade, într'o clipă se topeşte de pe
mort sicriul şi îmbrăcămintea. Chiar şi sicriul de metal. Iar cada
vrul stă încă, în jalnică goliciune, pe grătarul roşu. Cu acesta nu
isprăveşte cuptorul aşa de repede. Muşchii se contractează de gro
zava dogoreaiă, membrele se îngârbovesc sub durata mistuirei lente.
Gândeşti că reînvie cadavrul în cazna îngrozitoare, ca încă în ulti
mul moment să protesteze împotriva acestei nimiciri forţate.
Arderea totală durează cam 3—4 ore. Atunci resturile mortului,
nemistuite de foc, cad prin grătar, în vatră. Şi întră în funcţiune un
puternic drug de fier, cu ajutorul căruia se adună pe o lopată res
turile de sicriu (aramă) şi de cadavru; dupăce au răcit, se aleg
3
426 CULTURA CREŞTINA Nr. 6-?
resturile de aramă, celelalte sunt resturile adormitului în Domnul..

Am examinat urnele, călăuza mea îmi explica din greu, eu însă în
„urnele de probă" (ale unor animale — viţei, porci — arse de
probă), pe lângă cea mai bună silinţă, n'am putut descoperi cenuşe,
numai resturi de oase arse. Călăuza mea — paznic ia cuptor —
mi-a explicat, că doar adevărata cenuşe e luată de curentul puter
nic al cuptorului, numai oasele mai groase rămân sub grătar. M'a
mirat şi aceea, cum pot încape resturile de oase ale unui adult
într'o cutie mică de tinichea; călăuza m'a lămurit, că dacă nu vor
să intre „cu frumosul" le îndeasă.
Toate aceste intimităţi nu prea ajung la urechile marelui pu
blic. Că după spulberarea cenuşei, după înghesuirea oaselor în urnă
şi alte secrete ale crematoriilor, cum se mai poate vorbi la incine
rare de estetică şi de pietate... nu o înţelegem", încheie raportorul
citat. Dar eu nu pot încheia aceasta parte, fără a nu menţiona şi
alte secrete, ieşite acum Ia iveală.
Gazeta „Sonntagsblatf din Timişoara, No. 15. din 4 Martie
1928 are următoarea informaţie:
„Na lăsa să-ţi ardă cadavrul, altfel uşor ţi-se poate întâmpla
ceeace se citeşte într'un ziar din Berlin: înainte cu câteva zile am
avut cale pe dinaintea crematorului Berlin-Wilmersdorf. De sub
înaltele boite ale cupolei ieşeau nori de fum. înaintea edificiului
adunare de lume. Chiar se aflase spânzurat portarul crematorului.
Ziarul de seara, a cărui apariţie se anunţa, dă explicarea dramei:
de mai mult timp dispăreau podoabele cadavrelor, în unele cazuri
chiar dantura de aur. Apoi gazetele raportează asupra tratamentului
prost al jalnicelor rude, din partea angajaţilor, asupra conturbăm
serbărilor triste şi asupra practicei speciale că dupăce cadavrele se
lasă în jos (ca, după părerea rudelor, să fie mistuite de foc), în
anumite cazuri au să aştepte această ardere un timp, ce nu a putut fi
controlat, neputându-se sustrage totuş descompunerii naturale, pe
care chiar au voit să o evite. Că la asemenea ocaziuni, ce se face
cu podoabele lor, cu dinţii de aur, parchetul, pe lângă toate cerce
tările sirguincioase, încă nu a putut lămuri. Publicul a făcut glume,
asupra chestiei, că în asemenea cazuri ce nu se poate da rudelor
în urne, să ducă acasă drept rest al cadavrelor aduse de elf; că
d-na Schulze, de e x , a primit cenuşa d-lui Maier, ş. a. m. d. şi asta
se numeşte pietatel"
Dacă s'ar introduce cremaţiunea pe toată linia — cum e
scopul mărturisit al francmansonilor — ce ar fi de oamenii săraci,
la cari nu e cine să supoarte enormele cheltuieli cu arderea în
cuptor. Am ajunge ca în India, unde iată cum descrie dl General
Găvănescul (Ocolul Pământului, India. Vol III. B. pp. 146—152),
macabra incinerare populară:
„Dacă mortul a fost sărac, iar familia nu a putut da bani

pentru a se face un rug mare, care să ardă repede şi să încenuşeze
complet cadavrul, apoi rugul se face din vreascuri, din crăci umede,
din burueni, cum dă Dumnezeu şi se întâmplă de multe ori, că un
picior sau un braţ de al mortului iese afară printre lemnişoarele
rugului şi astfel nu poate fi ars odată cu restul copului; atunci
cioclii, aceia cari fac rugul şi cari îi supraveghează arderea, rup
membrele corpului, picior sau braţ, cu o singură lovitură de drug
şi apoi le pun grămadă carne peste carne, oase peste oase şi ames
tecate cu lemn şi găteji pentru a arde mai repede şi mai complet.
Un astfel de rug arde, câte odată, o zi întreagă".
b. Economia
Al doilea argument în favoarea cremaţiunii e luat din dome
niul economiei naţionale. Cimitirele ocupă o însemnntă parte din
teritorul ţării, ce ar putea fi utilizat în mod productiv. Societarii
delà „Cenuşa* noastră şi-au propus să vină „în ajutorul desvoltării
industriale a ţării", prin „eliberarea imensului teritoriu ocupat până
acum de mormintele părinţilor noştri".
E o poveste, că ar fi la noi imens teritor ocupat de cimitire
şi n'are să ne doară de teritorul ocupat de noi, unde pământul ar
mai putea susţine barem înc'odată atâta populaţie. S'a dovedit, că
nici în Italia, unde populaţia e foarte deasă, această chestie n'are
2
importanţa ce I-se dă, deoarece faţă de 296 305 k m , cât face te
ritorul ţării, abia 20 km* e teritorul ocupat de cimitire! Acestea au
menirea unor terenuri de cultură artistică, cum se prezintă în Italia
aşa numitele „campo santo", prin cari nu se aduce pagubă materială
ţării, cum nu se aduce prin parcuri şi prin grădinile de flori!
Dar construirea foarte costisitoarelor crematorii şi cheltuielile
împreunate cu fiecare incinerare nu e o pagubă naţională, care în
trece mult pretinsa pagubă delà cimitire?
c. Igiena
Al treilea argument e cel igienic. Pe oamenii noştri îi arde de
„primejdia microbilor putrezirii lente din cimitirele noastre". Acestea
cimitire — ar umplea aerul cu gazuri şi miazme periculoase, de
altă parte ar inficia apa de băut. Asemenea lucruri spună-se
celor ce nu-şi iau osteneala verificării faptelor afirmate: s'a dovedit,
că aşa numiţii progădieni, gropaşi, ciocli, cari trăiesc în imediata
apropiere a cimitirelor, se bucură de cea mai mare longevitate.
Eminenţi profesori şi doctori (Wernher-Gieszen, Fischer-Nordhausen,
Reinhard-Dresda, Năgeli şi Pettenkofer — Munchen, italienii Man-
tegazza, Pisani şi Rota, francezii Bouchardat Dubuisson şi Lacas-
saque, olandezul Admiraal, englezul Hollad), chiar şi cremaţionişti
(Baginsky-Berlio, Gorini-Lodi), congrese medicale (d. ex. Ziirich

1875), şi consilii medicale (Miinchen 1878), la întrebarea, dacă ci
mitirele sunt vătămătoare sănătăţii locuitorilor din apropiere, au
răspuns în unanimitate că nul Doar pământul e cel mai bun dés
infectant şi cum au dovedit experienţele lui Mantegazza, la adân
cime de 6—7 picioare, unde cantitatea de oxigen este limitată, des
compunerea are loc fără miros şi nu produce nici o infecţie a at
mosferei. Pământul modifică în chip esenţial caracterul putrezirii
şi astfel nu se produce nici un gaz, decât un lichid, care se com
bină în mod chimic cu diferitele elemente ale pământului. Tot astfel,
în ceeace priveşte apa de băut, analizele definitive ale lui Char-
nocb, Delacroix şi Dalton, au risipit obiecţiunile cremaţianiştilor.
Luându-se apă din cimitirele din Lipsea, Hanovra şi Dresda, s'a
constatat, că este mai curată şi mai puţin încărcată cu materii or
ganice, decât apa ce provine din fântânile acelor oraşe.
Prin urmare, sub raport igienic, desfiinţarea înmormântării nu
e actuală Dacă e vorba de igienă, patronii principali ai cremaţiunei
Ia noi, d-nii Dr. Gheorghian şi Costinescu, foşti primari ai Capitalei,
n'ar fi avut, decât să se deplaseze puţin prin mahalalele Bucureşti
lor. Ar fi găsit atâtea de făcut, încât mult timp nu ar fi ajuns să se
ocupe de afacerea cremaţiuneil
4. Ce zice medicina legală?
In fine, spun cremaţioniştii: faţă de grozava eventualitate de a
fi îngropat de viu, tot e mai bună incinerarea. — Dacă e mai bine
să fi ars de viu, decât să fii îngropat de viu, să o spună alţii. Se
naşte însă o altă obiecţiune, foarte serioasă, împotriva arderii ca
davrelor: prin ardere devine imposibilă verificarea ulterioară a cri
melor de otrăvire şi de moarte forţată peste tot! In faţa acestei
obiecţiuni se prezintă foarte slab răspunsul cremaţioniştilor: că Inci
nerarea nu e obligatorie, că anumite cadavre se pot sustrage acestui
procedeu...
5. Concluzie
După toate cele expuse, concluzia se impune de sine: nici
istoria, nici igiena, economia naţională, dreptul, sociologia ori este
tica, nu favorizează reintroducerea arderii cadavrelor. Religia orto-
dox-:atoIică o exclude din capul locului.
In asemenea condiţii, ea, simpatică unora, va putea rămânea -
o „pasiune domnească", cum e mania stupefiantelor — sau multe
altele — dar normă generală, practică populară, credem, nu va de
veni nici odată.
N1COLAE BRÎNZEU
1J
UN GEOGRAF UITAT: IO AN RUSU
Moldavia
a) Peste tot
Moldavia avea în tâmpurile vechi întindere mult mai mare ca
acum, cuprinzând Bucovina şi Basarabia, sau pământul între Prut
şi Dnistru, însă Basarabia în înţălesul strâns fu cuprinsă timpuriu
de Turci, Bucovina de Austrieci pe Ia 1772, şi pământul de peste
Prut în anul 1812 de Ruşi.
Moldavia de acum de cătră Miazănoapte se mărgineşte cu o
parte a Bucovinei şi a Basarabiei, de cătră răsărit cu Basarabia
de care se desparte prin Prut, de cătră Miazăzi cu Bulgaria şi
Valachia de către Apus cu Transilvania. De aceasta se desparte
prin Carpaţi prin un ram a Carpaţilor, Milcovul şi Şiretul, de
1
către Bulgaria prin Dunăre. Se întinde delà 45° 25'—48" 1 9 a lă-
c t 0
tirei şi delà 4 2 4 0 - 4 6 a Iungimei. In arie măsură 707 sau după
Balbi 725 mile p .
Moldavia din privinţa pământului are mai mare asemănare
cu Transilvania decât cu Valachia, ea e mai mare parte deluroasă,
muntoasă cu văi şi lunci desfătate udată de un mare număr de
ape curgătoare, e acoperită cu munţi învăscuiţi în groasnice pă
duri de fagi şi brazi şi dealurile aici sunt mai ascuţite, văile mai
mai înguste când în cea parte sunt dealurile mai răsturnate mai
puţin ridicate şi au întindere mai mare. Pe lângă râuri se trag
văii şi şeşuri desfătate, curaturi şi câmpuri grase de bucate. Spre
Miazănoapte îmbracă pământul forma câmpiilor din Rusia. Vege
tarea e mare pretutindenea, şi Moldova e ţara păşunilor şi a bu
catelor nu mai puţin ca Valachia.
Desfătat este şesul de lângă Şiret, valea delà oraşul Neamţ
a Bistriţei, a Moldovei, şesul de lăngă Focşani ş. a. Printre munţi
încă se află un mare număr de ţinuturi romantice. Intre păduri,
sunt multe de tei. Vârfurile munţilor mai înalte sunt următoarele:
Pionul ce se înalţă peste 2.000 apoi Rarăul, Vrancea şi Măgura.
Clima spre Miazăzi noaptea e mai rece ca în Transilvania,
peste tot stâmpărată, sănătoasă şi mai mare parte scutită de spul
beratele furtuni ce neodihnesc adeseori în Valachia.
Dintre curgătoare sunt mai ales a) Dunărea care atinge nu-
V Vezi]: Cultura Creştină nr. 2-3 (1937).
mai puţin loc din jos şi din sus de Galaţi marginea principatului
către Miazăzi; b) Prutul care îl desparte de Basarabia şi primeşte
între mai multe altele micul râu Bahliul, ce adapă Iaşii.
Prutul isvoreşte în Galiţia din Carpaţi; c) Şiretul a treia cur
gătoare în Moldova care primeşte cele mai multe a ei râuri, isvo
reşte iarăşi din Galiţia şi curge spre Miazăzi mai prin mijlocul
ţării revărsându-se apoi în Dunăre, din sus de Galaţi. In Şiret se
deşartă de laturea stângă Bârladul, iară de cea dreaptă Milcovul,
Trotuşul, Bistriţa, Moldova şi Suceava. Toate acestea isvorăsc în
Carpaţi şi sunt tare limpezi. Dintre lacuri este mai mare Brateşul
din jos de Galaţi, şi lacul Dorohoiului lângă oraşul Dorohoiu.
Produsele sunt mai toate cele din Valachia. Vitele sunt mai
mari la trup dară la coarne mici ca acolo. Dintre bucate se samănă
mai mult cucuruz apoi grâu de primăvară; secara a început a se
spori numai de curând Dintre minerale afară de cele numărate în
Valachia, are Moldova ceară de pământ ce se sapă nu departe de
un sat de Bacău, şi se mai află singur în Galiţia. Izvoreşte şi mult
duhot în unele părţi.
Numărul locuitorilor ajunge la 900.000 care sunt mai mare
parte Români, urmează cu numărul Evreii apoi Ungurii, Ţiganii,
Nemţii şi alţi străini. Evreii fac în unele oraşe mai bine de jumă
tate locuitorii, ei sunt arândatori, de moşii şi neguţătorii; ba şi
meşteri de multe feluri. Nemţii se află mai mult prin oraşe ca
meşteri. Românii şi Ungurii lucră pământul pe seama sa şi a boe-
rilor şi pasc vitele. Boerii poartă deregătorii, trag venitele celea
mari de prin moşii şi mai cu seamă de pe Evrei, capătă bani spre
a ţine mare strălucire şi lux, apoi Evreii au mulţime de mijloace
prin care scot întriit de pe sp aţele ţăranilor acei bani, cari îi dau
boerilor. Altmintrălea precum din partea trupului aşa din a harac-
terului se deosebesc de Românii din Valachia numai puţin. Spre
Transilvania sunt locuitori foarte ţapeni şi sănătoşi mai încolo,
mai mărunţi peste tot locul cu acelea vârtuţi şi scăderi, parceasă
tot din aceea fântână, din înăduşitoarea sclavie cu care fu oropsit
acest popor precum de străini, aşa de ai săi. Moldovenii să văd a
fi ceva mai serioşi şi mai statornici ca Românii din Valachia. „In
palate multe pietrii de Boemia ce sclipesc frumos, iară pe sate
dese diamanturi nepoleite".
Partea mai mare a locuitorilor se ţin de legea răsăriteană
neunită, biserica moldovenească se chiverniseşte prin Mitropolitul
delà Iaşi, carea se uneşte cu a Sucevei şi episcopii din Roman şi
Huşi. Ungurii şi cei mai mulţi dintre streini cari de curând au căpă
tat un episcop în Iaşi. Alte desbinării creştineşti au numai puţin
Nr. (3-7 CULTURA C R E Ş T I N A 431
următorii. Industria e numai în pruncie, neguţătoria în floare. Se

scot producte fireşti în mare câtime precum pe uscat către Austria
şi Rusia, aşa pe Dunăre prin portul Galaţilor. Se aduc multe
manufacturi şi negoaţe de lux.
Cultura ştiinţească s'au pornit mai târziu, şi e mai puţin lă
ţită ca în Valachia, însă începuturile se văd a fi făcute cu bun te-
meiu şi cu mai mare statornicie. Pentru luminarea poporului de
rând s'au lucrat tare puţin, şi în anul 1838 era afară de celea din
Iaşi, numai 6 şcoli de ţinuturi. Apoi boerii învaţă mai mult în ţări
străine în Franţa şi în Germania.
Celea zise mai sus despre forma, chivernisirei Valachice se
lovesc şi Moldovei. Acesta încă e principat tributariu Imperiului
turcesc supt apăsarea Rusiei. Puterea principelui e restrânsă prin
obşteasca adunare, ce înfăptueşte numai nobilimea. Ţăranii sunt
cu mult mai apăsaţi ca în Valachia, şi în timpul acest luminat în
care toată Europa se strădueşte a uşura sarcina acestei clase de
oameni, în Moldova, fu lipsiţi de o parte de pământ ce-1 ţinea mai
înainte, şi pentru cea rămasă li-s'au rânduit lucru foarte mult pe
seama proprietarilor şi acesta cu ruptul. Apoi e cunoscut că pe lângă
toată sărăcia şi mulţimea scăderilor, ţăranii sunt în Moldova, cea
mai sănătaosă, clasă a poporului. Veniturile ţării abia ajung la un
milion florini de argint. Moldova are şi o mică oaste ce constă
din pedestrime şi călărime.
Se împarte Moldova în Ţara de sus, şi Ţara de jos despărţite
printr'o linie dusă spre apus de Iaşi şi cuprinde 13 ţinuturi: Doro-
hoiul, Botoşani, Suceava, Neamţul, Romanul, Bacăul, Putna, Te
cuciul, Galaţii, Vasluiul, Tutova, Fălciul şi Iaşii.
B) Topografia
Iaşii sau Eşii, capitala ţării, reşedinţa principelui şi a deregă-
toriilor mai înalte. Se află în partea ţării de către răsărit nu de
parte de Prut pe amândoi ţărmurii Bahliului, mai mare parte p e
u
coasta unui deal supt 45« 10 a lungimii şi 47« 8 ' 3 7 a lăţimei.
Iaşii e cetate mare, au forma cam lungăreaţă şi numără peste
40.000 locuitori. Are uliţe mai mare parte strâmbe, înguste şi nu
mai una numită Podul mare e mai largă şi lungă. De curând au
început să se aşterne cu pietrii în locul lobdelor lemn, cu care
era podite mai demult.
Pieţe nu are, căsile mărunte sunt amestecate printre biseri
cile şi palate pompoase. Intre biserici sunt mai strălucite; Cate
drala nouă, o zidire mare şi frumoasă cu patru turnuri, biserica
Trii-Sânţilor, o zidire ţapănă mai mare parte de piatră în care se
tin moaştele C. Paraschiva, Golea, a Sf. Spiridon lângă care se

află un spital, a Sf. Nicolae celui bogat ş. a. Dintre celelalte zidiri
însemnăm: curtea principelui în ruini, palatul Rosnoveanul, a lui
A. Ghica, D. Sturza, T. Balş, A. Conta.
Intre aşezămintele literare sunt mai ales Academia Mihăileană
foarte bine înzestrată şi şcoala delà Trei-Sfinţi amândouă, cu căşi
de creştere. Institutul pentru industrie şi neguţătorie, semînariul
de teologie pentru toată ţara, în vecinătatea laşilor, satul Socola
şi societatea învăţată pentru Ştiinţele fireşti, cu o frumoasă adu-
năciune pentru istoria firească şi o mică bibliotecă.
Neguţătoria e mare şi să poartă mai cu seamă printre Evrei
şi alţi streini. In Iaşi se află curtea administrativă, celea două ju
decătoreşti, una pentru ţara de sus şi una pentru ţara de jos, şi
aici locuesc consulii mai multor puteri străine, precum deregătorii
ţinutului Iaşilor. In acest loc se zicea că ar fi stat cetatea Roma
nilor „Municipium Iassgarum".
Pământul din vecinătate delos, dară roditoriu. Peste Bahliu
Ia satul Socola se află un frumos palat de vară a principelui în
o grădină desfătată şi mai spre Miazăzi mănăstirile Frumoasa, Ga-
lata şi Cetăţuia. Aceasta de pe urmă puţin întărită. Alte locuri
mai alese în Moldova:
Botoşani, oraş de mijloc, însă între celea mai de frunte în
Moldova poartă neguţătorie m a r e şi e cap deţinut. Dorohoiu, oraş
mic din care curge râul Jijia. Neamţu u n oraş în o vale desfătată
lângă u n râu limpede ce curge în Moldova. Mai spre Transilvania
se află avuta mănăstirea Neamţului. Piatra, în loc desfătat lângă
Bistriţa cu o biserică strălucită, capul ţinutului Neamţu. Roman,
oraş zidit în loc plăcut în o vale largă la îmbinarea râurilor Mol
dova şi Şiretul are episcopie şi e cap ţinutului cu acest nume.
Nu departe de râpa stângă a Şiretului, se văd dărâmăturile unei
cetăţi vechi despre care zic unii că ar fi fost cetatea Romanilor
„Praetoria augusta* alţii „Ramidava" pe care o pune Ptolemeu sub
l l
51° 5 0 a lungimii şi 46° 3 0 a lăţimii, iară Cantemir scrie că aici
ar fi stat cetatea Smirodova. Bacăul, oraş lângă râul Bistriţa cap
ţinutului cu acest nume. Aici au locuit mai de mult, câţiva dintre
principii Moldovei. Huşi, oraş cu episcopie, cap unui ţinut. Nu
departe se vede o movilă mare numită Rabea. Bârladul lângă
râul Bârlad cap ţinutului Tutovei.
In vecinătate se văd dărâmăturile unei vechi cetăţi pe care
o numesc locuitorii cetatea de pământ, şi poate că sunt a cetăţilor
Romanilor Zusidava. Focşani, oraş în marginea Valachiei e cap
ţinutului Putnei şi poartă neguţătorie mare. Galaţi, oraş frumos
zidit lângă Dunăre, aproape de gura Şiretului şi a Prutului, are

port slobod carantină la 9000 locuitori şi neguţătorie înfloritoare.
Nu departe se văd ruinele unei cetăţi vechi pe care o numesc lo
cuitorii Ţiglina iar Cantemir o numeşte Gertina, şi se vede a fi
fost Nentidava lui Ptolomen sau cetatea „Caput Bovis" pe care o
numeşte Procopie în cartea despre zidurile lui Iustinian".
Ioan Rusu împreună cu contimporanii s ă i : Bărnuţiu, Bariţiu,
Cipariu şi alţii, au alcătuit falanga gata de luptă contra şovinis
mului unguresc, ridicând prin activitatea lor naţională o puternică
barieră de care s'au sfârmat, lovindu-se, intenţiile de maghiarizare
ale guvernelor ungureşti, şi au căzut atâtea din planurile prin
cari acestea căutau să i desnaţionalizeze pe Românii din Ardeal
şi Ungaria. Ungurii au făcut întâile încercări de a introduce oficios,
limba maghiară în Transilvania, încă pe timpul episcopului Bob,
fără de a obţine rezultate. La 1842 se prezintă dietei ardelene „un
proect de lege-amăsurat legii din Ungaria delà 1836 - - prin care
deputaţii cer introducerea limbei maghiare în toate ramurile vieţii
publice, sub forma obligatoare. Ungurii prin această legiuire, nu
cugetară nimic mai puţin decât a introduce cu forţa legii, limba
maghiară la unicul gimnaziu român, şi la ce bruma de scoale pe
dagogice (preparandii) existau pe timpul acela. Aduseră dară în
dieta din Cluj o lege în al cărei par. 8 se decreta în ton şi ter
meni de tiran că : afară de şcoalele săseşti în toate celelalte insti
tute şi scoale din ţară, destinate pentru educaţiunea tinerimei,
chiar şi în cele militare să se înveţe toate ştiinţele, fără nici o
excepţie (aşadară chiar şi religiunea catechismul) numai în limba
maghiară.
Dară neruşinata tiranie a acelui proect de lege din anul 1842
a mers în privinţa naţiunii româneşti şi mai departe, decretând
că: Spre a ajunge mai curând scopul maghiarizării în şcoalele
delà Blaj şi în celelalte scoale româneşti cu venituri mai bune, să
se aplice câte u n profesor unguresc. Acelaşi proect pretinde tot
odată că de aplicarea profesorilor maghiari la şcoalele naţionale
româneşti să îngrijească chiar M. S. Monarchul, până când dieta
va avea timpul să i-a măsuri legislative, pentru maghiarizarea de
finitivă a poporului românesc întreg, anume prin mijlocirea şcoa-
lelor elementare poporale" ')•
Canonicii şi dascălii blăjeni, au înaintat un vehement protest
guvernului ardelean — la alcătuirea căruia a luat parte şi Ioan
Rusu — „scris cu sânge din inima lor cea adevărat românească"
') Observator an. 1879, No. 10.

în care protestau, contra tendinţelor de maghiarizare şi arătau că

poporul român nu poate fi instruit în scoale, decât în limba sa
maternă. „Scopul şcoalelor din Blaj, conform intenţiunii şi bună
voinţei părinteşti a fericiţilor în Domnul împăraţi ai Austriei, au
fost ca şcoalele acestea să fie u n institut naţional, destinat a pro
paga cultura morală, religioasă, şi literară între Români; şi suntem
foarte convinşi că spre a ajunge scopul acesta, nici un mijloc nu
este mai apt decât limba românească, adecă cea maternă. Tot de
acest mijloc sau folosit şi protopărinţii noştri, ne folosim şi noi
astăzi. In această limbă au fost instruiţi preoţii, şi au învăţat ştiin
ţele necesare, spre acel scop nobil au şi activat virtutea şi reli-
giunea. Aşadară este învederat că această limbă nu se poate de-
lătura din şcoalele delà Blaj decât cu pericolul moralităţii şi a
religiosităţii, şi ceiace pentru noi este tot aşa de dureros ca ruina
iubitei noastre naţionalităţi. Iată noi vă spunem cu sinceritate că
necum după 10 ani, dară nici după o mie de ani, şi nici în toţi
vecii naţia noastră nu va putea fi obligată prin nici o lege, care
prepară pericole şi piedeci pentru moralitate şi religie, iară naţio
nalităţii ruină şi perire"
Protestul blăjenilor, deşi a rămas în dieta ardeleană fără de
efect, a pătruns totuşi până la curtea împărătească, care la luat
în consideraţie. Viena oficială văzând că „maghiarizarea nu se
poate face cu măciuca nici cu bâta de alun, precum se face io
băgia" a modificat proectul şi 1-a „pus deocamdată ad acta" 2).
Preocupările lui Ioan Rusu legate de problemele naţionale,
dragostea faţă de neamul şi instituţiile culturale strămoşeşti, pre
cum şi alipirea fierbinte faţă de limba părinţilor, se vădesc ne
îndoios în „Precuvântarea" cărţii sale. Ea înfăţişează sbuciumul
lupta şi aspiraţiile unei întregi generaţi, premergătoare şi pregă
titoare a evenimentelor epocale din istoria noastră, legate de Re
voluţia din 1848. Iată aceste pagini de evanghelie a românismului,
scrise cu slove de foc, de către dascălul blăjan:
„Mulţi socotesc a fi precuvântarea ceva necuvincios prin
carea autorul sau ar voi a amăgi pe cetitor ca să nu-i cunoască
greşelile sau a se linguşi, a le câştiga complacerea prin umilitele
complimente.
Acestea pot fi aşa la unii ba doară la mulţi, scopul precuvân
tării mele este totuşi altul: eu nu voiesc nice una nice alta din
acestea. Eu cunosc scăderile cărţii mele: însă ştiu de altă parte
') Observator, an. 1879, No. 10

*) Obtervator. a n . 1880. No. 46
a nu-i lipsi şi însuşirii bune prin care poate fi folositoare, şi apoi

scopul este a folosi. Eu voiesc în această precuvântare a atinge
numai unele lucruri, despre care nu mi-s'a rânduit a vorbi în
alt loc.
Cugetul mi-a fost a scrie o carte de geografie mai cu seamă
pentru Românii din Transilvania. Am ales această ştiinţă pentru
literarea mea cuprindere, nu că doară aşi fi presimţit în ea mai
puţine greutăţi, ci spre a plini o lipsă a literaturii româneşti, în
această ţară de mult şi de mulţi simţită.
In frumoasa Transilvanie, Românii fac partea mai mare a
locuitorilor: ei sunt aici poporul cel mai vechiu, ei vorbesc o limbă
dulce frumos sunătoare întocmită spre mare cultură.
Ei, în această limbă plinesc celea dumnezeeşti în biserică şi
acasă: aceasta este cea mai lăţită în mai sus pomenită ţară, în /
care vorbesc Românul cu Ungurul şi Sasul, Ungurul cu Sasul, ba \
şi Saşii din osebite ţinuturi între sine. Românii apăsaţi de nedrep
tăţile timpurilor trecute întru grele furtuni şi-au păstrat până acum
religia şi limba, ca cele mai scumpe odoare a omenimii. Stările
împrejur a început a se schimba şi Românii nu mai pot a rămâ
nea în starea de până acum. Razămul naţionalităţii lor au fost în
timpul trecut : religia, şi trebuie să mărturisim, neştiinţa împreunată
cu ura altora către ei, şi a lor către alte popoare. Ce dintâiu poate
să mai fie singură, şi celea de pe urmă nu trebue să mai fie ra
zăm naţionalităţii.
Lumea a început a îmbrăca alt vestmânt, orisontul să răs-
bună de toate părţile, lumina cam printre nori pătrunde şi spre
răsăritul Europei şi promite că ura şi neştiinţa nu va mai putea
fi părete despărţitor între popoare. Duchul tâmpului de cumva nu
va da înapoi, nu va mai lăsa pe Români în vechea neştiinţă şi
străduinţa culturii lor au ajuns la inima chivernisirii, şi la a tuturor
care voesc folosul patriei şi binele omenimii.
Se naşte însă o greutate întristătoare pentru noi, că Ungurii
ar voi a împlini cultura Românilor numai prin limba ungurească,
se fac dară planuri peste planuri de ungurimea aceasta, despre
care vorbesc foile publice fără sfială ca nu ştiu despre ce lucru
fericitor pentru patrie, voind a se întinde aceasta până la cărţile
bisericeşti, şi un comitat a cărui mai toţi locuitorii sunt Români
făcu nu de mult hotărîre, ca în şcoalele de pe sate să se înveţe,
numai ungureşte. Ne rugăm Domnilor ! nu ne omorîţi cu de acestea.
De voiţi binele nostru, fericirea noastră, de ce nu ne întrebaţi şi
pe noi, că bine nu se poate face cu sîla, şi Domnia voastră vaţi
mânia când am zice, că n e faceţi şi ne voiţi răul. Apoi Domnia
436 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 6-7
voastră aveţi scoale catolice, scoale reformate, calvinoşti şi unită-

reşti, ba şi pe Evrei nu-i turburaţi în orânduirea şcoalelor sale.
Lăsaţi dară ca şi noi, un milion şi mai bine de oameni să avem
parte în orânduirea şcoalelor noastre, că şcoalele mai cu seamă
cele de jos spre a fi folositoare, trebue să fie legate cu biserica,
şi aşa sunt şi a Domniilor voastre.
Lucrul acesta este mai importator decât să putem privi la
el, cu manile în sân, să-i aşteptăm urmarea cu nepăsare.
El atinge soarta noastră viitoare, viaţa sufletească a unui
popor de un milion şi mai bine. Să cercăm dară: ei s'ar putea
înfiinţa cultura Românilor prin limba maghiară. Convingerea mea
este de tot din contră, şi zic că aceasta nu numai ar fi opăcitoare:
ci tocmai împiedecătoarea scopului. Voesc totuşi a însemna că
prin cultura Românilor, înţăleg, cultura mulţimii în care aş voi a
se cuprinde şi clerul; iară nu cultura unor feţe, care voiesc a-şi
cerca aplecarea în diregătoriile cetăţeneşti.
Unii ca aceştia primească şi gătirea în şcoalele înalte a ca
tolicilor sau a altora: că nu putem, nici nu voim a avea pretin-
dere ca să fie acele româneşti, şi numai am dori ca ei să nu se
înstrăineze de către Români: şi pe lângă limbi străine să nu uite
pe cea părintească. Eu aşi îndrăsni a aduce acestor aminte ce au
zis Napoleon către Bernadot, când stăpânise tronul Greciei: „Când
îşi ia cineva nevasta nu se leapădă de maica sa, şi cu atât mai
puţin e datoriu ai împlinta cuţitul în piept".
Zic dară că Românii nu să pot cultiva prin limba ungurească,
pentrucă nu se poate afla ceva modern prin care să înveţe ei
aceia limbă, întru atâta ca să le poată fi mijloc spre cultură. Nu
o pot învăţa prin conversarea cu Ungurii că în Transilvania se
află numai 550.000 Unguri şi Săcui, dintre cari cei din urmă locuesc
o parte de ţară mai de tot despărţită de Români şi Unguri: din
comitaturi ştiu mai toţi româneşte, că o parte mare a Românilor
locueşte pe pământul crăesc între Saşi u n d e nu au ajuns limba
ungurească, şi unde nici n'ar putea folosi, că şi în comitaturi se
află mai mari ţinuturi în care limba aceia numai unora e cuno
scută. Dară nu s'ar putea învăţa nici în scoale: pentrucă scopul
şcoalelor de stat trebue să fie cultura poporului, morala religioasă
şi lăţirea altor conştiinţe care ar fi de lipsă lucrărilor de pământ,
şi nu a forma din ei filologi ştiutori de mai multe limbi; că şi
principiile dialecticei poftesc a întrebuinţa în scoale acea limbă,
prin care s'ar ajunge scopul lor mai pe uşor, care ar fi pentru
Români cea românească care o ştiu, şi nu cea ungurească pe care
să o înveţe de acum. Apoi învăţătura străină în şcoală e împreu-
nată cu greutăţi. Noi le avem pe acestea cunoscute, cari învăţăm

limba latinească în 5 - 6 ani fără de a putea şti bine, şi cu cât va
fi mai grea cea ungurească, care are o fire foarte sucită şi forme
de tot deosebite de ale limbilor europeneşti. Pare că văd cât timp
şi-ar petrece pruncii româneşti cu această limbă, şi mai pe urmă
tot nu ar ştii ungureşte, şi apoi încă să înveţe alte cunoştinţe în
altă limbă.
Nici nu trebue să perdem dinaintea ochilor scopul la care ar
năzui Domniile sale prin asemenea măsuri, care este aceasta: ca
Românii pe rând să-i desbrace limba părintească şi în locu-i să
primească p e cea ungurească, sau cu alte cuvinte să piară poporul
românesc din Transilvania. Moartea e aceasta, moarte e aceia: nu
mai cât cea dintâi să face pe încet şi fără de vărsare de sânge.
Şi oare firar ceva pricină pentru carea să piară poporul românesc
din Transilvania? Veţi zice că binele public pofteşte că singur
atunci ar fi ţara puternică, când se va locui numai de un popor.
Şi oare sunt Românii împiedecători binelui public? ei, doară nu
poartă ei cea mare parte a greutăţilor publice? ei, nu au fost ei
până acum necurmat credincioşi Monarchului, patriei şi cei din
stare aşa domnilor săi ? Şi oare nu vor fi şi în viitor măcar ar vorbi
limba româneasca? Ce au păcătuit ei atâta de groasnic spre a li-se
face o aşa aspră judecată? Că ar fi ţara cu ceva mai puternică
când ar vorbi toţi locuitorii o limbă, poate fi: însă poate fi încă
slabă, şi istoria arată mai multe ţări locuite de un popor în acest
înţeles, şi totuşi slabe pradă potrivnicilor din lăuntru şi din afară,
şi iară poate fi ţara puternică şi de vor vorbi locuitorii ei mai
multe limbi cu atât mai cu seamă, că tăria ţării atârnă şi delà alte
multe, nu singur delà unătatea poporului în înţălesul etnografic.
Apoi cine nu ştie că constituţia Transilvaniei razămă pe trei po
poare şi patru religii? De noi apoi nici n'aveţi frică, că vom lua
ceva îndreptare stricătoare, nici că ne va întrebuinţa vr'odată cine
va în contra Domniilor voastre, că vecinii noştrii cătră care ne-ar
atrage naţionalitatea sunt mai slabi decât să poată ceva asemăna
delà ei, apoi pe colosul delà miazănoapte nu ştiu care îl iubeşte
mai m u l t : noi sau Domniile voastre? Faceţi scoale ungureşti în
oraşe şi în cetăţi şi le măsuraţi mai mari decât ar trebui să fie
numai pentru tinerii Domniilor voastre, că mulţi dintre Români
au trebuinţă de limba ungurească, şi aceştia ce vor cerca de veţi
primi precum le-au cercat şi până acum, însă în satele româneşti
şi în oraşe sau cetăţi unde vom avea lipsă, lăsaţi-ne să învăţăm
româneşte de ne voiţi binele şi înaintarea fericirii patriei. Eu
din parte-mi socotesc a fi mai scump omului sufletul şi unu po-
438 CULTURA C R E Ş T I N Ă Nr. 6-1
por limba, şi în acea formă a fi un popor datornic a-şi apăra limba,

în care e datoriu un om să-şi apere viaţa.
Acestea sunt zise contra unor exaltaţi poftitori de ungurirea
Românilor, iară nu în contra unor altor cumpătaţi, cari şi-au ţinut
manile curate de acele planuri silnice şi ar voi prin aceasta nu
mai folosul nostru.
Românii nu mai pot fi în starea de până acum, lor le este
de lipsă cultura şi aceasta în limba românească. Insă cultura li
terară nu poate fi fără literatura românească. Ba mi-se poate zice
că noi nu suntem în stare de a putea înfinţa şi întreţinea litera
tură măcar ca cea ungurească, şi ar fi mai bine a o îmbrăţişa pe
aceea. E bine Domnule! Dară putem înfinţa ceva literatură
mai mică şi aceasta ne va fi folositoare ca alta străină: şi oare
orăşenii din Aiud fiindcă nu sunt în stare să facă un bal strălucit
ca cetăţenii din Cluj pentru aceia să nu facă? Noi avem un cler
numai în Transilvania mai mare de 2000 feţe, mulţi nobili, cetă
ţeni bărbaţi, Români din inimă în deregătorii înalte ostăşeşti şi
cămărăşti, oameni slobozi între Saşi, şi doară om avea şi dascăli.
Apoi în vecinătate, două ţării din a căror literatură nădăjduim că
ne vom putea în viitor împărtăşi mai neîmpedecaţi ca până acum.
Spre a spori cât mai puţin în această literatură au fost şi
scopul micii mele osteneli. Lucru e adevărat neînsemnătoriu ; însă
cine nu ştie că la ridicarea unei biserici sporeşte şi o piatră.
Atâta am făcut e u ; alţii vor face altele mai multe, şi aşa să va
înfiinţa începutul lui, se va pune fundamentul, pe care se va zidi
mai încolo în viitor.
Scopul primariu, mi-a fost a lăţi între Români această ştiinţă,
care e strâns legata cu cultura omului, care în formă folositoare
şi desfătătoare pentru toate clasele, fără care nu se poate înţelege
nici o foaie din vreo gazetă nici o faţă din istorie. Ea să cuprinde
cu descrierea pământului şi neamului omenesc. Şi cine în care
s'au desvoltat puteriie sufleteşti, nu va dori a cunoaşte mai de
aproape pământul p e care locueşte din care capătă nutreţul, şi
prin care se leagă cu lumea cu nemărginita sferă cerească? Cine
nu va căuta cu plăcere la măreţul acest glob, la teatru faptelor
şi întâmplărilor omenirii, p e care aicea se ridică munţi cumpliţi
ce înalţă către cer sumeţele sale vârfuri ca nişte pompoase altare
în biserica firii, colo se trag văi afunde adăpate de râuri limpezi
peste care au răspândit firea ca un mândru covor cu înfloritele
sale frumuseţi, aicea e învăscut în verzi păduri ca nişte pompoase
veştminte, colo să copere cu şesuri largi cu câmpuri lucrate ; aicea
înecat în apă, colo în mare de arină uscată, aicea preserat cu
Nr. CULTURA CREŞTINA 43§
cetăţi pompoase ca cu neşte monumente a puterii omeneşti, colo

lăsat în sălbătăcie spre a fi locuinţă fiarelor ei din starea sălbatică.
Pe cine nu va interesa mai încolo a cunoaşte neamul ome
nesc lăţit peste tot pământul, împărţit în popoare osăbite în forma,
mărimea şi coloarea trupului, in năravuri, cuprinderi, limbă şi re
ligie? Colo popoare întregi zac în sălbătăcie, locuiesc în peşteri
întunecate, în parte de arbori, în colibi de frunze sub corturi miş
cătoare, se cuprind cu vânatul, pescuitul, răpitul, păscutul tur
melor, mancă carne crudă, săminţe, rădăcini, pământ ba şi carne
de om; umblă goli, trupul şi-1 ung în osebite moduri, se îmbracă
în piei, aicea lăcuesc în palate de marmoră şi cetăţi pompoase
află mângăere în sânţia religii, desfătare în adevărul ştiinţelor şi
dulceaţă în frumuseţea arţiilor, pofta gustului şi-o stampară prin
produse adunate din pământuri depărtate gătite prin fel de fel de
maeştrii, să îmbracă în mătasă şi profiră şi să înfrumuseţează cu
scumpeturi strălucitoare. Şi totuşi precum aceştia, aşa aceia, sunt
fraţii noştrii prăsiţi cum vedem din acea pereche de părinţi, şi
zidiţi de acelaş ziditor spre un scop cu noi.
Nice nu pot fi aceste cunoştinţe fără influenţă pentru minte
şi inimă, cetitoriul se va convinge că industria ridică pe popoare,
le face avute şi puternice, când din contră, lenea le scă
pată, le face sărace şi slabe. El va vede Holandia, cu pământ
stărp îmbrăcată de cetăţi pompoase şi avute, şi Portugalia înzăs-
trată delà fire cu toate darurile, totuşi săracă şi fără p u t e r e ; va
cunoaşte mai încolo, că şi ştiinţele au parte în cultivarea şi feri
cirea omenimii, că popoarele înfloresc prin preţuirea acestora şi
rămân în mişelătate prin nepreţuirea lor. Va vedea iarăşi, că şi
afară de patria lui este viaţa mai bună sau mai rea în osebite
forme, nice va numi ca Chinezul ţara sa floarea de mijloc şi îm
părăţia cerurilor, sau va socoti ca acesta pe toţi alţi barbari".
Mai departe autorul tratează unele probleme de limbă româ
nească, apoi continuă a ş a :
„Numirile proprii ale ţărilor şi a popoarelor, care vin în isto
ria veche le-am luat după limba latinească, altele precum a cetă
ţilor, apelor şi altele mai mare parte după limbile noue.
Urmează să vorbesc ceva şi despre limba în care am scris
această carte : că pe noi Românii de vrem a scrie ceva, ne sileşte
lipsa şi fără voe ca nu arareori şi în contra chemării a ne cu
prinde cât de puţin şi cu filologia. In făuriştile mari ale popoare
lor avute, alţii spală, alţii scarmănă, torc şi vopsesc lână, şi alţii
ţăs apoi pânza, iară pe la noi nu-i încă aşa, şi trebue toate să le
plinească unul de voieşte a ţăsă pănură.
Limba românească pe lângă multe alese însuşiri, e totuşi de

oparte săracă de cuvinte spre a putea exprima toate ideile la care
are de a să întinde o geografie şi de rând, iară de alta cuprinde
multe cuvinte străine mai cu samă slavoneşti, de care încă ne-am
scutura bucuroşi întru cât am putea. Ea dară are lipsă de înavu
ţire şi curăţire. Amârdouă acestea poftesc tâmp.
In toate m'am străduit a mă apropia de pronuncirea popoa
relor Ia care se află acelea, încât m'am lăsat totuşi alfabetului
cirilesc care pe lângă multe însuşiri bune are şi scăderi lipsindu-i
între altele semnele pentru: jot h, 5 şi û. Să am iertare că ne-
îndestulându-mă cu acelea patruzeci şi mai bine litere cirileşti, am
întrebuinţat în mai multe popoare din Europa, şi prin alfabetul
cirilesc nu se poate exprima. Apoi eu am voit a mă apropia de
pronuncirea fiecărui cuvânt, şi cât de curios ar fi a scrie în loc
gôymôr gemer sau geomer? Afară de aceea sunetul acestor două
litere e pretutindenea cunoscut.
Numele străine le-am scris cu litere cirileşti după cum să
pronunţă iară între paranteze după cum se scriu luând afară nu
mai acelea între a căror pronunclare şi scriere este puţină dife
renţă. Aceasta mi-au poruncit multă osteneală pe care to
tuşi am silit a o suferi ca să nu scriu cuvântul pe care îl zic En
glezii: Lester, Leiţester sau Calais, pe care îl zic Francii Cale. De
aceasta greutate m'ar fi uşurat literile latineşti însă oare nu mi-ar
fi pricinut altele? Eu socotes că timpul lor va sosi peste, încă
nu a sosit.
Poate fi însă că unora dintre cetitori vor vedea multe care
le cuprinde această carte cam întunecate. Acestora le aduc aminte
că înţelegerea unei ştiinţe pofteşte ceva pregătiri, o anumită treaptă
de cultură ştiinţifică, cunoaşterea termenilor ş. a., de unde nu voiu
fi peste tot locul înţeles, nu va fi totdeauna a mea vina. Mi au
fost înaintea ochilor plasa cetitorilor de mijloc sau aceia cari au
trecut prin şcoalele de gimnaziu, şi aceştia nădăjduesc că mă vor
înţelege sau ar trebui să mă înţeleagă.
Spre a întrebuinţa mai în folos această geografie este încă
de lipsă un atles, sau mai puţin un anumit număr de harţe. Noi
nu am fost în stare a da pe aceasta, că de ne-am şi afla în alte
împrejurări acelea ar mări tare preţul cărţii. Apoi astfel de marfe
se află în toate librăriile de tot preţul, şi cetitorul va alege după
gust şi prinderi, că să vând atlasuri cu 2, 3, 5, 40 fiorini în argint.
A scrie întru toate adevărul, mi-am ţinut cea mai strânsă de-
torie nice am cruţat ori câtă osteneală în cercarea lui. Despre
mai multe lucruri totuşi am fost silit a da cunoştinţele cum le-am
Nr. 6-1 CtJLTURfl CREŞTINA 441
căpătat fără a putea sta bun pentru adevărul lor, că vin întâmplări
unde înştiinţările sunt un prepus, sau contrare, unde nu ne stă alta
în putere fără a alege aceia ce se pare mai aproape de adevăr.
Geografia încă are locuri întunecate, şi unora le-au plăcut a vedea
şi în acestea, unde umblând orbecând nu au văzut fără năluci
şi visuri.
Apoi asecurez pe mult preţuiţii cetitori că literarea mea în
treprindere, au purces din cele mai curate îndemnuri prin care, de
am sporit cât de puţin în luminarea poporului românesc, oste
neala-mi este deplin răsplătită. Altmintrelea eu rămân numai cu
desfătarea care o am simţit în lucrarea ei, şi cu dulcea acea m â n
gâiere, că am plinit cât am putut şi cu cât am fost dator".
Apariţia „Icoanei pământului" a fost salutată cu bucurie de
cătră presa şi cărturarii români ai timpului din toate provinciile
româneşti. Timotei Cipariu, prefectul tipografiei din Blaj, anunţa
tipărirea acestei mult aşteptate opere de geografie, iubitorilor de
carte românească, prin următoarele rânduri publicate în „Foaia
pentru minte inimă şi literatură" la '8/30 Octomvrie 1841 : ' ) .
„Icoana pământului sau carte de geografie scrisă de Ioan
Rusu, profesor de geografie şi istorie universală în liceul din
Blaj. Lipsa unei cărţi de geografie, care pe lângă însuşirea de a
cuprinde în sine întreagă această ştiinţă, după cea de acum stare
politică, în cele mai nouă descoperiri făcute într'ânsa, să înpre-
une şi pe cea de a nu fi prea voluminoasă şi prea scumpă, încât
să sparie voia şi a cetitorului şi a cumpărătorului, mai ales în
provinciile noastre era de mult simţită, şi cu toate că de obşte
doriam ca vreun bărbat cu destule cunoştinţe de astfel de ştiinţe,
să tipărească o lucrare atât de folositoare obştii, însă toată
această aşteptare, până acum ne-au fost zadarnică. Deci cu atâta
mai mare bucurie îşi i-a prilej mai jos însemnatul, a face cunoscut
prin aceasta tuturor Românilor de obşte, iară mai deosebi celor
din provinciile austriece, cum că această îndelungată a tuturor
aşteptare, prin tipărirea mai sus vestitei cărţi în tipografia de aici
(Blaj), deplin şi în tot chipul, cât de curând să se împlinească.
Folosul unei asemenea cărţi şi hărnicia prea vrednicului autor al
acesteia, sunt mai cunoscute obştii, de cât să aibă trebuinţă de
encomiu sau recomandare. Cuprinsul pe scurt al aceia, după înseşi
însemnările autorului, vor fi îndestulite a împlini tot, ce ar putea
a se mai pofti din partea amândurora...
...Termenele ce lipsesc în limba românească le-au împrumutat
') Foaia pentru minte, inimă şi literatură, An. 1841, No. 47»
4
mai cu seamă delà cea latinească; însă dându-li-se încât au fost

cu puţină formă românească. In încunjurarea cuvintelor s'au ţinut
calea de mijloc, iară formarea stilului fu îndreptată mai mult după
cărţile bisericeşti.
Aceste trei tomuri vor cuprinde fieştecare, ca la 20 de coaie
în octav mare, tipărite pe hârtie frumoasă şi cu litere curate.
Preţul unei coaie va fi pentru D. D. subcriitori câte 3 kr. de ar
gint, pe hârtie de tipar însă frumoasă, sau 4 kr. tot asemenea pe
hârtie velină, care îl vor plăti la sfârşit, când vor primi adecă
cărţile frumos legate.
Deci sunt rugaţi prin aceasta toţi iubitorii de literatură na
ţională, câţi le dă mâna prin o mică jertfă de o sumă neînsemnă-
toare, cum este 3 sau 4 fiorini în argint, pentru tustrele tomuri, a
ajuta o întreprindere atât de folositoare şi a câştiga pentru acei
puţini bani, o comoară de cele mai scumpe, şi mai interesante
cunoştinţe.
Termenul până în care se aşteaptă trimiterea cinstitelor
nume este, sfârşitul lui Ianuarie al anului 1842. — Şpre adunarea
subscrierii sunt rugaţi mai cu seamă următorii: T. P . D. D.
a) Transilvania : Alpini Constantin protopop în Mediaş, Baldi Teodor pro
topop in Cluj, Bariţ George tedactor în Braşov, Bădilă Petru protopop în Sibiu,
Deac Ioan paroh în Sas-Sebeşiu, Farago Ilie protopop în M. Oşorhei, Man Nicu-
lae protopop în Sibiu, Molnar Constantin protopop în Bălgrad, Marian Toma
protopop în Dej-Ocna, Marian Ioan vicar în Năsăud, Mihail Grigorie protopop
în Zlatna, Popovici Constantin vicariu in Hunedoara, Popopici Ioan protopop în
Abrud, Sereni Teodor vicar în Făgăraş, Simontei Ioan protopop în Sas-Reghin,
Şulut Alexandru vicar în Şimleu, Tobiaş Alexandru paroh în Abrud.
b) In Ungaria: Aron Teodor canonic şi prefectul Gimnaziului în Beiuş,
Bercean Ştefan paroh în Lugoj, Gavra Alexandru profesor in Arad, Silaghj
losif Dr. de teologie şi secretar In Oradea-Mare, Teodorovici Ioan paroh în Pesta
c) In Valachia : Măerescu Ioan inspector în Craiova, Romanov Iosif libra-
riu în Bucureşti.
d) In Moldova: Nica Dimitrie librariu Iaşi.
D. D. Culegători pre lângă deosebită mulţumită vor primi
delà 11 exemplare, unul în cinste. Exemplarele se vor timite fără
vreo îngreunare a D. D. Culegători.
Numele şi banii se vor trimite aici, la însuşi autorul.
Mai pe urmă încât pentru corectură şi forma din afară a
cărţii, din partea tipografiei se va pune toată silinţa ca să mulţu
mească pe D. D. subscriitori".
Apariţia volumului al doilea e anunţată cititorilor români din
partea aceleaşi foi prin ştirea; „Exemplarele din tomul sil doilea
„Icoana Pământului de Domnul profesor I. Rus, sosiră şi la Bra
şov în zilele acestea. Dniî subscriitori să binevoiască a număra
Nr. 6-f CïïfLftJRA CREŞTINA 44§
preţul de 1 fl. argint la Redacţia Gazetei, de unde în toată vre

mea îşi vor primi exemplarele" i).
Teascurile tiparniţei blăjene lucrau de zor să scoată volumul
ultim al acestei opere geografice : „In privinţa Icoanei pământului,
din care peste puţin şi al treilea adecă cel din urmă tom va eşi,
ne aflăm siliţi a a r ă t a : a) Că aici (Braşov) vin exemplare numai
pentru cei cari s'au subscris din vreme, şi abea cinci de prisos,
b) că preţul cărţii să ia cu o mână atunci, când cartea să dă cu
cealaltă, c) doritorii de-a primi cartea aceasta prin redacţie, să facă
de ştire din vreme, ca să ştim câte exemplare mai avem a trage,
d) aceia cari sunt mai aproape cu locuinţa de autorul, să tragă
2
exemplare de-a dreptul din Blaj şi din Sibiu" ) .
Apariţia operei complecte — pe care autorul n'a avut norocul
să o vadă scoasă la lumină, fiindcă în vremea tipăririi ultimului
volum moartea i-a închis pe vecie ochii — e semnalată de către
„Foaia" braşoveană : „Icoana pământului sau geografia generală
a Domnului Ioan Rus eşi întreagă, adecă şi al treilea tom de
sub teasc. Exemplarele pentru D. D. subscrienţi, care au primit
cele două tomuri delà redacţie, se află la compactori spre a se
lega în broşure, după care îndată se vor şi trimite, să cere însă
ca preţurile să se numere întregi căci tipografia care luase asu-
pra-şi manuscrisul a repausatului autor, nici decum nu poate
rămânea de scădere, şi pofteşte ca o carte ca aceasta atât de do
rită şi atât de folositoare, prin care autorul îşi lasă un adevărat
monument între noi, să fie plătită cinstit" ').
Apelul lui Timolei Cipariu a avut răsunet. Sfârşitul volumu
lui din urmă cuprinde următoarea listă, care arată pe „Cei cari au
abonat" „Icoana Pământului".
In Craiova: Vornic Gr. Oteteleşanu, Clucer Const. Zăbreanu. Clucer Qh.
Cotofeaau, Paharnic Cnezul, Paharnic Gr. Oteteleşanu, Paharnic Şt. Ganescu,
Paharnic Gr. Racoviţă, Colonel D. Haralampie, Sluger N. Oteteleşanu, Sărdar
Scarlat Stănescul, Păr. Radu Tempea inspector. Laltenant N. Păianu, Pitar I.
Karaţiu, Pitar Ştefan Romaneanu, Pitar I, Diculescu, Pitar D. Nicolaid, Pitar D.
Gheorghe, Pitar K. Mundani, Preot Kiril Barbul, preot K. Leca, profesor Gri-
gorie Mihăilescu, profesor I. D . Crăciun, Gr. Răcanu, Pitar H. Aposolad Turna-
bitui, D. I. Severineanul, Const. Căncea, Pitar Băluţă, P. Plopşorean, Kiriac Pop,
Daniel Gheorghe, şcolar Ioan Pârvulescu, şcolar Fudul Atanasiu, şcolar Ştefan
Ciorocianu. — In Cernef. Culcer C. Glogoveanu. — In Slatina: Sărdar N. Isvo-
reanu, K. Slanciovici profesor, N. Şerbănescu, profesor K. Felix. — In Caracal:
1. Grozescul. — In largul-Jiului: Dna Ecaterina Sâmboteanca, Maior K. Cerchez,
Sărdar Gh. Magher, Sardar Mihall Giovanul, Pitar Constantin Raşanul, Alexandru
') Foaia pentru minte.,, an. 1843. No. 11.

*) Foaia pentru minte.. An. 1843, No, 10.
s
) Foaia pentru minte,.. An. 1843, No. 13.
4*
Leonida, V. Popescu profesor. — In Iaşi: Prea Sf. S. Părintele Mitropolit Venia-

min Costache, Păr. Arhimandrit Teodoriţ, Păr. Archidiacon Meletie, Marele Log.
Costache Conache, Spătar Gheorghe Varlaatn, Ban Nicolae Bucur, Nic Istrate,
Alexandru Balica, Nic Proca, Stolnic Gheorghe Stlhi, Prof. păr. Teofan, iero
monah Ilarie Vârnav, Găvril Moldovan, Ioan Cenuşescu, Géorgie Luşcă, Păr. Ioan
Petroviciu protopop, Căminar Pavel Cristea, Păr. Laventie, Iosif Teodori apo-
tecar, Qrigorie Radovici, Cost. Platon, Vasile Anastasiu, Minurie Iacovescu, Dim.
NIca, Librer Teodor, Dornian Postmeister, Vasile Pop inginer, Dimitrie Moro-
şan feldvebel la K. K. agenţie, Géorgie Maşer feldv. acoloşi, Dimitrie Vaida
feldv. acoloşi, Alexandru Vavul feldv. acoloşi, Iacob ©ros feld. acoloşi, Nicolaie
Gazdac feld. acoloşi. — In Socola, Ioan Maior profesor. In Neamf, Vardari Alecu
Mandacaş.
„Icoana Pământului" este mărturia vădită a vastelor cuno
ştinţe ştiinţifice câştigate de Ioan Rusu în cursul scurtei lui vieţi,
pe care cu mare măiestrie le-a ştiut înfăţişa publicului cetitor în
limba românească. Cartea lui, decenii dearândul, a alcătuit temelia
învăţământului geografic din Ardeal, rămânând un îndreptar ştiin
ţific nu numai pentru elevii şcoalelor, cât mai mult pentru cititorii
vârstnici ai diferitelor clase sociale româneşti. Ea a rămas vreme
îndelungată singura operă de acest gen scrisă de un român, şi
a fost preţuită de către toţi iubitorii de slovă şi ştiinţă, ca „una
din celea mai frumoase scrieri geografice din literatura românească
întreagă" i).
ŞT. MANC1ULEA
N„ 10ROA : Floarea darurilor vol. II pg 80.

TEMEIUL FILOSOFIEI CREŞTINE
Spiritul omenesc în cercetările sale îşi îndreaptă privirea în

primul rând spre non-ego, spre ceeace nu este el, făcând cu el cuno
ştinţă dureroasă ori plăcută. Ceeace i-se prezintă cu acest prilej,
sunt elementele simple ale lumii înconjurătoare şi chiar dacă lucru
rile sunt complexe, totuşi el le sesizează ca elementare şi unitare.
Deia obiectele externe cari cad sub privirea intelectului, lumina
minţii face calea întoarsă spre isvor şi, dacă am vrea să vorbim la
figurat, am spune, că reîntorcându-se, duce cu sine sufletul lucru
rilor, în această privinţă, raţiunea omenească se aseamănă în munca
sa cu mitologicul Sysif cel vecinie Însetat; deosebindu-se totuşi de
el prin aceea că îşi poate stampară setea, cel puţin pe un moment.
Din hoinărerile sale prin lumea non-eului, se întoarce totdeauna cu
o bogată pradă, umplându-şi comorile sale cu noţiuni de ale lucru
rilor din lume; ajungând la Urmă să se considere bogat cât lumea
pe care o cuprinde în esenţialitatea ei.
A doua privire pe care o îndreaptă intelectul spre ceace vrea
să cunoască nu mai este destinată lumii dinafară, ci lumii sale
lăuntrice, propriului eu. Reflexia ce o face asupra lui însuşi este de
tot simplă: că este ceva deosebit de lumea înconjurătoare, cu care
nu se simte legat în esenţa sa intimă. El formează în lumea mare
o a doua lume, în care fără consimţământul Iui nimeni, nici o pu
tere şi nici o autoritate, n'are acces. Este de sine stătător, pururea
egal cu sine şi invizibil.
Din aluatul lumii externe şi a celei interne, printr'o uimitoare
magie, intelectul clădeşte o a treia lume: lumea conceptelor şi a
ideilor. — In afară de datele lumii externe şi ale celei interne, s'ar
părea că nu mai e altceva susceptibil de cunoaştere, fiindcă lumea
se reduce la macro şi microkosmos. Şi totuşi. Mai există o lume
cunoştibilă, parte cu lumina naturală a minţii, parte incongonscibilă
pentru raţiunea naturală, dar cognoscibilă raţiunii naturale elevate
prin harul supranatural al revelaţiei Este lumea supranaturală, po
sibilă de a fi cunoscută de raţiune prin revelaţie. Când raţiunea
naturală, întărită prin harul supranatural, reflectează asupra lumii
externe şi interne, atunci zicem că face filosofie creştină. Dar să
nu zică cineva că aceasta ar fi cu neputinţă, fiindcă statul raţiunii
şi al naturii pure nu a existat niciodată. Omul, chiar din momentul

creaţiunii sale, a fost ridicat, din bunătatea lui Dumnezeu, la o ordine
supranaturală, din care insă a căzut. Iar după cădere, prin Hristos,
a fost apropiat de înălţimile întru cari era la Început.
N'am vrea să spunem de două ori acelaşi lucru, însă totuşi
ţinem să se ştie că filosofia creştină nu este filosofie supranatu
rală, adecă credinţă, pentrucă adevărurile pe care le sesizează, ilus
trează şi dovedeşte nu aparţin ordului supranatural şi nici Jumen
sub quo* nu este o lumină supranaturală. Ea este efectul luminii
naturale a intelectului, aşa încât este cu adevărat filosofia naturală
referitoare la lucrurile lumii naturale, având ca instrument de cu
noaştere o facultate naturală.
Filosofia creştină nu e o ficţiune, abstracţie forţată a spiritului
omenesc. Şi nici nu e monstru cu două capete: unul păgân şi altul
creştin — cum le-ar plăcea multora s'o vadă. Esenţa ei este una,
indivizibilă; principiile ei sunt acele ale dreptei cugetări, comune cu
principiile filosofiilor cari au un sâmbure de adevăr; domeniul el de
investigaţie este îngust ca eul şi imens ca lumea din afară; conclu-
slile el sunt acele pe cari raţiunea, urmând cu fidelitate legile unei
logice stringente, este Îndreptăţită să le tragă. Că uneori aceste con
duşii sunt identice cu unele adevăruri pe cari raţiunea le cu
noaşte din revelaţie, aceasta nu face decât să le mărească certitu
dinea.
* **
Din cele spuse până aci •) s'ar părea că n'ar mai fi nimic de
spus asupra problemei puse de filosofia creştină. Dar este. Filosofia
creştină îşi are istoria ei; e o realitate, care luminează şi cârmuieşte
o bună parte din cugetarea contemporană. De aceea, cu acest pri
lej vom zăbovi puţintel examinând rădăcinile şi temeliile pe cari se
fundamentează filosofia creştină. Credem însă că temeliile aceste se
vor lămuri mai bine dacă vom arăta cari au fost poziţiile luate de
diferiţi gânditori cu privire la temeliile filosofie! în general. Aşa
încât: în primul rând vom cerceta, în mod sumar, felul de a se
comporta al diferitelor filosofii faţă de realitate, ca obiect al cu
noaşterii; în locul al doilea vom arăta — pe urmele filosofilor cre
ştini — care este temeiul filosoftei creştine.
Importanţa chestiunii credem că nu scapă nimănui; fiindcă
dacă pomul se cunoaşte după roade, iar roadele sunt în legătură
cu puterea de viaţă a rădăcinilor, filosofia încă va valora atâta cât
îi valorează temeliile pe cari razimă. De altă parte, cei ce vor să
«) Vezi şl Nrii. 1 - 3 din „Cultura Creştină", a. ç.

clădească au avertismentul Iui lsus Hristos, ca să nu fie ca omul

smintit care clădeşte pe nisip, ci ca înţeleptul care clădeşte pe
piatră şi a cărui casă singură are garanţia trăiniciei. Pentru noi
acest sfat al Mântuitorului trebue să fie poruncă categorică.
I. Dacă aruncăm o privire fugară asupra felului în care a fost
privită problema fundamentului filosofie), atunci vedem că gânditorii
au ocupat loc cu toţii între două extreme diametral opuse; deşi, în
această claviatură, fiecare sistem filosofic îşi are nota sa specifică.
Şi e interesant de remarcat că poziţie centrală nu au prea adoptat.
Chestiunea temeliilor filosofiei în sâmbure este chestiune de cu
noaştere în general. Fiindcă răspunsul la întrebare atârnă de creditul
ce vom acorda facultăţii de cunoaştere. — Raţiunea umană poate
cunoaşte ceva, ori nu? Poate ea sesiza realitatea lăuntrică şi afară de
sine? Pătrunderea ei se mărgineşte numai la fenomene, rămânând
pe vecie ascunsă substanţa lucrurilor, lucrul în sine, der Ding an
sich, cum zicea Kant? Ori, cine ştie, poate că nu ştim şi nici nu
putem şti nimica...
La prima întrebare răspund scepticii: Intelectul omenesc este
mult mai slab decât se crede; cei ce susţin că omul poate cunoaşte
realitatea, se înşeală. Noi nu putem cunoaşte lumea din afară, nici
cel puţin că există, necum să ştim cum este. Dealtfel, noi înşine,
cine ştie dacă trăim aievea; poate că e o ilusie grosolană întreagă
existenţa lumii şi a noastră. Doar „urechea te minte şi ochiul te
înşeală; Ce un secol zice, alţii 11 deszic..." Lucrul cel mai cuminte
este ca omul să nu facă nici o afirmare cu privire la lume şi viaţă,
fiindcă atunci este sigur că nu greşeşte.
Insă cei dintâi cari nu-şi ţin sfatul sunt tocmai scepticii, de
oarece şl ceeace spun ei pare a fi o filosofie. Ce-i drept, o filosofie
contrară oricărei filosofii. Dar tot filosofie. Celebra dilemă a lui
Aristotel o interpretează în favorul lor: „Ziceţi că trebue să filosofaţi?
Atunci într'adevăr trebue să filosofaţi. Ziceţi că nu trebue să filo
sofaţi? Atunci încă trebue să filosofaţi (pentru a demonstra Inuti
litatea). In orice caz e necesar să filosofaţi" ')• Această „filosofare"
însă e o muncă de oameni fără treabă.
Scepticismul ca doctrină este în flagrantă contrazicere cu însăşi
natura intelectului, a cărui exigenţă esenţială consistă tocmai în a
cunoaşte. însuşi cuvântul „inteligenţă", zice s. Toma, însemnează o
anumită cunoaştere intimă şi vine delà intus légère, a ceti înlăuntru
(a ceti într'un fapt raţiunea sa de a fi). Neastâmpărul cu care pri
veşte, descoase lucrurile, părerile, judecăţile şi convingerile ce şl-le
formează, fie adevărate ori ba, nn pledează chiar de Ioc pentru o
«) J. MARITA1N: Éléments de Philosophie v. I. p. fj6,

448 COLTURA CREŞTINA Nr. 6-7
filosofie a nefilosofiei, pentru scepticism. Neputând fi vorba aci de

o filosofie propriu zisă, nu poate fi vorba nici de o fundamentare
a ei. Negând totul, ea uită că pentru a fi consecventă trebue să se
nege şi pe sine; Iar dacă nu există, de ce să ne mai pierdem vremea
cu ea.
Din fericire, nu mulţi au Îmbrăţişat acest fel de gândire. Oa
menii au crezut totdeauna, mai mult sau mai puţin, în raţiune şi în
puterea ei de cunoaştere. Contra lor s'au ridicat aceia cari, spre a-i
convinge despre existenţa lumii externe, le-au apropiat piatra de
cap şi când se văietau, primeau răspunsul, că piatra e numai o
iluzie, ea nu există; iar cu ce nu există nu poţi lovi pe nimeni.
Aceşti din urmă sunt convinşi despre existenţa lucrurilor materiale
şi a proprietăţilor accidentale, cari se manifestă ca duritate, greu
tate, întindere, culoare etc.
Simţurile iau contact direct cu lucrurile materiale şi pe această
bază sensitivă omul îşi clădeşte toată cunoaşterea sa. Ştim ceeace
vedem, pipăim, gustăm şi auzim. Lumea materială este singura rea
litate cunoştibilă, fiindcă omul n'are putinţa prin nici un organ al
său să intre în contact cu o altă lume peste materie. Prin urmare
materialista — fiindcă de ei e vorba — nu admit putinţa cunoaş
terii lucrurilor spirituale. înglodaţi în materie, strânşi în cercurile ei,
nu e mirare că nu văd contradicţia dintre filosofia şi viaţa lor. Când
îşi întemeiază o filosofie exclusiv pe materie, uită că întreg eşafo
dajul lor didactic aparţine unei alte ordine decât celei materiale.
Insaşl cugetarea ar trebui să fie pentru ei un non-sens, cu întreagă
lumea ideilor, cari sunt icoanele spirituale ale lucrurilor.
Ca orice concepţie care nu razimă în realitate aşa cum este
dată, îmbrăţişând-o unilateral şi forţat, ea şi-a trăit traiul, trecând
în istoria filosofiei ca un fapt divers, ca o curiozitate astăzi perimată.
La polul opus al materialismului găsim pe acei gânditori pentru
cari unica realitate este ideea, lumea lăuntrică din care omul nu
poate evada cu toate sforţările ce le-ar face. Edificiul filosofiei se
poate clădi numai pe ceeace este subiectiv; însăşi existenţa este
un postulat al cugetării. (Nu invers). Lucrurile lumii externe există
numai întrucât sunt concepute de intelectul cugetător; el le dă exis
tenţă. Dacă lipseşte eul cugetător, lipseşte existenţa non-eului. Apoi,
lucrurile nu sunt decât proiecţiile înafară a propriei noastre con
ştiinţe. Copacul din curte nu este cauză a ştiinţei mele, ci eu sunt
cauza existenţei lui. Lucrurile se acomodează după raţiune şi nu
raţiunea după lucruri. (Omul, măsura lucrurilor).
Concepţia idealistă a lumii a fost îmbrăţişată, într'un anumit
înţeles, chiar de „titanul" cugetării din Konigsberg, 1mm. Kant. E
adevărat, el nu nega realitatea lumii externe, ci trăgea la îndoială
posibilitatea cunoaşterii ei, aşa după cum este. In operile sale ca

atât de mare răsunet, supunând unei minuţioase critice înseşi fa
cultăţile de cunoaştere, ajungând la concluzia, că cunoaşterea nu
poate străbate la noumen, ci se mărgineşte numai la fenomen. Das
ding an slch rămâne Inafară de raza vizuală a raţiunii. Avem, prin
urmare, numai o cunoaştere pur fenomenală şi nici decum una nu
menală. Din cercetările sale, vrednice de un rezultat mai bun, s'a
născut concepţia cunoscută sub numele de agnosticism.
Dacă lăsăm deoparte panteismul evoluţionist al lui H. Berg
son — despre care se va face amintire mai jos, — la aceste sisteme
s'ar putea reduce, în mare, toate sistemele filosofice necreştine. T e
meliile lor sunt materia, ideea şi fenomenele lucrurilor materiale.
Insă fiindcă trăinicia şi vigoarea unei concepţii este in strictă de
pendenţă de temelie, filosofia clădită pe ele va împărtăşi soartea
temeliei.
Se poate observa, că fiecare dintre aceste sisteme razimă nu
mai pe una dintre realităţi, războindu-se cu înverşunare contra
celeilate. Una pune In centru lumea din afară, negându-se şi ne
glijând subiectul, alta are ca axă subiectul cugetător a cărui palid
reflex este lumea externă. Intre aceste două extreme se eşalonează
o serie neîntreruptă de concepţii dozate, în mai mare sau mai mică
măsură, cu una din realităţi. Concepţia cu fundament numai în ma
terie, redusă la manifestările ei sensibile, se surpă odată cu aceste
senzaţii materiale. Concepţia pentru care singura realitate este ideea,
fără temei în realitatea obiectivă, deasemenea are temelie şubredă
îmbrăţişând soartea ideii. Odată cu diluarea ori cu ştergerea ideii,
dispare şi concepţia clădită pe ea. In ce priveşte filosofia fenome-
nalistă, nici ea nu credem să fie mai mult decât ceva efemer, p r e
cum sunt înseşi manifestările lucrurilor. Despre această filosofie (a
lui Kant) spune G. Paplnt că e: „Contradicţie, iluzie, cari sunt
defectele ascunse, ale doctrinei sale"
Mai departe: Kant admite că noi cunoaştem fenomene şi nimic
decât fenomene; când însă vorbeşte de non-fenomene, nimeni nu-1
înţelege. Iar dacă nu cunoaştem decât fenomene, va să zică pro
dusuri, cum se pot separa de producător? in ce priveşte formele
categoriale apriorice ale conştiinţei cari apar şi lucrează în mo
mentul precis în care simţurile furnizează materialul cunoaşterii,
acest „aprioric este mai mult articol de credinţă decât teorie cri
tică şi devotatul kantismului trebuesc să-I adaogă Ia lista lucrurilor
2
care trebue să fie crezute, fără să le poată demonstra" ) .
') Idem, ibid. p. 31.

') Le crépuscule des Philosophes, p. 15.
Toate aceste filosofii privesc realitatea numai cu un singur

ochiu şi se razimă numai pe câte un picior, silindu-se să vadă în
acest fel lumea şi făcând salturi invidiate şi de saltimbanci, pentru
a-şi menţine echilibrul.
Filosofia aristotelico-tomistă, adecă creştină, admite două rea
lităţi cognoscibile: lumea spirituală şi materială, pe care nu le con
fundă, nu le distilează şi nu le reduce la simple aparenţe. Se în
crede în puterea de cunoaştere a raţiunii, dar nu o idolatrizează şi
nici nu susţine că ea de sine, în mod firesc şi fără ajutor special
de sus va parveni la cunoaşterea tuturor tainelor chiar şi dacă
aparţin unei ordine de lucruri supranaturale. Nu dispreţuieşte, ba
dimpotrivă, contează şi la ajutorul harului care fortifică lumina in
telectului cunoscător. In filosofia creştină raţiunea este facultatea
de cunoaştere care nu se opreşte numai la suprafaţa lucrurilor, la
cunoaşterea fenomenelor; ea concepe fenomenele ca manifestări sen
sibile ale unei substanţe permanente, fără de existenţa căreia ar fi
imposibile aceste manifestări. Lumea spirituală o admite în baza
unei argumentaţii aposteriorice. Iar Revelaţia o consideră ca un
auxiliar indispensabil Ia scrutarea adâncurilor. La răscrucea acestor
două lumi, filosofia creştină situiază pe om ca o punte de trecere
între ele şi e singura care are capacitatea de a le sintetiza în mod
armonic. Cu spiritualitatea sa concepe lumea care-i este sesizabilă,
lumea spiritului, cu simţurile ia cunoştinţă despre lumea materiei.
Fiindcă tot ceeace este cunoştibil aparţine realităţii, iar motivul
primordial al certitudinei este evidenţa, mai luminoasă ca orice de
monstraţie, filosofia creştină în această realitate evidentă îşi aşează
temelia. Nici numai în materie, nici numai în subiectul cugetător,
în idee, ci în ceeace este, fără să necesite această bază o argumen
tare. Pe această bază începe munca de investigaţie. Nu face salturi,
ci prin o înlănţuire care se desfăşoară după legile cugetării, merge
până la punctul terminal, de unde se lasă călăuzită de lumina re
velaţiei, tocmai fiindcă argumentaţia scoasă din cosmos pretinde şi
strigă după Isvorul şi cauza transcendentă a lumii.
Rămâne să vedem mai deaproape temeiul filosofiei creştine şi
armatura ei, după ce în mod fugar am schiţat şubrezenia celorlalte
filosofii.
II. Temeiul filosofiei creştine. Oricare concepţie filosofică, pri
vită în ansamblu, apare ca un monument architectonic impunător,
fiindcă se presupune că este construit după toate legile sănătoase
ale cugetării omeneşti. Se crede că are fundament săpat în cel mai
potrivit teren; pereţii de o soliditate garantată; armatura care leagă
diferitele etaje, îl apără contra vânturilor şi chiar contra unui even
tual cutremur; e pus sub un acoperiş impermeabil şi résistent, ca
nu cumva o piatră desprinsă de undeva să-i facă spărtură. Edificiul

Insă este construit pentru deservirea unui anumit scop; deci, el trebue
să se incadreze perfect in planul arhitectului. Va dispune de multă
lumină şi de aier, ca traiul omului inlăuntrul lui să fie cât mai să
nătos şi dacă se poate chiar fericit.
In mare, aşa ne apar toate construcţiile şi concepţiile filosofice.
Dacă am vrea ca asemănarea să fie şi mai mare, am adaoge, că
edificiul unei concepţii filosofice, dintre formele geometrice nu în
trebuinţează ca bază nici pătratul şi nice paralelogramul. Ele sunt
forme pe care se pot construi simplele opinii, păreri şi credinţe,
cari n'au lipsă să fie bine închegate şi rotungite; soliditatea lor se
poate răzima şi pe spusele unui X vecinie necunoscut; ba, la nevoie
chiar şi pe „barba" celui ce spune. Că unele filosofii încă au ca
bază forme puţin consistente, nu ne indispune câtuşi de puţin: fi
losofia de care vorbim aci, adecă cea creştină, preferă ca formă
geometrică, cercul. Basilicele cu impozantele lor cupole cari se ra-
zimă pe columne uriaşe ne dau în ceva chip imaginea materială a
filosofiei creştine.
Vizitatorul intrat aci întâi este cuprins de uimire, frământat
de gânduri referitoare la înălţimi, apoi se simte mic de tot faţă
de această grandiozitate; pentrucă In urmă să se simtă atras su
fleteşte spre alte zări.
Asemănarea s'ar putea continua. Căci după cum monumentele
arhitectonice au un punct esenţial, central, care le formează cheia
de boltă, tot astfel şi sistemele filosofice îşi au cheia de boltă şi
focarul din care pornesc raze şi nervuri, ca într'o roză a vânturilor.
Cine a descoperit cheia de boltă a unui sistem, acela a făcut un
salt In miezul filosofiei. Ceilalţi rămân privitori delà distanţă. Fac
înconjurul, admiră şi bârfesc, dar sâmburele gândurilor cuprins în
lăuntru rămâne pentru ei un mare şi permanent semn de întrebare.
Alta este perspectiva unuia şi alta a celui ce priveşte dinlăuntru.
Concepţiile filosofice sunt priviri sau intuiri ale realităţii; iar
realitatea poate fi primită In două moduri: este o privire analitică
care se îndreaptă spre acest obiect pe care vrea să-1 vadă din di
feritele unghiuri. Raportată la timp, s'ar putea numi viziunea suc
cesivă a realităţii. Alta este privirea sintetică şi simultană a reali
tăţii, In care caz privitorul nu vede acest lucru sau acela, ci vede
şi înlănţuirea elementului a cu b şi aşa m. d. p.
Fiecare sistem de cugetare dacă e construit după legile arhi
tecturii intelectului, se compune dintr'un complex de analize şi sin
teze concentrice cari pe măsură ce se apropie de focar au cadrul
mai mic în întindere şi mai mare în conţinut, ajungând în fine Ia
an singur nucleu care în filosofie 11 numim primul concept, din care
imediat ţâşnete primul principiu sau principiu suprem. Pe acesta îl

botezăm şl-1 punem de temei al filosofiei.
Un astfel de principiu suprem trebuie să se găsească la te
melia fiecărui sistem filosofic.
S. Toma în lecţia 6 asupra cărţii IV din metafizica lui Aristotel,
arată necesitatea unui principiu suprem, comparând primele două
operaţiuni ale spiritului: conceptul şi judecata. El zice că nu se
poate merge in infinit în seria conceptelor şi că analiza conceptelor
celor mai comprehensive ne conduce la un prim concept, de fiinţă,
(ens): ceeace este sau poate fi '). Şi într'adevăr, care poate fi acea
noţiune cuprinzătoare a întregei realităţi posibile sau existente, fără
de care nimic nu poate fi cunoscut şi cugetat? Care este obiectul
formal al inteligenţei, asupra căruia se îndreaptă în mod imediat,
prin sine, cunoaşterea intelectuală? — Nu cumva este ceva care-i
pururea prezent în faţa spiritului când se efectuiază înţelegerea? Şi
este un atare obiect : Orice aş cunoaşte prin înţelegere, acest ceva
este totdeauna o fiinţă sau mod de a fi Altceva nu se mal găseşte
decât fiinţă? Nu. Fie calitate, mărime, substanţa, în toate aceste
cazuri mă cuget la o fiinţă sau mod de a fi. Aceste trei obiecte
afară de fiinţă n'au nimic comun; aşa încât putem zice că fiinţa
este obiectul formal al înţelegerii, obiectul care înainte de toate şi
2
prin sine (per se primo) este atins de intelect ). Orice noţiune
trebue să corespundă unui lucru din realitate, altfel este imposibilă
însăşi formarea noţiunii; iar la baza fiecărui lucru se găseşte fiinţă.
Realitatea e inteligibilă numai întrucât este. Polul opus fiinţei este
neantul, a cărui noţiune ar fi posibilă numai după ce intelectul ar
ajunge să elimine şi să analizeze realitatea întreagă, plus însăşi
fiinţa intelectului care vrea să ajungă la noţiunea de neant. Prin
urmare: „Fără de această de tot primă idee implicată în toate ce
lelalte, inteligenţa nu poate concepe nimic" 3), Dar dacă este un
„primul" in seria conceptelor trebue să fie astfel şi în seria jude
căţilor; şl prima judecată, cea mai simplă şi cea mai universală
trebue să depindă de prima idee (cea mai simplă şi cea mai uni
versală) trebue să aibe ca subiect fiinţa şi ca predicat ceeace con
vine în primul rând fiinţei. Aristotel zice: aceeaşi fiinţă nu poate
să fie şi să nu fie în acelaşi timp şi sub acelaşi raport ')<
Metafizica aristotelică nu se mulţumeşte numai cu enunţarea
primului concept, al fiinţei şi nici numai cu formularea primului
») GA RR1 GO V-L A GRANGE: Dieu, Son Existence, et sa Nature, Paris,

1933 p. 154.
') J. MARITAÏN: Éléments de Philosophie, p. 133.
*) Garrigou-Lagrange, op. cit. p. 150.
*) Idem ibid. pag. 151.
principiu, ci priveşte fiinţa din diferite puncte de vedere. în ordine

ontologică fiinţa poate fi privită dintr'un Întreit punct de vedere;
ca ceva inteligibil, ca existentă şi ca acţiune. — a) Din punct de ve
dere al inteligibilităţii avem fiinţa existenţă şi fiinţa esenţă. In pri
mul caz, vorba „fiinţă" denotă actul de a fi, actul prin care un lucru
este scos din neant sau afară de cauzele sale (extra nihil, extra
causas); in cazul al doilea însemnează ceeace este sau poate fi. De
aci avem diviziunea fiinţei în existentă şi esenţă. Esenţa este: „Id
u
quod per se primo intelligitur in aliqua re . Se mai numeşte şi
quiditate sau natură. Iar existenţa este opusul purei posibilităţi şi
însemnează actul sau actuaţia esenţei. — b) Din punct de vedere al
existenţei, primul dat al inteligenţei este fiinţa Întrucât este subsi-
stentă, adecă substanţa (sub-stare). E fondul ascuns şi permanent
al lucrurilor, subiectul de inherenţă a diferitelor accidente. Opusul
substanţei este accidentul, căruia nu-i convine a exista „per se",
ex : râsul, bucuria şi tristeţea, au trebuinţă de o fiinţă deja exis
tentă în care să existe cu titlul de complimente. — c) Considerând, în
sfârşit, fiinţa din punct de vedere al acţiunii (fiinţa ca act) avem
actul care se opune potentei. Dacă considerăm fiinţa sub aspectul
acjiunii, observăm ca prim fapt al experienţei sesizate de simţuri
şi conştiinţă că lucrurile se schimbă. Pasărea care stătea, acum
sboară, săgeata la fel.. Aci avem doi termeni: terminus a quo şi
terminus ad quem (arcul şi ţinta). Actul este ceva prin care fiinţa
se determină şi perfectează; iar potenţa, capacitatea reală de a pro
duce sau a primi un act. In paranteză fie zis, ca un fel de conclu
zie, că schimbarea este posibilă numai întrucât există un subiect
care să fie schimbat, care să fie acesta sau acela înainte de a fi
schimbat: cu alte cuvinte, fiinţa e anterioară schimbării, căci ceeace
nu este, nu se poate schimba 0
Cu aceasta am determinat datele absolut primare ale inteli
genţei, fiinţa cu variatele ei aspecte şi am observat că ori din care
unghiu a fost privită ni s'au deschis zări şi perspective imense.
Insă după cum pe noţiunea absolut primară, pe noţiunea de
fiinţă, se bazează toate celelalte noţiuni, ca: esenţa, existenţa, sub
stanţa, accident etc., întocmai aşa orie;* demonstraţie se razimă pe
înlănţuirea dintre primele noţiuni, adecă pe primele principii aîe
fiinţei. „Sicut visus naturaliter cognoscit colorem et auditus sonum,
ita intellectus naturaliter cognoscit ens et ea quae sunt per se entls
in quantum huiusmodt, in qua cognitione fundantur prlmorum prin-
2
clpiorum notitia".. ).
') Oarrigou-Lagrange, op. cit. p. 153; J. Maritain, op. cit. p. 146 şi Farges,
voi. II p. 191.
*) Oarrigon-Lagrange, op. cit p. 122
CULTURA CREŞTINA Nr. 6-7
Primul concept, prima idee este aceea de fiinţă; iar prima

judecată, primul principiu şi temei al filosofiei creştine este: 1.
„Fiinţa este fiinţa"; căreia îi corespunde negativa: „Fiinţa nu-l ne
fiinţă"; 2. „Orice fiinţă este fiinţă" şi „nici o fiinţă nu-i nefiinţă';
3. Ortce fiinţă este ort nu este şi opusa: „Nimic nu poate să fie
a
şl să nu fie în aceeaşi vreme şt sub acelaşi raport'. De aci primul

principiu al filosofiei implicat în cea mai comprehensivă şi mai pri
mară dintre noţiuni poartă numele de principiu al identităţii, din el
apoi, ca dintr'un isvor, ţâşnesc acel al contradicţiunti, al raţiunii,
suficiente, al cauzalităţii etc. La el se reduc toate celelalte, sub pe
deapsa de a naviga altfel In apele absurdului. S. Toma a spus:
„Nihil est intelligibile nisi in quantum est actu" şi „Nihil 'volitum
nlsi praecognitum ut conveniens" *)•
Filosofia creştină atribue acestor principii o valoare ontologică
şi transcendentă, nu una relativă şi subiectivă. Fiindcă pe aceste
temelii nezdruncinabile se aşează înlănţuirea minunată a demon
straţiilor cu care omul se apropie de Fiinţa prin excelenţă, de în
săşi subsistenţa, de Dumnezeu. Din ele ea trage ultimele consecinţe
logice. Căci delà constatarea, că fiinţa este fiinţă şi că nu-i nefiinţă,
este numai un pas până la: orice fiinţă care poate să fie dar şi să
nu fie, (adecă nu-i necesară) are trebuinţă, spre a fi, de o cauză
suficientă. Dar, experienţa ne pune în faţă şi astfel de fiinţe, cari îşi
au cauzalitatea înafară de sine. Cu aceasta însă ne-am situat dea-
binelea In creştinism.
Filosofia necreştină încă uzează de aceste noţiuni şi principii;
la ei însă sunt numai vorbe fără de cuprins hotărît, ori cu un cu
prins foarte diferit de acela pe care-1 au în concepţia creştină.
Aceste noţiuni primare în gura filosofiei ateiste sunt întrebuinţate
cu gândul de pervertire şi corupere, vorba Preaf. Părinte Pius XI din
Enciclica contra comunismului. Filosofia modernă, fiindcă nu ie atri
bue primelor principii valoare ontologică şi transcedentâ, socotin-
du-Ie nu ca pe nişte legi ale fiinţei ci ale subiectului, nici nu se
încumetă să tragă din ele ultimele concluzii. Ştie ea de ce.
Pentru a ilustra faptul că în filosofia necreştină noţiunile pri
mare n'au Însemnătate fixă şi determinată, amintesc un singur caz.
In „1'EvoIutlon créatrice", chiar H. Bergson, nu face distincţia între
substanţă şi accident, între act şi potentă. Aci totul evoluiază prin
puterea elanului vital, înainte chiar de a fi ceva, care se evolueze;
totul se schimbă chiar înainte de a avea o formă susceptibilă de
schimbare. De altfel chiar titlul operei ni se pare puţin înţeles:
«Evoluţia creatoare" ar vrea să spună: evoluţia creiază ceeace este,
*) Garrigou-Lagrange, op. cit. p. 103—104.

ort ceeace a creat odată, evoluiază? Pentrucă prima hipoteză im

plică contradicţie: cum poate ceva evolua înainte de a fi (creat)?
Tocmai fiindcă cele mai multe şi mai savante construcţii filo-
lofice moderne se razimă pe impreciziuni, pe noţiuni cu înţelesuri
cari atârnă de bunul plac al fiecăruia, aceste filosofii sunt fără te
melii; ori dacă le au, sunt aşezate unele In locul altora. Haosul este
singurul lor arhitect. Unele construcţii de acest fel abia sunt ridi
cate delà pământ şi lăsate In părăsire; altele se ridică până Ia turn,
dar l-au lăsat ciuntit. Chiar in acele cari Iţi fac impresia unei munci
încheiate, după ce le priveşti mai atent, observi multe lucruri ne
lalocul lor, spărturi pe unde flueră vântul şi greşeli de temelie. Nu
mai amintesc de aierul îmbâcsit şi de lipsa de lumină din ele. Aşa
se explică disgustul de viaţă a multor „filosofi" moderni.
Epistemologia filosofiei creştine atribue primelor principii, te
meliilor, nu numai valoare logică, cl ontologică, întrucât demon
strează aptitudinea acestor noţiuni primare de a ne face cunoscute
nu numai fenomenele sesizate deja prin simţuri sau conştiinţă, ci
fiinţa (jo ov) căreia fenomenele nu-i sunt decât manifestări. Şi o
valoare trascendentă, prin care înţelegem aptitudinea lor, de a ne
face cunoscut cu adevărat pa Dumnezeu, conceput ca prima cauză
transcendentă şi nu imanentă
Un sistem de cugetare se bucură de certitudine mai mare sau
mai mică, după cum se apropie mai tare de primele principii, cari
sunt ca însăşi structura raţiunii; dacă o judecată sau o demonstra
ţie nu se poate în nici un chip reduce la primele principii, ea nu
poate fi adevărată. Atunci se afirmă şi se neagă în acelaşi timp şi
sub acelaşi raport despre una şi aceeaşi fiinţă. Dacă „toiul se mişcă
în timp" — esenţa filosofiei bergsoniene — fără ceva stabil, atunci
într'adevăr ce se schimbă? Ca să se schimbe, trebue să fie mai
întâi. Dacă nu există substanţe, cum de există fenomene (Kant);
dacă nu putem evada din noi înşine prin raţiune, atunci ne între
băm, cum pot formele categoriale ale conştiinţei sili realitatea ex
ternă să se încadreze în apriorismismul lor? Dacă nu există decât
materie, atunci ce sunt concepţiile filozofice şi artistice?
Prima şi fatala concluzie ce derivă din faptul că filosofia ne
creştină nu ţine seamă de primele principii, cari sunt adevăratele
legi ale cugetării, este că ea identifică contrariile. Când Hegel neagă
valoarea principiului contradicţiei, nu face decât să felicite pe Des-
cartes că a eliberat cugetarea din sclavia lucrurilor, concepând ra
ţiunea ca legislatoare a realităţii şi nu măsurată de ea *). Dar cu
l
) Garrigou-Lagrange op. cit. p. 104.
*) Garrigou-Lagrange op. cit. p. 740.
aceasta s'a deschis calea tuturor absurdităţilor. — Ntmic nu este;

totul devine (eh'ar înainte de a fi). Substanţa este distrămată şi nu
există decât fenomene aparente, fără nimic ce să apară. Toate na
turile inferioare şi superioare se identifică în acelaş mobilism
universal. Raţiunea nu trebue să ţină seamă în judecăţile sale de
realitate; dimpotrivă, realitatea trebue să fie supusă raţiunii. Nu
există decât adevăr subiectiv, care consistă în adequaţia ideilor
între sine. Libertatea voinţei, aci însemnează autonomia voinţei,
adecă proprietatea voinţei de a-şi fi sieşi lege. A te supune lui
Dumnezeu dintr'un sentiment de teamă, dragoste sau interes, este
imoral. Concepţia lui Rousseau e lege: „Omul trebue să prescrie
legea căreia să se supună"
In sfârşit, panlogismul lui Hegel încoronează această filosofie,
împăcând toate antitezele: identitatea dintre fiinţă şi nefiinţă. „Tot
ce este real, oricât de iraţional ar putea apare, este raţional*. De
pe aceste înălţimi toate sunt armonice. Eroarea este un adevăr in-
complect; răul, un bine în devenire; dreptatea, nedreptate; morali
tatea, o prejudecată burgheză. Fiinţă şi neant — opoziţie în cuvinte.
După Hegel, Le Roy scrie: „Principiul non-contradicţiei nu este ne
cesar şi universal atât cât s'a crezut". Prin urmare: putem afirma
şl nega în aceeaşi vreme, despre acelaşi lucru, tot ce ne place. In
filosofia contemporană devin principii supreme: ceeace este, nu este;
ceeace nu este, este. Mai multul poate proveni din mai puţin; supe
riorul din inferior; omul din maimuţă; maimuţa din broască, broasca
din piatră. Dumnezeu nu există, ci devine, se creazâ pe Sine prin
evoluţie şi, nu se ştie precis: el crează lumea evoluind, ori lumea
îl creează. Principiul raţiunii suficiente? Este de prisos, când evo
luţia se poate desfăşura şi fără el. Al finalităţii? Fluiditatea — dacă
există — consistă în însăşi devenirea. In această vorbă; „Devenire"
(cu D mare) se cuprinde totul: cauză, substanţă şi scop. Devenirea
este cauza schimbării, îutru cât devenirea pricinuieşte schimbarea,
(devenirea devine delà sine). Este subiectul schimbării, fiindcă unde
găseşti schimbare, dacă nu în ceeace se schimbă; şi scopul încă se
găseşte tot aci, fiindcă schimbarea se efectuiază pentru schimbare:
evoluează pentru a evolua.. „La philosophie da devenir" este un
fel de posse partout, bună ca leacul babelor, pe orice rană, fiindcă
nu strică şi nici nu foloseşte. De ar fi aşa! Ajungând aci putem
încheia cu savantul Păr. Garrigou-Lagrange; „Lumea savantă de
vine un turn al Babelului, unde nimeni nu se mai poate înţelege;
cu deosebire în filosofie*.
* *
*) Idem, ibid. p. 747.

In faţa filosofiei a cărei lege fundamentală este de a mări

confuzia, se ridică filosofia perennis care are la temelie noţiunea
şi principiile primare, fără de cari realitatea devine cu neputinţă de
a fi concepută şi sesizată. Cea mai elementară judecată trebue să
exprime un raport între un subiect şi un atribut. Insă: dacă se poate
spune despre subiect, în aceeaşi vreme, şi că există şi că nu există,
se pot face orice fel de afirmaţii oricât de contradictorii ar fi.
Filosofia creştină opune filosofiei fenomenaliste filosofia nu
menală, a substanţei, care rămâne sub ceeace este trecător, aducând
ca dovadă conştiinţa care, sub fluxul diferitelor acte, rămâne din
copilărie până dincolo de graniţele vieţii, şi experienţa. Filosofia
creştină este filosofia evidentei fondată pe evidenţa experimentală a
datelor sensibile şi pe evidenţa intelectuală a primelor principii.
Mobilismului universal, filosofia creştină îi opune ceeace este, flinta
care după ce este, având potenţa, poate deveni. Ea nu poate iden
tifica lucrurile din fire opuse. Ea zice: spiritul este spirit şi materia
materie. Având ca facultate inteligenţa a cărei obiect este adevărul
şi ca scop binele. Este filosofia adevărului, pe care nu-l consideră
numai ca sesizabil, ci îl respectă şl i-se închină ori unde s'ar găsi
şi de ori cine ar fi spus. Adevărul care nu se schimbă, pentrucă
razimă în esenţa lucrurilor, care este neschimbabilă. Este filosofia
binelui pe care-1 pune ca prin obiect al voinţei. Aceste două atri
bute fac fiinţa inteligibilă şi desirabilă. Plecând delà datele imediate
ale conştiinţei şi ale experienţei, spune că dat fiind ceva, în mod
necesar trebuie anticipat pe cineva, dacă acest ceva este contingent;
aşa din zală în zală, din treaptă în treaptă, spre deosebire de filo
sofia agnostică, demonstrează însăşi Existenţa subsistentă în care
singură nu există nici potenţialitate nici devenire, ci este actus purus.
Punerea în lumină a temeliei filosofiei creştine ar avea o in-
fluinţă cât se poate de salutară asupra cugetării contemporane, tn
care domneşte arbitrarul şi haosul şi unde se observă „o absenţă
completă de principii sănătoase şi clare, chiar asupra problemelor
celor mai fundamentale" (Plus XI). In apus este o mişcare dintre
cele mai înfloritoare în această direcţie.
Credem că o adevărată renaştere religioasă şi morală, în pă
tura cultă a societăţii, este posibilă numai printr'o punere pe piaţa
vieţii a unui sistem de cugetare sănătos. Deoarece printr'o falsă fi
losofie s'a înstrăinat societatea intelectuală de Biserică, socotim că
printr'o sănătoasă concepţie filosofică despre lume şi viaţă, va reveni.
De altă parte, altoind în cultura mechanizată şi industrializată
a vremii actuale seva hrănitoare a filosofiei creştine, l-ar împru
muta ideal, suflu de viaţă şi vigoare creatoare de opere în stare să
înfrunte vremelnicia. Aşa am ieşi şi din echivocul In care ne sba-
5
tem. In ţara noastră creştină, cum ne place să ne socotim — unde

îşi găsesc admiratori, tâlcuitori de talent şi propovăduitori sistemele
de cugetare cele mai bizare: delà scrinteliie unui Nietzsche, Holbach,
La Mettrie, până la panteismul evoluţionist al lui Bergson, în care
se disolvă toate contradicţiile într'o supremă contradicţie: aci, în
aceasta ţară s'ar găsi atunci oameni şi de aceia cari ar cugeta, voi
şi trăi creştineşte. Dacă vrem ca omul să trăiască corect, trebue
să-1 facem să cugete corect; iar pentru atingerea acestui scop ni
mic nu ni se pare mai hotărîtor decât filosofia creştină.
I MICLEA
DRUM LUMINAT
— Din c u v â n t u l rostit d e Dr. luliu Hafieganu, proî. u n i v . ,
la s e r b ă r i l e b i c e n t e n a r e ale Blajului —
[...] începuturile şi continuarea vieţii culturale — ce s'a desfăşu

rat aici în cursul vremurilor — este cel mai dovedit exemplu al
efectelor unei pedagogii divine şi poporale care, propovăduită cu
cinste şi perseverenţă, duce la victoria unui popor — care înţelege
şi se grăbeşte a se înarma cu cele mai puternice şi cu cele mai
durabile arme -~ cu armele religiei şi culturii.
Conducători-exemple strălucite, în serviciul bisericei şi a
poporului; institute, laboratoare modeste, însă în permanentă ela
borare de ştiinţă în folosul colectivităţii; — tineret în continuă
mobilizare; gata ori când de orice sacrificiu — de oferirea vieţii,
gata de a muri ca neamul să trăiască.
Intr'adevăr istoria Blajului este istoria marilor oameni — a
căror icoană a pătruns în inimile noastre — şi istoria marilor eve
nimente, — a căror tablou se desenează în culori eterne în mintea
noastră — şi istoria unui tineret mare care să servească drept
exemplu, un tineret încadrat în naţiune, — ştie să dea avânt idei
lor mântuitoare frământate de generaţii — cari se succedează p e
scena vieţii noastre naţionale.
Istoria Blajului ne arată veracitatea dictonului Dantonian că,
după pâine educaţia este prima necesitate a fiecărui popor. î n v ă
ţând aceste mari adevăruri în această zi mare — am adus cel mai
mare omagiu şi recunoştinţă marilor oameni şi marilor evenimente
ale Blajului.
Să facem ceeace au făcut Ei: vlădicii, dascălii şi tineretul Bla
jului. Să închinăm viaţa noastră — o viaţă în slujba lui Dumne
zeu, a neamului şi a tineretului.
SF. AUGUSTIN ZUGRĂVIND PE MHICA-SA
Sf. Monica! Simpatica Sfântă, care şi-a stropit cu multe la
crimi drumul spre sfinţenie. Un elogiu al ei vreau să fie rândurile
ce urmează. S'a mai scris în româneşte despre dânsa. 0 laudă, u n
volum chiar, apărut în traducere, la 1901, aici la Blaj, din condeiul
unui mănunchiu de clerici români ai Seminarului central din Buda
pesta, sub pseudonimul de „Salba" şi cu titlul: Mama sfântului
Augustin. Este o operă sintetică, compusă de Emil Bougaud, renu
mitul autor bisericesc francez.
Delà această apariţie au trecut 36 de ani. Volumul din ches
tiune se mai găseşte, poate, în bibliotecile oamenilor deja încă
runţiţi, sau în cele rămase în urma unor morţi. Tinerimea însă
este în necunoştinţă de cauză sub acest raport. Şi vizez mai ales
tineretul femenin, care va trebui să bată calea sfintei Monica şi
va avea eventual să înfrunte greutăţile întâlnite de această sfântă
şi va trebui sa răsbească.
Dar va avea oare tineretul femenin al zilelor noastre puterea
de suflet, statornicia de admirat, credinţa ce mută munţii, — aşa
cum a avut sf. Monica aceste calităţi ? Nu se poate răspunde, sigur,
afirmative acestei întrebări. De aceea, spre a ne asigura viitorul
acestui tineret, e necesar să-i punem în faţă pilde de urmat. E
necesar să-i spunem că viaţa nu-i numai o necontenită alternare
între cinema şi bal, între u n ştrand şi cofetărie, între o masă şi
flirt, — ci viaţa este realitate uneori în flagrantă opoziţie cu aceste
petrecanii. Şi dacă ea nu te găseşte pregătit şi oţelit spre a-i primi
loviturile, — vei sucomba inevitabil.
Acesta este motivul dării la tipar a rândurilor ce urmează,
spicuite din manuscrisul românesc al Mărturisirilor sfântului Au
gustin, pe cari le avem gata de scos în volum, când vor permite
resursele băneşti. Dar fiindcă asta-i muzica unui viitor ce pare a
fi foarte-foarte îndepărtat, am socotit de bine să înmănunchiez
barem părţile referitoare la felul de a fi al Sfintei Monica şi să
le dau publicităţii. Nu se putea zugrăvi o icoană mai nimerită,
mai reală şi mai plastică a sufletului şi a inimei acestei ideale
femei, de cum a făcut-o acela, care a fost mai aproape de sufletul
5*
460 CtFLTTJRft C R E Ş T I N A Nr. 6-7
şi de inima ei. Sf. Augustin a fost un neîntrecut mânuitor de con-

deiu. In puţine fraze a reuşit să ne eternizeze portretul mamei
Sale Monica, pe care vom încerca, în cele ce urmează, să-1 arătăm
şi publicului românesc, cu gândul mărturisit mai sus, şi pentrucă
fetele şi femeile române să-i poarte nu numai numele, ci să-i
urmeze şi virtuţile.
Stilul latinei lui Augustin este un stil propriu. Uneori cald,
plin de afecţiune, ca soarele african. Altădată furtunos şi dur ca
temperamentul african. Noi ne-am dat toată silinţa să fim cât mai
fideli şi textului şi ideii, Nu totdeauna a fost uşor acest lucru.
Nădăjduim însă că şi aşa cum este, traducerea noastră va fi pri
mită cu caritatea de care au fost pline inimele sfintei Monica şi
a marelui său fiu — Sfântul Augustin.
Descrierea făcută de sf. Augustin este, fireşte, fragmentară. El
era preocupat să-şi mărturisească lui Dumnezeu viaţa proprie, nu
a mamei sale. De aceea scenele cu participarea acesteia sunt in
tercalate în lanţul ideologic ce 1-a călăuzit şi nu formează un com
plex. Dar şi cât ne-a spus despre dânsa, ne este suficient, spre a
ne forma o icoană cu contururi şi cu fond destul de precise.
Ceeace ne-a dat Augustin este ca o schiţă de tablou, sau ca sche
letul unui edificiu. Spre a avea un ansamblu, nu mai lipsesc de
cât amănuntele. Acestea însă, la identificarea unei structuri su
fleteşti, nu sunt necesare în număr prea mare.
Dar — să lăsăm să ne vorbească Augustin.
Augustin la vârsta de copil ')
încă din fragedă copilărie auzisem ceva despre viaţa de veci,

făgăduită nouă de smeritul tău Fiu, Domnul şi Dumnezeul meu,
care s'a coborît Ia noi, cuiburi de mândrie. Maica mea plină de
nădejde în Tine, îmi desenase de multe ori pe frunte semnul crucii
lui şi mă nutrise cu sarea lui chiar delà naşterea mea.
Tu, Doamne, ai văzut, că în copilăria mea, odată, nişte du
reri de stomac îmi provocară o febră, soră cu moartea. Tu ai
văzut, Dumnezeul meu — căci îmi erai deja paznic — cu cât dor
şi cu câtă credinţă cerui eu delà maica mea şi delà mama cucer
nică a noastră a tuturor: delà Biserica ta, — botezul Hristosului
tău, al Domnului şi Dumnezeului meu. Şi cum, turburată, maica
mea după trup, — care cu inima curată în credinţa ta, era mai
preocupată de mântuirea mea vecinică, — luă în grabă măsuri să
') Mărturisiri Cartea I. Cap. XI.

primesc taina izbăvirii, pentrucă prin mărturisirea ta, Isuse Doamne,

întru iertarea păcatelor, să devin curat.
Starea mea însă dintr'odată se întoarse spre bine. Aşa, că
purificarea mea suferi amânare, ca şi când ar fi de lipsă, ca, ră
mânând în viaţă, să mă mai prihănesc, căci după baia aceea ar
fi fost o vina mai mare şi mai multă primejdie în mocirla păcatelor.
Aşadar, c r e d e a m : şi eu, şi maica mea, casa întreagă chiar,
în afară de tatăl meu, care însă nu şi-a deprins asupra mea p r e
rogativele paterne împotriva năzuinţelor cucernice ale mamei mele,
să mă facă să nu cred în Hristos, cum încă nu credea nici dânsul.
Mama adecă îşi da truda să-mi fii părinte mai mult Tu, Dumnezeul
meu, decât îmi era tată el. In această sârguinţă Tu ai sprijinit-o
să-şi învingă bărbatul, căruia, deşi mai vrednică decât el, era su
pusă, după legea ta. Ci, şi prin aceasta ea te slujia pe Tine.
Aşi dori să ştiu, Doamne, — dacă este şi pe placul tău, —
ce plan a determinat amânarea botezului meu atunci? Oare spre
binele meu fost-au slobozite frânele putinţei mele de a p ă c ă t u i ?
Ori, poate, n'au fost slobozite? De ce atunci mereu auzim spu-
nându-se şi acuma despre unul şi despre altul: „Lasă-1 în pace
să-şi plinească poftele, doar nu-i botezat î n c ă ? " — Fiind însă
vorbă de sănătatea trupească nimeni nu zice : Las' să-i mai crească
rănile, doar încă nu i v i n d e c a t ? !
Cu cât ar fi fost mai bine să mă fi vindecat grabnic, iar eu
şi ai mei să ne fi sârguit, ca după ce din darul Tău mi-aşi fi păzit
şi sănătatea sufletească, aceasta să fi rămas la adăpost sigur sub
aripile Tale ocrotitoare! De bună seamă ar fi fost mai bine. Dar
mama aceea ştia foarte bine, câte şi ce valuri de ispite mă pân
deau în dosul vârstei de copil. A preferat deci să mă expună lor,
încă necreştin, decât să-mi primejduiască în ele sufletul deja re
liefat după chipul Tău.
Augustin la vârsta de flăcău i)

In anul acela îmi întrerupsesem studiile din apropiatul oraş
Madaura, unde petrecusem deja cu scopul de a învăţa literatura
şi retorica, — pentrucă stând acasă, să mi-se adune sumele ne
cesare studiului din Cartagena mai îndepărtată. Era mai mult pentru
ambiţia, decât pentru puterile financiare ale tatei, cetăţean modest
din Tagaste.
Cui le povestesc eu acestea? Nu Ţie, Dumnezeul meu, ci, în
faţa Ta le povestesc neamului meu, neamului omenesc, oricât de
l
) Mărturisiri, M. II. C. III.
neînsemnată i-ar fi partea ce dă peste acest scris al meu. Şi oare

cu ce scop le descriu ? Cu acela, ca şi eu, şi oricine le ceteşte, să
ne dăm seama, delà ce adâncime trebuie să strigăm către Tine. Şi
ce este oare mai aproape de urechea Ta, decât inima ce Ţi-se măr
turiseşte şi viaţa inspirată din credinţă?!
Cine nu copleşea de laude atunci p e tata, pentrucă peste
puterile moşiei sale, se angaja Ia toate cheltuielile de lipsă fiului
său, care se duce departe spre a-şi continua studiile? Căci mulţi
cetăţeni, cu mai multă dare de mână, nu aveau asemea preocu
pare faţă de copiii lor.
In acelaş timp însă tata nu-şi bătea capul cu aceea, că oare
cum mă desvolt eu pentru Tine, sau cât sunt de curat, ci numai
cu aceea, ca să fiu cult, adecă, mai bine zis, necultivat de îngri
jirea Ta Dumnezeule, care eşti singurul, adevăratul şi bunul Domn
al ţarinei tale, al inimii mele.
Dar când in acel al 16-lea an, silit de lipsurile familiare, începui
să stau la părinţi, în trândăvie şi în vacanţă delà orice şcoală, îmi
învăluiră mintea mărăcinii desfrâului şi nu se găsea o mână care
să mi-i smulgă. Dimpotrivă, când la o baie tata mă văzu ajuns la
pubertate şi stăpânit de o tinereţe neliniştită, închipuindu-se deja
de pe atunci cu nepoţi, împărtăşi cu bucurie acest lucru mamei.
S'a bucurat în beţia, sub al cărei imperiu lumea, beată de beutura
nebăgată în seamă a voinţei sale perverse şi pornite spre cele
josnice, şi-a uitat de Tine şi, în locul Tău, Ţi-a îndrăgit făptura. In
pieptul mamei însă deja începuseşi ridicarea templului Tău şi în
temeierea lăcaşului Tău sfânt. Tata, în schimb, era numai catecu-
men, şi încă proaspăt. De aceea dânsa îndură o spaimă cucernică
şi se cutremură, pentrucă deşi încă nu eram creştin, se temea
totuşi să nu dau pe cărările întortochiate ale celor „ce-şi întorc
spre Tine spatele, nu faţa". (1er. 11, 27).
Vai de mine! şi mai îndrăznesc a spune, că Tu, Dumnezeul
meu, ai tăcut când eu am mers tot mai departe de tine ? Intr'adevăr,
tăceai Tu fiind vorba de mine? Dar ale cui oare, dacă nu ale Tale,
erau îndemnurile ce prin maica mea, credincioasa ta, ai făcut
să-mi răsune în urechi? Ci, nici unul din ele nu s'a coborît în
inima mea, ca să-1 urmez. Căci dânsa dorea, şi-mi aduc aminte,
cum, cu multă stăruinţă, mă sfătui între patru ochi, să nu fiu des
frânat şi mai ales, să nu păcătuiesc cu femeia altuia. Dar mie
acestea mi-se păreau îndemnuri de femeie şi mi-ar fi fost ruşine
să Ie dau ascultare. De fapt însă erau ale Tale şi eu n'o ştiam.
Socoteam, că Tu taci şi dânsa vorbeşte. Prin ea însă îmi vorbeai
Tu Şi într'ânsa te nesocoteam pe Tine eu, fiul roabei Tale, sluga
Ta. Dar nu-mi dădeam seamă. Mergeam cu atâta orbire spre ruină,
încât printre cei de o seamă cu mine, pe cari îi auzeam cum se
mândreau cu fărădelegile lor şi cari se făleau cu atât mai mult,
cu cât acelea erau mai urîte, îmi era ruşine, că sunt mai puţin
stricat, şi-mi plăcea să fac păcatul nu numai de dragul lui, ci şi
spre a fi lăudat.
Ce-i vrednic de ocară, dacă nu păcatul? Ca să nu fiu de
ocară, eu mă făceam tot mai stricat, şi dacă nu aveam pe răboj
isprăvi, cari să mă pună pe picior de egalitate cu cei răi, spu
neam, că am făcut şi ce nu făcusem, numai să nu le par mai
nevolnic pentrucă eram mai puţin vinovat, şi să nu fiu socotit mai
laş, pentrucă eram mai curat.
Iată în ce tovărăşie băteam eu drumurile Babilonului şi mă
tăvăleam în mocirla lui ca în alifie şi în unsori preţioase! Şi ca
să pătrund cât mai adânc în mijlocul lui, duşmanul nevăzut mă
împingea şi mă seducea, căci eram uşor de sedus. Pentrucă mama,
care deja scăpase din mijlocul Babilonului, (Ps. 52, 6), — dar
înainta anevoios, mă povăţuise bine, ce-i drept, dar nu era destul
de grijulie faţă de curăţenia mea. Aşa, că ceeace auzise delà băr
batul său despre mine, lucru deja vătămător şi pe care-1 simţea
primejdios pentru viitor, nu se nizui să-1 îngrădească între mar
ginile unei căsătorii, odată ce nu reuşea să-1 stârpească de tot.
Nu s'a îngrijit de aceasta, fiindcă se temea, ca nu cumva legătura
cu soţia să le zădărnicească nădejdile puse în mine. Nu nădejdea
mamei în Tine, pentru veacul ce va să vină, ci nădejdea faţă de
progresul meu în ştiinţele, pe cari amândoi părinţii mult voiau să
le am. Tata, fiindcă aproape de loc nu se gândea la Tine, iar la
mine numai cu speranţe deşearte; — iar mama, fiindcă era de
credinţa, că acele studii la modă nu numai că nu-mi vor strica,
ci mă vor ajuta chiar oarecumva să te dobândesc pe Tine. Aşa
deduc eu, reprivind în gândul meu, după cât pot, la felul de
cugetare al părinţilor mei.
Fără nici o teamă mi-s'a dat frâu liber la jocuri, ca să
mă risipesc în diferite plăceri. In toate însă era o ceaţă ce-mi tăia
privirea spre seninătatea adevărului Tău, o ! Dumnezeul meu. Şi
„ca din seu curgea fărădelegea mea". (Ps. 72, 7).
Situaţia lui A u g u s t i n la v â r s t a d e 24 a n i ')

Ţi-ai trimis însă mâna din înălţime şi ai scos sufletul meu
2
din această ceaţă deasă ) , pentrucă maica mea, credincioasa Ta,
') Mărturisiri, III. XI şi XII.
4
) Din erezia Maniheilor,
se tânguia către Tine pentru mine in măsură mai mare, decât

plâng mamele îmormântarea trupească a fiilor lor. îmi vedea doar
moartea, prin credinţa şi prin spiritul ce dânsa avea delà Tine, şi
Tu, Doamne, ai ascultat-o.
Ai ascultat-o şi nu i-ai nesocotit lacrimile, ce curgând udau
pământul de sub ochii săi, oriunde se ruga. Ai ascultat-o. Căci
altfel de unde visul acela, prin care ai mângăiat-o aşa, ca să con
simtă a trăi şi a sta cu mine în casă la aceeaşi masă, lucru ce,
până atunci, refuzase din aversiune şi din scârbă faţă de nelegiui
rile rătăcirii m e l e ?
Se văzu, adecă, stând pe o scândură de lemn şi un tinăr stră-
lmcitor, vesel şi surâzător îi veni în faţă, în vreme ce dânsa era
întristată şi frântă de durere. Când acela o întrebă de motivul
mâhnirii şi al lacrimilor sale de toate zilele, — nu din curiozitate,
ci, cum se întâmplă de obiceiu, ca s'o încurajeze, — şi ea îi răs
punse, că îmi plânge pieirea mea, el îi porunci să fie liniştită şi
o îndemnă să observe şi să vadă, că unde se află dânsa, acolo
mă găsesc şi eu. De fapt, când ea se uită în jurul său, mă văzu
lângă sine, stând pe aceeaş scândură.
De unde aceasta, dacă nu pentrucă ţi-ai plecat urechea spre
inima e i ?
O, Bunule Atotputernic, care aşa porţi de grije fiecăruia din
noi, de parcă ai avea numai gândul unuia singur, iar tuturor aşa,
ca fiecăruia în p a r t e ! Şi de unde şi aceasta, că, pe când îmi po
vestea ea visul acela, iar eu încercam s'o fac să nu-şi piardă nă
dejdea, căci mai curând va fi ea, ceeace eram eu, dânsa îmi re
plică p e Ioc neşovăitoare: „Nu este aşa, pentrucă nu mi-s'a zis:
Unde-i el, acolo vei fi şi tu, — ci: Unde eşti tu, acolo va fi şi el!"
Iţi mărturisesc, Doamne, amintirea mea întrucât pot, — am
spus-o de altfel adeseori: chiar şi atunci m'a mişcat mai mult
acest răspuns al Tău din gura maicii mele atente, care nu se lasă
amăgită de tălmăcirea soră cu neadevărul şi care dintr'o clipire
observă, ceeace trebuia observat, (lucru ce eu nu văzusem, înainte
de a-1 fi spus dânsa), — decât însuşi visul, prin care femeii cu
cernice i-a fost prevestită, pentru uşurarea frământărilor sale de
atunci, — cu atâta timp înainte o bucurie, ce urma să guste atât
de târziu.
[...] Intr'adevăr, mai trecură aproape nouă ani, în timpul cărora
eu m'am tăvălit în noroiul adâncului şi în bezna minciunii, încer
când adesea să mă ridic, dar cufundându-mă tot mai jos, — iar
văduva aceea curată, cucernică şi cumpătată, (aşa cum îţi plac ele
ţie), deşi mai înviorată deja de nădejde, dar tot aşa de gata la
plâns şi la suspine, nu încetă să mă plângă înaintea Ta în toate

ceasurile rugăciunilor sale.
Rugile ei se ridicau până la faţa Ta, pe mine însă mă mai
lăsară să mă acoper şi să mă adâncesc în întunerec.
CAP. XII.
I-ai mai dat şi un alt răspuns, pe care-1 mai amintesc. (Trec
anume, peste multe, căci mă grăbesc a-Ţi mărturisi lucruri, ce-mi
zac mai mult la inimă, iar despre altele multe nici nu mai ţin
minte!) I-ai mai dat, aşadar, un alt răspuns, printr'o persoană
consacrată de a ta, printr'un episcop tare în cele bisericeşti
şi bun cunoscător al cărţilor tale. Când femeia aceea 1-a rugat pe
acesta să binevoiască a sta de vorbă cu mine şi a combate rătă
cirile mele; să-mi scoată din cap răul şi să mă îndrume spre bine,
(căci ea făcea lucrul acesta, când întâlnea persoane potrivite),
acela refuză, şi foarte cuminte, după cum am priceput eu mai
târziu. A răspuns, că eu sunt încă indocil, deoarece îmi era plin
capul de noutatea acelei erezii, mai ales că în câteva discuţii mă
runte — cum ea îi spusese lui, — eu adusesem deja în încurcă
tură pe mai mulţi nepricepuţi. „Ci lasă-1 acolo — îi zise el — şi
roagă-te numai pentru dânsul lui Dumnezeu. Cercetând, el va
descoperi, ce fel de rătăcire este aceea şi câtă nelegiuire într'ânsa".
Tot atunci el i-a mai povestit, că şi pe el, de mic copilaş,
mamă-sa amăgită 1-a dat pe mâna Manicheilor şi nu numai că a
cetit, dar a şi transcris aproape toate cărţile lor şi astfel — fără
discuţii şi fără să fi fost înduplecat de cineva, descoperise pri
mejdia acelei secte şi a părăsit-o.
Dar când ea nici în urma acestor lămuriri nu-şi dădu pace,
ci stărui rugându-1 şi mai mult şi cu un îmbelşugat şiroiu de la
crimi, să-mi dea întâlnire şi să schimbe idei cu mine, el îi zise,
deja cuprins de plictiseală: „Du-te delà mine şi fii liniştită. Căci
fiul atâtor lacrimi nu poate pieri!"
In convorbirile sale cu mine îmi spunea adesea, că fraza
aceasta ea a socotit-o ca de provenienţă cerească.
IULIU RAŢIU
(Va urma)
ALMUS ARTIFEX
— C E V A D E S P R E C U L T U L P R E A S F I N T E I INIMI >) -
VI.
Reţinem adevărul : cultul Preasfintei Inimi a lui lsus, departe

de a fi născocire de a iezuiţilor, e o cucernică vlăstărire creştină
străveche, cu rădăcini în solul S. Scripturi. Au trebuit să treacă
însă veacuri multe până să ajungă la înflorire şi să aducă roadele
hărăzite de Pronia cerească vremurilor noastre şi celor viitoare.
Unealta aleasă de Mântuitorul pentru deplina descoperire, lă
murire şi temeinicire, pe seama întregei creştinătăţi de bine, a acestei
atât de delicate devoţiuni, a fost smerita întru monahii Margareta
Maria Alacoque, din cinul Vizitandinelor. Locul revelaţiilor private
privitor la cultul Preasf. Inimi şi a pătimirilor de multe feluri a
slujitoarei Domnului: Paray le-Monial, unde visitandinele aveau o
mănăstire ce se bucura de cel mai bun nume in împrejurimi şi de
părtări. Duhovnicul Sf. M. Margareta şi împreună luptător pentru
întărirea, adâncirea şi răspândirea cultului Preasf. Inimi: Claudia
Colomblére, călugăr jezuit.
Să facem, fie şi numai în treacăt, cunoştinţă cu roaba şi robul
Domnului mai sus pomeniţi. Rar s'a pomenit ca suflete dalbe, pline
de cea mai curată râvnă apostolică şi nepretenţioase, să fi fost
mai duşmănite şi mai împroşcate cu noroiu, cât au trăit şl până
astăzi, ca aceste doue lumânări discrete. — De altfel e o dovadă şi
aceasta că s'au identificat şi au săvârşit lucrul Aceluia despre care
prin rost profetic se spusese că e semnul căruia i-se ya zice îm
potrivă. (Lc. 2, 34).
Confidenta Preasf. Inimi s'a născut la 22 Iulie 1647, în Lau-
tecour, din părinţii Claudiu Alacoque, judecător şi notar regesc, şi
soţia sa Philiberta Lamyn. Are de micuţă o oroare oarecum orga
nică faţă de tot ce-i pată sufletească şi păcat. încă înainte de a
ajunge la anii priceperii era destul să i-se spună că prin fapta
cutare ori cutare vatămă pe Dumnezeu, ca să nu mai facă lucrul
ce i-s'a spus c'ar fi rău. Pe la vârsta de patru ani împliniţi, copi-
l
) Vezi: Cultura Creştină An. XVII (1937) Nr. 2—3,
liţa aceasta rezervată sieşi de Puritatea întrupată, „fără să ştie ce-i

asta", cum singură mărturiseşte în Autobiografia sa, se simţia me
reu silită să repete: „Doamne îţi consacru puritatea mea şi mă ju-
ruiesc Ţie a trăi în perpetuă castitate". Singura ei plăcere în acest
timp al sburdălniciilor copilăreşti era să se retragă într'un colţ de
pădurice din apropiere să reciteze rozarul, în genunchi, ori înge
nunchind şi sărutând pământul de atâtea ori, câte Născători rostia ' ) .
Deşi „veselă delà fire", se ştie stăpâni în chip uimitor încă din
pruncie şi de regulă, oricât de frig ar fi fost în biserică, în tot de
cursul sf. liturghii rămânea îngenunchiată, cu genunchii goi. Se
înfrăţise d e tinerică cu suferinţa cea care avea să treacă viaţa în
treagă printr'un neîntrerupt şir de dureri fizice şi morale! Când e
de opt ani şi jumătate, — deja orfană de tată — e dată la şcoală
la călugăriţele clarise, zise Urbaniste de Charolles. Aci se cuminecă
pentru prima dată intrând cu totul în stăpânirea lui Isus Euharis-
ticul. „Această împărtăşanie/ scrie dânsa, a răspândit atâta amără
ciune în inima mea faţă de tot ce-i plăcere şi divertisment lumesc,
încât n'am mai putut gusta nici una, chiar şi când le-am căutat cu
deadinsul". [Vie et Oeuvres, II. 339). Foarte inteligentă, învaţă re
pede să cetească şi să scrie la perfecţie. Plină de viaţă şi de o
captivantă bunătate naturală, în scurtă vreme e simpatia întregei
comunităţi. O boală greu de determinat — se crede c'ar fi fost reu
matism şi paralizie — o ţintuieşte la pat trei ori patru ani. „îmi
ieşiseră oasele prin piele din toate părţile", notează suferinda mai
târziu şi toate ajutoarele doftoreşti s'au dovedit zadarnice. Se în
dreaptă însă cu rugă fierbinte spre Maica milelor şl ruga îi este
ascultată: se vindecă in chip miraculos. Ceeace ii umple inima de
şi mai puternică şi adâncă dragoste faţă de Maica Fecioară.
Şi cu toate acestea firea omenească şi pornirile ei spre lumea
lutului încearcă şi ele să se înstăpânească asupra acestui vas ales
al Răstignitului. Făgăduinţa de a se călugări e uitată şi, peste mă
sură veselă de sănătatea recâştigată, se dă şi ea micilor distracţii
ca şi celelalte copile de vârsta ei (avea cam patrusprezece ani).
Odată, într'un carnaval, se împopoţonează în toată legea. Cel de
sus însă veghia asupra ei. O serie de cumplite încercări o readuce
la dragostea dintâiu: la gândul călugăriei. Şi nimic nu va mai
abate-o delà acest gând covârşitor: nici cererile în căsătorie (că era
şi frumuşică şi înstărită şi de o reputaţie ireproşabilă şi din fami
lie aleasă), nici insistenţele fraţilor, nici lacrimile mamei, nici în-
spăimântările celui Viclean, nici nepriceperea descurajatoare a unui
') Ci, Vie delà bienheureuse Marguerite-Marie Alacoque. Paris 1914. (I.
de Qigord/ pag. 5 - 6 .
duhovnic cum s'a dovedit unchiul său după tată, preotul Antoniu
Alacoque din învecinatul Verosvres, Până să-şi vadă însă visul sfânt
împlinit, „inima îi devine insensibilă ca o stâncă" faţă de tot ce nu-i
atmosferă mânăstirească. In schimb cheltuie bani şi nervi cu instruc
ţia religioasă a unui stol de copilaşi din case de săraci; se roagă
mult, se împărtăşeşte des, se îmbracă din cale afară modest şi se
supune la cazne straşnice, nu cumva să peardă darul chemării *)•
2
„Una din două; ori moartea ori biruinţa" ).
Dar de pe calea apucată nu va da înapoi. Proşternută în faţa
Crucii, se destăinuie Răstignitului: „Scumpul meu Mântuitor, ce feri
cită aş fi dacă Ţi-ai întipări în mine chipul Tău pătimitor". Do
rinţă ce i-se va împlini cu vârf şi îndesat ca Mireasă a Cuvântului.
Până să păşiască însă pragul mânăstirii, unde nu înţelege să între
decât „exclusiv pentru iubirea lui Dumnezeu", vor trece ani de aş
teptare chinuitoare. Vor fi lungi şi grei aceşti ani, dar vor trece.
Şi va veni şi dalba zi de 20 Iunie 1671 când, părăsind pentru tot
deauna ceeace se cheamă şi este lume şi casă părintească, va intra,
urmărită de lacrimile de sânge alor săi, între zidurile mânăstirii.
„Niciodată n'am simţit atâta bucurie şi atâta tărie în inima mea,
carea era insensibilă atât faţă de prietenia cât şi faţă de durerea
ce mi-se dovedea din partea tuturor şi mai ales din partea mamei.
N'am vărsat nici o lacrimă Ia despărţire". Numai când poarta mâ
năstirii s'a închis grea după ea, o durere asemenea durerii morţii
i-a strâns în cleşte inima, de s'o sfărîme.. îşi iubia profund pe ai
săi. Dar iubea mai mult pe Dumnezeu. Şi poate presimţea amarni
cele probe la cari o să fie supusă în urcuşul ei spre culmile sfinţeniei *).
Cele ce au urmat au îndreptăţit acea strângere de inimă soră
cu agonia.
Viaţa de mănăstire a Margaretei a fost o viaţă răstignită. „Să
stai in faţa Stăpânului cum stă pânza în faţa zugravului!" Aşa i-a
spus delà început măestra novicelor ')• »Adu-ţi aminte că e un
Dumnezeu răstignit acela cu care vreai să te logodeşti. De aceea
') >Am ferecat acest mizerabil corp criminal în funişoare cu noduri şi l-am
strins aşa de ţare, încât abea putea să respire şi să mănânce şi atâta vreme
l-am lăsat în legături, încât acestea erau ca şi scufundate in carne care crescând
peste ele, n'am putut să le scot decât cu sforţări violente şi cu dureri crude.
Asemenea s'a întâmplat şi cu lănţişoarele cu cari îmi strînsesem braţele şi cari
atunci când le-am desfăcut au desliplt bucăţi de carne. Mă culcam apoi pe scân
dura goală şi pe vreascuri cu noduri înţepătoare — acesta-mi era patul de
odihnă — după care treceam la sbiciuire«. (Vie et Oeuvres II 350).
*) Autobiographie, p. 363.
•) Cf. A. HAMON S. /.: Histoire de la dévotion au Sacré Coeur. P. Paris
1923. pag. 14—67 passim.
*) Autobiographie 365. 2).
trebuie să i-te asemeni Lui, zicând rămas bun tuturor plăcerilor

vieţii, pentrucă tu nu vei mai avea plăceri cari să nu fie întreţe
sute de cruci". Aşa o învaţă însuşi Maestrul Hristos. (Vie et Oeu
vres I, 67). Acelaş, cu prilejul unor deprinderi sufleteşti, o îndrumă
să-şi dureze sălaş trainic în sfânta Lui coastă deschisă, dându-i şi
deviza ei de viaţă: Să iubească şi să sufere orbeşte. „O singură
inimă, o singură iubire, un singur Dumnezeu". La care chemare
dânsa răspunde, scriind în notiţele sale cu slove de sânge: ..„Sunt
pentru totdeauna a iubitorului Hristos; sunt sclava Sa, servitoarea
Sa, zidirea Sa, dupăce El e cu totul pentru mine şi eu sunt nevred
nica lui mireasă: Sora Margareta-Maria, moartă pentru lume. Totul
delà Dumnezeu, nimic delà minei Totul lui Dumnezeu, nimic pentru
mine!" (Vie et Oeuvres I. 7 0 - 7 1 ) . Cu aşs simţemlnte s'a proşternut,
la 6 Noemvrie 1672, sub vălul mortuar pentru a face juruinţele
monahiceşti.
t
Ceva mai târziu dumnezeescul mire al sufletelor albe şi a ini

milor curate şi smerite se va arăta slujnicei Sale cu o cruce mare,
acoperită în întregime de flori şi făcând observaţia: Toate aceste
flori se vor ofili şi vor cădea rând pe rând, fără să mai rămână
altceva decât spinii pe seama alesei Inimii Sale ').j Ceeace s'a în
tâmplat întocmai. Povestea vieţii de chinovie a Sf. Margareta e o
împletitură necurmată de cumplite suferinţe de tot soiul, cât se în-
fioară peana a le aşterne pe hârtie. Le-a suportat însă pe toate şi
a ieşit biruitoare din focul lor. „Nu te teme de nimic. Puterea Mea
te va încunjura şi Eu voiu fi preţul biruinţelor tale". Aşa a îmbăr
bătat-o Răstignitul. Şi în temeiul acestui cuvânt a înfruntat toate
umilirile şi toate şicanele, atât ca noviţă cât şi ca ajutătoare de in-
fiermieră, magistră de noviţe, răspânditoare a unei devoţiuni dragă
unora, urgisită multora; umiliri şi şicane, pornite unele din gândul
de a pune la încercare şi de a cisela tot mai mult acest mărgăritar
de mare preţ; isvorîte altele din lipsa de înţelegere pentru lucrări
ale Spiritului cum erau cele a căror unealtă era monahia Marga
reta 2). Asta când nu era vorba, pur şi simplu, de ură sectară; mai
rău, dar şi mai de înţeles: satanică.
') Vie de la Bienheureuse, 56.

*) Preacuv. arhim. ortodox (devenit vlădica) Dr. V. Lăzărescu nu se sfieşte
să scrie negru pe alb: „Nenorocita fiinţă, care a devenit unealta aspiraţiilor
jezuite, călugăriţa Margareta Alacoque a fost, după mărturia tuturor biografilor
e
i (? D. N.), o fire nervoasă, un suflet extrem de sensibil şi stăpânit de o me
lancolie morbidă, încă din copilărie. Copilă de trei ani, ea — se zice — că scă
pând de o boală grea a făcut Preacuratei votul fecioriei şi a luat asupra sa nu
mele „Măria'", având încă la această fragedă vârstă — după cum mărturisesc
admiratorii ei iezuiţi — visiuni în care i-se arăta Maica Domnului. Cum a putut
Introdusă de Însuşi dascălul dumnezeesc In şcoala Inimii Sale,

umila uceniţă a învăţat aci trei lucruri mari: unirea cu Dumnezeu
pe calea rugăciunii, lăpădarea de sine şi de lume şi suferinţa inspi
rată. Chiar delà începutul noviciatului este extrem de reculeasă şi re
trasă. Adânc şi veşnic pătrunsă de ideea omniprezentei divine, în
dată ce-i singură scrie, ceteşte şi lucrează numai în genunchi. Şapte,
până la douăsprezece ore la zi le petrece atât de cufundată în ru
găciune, de parcă ar fi o statuă de marmoră. Stăpână pe toate por-
avea o copilă de 3 ani viziuni în care să ştie distinge între Maica Domnului şi
alte persoane, ce eventual i-se arătau, de unde la vârsta aceasta cunoştinţele ei
despre Preacurata Fecioară, cum a putut veni o copilă ca ea la ideea votului
către Preacurata, cum şi-a putut ea da seama de însemnătatea unui asemenea
act şi de eventualele lui consecinţe bune, sunt tot atâtea întrebări Ia cari nu
mai iezuiţii ne-ar putea da un răspuns". — Ceva mai Ia vale, pomenind mijloa
cele de mortificare ale Cuvioasei, ca: post îndelungat, biciuire până la sânge,
pat de ghimpi, nopţi întregi petrecute în rugăciuni şi 'n lacrimi, Preacuviosul
păr. (pe atunci) arhimandrit, continuă: »Care va fi fost starea trupească şi su
fletească a nenorocitei călugăriţe după toate aceste maltratări de sine şi cât de
primitor va fi devenit sufletul ei pentru sugestionările tendenţioase ale duhov
nicului ei iezuit, este, aşa cred, destul de clar şi de uşor de înţeles pentru ori
şi cine*. (Cf, Dr. V. Lăzărescu, o, c. pag. 1 7 - 1 9 ) . Dar fiindcă — aşa se pare —
totuşi nu crede cu prea multă tărie că va fi uşor înţeleasă şi de alţii starea
•nenorocitei fiinţe* (acest graţios termen e folosit şi la pag. 21), vine însuşi
Preacuviosul cu explicarea: >Un lucru s e desprinde însă cu toată certitudinea şi
evidenţa (? D. N) din toate acestea. Acela, că în asemenea stare sufletească şi
trupească este explicabil, ca Maria Alacoque să fi putut avea halucinaţiile, ce
se zice că le-a avut şi să creadă despre ele că sunt adevărate descoperiri şi
arătări divine. Tot aşa, să se simtă obligată de a urma îndemnurile primite prin-
tr'ânsele. Mai ales că avea şi încredinţarea despre realitatea lor, prin mărturisi
rile duhovnicului ei, care visa canonizare şi afla potrivite aceste halucinaţii
pentru a se servi de ele ia realizarea scopurilor ordinului, din care făcea parte*.
(Ibidem, p. 21).
Toate bune — dacă n'ar fi totul încurcat, tras de păr şi injurios fără ceva
îndreptăţire. 1. Boala grea are loc în viata Sfintei nu când era de 3 ani, ci când
trecuse de 8 Atunci face votul călugăriei. Şi fiindcă tocmai era la călugăriţe la
şcoală, putea prea bine să ştie ce-i aia călugăriţă. 2. Căminul soţilor Alacoque
era un cuib de pietate în care se vorbia des despre Preacurata. Nimic mai uşor
deci de înţeles decât faptul ca o copilită inteligentă cum era Margareta să poată
deosebi, într'o eventuală arătare, pe Preacurata de alte persoane ce i-ar fi apă
rut. 3. Despre făgăduinţa castităţii perpetue, făcută la vârsta de 4 (nu de 3) ani
împliniţi, spune şi ea însăşi că o repeta, sub o tainică presiune >sans savoir ce
que c'était*. 4. Sfinţenia nu-i epicureism. Dimpotrivă, e cruce straşnică. Dar
asta-i calea sfinţilor. A tuturor sfinţilor. A celor apuseni, ca şi a celor răsăriteni.
Cu normativul: viaţă de cazne = viaţă de halucinaţii, dăm peste cap toată agio-
grafia. Şi mai întftiu cea răsăriteană, cu sfinţi ce s'au topit in posturi, rugăciuni,
privegheri şi fel de fel de cazne (să ne gândim, de ex,: la un sf. Antonie Pust
nicul, la un s. Ilarion şi la nenumăraţi alţii). Că S. Margareta nu-i exemplar de
duzină, e prea adevărat. Dar de-aici şi până la invectivele cu cari e gratificată,
mai va.
Nr. 6-7 CULTURA CREŞTINA 4?1
nirile firii, nu şi-a îngăduit nici cea mai mică abatere delà calea
culmilor celor mal pure şi mai austere. «Trebuie să şti că Eu sunt
Maestrul sfinţeniei. Eu sunt curăţenia însăşi şl nu pot suferi nici o
pată. De aceea umblă înaintea feţei Mele în simplitatea inimii, cu
gând drept şi curat.." De porunca aceasta a Mântuitorului a fost
călăuzită în toată vremea. Venerabila Maică de Saumaise, care i-a
fost superioară timp de şase ani, spune că Margareta n'a încetat o
singură clipită să se străduiască din răsputeri să asigure în inima
sa stăpânirea absolută a Domnului, nelngăduind trupului ori sufle
tului nici o plăcere ce ar fi stat în calea acestei hotărîri şi că nu-şi
poate închipui să existe orgoliu ori voluptate atât de setoase după
l
îndestuliri trecătoare, cum era Sfânta după cruce, suferinţe şi umiliri ).
Pe acest fond de adâncire în Dumnezeu, strădanie spre desă
vârşire şi îndrăgire a crucilor de tot felul, se brodează trăsăturile
caracteristice ale sufletului său: neîncrederea în sine, smerenia, re
semnarea în voia lui Dumnezeu, răbdarea fără de margini. Mereu
criticată, stă adesea la îndoială ce ar fi mai bine să facă? Maica
superioară Greyfié trebuie să-i deie îndrumări până şi în amănunte
s
de mâncare, pe lângă o seamă de alte îndrumări ) Frământată de
gândul nu cumva să fie o ipocrită care trage lumea pe sfoară, tot
Maica Greyfié trebuie s'o lămurească şi liniştească: „Nimenea nu-i
ipocrit fără să vrea să fie". (îndrumarea a treia). Nu doria nimic
altceva acest suflet candid, decât să fie umilit, aneantizat; să su
fere iubind şi să iubească suferind, şi totuşi se temea de ipocrizie!
Fariseii cugetă tocmai dimpotrivă: se cred luminare întru cari umbre
nici că pot să fie. Margareta nu-i din aluatul acestora. Plină de
bun simţ şi de bunătate neprefăcută, dânsa nu numai ură n'a nutrit
în inima sa faţă de cineva, dar nici măcar aversiune. Minciună n'a
pătat buzele ei. Şi pentru cei ce au prigonit-o n'a arătat niciodată
8
decât cea mai eroică iubire ) .
>) Cf. M. MESCRLER S. /.: Die Andacht zum gôttl. Herzen Iesu. Frei-
burg în Breisgau. 1910. pag. 69—73.
*) îndrumarea a şasea : >Când mănânci salată, nu înmuia pâinea în oţet...
La fiecare prînz mulţumeşte-te dintr'un fel ori altul de mâncări, cum se va ni
meri să fie aduse la masă, fără a căuta cele mai bune, ori cele mai rele. Să mă
nânci atâta pâine câtă cere apetitul şi să bei totdeauna câte un pic de vin
cu apăc.
a
) Cf HAMON: Histoire de la dévotion e t c , I. 317 — Despre calităţile na
turale ale Sfintei ne-a rămas o icoană pe cât de luminoasă, pe atât de fidelă şi
făcută în cunoştinţă de cauză, de Maica Greyfié: »EUe'était naturellment judi
cieuse et sage et avait l'esprit bon, l'humeur égale, le coeur charitable au pos
sible, en un mot l'on peut dire que c'était un sujet conditioné pour bien réussir
à tout, si le Seigneur ne l'eut exaucée en sa demande, d'être inconnue et ca-
chée dans l'abjection et la souffrance». (Mémoire de la Mére Oreyfiè, Citat la
Hamon, I 316).
Ca şi duhovnicul său, Claudlu de la Colombléte, trecut de

Biserica Domnului în rândul Fericiţilor.
Câteva cuvinte şi despre acest rob al Domnului, hulit de
Preacuv. Lăzărescu ')•
Se naşte la 2 Februarie 1641 în St. Symporian, din familie
aleasă, cunoscută şi numită „familia sfinţilor". Intră de tinăr la
iezuiţi, şi face studii strălucite. Activează în diferite slujbe — o
vreme ca meditator al fiilor ministrului C o l b e r t — l a Avignon, Lyon,
Paris, Londra (aici ca duhovnic al principesei de Jork), Paray Ie
Monial. Pretutindenea e cinstit ca un sfânt Teolog desăvârşit, ora
tor excelent, călugăr devotat, bărbat fin, delicat şi foarte manierat,
P. Coiombiére era un exemplar de elită sub toate raporturile. «Vir
tutea era aceea care-i câlăuzia conduita, şi revărsa asupra lui acea
graţiositate care vrâjia şi edifica. Din privirea sa se putea vedea
că totdeauna se ocupa cu gânduri serioase şi sfinte şi că era în-
grijat de desăvârşirea sa. Pătruns de mărimea lui Dumnezeu şi de
nimicnicia făpturilor, nu putea să ascundă spiritul de care era stă
pânit. Cine-1 vedea, era emoţionat şi când îl auzia omul vorbind,
nu putea să se gândească decât la lucrurile mântuirii şi să simtă
un dor tainic după desăvârşire. Deja prezenţa sa era deajuns ca
2
să înalţe gândurile spre Dumnezeu şi mântuirea sufletelor" ).
Acesta a fost bărbatul ales de Pronia cerească să fie îndru
mătorul sufletesc al greu încercatei Sf. Margareta. Trecut la cele
veşnice în 15 Februarie 1682 în faima sfinţeniei, ceriul a arătat mal
apoi în chip neîndoelnic, că de fapt sfântă î-a fost şi gândirea şi
simţirea şi munca desvoltată de el în ogorul conştiinţelor. Biserica
s'a simţit în drept şi îndatorată să-1 numere şi pe cuviosul Claudiu
de Colomblère între Fericiţii săi.
') »Duhovnicul Măriei Alacoque, iezuit şi el din creştet până 'n tălpi, spre
a salva prestigiul societăţii din care iăcea parte, dădu în vileag pretinsele des
coperiri de care s'ar fi învrednicit fiica lui spirituală, căutând să o înfăţişeze ca
aleasă a lui Dumnezen şi inspirată de Duhul Sfânt şi încercând, astfel, să facă
acceptabilă, prin minciuni şi mistificări, învăţătura eretică, cu care teologii ie
zuiţi... dăduseră greş*. Episcopul Lanquet a alcătuit »pe baza datelor false, fur
nizate de Coiombiére, » Viaţa Măriei Alacoque*; >manevrele, invenţiile şi ticlui
rile iezuitului Coiombiére, duhovnicul acestei nenorocite*; apariţiile de cari a
fost învrednicită Sf. Margareta „trebue considerate ca simple halucinaţii la care
nenorocita fiinţă a ajuns în urma stării bolnăvicioase a sufletului şi a trupului
ei, şi prin sugestionările tendenţioase ale duhovnicului ei, ambiţios şi dornic de
canonizare*. — Cf. Dr. V. Lăzărescu, o, c. pag. 24, 25, 33, 39.
») Cf. FR. HATTLÉR S /.: Lebensbild des ehrwurdigen P. Claudius de
la Coiombiére S I. Freiburg im Breisgau 1903, pag. 14—15.
Nr. 6-7 CULTURA C R E Ş T I N Ă 473
Extraordinar rol a hărăzit Pronia cereaseă acestor două inimi

de auri
Drept că amândoui aleşii au răspuns cu vrednicie chemării de
sus. O singură privire aruncată asupra feliului cum au înţeles ei
să trăiască din plin pe Hristos, ni-i va arăta pe culmi neobişnuite.
Sf. Margareta e convinsă că Spiritul care o călăuzeşte şi care
stăpâneşte în inima ei, aşteaptă delà ea înfăptuirea alor cinci pos
tulate mari; 1. Să iubească c'o iubire extremă pe Mântuitorul său
Isus Hristos. 2. Să fie de o ascultare desăvârşită, după pilda Stă
pânului Hristos. 3. Să sufere fără încetare, pentru iubirea iui Isus-
Hristos. 4. Să doriască a suferi, întru cât se poate, fără să ia cineva
seama că dânsa sufere. 5. Să înseteze cu o sete insaţiabilă după s.
împărtăşanie, şi să petreacă înaintea Preasfântuiui Sacrament. Şi
după ce face această destăinuire, adauge numai decât: „Văd mai
limpede ca faptul zilei că o viaţă fără iubirea lui Isus Hristos e
suprema dintre toate mizeriile". (Vie et Oeuvres I, 175—176). Viaţa
ei să ştie că a fost o viaţă de iubire supranaturalizată. Ceeace în
seamnă o viaţă de neîntreruptă răstignire, când pentru greşelile
sale — i-se pare că dânsa nu-i decât „un fantôme de religion" —
când pentru a păcătoşilor ascunşi, împotriva cărora Mirele ceresc
i-a spus că-i indignat şi e gata să-i izbească de nu se vor pocăi
1
(Vie et Oeuvres I, 84), când pentru sufletele din purgator ). E atât
de povarnică chiar şi iubirea ce rămâne în cadre strict naturalei
Cu cât mai vârtos deci cea hrănită din isvoare mai pre sus de
2
fire ) . Cum a fost iubirea ce a mistuit în permanenţă pe Marga
reta Alacoque. Şi când n'a mai avut de suferit, nici n'a mai trăit
„N'o se mai trăiesc, pentrucă nu mai sufăr". Aşa a spus dânsa
') Consecvent felului propriu de a scrie, pir. Lăzărescu ţine să ia în ze

flemea Sfânta şi sub acest raport, cu gândul de a lovi totodată şi in jezuiţi
Întemeiat pe Guettée, scrie: » Direct ridicole sunt acelea din pretinsele arătări
şi viziuni ale Margaretei Alacoque, prin care iezuiţii arătând originea pretinsă
divină a cultului inimii lui Iisus (? D. A.) încearcă să ascundă în dosul lor alte
rătăciri de ale lor. Ei nu s'au sfiit de pildă să afirme că Margareta Alacoque a
văzut odată purgatorul şi într'ânsul o mulţime de suflete, care n'aveau nici un
merit personal, dar purtau asupra lor o etichetă cu inscripţia: „El n'a urît pe
Domnul', (respectiv societatea lui Iisus). Ca şi când a nu urî pe Domnul, mai
bine zis: ordinul iezuit, ar fi de ajuns pentru a câştiga mântuirea, trecând prin
purgatoriu, chiar având oricâte alte păcate*. (Cf. Dr. V. Lăzărescu, o. c. pag. 22).
*) >Este în iubire o aşa de stranie putere de crucifigare! Nimic nu-i aşa
chinuitor ca a iubi; înţeleg: cu bietele inimi ce avem noi oamenii. Şi dacă deja
cuvintele »friguri« şi «mistuitor de arzător* din vocabularul suferinţei sunt cele
mai potrivite pentru a caracteriza iubirea dintre făpturile omeneşti, ce cuvinte ...
va trebui să folosim pentru a zugrăvi iubirea însetată de a se uni cu Dumnezeu?*
(R. Piua: La Folie de la Croix. Toulouse, 1932, pag. 156).
înainte de moarte cu ceva, şi aşa s'a întâmplat. (Vie et Oeuvres

II, 230).
Cum a înţeles fer. P. Claudiu Coiombiére să-şi răstignească
trupul cu patimile şi poftele, urmând sfatul apostolic (Gal. 5, 24),
se poate vedea şi din hotărîrile luate în decursul marilor exerciţii
spirituale din 1674, hotărîrl întărite cu jurământ. Dăm o parte din
ele: „1. Niciodată n'am să nutresc vre-o dorinţă efectivă cu privire
la viaţă, sănătate, noroc şi nenoroc, oficii şi locuinţe, decât în mă
sura în care voinţa mea va fi conformă voinţei lui Dumnezeu.
2. întrucât îmi va fi cu putinţă, voiu dori mereu tot ceeace va fi mai
potrivnic dorinţelor şi pornirilor mele naturale, de cumva mai marea
mărire a lui Dumnezeu nu va pretinde altceva. 3. Niciodată nu voiu
căuta ceeace măguleşte simţurile, cum sunt teatrele, concertele, mi
resmele, mâncările apetisante; deasemenea nici în vorbele mele, nici
în conduita mea n'o să caut ceeace mulţumeşte vanitatea. In ce-mi
priveşte camera, utensiliile, hainele, voiu fi mulţumit cu ce mi-se va
da, cel puţin atâta vreme cât ascultarea, ori cutare ordin ce priveşte
sănătatea, nu mă vor obliga la altceva. 4. Nu mă voiu da în lături
din calea nici unei mortificaţii ce se va îmbia de sine, cel puţin
câtă vreme, din vre-un temeiu pe care în faţa lui Dumnezeu va
trebui să-1 recunosc de adevărat, nu voiu fi silit să purced altfel.
5. Niciodată n'o să caut plăcerea în trebuinţe de-ale firii, cum sunt
mâncarea, beutura şi somnul, etc., ori în ceeace, fiind vorba de
viaţă în obştie, nu poate fi încunjurat fără afectare şi fără a face
pe extravagantul, cum sunt distracţiile în comun, prânzurile extra
ordinare, ş. a. In toate acestea nu voiu căuta niciodată plăcerea pe
care o simte natura în ele, ci mă voiu sili să mă lapăd de ele şi
să mă mortific în inimă, pe cât Dumnezeu mă va ajuta şi pe cât
voiu putea şi eu, fără să bată la ochi". — In vederea păstrării
celei mai desăvârşite castităţi se Iegătueşte tot atunci şi tot cu
jurământ special: „Niciodată nu voiu privi ceva ce ar putea trezi
gânduri potrivnice aceste virtuţi; cel puţin nu intenţionat şi fără
absolută necesitate. Nu voiu ceti, nici voiu asculta nimica ce nu-i
cast; cel puţin nu afară de cazul când mă vor constrânge la aşa
ceva Iubirea creştină ori datorinţa slujbei. Voiu observa în toată
vremea regulele pentru preoţi când cu spovedirea ori vizitele
femeilor" •).
Sunt acestea frânturi din programe de viaţă. Dar îngăduie o
privire în lumea sufletească a celor două unelte alese de Mântui
torul să fie apostolii devoţiunii către Preasfânta Sa Inimă. Biserica
Domnului cea atât de aspră şl de meticuloasă când e vorba de
') Cf. Hattler, o. c. pag. 102—104.

beatificări şi canonizări *), pe cuvioasa monahie Margareta a tre-

cut-o în rândul Sfinţilor »), iar pe păr. Claudlu de la Colombiére,
călugărul jezuit, cum am spus şl mai sus, îl numără în ceata Fe
riciţilor.
Vil.
Dintre apariţiile de cari s'a învrednicit Sf. Margareta Alacoque
— şl s'a învrednicit de multe — cea mai memorabilă e cea din
Iunie 1675. Pregătită pe îndelete de însuşi Răstignitul '), la acea dată
i-se face marea revelaţie, ce avea să rămână punctul culminant şi
cel mai luminos în istoria devoţiunii faţă de Preasf. Inimă. Faptul
îl povesteşte Sfânta însăşi, precum urmează:
) Cf. Codex Juris canonici ann. 1999 - 2141.

*) Canonizarea Margaretei Alacoque s'a făcut în 13 Maiu 1920 de cStre
Papa Benedict XV. — Preacuv. Dr. Lăzărescu confundă canonizarea cu beatifi
carea, când afirmă că un episcop de Mans şi-a închinat eparhia Inimii lui lsus
cu data de 16 Maiu 1872, >la 8 ani după canonizarea Margaretei Alacoque*.
(Cf. Dr. V. Lăzărescu, o. c. pag. 49).
") Scop pregătitor are, bunăoară, vedenia imaginară din primele luni ale anu
lui 1673: Inima ei (a Sfintei) un punct disparent, negru şi desfigurat, unindu-se
cu Inima strălucitoare ca soarele a Mântuitorului. — Alta: Ceva mai târziu, dar
in acelaş an, într'o după amiază, când începuse să se roage, după vecernie, pe
1
la 5 /,, i-s'a arătat Hristos Pătimitorul, acoperit de răni şi i-a zis să se uite prin
deschizătura din coasta Sa. S'a uitat şi a văzut o adâncime fără lund, în care a în
ţeles că trebuie să se cufunde ca să scape de alte adâncuri. — Cu alt prilej,
vrând să înceapă lectura pie, îi apare lsus şi-i zice: » Vreau să te fac să ceteşti
în cartea vieţii, unde-i cuprinsă ştiinţa iubirii*. Apoi şi-a descoperit dumnezeasca
Inimă, în care dânsa a cetit cuvintele: >Iubirea mea stăpâneşte în suferinţă,
triumfează în umilinţă şi se bucură în unire*. — Altădată vede pe Mântuitorul
şi Preasf. lui Inimă toată sdrobită şi străbătută de lovituri. In primele Vineri
ale lunilor i-se arată insă ca un soare luminos. Avem şi descrierea făcută de
Sfântă într'o epistolă către P. Croiset, a unei vedenii care a impresionat-o
nespus de mult şi în chip special:
>Dumnezeeasca Inimă mi-a fost arătată pe un tron de flăcări, mai strălu
citoare decât soarele şi asemenea cristalului de străvezie, cu rana-i adorabilă,
şi era încunjurată de o cunună de spini cari închipuiau înţepăturile ce I-le fac
păcatele noastre, iar deasupra era o cruce, care însemna că începând cu cele
dintâiu clipe ale întrupării, adecă decând a fost formată această Preasfântă Inimă,
crucea a fost plantată în ea, şi că a fost plină, încă din primele ei momente, de
toate amărăciunile pe cari era să i-le pricinuiască umilirile, sărăcia, durerea, şi
dispreţul ce avea să îndure sfânta Lui umanitate în toată vremea vieţii Sale şi
în Pătimirea sa. Şi m'a făcut se văd că dorinţa arzătoare ce-o avea de a fi iubît
din partea oamenilor şi de a-i scoate de pe calea pierzaniei pe care-i îmbrân
ceşte cu grămada Satana, L-a făcut să ia hotărîrea de a destăinui oamenilor
Inima Sa cu toate comorile iubirii, milostivirii, harurilor, sfinţirii şi mântuirii ce
conţine, pentrucă pe toţi câţi ar voi să-I dovedească şi să-I procure toată dra
gostea, cinstea şi slava cât stă în a lor putere, să-i imbogăţiască cu prisosinţă
6*
476 CULTURA C R E Ş T I N Ă Nr. 6-7
,Aflându-mă odată în faţa Preasfântului Sacrament, — într'o zi

din octava acestei Taine preasfinte — am primit delà Dumnezeu
excesiv de bogate haruri de-ale iubirii Sale şi m'am simţit cuprinsă
de dorul de a reveni şi de a-i răspunde cu iubire la iubire. Iar Dân
sul mi-a zis: „Tu nu-mi poţi dovedi iubire mai mare decât făcând
ce ţi-am poruncit de atâtea ori". Apoi, descoperindu-şi dumnezeeasca
Sa inimă: „Iată acea Inimă, care atât de mult i-a iubit pe oameni
şl care n'a cruţat nimica, până la a se epuiza şi a se mistui, numai
să Ie dovedească dragostea sa. Şi, drept recunoştinţă, din partea
celor mai mulţi nu primesc decât ingratitudini, în urma necuviin
ţelor şi a sacrilegiilor lor, şl prin răceala şi dispreţul ce-I au pentru
Mine în această Taină a iubirii. Dar ceea Mă atinge şi mai mult
e faptul că cei ce se folosesc de Mine în felul acesta sunt inimi
ce-Mi sunt consacrate Mie. De aceea aştept ca prima Vineri după
octava Preasf. Sacrament să fie închinată unei sărbători deosebite
pentru a cinsti Inima Mea prin cuminecări făcute în acea zi, repa
rând în forma aceasta, cât de cât echitabil, necuviinţele câte a în
durat, în timpul cât am fost expus pe altare. Iţi făgăduiesc că Inima
Mea se va lărgi pentru a revărsa din belşug înrîuririle iubirii Sale
divine peste toţi aceia cari li vor da această cinste şl se vor îngriji
ca să facă şi alţii asemenea"
După această încredinţare solemnă, umila servitoare a Dom
nului se îndreaptă, strivită, spre El:
„Şi cui Te adresezi, S t ă p â n e a i meu? Unei creaturi nevolnice
şi unei păcătoase a cărei nevrednicie e în stare să împiedece îm
plinirea planurilor Tale. Ai atâtea suflete generoase pentru a-Ţi
executa gândurile. — O, tu biată nepricepută ce eşti, dar nu şti tu
că Eu mă folosesc de uneltele cele mai slabe ca să înfrunt cele
si profuziune din aceste comori ale Inimei Dumnezeului intromenit, isvorul aces
tor bogăţii şi care trebuia cinstit sub figura inimei fizice, icoana căreia voia s'o
am expusă şi s'o port deasupra inimii, pentrucă să-şi întipărească în ea iubirea
sa şi s'o umplă de toate darurile de cari El era plin; să distrugă în ea mişcările
desordouate; să reverse harurile şi binecuvântările Sale pretutindenea, unde
această icoană va fi expusă pentru a fi cinstită, şi pentru ca această devoţiune
să fie ca un ultim efort al iubirii Sale ce vrea să favorizeze fiii veacurilor aces
tora din urmă, scoţându-i de sub stăpânia Satanei, pe care are de gând să-1 stri
vească pentru a ne pune pe noi sub stăpânirea de dulce libertate a iubirii Sale
pe care vrea s'o restabilească în inima tuturor acelora ce vor vrea să îmbrăţi
şeze această devoţiune*. (Toate acestea, şi alte amănunte lămuritoare, la Ha-
mon, o. c. 135—160, passim). — Să se noteze bine: în aceste rânduri ale Sfintei
s e cuprind limpede şi temeiurile şi rosturile nouei devoţinni.
*) Cf. Oeuvres complètes du vén. P. de la Coiombiére. VI. 118, sqq. citat
la Hamon, I, 1 7 3 - 1 7 4 .
tari şi că, de regulă, cei mai mici şi mai săraci cu spiritul sunt
aceia prin cari fac să se vadă puterea mea cu cea mai mare stră
lucire, pentrucă dânşii să nu-şi atribuie nimic loruşi? — Dă-mi
prin urmare (i-am zis) mijlocul de a face ce-mi porunceşti. La
ceeace mi a răspuns: Adresează-te servitorului meu N. (P. de la
Colombiére) şi spune-i din partea Mea să facă tot posibilul pentru
consolidarea acestei devoţiuni.. El trebuie să ştie că-i atotputernic
2
acela care nu se încrede decât numai şi numai în Mine" ) .
Acesta-i începutul puternicei mişcări ce va face încunjurul
lumii aprinzând în nenumărate inimi focul iubirii sfinte faţă de
Acela care iubindu ne ne-a iubit şl s'a dat pe Sine răscumpărare
pentru noi. Slobod este Stăpânul să-şi aleagă căile şi făpturile cari
voieşte întru înfăptuirea planurilor Sale. — In cazul de faţă vedem la
cine s'a oprit şi nu putem decât să ne Închinăm voinţei Lui
preasfinte.
DUMITRU NEDA
Creştinismul e pentru cei reduşi ca intelect? între

bării acesteia i a dat răspuns misionarul protestant G. A- Gedat,
într'o conferinţă pe care a ţinut-o în mai multe centre culturale ale
Germaniei şi a scos-o apoi în broşură („Christentum fine Mlnlder-
wertige?" Ostwerkverlag. Berlin). Conferenţiarul, între numeroasele
pilde de militari, naturalişti, cugetători cărora „Răstignitul le-a fost
într'adevăr Mântuitor" înşiră şi pe contele Zeppelin care, când să-şi
ia cel dintâiu sbor balonul ce-i purta numele s'a adresat principilor,
diplomaţilor, savanţilor şi ofiţerimeipr ezente: „Şi acum să ne rugăm
ca veşnicul Stăpân să binecuvânteze gândul nostru..!" In cursul argu
mentării, şi pentru a explica uscăciunea spirituală a atâtor creştini
de azi, acelaş conferenţiar pomeneşte cazul iluminatului indian
Sadhu Sundar Slngh, carele stând odată pe marginea unui râu, a
scos o peatră din apă şi a văzut că-i umedă. După aceea a sfărî-
mat-o şi a constatat că înlăuntru e cu totul uscată. Care constatare
i-a stors înţeleptului judecata: „Aşa-i şi cu oamenii din Europa:
Veacuri dearândul au fost învăluiţi de creştinism şi au fost cufun
daţi cu totul în binefacerile lui. Ei trăiesc în creştinism, dar creş
tinismul nu i-a străbătut şi nu trăieşte în ei. Vina însă nu-i a cre
ştinismului, ci a învârtoşării inimii lor..." — Faptul că mulţi şi
dintre ai noştri nu înţeleg cine-i şi ce vrea Hristos, nu-i tocmai
de-a-m mirare. («).
') Citat la Hamon I, 175.

OAMENI ŞI FAPTE
DUPA DOUA VEACURI
De serbări, slavă Domnului, nu ducem lipsă. Abia ne mai
ajung filele calendarului pentru atâtea comemorări şi inaugurări,
şi „zile" şi „săptămâni" şi jubilee etc. cari toate se cer sărbătorite,
neapărat. Iar în ce priveşte pompa şi strălucirea praznicelor, nu
ne întrece nimeni. — Caracteristica generală a acestor beţii solemne
este, că sunt inutile şi că, în afară de golurile lăsate în anumite
bugete publice, pier fără urmări.
Nu aşa festivităţile delà Blaj din 24 lunte. In toate privinţele,
ele ies din rândul paradelor sunătoare şi goale. împlinirea alor
200 ani delà întemeierea „Romei mici" este un moment unic în
viaţa neamului. Pomenirea ei trebue considerată drept punctul
culminant în mişcarea spiritual-naţională a anului ce se scurge.
înainte de toate, serbarea trebuia ţinută. Era o adevărată
poruncă naţională. — Blajul împlinea 200 ani de viaţa! Şi Blajul
nu-i un oraş oarecare. Nici mare, nici mic. Nici patriarhal, nici
modern. Nimeni, când îi aude n u m e l e , nu se gândeşte la casele
lui mărunte, la străzile-i înguste al căror noroi gras l-au frămân
tat atâtea legiuni de şcolari. Blajul e o noţiune. O flacără. O ţâş
nire de lumină şi de viaţă nouă. — Până la întemeierea Blajului,
n'a existat naţia românească trează, conştientă. Milioane de Ro
mâni, cari suferiau, munciau, trăiau şi muriau pe vechiul lor pă
mânt. Dormia însă somn greu, de veacuri fără şir, slăvită Naţiune
românească.
Blajul lui Inochentie a trezit-o la viaţă. A dat la milioane de
iobagi conştiinţa şi mândria de neam. 1-a învăţat să simtă şi să
creadă că „mare lucru este a fi născut Român"! — Iar naţiunei
ce se deştepta, i-a luminat cărările, i-a arătat ţintele de urmărit,
i-a croit drumurile, i-a dat căpitani şi povăţuitori destoinici. Tot
timpul, până la 1918, Blajul a fost farul de orientare a vieţii ro
mâneşti. In el s'a plămădit spiritualitatea românească. Din sbuciu-
mul şi jertfa lui incomparabilă s'au ţesut planurile de înălţare a
neamului. Aci s'au urzit programele marei eliberări ce avea să
vină. Idealul unirii celei mari a plutit aici în aer, a dominat şcoala
şi sufletele constituind conştient şi statornic, firul călăuzitor al

tuturor străduinţelor culturale, economice, politice. Dârzenia ne
înfrântă a Blajului a fost digul de apărare al nouei vieţi româ
neşti împotriva tuturor atacurilor duşmane care, se ştie, n'au lipsit
şi nu au fost uşoare. — Pe bună dreptate a spus d. S. Puşcariu
că unirea cu Roma, „Mica Romă" şi şcolile ei, ne-au dat „minunea
resurecţiunii noastre naţionale". Pentrucă-i adevărată minune
ceeace s'a făcut în şi prin această ctitorie a vlădicului mucenic
Inochentie. Minune mare, fără seamăn în istoria popoarelor. Nu
mai Betleemul — cum spunea I. P. S. Sa mitrop. Alexandru —
poate fi luat drept punct de comparaţie.
Este evident, că un astfel de eveniment nu putea rămâne
uitat. Sărbătorind Blajul, se prăznuia aniversara bicentenară a
zilei de naştere a însăşi conştiinţii naţionale româneşti.
Unic în măreţia conţinutului şi puterea evocatoare, praznicul
delà Blaj a reuşit să îmbrace şi haină externă specifică, proprie,
esenţial deosebită de parada altor comemorări şi festivităţi.
Probabil aiurea, la alte neamuri, un moment unic ca acesta
ar fi fost prilej de serbări în stil mult mai mare. S'ar fi mobilizat
din vreme toate forţele vii ale naţiunii. Toate şi-ar fi luat partea,
toate şi-ar fi dat contribuţia. S'ar fi făcut o mare îmbrăţişare a
întregei suflări în jurul unui altar pe care s'a aprins schinteia
vieţii şi pe care a ars făclia destinului naţionnl în bătaia tuturor
vânturilor şi furtunilor, două veacuri încheiate. Poatecă aiurea s'ar
fi dat amploare, s'ar fi dat grandoare, pompă şi strălucire mult
mai mare unor serbări ca cele delà Blaj.
La Blaj nu a fost aşa. Nu au fost porţi de triumf şi păduri
de steaguri. Au lipsit fracurile şi decoraţiile. Autorităţile cele mari
s'au arătat foarte sobre în participare. N'au fost alaiuri desfăşu
rate după protocoale rigide. — S'a căutat şi s'a găsit ceva mai
bun. Ceva mai „blăjan", în plinul înţeles al cuvântului. S'a pre
ferat adâncirea sufletească sclipirilor de tinichele. Organizatorii
s'au străduit să menţină şi să potenţeze atmosfera autentică a
Blajului. Atmosferă de interior şi de adâncime. Aer de culmi şi
de orizonturi largi. Au căutat să treacă întreaga prăznuire pe pla
nul spiritualităţii. Şi altfel, prea s'a făcut mult abuz şi multă ri
sipă de pompă externă la toate ocaziile; de cele mai multe ori
în plină desproporţie cu fapta sărbătorită. Trebuia dat, şi în felul
acesta, un discret semnal de moderaţiune şi de cumpăt. Tradiţio
nala modestie a Blajului era indicată delà fire să fie un apel la
sobrietate în marele vârtej de festivităţi care imprimă pe sufletul
neamului pecetea frivolităţii.
480 CGJLTORft C R E Ş T I N A Nr. 6-7
Am avut deci, la Blaj, înainte de toate, o sărbătoare a sufle

tului. A sufletului blăjenesc. Ne-am adunat, din toate colturile
tării, marea armată de elevi, în jurul bătrânelor scoale care ne-au
crescut. O minunată familie, în sânul neamului ; cea mai frumoasă,
cea mai ramificată, cea mai sănătoasă. Nu este alta care să i-se
poată asemăna. — Şi am trăit împreună clipe de duioşie, care nu
se pot scrie pe hârtie. A înviat deodată, între zidurile bătrâne,
trecutul întreg. La chiemarea solemnă a clopotului din turnul ca
tedralei, au răsărit din umbre vlădicii cărunţi, călugării postelnici,
dascălii învăţaţi de altă dată, cu legiuni de tinereţe dornică de lu
mină, gata de luptă, în jurul lor. N'a mai existat tinăr şi bătrân,
trecut şi prezent. Ci din marea îmbrăţişare a sufletelor, a crescut,
bobotaie a avântului, a voinţei de luptă pentru marile idealuri ce
ard necontenit pe altarul Blajului străbun.
Ţara întreagă a fost martoră acestor clipe de curată înălţare
spirituală. M. S. Regele însuşi, care a dat atâtea dovezi că n e
cunoaşte, a ţinut să ne trimită o rază din strălucirea Coroanei.
Neputând participa personal, a ţinut să fie prezent printr'un re
prezentant. Prezente au fost, prin reprezentanţi, autorităţile cultu
rale şi politice. A asistat ţara întreagă, prin mijlocirea presei, care
şi-a făcut bine datoria din acest prilej.
In felul acesta, serbările n'au fost numai o datorită şi pioasă
închinare trecutului, ci şi o mare şcoală pentru viitor. S'a răs
pândit, din rugul însufleţirii care a ars cu flacără mare la Blaj,
căldură şi lumină peste întreaga ţară. Ochii tuturor au trebuit
să vadă, în această lumină, mai limpede zările destinului nostru.
Trebue să fi avut ca toţii tresărire de conştinţă, o svâcnire lăun
trică tradusă în hotărîrea de a urma pilda iubirii de neam ce s'a
dat la Blaj. De a iubi neamul nu cu vorba, ci cu fapta. Cu fapta
jertfitoare, cu înfrângerea de sine, cu sacrificarea modestă şi ne-
lărmuitoare a intereselor proprii pe altarul binelui deobşte. A
înţeles, de sigur, fiecare, că viitorul nostru întreg este legat de o
mare refacere şi o mare prefacere morală a singuraticilor şi a
colectivităţii. Că ne trebuesc înainte şi mai presus de toate ca
ractere, oameni întregi care nu cresc decât în şcoala credinţii, la
treptele evangheliei lui Hristos. Ne trebueşte mai mult respect de
lege, mai mult spirit de ordine, mai multă cinstire a autorităţii :
virtuţi pe cari le cultivă cu neîntrecută putere Biserica lui Hri
stos, Biserica Romei, aceea dela care am primit noi, prin Blaj,
şi întregul dinamism al învierii noastre naţionale. — Acesta este
crezul, acesta este spiritul pe care elevii şi prietenii Blajului, con
stituiţi de acum în societate, s'au juruit să-1 ducă cu ei şi să-1
samene pe toate ogoarele tării, fiecare acolo unde soarta 1-a chie-
mat să-şi dapene zilele.
Este, acesta, un efect rămânâtor al festivităţilor delà Blaj.
S'ar cădea totuşi să ne îngrijim şi pe altă cale de întărirea şi
permanentizarea lui. Să concretizăm pentru veşnicie clipa bine
cuvântată a bicentenarului Blajului, cu întregul ei cuprins şi cu
întregul ei dinamism. Trebue, neapărat, să ridicăm, ca încoronare
a serbărilor, o statuie demnă întemeietorului Blajului, vlădtcului
mucenic lnochentie, prorocul care a strigat în bezna morţii cu
vântul magic al învierii nationale. — Şi să scriem o istorie a Bla
jului, una întreagă, una în care se rezumă întreagă viata româ
nească a Ardealului din cele două veacuri din urmă.
Aceste două monumente, în peatră şi în slovă, trebue să
eternizeze peatra de hotar la care a ajuns Blajul. Ele trebuesc
ridicate dintr'o mare însufleţire a tuturor Românilor la iniţiativa
şi sub conducerea autorităţilor tării. Căci toţi sunt, direct ori in
direct, fiii Blajului, fiii lui lnochentie! — Şi vor trebui să fie şi
cei din viitor!
A. P.
ROMH ŞI ROMÂNII
Cu mult Înaintea teoreticianilor moderni, Românul cuprinsese
într'o formulă lapidară şi, in acelaşi timp elastică, esenţa rassismu-
lui: Sângele apă nu se facel — Nu vrem, aci, să analizăm această
doctrină. Respingem chiar, cât se poate de categoric, exagerările
la care se dedau apostolii de azi ai rassei şi sângelui. Constatăm
totuşi, că este şi mult adevăr concretizat în vechea înţelepciune
populară şi nouile teorii mai mult ori mai puţin savante. Există,
după legile firii, un „glas al sângelui", care se face ascultat, în chip
văzut ori nevăzut, în faptele indivizilor ca şi ale popoarelor.
Există totuşi şi constatări care par' a dovedi contrarul. La
noi Românii, în primul rând,
Se ştie, că noi „dela Rim suntem coborîtori". Purtăm în vine,
în grai, în toată fiinţa noastră, pe veci întipărită pecetea Romei
bătrâne. Suntem fiii ei. Dela ea avem şi credinţa. Ea ne-a dus la
Hristos. Veacuri întregi noi ne-am rugat Domnului în limba latină-
Acasă şi în public. Creştinismul şi cultul nostru a fost, mai pe sus
de orice îndoială, veacuri întregi, latin autentic. — Totuşi, după ce
o „crudă fatalitate" ne-a rupt de „maica noastră", ne-am înstrăinat
de ea nespus de mult. Veacurile de influinţă grecească, apoi slavă,
care s'au abătut peste capul nostru ca cel mai mare blestem al
istoriei, au reuşit să toarne în sufletul primitiv al „Românilor" din
Dacia adevărată ură, inconştientă de sigur, împotriva Romei. Până

astăzi cuvântul de „latin, latină", a rămas ca un cuvânt de ocară.
Până astăzi, în gândurile mulţimilor ortodoxe, cu prea puţină învă
ţătură, Roma, Papa, catolicismul, sunt noţiuni nebuloase, înspăi
mântătoare, un fel de monştri fioroşi din basmele noastre poporale.
Cu atâta stăruinţă neodihnită au lucrat duşmanii născuţi ai Romei
la falsificarea sufletului românesc, încât au reuşit să ajungă până
la acest grad de pervertire a glasului firii, încât fiii să aibă oroare
de mama lor, pe care nu o mai cunosc. Mai mult chiar. Din trista
realitate, azi începe a se face o doctrină. Se găsesc amatori de
teorii religioase şi cioplitori de silogisme goale cari, în contradicţie
cu orice filosofie sănătoasă, renunţă la o revalorizare a adevărului,
preferând să-1 îndoaie pe potriveala realităţii falsificate. Se caută
acuma a ni-se dovedi că Românul e, delà fire, ortodox sadea. A
fost predestinat să fie ortodox. Prin sângele şi prin toată structura
lui sufletească. Acesta i-a fost destinul şi, probabil, chiar predes-
tinaţia- Că, dacă n'ar fi făcut alţii ortodoxia şi ruperea de Roma,
apoi fără îndoială am fi făcut-o noi. Catolicismul, în care ne-am
născut şi ne-am înfiripat ca neam, e ceva cu totul străin de firea
noastră. S'o fi potrivind el cu firea altor neamuri latine, Românului
însă îi repugnă prin esenţă.
Ce să spunem la această eflorescentă modernă a absurdului
ridicat la rang de filosofie religioasă? Admirăm ascuţişul minţii
scamatorilor cari uluiesc lumea nepricepută cu astfel de jocuri de
cuvinte. Admirăm superficialitatea clasei noastre aşa zise „cultă"
care, în loc să se amuze cu aceste jonglerii şi şarade, vrednice de
vremile sofiştilor din Elada — de unde, de altfel, îşi au originea
mulţi dintre numiţii teoreticieni şi cari de acolo au adus, de sigur,
atât gustul pentru sofisme cât şi ura împotriva Romei — în bună-
credinţa ei incorigibilă, e gata să le ia în serios.
Totuşi, în ciuda acestor fenomene, care dovedesc"că simţirea
şi gândirea omenească poate fi uşor dusă în rătăcire, totuşi noi
credem neclintit în biruinţa finală a adevărului care curge în sân
gele nostru şi bate, cu puterea evidenţei, Ia porţile minţii noastre.
Vom ajunge să înţelegem cu toţii, că destinul nostru întreg, e legat
inseparabil de Roma originii noastre. Avem şi în Istorie dovezi des
tule despre isbucnirile instinctive ale sufletului nostru care, din
beznă, a căutat lumină şi putere la Roma. Păcat, că duşmanii şi
împrejurările vitrege au reuşit să strice totdeauna repetatele înce
puturi de unire religioasă şi diferitele legături politice născute din
nevoile de existenţă ale neamului nostru. Totuşi, în clipele hotărî-
toare ale vieţii noastre de neam, Roma ne-a fost pavăza mântui
toare. Precum ne dăduse odinioară sângele şi credinţa, aşa ne-a
Nr. 6-7 CDLTDRA CREŞTINA 483
dat, prin acea parte din trupul neamului care, la 1700, s'a unit pe
veci cu Scaunul lui Petru, mândria latinităţii noastre, şi insaşi con
ştiinţa de neam. Drumul libertăţii şi al înălţării noastre naţionale,
Roma l a tăiat. Ştiinţa şi cultura noastră de-acolo şi-a primit toate
impulsurile fecundate şi dinamice. In toate fazele istoriei, contactul
cu Roma s'a dovedit binefăcător şi rodnic, in cea mai mare măsură,
pentru noi.
Credem tare, că adevărul şi înţelegerea adevăratelor interese
de viitor ale neamului, îşi vor croi drumul biruitor în sufletul mul
ţimilor româneşti. Credem că, rând pe rând, vor amuţi sofiştii şi
semănătorii de ură. Bunul simţ şi adevăratul patriotism vor arăta
tuturor că, pentru noi, toate drumurile duc la Roma. Nu la Oxford,
nici la Moscova! Suntem datori cu toţii să lucrăm din răsputeri
pentru apropierea timpului bine primit.
Din partea sa, Roma creştină, Roma Papilor şi ta credinţi!
noastre, a făcut totul pentru a ne uşura drumul întoarcerii mântui
toare. Cu drept cuvânt şi pe bune temeiuri, cunoscute din tot cursul
istoriei noastre, constituţiunea apostolică Romani Pontifices, prin
care se infiinţează oficial colegiul Plo-Romeno delà Roma, poate
începe cu această constatare de temelie: „Papii delà Roma, cari
totdeauna au arătat dragoste deosebită pentru toate popoarele Ră
săritului şi n'au cruţat nici griji nici osteneli pentru a veni în aju
torul lor, în deosebi au iubit nobilul neam al Românilor care, tră-
gându-şi obârşia din seminţie romană, pe bună dreptate e privit
ca fiul acestei sfinte Cetăţi/" — Noul colegiu, mai sus pomenit,
va fi şi el o nouă sală în lanţul multiplelor legături care trebue să
ne ţină strânşi uniţi la sânul adevăratei noastre maice. Însăşi inau
gurarea lui a fost o solemnitate impunătoare şi promiţătoare. Nu
mai puţin de zece cardinali — lucru cu totul neobişnuit în cercu
rile vaticane — au ţinut să fie prezenţi Ia acel act istoric, Ia care,
din partea noastră, a participat întreg corul episcopesc în fruntea
unui frumos pelerinaj, condus de Agru pentru acest prilej. Un semn
neîndoios, după atâtea altele, de sentimentele ce nutreşte faţă de
noi, conducerea Bisericii catolice.
Apoi colegiul însuşi, prin misiunea ce i-e dat şă împlinească,
va contribui în mare măsură la gândul cel mare al apropierii. Tot
mai mulţi tineri de ai noştri vor avea deacum putinţa să-şi formeze
sufletul apostolic lângă mormântul lui Petru. Şl tocmai pentru a
preveni stupida acuză, desminţită altfel de toată istoria, că Roma
e duşmană naţionalismului, aceşti tineri nu vor mai fi risipiţi prin
cele colegii ale Cetăţii Eterne, ci vor creşte toţi împreună, în casa
proprie, în spiritul ţării şi neamului lor, după toate rânduelile ri
tului răsăritean. „Am găsit cu cale — zice constituţia Romani Pon-
tlfices — pentru pregătirea clerului tânăr potrivit orânduelii ritului

propriu, lucru pe care atât de mult 11 dorim — ca cinstitul neam
al Românilor, ca aproape toate celelalte popoare, să-şi aibă aşeză
mântul propriu In această Sfântă Cetate". — Recitim cu mare bu
curie aceste cuvinte părinteşti acum, când gazetele anunţă, că alţii
au făcut toate pregătirile pentru un schimb de clerici cu anglicanii,
urmând ca mai mulţi tineri ortodocşi să meargă, încă In acest an,
să-şi facă studiile teologice şi pregătirea preoţească la Oxford. De
sigur, pentrucă veniţi mai târziu acasă, să Înveţe mulţimile ortodoxe
de aici ceeace acolo au învăţat: protestantismul 1
Când oare va veni ceasul ca Românii să înţeleagă odată toţi,
că locul lor nu-i la Oxford, ci la Roma?! — Facă Domnul ca să
vină cât mai curând împărăţia adevărului!
A. P.
MGR. GRENTE LR ACADEMIA FRANCEZA

Academia franceză şi-a ţinut de aleasă cinste să cheme între
„nemuritori" încă o faţă bisericească, p e Mgr. Grente, episcopul
Mans-ului. Noul academicean va ocupa locul mult regretatului
Pierre de Nolhac, care îi spusese c â n d v a : ^Monseigneur, vous
aurez ma voix et peut-être ma place".
Relaţiile p e care le-a avut Mgr. Grente cu Academia franceză
sunt destul de vechi. Ele dăinuesc deacum 33 de ani, de când
Academia i-a premiat teza de doctorat în litere: „Le poète Jean
Bertaut, évêque de Séez*, teză de care nu se poate dispensa ni
meni dintre cei ce vreau să studieze poesia franceză din jurul
anului 1600. In 1924, Academia a încoronat, în bloc, opera Mgr.-
ului Grente, atribuindu-i premiul Vitet. (cfr. Études, 20 IV 1937).
Mgr. Grente este normand de naştere şi văzu lumina zilei
în târguşorul Percy, dep. La Manche, în ziua de 5 Mai 1872. Prima
formaţie literară o primi în colegiul diecezan din Saint-Lô, iar
formarea clericală în Seminarul Mare din Coutances. Făcu studii
strălucite şi la cele două universităţi ale Parisului, la cea catolică
unde legă prietenie strânsă cu viitorul academician şi cardinal
Baudrillart, şi la cea de stat, unde avu de magistru pe nemuri
torul Faguet.
In 1895 fu hirotonit preot şi numit profesor de retorică la
Micul Seminar din Mortain. Aci îşi isprăvi tezele de doctorat, p e
care le susţinu cu foarte mare succes, în 1903, la Sorbona, în faţa
juriului compus din profesorii Gazier, Dejob, Faguet şi Lanson.
Doctor în litere, în 1904 trecu dela Mortain la Saint-Lo ca supe-
Nr. 6 4 CULTURA CREŞTINA 485
rior al colegiului diecezan, iar de aci la Cherbourg, unde i-se în

credinţa direcţiunea grea a colegiului Saint-Paul.
Grija de căpetenie, atât ca profesor, cât şi ca director, îi fu
formarea de catolici practicanţi şi patrioţi distinşi, şi de aceea
cauza învăţământului confesional îi fu una dintre cele mai dragi.
Ei îi consacră peste douăzeci de ani din viaţă şi bucuros i-ar fi
jertfit întreagă viaţa sa, căci socotea că această operă este cea
mai necesară şi cea mai fecundă atât pentru Biserică, cât şi pentru
Patrie »).
In 1912 fu propus de către Mgr. Baudrillart, episcopilor pro
tectori ai Universităţii catolice din Paris, de vicerector. Episcopul
său însă nu se putu dispensa de un preot aşa de valoros, şi-1
menţinu lângă sine. In 1912 fu chemat de rector la Universitatea
catolică din Lille. De data aceasta episcopul nu se mai opuse, dar
deslănţuirea răsboiului mondial îi închise noului rector accesul în
Institut. Providenţa îi rezerva altă destinaţie, căci în 1918, marele
pontifice, Papa Benedict al XV-lea, îl ridică în scaunul episcopal
al Sfântului Iulian din Mans, ca succesor al Mgr. de la Porte.
Din ziua când a fost întrodus în scaunul episcopesc, dieceza
sa deţine primul rang printre preocupările sale. Premerge tuturor
cu exemplu dè viaţă sfântă pusă în serviciul Bisericii şi al nea
mului. „Nu este nici o operă catolică, spune un admirator sincer
al episcopului, pe care să nu o încurajeze într'un fel sau altul;
fie că e vorba de repausul duminecal, de operile euharistice, de
buletinele parochiale în care excelează în a pune în evidenţă su
fletul parohial ca o realitate vie, păstorul nu neglijează interesele
spirituale ale turmei sale. Şi clerul său este obiectul unei solici
tudini deosebite, fie că-i adresează circulare pentru a-i promova
zelul şi studiul, fie că ia cuvântul pentru a-1 încuraja şi călăuzi,
la exerciţii spirituale sau sinoade diecezane". (R. Aigrain: Mgr.
Grente; în Correspondant, 25 Nov. 1936). Episcopul din Mans n'a
încetat de a fi, ca şi profesorul din Mortain şi Saint-Lo şi ca şi
directorul din Cherbourg, după cum spune acelaş admirator de
mai sus „un lettré fort attentif aux grâces du langage et aux
gloires de notre littérature". Cei ce vreau să se convingă despre
acest lucru, n'au decât să răsfoiască cele şase volume monumen
tale din „Oeuvres oratoires et pastorales* (alte şase sunt în curs
s
de tipărire) ) .
') Vezi cele două volume: Semailles et Semeur şi Aux Parents, Paris,
Beauchesne.
*) Paris, Beauchesne.
486 CtJLTTJRfl CREŞTINA Nr. 6-7
Din Oeuvres oratoires et pastorales" reiesă admirabila ener

gie pe care Mgr. Grente a desfăşurat-o atât ca profesor cât şi ca
episcop pentru susţinerea convingerilor sale religioase şi care for
mează unul dintre cele mai frumoase titluri de glorie a noului
academicean. Cea mai mare pasiune îi este şi acum triumful deplin
al cauzei catolice, pentru care, suntem absolute siguri, va putea
lucra cu şi mai multă autoritate fiind în sânul Academiei franceze.
Intre alte opere ale Mgr. Grente, mai cităm: „Une mission
dans le Levant"; „Beau voyage des cardinaux français aux Etats-
Unis et au Canada"; „ Rayons de France" etc. In toate aceste
trei lucrări, scrise într'un stil de transparenţă cristalină, Mgr. Grente
se arată un patriot înflăcărat de gloria Franţei.
îndată după răsboiul mongial, Mgr. Grente pleacă în Orient,
într'o misiune grea, pentru ca împreună cu card. Dubois şi cu
alţi episcopi şi preoţi distinşi, să restabilească prestigiul tradiţio
nal al Franţei, compromis aşa de grav de nişte diplomaţi nesoco
tiţi. Călătoria misiunei prin Palestina, Siria, Liban, Egipet şi Con-
stantinopol fu u n adevărat triumf. Din această călătorie aduse,
Mgr. Grente, splendida c a r t e : „Une mission dans le Levant". Şi
tot dintr'o călătorie lungă, făcută prin Statele Unite şi Canada, cu
ocazia congresului eucharistie dela Chicago, aduse şi „Un beau
voyage" în care aflăm povestiri foarte captivante, de o frumuseţă
literară rară. In „Rayons de France", figuri mari ca Saint-Rémi
Saint Jeanne d'Arc, Richelieu, Bossuet etc., se relifează adevărata
faţă strălucitoare a Franţei.
Mai amintin aci o lăture frumoasă din activitatea intelectuală
a Mgr. Grente: Aproape nu este conferenţiar de seamă care să
treacă prin Mans şi care să nu fie prezentat auditorului de însuş
episcopul. E şi aceasta o încurajare pentru conferenţiar, dar şi
pentru auditor o plăcere. Conferenţiari celebri ca Ch. Le Goffic,
René Doumic, Henri Bordeaux (preş. acad. fr.), Georges Goyau
şi alţii mulţi, s'au simţit foarte fericiţi de a fi prezentaţi publicului
din Mans de către Mgr. Grente. El însuşi conferenţiar cu renume
mondial, de câte ori nu stârnise admiraţia binemeritată a elitelor
universitare din A p u s ? Conferinţele sale religioase, pedagogice,
patriotice şi iiterare, precum şi panegiricile în onoarea unor sfinţi
ca Saint Brieuc, Saint Hilaire de Poitiers, Saint François de Sales,
Le saint Curé d'Ars, etc. sunt adevărate capete de operă.
Preot cucernic, îngrijorat de mântuirea sufletelor celor mici,
profesor, care ştia entuziasma elevii pentru bine, adevăr şi frumos,
episcop zelos, patriot însufleţit şi literat distins, iată titlurile de
glorie ale noului academicean.
IOAN VULTUR
PIU XI ŞI RĂSĂRITUL CREŞTIN

Afecfiunea deosebită; acea „predilezione particolare" a actua
lului Pontifice Roman pentru Răsăritul creştin, e cunoscută lumii
Întregi. Piu XI nu odată, ci de câte ori numai a avut prilej, a dat
dovadă de ceeace înseamnă în toată puterea cuvântului veneraţie
faţă de un trecut glorios, stimă pentru cei ce, deocamdată, fiind
stăpâniţi de prejudiţii, se ţin, neîncrezători şi bănuitori, la distantă,
şi grijă părintească de un viitor care să fie mai norocos ca vea
curile dela desbinare încoace, intru a isbuti să aducă fraţii împreună.
Strădaniile de această natură ale Preafer. Părinte Ie prinde
păr. Emil Herman S. I, preş. Institutului Pont. Oriental din Roma,
într'un scurt, dar substanţial articol, tipărit in Anuarul pe 1937 al
„Asociaţiei Catolice Italiene pentru Răsăritul Creştin". Sunt totatâtea
nestemate aceste strădanii şi realizări, cari vor străluci prin veacuri
în diadema ce va împodobi capul acestui adevărat şi mare Suveran
al spiritului.
La alegerea sa de Papă, în 1922, cardinalul savant şi diplo
mat în aceeaş vreme, cunoaşte bine Răsăritul nu numai din studiile
ce făcuse, ci şi din experienţă personală. Ca nunţiu papal şi vizi
tator apostolic în Polonia, a avut dese atingeri cu oameni şi lucruri
de-ale Răsăritului; văzuse, In Rusia învecinată, ravagiile ce făcuse
bolşevismul şi era în măsură să judece stări ca cele observate,
cauzele ce au dus la ele şi mijloacele de tămăduire. In primejdie
să fie strivit şi el însuşi în Varşovia, de tăvălugul roşu directivat
de Tuchacevsky, priveşte totuşi, fără frică, prăpădul în faţă, îmbăr
bătând la luptă, alăturea de Pilsudsky, pe cei cuprinşi de groază, şi
i-a fost dat să vadă înfrângerea oştirei bolşevice şi Polonia scăpată
de pierirea ce o păştea din deaproape.
Ca urmaş şi şezător în scaunul vârhovnicului Petre, gândul şl
inima i-a fost mereu la fiii despărţiţi din Orient, şl la binele lor
sufletesc. Enciclice şi alte manifestări pontificale au acelaş obiectiv:
rechemarea acestor fii la casa părintească şi uşurarea drumului lor
spre aceasta. Centenarul s. Iosafat, protomartirul Unirii, îl foloseşte
pentru a preciza punctul său de vedere în ce priveşte căile de
urmat în vederea unirii religioase: „Mal mult decât cu discuţii
şi cu alte stimulente, (unirea) este a se promova cu pilda şi cu
faptele unei vieţi sfinte, îndeosebi cu iubirea faţă de fraţii Slavi şl
faţă de ceialalţi Orientali*. La care iubire împrumutată, adauge lă
muritor Sf. Părinte, se va ajunge numai aşa, dacă fraţii disidenţi
se vor desbăra de prejudiţii, vor cunoaşte adevărata viaţă a Bise
ricii catolice şl nu vor mai imputa acestei Biserici slăbiciuni de-ale
privaţilor, pe care ea însăşi le^a osândit şi le osândeşte şi încearcă
a le îndrepta. Latinii, din partea lor, va trebui să 6tudieze şi ei „a
488 COLTUR/l C R E Ş T I N A Nr. 6-7
fondo" problemele şl obiceiurile răsăritene. Aşa apoi, înţelegându-se

reciproc, se vor şi ştima şi iubi unii pe alţii.
Ideile acestea călăuzitoare Sf. Părinte Ie-a desvoltat şi când
cu audienţa acordată universitarilor catolici în 9 Ianuarie 1927. Ase
mănând bisericile disidente cu nişte blocuri desiipite dintr'o stâncă
auriferă, le-a atras atenţia că şi aceste blocuri au firişoare de aur,
şi de aceea trebuiesc preţuite. Enciclica „Rerum Orientalium", ca şi
„Ecclesiam Dei", stă şi mai explicit în slujba aceluiaşi ideal. Epi
scopii şi credincioşii întregei lumi catolice sunt îndemnaţi să se
Intereseze de Orientul creştin şi să se roage fierbinte pentru reve
nirea fraţilor despărţiţi la unitatea dela începuturile creştinismului.
Se ştie, deasemenea, cu cât drag a susţinut idea congreselor
unlonistice dela Velehrad şi „Săptămânile Orientale" iniţiate de
„Asociaţia Catolică Italiană pentru Răsăritul Creştin", şi cât de stă
ruitor a insistat şi insistă pentrucă toată creştinătatea apuseană să
ţină, an de an, la Rusalii, câte o novenă (rugăciuni, in serie, de 9
zile) pentru unirea Bisericilor. Fireşte însă că cei dintâiu cari tre
buie să fie pătrunşi de această dorinţă sfântă caută să fie preoţii.
De aceea a impus tuturor seminariilor şi facultăţilor teologice să
aibă în programul studiilor şi puncte speciale pentru probleme
orientale. Asta prin constituţia „Deus scientiarum Dominus". Prin
tr'o dispoziţie din 1935 acelaş Pontifice introduce, In mod obligator,
pentru toate seminariile şi colegiile teologice, aşa zisa „Giornata
per L'Oriente Cristiano", cu festivaluri, conferinţe şi rugăciuni în
scopul menţionat.
Părinte la fel de iubitor pentru fiii săi sufleteşti din Apus ca
şi pentru cei din Răsărit, pe seama acestora din urmă ridică colegii
impozante în Roma doctrinei şi moralei creştine integrale. Aşa
răsar, dupăolaltă, colegiul Ruşilor, Rutenilor, Românilor şi Etiopeni-,
lor. Pentru a avea un centru de studii bisericeşti răsăritene, Piu XI
încă din cel dintâiu an al Pontificatului său, arată o dragoste deo
sebită faţă de Institutul Oriental întemeiat la 1917 de Benedict XV;
ii dăruieşte o clădire nouă pe Esquilino; face totul ca să aibă o
bibliotecă vastă şi asortată magnific, cu cărţi şi colecţii dintre cele
mai rare şi mare valoroase.
Tot iubirea părintească faţă de Răsăritul creştin, în ajutorul
căruia vrea să vină, l'a făcut să îngăduie capucinilor, franciscanilor,
benedictinilor, asumpţioniştilor, jezuiţilor, redemptoriştilor şi călu
găriţelor carmelitane să poată forma, la început dintre ai lor, Iar
mai târziu din răsăriteni, secţii monahale de rit răsăritean. Aceeaş
solicitudine înalţă la demnitatea de cardinal pe Sanctitatea Sa T a p -
pouni, patriarhul Sirilor uniţi; trece în fruntea Sacrei Congregaţii
pentru Biserica Orientală pe card. Eug. Tisserant, orientalistul de
mare nume şi marele îndrăgostit de Răsăritul creştin; se îngrijeşte

de editarea fidelă a cărţilor liturgice orientale; organizează (la 1928,
în sinodul delà Roma) patriarhatul armean; înfiinţează, în urma con
vertirii arhiepiscopului maronit Mar Ivanios şi a multor mii de
credincioşi de ai săi, noua biserică de rit antiochen-malankares din
India meridională; dtruieşte vagoane de hrană şi veştminte şi mi
lioane grele, în bani, Ruşilor înfometaţi, şi alte milioane pentru clă
diri şcolare, române, la Blaj, ş. a. — Cine ar şi putea înşira toate
formele concrete în cari s'a manifestat de atâtea ori dragostea pă
rintească a lui Piu XI pentru Răsăritul creştin, indiferent că-1 vorba
de uniţi ori de disidenţi?
Opera monumentală însă, care va face în veci nepieritor numele
actualului Pontifice Roman în lumea Răsăritului creştin este codi
ficarea Dreptului Canonic Oriental. Tot ce a întreprins şi înfăptuit
acest Vicar al Domnulai pentru răsăriteni, e de linii mari şi de du
rată, sub un raport ori altul. Codificarea în curs însă Ie întrece pe
toate. Lucrarea odată sfârşită, se va vedea că ceeace n'au isbutit
atâtea secole, a realizat voinţa şi priceperea unui Pontifice provi
denţial. — Cerul să-i ajute să se bucure şi Dânsul de încheierea
acestei opere grandioase, care-i încoronarea vieţii sale de înfăptuiri
titanice.
D. N.
M O H R T E H LUI M R R C O N I
Italia, şi cu ea lumea întreagă, a primit cu strângere de inimă
ştirea săvârşirii din viaţă a lui Gugiielmo Marconi, supranumit, cu
drept cuvânt, şi „Biruitorul Spaţiului". Avea numai 63 de ani îm
pliniţi când 1-a surprins moartea. Şi cât de multe taine ar mai fi
putut smulge naturii cei ce încă de tânăr pătrunsese în atelierile
ei ermetic închise celor ce n'au pecetea geniului!
Şi aievea: încă în 1895, la vârsta de 21 de ani, tânărul savant
e preocupat de ideea că undele electrice, prevăzute matematic de
Maxwell, Lodge, Righi, ar putea sluji drept mijloc de transmisiune
a semnalelor telegrafice, fără să mai fie lipsă de fire telegrafice.
Gata să treacă numai decât delà o visiune limpede la realizarea ei,
cum îi era firea, se apucă în acelaş an de experimentări în vila
tatălui său din Pontecchio de lângă Bologna. Şi experimentarea duce
la rezultat. In 1896 are primul brevet pentru telegrafia fără fir.
Drept că la început distanţele dintre staţiunile de emisiune şi cele
de recepţie sunt destul de modeste. Dar, cu experimentările din
Anglia, Italia şi Franţa, invenţia e tot mai perfecţionată, distanţele
tot cresc. In 12 Decemvrie 1901, e transmisă din Europa şi pri-
7
CULTURA C R E Ş T I N A Nr. g-7
raită, peste Ocean, în St. Johns (New-Fundland), cea dintâiu tele

gramă ce sbura pe aripi de unde. Biruinţa era deplină! Peste un
an se încheie legături de telegrafie fără fir Intre Anglia şi Canada.
Intre timp Marconi face un pas mai departe: încearcă emiterea
— tot pe unde electrice — a cuvântului omenesc şi nu numai a
semnalelor Morse. La 1904, pe bordul vasului „Campania" e redac
tat un ziar numai şi numai pe temeiu de ştiri căpătate pe calea
telegrafiei fără fir. In 1912 încearcă metoda schinteilor multiple şi
a intervalelor măsurate şi constante. In 1923 isbuteşte să emită ia
antipozi, de pe laboratorul său plutitor, yachtul „Elettra", unde di
rijabile într'o direcţiune determinată. In sfârşit ziua de 30 Maiu
1924 li aduce şi bucuria de mult aşteptată, după nenumărate fră
mântări: trimite, pe căile misterioase ale eterului, cuvânt omenesc,
viu şi limpede, din Londra în Australia, la distanjă de peste 20 000
km.I După care au urmat alte şi alte realizări ce au pus lumea în
uimire: în 26 Martie 1930 aprinde, din Genova, lumina electrică a
oraşului australian Sidney; în 12 Octomvrie 1931 iluminează feeric,
din Roma, statuia Mântuitorului ridicată pe înălţimile massivului
Corcovado de lângă Rio de Janeiro (America de Sud), etc. Mai în
urmă se ocupa cu descoperirea unui ochian căraia să nu-i poată scă
pa nimic nevăzut, în apropiere şi depărtare — unealtă ce credea
că ar fl făcut imposibile războaiele, şi îl preocupa şi construirea
unui „radio-far" pentru orientarea corăbierilor chiar şi in cele mai
neprielnice condiţiuni atmosferice.
Cel de sus însă la chemat I-a sine spre zorii zilei de 20 Iulie
C Călugăriţa! ce stătea de veghe lângă ilustrul bolnav, vâzându-i
starea prevestitoare de desnodâmânt fatal, a trimis după preot.
Intr'aceea dânsa a început să se roage; Marconi, repeta, frânt, ru
găciunile, după ea. Sosit in grabă, pâr. Paolino Rapa, 1-a mărturisit,
1-a cuminecat şi i-a făcut s. maslu. — La ora 3 45, muribundul s'a
•tins din viaţă, recitând Tatăl nostru.
Şi aici o mică oprire. Acest geniu în continuă activitate şi
veşnic în urmărirea unei idei, cu toate puterile sufletului şi trupului
— de 87 de ori a traversat Atlanticul, — şi graţie ostenelilor căruia,
pe lângă alte foloase ce a adus ştiinţei şi omenimei, atâţia călători
pe ape şi-au mântuit viaţa din valuri, începând dela personalul
cargobotulul „R. F. Matthews" ce s'a scufundai în urma ciocnirii
cu un alt cargobot, dar a cărui personal, folosindu-se de radio
grama marconică (S. O. S ) a fost salvat, şi până la cei mântuiţi pe
aceeaş cale de pe Titanic şi de pe alte vapoare naufragiate, ca şl
compatrioţii săi de pe „Italia" prăbuşită în gheţurile polare; da,
acest geniu extraordinar a fost un foarte credincios şi foarte evla
vios fiu al Blsericei Romane. A rămas celebru răspunsul ce 1-a dat
Nr. 6-? CI3LTURA C R E Ş T I N A 491
dânsul medicului libercugetător Bastianelli, când acesta 1-a întrebat

peste umăr: cum poate el (Marconi) să împace Neprihănita Zămis
lire cu inexorabilele legi ale naturii? „Foarte bine. Ca unul ce cu
nosc legile lumii tehnice, dau pretutindenea de minunile lui Dum
nezeu şi tocmai neîncadrarea lor în natural îmi face dovada lor".
Şi o lume întreagă 1-a auzit rostind, în 12 Februarie 1931, cu pri
lejul inaugurării staţiunii radiofonice a Vaticanului, neuitatele cu
vinte: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, care pune la dispoziţia omenimei
atât de multe din forţele misterioase ale naturii, am putut face şi
eu această unealtă ce va procura credincioşilor din lumea întreagă
mângâierea de a auzi glasul Sfântului Părinte". — Rămăsese acelaş
suflet adânc şi sincer evlavios, care pentru cea dintâiu emisiune
radiotelegrafică, în 1895 alese textul evanghelic: „Gloria in excelsis
:
Deo et in terra pax hominibus bonae voluntatis".

Acum s'a odihnit şi el. Rămăşiţele-i pământeşti au fost petre
cute la locul de veşnică odihnă de peste o jumătate milion de ad
miratori, între cari şi Ducele Mussolini. Fie ca pilda vieţii Iui creş
tineşti, asemenea prestaţiilor lui ştiinţifice, să grăiască mereu lumii
de acum şi generaţiilor viitoarei
D N.
PARALELISM REVELATOR
Duşmanii lui Hristos şi ai Bisericei, ori unde ar fi ei, una sunt
în gândire şi simţire. Lucrează de acord; se copiază reciproc; în
vaţă unii din experienţele altora; ţin pas unii cu alţii. Chiar şi
de-ar fi între ei deosebiri de limbă şi de psihic, ori depărtări geo
grafice ca între Mexico şiSovletia. Pentru aceea însă, în furia dis
tructivă faţă de tot ce-i creştin, una sunt. Şi când s'ar părea că
schimbă macazul, să nu-i creadă nimeni: tot lupi sfâşietori rămân,
ori cât şi-ar schimba părul.
Tactica mai nouă a lui Stalln e cea cuprinsă în îndrumarea
dată tovarăşilor roşii cu privire la stârpirea religiei: Religia nu mai
este a se suprima violent, pe cale administrativă, ci printr'o cam
panie răbdarle şi tenace pe tărîm intelectual şi educativ. „De ce să
operăm cu violenţă, şi fără cuvenita delicateţă? Nu aşa se purcede"
zice dictatorul roşu. „Trebueşte lămurită cu răbdare tineretului
paguba ce i-o căşună prejudiţiile religioase; trebuesc propovăduite
tinerimei concepţiile materialiste, singurele concepţii ştiinţifice".
(Anttreltgioznik, Martie 1937, citat în Lettres de Rome, 15 Iunie 1937;.
Exact acelaş e şi calapodul Iui Cdrdenas, preşedintele Statelor
Unite Mexicane. Problema religioasă aci e privită şi tratată taman
ca în Sovietia. Se ţinteşte decreştinarea poporului. Dar cu metode mal
7*
4$2 CULTURA C R E Ş T I N A Nr. 6-7
„delicate" decât până acum. Unealta cea mai nimerită de pervertire a

conştiinţelor e socotită şi aici şcoala. Puternicii zilei nu resping a
Hmine, brutal, anumite pretenţii creştine, dar când e vorba de şcoala
socialistă ( = şcoală de stat), nu fac taină că „nu se schimbă nici
o virgulă din legea educaţiei atee şi se continuă cu obligarea co
piilor să parcurgă străzile cântând internaţionala, cu pumnul ridicat,
să deie onoruri steagului roşu şi negru al comunismului, în locul
steagului naţional". Aşa scrie corespondentul revistei Lettres de
Rome (Iulie), cu provocare la gazeta mexicană guvernamentală La
Semăna, (Nr. 93 a. c ) . Preşedintele partidului social-democrat, Diego
Arenas Quzman scrie, n gru pe alb, într'un editorial al ziarului său
El Hombre Libre (Nr. 927 din 15 Maiu o ) : „Precursorul Sovietelor
Mexicane se chimă: general de divizie Lazaro Cardenas.. (care)
lucrează cu abilitate la crearea unei ambianţe favorabile trecerii deia
regimul republican la dictatura sovietică".. Şi D. A. Guzmăn ştie
de ce scrie cum scrie.
Dealtfel Cardenas însuşi, la fel cu Staiin, nu lasă nici o în
doială asupfa planurilor sale păgâne, oricât le-ar învălui în haină
acceptabilă naivilor. Aşa, buneoară, în 13 Maiu c-, a trimis o circu
lară guvernatorilor tuturor statelor mexicane, în care stăruie de ei
să Intensifice opera educativă socialistă, dându-şi cu toţii toată si
linţa să facă părinţii să creadă că „această educaţie e cea mai po
trivită momentelor actuale". Spre care scop îi îndeamnă „să se
folosească de toate mijloace de persuasiune de cari dispun". Ideai
de atins: „să se efectueze integral programul guvernamental elaborat
pe răstimpul de şase ani ce sunt tocmai în curs". In capul părin
ţilor trebuie băgată convingerea că şcoala socialistă nu râvneşte
altceva decât „desvoltarea armonică a facultăţilor fizice, intelectuale
şl morale ale individului". Venind ia această şcoală, cu vremea
dânsul e sigur că se va ajunge la descotorosirea tuturor de bise
rică. ŞI aduce drept pildă „misiunile culturale făcute printre mult
dispreţuiţii „indios". „Indiosul — zice Cârdenes — merge la bise
rică pentrucă crede că află în ea deslegarea tuturor nevoilor şi a
tuturor năcazurilor sale. Când se va convinge însă că şcoala şi nu
biserica îi dă cheia soluţionării problemelor sale, va prefera şcoala
oricărei alte aşezări". (Excelsior, 18. 4 37).
Drept că se spune că se bucură de libertate şi şcoalele pri
vate ( = confesionale). Dar pentru aceea slujbaşii politici cari nu
Iau parte la manifestaţiile pentru şcoala socialistă sunt destituiţi;
împotriva părinţilor cari nu-şi trimit copiii la şcoalele de stat se
recurge la fel de fel de represalii; bisericile comunităţii cari nu
primesc şcoală socialistă sunt închise; în întreprinderile de stat se
d i de lucru numai părinţilor ce-şi trimit copiii la şcoala de stat şi
tinerilor cari ies din acea şcoală; In şcoalele socialiste se împăr

ţise de-ale gurii cu mare fast şi sgomot, silind prin foame copiii
săraci să umble la aceste scoale, ş. a.
Şi cu toate acestea poporul mexican urmează directivele tra
sate de Sf. Scaun şi nu-şi dă odraslele pe mâna celor ce vreau
să-i „fericească" cu şcoala ce li se îmbie atât de insistent şi Ispi
titor. Cele destăinuite de El Universal Grafice (31. 5. 37) In temelu
de date statistice oficioase, înseamnă un adevărat dezastru pentru
şcoala socialistă: Din cei 250000 copiii de şcoală din Districtul
Federal se înscriu anual 128000. Dar şi aceştia numai de formă.
Până la sfârşitul anului abia de rămân la şcoala statului 6000 de
elevi de şcoală primară. Şi asta în Districtul Federal. (Cf. Osser-
vatore Romano, 19—20. 7. 37)
Prin rezistenţa aceasta neînfrântă, la violenţe ca şi la sugestii
mieroase dar veninoase, se deosebeşte credinciosul din Mexico de
cel din Rusia. Şi piintr'asta va şi învinge cu mult mai repede, mai
decisiv şi mai strălucit de cum cred vrăşmaşii lui Hristos şi ai
Bisericii sale!
D. N.
ÎNSEMNĂRI
Nume magice
... Două sute de ani s'au Împlinit de când Blajul a ajuns

centrul vieţii bisericeşti şi şcolare a bisericii unite şi, pentru un
timp destul de îndelungat, al întregului românism.
Şcolile din Blaj, deschise la 18 Octomvrie 1754, au atras un
număr mare de elevi din toate părţile, putând fi cercetate de ori
şi cine, „nici o plată dela ucenici aşteptându-se", ba adăogându-se,
din grija blândului şi milostivului episcop P. P. Aron,, şi împărtă
şirea ucenicilor „din sfărămăturile mesei sale", fiind ţinuţi „cu pâne
şi la praznice cu fiertură şi unii şi cu haine şi cărţi", de unde s'a
născut frumosul obiceiu al „ţipăilor", care a dăinuit până în zilele
noastre.
Importanţa şcolilor din Blaj în viaţa poporului nostru a fost
foarte mare şi a fost recunoscută de toată lumea de bună credinţă.
Ioan Heliade Rădulescu, vizitându-le înainte de 1848, şi-a desco
perit capul înaintea lor cu evlavie, zicând: „De-alci a răsărit soa
rele Românilor!" Învăţatul C Moisil, când vorbeşte despre şcolile
din Blaj, i-se pare că „geniul vechei Rome" s'a sculat din mor
mântul său secular, spre a mai insufla odată coloniile lui Traian.
494 CDLTURA C R E Ş T I N A Nr. 6-7
Intr'adevăr numărul bărbaţilor Învăţaţi ieşiţi din Blaj a fost foarte

mare şi nu Încape nici o îndoială, că începutul şcoalel latiniste In
mişcarea literară se datoreşte şcolilor Blajului, în care se cuno
şteau cronicarii, in special se păstra încă din jumătatea I a seco
lului XVIII .Hronicul vechimii a Româno-Moldo-Vlahiii" lui D.
Cantemir. Iar acest început este mai vechiu de 1780, anul apariţiei
gramaticei lui S. Mlcu Klein şi Gh. Ştncai.
Încă la 1746 spunea Gherontte Cotarea şi împreună cu el pro
babil şi alţi blăjeni, că noi suntem „sânge adevărat a Râmlenilor,
cu cât strămoşii noştri în vremea împăratului Traian de acolo s'ar
fi trimis în părţile acestea". Dar neunirea ne-a slăbit, cum i a slă
bit şi pe Greci. „Era oarecând şi neamul românesc neam vestit şi
lăudat; iară acum fără de veste şi de toţi ocărât zace. Era oarecând
viteaz şi în răsboiu tare, iară acum fără putere şi mai fricos decât
alte neamuri. Era oarecând înţelept, iară acum înconjurat de norul
neştiinţei. Era de cinste, iară acum de toţi lăpădat. Poruncia oare
când şi Ardealului, iară acum nici ţării sale. ti slujea oarecând alte
neamuri, acum dânsul este batjocura acelora. Mai înainte era plin
de fapte bune, acum bogat de fapte rele. Mai înainte era minune
de se vedea cineva în ţeapă; iară acum toate furcile şi ţăpile nu
mai dânşii le străjuesc
Iată la aceasta sosi şi neamul românesc până acum; iară de
aici şl mai multe 1 se va ( = „ v o r " ) întâmpla, că de nu se va lăsa,
ca să se călăuzească de cei mai învăţaţi, ca şi Jidovii, ce pentru
necredinţa lor până a se băga în pământul ce li se făgăduise, pé
rira în pustie, nu va vedea pământul ce i s'au făgăduit, anume
împărăţia ceriului. „De aceasta să-ţi aduci aminte, o neam oare
când vestit!"...
... Mântuirea noastră din starea tristă în care ne găsiam când
se rostiau cuvintele duioase şi totuşi energice, pe care le-am citat,
ne-a adus-o, cum bine spune Gh. Cotorea, „călăuzirea venită dela
cei mai învăţaţi", între ei în rândul întâiu blajenll cu înalte pregă
tiri câştigate în cea mai mare parte la şcolile Apusului luminat, c a :
Gh. Şincai, P. Maior, Ioan Budai-Deleanu, S. Bărnuţiu ş. a., înălţa
rea prin cultură şi trezirea conştiinţei naţionale, care ne-a desrobit
mai întâi sufletul, pentru a ne pregăti şi desrobirea trupească şi
politică, care avea să vie după atâtea suferinţe şi nenumărate jertfe.
Rodul semlnfei aruncate la Blaj a fost libertatea noastră naţională.
De aceea recunoştinţa pentru Blaj şi şcolile lui va stărui veşnic în
sufletele noastre. Blajul, cu „Câmpia Libertăţii", sunt nume magice,
cari vor atrage totdeauna inimile noastre, aducându-ne aminte că
visul urât pe care l-am avut, nu se mai poate întoarce, că ce a
fost nu trebue, nu poate să mai fie. (Dr. N. Drăganu. Fragmente
din discursul rostit la bicentenarul Blajului).
Nostalgia R o m e i
Sunt mulţi la număr cei ce urăsc Roma s. Petre şi a urmaşilor

lui, cu tot ce-i doctrină şi morală creştină romană. Dar sunt destui
şi de aceia, In sufletul cărora se reaprind schintei pe cari nici spusa
trăirii de veacuri în rătăcire, de când ca ieşirea strămoşilor de sub
îngrijirea duhovnicească a Romei, nu ie-a putut stinge. Şi atunci se
destăinuie străvechi substraturi de simţire şi gândire catolică. Bule
tinul cotidian al cunoscutei Comission Permanente dea Directeurs de
Journaux Catholiques, într'un număr din vară, atrage atenţia cetito
rilor asupra ai or trei cazuri tipice din Danemarca zilelor noastre. E
vorba de trei personalităţi distinse ale bisericii luterane, cari na fac
taină din admiraţia ce o au faţă de Biserica Romei şi crezul ei.
1. Uaa din aceste personalităţi e poetul danez Helge Râde, mort
de curând, după ce din darw nist combatant a devenit duşman de
clarat al oricărei forme de materialism. Avea mulţi prieteni între
catolici, şi în deosebi era In termeni amicali cu pedagogul de r e
nume P. Breitung, călugăr jezuit, dedicat şi acesta cu trup cu suflet
combaterii evoluţionismului materialist, propagat de Brandes în Da
nemarca. »E greu de închipuit — scrie Rode — ce anevoios mi-a
fost drumul printre baricadele prejudiţiiior şi a ideilor fixe cu cari
Brandss şi şcoala sa mi-a Închis calea spre cele infinite şi veşnice*.
In operele sale poetice: «Printre pomii în verdeaţă* şi »Fiacăra vie«,
Helge Rode, trecând peste părerile luterane privitor la Preacurata,
scrie ca un catolic devotat Măriei: »N'om fi noi, oare, cu toţii, un
picuţ, catolici? Care e poetul carele să nu se simtă devotat Fecioa
rei Maria, Maicei lui Dumnezeu, acestei Maice gingaşe şi îndure
rate? Iubirea faţă de Maica lui Dumnezeu, n'a nobilitat ea inima
omului ?... Maria a făcut mat mult şi a fost mai puternică decât orice
regină a istoriei. Ave Mariai Aşa strigă cu miile cei ce ştiu că Maria
i-a ajutat, că Maria le-a şters lacrimile, le-a vindecat rănile, le-a lu
minat întunerecul din suflete, »Ave Maria*.
2. Pastorul Kaud Miilkr din lunkshoved, trecut şi el numai de
curând la cele veşnice, a dat şi el multe dovezi de simpatie faţă de
catolicism. Cerceta cu predilecţie ospiciile catolice, mai cu seamă
pe cei din Farumgaard, unde, regulat, asculta sf. liturghie, în g e
nunchi, delà început până la sfârşit. Seară de seară îşi făcea ragă-
ciuniie, tot în genunchi, in faţa Preasf. Sacrament] A primit multe
din învăţăturile catehismului roman, de cari luteranismui oficial nici
nu vrea să audă.
3. Alt exemplu: tânărul, dar cel mai popular poet danez de
azi, Kaj Munk, pastor luteran şi admirator declarat al crezului şi mo-
alei romane. A stârnit senzaţie cu cele scrise în »Iudandische Post*,
(15. 11. 36): »Am însoţit adesea, de mic copil, pe mamă-mare
496 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 6-7
când se ducea să se roage în bisericuţa catolică din Maribo şi acolo

m'am simţit şi eu aproape de Dumnezeu. Ca student, în vremea fu
riei răsboiului, m'am refugiat de multe ori în liniştea bisericii ca
tolice Stenosgade din Copenhaga, unde mă simţiam înălţat şi întărit
de suflul eternităţii. Respectul meu pentru Biserica Romei e mare
şi veneraţia mea pentru ideea ei universală e nelimitată*. Despre
pustiul din biserica al cărei slujitor este tocă, a scris în »N*tion»l-
tidende* rânduri sfâşietoare: »Şi ce rin s'ar întâmpla dacă Dane
marca astăzi s'ar face catolică? Poate că aci (în luteran sm) ne cre
dem mai liberi, tiindcă am renunţat la o parte a doctrinei catolice.
Dar cu această renunţare am pierdut multe avantagii. Nu m mai
spovedim păcatele la preoţi, dar n'am fost scăpaţi de datorinţa de a
le mărturisi laicilor. Nu mai avem solemnităţile iiturgiei catolice, dar
ne mulţumim cu o teologie rece şi literară. Nici mănăstirile, unde
se retrag oamenii când se lapida de lume, n'ar fi nici o paguba
pentru ţara noastră. Simţim lipsa lucrurilor mari, a decorului săr
bătoresc, a sintezei credinţii şi pietăţii.. Ne lipseşte misterul tran-
substanţiaţiei, şi mai ales Maica iui Dumnezeu, Maria! Ne lipseşte
liturghia pentru morţi şi o devoţiune care să ne iacă să ne simţim
în vecinătate cu ei. In democraţia noastră lipseşte aristocraţia Bise
ricii, care ţine treze şi dă impulsuri spirite!or*.
Cât va mai rămânea Kaj Munk în sânul luteranismului ? Nu se
ştie. Sunt insă mari şi întemeiate nădejdi că io curând va face şi
dânsul ca celebrul său compatriot, Jorgensen: va trece la catolicism,
unde-1 mână toate fibrele conştiinţei sale pe cât de bărbăteşti, pe
atât şi de delicată totodată, (dn).
*
P e r s o a n a u m a n ă Tn p e r i c o l
In 29—25 Iulie s'a ţinut, la Ciermond Ferrand, a XXIX *Săp

tămână Socială* a Franţei. Tema centrală a cercetînlor şi de»b,ue-
rilor a fost cea din titlu: Persoana umană în pericol. Şi tema ÎDSîşi
a făcut succesul deosebit al acestei »săptamânt«. Lumea începe a-şi
da seama că originea tuturor tulburărilor cari sgită viaţa modernă
de aci vine: dela falsa situaţie care s'a creat, îa complexul vieţii
integrale, persoanei omului, care este totuşi punctul central al uni
versului. — Tocmai din acest motiv, Sfântul Părinte însuşi, binecu
vântând lucrările atât de folositoare ale catolicilor francezi, a ţinut
să trimită prin secretarul său de Stat, Card. Paceili, o scrisoare (pu
blicată în »Osservatore Romano* din 17 Iulie 1937) plină de adâac
înţeles care fixează liniile mari ale doctrinei creştine privitor ;* a-
ceastă temă.
Mânecând dela constatarea că una din principalele cauze a rău-
lui de care suferă veacul nostru este «deplorabila confuzie de idei

şi de sisteme» în vârtejul cărora ne sbatem, scrisoarea continuă:
»Intr'adevjr, atacurile îndreptate împotriva inviolabilităţii persoanei
omului, pe care Creatorul, cu suverana sa înţelepciune, şi cu bu
nătatea sa infinită a onorat-o cu o demnitate incomparabilă, trebuiau
în chip necesar să nască desechilibrul, tulburarea, a cărei victime
vor ii în curând individul şi societatea. Poate că de pe vremea pă-
gânismului antic nu s'a mai văzut aşa conspiraţie vastă şi pericu
loasă. Deoparte Comunismul »desbracă pe om de libertate, principiul
spiritual al conduitei morale şi despoaie persoana umană de toată
demnitatea ei* cum spuae enciclica Divini Redemptoris; de altă patte
Ia numele unei adevărate déformât.uni a Statului »nu se ţine seamă
— sunt cuvintele enciclicei Mii brennender Sorge — că omul, ca
persoană, are drepturi pe csre le deţine dela Dumnezeu îasuşi şi
care trebue să i rămână faţa de colectivitate, neatinse de nici o în
cercare de a le nega, a le desfiinţa, ori şi măcar numai a le neglija.*
Se vede de aci ce importanţă leagă biserica de o justă nojiuee a
persoanei omului.
In continuare, scrisoarea comentează definiţia clasică dată de sf.
Toms, după care persoana este: rationalis naturae individua subslantia,
scoţând în evidenţă proeminenţa omului, rostul lui în univers şi che
marea iui la scop suprafiresc. Această misiune întreaga, omul trebue
să şi-o lucreze, din porunca firii, în societate. De a:eea fiind socie
tatea legea vieţii omeneşti, stă teza sf. Tom*: »banum commune
potius est bono privato, si sit eiusdem generis*. Dar, adauge scrisoarea:
»Dacă societatea ar încerca să înjosască demnitatea persoanei umane
refuzându-i, total ori în parte, drepturile pe care le are dela Dum
nezeu, s'ar abate dela scopul său şi în loc să edifice n'ar face decât
să distrugă*. Scrisoarea nu se coboară la precizarea în amănunte a
varietăţii, aproape infinite, a cazurilor şi Împrejurărilor vieţii, arătând
pentru fiecare limitele precise ale autorităţii sociale faţă de individ.
Principiile luminoase dste de biserică sunt suficiente pentru rezol
varea in concret a tuturor cazurilor practice. Pe deasupra, în afară de
doctrină, Biserica dă ua exemplu magnific de armonie intre viaţa
individuală şi cea socială. In timp ce recunoaşte şi respectă diferi
tele forme de organizare ale societăţii civile, precum şi autorităţile
legitim constituite, Biserica are, prin constituţia sa, ia episcopii săi,
şefi autorizaţi a guverna diferitele părţi din aceeaşi turmă unică a lui
Hristos; la fel numeroasele fa mila călugăreşti, îu cari totdeauna a
fost atât de fecunde, graţie iniţiativei personale a atâtor fii generoşi
ai ei, se bucură de o largă autonomie, având ca rezultat marea zi
dire a corpului lui Hristos. — Faţă de indivizi, Biserica, care a frânt
lanţurile sclaviei, a apărat şi protejat totdeauna libertatea şi demni-
tatea personală. Ea deţine secretul de a angaja iniţiativa particulară

a credincioşilor la cooperare pentu binele comun, gràbindu-se să
asocieze la efortul său apostolic colaborarea lor spontană, m i i ales
făcând apel la participarea lor In Acţiunea Catolică. Dacă, prin ur
mare, este adevărat că credincioşii trăiesc o viaţă socială atât de
intensă încât pot fi consideraţi membri ai aceluiaşi corp mistic al
cărui cap e Hristos; nu e mai puţin adevărat că în acest scop fie
care membru Îşi are funcţiunea sa specială, fiecare creştin fiind che
mat de Dumnezeu să-L urmeze în măsura şi în forma potrivită ca
pacităţii sale, calităţilor sale, condiţiunilor de viaţă particulare ale
sale...* (ap).
*
Situaţia r e l i g i o a s ă Tn G e r m a n i a
Conducătorii naţional-socialismului, formaţi la şcoala de calom
nie a lui Stirner şi Nietzsche, vreau să decreştineze radical poporul
german (in mare parte deja decreştinat de protestantismul raţio
nalist), impunându-i o religie nouă: păgâuismul rasei şi al sângelui.
Şi ca să-şi ajungă mai comod scopul, au pornit un răsboiu crâncen
Împotriva Bisericii catolice, singura piedecă serioasă ce le stă In
cale: au disolvat organizaţiile tineretului şi muncitorilor catolici; au
maltratat, ba chiar au ucis, p e unii dintre conducătorii acestora, ca
de ex. pe Klausener, Gerlich, Prob st şi alţii mulţi; au laicizat com
plet învăţământul de stat şi acum caută să sugrume şi pe cel con
fesional; au laicizat spitalele, orfelinatele, azilele, tribunalele etc. au
profanat şi continuă să profaneze altare, crucifixe, procesiuni ş. a. —
ta drumul lor de distrugere diabolică, mai furios s'au năpustit asupra
clerului, asupra acestui paradox viu, care atât pentru duşmani cât şi
pentru prieteni este o idee, o doctrină care merge, »un semn pus
Intru căderea şi scularea multora*. Asupra persecuţiei îndreptate
Împotriva acestuia ne vom opri puţintel In articolul de faţă.
Campania d e discreditare a clerului a început la câteva luni
după «cucerirea puterii*. Era suficient ca un preot să critice prin
cipiile păgâne ale naţionai-sociaiismului, pentrucă numai decât să
fie greu amendat şi aruncat in puşcărie. Doară e cunoscut cazul
Mgr-ului Leffers, care a fost condamnat Ia 18 luni puşcărie grea
pentrucă a criticat ideile neopăgâne din »Mitul veacului XX* ; cazul
Păr. Petru Thelen, amendat cu 600 mărci pentrucă a făcut aluzie —
într'o predică — la educaţia anticreştină a tineretului hitlerist; a
Păr. iezuit Speicker, etc. etc. (A se vedea mai multe în »Wozu die-
ser Kiostersturm» de Dr. Fidelis Gûnther, Ed. Verhaag, Oldenzaal,
Olanda). Mulţi superiori de ordine religioase au fost acuzaţi d e ne
reguli financiare etc. etc. (»La Vie Intellectuelle*, 25 Mai 1935).
Nr. 6-7 COLTDRft CREŞTINA 499
Persecuţia împotriva clerului catolic a luat un nou avânt

anul acesta. Drept ripostă la enciclica *Mlt brennendtr Sorge*, neo-
adoratorii lui Wotan şi Frigga, au înscenat împotriva clerului catolic
un vast proces de moravuri: o mie de preoţi au fost târîţi în faţa
judecătorilor şi acuzaţi de atentat la moravuri. Un ex.: Un preot
venerabil dintr'un orăşel din Germania sudică e invitat de către doi
tineri primcomunianţi să se fotografieze în mijlocul lor. Preotul nu-i
refuză şi se fotografiază cu mâinile lăsate pe umerii copiiilor, ca un
simbol de binecuvântare. Un hiperzelos hitlerist pune mâna pe fo
tografie şi o trimite unui ziar care o publică însoţită de aluzii mur
dare la adresa preotului. Bietul preot, stimat de o regiune întreagă,
e acuzat de atentat la moravuri şi dus în faţa judecătorilor, care
afiându-1 nevinovat, 11 achită. Ziarul cu pricina e condamnat să pu
blice achitarea şi o şi publică, dar în caractere minuscule şi Într'un
colţ ferit ca să scape de ochii cititorilor. Hitleriştii şi-au ajuns
scopul: preotul, şi prin el Biserica, a fost stropită cu noroi. (Vezi
mai multe în Nationalzeitung din (Basel 24 Mai 1937).
Odiosul proces înscenat împotriva clerului n'a ajuns la sfârşitul
dorit de hitlerişti. Rezultatele date de o anchetă oficială riguroasă,
condusă de ierarhia eclesiastică în diferitele dieceze ale Germaniei
şi citite într'o declaraţie de protestare de pe toate amvoanele din
Întreg cuprinsul Rdchuiui, In ziua de 6 Iunie 1937, spun cu totul
altceva. După această declaraţie din 21.461 (douăzeci şi una mii
patru sute şasezeci şi unu) preoţi seculari, numai 21 (douăzeci şi
unu) au fost declaraţi culpabili, iar din 4.174 (patru mii una sută
şaptezeci şi patru) călugări numai 1 (unul) a fost declarat culpabil.
In total: 22 (douăzeci şi doi) culpabili. Până la numărul rotund de
1000 iscodit de hitlerişti, mai va mult, foarte multl (Cf. Études
20. VI. 37).
Această nouă ofensivă de noroi, deschisă Împotriva slujitorilor
altarului, a stârnit, In inimile catolicilor de pe întreg rotogolul pă
mântului, o indignare dintre cele mai vii şi căreia arhiepiscopul-
cardinal Mundelein delà Chicago i-a dat expresie într'un discurs
adresat preoţilor şi credincioşilor săi. Guvernul din Berlin a cerut
Vaticanului blamarea cardinalului, dar fără succes.
Necăjit de insuccesul avut la Vatican, Berlinul a ţinut să răs
pundă el cardinalului prin gura Doctorului Gôbbels. Şi a şi răspuns
aşa cum numai o minte stricata poate răspunde, căci dupăcum bine
observă Robert d'Harcourt, în excelenta revistă: » Études* (din 20
Iunie 1937), nu s'a aflat nici un ziar francez şi nici strein care s i
reproducă «răspunsul hitlerist*. Sforăelile Iui Gôbbels au depăşit
de data aceasta binişor limitele abjecţiei şi de aceea desonorează
nu numai un om de guvern, ci cred, şi pe cel din urmă demagog
de stradă. Şi trebue să în crestăm aci că in timp ce Gobbeis calom

nia catolicismul şi profana undele eterice, preşedintele Austriei, Dr.
Miklas şi cancelarul Dr. Schuschnigg, urmau foarte reculeşi şi cu
multă pietate procesiunea cu preasf. Sacrament.
Calomniaţi şi molestaţi, în fel şi formă, catolicii germani, de
parte de a se lăsa iatimidîţi de » crucile îacârligate», reacţionează
foarte viguros: bisericile sunt ticsite, uneori chiar şi în ziie de lucru;
confesionalele asaltate; asaltată cu multă fervoare şi masa de cumi
necare. EocicHcele papale şi scrisorile pastorale se vând cu o tre
cere ne ma! pomeaitS. Tineretul sa smulge tot mai numeros din
braţele naţional-sociaiisrnului şi revine cu un elan până aci necuno
scut în sânul asociaţiilor catolice. Procesiunile eutharistice din acest
an au fost mai numeros urmate decât ori şi când. Episcopii şi
preoţii n'au fost nici când înconjuraţi cu mai mult respect, iar cei
25 milioane germani catolici nu s'au simţit nici când mai tare legaţi
de Sfântul Scaun ca şi acum.
Naţional-socialismul a jurat moartea Bisericii Catolice cel puţin
pe teritorul Reichului. Să ştie însă că aşa ceva nu-i va reuşi, căci
după cum spunea marele Bossuet (Discours sur l'Hist. Univ.): Bise
rica a fost mult atacata, a trecut prin multe crize dureroase şi a
întâlnit in calea sa cele mai teribile obstacole, dar >nici idolatria şi
impietatea care o înconjurau de toate părţile, nici tiranii care au
persecutat-o, nici ereticii şi necredincioşii cari au căutat s'o corumpă,
nici iaşii care au trădat o, nici sectanţii nedemni care au desonorat-o
prin crimele lor, nici, in sfârşit, lungimea de timp care singură e
suficientă pentru a dobori toate lucrurile omeneşti, n'au fost nici
odată capabile de a o stânge, şi nici baremi de a o altera., Mâna
lui Dumnezeu o susţine !« {Ioan Vultur).
Duhul minciunii
Societatea de azi suferă de o boală cumplită: de boala min
ciunii. Se minţeşte cu neruşinare sus şi jos, în cercurile zise cultu-
rale-ştiinţifice şi în rândurile prostimei, aşa că minciuna a devenit
o mare putere a zilelor noastre Ca atare face ravagii înfiorătoare
şi dă de gândit tuturor celor ce mai ştiu cugeta drept şi creşti
neşte. Săptămânalul „The Advocate" din Melbourne, ocupându-se
de această molimă modernă, scrie îngândurat:
„Febra socială şi haosul moral, cari clatină temeliile culturii
de azi, îşi au pricina mai ales în duhul minciunii, care a otrăvit
sufletul omului modern şi astfel 1-a făcut incapabil să înţeleagă
realităţile vieţii. Sigur că e o pedeapsă pentru ereziile vremii —
adecă pentru concepţia greşită privitor la realităţile spirituale —
faptul că simţul pentru adevăr e tot mai tâmpit, nu numai pe tă-
rîmul religios-moral, ci şi pe cel social, economic şi politic. Chiar

şi în artă dăm peste o lentă decadenţă a ideii frumosului, în vreme
ce mişcări excentrice ce speculează sentimentele şi sensualitatea se
răspândesc tot mai mult. Acest element negativ, refractar spiritului,
această minciună atotstàpânitoare în sufletul omuiui, pătrunde ase-
meoea veninuiui, în toate ramificaţiile vieţii, sapă şi dărîmă tot ce-i
demnitate şi nobleţă şi aruncă omenimea din nou în val-vârtejul
barbariei.-. Minciuna a rămas suverana culturii zilelor noastre şi
omul nu va putea să scape de sub călcâiul ei, câtă vreme nu va
recâştiga simţul pentru valorile vitale într'adevăr esenţiale... Min
ciuna nu poate clădi niciodată cultură soiidă, reală".
De acest duh fatal ne isbim mereu şi pe meleagurile noastre.
E atât de lăţită împărăţia Iui şi i-se închină atât de mulţi! (dn).
*
Urcuş anevoios
Drumul ce duce spre giorioia iui Bcraini, spre clastea altare
lor, e drumul cel mai greu. Atât în viaţa, când se formează, cu sfor
ţări uriaşe, aproape totdeauna tăinuite, personalitatea Sfântului; cât
şi după moarte, când e vorba ca Biserica să treacă pe cineva în
rândul biruitorilor eroici pe planul culmilor spiritualităţii evanghe
lice. Sunt exasperant de multe „preambulele" canonizării cu inves
tigaţiile, procesele, jurămintele, dovezile neîndoelnice din punct de
vedere ştiinţific, replicele temutului „Diabolus Rotae", şi ce
lelalte toate câte le cere Dreptul Canonic, strict — mai strict ca
oricând — observat în atari împrejurări.
Un umil rob al Domnului, fer. Salvatore da Horla, frate laic,
franciscan, mort la 1567 în Cagliari, a trecut şi în faţa oamenilor
barierile ce i-au fost puse în cale de prevederi ce vreau să eschidă
până şi umbra îndoielii. Urmându-se rânduelile canonice, în 27
Iunie c , la Castel Gandolfo, în faţa Vicarului Domnului şi a unei
strălucite asistenţe de înalţi demnitari bisericeşti şi mireni, s'a cetit
şi a fost promulgat Decretul de aprobare alor două minuni, câte pre
tinde Dreptul canonic pentrucă după minunile dovedite, ce au dus
la beatificare, să se purceadă la canonizare.
Minunile pomenite în decretul de mai sus, sunt următoarele:
Mario Piras, un băiat de zece ani, a fost atins în 30 Septem
vrie 1931, de meningită basilară tuberculară mortală. După judecata
medicilor întruniţi în consult medical, moartea avea să intervină
inevitabil, cel mai târziu la 24 Septemvrie al acelui an. Părinţii
băiatului însă, şi cu prietenii casei, au recurs la ajutorul Fericitului
şi după rugăciuni fierbinţi, au uns corpul muribundului cu oleiu din
candela ce ardea la altarul fer. Salvatore. Băiatul a fost cuprins
numaidecât — a s t a era în ziua sorocită morţii — de un somn adânc.
Nr. 6-7 CULTURA CREŞTINĂ 502
A doua zi, In zorii zilei, vine medicul şi, spre stupefiarea lui, nu
poate constata decât perfecta Insănătoşare a tânărului Mario.
A doua minune: Aurora Secchi, spre sfârşitul lui Aprilie 1933,
s-a îmbolnăvit mortal de scarlatină cu complicaţii de meningită şi
poliartrită. Pe la ora 8 seara, în 3 Maiu, copila era în cele din
urmă. Medicii nu mai credeau în nici o îmbunătăţire. Dar nu aşa
părinţii. Aceştia aprind o făclie de ceară în faţa icoanei Fericitului
iau oleiu din candela ce ardea înaintea acelei icoane, ung copila
cu acel uleiu şi recitează rugăciunile ce ştiu. — După câteva ore
Aurora lor dragă era scăpată de orice urmă de boală. Medicul cu
rant şi experţii ce au studiat cazul n'au decât un răspuns: stăm în
faţa a ceeace nu se poate numi decât miracol.
După ce ştiinţa şi-a spus cuvântul său, Roma a grăit şi ea.
Fireşte, spunând cuvântul credinţei, (dn).
*
D r u m u l medicinal
La marile congrese medicale dela Viena, vestitul chirurg, prof.
Saaerbruck a descris, în linii mari, evoluţia medicinii în cadrele
generale ale istoriei spiritului uman, dela 1800 încoace. Reţinem,
în rezumat (după „Schonere Zukunft" din 11 Iulie) constatările de
încheere ale marelui savant:
„Prin aflarea pretinsei posibilităţi de a calcula toate fenome
nele, ştiinţa a ajuns o mare putere. Ea Insă n'a fost susţinută de
puterea creatoare a unei concepţii de viaţă, n'a fost răzlmată pe
recunoaşterea religioasă a Eternului. De aceea toate puterile vii
eliberate prin ştiinţă s'au înecat în mlaştinile dubiului, ale îndoielii.
Astăzi ştim, că pentru înţelegerea vieţii nu ajung categoriile de
cauză şi efect. Fizica a înţeles, că icoana lumii zugrăvită de ea
este numai o secţiune, o făşie a naturii adevărate, lntr'asta, crea
torii medlclnel moderne, care se orientează spre ştiinţele natu
rale, nu au văzut nici o devalvare a metodelor naturaliste. Numai
aplicarea lor a fost circumscrisă mai precis. „Criza medicinel" este
numai o urmare a concepţiei eronate, că ştiinţele naturale şi-au
pierdut valoarea, pe când în realitate ele n'au fost decât aşezate
la loc nepotrivit, adică la clarificarea tainelor vieţii. Lucru, la
care ele nu erau chiemate. Vorba înţeleaptă a marelui Paracelsus:
„Trebue să-ţi cunoşti ţara, să-ţi cunoşti oamenii; dau trebue să ştii
şi arta doctorească, altfel eşti un duşman al poporului", se adeve
reşte din nou in zilele noastre. Drumul medicinii In viitor va fi o
sinteză a cercetărilor, cu adevărat ştiinţifice, în domeniul naturii şi
a unei concepţii de viaţă clădită pe umilinţă şl pe admiraţie în faţa
Eternului", (op).
Nr. 6-? CULTURA CREŞTINA 50â
Deficienţa e x t r e m e l o r
Revista vieneză „Kultur und Politik" aduce, în numărul său pe

Iulie, un remarcabil articol asupra acestei teme, scris de Ernst
Lindt. Pentru a arăta, că massele se lapădă de radicalism autorul
spicueşte, câteva fapte simptomatice recente:
„In aceeaşi zi, in care socialdemocratul Léon Blum a fost n e
voit să-şi recunoască falimentul, a căzut înfrânt şi opozantul său,
fascistul Doriot. Ochiul cunoscător şi sceptic al francezului se fe
reşte, aproape ofensat, de culorile stridente. In alegerile olandeze
şi belgiene a biruit cu uşurinţă principiul conservativ şi gălăgia
propagandei turbulente nu a făcut nici o impresie. In ultimele ale
geri la Camera Comunelor engleze au fost înfrânte iluziile exage
rate ale partidului muncitoresc şi s'au validitat relativ bine candi
daţii conservatori. In acelaşi timp s'a consumat In Rusia tragedia
sângeroasă a celei mai Inumane economii planificate şi a apărut
sub reflectorul istoriei procesul de descompunere a unui stat siluit
de teorii rigide ca nişte cadavre. Nu se poate constata ce forţe con
trare se agită, sub aparenţe prea docile, împotriva totalitarismului
In statele cârmuite dictatorial. Se poate însă ghici. In tot cazul,
mişcarea agitată, în z'gzag, a politicii externe germane este dovada
unei nervosităţi vădite a garniturei Fiihrerului. — Totodată însă,
biruinţa forţelor conservative în statele nordice, falimentul şerpuitor
al socialismului francez, convulsiunile isterice ale Rusiei, sunt înto
vărăşite de o totală incapacitate de adaptare a liberalismul econo
mic... Extremele, liberalismul şt economia planificata cu toate nuan
ţele lor, ameninţă, In acelaş timp, şi pacea lumii, fiindcă vreau să-şi
tăinuiască înfrângerea chiar şi înaintea lor însăşi.. Liberalismul şi
economia planificată sunt sisteme opuse numai In materie econo
mică, nu sunt Insă categorii spirituale şi morale opuse. Au o trăsătură
comună: răsvrătirea Împotriva principiilor de ordine organică, sin
gurele care au puterea de a reglementa logic, adică după o poruncă
superioară, raporturile, azi ieşite din ogaşii, dintre stat, societate şi
individ."
De incheere, autorul ajunge la concluzia, că înfrângerea ex
tremelor este, în realitate, falimentul egoismului, indiferent că el se
razimă pe elemente de voinţă democratică ori dictorială. Nu se
poate spera salvarea culturii europene dela nici un fel de compro
mis al extremelor. „Un egoism poate fi adaus la alt egoism" şi
nimic mai mult. Răul provocat de egoism nu poate fi vindecat d e
cât prin leacul său firesc: solidarism. Solidarismul organic, aşa cum
se desprinde el din principiile sociale ale creştinismului, (o).
*
Forţă r e a l ă
Prof. univ. Battifol d d a LUie a făcut un an de studii asupra

catolicismului în Statele Unite, Despre c d e consistate la faţa locului
şi cercetând totul cu minuţiozitate şi s e r i o s , a conferenţiat în vara
aceasta ia Lille Din cele spuse de numitul prof. universitar reiese
câ, îa Americi de Nord, catolicismul e o forţă într'adevăr reală şi
impunătoare sub toate raporturile.
Numerice astăzi catolicismul nordamerican stă aşa: 21 milioane,
faţă de 126 milioane necatolici. Cea mai mare parte a acestora din
urmă însă trăiesc inafară de orice practică religioasă, * şa că cele 21
milioane catolici au în faţă cam 65 milioane de creştini ce se măr
turisesc de atari. Dar, dacă-i vorba de trăirea religiei mărturisite Ia
matricola parohială şi la ofiţerul stării civile, trebue scăzut mult şi
numărul acestora. Şi atunci ajungem la, aproximativ, 24 milioane
protestanţi împărţiţi în mai bine de 200 diverse confesiuni (meto-
dişti, luterani, presbiteriani, episcopalieni, anglicani, ş. a.).
Faţă de aceştia catolicii în majoritate absolută sunt practicanţi*
Din zece persoane ce iau parte la sfintele slujbe bisericeşti se poate
afirma câ 9 sunt catolici şi 1 protestant.
De altfel aşa au fost dela început. Acesta-i tâlcul progresului
neîntrerupt al catolicismului în acele părţi de lume. in 1916 erau 15
milioane; lo 1925 d e j a 18 milioane. Şi asta In ciuda unor piedeci
redutabile, cum sunt: individualismul exagerat, atmosfera de prospe
ritate, euforia specific americană, furia concubinajului devenit un fel
de industrie, metodele ultraliberale de educaţie şi altele. Se va zice:
Catolicismul s'a acomodat împrejurărilor, mai lăsând din rigiditatea
doctrinei şi practicei religioase. — Nimic mai fals, şi ar fi o calumnie
să se creadă aşa ceva. Obiceiurile pământului n'au adus nici o al
terare doctrinei şi eticei creştine catolice. Prof. Battifol susţine cu
tărie că 90 la sută din catolicii nordamericani sunt creştini practi
canţi. Dovada adâncimii şi seriozităţii simţământului religios în mul
ţimile credincioşilor o face şi faptul numărului mare al vocaţiunilor
preoţeşti şi călugăreşti: 20.000 preoţi de mir şi călugări, şi 100000
călugăriţe, dintre cari 75.000 în învăţământ. Lucru cu atât mai de
admirat, cu cât se ştie cât de departe s'a ajuns mai ales cu »emanci-
paţia« femeii în America de Nord.
încheierea la care se opreşte prof. Battifol: Ia Statele-Unite
templele sectare se tot golesc, bisericile catolice sunt tot mai pline.
Paralel cu aceasta influinţa catolicismului e tot mai resimţită pe
toate tărâmurile vieţii în patria lui Washington, (dn).
#
Nr. 6-7 CULTURA CREŞTINA 50$
Idoli ce s e clatină.
La Paris, In editura Albin Michel, a apărut o lucrare a vesti

tului fizician Louis de Broglie: Matière et lumière (Materie şi lu
mină). Ocupându-se de această lucrare In „La Croix" (27. 6. 37),
I. A. Marchand reliefează Împrejurarea că noua operă a lui de
Broglie e o invitare la modestie pentru crainicii exaltaţi ai unui
cult exagerat faţă de ştiinţele naturale. Semidocţii, cari te omor cu
provocările la imutabllele teze ale fizicei şi ale tuturor ştiinţelor
naturale, pot învăţa din lucrarea menţionată că, aproape toate des
coperirile ştiinţei, nu sunt altceva decât simple apropieri de adevăr,
aproximaţii, ipoteze provizorii, ce sunt date peste cap, ori reduse
la categoria de probleme dubii, mai după fiecare pas nou ce-1 face
ştiinţa. Fiecare nouă descoperire pe tărlmul ştiinţelor naturale nu
face decât să lărgească cercul necunoscutului. De Broglie însuşi
scrie: „Spiritul omului, de câte ori numai a isbutit, cu preţul unor
mari sforţări, să descifreze vre-o pagină din cartea naturii, totdea
una a trebuit să bage de seamă imediat, cu cât mai greu îi va fi
acum să descifreze pagina următoare".
Lipsa de soliditate a ipotezelor ştiinţifice s'a dovedit, între
altele, pe terenul biologiei, unde studiile prof. Tissot asupra tezelor
privitoare la baccilul Koch — teze socotite inatacabile, — le-au
clătinat din temelii. Şi faptul că astăzi atâţia savanţi se reîntorc
la teoria atomistlcă a lui Democrit şi Lucretius, ori la concepţia lu-
minei imateriale, ce alta dovedeşte decât iarăşi labilitatea tezelor
afişate pân'aci de ştiinţele naturale. Chiar şi tendinţa spre simpli
ficare a ştiinţelor naturale de azi, duce la aceeaş încheiere. De
Broglie lămureşte şi această lăture a chestiunii. Ca să aibă apoi,
la locul său, o punere la punct a exagerării în aprecierea civilisa-
ţiei materiale.
«Primejdia unei civillsaţii materiale prea desvoltate — aşa
scrie dânsul — trebuie luată foarte în serios, pentrucă stăm în faţa
unei tulburări a echilibrului dintre viaţa spirituală şi cea materială.
Fără de cultivarea a ceeace este nobil în ordinea spirituală, este
tică şi morală, civilizaţia, oricât de perfectă ar fi ea în amănuntele
sale materiale, va trebui să devină o formă complicată de barba
rie... Nu toate aplicările ştiinţei naturale sunt binefăcătoare şi nici
nu-i sigur chiar de fel că desvoltarea ei va asigura progresul ome
nire), pentrucă acest progres atârnă, fără îndoială, cu mult mai
mult de înălţarea morală a omului decât de condiţiile materiale ale
vieţii sale". — Ceeace atâţia dintre cei ce umblă să fericească
omenimea — vorba vine — nu vreau să înţeleagă (dn).
8
Biblioteca V a t i c a n u l u i
Un imens atelier al ştiinţei: asta-i biblioteca vaticană. A fost

întemeiată la 1417, de Martin V, Pontificele Roman. Şi a fost m e
reu îmbogăţită şi de Papii ce an urmat. Aşa se face că astăzi n u
mără peste 55000 manuscrise, cam 500.000 volume tipărite şi
vre-o 7000 Incunabule, încât, după cum scrie „Schonere Zukunft"
(25. 7. 37) bogăţia sa în isvoareie de mâna întâiu şi în manuscrisele de
valoare e fără seamăn. Aici a lucrat şi a adunat material pentru Istoria
Papilor, istoricul Leop. v. Ranke; aici a studiat Istoria veche!
Rome savantul Mommsen; aici a strîns celebrul L. v. Pastor mate
rialul monumentalei sale Istorii a Papilor. Fără de comorile biblio
tecii vaticane o sumedenie de opere epocale, ce privesc istoria spi
ritualităţii şi a politicei apusene, n'ar fi văzut lumina niciodată.
Cu toate acestea biblioteca Vaticanului nu-i un „Muzeu al
cărţii". O seamă de îmbunătăţiri şi modernizări, atât în ce-i pri
veşte aranjamentul arhitectonic cât şi cel strict de bibliotecă, o fac
să fie în fruntea aşezămintelor de acest soiu. A fost o întreprin
dere de proporţii şi dificultăţi uriaşe pregătirea unor cataloage com
plete, făcute după puncte de vedere unitare. Sub cei din urmă 4
Papi numărul acestor cataloage a crescut cu 18 volume; actual-
minte se lucrează de sârg la alte 14 atari volume. Şi totuşi bogă
ţia bibliotecii vaticane e departe de a fi deplin catalogată! — Pen
tru orientarea în mulţimea incunabalelor e în curs un catalog spe
cial, pe care-1 va face bibliotecarul Thomas Accurti. Vestita „Bi
bliotecă Palatină" din Heidelberg, dăruită lui Gregoriu XV, la 1623,
de Maximilian al Bavariei, îşi are catalogul său separat, încă de
pe vremea Iui Leo XIII.
Graţie sugestiilor Pontificelui bibliotecar, care-i actualul Sf.
Părinte, biblioteca vaticană e deja aranjată în aşa fel, încât poate
face schimb cu celelalte mari biblioteci ale lumii. Ajutoarele date
de institutul Carnegie au venit tocmai bine lucrărilor de moderni
zare a bibliotecii. La care loc trebuie pomenit şi răposatul cardi
nal Franz Ehrle S. J., care şi-a câştigat merite nepieritoare cu multi
plicarea atâtor manuscrise şi codici rari, pe calea fotografiei. —
Roma papală e uriaşă sub toate raporturile. Şi înfăptuirile ei, ori de
ce natură ar fi, sunt de folos omenimii întregi, (dn).
C R O N I C I
Episcopia o r t o d o x ă a rate de episcopia bisericii unite, pe
Maramureşului care constituţia o declară biserică na
Biserica ortodoxă a obţinut, în forme ţională. Descoperind aceste lucruri, gu
cu totul neobişnuite, o nouă episcopie. vernul ar fi fost nevoit să spună, în
A obţinut-o printr'un simplu jurnal al acelaş timp, că singurul rost al epi
consiliului de miniştri, pregătit tn taină, scopiei ortodoxe a Maramureşului este
cum se pregătesc de obiceiu marile lo ofensiva necruţătoare împotriva bise-
vituri, deşi Legea de organizare a bi ricit unite, care nicăiri nu dispune de
sericii ortodoxe {art, 3) şi Legea pentru masse atât de compacte de credincioşi
regimul general al cultelor spun lim ca în regiunile peste care se va întinde
pede şi categoric că, nu numai înfiin juiisdicţia nouei episcopii Prezentând
ţarea episcopiilor noi, ci şi schimbarea deci parlamentului un astfel de proect
numirilor şi modificarea întinderii epi de lege, guvernul ar ft fost pus tn si
scopiilor existente, se ţine exclusiv de tuaţia de-a descoperi unul din elemen
competinţa corpurilor legiuitoare. O e- tele esenţiale ale politicii religioase a
piscopie nouă poate fi înfiinţată deci partidului liberal : desfiinţarea bisericii
numai prin lege. Ori, votarea unei legi române unite. Probabil, guvernul d. G.
înseamnă discuţie publică şi înseamnă Tătărescu n'a găsit oportună afişarea
cunoaşterea în toate amănuntele a mo publică şi brutală a acestui ideal po
tivelor care reclamă înfiinţarea unei litic, pe care noi il cunoaştem de mult
instituţiuni atât de importante. Se pare dintr'o infinită serie de măsuri con
însă că guvernul a urmărit evitarea crete, şi de aceea a procedat cum a
chiar a acestor discuţii şi de-aceea a procedat, călcând tn picioare şi legea
recurs la mi (locul atât de comod şi de de organizare a bisericii ortodoxe vo
simplu al unui jurnal al Consiliului de tată de guvernul lui I. 1. C. Brătianu
miniştri, care — mijloc — constituie o şi pe aceea a regimului general al
cinică sfidare a legilor tn vigoare. cultelor votată de guvernul lut Vtntilă
Brătianu.
Supunând desbaterilor corpurilor le
giuitoare un proiect de lege pentru Pe noi nu ne interesează felul cum
înfiinţarea episcopiei ortodoxe a Ma se organizează alte biserici din cupi in
ramureşului, guvernul d. O. Tătărescu sul României. Fiecare este liberă să-şi
ar fi nevoit să o spună deschis şi fără creieze instituţiile şi organele de care
putinţa nici unei răstălmăciri, că noua crede că are nevoie pentru o mai bună
episcopie nu e reclamată nici de nu păstorire a credincioşilor ei. Prin ur
mărul credincioşilor ortodocşi, nici de mare şi biserica ortodoxă are complecta
nevoile lor sufleteşti, nici de apărarea libertate de-a înfiinţa atâtea episcopii
unor superioare interese naţionale; pen câte socoteşte că-i sunt necesare. Ne
trucă numărul credincioşilor ortodocşi cesare pentru credincioşii ei, nu pentru
din aceste părţi ale ţării e atât de mic, credincioşii altor biserici. Episcopia
încât abia ar putea justifica înfiinţa Maramureşului însă nu a fost înfiin
rea unui simplu protopopiat, iar inte ţată pentru ortodocşi, al căror număr
resele naţionale sunt foarte bine apă e acolo disparent, ci a fost înfiinţată
8*
508 CULTURA C R E Ş T A l N Nr. 6-7
pentru românii uniţi, cari îşi au o nilor, să binevoiască a da un pic de

episcopie proprie. înfiinţarea ei con linişte, in ordine şi pace, lumii tulbu
stituie deci o provocare la luptă O rate şi răvăşite; tuturor neamurilor c o
luptă pe care vom purta-o cu toate pleşite de tristeţea zilei de azi şi în-
riscurile pentru vieaţa de stat şi na giijorate pentru cea de mâine. Linişte,
ţională, fatal legate de ea, şi cu su care va reveni prin întoarcerea la dru
prema încordare a energiilor noastre. murile drepte, adecă prin recunoaşte
Biserica română unită care a biruit, rea suveranităţii Lui divine, prin supu
abia la câteva decenii după întemeie nere Ia legile lui sfinte, prin practicarea
rea ei, coaliţia caluină-luterană-sâr justiţiei şi a unei iubiri tot mai largi
bească, va birui şi coaliţia ortodoxă- faţă de cei oropsiţi şi, pentru aceasta,
liberală. A protesta împotriva nouei cei cari sufăr mai mult*.
provocări ni se pare nutil, precum Trebue să ne rugăm, a continuat
imutil ni-se pare a protesta şi împo Papa, pentru sfinţirea sufletelor; pentru
triva faptului că guvernul ţării, al ţării preoţii cari au misiunea de a sfinţi su
întregi nu numai a părţii ortodoxe a fletele; şi, în urmă, pentru el, Părintele
ei, foloseşte publice şi autoritatea de tuturor, „a cărui răspundere este atât
care dispune şi foloseşte banii statului de mare şi darea socotelilor atât d e
pentru deslănţuirea, în apropierea fron apropiată". — Care suflet de creştin
tierei, a unei lupte fatricide, care poate nu va da ascultare acestui sfânt şi
deveni fatală. Noi n'am dorit această duios îndemn părintesc?!
luptă şi n'am provocat-o; ea ne este
impusă şi de-aceea nu avem şi nu vom A t e i s m u l rassist şi ateis
avea nici o răspundere nici pentru m u l bolşevic
lupta însaş, nici pentru urmările ei.
In ultima analiză, una sunt. La apa
Răspunderea întreagă este a guvernu renţă numai se combat. Fondul e ace
lui, şi numai a lui. laşi. >Extremele s e atinge. A arătat
„Cultura Creştină"acest lucru, foarte lămurit, şi Sfântul
Părinte, care a condamnat deopotrivă
Unum necessarîum cele două extreme: bolşevismul şi hi-
Duminecă, în 11 Iulie, au fost tlerismul.
serbări grandioase la Lisieux. S'a Ultimele evenimente din Germania
consacrat, de către trimisul special al nu fac decât să confirme dreptatea a-
Sf. Părinte, Card. Pacelli, noua cate cestui punct de vedere. Totalitarismul
drală monumentală închinată sfintei naţiona l-socialist a păşit p e faţă cu
Tereza. Mulţimilor adunate, câteva sute pretenţia lui de a fi o concepţie de
de mii, Papa l e - a trimis, prin radio, viaţă exclusivă, singura religie a ger
binecuvântările sale şi le-a legat de su manului. D e aici lupta, acum deschisă
flet datoria cea mai imperioasă a cea dusă în prim rând împotriva catolicis
sului de faţă: datoria de a ne ruga mului, ca cea mai organizata confesiune
neîncetat. E s i e datoria „cea mai nece religioasă; dar şi împotriva protestan
sară" aceasta, fiindcă — a spus Sf. Pă tismului. E voi ba acum nu de un con
rinte — necazurile şi primejdiile care flict al Bisericii cu Statul, ci de încer
ne ameninţă sunt atât de numeroase, carea făţişă de a scoate pe Hristos din
tncât ne fac s ă ne gândim mai mult al treilea Reich. In logica hitleristă,
decât oricând la vorbele Mântuitorului: anume — cum se poate vedea şi în
Se cade pururea a s e ruga şi a nu în >Mein Kampf< — desbinarea confesio
ceta. Să ne rugăm deci, iubiţi fii: ore- nală este una din pricinile pentru care
mus, oremus"... Să rugăm p e divinul Germanii nu au ajuns stăpânii lumii.
Creator, Stăpânul suveran al cerului şi A c e s t rău trebue, deci, înlăturat. Toţi
al pământului, al popoarelor şi naţiu germanii s i aibă o singură religie,
pusă pe deactregul in serviciul rassei. Ateismul modern tăgăduieşte total pe

Creştinismul cu principiile lui spiritua Dumnezeu; catolicismul se declară fără
liste, eterne, independente de valorile nici o rezervă pentru împărăţia lui
trecătoare ale acestei lumi, este prin Dumnezeu. Biserica vrea completa în
cipial incompatibil cu această dogmă truchipare a spiritului; comunismul a-
fundamentală a totalitarismului, caie teist şi neopăgânismul ţintesc completa
este materialism in toată splendoarea. distrugere a confesiunilor şi laicizare a
Aci este legătura de fond dintre hi- vieţii. Această contrarietate absolută
tlerism şi bolşevism. Şi «tovarăşii* cari care eschide orice Înţelegere împrumu
se sugrumă împrumutat cu sforile ţe tată şi orice compromis apasă asupra
sute de iscusita mână a lui Stalin, au veacului X X ca o problemă fără de
o adevărată >religie« a materialismului. soluţionarea căreia nu mai e cu p u
Mai sinceri însă decât hitleriştii, sunt tinţă determinarea definitivă a formelor
atei pe faţă. In colo: tot o apă şi un politice şi sociale şi nici crearea teme
pământ. Dovadă grăitoare şi împrejura liilor necesare unei împreunăvieţuiri
rea că diriguitorii mişcării ateiste din internaţionale paşnice*. Rostul congre
Rusia au decis să se traducă în ruseşte sului l'a precizat ca fiind limpezirea
scrierile anticreştine ale lui Ludendorff, situaţiei in care se află cele două o-
apostolul brevetat de stat al nouei re ştiri ce stau faţă în faţă. Asta fără fa
ligii germane. — Şi pentrucă ironia să natism când e vorba de adversari, şi
fie deplină, mai amintim că tot Luden fără menajamente pentru tabăra proprie.
dorff atacă violent «Acţiunea Catolică< >Nu ne-am întrunit ca să ne spunem
fiindcă ea ar fi... sprijinitoarea bolşe complimente, să ne consolidăm în
vismului! (a). inactivitate şi superficialitate. Voi, con
ferenţiarilor, spuneţi totul, fără ocoli
Christus Rex şuri! Desvoltaţi în faţa noastră obser
vaţiile voastre critice! Inşiraţi-ne gre
ldeea lui Hristos împăratul,' neamuri şelile noastre, omisiunile şi deficien
lor şi al veacurilor, preocupă creştină ţele! Arătaţi-ne cele mai efective mij
tatea apuseană intens şi practic. Anul loace pentru reclădirea lumii! Catoli
trecut s'a şi ţinut la Salzburg un con cismul şi omenirea vă vor fi recuno
gres internaţional pentru adâncirea a- scătoare pentru aceasta*.
cestei idei şi căutarea raijloacelor de
a o trece în faptă pe toate tărimurile Cel dintâiu care a răspuns luminatu
vieţii. Anul acesta, în zilele de 25-29 lui şi categoricului cuvânt al delega
Iunie, a avut loc la Poznan (Polonia.) tului papal a fost Swietoslawski, mini
al doilea atare congres internaţional, strul instrucţiei polone. Acesta a asi
cu obiectivul principal: >Realizarea îm gurat congresul că regimul din care
părăţiei lui Hristos. — Biruinţa asupra face parte e convins cumcă mântuirea
mişcării ateiste internaţionale*. şi înălţarea neamurilor atârnă delà e-
La această grandioasă manifestare ducaţia religioasă a tineretului fi de
de credinţă, în fruntea sutelor de mii aceea, în deplin acord cu obiectivele
de participanţi, erau: cardinalul-primat lâvnite de congres, regimul republicei
Hlond al Poloniei, ca delegat al Sf. poloneze îşi dă toată silinţa >să elimi-
Scaun; card. Verdier al Parisului, card. neze din viaţa spiritului orice principiu
Innitzer al Vienei şi card. Kakowski al care nu-i în cea mai deplină armonie
Varşoviei. Cuvântul de deschidere l'a cu învăţătura lui Hristos*. D e sine în
rostit cardinalul-delegat, cu lămurirea: ţeles că această declaraţie, care nu-i
»Aşa se vede că uriaşa luptă a spirite numai vorbă ocasională, de mântuială,
lor s'a fixat la alternativa: Hristos ori a fost primită cu entusiasm de nedescris.
ateismul. Amândouă fronturile şi-au Unul dintre conferenţiari (P. Ledit
destăinuit limpede teoriile şi planurile. S. I.) a tratat tema: «împărăţia lui Uri-
510 CULTURA. C R E Ş T I N A Nr. 6-7
stos şi parodia creştinismului tn criza ceva din intimă convingere, să ia la

actuală*. S'a ocupat de creşterea ne cunoştinţă că deja însuşi Hristos Dom
bănuită şi răspândirea rapidă a bolşe nul a dcclarat-o, că cine nu-i cu EI,
vismului dela congresul partidului so împotriva Lui este. Vedem şi în lume
cialist rus, ţinut la 1898 în Minsk, cu că duşmanii lui Dumnezeu şi ai cre
vre-o 6—7 delegaţi, dar cari au ştiut dinţei, chiar prin ţinuta neutrală a atât de
să-şi facă ucenici şi să-şi câştige adepţi. multora să întăresc tot mai mult în
Astăzi bolşevismul are in Rusia, Mexico, lupta lor. Himănuia nu-i este îngăduit
China şi Spania mai bine de 250 mi să rămână neutral; cârmuitorilor de
lioane partizani. Şi câţi mai are în state şi popoare tot aşa de puţin ca
alte părţi ale lumii, pe întreg rotogolul şi colaboratorilor stăpânirilor. Nu-i ier
pământului! Creştinismul se va apăra tat să rămână neutrali bărbaţii de ştiinţă,
împotriva acestei molime numai prin oamenii tehnicei, ai vieţii sociale şi
tr'o perfectă unitate de gândire şi sim economice... Nu-i îngăduită o atare
ţire între catolici şi printr'o acţiune neutralitate celui mare, celui ce stă la
comună a tuturor creştinilor. — Alt înălţimi de unde sunt stăpânite neamu
conferenţiar (P. Urban S. 1.) a vorbit rile; nu-i îngăduită nici mulţimilor; —
despre «Situaţia mişcării ateiste în Po toţi trebuesc să s e plece în faţa lui
lonia*, al treilea (P. Kosibowicz S. I.) Dumnezeu şi să ţină legea dată EU, (n).
arătând > Cauzele spirituale ale mişcării
ateiste*. Convingerea acestuia este că P r e o c u p a r e fascistă
bolşevismul revoluţionar nu e numai o
D e când imperiul italian din Africa
doctrină sistematică, ci totodată e ş i o
Orientată e realitate, grija stăpânirii
mistică materialistă, şi într'asta-i stă
din Roma e indreptatâ cu tot dea-
forţa de atracţie şi puterea pustiitoare.
dinsul spre înălţarea cultural ă-econo-
Au mai vorbit şi alţii despre 'Cau mică, industrială a acestui imperiu cu
zele morale ale ateismului* (Sawicki), o extindere de, aproximativ, 3. 6 mi
cari sunt: influlnţa mediului, cugetarea lioane km*, pe care, de prezent, hălă-
falsificată, vânarea după plăceri, pati duesc, pe etiopeneşte, cam 14 milioane
mile, etc.; despre 'Metafizica bolşeviz- de băştinaşi.
mului şi înţelepciunea lui Hristos» Dar pentru aşa ceva trebuiesc bani
(Zychlinski) ş. a. Extrem de interesantă şi iarăşi bani. Şi consiliul italian de
a fost conferinţa delegatului italian C. miniştri, ţinut în 21 Iunie a. c , a şi
Corsanego, privind >Reînoirea socială a menit 15 miliarde lire italiene, cari să
vieţii creştine*. Acesta a precizat că fie date şi folosite, in răstimp de
fără de nedreptatea socială, aprobată şase, ani spre realizarea planurilor câr
de capitasismul liberal, fără de inega muirii celor din Cetatea Cezarilor in
litatea economică strigătoare la ceriu noul imperiu. Această sumă este egală
şi fără cumplita criză ce bântuie de cu jumătate a tuturor cheltuielilor de
atâta vreme, comunismul n'ar fi câşti stat ale Italiei,
gat atâta lume câtă îl susţine astăzi.
Cea mai mare parte a banilor din
Foarte valoroase şi celelalte cuvân chestie (7.73 miliarde) s e va folosi
tări (Dr. Halecki-Varşovia; Bivort de la pentru facerea de şosele în fosta îm
Saudée-Paris; ep. Rozman-Laibach), părăţie a Negusului, fiindcă toată b o
Punctul culminant a fost însă vorbirea găţia în fier, ţiţeiu, metale şi minereuri
card. vienez Dr. Innitzer, un fel de a Abisiniei, fără drumuri pe cari să fie
chintezenţâ a celor spuse, ascultate şi transpoitată, e material mort pentru
desbătute în congres. >In lupta pentru Italia. Centrul spre care duc toata
Dumnezeu — a zis, între altele, cardi căile nouei Etiopii va fi Addis-Abeba.
nalul — nu mai e cu putinţă să rămâ De aci vor pleca două artere princi
nă cineva neutral. Cel ce ar vrea aşa pale: una spre Mogadlsclo,(1500 k m ) ,
Nr. 6-7 CULTURA C R E Ş T I N A Sil
portul cel mai de seamă al Somaliei atenţia şi toată dragostea, pe care ma
italiene, iar alta spre Qondar (800 km,). rele prieten al României o merita din
Aproape două miliarde s e vor folosi plin. Aşa că drumul nunţiului apostolic,
pentru clădiri de tot felul. — Intre su pe toată linia, a fost un adevărat drum
mele proiectului de mai s u s nu sunt de triumf.
cuprinse ajutoarele băneşti ce s e vor Singurii cari nu au luat parte la bu
da coloniştilor italieni din Abisinia, (n). curia ţării au fost reprezentanţii orto
doxiei bătăioase din Ardeal. Pentru
Na-a cercetat u n sectara lor duhovnicie, această o b
m a r e prieten ştească sărbătoare a fost un prilej d e
Ex. S i Andrea. Cassulo, nunţiul apo mare şi farisaică sminteală. Piesa lor
stolic în Bucureşti, a luat asupra-şi mioapă a făcut, săptămâni dearândul,
osteneala, destul de grea, d e a cutre- un tărăboi ciudat, care a avut darul
era in lung şi larg ţara, în care repre de-a rămâne perfect neobservat de că
zintă pe Sfântul Părinte dela Roma. tre opinia publică a ţării şi d e a fi
A venit să ne vadă la noi acasă, p e desaprobat d e toţi oamenii cu scaun
toţi. Mai întâi, fireşte, pe cei legaţi la cap. Cu drept cuvânt. Rar ni s'a
prin credinţă de catedra lui Petru. Dar dat prilej să vedem o manifestaţie mai
şi pe ceilalţi. Ţara întreagă, care-i este tristă a insuficienţii diriguitorilor spi
dragă şi pentru care are sentimente rituali ai ortodoxiei ardelene. Unii
de adâncă prietenie. dintre ei s'au mulţumit, simplu, să
toarne baliverne d e prost gust. Alţii,
Este mare cinste pentru noi această
cu pretenţii docte, au inseilat teorii
vizită înaltă şi o mare bucurie. Noi,
năstruşnice despre dublul rol al nun
cari avem dincolo de hotare atâţia duş
ţiilor apostolici şi despre suveranitatea
mani şi aşa d e puţini prieteni; noi
ţării care a fost, rogu-te, desfiinţată
cari suntem atât d e puţin şi aşa de
prin această vizită prietinească. Invo
rău cunoscuţi; noi, acăror serviciu de
cau, in savantele lor exhibiţii, argu
propagandă externă este atât d e defi
mente trase de păr, din istorie şi din
citar, trebue să primim cu vie mulţu
dreptul d e canonic. Ci-că nunţii n u
mire pe reprezentanţii oficiali ai pute
sunt simpli reprezentanţi diplomatici
rilor din afară cari vreau să ne c u
ai Cetăţii Vaticanului, ci au şi juris
noască deaproape, cu gând prietenesc,
dicţie ordinară peste biserica catolică
pentru a putea fi, apoi, în cercul lor
din ţara respectivă. Şi asta din urmă
de activitate şi d e influinţă martori
cucerniciile lor nu o pot ingădui odată
cvalificaţi şi binedocumentaţi ai drep
cu capul.
tăţii noastre. Iar credincioşii Romei,
pe deasupra, au avut rara fericire d e Ce bine ar fi dacă oamenii s'ar gândi
a vedea şi a încunjura cu dragostea mai intâi şi numai apoi şi-ar da dru
lor, oarecum, p e însuşi Capul creştină mul la scris! — Nu ar mai avea atunci
tăţii, sosit la noi in persoana trimisu astfel d e probleme. Şi-ar da numai
lui său. decât seama, că şi nunţiul Îşi ştie
Ţara a şt înţeles, deplin, însemnă slujba, şi guvernul ţării la fel. Dacă
tatea călătoriei întreprinse d e nunţiul deci guvernul, cu a cărui ştire şi a-
apostolic. L-a primit cu mare entu- probare s'a făcut totul, a găsit că e
siasm ori unde s'a prezentat. Satele şi bine pentru ţară ceeace s e face, apoi
oraşele, p e unde a trecut şi unde s'a să nu fie diplomaţii noştri provinciali
oprit, s'au imbrăcat de mare sărbătoare. mai.... catolici decât Papa. — Şi
Tot ce-avem mai frumos ca artă po dacă noi, catolicii, cu episcopii noştri
porală, in port şi obiceiuri, s'a pus in in frunte, nu simţim d e l o c povara
lumină. Autorităţi şi popor s'au între 'jurisdicţiei ordinare* p e care gazetele
cut in a manifesta înaltului oaspe toată ortodoxe o dau nunţiilor, apoi d e c e
să s e turbure tocmai preacucerniciile cher". Nu-i g r o z a v de m u l t dar, t o

lor, cari n'au cu asta nici în clin nici tuşi, e c e v a . Ş i e bine c ă n'a p u s
în mânec ?! — Pentrucă totuşi să poată n i m e n i î n t r e b a r e a : „Ce v i - s e pare
dormi liniştiţi, ţinem să-i asigurăm că v o u ă d e H r i s t o s ? " pentrucă-i m a i
n'au citit bine rânduelile noastre ca mult d e c â t sigur c ă n u toţi partici
nonice. Nunţii sunt reprezentanţii di panţii ar fi dat r ă s p u n s u l însufleţit
plomatici ai Sfântului Scaun, având da al lui S i m o n , fiul lui Iona.
toria de-a cultiva bunele raporturi ale
S'a discutat, între altele, despre
Vaticanului cu ţara respectivă. A griji,
m e t o d e l e creştine de e d u c a ţ i e ş i s'a
în deosebi, de neteda desfăşurare a
p r e c i z a t c ă s c o p u l bisericii e s t e s ă
problemelor comune celor două puteri
formeze p e r s o a n e libere, în l e g e a Iui
în ce priveşte p e credincioşii catolici.
Atâta tot. Cealaltă >ordinaria potes- Hristos. Biserica „ o p u n â n d u - s e ori
tas«. d e care vorbeşte dreptul canonic, cărei deificări a statului s a u c o m u
şi care s'ar deprinde direct asupra cle nităţii, creştinii a u datoria s ă s u
rului şi poporului catolic din ţară, porte efortul pentru restaurarea uni
se reduce la un singur lucru: dreptul tăţii p e v r e m e de desintegrare s o
şi datoria firească a nunţiilor de a in cială şi s ă recunoască importanţa
forma Vaticanul despre ceeace s e în educaţiei c a u n mijloc î n a c e s t scop".
tâmplă şi interesează Biserica. Nimic In c e priveşte p r o b l e m a : Tineretul
mai mult. N'au, în nici un caz, juris şi politica, s'a reliefat s p o n t a n e i t a t e a
dicţie concurentă cu a Ordinarilor, cu c u care tineretul r ă s p u n d e l a a p e l u l
au atât mai puţin una care să o stân căpeteniilor politice şi s'a p r e c i z a t
jenească ori să o restrângă pe cea or c ă n u m a i prin b i s e r i c ă li-se p o a t e
dinară. — Păcat deci de vremea şi satisface idealul de activitate politică
nervii preacucernici chinuiţi p e această s ă n ă t o a s ă , fltingându-se ş i c h e s t i u
temă! n e a l o c u l u i p e care tineretul îl o c u p ă
î n rolurile de c o n d u c e r e a bisericii,
Totuşi, noi nu n e mirăm. Căpeteniile
profesoara Q. H a r k n e s s din N e w -
unitofobe din Ardeal au, de câtăva
York, s'a declarat n e m u l ţ u m i t ă c u
vreme, un dar special d e a fi în desa-
cord cu ţara şi a interpreta p e d o s c e s'a făcut p â n ă a c u m : „Biserica a
cele mai limpezi interese naţionale. refuzat s ă facă l o c ş i tineretului î n
Pentrucă patima le întunecă mintea. c o n d u c e r e a ei, deşi s'ar fi c u v e n i t , şi
Noroc că, în ciuda lor .. caravana trece care l o c a r ă m a s î n m a r e parte î n
înainte! (a.). m â i n i l e bătrânilor..." V e n i n d v o r b a
despre rolul p e care |îl p o a t e a v e a
C o n g r e s u l dela O x f o r d femeia î n v i a ţ a b i s e r i c e a s c ă , o altă
profesoară a m e r i c a n ă a susţinut, ş i
Toate confesiunile c e n u sunt î n
congresiştii a u aprobat c u v â n t u l , c ă
legăturile^credinţei şi iubirii c u R o m a
„dacă biserica este o c o m u n i t a t e s u
ş i - a u trimis reprezentanţii la întru
pranaturală, s u p r a r a s s i s t ă , e a e s t e ,
nirea — s ă - i z i c e m : pancreştină — c e
totodată, o c o m u n i t a t e s u p r a s e x u a l ă " .
a a v u t l o c l a Oxford, între 12—24
— Ceeace ar î n s e m n a c ă şi î n c a
Iulie c . Biserica autocefală r o m â n ă
drele bisericii femeile a u drepturi
ş i - a avut ş i e a trimişii s ă i . E u n e-
e g a l e c u bărbaţii.
v e n i m e n t î n s e m n a t a c e a s t ă întrunire,
î n care s'au d e p u s toate silinţele s ă A l t e probleme desbătute î n a c e s t
d o m n e a s c ă , p e c â t s e poate, c e a m a i c o n g r e s : Dreptul forţei; apoi: Liga
deplină înţelegere Cel puţin de formă. Naţiunilor. C u privire l a c e a dintâiu
„O trudă î n c o m u n şi o c o m u n ă a făcut c o n s t a t a r e a c ă e o situaţie
m i z e r i e a făcut s ă s e ajungă l a acest penibilă a c e e a a creştinului p u s
rezultat* c u m n o t e a z ă „Neue Ziir- s ă facă a l e g e r e între „legea iubirii
Nr. 6-7 COLTURA C R E Ş T I N A 513
absolute" ş i între n o r m a t i v u l moral: In urma violentelor isbucniri d e duş

„Fă c e e a c e e s t e m a i bine". Reco mănie din 1936, Anglia s'a văzut n e
m a n d ă , pentru atari cazuri grele, voită să caute deslegarea nodului gor
c a tot creştinul s ă s e roage şi pentru dian. A pus să s e facă anchetă serioasă
d u ş m a n i , ş i s ă l u c r e z e d i n partea şi temeinică la faţa locului. Aceasta
sa, p e toate c ă i l e , împotriva răsboiu- şi-a terminat lucrările. Ele sunt cuprinse
lui şi pentru p a c e . In c e p r i v e ş t e într'un raport, concluziunile căruia au
Liga Naţiunilor a declarat c ă are fost anunţate lumii prin radio în seara
lipsă d e revizuire ş i c ă trebuie s ă zilei d e 7 Iulie şi prin gazetele de a
tindă spre ridicarea barierelor de doua zi, stârnind pretutindeni mare in
r a s s ă , cari s u n t „o n e g a r e a c a r a c teres. — Constatând, mai întăi, că o
terului e c u m e n i c " . A propus insti convieţuire paşnică şi un progres p a
tuirea unui tribunal internaţional ralel a celor două neamuri p e acelaşi
pentru soluţionarea litigiilor „justi- teritoriu este absolut exclusă şi câ, prin
ţiabile", a d ă u g â n d î n s ă c ă s u n t ş i urmare, politica de concordie încercată
alte mijloace „specific creştine, pen până acuma este inoperantă, raportul
tru î m p ă c i u i r e şi b i s e r i c a are dato- ajunge la concluzia câ este necesară o
adevărată operaţie chirurgicală: trebue
rinţa s ă le exploateze".
împărţit pământul Palestinei între arabi
R o m a n'a luat parte şi nici n u p u
şi evrei. Evreilor să li-se dea Galilea
tea l u a parte la a c e a s t ă adunare.
până la hotarele Siriei, apoi o făşie li-
Simpatiei catolice î n s ă , pentru m i ş torală de 10—15 km. lăţime din nord,
carea c a atare, i - a dat expresie ar- dela Iaifa până la un punct situat cam
hiep. H i n s l e y al Westminsterului în linia Ierusalimului. — Arabilor să Ie
printr'un c ă l a d r o s articol p u b l i c a t în rămână tot restul: întreagă regiunea
„Times*. într'o oarecare formă şi centrală d e dealuri şi munţi, valea Ior
m ă s u r ă acest c o n g r e s r ă s p u n d e doară danului şi Marea Moartă, şesul din su
chemării Papii către toţi o a m e n i i de dul Bersabeei şi litoratul mării dela
b u n ă v o i n ţ ă s ă lucreze m â n ă î n frontiera evrească în jos, în urmă pus
m â n ă p e n t r u m â n t u i r e a culturii c r e tiul Negeb până la golful Aqaba. Portul
ştine î n primejdie, (n). laffa, deşi în teritor evreu, ar fi tot al
î m p ă r ţ i r e a Palestinei arabilor cari ar comunica cu el prin
coridorul englez c e duce la Ierusalim.
Se ştie că, dela răsboi încoace, p ă
— Intr'adevăr. planul mai prevede şi
mântul Palestinei e în agitaţie necon
teritorii rezervate pe care le-ar guverna
tenită. Vrăşmăşia dintre arabii băştinaşi
şi evreii emigraţi a crescut din zi în zi, direct Anglia, în calitatea ei d e putere
trecând dela demonstraţiuni şi greve la protectoare. Acestea ar fi oraşele sfinte
răscoale şi atacuri armate. Adevă ale creştinătăţii : Ierusalimul şi Betlee-
rată bejenie. mul, cu coridorul Iaffa-Ierusalim (şosea
Sămânţa turburărilor a fost aruncată şi linia ferată) necesar pentru a asigura
în cursul răsboiului mondial. Pentru libera pătrundere la sanctuare pe seama
a-şi asigura concursul arabilor din tuturor popoarelor; la fel Nazaretul din
Asia Mică, Anglia le-a promis în anul teritoriu evreesc. Cele patru oraşe:
1915, eliberarea d e sub turci şi consti Caiffa, S.-Iean-d'Acre, Tiberiada şi S a -
tuirea in stat independent. Evreilor, în fed, deşi situate în Galilea, ar rămâne
schimb, prin declaraţiunea Balfour din şi ele sub protectorat din cauza popu-
1917, le-a vrăjit mirajul unui >Home«, laţiunei lor foarte amestecate, dar nu
cămin naţional evreesc în pământul lor mai provizoriu până s'ar ajunge la pa
străbun. Promisiunile, făcute cu bună cificarea spiritelor şl asigurarea unei
credinţă, erau însă utopii. Nu s e puteau administraţiuni orânduite.
împlini din simplul motiv că s e exclu
deau una p e alta. — D e aici tulburările. Raportul nu ascunde dificultăţile ce
se ridică In chip fatal in calea realizării sta dupăce s'au ridicat critici a-
acestui proiect. Cele două tabere au, spre atât împotriva principiului însuşi
fiecare, pretenţii totalitare. Populaţia a tripartiţiei, cât şi asupra amănuntelor
este mestecată, p e t«t cuprinsul. După concrete. După Lord Samuel, fost înalt
Împărţire, ar rămânea p e teritor arab comisar britanic în Palestina, ar fi de
numai 1250 evrei, in schimb p e teritor preferat realizarea unui sistem federal
evreesc s e găsesc nu mai puţin d e care ar lăsa anumită autonomie unită
225.000 arabi. Ar urma să s e facă, pe ţilor etnice ş i , in acelaşi timp, ar fa
incetul, un schimb de populaţie intre voriza deoparte imigrarea evreească, de
cele două ţări şi o despăgubire pecu alta constituirea unui stat arab inde
niară vărsată statului arab din partea pendent şi nu înglobat in Transjordania.
celui evreesc, dat fiind că Evreii moş Aşa stau lucrurile acum, când comi-
tenesc partea mai mică dar mai fertilă siunea mandatelor delà Geneva, in s e
a pământului şi că pentru colonizarea siune extraordinară, desbate cu aprin
arabilor transplantaţi ar fi necesară pu dere raportul pomenit al lordului Peel
nerea în valoare a unor regiuni astăzi şi al comisiunii engleze, prezintate acolo
nelocuite. — O reţea de tratate şi a- de către însuşi ministrul coloniilor Ma-
corduri financiare şi comerciale ar urma rei Britanii, Ormsby-Gore. (a).
să fixeze raporturile dintre cele două
ţări aşa fel ca să li-se asigure prospe F r a n ţ a şf B i s e r i c a
ritatea. — Nu e nimic prevăzut privitor
Intr'una din conversaţiile sale cu
la regimul politic al viitoarelor state.
scriitorul E. Ludwig, Mussolini spunea
Atâta doar, că noul stat arab s'ar alipi
că una din pricinile înfrângerii lui Na
la Transiordania; ceeace ar însemna că
poleon a fost lupta lui împotriva Bise
principele acestei ţări, emirul Abdallah,
ricii romane. Adăuga, că oricine s-ar
fratele lui Fajrçal (cu care tratase, în
încumeta la un răsboiu d e acest fel
răsboi, Anglia) să devină suveranul nou
va rămâne, fatal, biruit. Fiindcă Roma
lui regat.
reprezintă o idee, o putere spirituală,
Se credea, la început, că acest proiect, împotriva căreia sabia şi tunul nu au
foarte temeinic şi foarte leal, nu va nici o putere. Nu au, fiidcă Roma,
întâmpina prea mari dificultăţi. Dar nu adăogăm noi, întrupează Adevărul, care
a fost aşa. Amândouă partidele l-au poate fi vremelnic înăbuşit, nici odată
atacat cu înverşunare. Evreii sunt pro suprimat. Adevărul birueşte.
fund decepţionaţi. Ei ar fi dorit pre După Napoleon, moştenitorii revolu
lungirea, p e câţiva ani măcar, a actua ţiei franceze au mers pe acelaşi drum
lei situaţiei. Dat fiind curentul puternic al duşmănirii Bisericii. Republica s-a
de imigrare, numărul lor actual de făcut stegara »laicismului«, adecă a
400 000 ar fi trecut curând d e un mi materialismului ateu. A declarat răsboi
lion şi ar fi ajuns să fie majoritari ca necruţător religiei, in toate domeniile
populaţie. Acum li-se lasă doar pămân vieţii. — Catolicii francezi au primit
turile cumpărata d e ei p e bani grei. lupta şi au purtat-o, un veac şi jumă
Apoi, ţară evreească, sionistă, fărăSion! tate, cu admirabilă tărie şi cu incom
— Arabii, la rândul lor, nu înţeleg să parabil spirit d e sacrificiu.
se dea evreilor terenele cele mai fertile.
Roadele s e văd. In viaţa spiritual-
Mulţi din ei ar dori independenţă t o
culturală a Franţei de astăzi a ajuns
tală, nu o alipire la Transjordania.
iarăşi la loc conducător ideea catolică.
Totuşi, Parlamentul englez a dat un Credinţa s-a adâncit şi cristalizat. In
fel de aprobare principială proiectului. ştiinţă, literatură, artă, in viaţa socială
Dar foarte generică şi cu anumite rezer şi în acţiunea caritativă, religia cato
ve, O comisie parlamentară urmează să lică a ajuns factor d e prim rang. —
mai facă cercetări la faţa locului. Acea Şi paralel cu această nouă dinamizare
a credinţii, au început să bată alte vedea desăvârşindu-se restabilirea, no

vânturi şi în cercurile oficialităţii po rocos intervenită, a sănătăţii ilustrului
litice. Republica franceză nu mai este Pontifice*.
duşmana religiei şi a Bisericii. Dimpo Pe lângă aceste declaraţii limpezi ale
trivă, semne concludente arată voinţa diplomatului francez, subliniem şi a-
el hotărîtă de a reface legăturile de parte pomenita vizita a Card. Pacelll
altă dată cu Scaunul lui Petru. Rapor in Franţa. Ea a fost, cu adevărat, un
turile oficiale cu Vaticanul au fost drum de triumf cum de mult nu s-a
reluate de mult. Franţa are o ambasadă mai văzut. A participat, cu entusiasm
la Vatican. Şi legăturile se strâng nespus, întreagă ţara la primirea înal
mereu. Se fac tot mai cardiale. Două tului oaspe. Oficialităţile in frunte,
fapte mai recente, pentru ilustrarea cari s-au îngrijit să i-se dea trimisului
lor: Papii, pretutindeni, onoruri adevărat
Din prilejul marei serbări naţionale împărăteşti. Au participat mulţimile
iranceze, *14 Iulie*, a fost o recepţie cari l-au primit, in toate centrele de
festivă şi la ambasada franceză dela oprire, mii nenumărate, ducând în stră
Vatican. In cuvintele rostite către c o lucirea privirilor înrourate, fericirea in
lonia franceză adunată şi către nume descriptibilă de a vedea din nou Franţa
roşii invitaţi, însărcinatul de afaceri, mergând să-şi reia locul de cinste de
consilierul Giovanni Rivière, a s p u s , odinioară, de «fiica cea mare* a Bise
între altele, următoarele („Oss. Ro ricii. — Iar consacrarea monumentalei
mane" din 16. 7. 37): 'Raporturile din catedrale a sf. Tereza la Lisieux, prin
tre Franţa şi Sfântul Scaun sunt stră reprezentantul Sfântului Părinte — care
bătute de încredere şi se desvoltă a ţinut să trimită şi prin viu grai, pe
într'o atmosferă de armonie priete unde, binecuvântările sale sutelor de
nească. Lunile ultime ne-au dat probe mii de credincioşi adunaţi acolo — a
multe, în privinţa aceasta. Mă opresc fost, fără Îndoială un incomparabil
evocând mai întâi importanţa partici triumf al spiritului şi o mare biruinţă
pării catolice la Expoziţia noastră In» a catolicismului francez.
ternaţională — la una singură, cea Din mila Domnului, viitorul va de
din urmă în timp, cea mai eclatantă, săvârşi marea operă a biruinţei, care
care le rezumă pe toate: legaţiunea progresează atât de vădit şi atât de
triumfală a Eminenţei Sale Card. Se promiţător, (a).
cretar de Stat, care acum s-a încheiat.
Alegând pentru această misiune per S p a n i a uitată
sonalitatea cea mai înaltă a Curiei Ro Teribilă putere e obişnuinţa. Nu s e
mane, pe omul a cărui iradiare spiri poate imagina oroare care, permanen
tuală a produs asupra tuturor celor ce tizată, să nu sfârşiască prin a fi tole
l-au apropiat în Franţa o foarte puter rată, acceptată, şi, in urmă, socotită
nică impresiune, Sfântul Părinte n-a drept ceva normal, peste care s e trece
făcut numai mărturia devoţiunei sale la ordinea zilei.
arzătoare pentru atât de iubita Sfântă
Iată grozăviile din Spania. Sânge
din Lisieux, ci a umplut de bucurie
rează, la marginea Europei, un popor
întreagă Franţa catolică; a onorat in
mare şi nobil, care a făcut lucruri şi
cea mai mare măsură Ţara mea şi pe
isprăvi grandioase, căruia civilizaţia
conducătorii ei. — Fie deci această
noastră îi datorează nespus de mult,
sărbătoare naţională a noastră prilej
in toate domeniile. D e un an de sile
pentru a prezenta S. Sale Papa Pius
arde cu flăcări ţara marilor cuceritori
XI viile noastre mulţumiri. Adăugăm
şl a marilor sfinţi. D e un an curge me
la omagiile noastre de respect neţăr
reu sângele de fiate, de creştin. Se
murit, doririle noastre ardente de a
dărâmă domuri şi monumente de artă
superbă, se prefac ia scrum valori ne tate elogii. Punctele luminatului mani
preţuite ale Istoriei şi ale spiritului o- fest din chestie sunt următoarele:
menesc. — La început s'a cutremurat
1. „Confederaţia" s e declară pentru
in faţa crâncenului măcel tot sufletul
primatul spiritului. Acesta-i este te
de creştin. Azi, începem a uita groză
meiul existenţei. Pe bazele liberalis
via care nu mai vrea să înceteze, în
mului şi a laicismului nu se poate clădi
cep a ne plictisi eternele lăudăro-
nimic solid. D e aceea confederaţia stă
şenii de biruinţe ale celor două cartiere
ruie de toţi întreprinzătorii industriei
generale. Ii lăsăm în plata Domnului
şi comerţului să folosească religia —
şi ne vedem de treburi. In gazete chiar,
în cadrele vieţii lor de breaslă şi in
găsim acum senzaţii mai proaspete:
timă — nu numai de faţadă, ci să aibă
răsboiul isbucnit în extremul orient,
drept normativ practic adevărurile cu
între China şi Japonia.
prinse în enciclicele „Rerum Novarum"
Continuă totuşi, acoperit de vălul „Quadragesimo auno" şi „Divini Re-
nepăsării generale, jocul marilor şi mur demptoris". 2. Asociaţia lespinge atât
darelor interese străine pe pământul şi tezele marxiste cu lupta de clasă, cât
cu sângele spaniol. Măsurătoarea de şi pretenţiile capitalismului liberal, care
forţe dintre cele două idei politice ale pune pe om în linie de bătaie cu omul.
vremii, internaţională comunistă şi cea Ea ţine la teza lucrării împreună. O
naţionalistă, continuă cu furie. Târguiala rupere radicală cu sistemul social de
între Italia şi Anglia, pe chestiunea azi ar provoca, foarte probabil, un rău
abisiniană, s e desbate In contul Spa mai mare de cum e cel pe care ar
niei. La fel Germania, îşi face micile vrea să-1 vindece. Fără să susţină
sale socoteli de încercuire a Franţei, veşnicia actualei salarizări a muncito
care, la rândul ei, se gândeşte la inte rimii, socoteşte a fi de a s'a dato-
resele din Mediterană. — Intre timp, rinţă să reformeze, nu să distrugă
fabricile de muniţii şi de tunuri lu organizaţia de azi. 3. Asociaţia vrea
crează în plin şi faci afaceri extraordi să mântuie personalitatea omenească
nare. — La Spania însă, la ţara creş de aruncarea ei în cslăvie prin bani. E
tină, care şi-a dat civilizaţiei omeneşti împotriva îngrămădirii bogăţiilor în
tributul ei nepreţuit, la Spania care re mâinile unui număr restrîns de inşi,
prezintă în lume o valoare specifică şi spre scopuri egolstice şi vede in între
mai pre sus de vreme, nu se gândeşte prinderea mică şi mijlocie cel mai si
nimeni. Are dreptate A. Toledano (în gur dig împotriva marxismului. 4. O
„Sept" din 30. 7. 37J care din aceste loială împreună lucrare între conducere
consideraţiuni trage concluzia: „Faua- şi personal i-se pare a fi cu putinţă
natismul ideilor false, interese egoiste, numai atunci, când va exista un organ
materialism murdar, de aceste rele, comun, în care şi reprezentanţii perso
daca continuăm, va muri Spania; va nalului să aibă loc şi cuvânt. Şi trebuie
muri Europa", (a). luată în socotinţă şi admiterea munci
torilor în consiliile administrative ale
întreprinderei. 5. Asociaţia doreşte crea
Manifest c r e ş t i n
rea de comisii mixte de studii în sânul
Întreprinzătorii catolici francezi au o întreprinderilor, cu menirea de a orga
confederaţie a lor:„ Confédération fran niza „serviciul social" în cadrele între
çaise des professions" care numără prinderilor. 6. Societăţile capitaliste au
14.000 membri. Aceştia intrunindu-se lipsă de o reformă în direcţia unei res-
nu de mult la Paris în congres naţio ponzabilităţi mai pronunţate a membri
nal, au alcătuit şi au dat şi publicităţii lor comisiilor administrative. Trebuie
un manifest constatator din 8 puncte. să s e activeze împotriva concentrării
Revista parisiană „La Vie Catholique" prea multor posturi din consiliul de
(26, 6. 37) îl reproduce cu binemeri
administraţie într'o singură mână. 7. niile opoziţiei, dd Zivkovic şi Yevtic,

împreună lucrarea asociaţiilor de în care a făcut proiectul concordatului,
treprinzători catolici cu corporaţii creş ar fi politiceşte mai morali, partidul lor
tine trebuie desvoltată cât mai intens. n-ar i fost atât de ostil concordatului*.
8. Statul, căruia îi revine grija de bi Primul ministru a mai amintit, că î n
nele obştesc, trebuie să considere drept cheerea concordatului este o dorinţă
una din datorinţele sale coordonarea cuprinsă în testamentul regelui Ale
intereselor vieţii economice cari s e bat xandru.
cap în cap. Spre aceasta are nevoie Totuşi, nici dupa acest vot, frămân
de autoritate indiscutabilă şi de s u s tările nu s au liniştit. Agitaţiile con
ţinere din partea unui sfat economico- tinuă, împrejurarea că Patriarhul bise
social, care s ă s e formeze din repre ricii ortodoxe sârbeşti — un venerabil
zentaţii diferitelor asociaţii de breslaşi. bătrân, respectat mai ales pentru vi
Orice reformă socială şi economică e guroasa luptă dusă contra bolşevismu
osândită eşecului, dacă nu s e poate lui — a murit tocmai în noaptea rati
răzima pe o for(ă politică vie şi sta ficării concordatului, a dat nou mate
bilă, (n). rial de aţâţare a mulţimilor. Deputaţii
au fost ameninţaţi cu excomunicare
C o n c o r d a t u l Jugosiav din biserică şi cu lipsirea de dreptul
Tratativele pentru încheerea unui de a lua parte la alegerea noului pa
concordat între Sfântul Scaun şi rega triarh. — Probabil, spre a lăsa timp
tul jugosiav au început de câţiva ani. pentru liniştirea spiritelor, Primul mi
Au întâmpinat însă dificultăţi imense. nistru a anunţat că ratificarea concor
Au trebuit întrerupte în repeţite rân datului în Senat nu s e va face în a-
duri. Cercurile bisericeşti ortodoxe ceastă sesiune, ci numai în cea vii
s-au ridicat cu fanatică îndârjire împo toare, (a).
triva acordului.
Abia în vara aceasta s-a ajuns la re
zultat. Concordatul încheiat a fost ra
Directive e c o n o m i c e
tificat de Scupcina. Dar numai după S'a ţinut, Ia începutul Iui Iulie, un
fierberi şi frământări mari. Au votat congres al Camerelor de comerţ inter
în total 294 de deputaţi, dintre cari 166 naţionale, la Berlin. Sau trecut, aci,
pentru şi 128 contra ratificării. — în in revistă toate problemele mari ale
tr'un discurs adresat majorităţilor par economiei mondiale actuale. Rezulta
lamentare care au votat pentru ratifi tele discuţiunilor, cuprinse în 28 puncte,
care, Preşedintele consiliului de mi sunt în chip fatal de ordin general şi
niştri Stojad novici a subliniat impor nu coboară la amănunt. Totuşi, dat
tanţa istorică a actului săvârşit. Comen fiind că s'au adus nu de teoreticieni
tând evenimentele zilelor din urmă, a abstracţi ci d e înşişi oamenii d e afa
arătat cât de greu a fost pentru depu ceri ai vremii, ele pot fi socotite drept
taţi gestul de a vota ratificarea. Ei au indicele barometric al situaţiei. Iar
fost terori/aţi de strada asmuţată, au indicaţiile şi constatările în care au
fost ameninţaţi în fel şi chipuri de căzut de acord reprezentanţi ai unor
către biserica ortodoxă. »Voi, — a con interese deadreptul contrastante, tre-
tinuat premierul — aţi résistât cu dem buesc primite drept adevăruri incon
nitate, cu curaj, cu eroism, tuturor a- testabile.
gresiunilor. Mă felicit împreună cu voi. Două sunt constatările fundamentale
Cu oameni de aceştia, caractere de dela care pleacă şi pe care razimă c e
oţel, partidul s a dovedit a fi la înăl lelalte întâia: nu s e poate imagina o
ţimea afacerilor publice. Lupta p e care
înviorare a comerţului internaţional
am dat-o ne-a fost impusă; n-am do
făiă o reală perspectivă a unei politici
rit-o, dar am primit-o. Dacă căpete
de pace. Apoi: nu s e poate ridica ni-
518 CULTURA C R E Ş T I N A Nr. 9-?
velul vieţii fără restabilirea schimburi s e încopcie in acelaşi timp, cu teritorul

lor internaţionale. — Prin urmare: cursa său şi cu capacitatea sa productivă, in
înarmărilor, care ameninţă pacea, este massa bunurilor şi serviciilor cari con
obstacol pentru schimbul de mărfuri stitue binele comun al oamenilor. Tre
şi scade nivelul vieţii. Numai o regu bue refăcută libertatea schimburilor
lare a conflictelor politice — spun e c o mai ales în comerţul cu materiile prime.
nomiştii tuturor ţărilor — şi o redu Stabilitatea monetară şi regularea da
cere a industriilor de răsboi va per toriilor interaţionale, sunt şi ele con-
mite să s e întrebuinţeze resursele ma diţiuni indispensabile ale refacerii.
teriale ale diferitelor ţări spre scopuri Presa a scos în evidenţă câteva a-
de reală utilitate economică şi socială. specte caracteristice ale acestor con
— La rândul ei, dată fiind interdepen statări. Mai întăi: s e adevereşte pri
denţa fenomenelor economice, scăderea matul politicului faţă de economic. E
nivelului de viaţă dă un rezultat para un primat de fapt mai mult decât de
doxal: nu este numai efect al instabi drept. Dar necontestat. Pentru redre
lităţii politice, ci şi cauză a instabili sarea economică este absolut necesară
tăţii, un factor important al crizelor limpezirea orizontului politic. Apoi:
sociale şi politice cari cresc în mare problema materiilor prime a fost tra
măsură riscul răsboiului. — Principalul tată independent de cea a coloniilor.
remediu sugerat de economişti e cu Politica colonială şi autarhică a Ger
prins într'un singur cuvânt: cooperare. maniei n'a putut găsi, deci, aprobare
Fiecare ţară, urmărind desvoltarea eco nici în faţa unui congres ţinut la
nomiei sale spre scopuri naţionale, să Berlin, (a).
BIBLIOGRAFIE
ALEXANDRU LUPEANU-MEL1N: Evocări din viata Blajului, Blaj,
1937. Pagini: 336. Preţul: 80 Lei.
împlinirea celor 200 de ani de când în jurul căruia îşi vor petrece şcolari)
a luat fiinţă Blajul, a prilejuit scriitoru de mai târziu, clipele cele mai fericite
lui Alex. Lupeanu-Melin publicarea v o a'e tinereţii fără de giiji. Chereteul,
lumului: Evocări din viaţa Blajului. O centrul hoinărelilor şcolăreşti, dar şi
carte, care trebuie socotită ca cel mai martor şi tovarăş al atâtor înflăcărate
potrivit şi preţios omagiu închinat a- isbucniri naţionale, în vremea lunga de
cestui orăşel, din al cărui suflet mare duşmănoasă oprimare.
s'au împărtăşit înainte şl românii din Locuitorii din acele vremi erau Urieşii,
cele mal îndepărtate colţuri ale pă dar tot români, şi îndeletnicirea lor
mântului românesc. Cartea cuprinde un plugăria şi ciobănia. Aceasta însă s'a
mănunchiu de povestiri, schiţe, amin petrecut de mult. Altă vieaţâ s e În
tiri, portrete foarte variate ca subiect, firipă „Vieaţă străină", păstrată doar
dar cu o strânsă legătură organică între în numele isvorului „Şipotul Crăiesii",
ele, formând un adevărat reflector, la pe unde şi-a plimbat nostalgia Princi
lumina căruia iţi apare adevărata pesa Ecaterina, plăpânda soţie a lui
vieată blăjană, aşa cum s'a închegat Mihail Apafi.
delà început, cum s'a păstrat până în Dar ce a fost până acum a fost un
trecutul nu prea îndepărtat, şl s e mai vis mai mult urât decât frumos Blajul
păstrează încă tn mare parte şi azi. realitate istorică ia fiinţă prin înteme
Ca Introducere serveşte bucata: Basm ietorul InochentieMlcu,episcopul care-i
şl legendă, încercând să explice foima- pune de temelie însuşi sufletul său
rea lacului Chereteu din Hula Blajului, mare. Această temelie s e fortifică de
către vrednicii lui urmaşi culminând autorului, întâmplări petrecute unele

cu deschiderea şcoalelor lui Aron, a tn timpul şcoalei, altele în vacanţă,
cărui vieaţă de adevărată sfinţenie ni se toate pline de duioşie şi cari complec-
arată in „Icon lacrimans". tează atât de fericit icoana Blajului
In bucăţile care urmează ni s e înfă adevărat.
ţişează vieaţa din ce In ce mai com Scriitorul nu-şi uită nici de umilii
plexă, îmbrăţişând tot mai multe as cetăţeni, în mare parte „greci", gazdele
pecte, Blajul dând impresia unui lini cu grijă părintească pentru copiii În
ştit, dar harnic stup de albine, a cărui credinţaţi îndrumărilor afară de şcoală,
muncă rodnică se va învedera — pe ani de zile. Nana Paraschie şi baciul
lângă alte multe — îndeosebi în ma Matei Iclozan sunt tipurile gazdelor
rile evenimente dela 1848, când „răs care-şi au şi ele rolul bine precizat în
colitorii" porniţi de aici vor împânzi ceeace caracterizează vieaţa şcolă
întreg Ardealul, aducând la Blaj, pe rească a Blajului, contribuind şi ele in
„râtul grecilor" 40000 de Români c o n - mare măsură Ia educarea in spirit na
ştii de originea lor împărătească, unde- ţional a tinerelor vlăstare.
şi vor pretinde drepturile in temeiul Din această carte se poate cunoaşte
stăpânirii de veacuri a acestor plaiuri. Blajul aşa cum a fost; se poate cu
De acum înainte „râtul grecilor" va noaşte îndeosebi „sufletul" Blajului,
lua numele de „Câmpul Libertăţii", a li suflet pe care Blajul 1-a pus desinte-
bertăţii care se va realiza peste 70 de resat in toate acţiunile pornite de aci.
ani, când acest Câmp istoric va primi Pătrunderea In cunoaşterea acestui
primul avion venit din ţara mamă ca suflet ne-o înlesneşte talentul de meş
să aducă vestea împlinirii visului pentru ter povestitor al d-lui Alex. Lupeanu-
care a luptat şi suferit şirul neîntre Melin, precum şi de evocator puternic
rupt al generaţiilor de elevi pentru al trecutului Blajului, pe care-1 cunoaşte
cari „Câmpul Libertăţii* a fost un m o mai bine decât oricare altul şi pe care
nument de mândrie şi îmbărbătare la par'că 1-a trăit Împreună cu contim
luptă. poranii.
Ne mai prezintă această carte figuri Valoarea adevărată a cărţii însă s e
măreţe cu suflet şi viaţă mate pe cari poate aprecia numai după citirea ei.
îi revendică neamul întreg. Cipariu, D e aceea cartea aceasta trebuie cetită
Moldovănuţ, Bunea; vlădici, adevărate de toţi cei ce păstrează tn sufletul lor
caractere de bronz ca Mihalyi şi Suciu, o fărâmă de recunoştinţă pentru con
marele ctitor de instituţii culturale şi tribuţia Blajului la ceeace Dumnezeu
sociale din România întregită. Dar ne-a ajutat să fim azi. Trebuie citită
vieaţa Blajului nu ar apare în adevă mal ales de foştii elevi ai Blajului,
rata ei înfăţişare specifică şi cu totul pentrucă pe lângă că vor retrăi vieaţa
deosebită de a altor centre româneşti, fericită de şcolar, — se va trezi in ei
dacă nu s'ar completa prin povestirea mândria de a fi fost elevi ai şcoalelor
unor întâmplări din viaţa de şcolar a Blajului, ( g p ) .
AL. LASCAROV-MOLDOVANU: întoarcerea lui Andrei Pătraşcu

(Roman) Bucureşti, 1937. (Ed. „Cugetarea") Pagini: 347. Preţul:
70 Lei.
D. L a s c a r o v - M o l d o v a n u e s t e u n de c e apariţia u n e i n o u i cărţi a
scriitor creştin. Opera s a literară e s t e d-sale ne prilejuieşte bucurie, iar l e c
scrisă î n spiritul învăţăturii lui Hris tura ei m o m e n t e de trăire s u f l e t e a s c ă ,
tos; fiecare carte pare o p a g i n ă ruptă proprii scrierilor într'adevăr inspi
din E v a n g h e l i a Mântuitorului. Iată rate.
520 CULT15RA C R E Ş T I N A Nr. 6-7 V
A c e a s t ă afirmaţie de î n c e p ă t u r ă s e Omul-brută, Grindă, îi apare m a i

p o t r i v e ş t e în m o d deosebit r o m a n u u m a n ; îşi apropie m a i sufleteşte
lui Întoarcerea lui Andrei Pătraşcu. chiar şi pe Lazăr-Frrihman, e v r e u l
D u p ă a p o t e o z a familiei creştine din ateu. Pentru p r o p o v ă d u i r e a a c e s t e i
Mamina; după superiorizarea spiri iubiri n u m a i c u n o a ş t e riscul, cul
tului d i n Romanul Furnicii, î n noul m i n â n d , a c e s t risc, î n intervenţia î n
s ă u r o m a n , de L. M., îşi fixează c a luptele greviştilor dela ateliere.
t e m ă iubirea c r e ş t i n ă . D-lui L a s c a r o v - M o l d o v a n u i-a reu
A n d r e i P ă t r a ş c u e u n P o p a Tanda şit s ă creeze, din a c e a s t ă t e m ă e v a n
c o n v i n s de m i s i o n a r i s m u l carierii g h e l i c ă a S e m a r i n e a n u l u i , un r o m a n
sale. Luptă, cu verbul, aruncat din de o a d e v ă r a t ă v a l o a r e . D a c ă n e
uşile împărăteşti, î m p o t r i v a răului p e r m i t e m etichetări, p u t e m afirma
şi p e n t r u ridicarea sufletească a cre că, este cel m a i de s e a m ă r o m a n
dincioşilor. Cuvintele c a d în p ă m â n t al d-sale.
sterp. N u disperează, c o n v i n s c ă „tre Prezentarea conflictului sufletesc
bue s ă le biruim toate prin iubirea al lui P ă t r a ş c u , n ă s c u t din lupta
lui Hristos 1* P r o p o v ă d u i n d binele o m e n e s c u l u i c u spiritualul, nuanţa
i-se r ă s p l ă t e ş t e c u rău, p r o p o v ă d u i n d rea căderilor şi urcuşurilor sufle
iubirea s e s i m t e împrejmuit de ură. teşti, p â n ă c e s e î n s t ă p â n e ş t e în s u
Mihai, singurul fiu, este u c i s . Soţia fletul e v r e u l u i iubirea l u m i n a t ă a
îi m o a r e de durere. P ă t r a ş c u e a- aproapelui, ni-1 d e s v ă l u e pe d. L.
p r o a p e s ă - ş i piardă n u n u m a i focul M. u n a d â n c c u n o s c ă t o r al sufletului
iubirii aproapelui ci şi credinţa în omenesc.
Dumnezeu. S c e n e l e de sguduitor r e a l i s m —
Dar, la a d e v ă r a t a iubire creştină, m o a r t e a m a m e i lui Mihai, cercetările
o m u l s e u r c ă pe treptele suferinţii. dela poliţie — dinamice şi pline de
Trecând prin focul purificator al pro dramatic, produc emoţii. Idealizarea
priei suferinţi şi c u n o s c â n d suferinţa l u m e s c u l u i , prin învăţătura şi m i s
o m e n e a s c ă ipe a familiei Jurea, etc.', ticul c r e ş t i n , plutiri spre l u m i de
A n d r e i P ă t r a ş c u î ş i r e c â ş t i g ă pute mai bine.
rile sufleteşti. „Şi atunci, î n faţa du
Dar m a i p r e s u s de toate, întoarce
hului p l ă c u t — speriat al lui Pătraşcu,
rea lui Andrei Pătraşcu e o d o v a d ă
c a u n o a s p e t e p â n ă atunci n e v e n i t
pentru noi c ă , inspiraţia în s e n s u l
în c a s a lui, s e ivi, chip n e v ă z u t de
ideologiei creştine, duce la crearea
v i s , surpriza iubirii aproapelui... O î m
de a d e v ă r a t e opere de artă. E v a n
preunare n e v ă z u t ă , o c u n u n i e m i s
ghelia, c e a c u n o s c u t ă de toată l u m e a ,
tică.., Reîntoarcerea spre paradisul
oricând p o a t e s ă lie u n i s v o r î n c a r c
pierdut.,, c e v a de d i n c o l o de iubirea
scriitorul s ă g ă s e a s c ă a p ă n e î n c e p u t ă .
o b i ş n u i t ă a zilelor, o n o u t a t e s u
Un astfel de scriitor — între cei
blimă.,, o atingere c u marginile n e
puţini — este d L a s c a r o v - M o l d o
v ă z u t e dar vii, ale î n s ă ş i esenţei
v a n u - Scrierile sale î m b i n ă esteticul
sfinte a lui D u m n e z e u . . . "
c u puritatea creştină. D e o p r e z e n
Datorită a c e s t e i reîntoarceri, Andrei tare n u a u n e v o i e ; s e prezintă s i n
P ă t r a ş c u ajunge în p o s e s i a a d e v ă gure cititorilor, cari n u c a u t ă în l e c
ratei iubiri. In Mihai Jurea, pe care tură n u m a i s e n z a ţ i e şi l a s c i s m .
1-a înfiat, v e d e pe propriul s ă u fiu,
î n servitoarea bătrână pe m a m a s a . V. S t a n c i u
Tipografia S e m i n a r u l u i T e o l o g i c gr. cat. Blaj.

Iertarea

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Iertarea

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

A N Û L XVII IÙNIE-IÙLIE 1937 KÈs 6-7

Creştinismul a creat multe cuvinte nouă, şi mai ales a dat

In domeniul lumii materiale iertare nu există, şi cuvântul nu

Iertarea nu se poate întâlni decât în domeniul vieţii supe­

De aceea, la întâia întrebare, nu putem răspunde că iertarea

Din acest motiv ea s'a arătat pe pământ numai odată cu

O pătură socială se răzbuna împotriva alteia de câte ori n u ­

Nici nu ar putea exista al motiv şi alt adevăr care să fie în

împotriva doctrinii iertării în înţeles etic-creştin, şi anume

dacă intervine scaunul mărturisirii cu deslegarea preotului, şi ier­

am la ceriu şi Înaintea ta, şi de-acuma nu mai sunt vrednic să

Dar, se mai spune: creştinismul iartă, e dator să ierte, fără

cuteze a devia delà ordinea legal stabilită. Ea are menirea să-1

Prorocul Isaia, insuflat de Spiritul sfânt zice: „El suferinţele

bucuria vieţii, şi raportul de fiu către Părinte, şi că din prieten

nici adevărată părere de rău pentru greşele, nici hotărîre sinceră

Trecând delà ceea ce ne-a preocupat în capitolul precedent,

bună, să le ajuţi Ia formarea unui caracter superior, decât prin

e el. El ajunge un om mort pentru tine. De celea mai multe ori

Ca element de pace internă, de linişte socială, de stabilire a

nent al luptelor doctrinare, se înţelege de ce liturghia sa a păstrat

') Col. I, 10,

fiecare carte liturgică adevereşte admirabil, cât de intim se îmbină

') Specimenele sunt traduse direct după originalul grecesc.

însuşi sângele tău şi prin moartea ta ne-ai scăpat de moartea cea

întăreşte, se găseşte de altfel în toate cărţile liturgice şi In toate

şi încetul cu încetul fixate în număr de nouă. Dar iată că începând

Chestiunea asupra căreia dorim să insistăm in cele următoare,

Şi când sora ezită să calce porunca regelui, ea zice:

Ostaşul de pază aduce vestea, cumcă cineva a izbutit să facă

Ea nu de azi şi nu de eri — deapururea

destul de curând, căci deja Numa, precum arată Plutarh, a interzis

pe urmă se spune în Biblie (Ezech. 16, 20 şi 4. Imp. 17, 31) că E-

Mai greu a mers sistarea obiceiului cremaţiunil acolo, unde ea

S'a început opera de propagandă, în Italia sub conducerea

II. Critica Cremaţiune!.

») D e leg. II. 22.

*) Un învăţat din America a făcut socoată că corpul unui om conţine:

cadavru închis ermetic sub pământ, nu sună mai penibil ca multe

preotul nu poate lua parte oficial nici la arderea cadavrelor nici la

resturile de aramă, celelalte sunt resturile adormitului în Domnul..

„Dacă mortul a fost sărac, iar familia nu a putut da bani

(Baginsky-Berlio, Gorini-Lodi), congrese medicale (d. ex. Ziirich

următorii. Industria e numai în pruncie, neguţătoria în floare. Se

tin moaştele C. Paraschiva, Golea, a Sf. Spiridon lângă care se

zidit lângă Dunăre, aproape de gura Şiretului şi a Prutului, are

') Observator an. 1879, No. 10.

în care protestau, contra tendinţelor de maghiarizare şi arătau că

') Observator, an. 1879, No. 10

a nu-i lipsi şi însuşirii bune prin care poate fi folositoare, şi apoi

voastră aveţi scoale catolice, scoale reformate, calvinoşti şi unită-

nată cu greutăţi. Noi le avem pe acestea cunoscute, cari învăţăm

por limba, şi în acea formă a fi un popor datornic a-şi apăra limba,

cetăţi pompoase ca cu neşte monumente a puterii omeneşti, colo

Limba românească pe lângă multe alese însuşiri, e totuşi de­

mai cu seamă delà cea latinească; însă dându-li-se încât au fost

preţul de 1 fl. argint la Redacţia Gazetei, de unde în toată vre­

') Foaia pentru minte.,, an. 1843. No. 11.

Leonida, V. Popescu profesor. — In Iaşi: Prea Sf. S. Părintele Mitropolit Venia-

N„ 10ROA : Floarea darurilor vol. II pg 80.

Spiritul omenesc în cercetările sale îşi îndreaptă privirea în

şi al naturii pure nu a existat niciodată. Omul, chiar din momentul

«) Vezi şl Nrii. 1 - 3 din „Cultura Creştină", a. ç.

Iertarea nu se poate întâlni decât în domeniul vieţii supe

O pătură socială se răzbuna împotriva alteia de câte ori n u

dacă intervine scaunul mărturisirii cu deslegarea preotului, şi ier

Limba românească pe lângă multe alese însuşiri, e totuşi de

preţul de 1 fl. argint la Redacţia Gazetei, de unde în toată vre

ort ceeace a creat odată, evoluiază? Pentrucă prima hipoteză im

[...] începuturile şi continuarea vieţii culturale — ce s'a desfăşu

Ceva mai târziu dumnezeescul mire al sufletelor albe şi a ini

') Consecvent felului propriu de a scrie, pir. Lăzărescu ţine să ia în ze

Creştinismul e pentru cei reduşi ca intelect? între

Am avut deci, la Blaj, înainte de toate, o sărbătoare a sufle

rior al colegiului diecezan, iar de aci la Cherbourg, unde i-se în

Din Oeuvres oratoires et pastorales" reiesă admirabila ener

raită, peste Ocean, în St. Johns (New-Fundland), cea dintâiu tele

tinerilor cari ies din acea şcoală; In şcoalele socialiste se împăr

de stradă. Şi trebue să în crestăm aci că in timp ce Gobbeis calom