Religia si aparitia lumii

Religia este credința în supranatural, sacru sau divin, și codul moral, practicile de ordin ritual,
dogmele, valorile și instituțiile asociate cu această credință. În cursul dezvoltării sale religia a luat
un imens număr de forme în diverse culturi sau persoane.

Creaționismul este credința că universul și toate formele de viață au fost create de Dumnezeu
sau de o altă formă de inteligență extra-terestră. Creaționiștii biblici acceptă relatarea din Cartea
Facerii (Geneză), potrivit căreia Dumnezeu creează totul în 6 zile, pe când adepții
creaționismului științific cred că un creator a făcut tot ce există, aceștia putând însă să respingă
teza creației în 6 zile ca fiind relatarea istorică a procesului.

Cunoașterea religioasă, conform practicanților religiei, poate fi obținută de la lideri religioși, texte
sacre (scripturi), și/ori prin revelație personală. Unele religii consideră această cunoaștere ca
nelimitată și capabilă să răspundă tuturor întrebărilor; alții văd cunoașterea religioasă ca jucând un
rol mai limitat, adeseori ca un complement la cunoașterea obținută prin observare fizică. Unii
oameni religioși consideră că cunoașterea religioasă obținută în acest mod este absolută și infailibilă.

Metoda științifică presupune dobândirea cunoașterii testând ipotezele pentru a dezvolta teorii care
permit explicarea faptelor s-au evaluarea experimentelor și răspunde doar întrebărilor despre
universul fizic. Ea dezvoltă teorii ale lumii care se potrivesc evidentelor observate fizic. Toată
cunoașterea științifică este subiectul ajustărilor ulterioare în fața evidențelor adiționale. Teoriile
științifice care dispun de o preponderență a evidențelor favorabile sunt acum considerate ca atribute
sau definiții are realității (de exemplu teoria gravitației, a evoluției și cea cosmogonică).

În cadrul științelor naturii, cel mai elocvent și actual exemplu este dezbaterea privind creaționismul,
referitor la compatibilitatea între istoria biblică a facerii lumii și teoriile științifice ale cosmologiei și
biologiei evoluționiste. Un exemplu mai vechi este reacția Vaticanului față de "falsificarea" de către
Galileo Galilei a cosmologiei geocentrice. Științele sociale și ele au fost ținta unor atacuri din partea
religiei din motive ce țin de diverse rezultate și concluzii ale acestora. Întrucât pentru credincios,
dogma este prin definiție adevărată, unii credincioși (de exemplu fundamentaliștii islamici sau
creștini) păstrează o interpretare literală a textelor biblice, indiferenți la răspunsurile științifice care
adresează aceleași probleme.

De obicei apar conflicte între afirmațiile cu caracter științific și cele cu caracter religios prin faptul că
fiecare vizează niveluri diferite. Astfel, teoria creației din Biblie tematizează raportul dintre
Dumnezeu, lume și om, însă nu și știința despre natura observabilă (empirică) a lucrurilor (vezi și
exegeza și hermeneutica biblică). Fapt rămâne totuși că prea des atunci când Biblia pretinde a spune
adevăruri despre " raporturile dintre Dumnezeu, lume și om ", ea practică un discurs, care prin
definiția (ba chiar mai ales prin istoria) filozofiei, este un subiect legitim de analiză a acesteia din
urmă, tot așa cum atunci când vorbește despre obiecte, ființe sau categorii reale (om, lume, animale,
fenomene naturale, etc.), ea își expune în mod inevitabil afirmațiile criticii legitime a științei.
Chestiunea este deci departe de a fi simplă, iar sferele celor trei activități umane sunt departe de a fi
atât de simplu de separat.
Filozofia și religia

Toate întreprinderile umane pot degenera și își pot rata rațiunea de a fi și toate pot deveni astfel
maladii: dragostea se poate topi în gelozie, imaginația ne poate face să pierdem sensul realității iar
abuzul de rațiune ne poate face insensibili. Nici religia nu scapă acestui destin, căci și ea poate
degenera. Adevărurile religiei nu pot fi înțelese dintr-o dată și o dată pentru totdeauna: ele rămân
subiect etern de aprofundare. Pericolul bântuie permanent deci, făcându-ne să luăm o etapă în
această dinamică a dezvoltării drept "punctul de sosire". Antropologii ne spun că acest blocaj poate
lua diverse forme:

Gândirea magică: Confundăm adesea gândirea religioasă cu gândirea magică. Copilul care se roagă la
"micul Isus" să fie sănătos și să crească mare sau adultul care îi cere "bunului Dumnezeu" să-l scape
de un necaz, practică amândoi gândirea magică. Aceasta se caracterizează prin credința că putem
acționa de manieră indirectă asupra fenomenelor naturale sau asupra altuia, manipulând puterile
spirituale superioare prin rugămințile noastre fierbinți. Astfel, superstiția înlocuiește gândirea critică.
Gândirea magică se deosebește de gândirea religioasă prin aceea că ea vrea să manipuleze divinul în
loc să i se supună.

Confuzia discursului: O altă formă de degenerare a religiei este confuzia discursului. Este o confuzie
atunci când percepem discursul religios ca pe o descriere a realității, a unei stări a lumii. Ne separăm
astfel de dimensiunea simbolică a religiei, plasându-ne în contradicție cu ceea ce ne spun științele.
Această confuzie ne obligă să alegem între una sau cealaltă, sau mai bine zis una contra celeilalte în
detrimentul amândurora.

În această formă de degenerare a religiei afirmațiile religioase sunt luate în sens propriu, valoarea lor
simbolică fiind evacuată. Această confuzie denotă ignorarea sensului mitului ca sumă de simboluri al
cărui adevăr stă în utilitatea lui psihologică și nu în exactitatea sa empirică. Astfel, tot ce scrie în
Biblie, de exemplu, apare literalmente exact. Dacă Biblia afirmă că omul a fost creat de un suflu divin
și că lumea a apărut în 7 zile, de ce să ne preocupăm de teoria evoluției, care în mod necesar e falsă
și nocivă?

Integrismele: Există însă și alte forme de degenerare a religiei, anume integrismele. Acestea
confundă simbolul Absolutului cu forma pe care acesta a putut s-o îmbrace de-a lungul epocilor sau
în mod particular într-o epocă dată (anume aceea "a Revelației"), refuzând orice schimbare a
formulei adevărului religios. Astfel, integrismele ratează să distingă între esențial și accesoriu. El
vede de aceea o trădare a spiritului catolicismului în oficierea mesei în franceză și nu în latină, uitând
că limbile primilor creștini au fost arameica sau greaca. Pentru integrist, tradiția trebuie acceptată
așa cum este, fără modificare. Altfel spus integrismul transpune pe teren religios un conservatorism
radical, producând o alianță între refuzul istoriei și nostalgia după trecut. Doar ca istoria ne arată că
inexorabil lucrurile se schimbă.
Fanatismul O ultimă formă de degenerare a religiei este și fanatismul. Acesta din urmă uită un
principiu epistemologic care e atât simplu cât și fundamental: o convingere, oricât de profundă ar fi
ea, nu poate garanta adevărul unei afirmații. Nu putem așadar justifica impunerea ei altui individ.
Fanatismul exclude posibilitatea ca o aceeași experiență poate utiliza în descriere simboluri diferite,
că mai multe drumuri pot duce la aceeași destinație, și că experiențele religioase pot diferi de la o
persoană la alta, de la o cultură la alta. El nu poate înțelege că Absolutul nu a fost niciodată total
accesibil omului, și că el nu este nici azi încă total accesibil, astfel d.p.d.v. uman neputând să
susținem că îl cunoaștem deasupra oricărei îndoieli. Fanaticul se percepe așadar ca unicul deținător
al adevărului confruntat cu o lume de erezii. El este acel "alege crucea sau mori" sau acel "Allah e
mare" al unora care folosesc girul Absolutului pentru a justifica nejustificabilul. (traducere și sinteză
după text de Claude Paris și Yves Bastarache din lucrarea "Gândire critică și argumentație" (Éditions
C.G. Québec (Canada) 1995), cap. 3 ("Privire asupra religiei"), p. 69/70.)

Definiții ale creaționismului

Creaționismul este credința care afirmă că universul, omul și celelalte forme de viață au fost create
de Dumnezeu.

Creaționismul este credința că Dumnezeu a creat în mod miraculos formele fundamentale de viață.

Creaționismul este o sumă de concepte teologice care postulează faptul că Universul a fost creat de
un zeu suprem, care se află în afara Universului (un Creator), în afara legilor lui. Unele versiuni de
creaționism se află în contradicție cu teoria evoluției.

Creaționismul susține că viața a apărut prin voința unei sau mai multor ființe supranaturale. Unele
versiuni de creaționism susțin că lumea a apărut în întreaga ei diversitate, complexitate și
integralitate funcțională a tuturor nivelelor sale. Aceste proprietăți rezultă din actul unic al creației și
nu pot fi imitate fără intervenție supranaturală. Aceasta este o teorie aflată în concordanță cu
perceptele majorității religiilor lumii (creștinism, mahomedanism, mozaism etc.).

Creaționismul este o concepție teologică potrivit căreia sufletul fiecărui individ provine, prin creație
nemijlocită, de la Dumnezeu, afirmându-se astfel că sufletul este un principiu deosebit de trup.