Păstrează-te curat!

Tinerii trebuie să preţuiască şi să practice înfrânarea, curăţia desăvârşită, până în ziua

căsătoriei religioase, a căsătoriei religioase încheiate la biserică, nu a căsătoriei civile
încheiate la primărie, căsătorie care în faţa lui Dumnezeu nu are nici o valoare. E lucrul
cel mai important de care depinde mai târziu reuşita sau falimentul unei căsătorii. Nu vor
putea fi nişte soţi sfinţi în căsătorie cei care au trăit în păcat, în desfrâu până la căsătorie,
în afară de cazul că le dă Dumnezeu harul unei convertiri sincere. Mirii pot primi cadouri
valoroase în ziua cununiei lor, eventual, o maşină, un apartament, bani, alte lucruri de
preţ, dar vor avea un gol imens în inimă dacă nu vor putea să-şi facă reciproc cadoul cel
mai preţios: să se dăruiască unul celuilalt în toată frumuseţea, puritatea şi integritatea
sufletească şi trupească.

O căsătorie poate fi frumoasă ca în poveşti. Dar păcatele săvârşite înainte de căsătorie

sunt ca un vierme care roade pe dinăuntru un măr frumos şi atrăgător pe dinafară. Căci în
inimile soţilor se infiltrează bănuiala, neîncrederea, gelozia. Urmează reproşurile
reciproce: „Dacă tu ai trăit cu mine înainte de căsătorie, cine ştie cu câţi (cu câte) ai mai
trăit? Ce siguranţă am eu acum că îmi eşti fidel (fidelă)?” E viermele care roade iubirea,
care duce la certuri şi dezbinări şi, nu rareori, la despărţire. Totul se plăteşte scump. De
unde vorba adânc înrădăcinată în realitate: „Câte păcate înainte de căsătorie, atâtea
lacrimi în căsătorie”.

Suntem iarăşi în faţa unei realităţi care nu poate constitui obiectul unui conflict între
generaţii. Castitatea desăvârşită până la căsătorie este obligatorie pentru toate generaţiile,
de la începutul până la sfârşitul lumii. E complet greşit să se spună: „Nu mai sunt
timpurile de altădată! Lumea s-a schimbat. Tineretul de astăzi judecă altfel; altă
mentalitate, alte concepţii!” Lumea se schimbă, mentalităţile şi felul de a trăi al
oamenilor se schimbă, dar Dumnezeu nu se schimbă, legea lui nu se schimbă, învăţătura
lui Cristos, cuvântul Scripturii nu se schimbă. Nu se schimbă cuvintele lui Isus din
Evanghelie, indiferent câţi sunt cei care ţin cont şi câţi sunt cei care nu ţin cont de ele:
„Aţi auzit că s-a spus: Să nu comiţi adulter. Eu, însă, vă spun că oricine priveşte o
femeie, dorind-o, a şi comis adulter cu ea în inima lui” (Mt 5,27-28). „Cerul şi pământul
vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Mt 24,35). Cuvintele apostolului Pavel rămân
în continuare valabile: desfrânaţii n-au loc în împărăţia lui Dumnezeu (cf. 1Cor 6,9).
Faptul că puţini mai ţin cont de învăţătura creştină cu privire la castitate nu schimbă cu
nimic datele problemei. Isus ne avertizează în continuare: „Intraţi pe poarta strâmtă,
pentru că largă este poarta şi lată calea ce duce spre pieire şi mulţi sunt cei care merg pe
ea. Dar cât de strâmtă este poarta şi cât de îngustă calea care duce la viaţă! Şi puţini sunt
cei care o găsesc” (Mt 7,13-14).

Biserica, la ultimul conciliu ecumenic, afirmă din nou, cu toată tăria, deşi avem impresia
că nimeni nu o mai ascultă, învăţătura creştină cu privire la castitate:
Tinerii trebuie instruiţi în mod corespunzător şi la timp, în primul rând, în sânul familiei
înseşi, cu privire la demnitatea, funcţia şi exercitarea dragostei conjugale, pentru ca,
formaţi întru curăţie, la timpul potrivit să poată trece de la o logodnă cinstită la
căsătorie... În repetate rânduri, cuvântul lui Dumnezeu îi cheamă pe miri şi pe soţi să-şi
nutrească şi să-şi dezvolte cu dragoste curată logodna şi cu afecţiune neîmpărţită
căsătoria (GS 49).

Şi, ca să răspundă la întrebarea pe care şi-o pun tinerii: până unde pot merge prietenii şi
logodnicii pentru a-şi manifesta prietenia şi dragostea?, Catehismul Bisericii Catolice
spune foarte clar şi pe înţelesul tuturor:

Logodnicii sunt chemaţi la trăirea curăţiei în înfrânare. Astfel, puşi la încercare, vor
descoperi respectul reciproc, vor face ucenicia fidelităţii şi a speranţei de a se primi unul
pe celălalt de la Dumnezeu. Vor rezerva pentru timpul căsătoriei manifestările de tandreţe
[de intimitate] specifice iubirii conjugale. Se vor ajuta unul pe altul să crească în curăţie
(CBC, 2350).

Fără îndoială că, pentru tinerii de azi, e mult mai greu să trăiască în castitate decât pentru
cei din trecut: atmosfera care ne înconjoară e otrăvită de microbii imoralităţii.
Televiziunea ne bagă în casă toate abjecţiile, toate obscenităţile, toate trivialităţile. La
drept vorbind, viciul desfrâului a existat în toate timpurile. Libertini au fost de când
lumea. Dar există o mare deosebire între dezmăţul de azi şi cel din trecut. În trecut,
dezmăţul era practicat de grupuri restrânse de libertini. Astăzi, dezmăţul, libertinajul s-a
generalizat, a devenit fenomen de masă. Libertinajul sexual e legat direct de ateism, se
naşte direct din ateism, atât din ateismul teoretic, cât şi din cel practic; ateism practic
înseamnă a trăi ca şi cum Dumnezeu nu ar exista. Şi dacă Dumnezeu nu există, omul e
redus la dimensiunile sale biologice: un trup ca al animalelor, lipsit de suflet nemuritor,
care poate să-şi satisfacă plăcerile venerice, instinctele animalice, fără nici o îngrădire,
fără nici o lege morală, fără a răspunde în faţa cuiva de ceea ce face. În anii =50, după
război, exact când s-a petrecut ateizarea maselor, a început în Statele Unite şi a trecut
apoi în Europa aşa-zisa revoluţie sexuală, descătuşarea instinctului sexual, ca o condiţie a
realizării omului şi a fericirii lui pe pământ. S-a creat o cultură pan-sexuală care domină
aşa-zisa lume civilizată şi se răspândeşte rapid la scară planetară. Autorii acestei culturi
destinate omului animal sunt toţi atei.

E Sigmund Freud (1856-1939), cu psihanaliza lui, pentru care omul nu este altceva decât
un animal dominat de instinctul sexual.

E Karl Marx (1818-1883), pentru care omul nu este altceva decât un animal economic,
menit să producă bunuri de consum. Şi cum femeia trebuie să muncească şi ea şi să
producă, trebuie să recurgă la toate mijloacele, inclusiv la avort, pentru a elimina copilul,
privit ca o piedică în calea producţiei. Nu e de mirare că prima naţiune din lume care a
legalizat avortul, în 1920, a fost tocmai Rusia sovietică, marxistă.

E Simone de Beauvoir (1908-1986), ibovnica lui J.-P. Sartre, considerată a fi

întemeietoarea mişcării feministe şi înverşunată duşmană a maternităţii. Pentru ea, femeia
e femeie nu datorită structurii sale biologice, ci este rezultatul culturii create de bărbaţi şi
a unei serii de factori sociali. Femeia are dreptul să fie ce vrea ea să fie şi e cu atât mai
femeie cu cât e mai puţin legată de maternitate. A fost un stimulent pentru dr. Pinkus de a
pune la punct, tocmai în anii =50, pilula anticoncepţională, care a devenit simbolul şi
instrumentul eliberării femeii de maternitatea neprogramată.

Sunt Wilhelm Reich (1887-1957) şi Herbert Marcuse (1898-1979), cei mai radicali
exponenţi ai eliberării sexuale: după teoriile lor, sexualitatea este un fenomen pur
biologic, ea nu are altă finalitate decât plăcerea erotică şi nu are vreo altă lege decât cea
pe care şi-o dă fiecare. Prin urmare, trebuie lăsat oamenilor maximum de libertate
sexuală; nu există bine şi rău. Totul e permis: heterosexualitate, homosexualitate,
raporturi sexuale precoce, pornografie, comportamente sexuale aberante, contra naturii.
Familia, căsătoria, diferenţa dintre sexe, obligaţia de a procrea trebuie să dispară. Orice
reprimare sexuală, orice lege civilă sau religioasă care impune vreo îngrădire este un
atentat la fericirea omului.

Sunt alţi antropologi, precum W.H. Masters, V.E. Johnson, Kinsey (acesta din urmă
zoolog, specialist în reproducerea animalelor), care au studiat sexualitatea umană pornind
de la legile biologice ale sexualităţii animalelor, redusă la simple reacţii neurofiziologice
ale unor substanţe chimice: hormoni, feromoni ş.a.m.d., care se pot măsura cu
instrumente, fără să se ţină cont de faptul că, spre deosebire de animal, persoana umană
este o realitate infinit mai complexă. Ei au creat o antropologie bazată pe natura umană
identică cu natura animalului şi, ca atare, nu poate fi vorba de valori morale. Sunt şi ei de
acord că orice reprimare sexuală este împotriva naturii şi cauză de tulburări psihice. Dacă
admitem, însă, că natura omului nu e natura animalului, atunci suntem de acord că
îngrădirea, stăpânirea sexuală e împotriva naturii animalului, dar nu împotriva naturii
omului.

Aşadar, avem de-a face cu o cultură care domină lumea, diametral opusă culturii şi
învăţăturii creştine.

Tânărul creştin va preţui şi va trăi castitatea numai dacă va descoperi cu ochii credinţei
valoarea trupului. Dacă, pentru atei, trupul omului nu valorează mai mult decât trupul
unui animal care la moarte dispare total, pentru creştini, trupul este capodopera mâinilor
lui Dumnezeu, e destinat învierii ca şi trupul lui Cristos, având un destin veşnic. Trupul e
carne însufleţită, spiritualizată, adică unită cu un suflet spiritual nemuritor. Mai mult,
trupul creştinului devine prin botez templul lui Dumnezeu, locuinţa Sfintei Treimi, căruia
i se datorează un respect infinit. Apostolul Pavel, în Scrisoarea întâi către Corinteni, face
o splendidă teologie a trupului:

Trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul şi Domnul pentru trup. Iar
Dumnezeu, care l-a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea sa.

Nu ştiţi voi că trupurile voastre sunt mădularele lui Cristos?... Fugiţi de desfrânare! Orice
alt păcat pe care îl face omul este în afara trupului. Însă cel care se dedă la desfrânare
păcătuieşte în propriul său trup. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt
care locuieşte în voi şi pe care l-aţi primit de la Dumnezeu şi că nu sunteţi ai voştri? Căci
aţi fost cumpăraţi cu un preţ mare. Aşadar, preamăriţi-l pe Dumnezeu în trupul vostru!
(1Cor 6,13-15.18-20).

Gerard Kelly, un mare pedagog american din zilele noastre, bun cunoscător al
problemelor tineretului, le dă tinerilor care întreţin o prietenie în vederea căsătoriei
următorul sfat:

Când te vei gândi prima dată la fata pe care o iubeşti, închide-ţi ochii la farmecul uman al
chipului său fizic şi întipăreşte-ţi în tine însuţi gândul că ea este un tabernacol viu, un
templu al Dumnezeului celui viu. Apoi ia-ţi hotărârea să nu profanezi niciodată acest
tabernacol. Apoi fata să gândească despre băiat în acelaşi fel. Purtaţi-l şi preamăriţi-l pe
Dumnezeu în trupurile voastre.

Ascultând învăţătura Bisericii cu privire la curăţie, tinerii ar putea să-şi zică: Biserica e
duşmana iubirii, e duşmana fericirii celor tineri, care, dacă nu se distrează când sunt
tineri, când să se mai distreze? Fals, complet fals. Biserica iubeşte în cel mai înalt grad
tinerii care sunt speranţa şi viitorul Bisericii şi lumii. Priviţi-l pe actualul papă Ioan Paul
al II-lea care fascinează milioane de tineri cu prezenţa sa. Biserica preţuieşte iubirea ca
fiind darul cel mai mare şi mai necesar făcut oamenilor, fără de care pământul s-ar
transforma într-un imens pustiu. Şi fiindcă o preţuieşte, încearcă din răsputeri să o
salveze, să nu degenereze, să nu fie înăbuşită de instinctul animalic, îi învaţă pe tineri să
o trăiască în toată frumuseţea, delicateţea şi strălucirea sa.

Prietenia, iubirea nu sunt adevărate dacă duce la păcat. Cel care iubeşte vrea binele celui
pe care îl iubeşte. Or, în păcat nu poate să existe vreun bine. Când iubirea este ocazie de
ruină sufletească reciprocă, ea nu mai este iubire, ci contrarul iubirii. Nimeni nu poate să
zică: „Te iubesc, de aceea, hai să mergem împreună în iad”, ci spune: „Te iubesc, de
aceea, vreau să te duc cu mine în cer”. Prietenii se iubesc cu adevărat când se ajută
reciproc să practice virtutea, să se apropie mai mult de Dumnezeu, să-l iubească mai mult
pe Dumnezeu. Pentru un tânăr şi o tânără care se iubesc, iubirea nu înseamnă a se privi
unul pe altul, ci a-şi îndrepta amândoi ochii spre Dumnezeu (G. Kelly).

Dragi tineri, deşi trăiţi într-o lume imorală şi vicioasă, deşi sunteţi supuşi multor încercări
şi ispite, luptaţi cu curaj pentru a vă păstra curaţi până la căsătorie. Castitatea este
posibilă; nu daţi ascultare profeţilor şi învăţătorilor mincinoşi. Dovadă că e posibilă sunt
nu numai sfinţii din toate timpurile, care şi-au păstrat castitatea neatinsă, dar şi o mulţime
de tineri din zilele noastre, care cunosc şi trăiesc în aceeaşi atmosferă infectă, care cunosc
aceleaşi încercări şi ispite. În Statele Unite, de unde a pornit revoluţia sexuală în rândul
tinerilor, care îşi dau seama de ravagiile făcute de desfrâul generalizat – de bolile
venerice, de SIDA B, e o puternică mişcare împotriva depravării: un milion de
adolescenţi, de tineri, au făcut jurământ în cadrul unor ceremonii religioase
impresionante, în prezenţa părinţilor şi a comunităţii, să trăiască în castitate totală până la
căsătorie. Urmaţi îndemnul Mântuitorului: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în
ispită! Căci duhul este plin de avânt, dar trupul este slab” (Mt 26,41). Vegheaţi, fiţi
prudenţi, evitaţi acele distracţii, acele întâlniri care pot fi ocazie şi pericol de cădere în
păcat; ajutaţi-vă unul pe altul, dacă sunteţi deja în prietenie, să creşteţi în curăţie. Fiţi
râvnici la sfânta Liturghie, la spovadă, hrăniţi-vă des cu pâinea celor tari, cu sfânta
Euharistie, chemaţi-o în ajutor la timp de ispită pe Maica Preacurată şi, cu siguranţă, veţi
avea bucuria, cum spune Conciliul, să treceţi, la timpul cuvenit, de la o logodnă cinstită la
o căsătorie fericită.